Părăsirea Timpurie a Școlii

Părăsirea timpurie a școlii

Cadru conceptual de referință

Cadru legislativ privind dreptul la educație al minorităților etnice în România

„Sistemul legislativ românesc stipulează dreptul la educație al minorităților naționale printr-o serie de reglementări generale, cuprinse atât în Constituție, în Legea Învățământului, cât și în alte reglementări special destinate prevenirii și combaterii discriminării” (Jigău, M., 2002, p. 2).

„Egalitatea de șanse în fața educației și asigurarea unui învățământ de calitate pentru toți, reprezintă obiective prioritare pentru majoritatea sistemelor de învățământ din lume. Sistemul de învățământ din România nu face excepție. Deși distincte, cele două obiective nu pot fi separate: un sistem de învățământ nu poate fi considerat accesibil doar pentru că asigură reprezentarea la toate nivelurile sale pentru toate categoriile de populație, ci și dacă toți elevii au acces la același tip de cunoștințe și în ceea ce privește calitatea și din punct de vedere al cantității acestora și de condiții de desfășurare a procesului instructiv-educativ asemănătoare” (Neagu, G., 2011,, p. 2).

Astfel, Constituția României „stabilește principiile generale referitoare la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale tuturor cetățenilor, precum și reglementări referitoare la accesul la educație al persoanelor care aparțin minorităților etnice. Dintre acestea menționăm: Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni: „ Art. 4. (2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie…” ; Dreptul la identitate: „Art. 6. (1) Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.(2) Masurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români” (ibidem).

În perioada 2000-2002 s-au produs numeroase schimbări la nivelul Uniunii Europene, în ceea ce privește tema educației. Politica educațională promovată la nivel european este cea bazată pe cunoaștere. Deciziile esențiale pentru stabilirea procesului de reformă a învățământului preuniversitar din România sunt notate atât în programele de Guvernare, cât și în Parteneriatul de Aderare a României la Uniunea Europeană. (Reforma Învățământului din România, 2003, p. 1)

Părăsirea timpurie a școlii (PTȘ) este definită „ca procentul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani care au finalizat cel puțin nivelul secundar inferior (clasa a opta) și care nu mai urmează nicio altă formă de școlarizare sau formare profesională”. În România, „în 2013, PTȘ era de 17,3%, ținta urmărită pentru 2020, este de 11,3%. La nivelul UE, ținta este de 10%”. (Comunicat de Presă, Guvern, 2015)

Scopurile, conținutul și structura învățământului preuniversitar se află în strânsă legătură cu ideea de învățare pe tot parcursul vieții (lifelong learning)- educația de bază asigurând un cadru pentru asimilarea cunoștințelor ulterioare. Acest concept se referă „la un mod flexibil de a învăța diverse lucruri, în diverse contexte” (Reforma Învățământului din România, 2003, p.4). Delors (1996) identifică patru tipuri de învățare pe tot parcursul vieții: „a învăța să cunoști” (learning to know), „a învăța să faci” (learningto do), „a învăța să trăiești împreună cu alte persoane” (learning to live together with others)și „a învăța să trăiești” (learning to be). Totodată, acest rol al educației de bază din perspectiva învățării pe tot parcursul vieții este precizat în Memorandumul asupra învățării permanente, fiind elaborat de Comisia Europeană în 2000. Conform acestuia, toți cetățenii ar trebui să aibă la acces la învățare pentru a-și forma competențele necesare participării active în societate. Unele dintre „aceste competențe necesare sunt: alfabetizarea digitală, cunoașterea unor limbi străine și deprinderile antreprenoriale”. (Reforma Învățământului obligatoriu din România, 2003, p.5)

„Părăsirea timpurie a studiilor liceale înainte de a primi o diplomă reprezintă un punct culminant în renunțarea la educația formală”.

Datele de la UNICEF și a Institutului de Statistică al UNESCO indică faptul că fiecare grup reprezintă o dimensiune distinctă de excludere, care necesită o analiză statistică și de politici specifică. Conform acestei abordări,„termenul de excluziune are un înțeles relativ diferit în funcție de populația în cauză: copiii care sunt în afara sistemului sunt excluși de la educație, în timp ce copiii care sunt în risc de abandon școlar se confruntă cu o excludere de la oportunități egale de învățare – de exemplu atunci când se confruntă cu practici sau atitudini discriminatorii în clasă/școală” (Apostu, Balica, Fartușnic, 2012, p. 11, 12).

Rata abandonului școlar reprezintă un indicator important prin care se evaluează performanțele sistemului educațional, acesta semnalează și unele aspecte ale vieții sociale și economice, care pot influența accesul populației la educație. „În ultimii ani, problematica abandonului școlar a devenit un subiect uzual de analiză și dezbatere. Pe de o parte, documentele de politici educaționale propun strategii concrete de ameliorare a fenomenului, în acord cu țintele strategice europene. Pe de altă parte, practicienii educației (manageri, profesori, părinți deopotrivă) sau mass-media pun, adesea, în discuție situații de abandon școlar sau evaluează eficiența globală a sistemului de învățământ românesc din această perspectivă” (ibidem).

Este importantă evidențierea diferențelor dintre indicatorul abandon școlar și indicatorul rata de părăsire timpurie a sistemului de educație. Aceștia, prin definiție, măsoară elemente diferite, însă, suprapuse, uneori în utilizarea lor la nivelul documentelor de politici sau în dezbaterile publice. Abandonul școlar se referă la elevii care renunță să mai frecventeze școala (într-un anumit nivel de învățământ), în timp ce al doilea se referă la tinerii dintr-o anumită grupă de vârstă (18-24 de ani) care au părăsit sistemul de educație înainte de a finaliza învățământul obligatoriu și care nu au urmat ulterior un program de formare profesională continuă/ calificare” (ibidem).„În cazul copiilor în vârstă de 7-10 ani, și la cei de 11-14 ani un risc sporit de neșcolarizare și abandon prezintă copiii de etnie romă. Astfel, unul dintre studiile în domeniu, menționat mai sus, arată că din 636 copii romi de 12-16 ani, 62% se află în situația de neparticipare /abandon” (idem, p.50).

Un factor esențial care duce la abandon școlar identificat de cadrele didactice este absenteismul, un factor individual ce afectează „aproape 60% dintre elevii în risc de abandon școlar investigați. Cu alte cuvinte, un elev absent este considerat, adesea, ca fiind în risc de abandon”. Absenteismul ridicat se corelează atât cu factorii de natură școlară, cât și cu cei de natură individuală, în special cu motivația redusă pentru activitățile școlare sau anumite dificultăți de învățare cu care se confruntă copiii. Alt tip de factor determinant este cel de natură școlară: un elev care absentează des obține rezultate școlare mai slabe decât colegii săi și, de asemenea, poate fi perceput ca având o motivație mai redusă pentru activitățile școlare. Din perspectiva cadrelor didactice, absenteismul reprezintă factorul cel mai important care determină ca elevii aflați în risc de abandon să părăsească la un moment dat școala” (idem, p.56).

Cadrele didactice amintesc de foarte puține cazuri de factori precum: starea de sănătate a elevului sau implicarea acestuia în activități la limita legii. Chiar dacă se presupune că, în unele cazuri, „acești factori pot fi, de fapt, determinanți pentru absenteismul ridicat, pe care cadrele didactice îl amintesc adesea, ei nu sunt percepuți ca atare de către respondenți” (Ibidem).

„Aproape jumătate dintre elevii considerați în risc de abandon școlar se confruntă cu situații de absenteism ridicat. De altfel, absenteismul este probabil cea mai vizibilă formă a riscului de abandon, comparativ cu alți factori școlari ceva mai subtili și mai dificil de asociat în mod direct cu eșecul școlar”.Indiferent de performanțele sale școlare sau de modul în care se comportă în grupul de elevi, un copil care începe să absenteze în mod repetat de la școală reprezintă un semnal de alarmăimportant din perspectiva abandonului școlar.(Apostu, Balica, Fartușnic, 2012, p. 45).

Datele cercetării arată că absenteismul ridicat este mai prezent ca factor de risc pentru abandonul școlar în cazul copiilor din mediul urban (54,9%), comparativ cu elevii din rural (42,3%), diferența dintre ponderea elevilor în risc de abandon cu absenteism ridicat fiind de peste 12 p.p. în defavoarea mediului urban. Diferențe semnificative de aproape 15 p.p. se constată și pe niveluri de educație, absenteismul fiind semnificativ mai ridicat în cazul elevilor în risc de abandon din gimnaziu, comparativ cu elevii din ciclul primar” (Idem, p.72, 73).

„Printre motivele care influențează participarea la educație a copiilor romi, studiul Romani Criss și UNICEF evidențiază: motive economice, părinți care nu sprijină parcursul școlar al copiilor sau absenți de lângă aceștia, copii bolnavi /„incapabili”, căsătoria, anturajul copiilor. Copiii cu dizabilități reprezintă o altă categorie cu risc ridicat de neșcolarizare. Riscul se manifestă în special în cazul celor cu handicap grav.”(Idem, p. 45).

„La ciclul primar, rata abandonului este, astfel, în mod constantmai ridicată în cazul băieților, decât al fetelor (IPG variază între 0,75 și 0,81), tendința fiind, totuși, de reducere a acestui decalajîn ultimii 2 ani. În cazul fetelor se înregistrează, însă, un nivelmai ridicat al indicatorului privind necuprinderea în sistemul deeducație pe aproape tot parcursul perioade de referință, probat devalorile IPG (1,4-1,6). Același indicator induce inegalități de gen,manifestate tot în dezavantajul fetelor, și în cazul copiilor de vârstăcorespunzătoare gimnaziului (în 3 din cei 5 ani ai intervalului de raportareIPG are valori de 1,05-1,07).Se observă, așadar, că băieții din învățământul primar prezintăun risc sporit de abandon școlar, pentru fetele de vârstă corespunzătoareacestui nivel de educație, riscul fiind mai degrabăneșcolarizarea. Un grad sporit de risc de neșcolarizare se constată,de asemenea, în cazul fetelor de vârstă specifică învățământului gimnazial”. (Idem, 70, 71).

Fenomenul de absenteism școlar și abandon școlar are la bază o serie de factori: factori individuali, factori familiali și factori școlari. „Factorii individuali țin de fiecare elev, elevă, în parte. Factorii famiali pot fi atribuiți mai degrabă mediului social în care elevul sau eleva își petrece timpul atunci când nu se află la școală. Factorii școlari sunt asociați mediului școlar. trei subcategoriide factori de natură individuală pe care cadrele didactice îiconsideră în mare măsură ca fiind determinanți pentru situațiile derisc de abandon școlar. Motivația redusă pentru activitățile școlare,absenteismul ridicat și dificultățile de învățare sunt de departe categoriilede factori individuali menționate cu cea mai mare frecvență”(Idem, p.50)

În cazul factorului „absenteism ridicat” remarcăm faptul că,chiar dacă el este la fel de des amintit în cazul băieților, ca și în cazulfetelor, este menționat mai ales de către cadrele didactice dinmediul urban. Diferența între opiniile cadrelor didactice care au activitățila nivelul primar și opiniile celor de la nivelul gimnazial estesemnificativă în cazul acestui factor. Remarcăm faptul că absenteismulridicat este, de departe, principalul factor care determină risculde abandon școlar în opinia cadrelor didactice, la nivel gimnazial(puțin peste 35% din cazuri). În ceea ce privește învățământulprimar, absenteismul ridicat este mai rar menționat, reprezentând adoua categorie de factori menționați. În cazul învățământului primar,cea mai des menționată categorie de factori este cea a „dificultăților de învățare…”(Idem, p. 58)

„Astfel, în cazul elevilor de nivel primar, cadreledidactice consideră că riscul de abandon școlar este determinat de:dificultăți de învățare (32%), absenteism ridicat (26%) și motivațiaredusă pentru activitățile școlare (25%). În cazul elevilor de nivel gimnazial, cele trei tipuri de factori înregistrează frecvențe diferite:absenteismul trece pe primul loc (35%), urmat de motivația redusăpentru activități școlare (25%) și dificultățile de învățare (24%)”(Ibidem).

Analiza răspunsurilor furnizate de cadrele didactice indică faptul că, factorii cei mai des întâlniți, care afectează negativ evoluția școlară a elevilor, putând genera riscul de abandon,sunt cei de factură socio-economică. „Primul factor deacest tip este situația veniturilor la limita subzistenței ale familiilorelevilor (69,2%). Al doilea factor este nivelul redus deeducație al părinților, acesta totalizând două treimi (66,6%) dintrerăspunsurile indicate. Un alt factor care generează riscul de abandoneste cel al lipsei condițiilor minimale de studiu acasă, acesta întrunindpuțin peste un sfert dintre cazuri (26%). Situația de șomaj aunuia sau a ambilor părinți este, de asemenea, percepută ca avândun anumit rol în generarea riscului de abandon școlar, frecvența sade apariție fiind de 11,6%”. (Idem, p. 59).

„La nivelul factorilor școlari, datele anchetei au demonstrat cărezultatele școlare slabe reprezintă o premisă importantă a risculuide abandon școlar. Faptul că un elev nu reușește să atingă standardeleimpuse de școală nu este doar un rezultat al participării salela școală, ci și o cauză care poate descuraja pe mulți elevi săfrecventeze școala. Sentimentul de eșec asociat unei note mici devine,în acest caz, o sursă a atitudinilor de respingere a școlii, caun mediu neprietenos care nu reușește să pună în valoare elevulpentru ceea ce ar putea el deveni, indiferent de achizițiile pe care leposedă la un moment dat”(Idem, p.83).

„Aproape jumătate dintre elevii considerați în risc de abandonșcolar se confruntă cu situații de absenteism ridicat (indicat de cadreledidactice și ca factor individual). De altfel, absenteismul esteprobabil cea mai vizibilă formă a riscului de abandon, comparativ cu alți factori școlari ceva mai subtili și mai dificil de asociat în moddirect cu eșecul școlar”(Idem, p. 72).

Perspectiva evolutiv-istorică a reformelor din sistemele educaționale în raport cu PTS

Reformele în educație la nivel european au vizat extinderea duratei și modificarea stadiilor sau ciclurilor acesteia. Astfel, în România debutul școlarizării obligatorii este stabilit la 7 ani, spre deosebire de celelalte țări precum: Belgia, Spania, Franța, Italia, unde vârsta de începere a școlii este la 6 ani. În ceea ce privește structura internă a învățământului obligatoriu, acesta este stabilit în interiorul fiecărei țări. În majoritatea țărilor, vârsta de finalizare a învățământului obligatoriu este la 16 ani. (Reforma Învățământului obligatoriu din România, 2003, p. 7).

Componentele învățământului obligatoriu din România sunt: „finalitățile, structura, organizarea, curriculum, personal didactic, servicii în sprijinul școlii (consiliere, asistență, centre educaționale), evaluare și inspecție (responsabilități instituționale, proceduri de evaluare și control)”. Finalitățile principale ale învățământului obligatoriu sunt asemănătoare pentru majoritatea sistemelor educaționale și de formare profesională din Europa. Acestea sunt: „egalitatea reală a șanselor, asigurarea educației de bază pentru toți oamenii, promovarea concomitentă a stabilității și schimbării sociale, pregătirea copiilor pentru viața adultă și activă, pentru timp liber, pentru familie și societate”. Pentru realizarea acestor finalități este necesară întocmirea unui curriculum. (Reforma Învățământului obligatoriu din România, p.9).

Pentru a prelungi durata școlarității obligatorii este necesară respectarea anumitor cerințe: un nivel superior de educare pentru întreaga populație, un trunchi comun de educație indiferent de rasă, etnie, naționalitate, printr-o politică de incluziune și susținere a educației de bază pentru toți. Ceea ce este foarte important este realizarea unei oferte educaționale flexibile și diferențiate, în funcție de potențialul de învățare al elevilor, care include o rută de profesionalizare, fiind proiectată pentru asigurarea coeziunii economice și sociale. Spre deosebire de elevii care pot merge la școală, fiind în întreținerea părinților, elevii care părăsesc instituțiile de învățământ sunt o categorie socială defavorizată, care ar trebui susținută printr-un demers de protecție socială. (Reforma Învățământului obligatoriu din România, 2003, p.10)

O cauză esențială a problemei de părăsire timpurie a școlii este gradul scăzut de motivație a elevilor. Cadrele didactice încearcă să îi determine pe elevi să fie mai interesați de materiile predate prin diferite metode didactice- prezentări Power Point, filme, brainstormingetc.

Un aspect important al mediului educațional este curriculum-ul- cursurile pe care un elev trebuie să le parcurgă, iar „curriculum-ul ciclului preuniversitar poate fi privit ca o structură socială, care conține atât oportunități, cât și constrângeri” (Plank, DeLuca și Estacion, 2008, p.345). Un curs poate reprezenta o oportunitate pentru a învăța, a stabili conexiuni sociale și îl poate face pe elev să analizeze un aspect din mai multe perspective.

O serie de reforme educaționale din 1990 „accentuează importanța de a avea atât cursuri teoretice cât și vocaționale, astfel încât elevii să fie pregătiți pentru tranziția de la liceu la un loc de muncă”. În acest fel, elevii ar avea oportunitatea de a ști ce loc de muncă li s-ar potrivi; în cazul în care elevul este înclinat spre partea teoretică, acesta ar avea șanse să devină profesor sau tehnice, ar putea deveni inginer.

C. Strategii, politici, programe, proiecte, măsuri de incluziune socială în statele UE

Mai multe inițiative a fost luate pentru promovarea reformelor în domeniul educației, formării profesionale și tineretului. Burse de studiu sunt acordate acum copiilor din familiile cu venit minim și adulților cuprinși în programe de alfabetizare. Pentru a se îmbunătăți calitatea educației și continuitatea studiilor pentru copiii din mediu rural, a fost pus la punct un sistem de centre școlare comunale. În toate județele au fost luate măsuri pentru integrarea copiilor cu nevoi speciale într-un mediu școlar normal. (Reforma Învățământului Obligatoriu din România, 2003).

Aderarea României la Uniunea Europeană constituie o prioritate politică majoră a întregii societăți românești. În această perspectivă, întreaga abordare a problematicii învățământului preuniversitar trebuie considerată prin implicațiile dezvoltării educației asupra procesului de aderare.

Concluziile Consiliul European de la Lisabona din 2000, reafirmate la Consiliul European de la Feira din 2001 se referă atât la obiectivul strategic stabilit, cât și la dezvoltarea educației în perspectiva anului 2010. Ca urmare a acestora, Consiliul European de la Barcelona din 2002 a ratificat planul detaliat de lucru pentru implementarea obiectivelor sistemelor educaționale și de formare profesională din Europa pentru perioada 2001-2010: îmbunătățirea calității și eficienței sistemelor educaționale și de formare profesională din Uniunea Europeană; facilitarea accesului tuturor în sistemele educaționale și de formare profesională; deschiderea sistemelor educaționale și de formare profesională. (Reforma Învățământului Obligatoriu din România, 2003).

„Incluziunea socială este un concept foarte larg care se referă la asigurarea de oportunități și resurse necesare care să permită participarea deplină la viața economică, socială și culturală”. Incluziunea socială se referă la un număr de drepturi fundamentale ca accesul la educație, la sănătate și alte servicii sociale, la practici non-discriminatorii, dar și dreptul de a avea oportunități de angajare în muncă și condiții decente de locuire. „Cercetări anterioare pe populația de romi din Europa (Ringold 2000, Ringold 2000, Ivanov 2003, Ivanov 2006, Pamporov 2010) demonstrează că educația este principalul factor al incluziunii sociale, iar toți indicatorii standardului de viață împreună cu alte orientări valorice depind într-un mod semnificativ de acesta”. (Tarnovschi, Preoteasa, 2012, p.16).

Din 1993, „în baza criteriilor de la Copenhaga, România a început pregătirile pentru intrarea în NATO și aderarea la UE. Acel context sociopolitic a fost favorabil reorientării politicii Guvernului către diverse categorii de populație serios afectate de tranziția de la economia planificată către economia de piață, ca de exemplu minoritatea romilor” (Ionescu, Stănescu, 2014, p.27).

Evoluția scenei politice românești și internaționale, a permis adoptarea unor metode de abordare a minorității romilor puse în practică atât legislativ, cât și instituțional și „a presupus adoptarea unor soluții ca: înființarea unor instituții de reprezentare a minorității romilor și respectare a drepturilor lor, elaborarea unor politici publice adresate explicit romilor sau implicit grupurilor vulnerabile, atragerea și gestionarea unor fonduri de la Comisia Europeană, Banca Mondială, BIRD și alte organizații internaționale”.(Ionescu, Stănescu, 2014, p.27).

Astfel, „în perioada 2001-2011 au fost elaborate mai multe politici publice, în care romii au constituit un grup țintă (targeting- „focalizată”) sau ca grup vulnerabil (mainstreaming- „integratoare”). Abordarea focalizată privește romii ca grup-țintă căruia pe baza nevoilor identificate i se alocă resurse financiare, în baza unor strategii, proiecte, măsuri, programe” (Ionescu, Stănescu, 2014, p.28).

Majoritatea cercetărilor „arată că minoritatea romă din România este cea mai expusă la riscul excluderii sociale, este discriminată și are un acces inegal la educație, pe piața muncii, la condiții decente de locuire, la servicii sociale și de sănătate” (Ionescu, Stănescu, 2014, p.33 ).

În România, în perioada declinului economic, cea mai afectată categorie de populație au fost copiii din mediul rural, în special copiii romi. Astfel, „rata de înscriere la grădiniță a copiilor romi este cu 40% mai mică decât a populației majoritare, 44% dintre copii romi cu vârste cuprinse între 7-11 ani prezintă riscul de abandon a școlii. În 2012, aproximativ 400.000 de copii romi de școală primară nu frecventau regulat școala, iar peste 75% nu finalizau învățământul gimnazial”. Unul din șase părinți explică această problemă prin discriminarea etnică (Ionescu, Stănescu, 2014, p.34). Părinții de etnie romă au o atitudine pozitivă față de școală, însă ceea ce este problematic este faptul că „școala românească nu este adecvată la cerințele actuale ale pieții muncii, situația economică a acestora, combinată cu discriminarea etnică și lipsa de oportunități din mediul rural, conduc la decalaje mari în incluziunea tinerilor romi pe piața muncii și obținerea unui loc de muncă bine plătit” (Ionescu, Stănescu, 2014, p.34).

În acest sens, au fost adoptate diverse strategii de incluziune a romilor din 2011, astfel, MEN a identificat un set de 11 măsuri care se referă la cuprinderea copiilor de vârstă preșcolară și școlară într-o formă de învățământ, reducerea absenteismului în învățământul preuniversitar, concomitent cu măsurile de asigurare a calității învățământului cu accent pe managementul educației inclusive. Pe lângă măsurile din strategia de incluziune a romilor din 2011, au fost adoptate măsuri de promovare a participării școlare a copiilor aplicate conform Legii educației sunt: tabere estivale pentru copiii între 3-6 ani; „A doua șansă” pentru cei care au depășit vârsta școlară, „Școală după școală” pentru elevii cuprinși în învățământul primar; „Alfabetizarea funcțională”, Cornul și laptele pentru preșcolari și școlari, burse pentru elevii de liceu, rețea de inspectori, cadre didactice și învățători pentru limba romani și istoria romilor, tabere de vară pentru limba romani; olimpiade de limba romani, învățământ de la distanță, mediatorul școlar, consilierul și asistentul școlar, burse pentru studenții romi (Ionescu, Stănescu, 2014, p.32).

În anul 2005, în baza Memorandumului Comun de Incluziune Sociala (JIM), România a semnat Acordul dintre Guvernul României și Comisia Europeana privind implementarea în următorii cinci ani a unor măsuri destinate incluziunii celor mai defavorizate categorii de populație, printre care și romii. (Ionescu, Stănescu, 2014, p.49).

Uniunea Europeană și statele membre au o responsabilitate comună în domeniul incluziunii romilor și în acest scop au la îndemânã o gamă largă de instrumente și politici în domeniile lor de responsabilitate. Uniunea Europeanã a dezvoltat un cadru legislativ care vizează creșterea integrării sociale a grupurilor marginalizate și asigurarea unei protecții sporite împotriva rasismului și a discriminării rasiale, și alte acțiuni specifice pentru promovarea incluziunii persoanelor de etnie romă în cadrul unor viziuni strategice generale (Strategia Lisabona, Strategia Europa 2020) sau destinate acestei minorități (Deceniul de incluziune a romilor 2005 – 2010, Platforma europeană pentru incluziunea romilor, Cadrul European pentru strategiile de integrare naționalã a romilor – 2020). Pe măsură ce responsabilitățile Uniunii au devenit mai numeroase în domeniul incluziunii romilor, tot mai multe instituții au primit, printre altele și atribuții relevante privind minoritatea romă (Comisia Europeanã, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiție, Consiliul Uniunii Europene, Agenția pentru Drepturi Fundamentale Consiliul Europei, Rețelele independente de experți, Directoratul coeziunii sociale – Direcția pentru romi și nomazi etc)(Rusu, 2012, p. 11).

Parlamentul European (PE) „a adoptat în ianuarie 2008 o rezoluție prin care a fost exprimată necesitatea unei strategii a UE pentru populația de etnie romă.Justificarea Parlamentului European sublinia faptul căun numãr important de romi trăiesc în Uniunea Europeană și aceștia reprezintã o comunitate care ar putea beneficia de o gamă largă deinstrumente de luptă împotriva discriminării și îmbunătățirii accesului pe piața muncii, la educație etc. (ibidem).

Astfel, „Comisia Europeanã a propus în data de 5 aprilie2011, adoptarea unui Cadru UE pentru strategiile naționale de integrare a romilorpână în 2020.Acesta este un document tip comunicare către Parlamentul European, Consiliul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor princare statele membre sunt încurajate să adopte sau să dezvolte strategii naționalede integrare a romilor (COM (2011) 173/4).Cadrul propus prevede o perioadă de zece ani pentru a modifica semnificativ condițiile de viață ale romilor. Mai precis, Cadrul European identifică patruobiective în vederea integrării europene a romilor: accesul la educație, ocupareaforței de muncã, accesul la asistență medicală și accesul la locuințe” (Rusu, 2012, p.31).

Politicile de promovare a incluziunii sociale pentru romi „se regăsesc într-o serie de documente naționale care preiau elemente europene. Guvernul României a recunoscut că există o problemă a romilor care necesită politici coerente. Astfel, principalele direcții de acțiune s-au concretizat într-un document intitulat „Strategia de îmbunătățire a situației romilor din România”. Acest documenta fost rezultatul muncii în comun a structurilor guvernamentale, a societății civile a romilor și a susținerii din partea instituțiilor internaționale, înspecial a celor europene.(Idem, p.32)

„Multe dintre principiile enunțate în documentele menționate au fost integrate în Strategie. Acestea făceau referire la problematicaeliminării discriminării, stabilirii unei relații de parteneriat cu asociațiile romilor,recomandau înființarea de comisii ministeriale pentru romi și stabilirea unormecanisme de alocare a fondurilor pentru implementarea programelor. Strategia se baza pe șase principii directoare: principiul consensualității,principiul utilității sociale, principiul „distribuției sectoriale“, principiuldescentralizării, principiul diferențierii identitare și principiul egalității. Strategia prevedea zece direcții principale de acțiune care vizau:dezvoltarea comunității și administrație publică, locuințe, securitate socială, sănătate, economic; justițieși ordine publică, protecția copilului, educație; cultură și culte, comunicare șiparticipare civică”. (Idem, p.33).

„Contextul socio-politic al României, pregătirile pentru aderarea la UE au determinat reorientarea politicilor către diverse categorii de populație negativ atinse de tranziția către economia de piață, inclusiv minoritatea romilor”. Începând cu anul 1997, Guvernul României a acordat o atenție maimare elaborării și aplicării politicilor pentru minoritățile naționale. O primă măsurăa fost înființarea Departamentului pentru ProtecțiaMinorităților Naționale (DPMN). „Între cele două instituții existau relații decolaborare: Consiliul Minorităților Naționale recomanda și aviza proiectele de legi și alte acte normative cuincidență asupra drepturilor și îndatoririlor persoanelor aparținând minoritățilornaționale, emise de DPMN, fundamenta asistența financiară oferită de Guvern prin DPMN organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale și susțineaDPMN în activitatea de îndeplinire a atribuțiilor sale”.(Idem, p.44).

Câteva politici de reducere a disparităților sunt: încurajarea romilor din gimnaziu să urmeze liceul și facultatea; continuarea și dezvoltarea programelor de pregătire și cooptare a resurselor umane rome în sistemul de învățământ; dezvoltarea de programe de formare a cadrelor didactice non-rome care lucrează cu elevi și copii romi, din perspectiva profilului rromanipenuluieducațional, valorilor fundamentale rome; creșterea participării școlare a elevilor romi prin acțiuni care să-i motiveze săfrecventeze orele de limba maternă rromani sau chiar să beneficieze de predareatuturor cursurilor în această limbă; promovarea diversității și derularea/ elaborarea unor programe speciale de formare adresate directorilor de școli, profesorilor, personalului auxiliar și reprezentanților autorităților locale. (Varly, Iosifescu, Fartusnic, Herteliu, 2014, p. 48).

Un studiu realizat de UNICEF arată că rata abandonului școlar a crescut de la 17,5% , în perioada 2005-2009, fiind cauzată de sărăcia și educația precară a părinților. Aproximativ 65000 de copii, cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani și 50000 de copii, cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani au părăsit sistemul educațional în 2009. Peste 20% dintre copii cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani, nu s-au înscris la grădiniță. Autoritățile române doresc să reducă rata abandonului școlar, la 14,8% în 2014 și 11,3% în 2020.

Efecte la nivel socioeconomic a PTS

Educația este un proces de învățare care se desfășoară pe parcursul întregii vieți, nu numai în școli, ci și în toate celelalte sfere ale vieții. Când copilul se joacă sau își ascultă părinții sau prietenii, citește ziarul sau muncește, el se educă. Învățământul formal reprezintă numai o mică parte din procesul educațional; el este cu adevărat potrivit pentru subiectele de studiu formale, pentru subiectele mai avansate și mai sistematice. Materiile elementare – scrisul, cititul, socotitul și corolarele lor – pot fi cu ușurință învățate acasă și în afara școlii. (Rothbard, 1994).

Părăsirea timpurie a școlii are implicații sociale și economice importante fiind un factor esențial, care contribuie la excluziunea socială ulterioară în viață. Tinerii care părăsesc prematur școala sunt mai predispuși la șomaj sau de a câștiga mai puțin odată ce găsesc un loc de muncă. „Estimările legate de competențe necesare în Europa sugerează că, pe viitor, doar 1 din 10 locuri de muncă va putea fi accesat de o persoană care a părăsit timpuriu școala” (Strategia privind reducerea părăsirii timpurii a școlii, M.E.C.S).

Este important să fie luate în considerare obiectivele identificate de strategia Europa 2020 și anume: creșterea inteligentă, prin îmbunătățirea nivelurilor de educație și formare, și creșterea incluzivă, prin sublinierea faptului că, părăsirea timpurie a școlii este un factor de risc major pentru șomaj, sărăcie și excluziune socială. Îmbunătățirea abilităților cetățenilor și reducerea părăsirii timpurii a școlii continuă să fie prioritățile cheie ale României. România susține principiul egalității de șanse în educație, indiferent de caracteristicile individuale. În acest sens, provocarea țării este de a îmbunătăți performanța educațională în rândul tuturor copiilor, pentru a satisface cerințele unei economii bazate pe cunoaștere. (Strategia privind reducerea părăsirii timpurii a școlii, M.E.C.S)

Rata părăsirii timpurii a școlii aproape s-a dublat în rândul elevilor din învățământul profesional și tehnic între anii școlari 2009-2010 și 2010-2011. Această creștere este explicată în mare parte de criza financiară și de decizia guvernului de a desființa școlile de arte și meserii din învățământul profesional și tehnic în 2009-2010. Efectul neintenționat al acestei politici a fost demotivarea elevilor cu performanțe scăzute care s-au confruntat cu un risc mai mare de a abandona școala decât de a finaliza programul în care erau deja înscriși; și acest fapt a contribuit la creșterea procentului de tineri șomeri, neînscriși în nicio formă de educație. (Idem, p.6).

Pentru reducerea ratei părăsirii timpurii a școlii Consiliul European a adoptat o strategie completă care combină măsuri de prevenire, intervenție și compensare. Măsurile de prevenire au la bază ideea de a reduce riscul de părăsire timpurie a școlii înainte de debutul problemei, prin asigurarea unei baze solide timpurii copiilor. Măsurile de intervenție au rolul de a preveni și a corecta fenomenul părăsirii timpurii a școlii „prin îmbunătățirea calității educației și formării profesionale la nivelul instituțiilor de învățământ, prin reacționarea la semnele de avertizare timpurie și prin furnizarea de sprijin specific elevilor sau grupurilor aflate în situație de risc de părăsite timpurie a școlii. Măsurile de compensare sunt menite să îi sprijine pe cei care au părăsit școala timpuriu pentru a reveni în educație, oferind rute de reîntoarcere în învățământ și formarea profesională și de dobândire a calificărilor”. (Idem, p. 7).

Părăsirea timpurie a școlii are implicații sociale și economice importante. Acesta este un factor major care contribuie la excluziunea socială ulterioară. Tinerii care părăsesc prematur școala sunt mai predispuși să devină șomeri sau de a câștiga mai puțin odată ce găsesc un loc de muncă. „Această problemă generează o serie de costuri publice și sociale, sub forma unor venituri și a unei creșteri economice mai mici, a unor venituri fiscale mai reduse și a unor costuri mai ridicate pentru serviciile publice, cum sunt cele din sănătate, justiție și plata prestațiilor sociale. Costurile unei astfel de excluziuni au fost estimate în unele țări, pe baza analizei costurilor sociale și economice majore la nivel de individ și societate, costurile pe durata vieții persoanelor care au părăsit timpuriu școala ajungând la 1-2 milioane euro/ persoană”.(Idem, p. 23).

Există o legătură directă între lipsa de resurse (la nivelul familiei, al școlii, al comunității etc.) și riscul de nefrecventare a școlii sau de abandon școlar (UNICEF România, 2012). Proporția tinerilor care părăsesc timpuriu școala a înregistrat o ușoară scădere din 1997 și până în 2008 când a început să crească iar ca urmare a crizei economice (Varly, Iosifescu, Fartusnic, Herteliu, 2014, p. 31).

Pentru 2020, UE are ca obiectiv reducerea sub 10% a ratei de părăsire timpurie a școlii. În cazul Românei, estimările naționale și ale Comisiei Europene (2013) arată că atingerea țintei naționale de 11,3% până în 2020 va presupune eforturi semnificative, în special în mediul rural și în rândul minorității rome. (Ibidem).

Rata neangajării pentru tinerii angajați necalificați reprezintă o reală preocupare pentru toate Guvernele. Renunțarea la studii după finalizarea nivelului liceal este o cauză importantă a lipsei calificărilor în rândul tinerilor angajați.(Montmarquette, Viennot-Briot, Dagenais, 2007, p.752)

Eckstein și Wolpin (1999) au afirmat că tinerii care nu finalizează studiile liceale au slabe expectații, un grad scăzut de motivare și un număr mic de abilități. Totodată, tinerii care lucrează în timpul anului școlar, „nu dau un randament bun, însă interzicerea acestui fapt poate avea un impact scăzut asupra ratei de renunțare a elevilor”. (Montmarquette, Viennot-Briot, Dagenais, 2007, p.229). Această activitate reduce din timpul care ar trebui alocat studiului sau altor activități alternative. Elevii care se angajează în timpul studiilor „au mai puțin timp și energie să se dedice activităților de învățare, iar performanțele lor școlare scad”. (Mc. Coy, Smyth, 2007, p.229).

Cercetătorii au arătat că studenții care eșuează la școală „dau semne clare că doresc să renunțe la studii, cum ar fi: performanțe academice slabe, comportament deviant, în comparație cu indicatori precum: venitul familiei și implicarea parentală”. Există diferențe în ceea ce privește un elev care renunță la studiile liceale și un altul care le finalizează, atât din punct de vedere economic, social, cât și fizic. Astfel, un elev care încetează studiile liceale „va avea un venit mai mic, sănătatea acestuia va fi mai precară, are o speranță de viață mai scăzută, în comparație cu un absolvent”.(Ryan, 2011, p.1)

„Tinerii care părăsesc timpuriu orice formă de școală și formare profesională prezintă un risc mult mai mare de șomaj și excludere socială, ba chiar de speranță de viață mai redusă, și, cu timpul, generează costuri (monetare sau nemonetare) nu numai pentru ei, dar și pentru societate”.

„În România, problema nu este cetățenia, ci etnicitatea. Astfel, într-un studiu al Băncii Mondiale (2010) se arată că rata sărăciei în rândul romilor se ridică la 67 %. Peste50% din cetățenii de etnie romă și 60% din comunitățile rome trăiesc cu mai puțin de3,3 euro pe zi, iar unul din cinci romi trăiește cu mai puțin de 1,6 euro pe zi” (Ibidem)

„Dintre țările est-europene, România înregistrează cea mai scăzută rată a șomajului în rândul persoanelor cu studii gimnaziale sau mai puține (12,6%), fapt datorat în parte menținerii unui sector agricol puternic și nivelului scăzut de înregistrare în șomaj a acestor persoane”. Creșterea investițiilor în nivelurile inferioare de învățământ aduce beneficii unei proporții mai mari a populației, întrucât, tinerii cei mai săraci și cei din rândul minorităților etnice au puține șanse să continue studiile. (Varly, Iosifescu, Fartusnic, Herteliu, 2014, p.51).

„Dezvoltarea capitalului uman poate avea numeroase beneficii, precum îmbunătățirea sănătății, reducerea criminalității și a dependenței de prestații sociale, arii care atrag cele mai multe cheltuieli publice în România”.(Idem, p. 81). Astfel, toți cetățenii ar putea să își întrețină gospodăria fără a fi nevoie de vreun ajutor din partea statului.

Problematica populației rome și PTS la nivelul etniei + specificități demografice (natalitate, migrație circulatorie) și economice

Uniunea Europeanã și statele membre au o responsabilitate asemănătoare în domeniul incluziunii romilor și în acest scop au la îndemână o gamă largă de instrumente și politici în domeniile lor de responsabilitate. Uniunea Europeanã a dezvoltat un cadru legislativ care vizează creșterea integrării sociale a grupurilor marginalizate, asigurarea unei protecții sporite împotriva rasismului și a discriminării rasiale și pentru promovarea incluziunii persoanelor de etnie romă, în cadrul unor viziuni strategice generale (StrategiaLisabona, Strategia Europa 2020) sau destinate acestei minorități (Deceniul deincluziune a romilor 2005 – 2010, Platforma europeană pentru incluziunea romilor,Cadrul European pentru strategiile de integrare națională a romilor – 2020).

Pemăsură ce responsabilitățile Uniunii au devenit mai numeroase în domeniul incluziunii romilor, instituțiile au primit atribuții relevante privind minoritatea romă (Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea Europeanã de Justiție, Consiliul Uniunii Europene, Agenția pentru Drepturi Fundamentale Consiliul Europei, Reþelele independente de experți, Directoratul coeziunii sociale – Direcția pentru romi și nomazi etc). „În România politicile de promovare a incluziunii sociale a romilor se regăsesc într-o serie de documente naționale care preiau elemente europene: Planul Național pentru Combaterea Sărăciei și Promovarea Incluziunii Sociale, Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013, Cadrul Național Strategic de Referinþã 2007- 2013, Programul Operațional Sectorial – Dezvoltarea Resurselor Umane,Programul de guvernare 2009 – 2012 și o strategie specifică „Strategia de îmbunătățire a situației romilor din România 2001 – 2010”, document care a fost revizuit periodic în 2006 și apoi în 2011, când s-a elaborat un alt document, „Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor pentru perioada 2011 – 2020”, cu scopul de a asigura incluziunea socio-economică a cetățenilor români aparținând minorității rome, prin implementarea unor politici integrate în domeniul educației, ocupării forței de muncã, sănătății, locuirii, culturii și infrastructurii sociale.(Rusu, Stoian, Ilie, Toma, Arsu, 2012).

Romii reprezintă„una dintre cele mai numeroase minorități etnice din Uniunea Europeană (UE): estimările indică existența a 10 – 12 milioane deromi care locuiesc în diferite state membre, adesea în condiții grele de viață (EC, 2011). Câteva din „problemele cu care romii se confruntă zi de zi sunt: discriminarea, sărăcia, excluziunea socială, lipsa de educație, lipsa de acces la asistență medicală de bază, lipsa de locuințe etc”. (EC, 2005).

În România trăiește, în prezent, cel mai mare număr de locuitori de etnie romă, dintre toate statele europene. (Rusu, 2012, p.20). Recensământul populației și al locuințelor din 2002, (raportat la 535.140) indică un procent de 2,46% persoane de etnie romă din total populație.În anul2011 numărul acestora a crescutconform datelor preliminare aleRecensământului populației, romii reprezentând 3,2% din totalul populației (Idem, p. 21). Numărul bărbaților romi între 15-64ani reprezintă un procent de 60,3% din totalul populației de romi de sex masculin, iar cel al femeilor din aceeași categorie de vârstă (15-64 ani) este de 60,1%. Față de populația majoritară, în cazul căreia se înregistrează tendințe de îmbătrânire, „romii cu vârsta sub 20 de anireprezintă un procent de 47,33% din populația totală de romi, iar romii cu vârste de peste 30 de ani reprezintă un procent de 66,8% din total populație de etnie romă. Romii în vârsta de 50 de ani și peste vârsta de 50 de ani reprezintă un procent de 10,8% din populație iar, ponderea romilor vârstnici este de doar 3,3%. Așadar,populația romă este tânără”.(Ionescu, Stănescu, 2014, p.25).

Datele provizorii ale Recensământului din 2011 arată că la nivel național romii trăiesc în proporție de 37% în mediul urban și 63% în mediul rural. Deși este dificil de analizat cu o acuratețe sporită prezența romilor pe regiuni de dezvoltare, datele RPL din 2011 arată următoarele:o pondere mai mare a romilorexistă în patru regiuni, respectiv: regiunea de dezvoltare Centru: județul Covasna (86,2%);regiunea de dezvoltare Sud-Muntenia: județele Argeș (84,2 %) și Dâmbovița (85,0%);regiunea de dezvoltare Nord-Vest: județele- Satu-Mare (76,8%), Bistrița-Năsăud (78,5%), Bihor (79,4%) și Sălaj (80,0%);regiunea de dezvoltare Sud-Est:județele Vrancea (75,9%) și Galați (79,8%). Cea mai mică pondere a romilor s-a înregistrat în celelalte patru regiuni: regiunea de dezvoltare Nord-Est: județele Botoșani (39,9%), Vaslui (10,9%); regiunea de dezvoltare Sud-Est: județele Tulcea (23,7%), Constanța (37,1%); regiunea de dezvoltare Vest: județul Hunedoara (17,9%);regiunea de dezvoltare Sud Vest: județul Vâlcea (38,9%), Gorj (42,7%). (Ionescu, Stănescu, 2014, p.26).Consiliul Europei a estimat un număr mediu al romilor din România de 1.850.000 persoane, respectiv 8,32% din populația totală. (, p.24).

„Conform specialiștilor (Voicu, 2007), comunitățile de romi din România, se confruntă cu o serie de probleme comune, cum ar fi: șomajul și lipsa oportunităților de angajare; nivelul scãzut de educație; accesul redus la servicii medicale și implicit probleme de sănătate; supraaglomerarea locuințelor și a zonelor rezidențiale; lipsa titlurilor de proprietate asupra casei și a terenurilor; pasivitatea și lipsa implicării în rezolvarea propriilor probleme”.

„În România, în perioada declinului economic, cea mai afectată categorie de populație au fost copiii din mediul rural, în special copiii romi. Rata de înscriere la grădiniță a copiilor romi este cu 40% mai mică decât a populației majoritare44% dintre copii romi cu vârste cuprinse între 7-11 ani prezintă riscul de abandon a școlii. În 2012, aproximativ 400.000 decopii romi, de școală primară nu frecventau regulat școala”.Situația nu este diferită în învățământul gimnazial, „peste 75%dintre copii romi nu finalizează învățământul gimnazial, doi din zececopiii romi nu merg la școală, cel mai frecvent motiv invocat de părinți fiindcel legat de lipsa resurselor financiare. Unul din șase părinți romi explicăslaba participare școlară a copiilor prin discriminarea etnică” (Ionescu, Stănescu, 2014, p.34).

„Fetele rome se confruntă cu riscuri disproporționat de mari de a abandona sau părăsi timpuriu școala. La nivelul populației adulte, un procent de 23-25% dintre romi nu auabsolvit nicio școala și declară că nu știu să scrie și să citească, 26% au terminat primele patru clase și 34% doar gimnaziul”. Numai 17% sunt cei care urmează o școală profesională, un liceu sau nivele superioare. Un procent de 9% dintre romi sunt absolvenți de liceu și 2% absolvenți de studii universitare.

Romii din România „înregistrează o participare redusă pe piața formală a muncii, dar au o participare ridicată la piața informală a muncii, fără mecanisme de securitate socială. Datele INS din 2002 arată că rata de ocupare a fost de 36%, în timp ce alți 36% își căutau un loc de muncă și 28% erau inactivi (față de rata de ocupare de 58%, respectiv rata de șomaj de 7,7%, la nivel național). În ceea ce privește situația șomerilor și a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, ponderea șomerilor romi este de 21%”. Conform RPL din 2002, unul din zece a lucrat permanent timp de doi ani, iar 52% au răspuns că nu găsit niciun loc de muncă în această perioadă. (Ionescu, Stănescu, 2014, p. 36).

Statisticile privind ocuparea etnicilor romi indică o situație defavorabilă persistentă, iar realitatea dovedește că romii abordează ocuparea din perspectiva obținerii imediate a unor venituri, astfel încât activitățile desfășurate îmbracă preponderent forme non-formale – ziliere, de oportunitate, tradiționale sau chiar ilegale. Segregarea în funcție de gen se perpetuează odată cu menținerea unor modele familiale tradiționale, în care soțul și, mai apoi, băieții sunt responsabili pentru asigurarea existenței familiei. Acesta aduce cu sine și atragerea copiilor în munci ocazionale (sub 14 ani), ceea ce genereazã mai departe abandonulșcolar. Dacă bărbații și băieții justifică abandonul școlar prin aceea cã trebuie să se implice în activități aducătoare de venituri, în cazul fetelor justificãrile rezidă în responsabilitățile lor gospodărești odată cu căsătoria. Situația socio-economică precară este argumentul subsidiar.(Rusu, Stoian, Ilie, Toma, Arsu, 2012, p.13).Gradul de participare activă pe piața muncii „este unul scăzut în rândul femeilor rome, doar 27% au un loc de muncă, iar ceilalți declară că sunt în căutarea unui loc de muncă. O cauză a acestui fapt este că, majoritatea femeilor rome au număr mare de copii de foarte tinere și este necesar să îi îngrijească pe aceștia”. (Ionescu, Stănescu, 2014, p. 37).

Conform unui studiu realizat în 2009 de Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, doar 4% din cei care abandonau școala invocau motivul căsătoriilor timpurii, ceea ce denotă că fenomenul de căsătorie timpurie este mult mai puțin răspândit la romi decât o afirmă opinia publică. Totodată acest studiu, infirmă și stereotipul conform căruia părinții romi nu-și trimit copii la școală, astfel 90% dintre părinții romi au o atitudine pozitivă față de educație, mențin legătura cu învățătorii, profesorii și îi încurajează să obțină rezultate bune la învățătură. (Ionescu, Stănescu, 2014, p.35).

În strategia de incluziune a romilor din 2011, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a adoptat 22de măsuri: Măsuri active, conform Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilorpentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă reactualizată(informare, consiliere, cursuri de calificare); Măsuri în domeniul economiei sociale (proiectul de lege este în curs de aprobare) pentru dezvoltarea unor afaceri, înființarea de IMM-uri,scheme de microgranturi și activități generatoare de venituri, programe deucenicie și tutorat, oportunități de muncă pentru femei, inclusiv parteneriate între MMFPSPV prin structurile sale localecu actori relevanți pe piața muncii, Bursele locurilor de muncă pentru romi și Caravana ocupării pentru romi. (Ionescu, Stănescu, 2014, p.37,38).

„Datele furnizate de INS cât și o serie de studii independente arată că omare parte din populația de romi trăiește în condiții de locuire mizere, careinfluențează și celelalte domenii, educația și sănătatea în mod special. Unstudiu realizat în 2010 de EUROSTAT care corelează venitul, cu incluziuneasocială și condițiile de trai în țările membre ale UE arată că dintre statelemembre, România înregistrează cea mai alarmată situație privind locuirea”.

Un alt studiu efectuat în 2010 arată că „romii trăiesc în marea lormajoritate în zonele periferice ale localităților și în comunități compacte, aproape jumătate dintre ei dețin o locuință în proprietate și un sfert locuiesc în case proprietatea părinților”. O mare parte din locuințele romilor din rural nu suntconectate la utilități (apă, canalizare și gaze). În mediul urban, 14,2% au locuințe închiriate de la stat și 1,2% trăiesc în locuințe sociale. Trei sferturi dintre romi au în folosință o locuință cu contract (66% contract legal valabil și 4% cu contract expirat). Aproape o treime (30%) nu are niciun fel de contract al locuinței în care stau, iar lipsa actelor de proprietate pentru noile generații conduce pe termen lung, la excluziune socială, blocând accesul la servicii de asistență socială, asistență medicală sau educație, în general, la toate drepturile de cetățean. „Tendința de segregare și de locuire în ghetouri se manifestă din ce în ce mai mult în ultimii ani, iar riscul discriminării, în cazul comunităților omogene de romi, este foarte ridicat” (Ionescu, Stănescu, 2014, p.41).

Romii sunt victimele sărăciei, întrucât lipsa unui loc de muncă sau veniturile scăzute îi împiedică să investească în educația copiilor, în sănătate sau în îmbunătățirea condițiilor de viață, iar lipsa acestora, determină sărăcia.(Rusu, Stoian, Ilie, Toma, Arsu, 2012, p.20).„Un studiu al Băncii Mondiale arată că în Bulgaria, Cehia, România și Serbia, șansele romilor de a absolvi școala secundară sunt de patru până la șase ori mai scăzute față de populația majoritară; nivelul șomajului este ridicat – numai 50% dintre romi lucrează în România, ponderea fiind și mai redusã în Bulgaria și Cehia; raportat la populația majoritară veniturile obținute sunt mult mai mici: variază de la 39% înRomânia la 69% în Bulgaria”.

Un studiu din 2010 al Băncii Mondiale a arătat că cea mai defavorizată categorie este cea a cetățenilor de etnie romă, „în rândul acestora rata sărăciei ajungând chiar și la 67%. Peste 50% din cetățenii de etnie romă și 60% din comunitățile rome trăiesc cu mai puțin de 3,3 euro/zi, iar 21% cu mai puțin de 1,65 euro/zi. Marea majoritate a comunităților rome (74%) au probleme grave legate de sursele de venit, iar 23% nu sunt conectate la energie electrică și la apă curentă”. Această situație afectează în mod direct oportunitățile sociale și economice disponibile copiilor de etnie romă. (Strategia timpurie a școlii, p. 11).

„Datele cercetării EU-INCLUSIVE arată că dificultățile economice ale gospodăriei sunt principalul factor al abandonului școlar în Bulgaria și România. Factorii care duc la abandonul școlar sunt: nevoia unui mâini de lucru în gospodărie sau pe piața muncii apare evident doar în Bulgaria. Bulgaria este țara europeană cu cea mai mare rată de fertilitate în rândul adolescentelor din Europa”.

Accesul limitat la serviciile sociale ar putea fi o sursă a excluziunii sociale și a discriminării. Monitorizarea drepturilor omului arată că furnizarea de servicii sociale pentru romi în întreaga Europă este limitată de discriminare. „În cercetarea EU-INCLUSIVE sunt doi indicatori ai accesului la aceste servicii: utilizarea unui număr de servicii publice din listă și satisfacția față de calitatea acestora”. Sistemul de sănătate este serviciul public utilizat de către gospodăriile de romi. Proporția utilizatorilor este mai mare în Spania și mai mică în Bulgaria, iar această diferență este semnificativă statistic. O posibilă explicație a acestei diferențe este aceea că „doar 46% dintre romii din Bulgaria au asigurare de sănătate (sau acces gratuit la servicii de sănătate), în timp ce în Spania toți romii nativi au un card de sănătate, în plus 94,4% dintre romii migranți sunt asigurați. În Bulgaria, serviciile de sănătate sunt utilizate de către 86,3% dintre cei asigurați și de 77,6% dintre cei ne-asigurați”. (Tarnovschi, Preoteasa, 2012, p. 20).

„Educația este cel de al doilea serviciu public frecvent utilizat. Similar cu serviciile de sănătate, proporția utilizatorilor este scăzută în Bulgaria și mare în Spania, în special printre migranții din această țară. Totuși, atât serviciile de sănătate cât și cele de educație sunt intens folosite în toate țările, pe când utilizarea celorlalte servicii reprezintă un indicator al existenței politicilor publice pentru romi”. (Tarnovschi, Preoteasa, 2012, p. 21).

Conform datelor culese, pe parcursul cercetării EU-INCLUSIVE, romii încep să muncească încă de la 16 ani, în timp ce la nivelul UE-27 vârsta medie de încadrare în muncă este de aproximativ 25 ani, dar pentru ambele categorii de populație ieșirea de pe piața forței de muncă se realizează în jurul vârstei de 60 ani. Traiectorie profesională mai amplă a romilor este sporită, întrucât este populația cea mai tânără din ansamblul UE-27, ceea ce înseamnă că romii își petrec cea mai mare parte din viață muncind. Ratele de activitate ale romilor sunt foarte ridicate, începând chiar de la 16 ani. În Bulgaria se înregistrează un procent ridicat de activitate pentru perioada de viață cea mai activă pe piața muncii (25 – 60), depășind 90% și fiind astfel mai mare decât cele de la nivelul ansamblului UE-27. În schimb, în Italia se înregistrează o curbă de activitate mai scăzută, caracterizată printr-o creștere între 16 și 24 de ani (de la 40% la 65%), o stabilizare până la 50 de ani și apoi o coborâre odată cu înaintarea în vârstă. (Tarnovschi, Preoteasa, 2012, p. 36).

În cazul populației inactive masculine tinere (până în 24 de ani), un procent ridicat este reprezentat de studenți (51,4%) și de cei care prestează activități în gospodărie (22,2%). De asemenea, în rândul populației rome există un procent mare de tinere rome inactive care în marea lor majoritate (72,2%) prestează activități în gospodărie și într-o mai mică măsură se dedică studiilor (19,1%). Acest fenomen specific populației rome se observă în toate cele patru țări- Bulgaria, România, Spania și Italia. Situația este aceeași la nivel general: 60% dintre tinerii bărbați romi inactivi se dedică studiilor în timp ce 74,2% dintre femei se ocupă cu activitățile gospodărești. „O situație asemănătoareeste în România unde 60% dintre tinerii inactivi bărbați sunt studenți, iar 74,4% dintre femeile tinere inactiveprestează activități gospodărești. În Italia 60,9% dintre bărbații sub 24 de ani suntstudenți, în timp ce 80,4% dintre femeile tinere inactive prestează activitățigospodărești. În ceea ce privește procentele din Spania, acestea sunt de 42,1%,respectiv de 69,6%, deși este adevărat că în această țară numărul studenților dinrândul tineretului inactiv feminin este la fel de important, ajungând la 30,4%”. (Tarnovschi, Preoteasa, 2012, p.39).

Există două trăsături caracteristice ocupării în cazul populației rome. „În primul rând este vorba de o populație care se încadrează în activitatea economică începând cu vârsta minimă legală de muncă (și în unele cazuri chiar înainte de vârsta legală stabilită în acest sens), iar intrarea atât de timpurie pe piața forței de muncă presupune niveluri mai joase de studii. În al doilea rând, există un decalaj considerabil între sexe în rândul populației rome tinere”. Se poate crede că tineretul rom inactiv își dedică timpul pentru creșterea nivelului personal de studii, dar situația este alta. Se observă o diferențiere clară în funcție de gen în familiile în care există tineri cu vârsta legală de muncă, iar aceștia sunt inactivi. În timp ce bărbații tineri inactivi își dedică timpul studiilor și îmbunătățirii consecvente a viitoarei poziții pe piața muncii, femeile tinere inactive își orientează activitatea zilnică spre mediul casnic.(Tarnovschi, Preoteasa, 2012, p. 40).

Nivelul slab de pregătire școlară reprezintă factorul determinat al neîncadrării pe piața muncii, fiind o trăsătură specifică populației rome. Încadrarea în muncă de la vârste foarte tinere presupune, fără nicio îndoială, faptul că individul nu mai poate să aloce destul timp îmbunătățirii nivelului de educație, ceea ce i-ar permite ulterior, accesarea unui loc de muncă calificat. „Din contră, romii reprezintă o forță de muncă necalificată care se situează pe segmentul cel mai slab și mai vulnerabil al pieței muncii, un segment afectat tot mai des de efectele crizei, și care, prin urmare, obține locuri de muncă dintre cele mai precare”. (Tarnovschi, Preoteasa, 2012, p.43).

Cu privire la ratele ocupării și în special cu privire la procentul persoanelor care au o ocupație în raport cu populația totală cu vârsta legală de încadrare în muncă, se constată inegalități între populația romă și populația totală de la nivelul UE-27, întrucât rata ocupării la populația romă este mai mică față de cea de la nivelul UE-27. „Cea mai ridicată rată de ocupare a romilor s-a constatat în Spania și anume 43,8%, urmată de Italia cu 37,8%, și mult mai departe regăsim România cu 36,3% și Bulgaria cu 31,1%. Diferența de aproape 20 p.p. aferentă ratei globale de ocupare se reduce pentru bărbați la doar 16,4 p.p. și crește la 22,2 p.p. în cazul femeilor. Cea mai mare diferență dintre rata ocupării la bărbați și cea la femei, anume 39,3 p.p. se constată în special în cazul Italiei. Restul țărilor se încadrează în intervale mai mult sau mai puțin asemănătoare: 17,9 p.p. în România, 12,9 p.p. în Bulgaria, iar Spania are cea mai mică diferență, de doar 10,9 p.p., diferență care o apropie de standardul european”. (Tarnovshi, Preoteasa, 2012, p. 44).

Indicatorul ratei salariaților este mult mai redus la populația romă, „ceea ce are consecințe în ce privește protecția socială și calitatea locului de muncă de care beneficiază o persoană. În timp ce 83,3% din populația din Uniunea Europeană este salariată, în cazul persoanelor de etnie romă această cifră coboară la 40,6%, deci o diferență de 42,7 p.p. Acest fenomen se constată atât în rândul bărbaților (cu o diferență de 43,3 p.p.), cât și în rândul femeilor (cu o diferență de 41,3 p.p.). Cea mai crescută rată a salarizării este în Bulgaria cu 72,2%, urmată de departe de Italia cu41,3%, Spania cu 38,4% și România cu 24,1%”. (Idem, p. 45).

„Rata șomajului este mai mare în rândul femeilor din Bulgaria, România și Italia. În cazul Spaniei situația este diferită, înregistrându-se o rată a șomajului mai mare în rândul bărbaților. În plus, se poate spune că șomajul afectează mai ales tinerii romi. Rata șomajului în rândul tinerilor romi este de 52,8%, deci cu 32 p.p. peste rata șomajului calculată la nivelul Uniunii Europene”.(Idem, p.51).

„Distribuția geografică a gospodăriilor de romi este destul de echilibrată între mediul urban și cel rural. Procentul romilor care trăiesc în zonele urbane se ridică la 57,8%, în timp ce procentul romilor care trăiesc în zonele rurale este egal cu 42,2%. Totuși, această distribuție echilibrată ascunde situații foarte diferite în contexte naționale diferite. Pe de o parte, sunt țări unde romii trăiesc în special în orașe cum este cazul Bulgariei, Italiei și Spaniei, unde procentele se ridică la 73%, 84,6% si 70,2%. Pe de altă parte este România, unde romii s-au așezat în special în zonele rurale, aproape două treimi dintre respondenții locuind la sate”.(Idem, p. 56).

Circa o treime dintre romii din cele patru țări participante la studiu trăiesc în mici localități rurale, în timp ce 58% dintre aceștia trăiesc în orașe, în special în zonele de la periferie (26,1%) sau în zonele din periferia extremă (15,9%). Doar 9,7% dintre familiile intervievate trăiesc în afara spațiului intravilan. Însă, există puternice diferențe între cele patru țări. „În Bulgaria, situațiile întâlnite cel mai des sunt cele ale romilor care trăiesc în suburbii îndepărtate (57,4%), dacă stau în mediul urban, iar dacă stau în mediul rural, cea mai mare parte a acestora locuiesc în afara satelor (20,7%). În Italia, situația este diferită, romii sunt concentrați în orașe, atât în zonele suburbane (41,4%), cât și în zonele de periferie extremă (24,3%). Romii spanioli prezintă o distribuție spațială mai echilibrată: circa o pătrime dintre ei locuind în localități rurale mici, în timp ce majoritatea trăiește în orașe, dar în zone mai integrate comparativ cu alte țări (37,5 % dintre romii spanioli locuiesc în centrul orașelor)”.(Idem, p. 57).

Modelul de locuire al romilor care trăiesc în cele patru țări este extrem de diferit. Pe de o parte „există modelul casei mono-familiale, prezent aproape în exclusivitate în România și Bulgaria (circa 90% dintre respondenți), iar în Spania, o treime dintre intervievați trăiesc în case mono-familiale, în timp ce 63% dintre aceștia trăiesc în clădiri cu apartamente destinate mai multor familii (22,5% cu mai puțin de zece apartamente și 40,1% cu peste zece apartamente). Modelul din Italia este unul distinct, întrucât doar un sfert dintre familiile de romi italieni trăiesc în case mono-familiale, 20% trăiesc în case în coproprietate, în timp ce aproape jumătate dintre respondenți (48,5%) trăiesc în condiții instabile adică se adăpostesc în barăci temporare (21,3%), în rulote (20,7%), în caravane (4,1%) sau în alte soluții locative nestructurate”.(Idem, p. 59).

„Italia și Spania, cunoscute, în mod convențional, ca fiind țări de emigrare, au

devenit, la sfârșitul anilor ’70, țări de imigrare”. Pe perioada ultimelordecenii, aceste țări au primit fluxuri de migranți din ce în ce mai mari, majoritateadin alte țări europene, mai ales din țări postcomuniste din Europa Centrală și Europade Est.(Idem, p. 70)

„Emigrarea romilor din România, Bulgaria și alte țări europene trebuie analizată din două perspective. În primul rând, migranții romi reprezintă o componentă specifică a unor fluxuri migratorii mai largi din Europa de Est, iar fluxurile migratorii din România sau Bulgaria trebuie analizate atunci când se iau în considerare migranții romi din România aflați în Italia sau cei din Bulgaria aflați în Spania”. În al doilea rând, trebuie avute în vedere, de asemenea, anumite măsuri politice referitoare la locuire, educație și angajare destinate romilor din țările de origine”. Mai mult, Matras (2007) avertizează împotriva utilizării alternative de termeni „migranți” și „nomazi” când se au în vedere mobilitățile romilor: „Totuși, în contextul migrațiilor est-vest, legătura realizată între romi/țigani cunomadismul implică faptul că migrația este motivată mai curând de caracterul nomad tradițional, și nu de circumstanțele sociale și politice și de structurile șiatitudinile interne ale comunității”.

Marushiakova și Popov (2010) au evidențiat faptul că, în timp ce în Spania, majoritatea romilor din România trăiau în condiții „normale” urbane, în Italia, mai ales în anumite regiuni precum Lazio (regiune care înconjoară Roma), după 2001, autoritățile locale au întemeiat tabere pentru romi. Clough Marinaro (2010) afirmă că, „începând cu data de 18 februarie 2009, a fost introdus un nou set de reguli pentru taberele autorizate din Lazio, precum: gărzi ale poliției supraveghează douăzeci și patru de ore zona și în interiorul taberelor; dreptul de a intra numai pentru locuitorii (permanenți) autorizați; o fișă de evidență cu toate mișcările înregistrate în interiorul și în exteriorul taberelor respective; fără vizitatori după orele 22; inițierea de măsuri de supraveghere video, având drept scop limitarea acțiunilor migranților romi în împrejurimi”. Roma are cel mai mare număr de locuitori de etnie romă (număr estimat între 7.200 și 15.000, conform spuselor lui Clough Marinaro) și reprezintă destinația principală a romilor din România și a migranților din România în general. (Tarnovschi, Preoteasa, 2012, p. 76).

Căutarea de locuri de muncă pare să fie cel mai important factor pentru migranții romi din ambele țări de origine. Un alt motiv esențial este îmbunătățirea calității vieții în special pentru romii din România. „Nu s-au observat diferențe de gen majore în eșantioanele de migranți romi din Italia și Spania cu privire la motive de migrație. Femeile par în mod egal motivate să migreze pentru a găsi un loc de muncă și pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții”. (Idem, p.80).

Note

1Lifelong Learning Council Queensland Inc. Disponibil lahttp://www.llcq.org.au/01_cms/details.asp?ID=12, accesat la 13.07.2015.

2Alexander, Entwisle și Kabbani, 2001; Finn, 1989 apud Plank, DeLuca și Estacion, 2008

3Castelano, Stringfield și Stone, 2003 apud Plank, DeLuca și Estacion, 2008

4Zamfir, Zamfir 1993, Zamfir, Preda,(coord.) 2002, Fleck, și Rughiniș, 2008, ICCV, 2010, FRA, UNDP și CE 2012, Banca Mondială și CE, 2012 apud Ionescu, Stănescu, 2014

5United Nations Economic and Social Council (2012) Draft country programme document Romania apud Ionescu, Stănescu, 2014.

6Legea Educației Naționale nr.1/2011 apud Ionescu, Stănescu, 2014

7Analiză Socio-Economică pentru programarea Fondurilor Europene 2014-2020, MMPSF,

2013 apud Ionescu,Stănescu, 2014, p.25

8ICCV/SOROS proiect POSDRU, 2010 apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.34.

9Duminică și Ivasiuc,2010apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.34

10Raport de țară. Situația romilor în Romania, 2011 între incluziune socială și migrație,editat de Fundația Soros, București, 2012, proiect POSDRU apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.36

11Raportul de Analiză comparativă a datelor din Barometrul Incluziunii, elaborat deAgenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”,2010apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.36

12 Duminică și Ivasiuc,2010apud Ionescu, Cărtărescu, 2014, p.34

13 Eurostat, „Combating poverty and social exclusion. A statistical portrait of the European Union 2010”, Publications Office of the European Union, Luxemburg, p.84 apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.40

4 Raportul de Analiză comparativă a datelor din Barometrul Incluziunii, elaborat de

Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, 2010 apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.36

15 Eurostat, „Combating poverty and social exclusion. A statistical portrait of the European Union 2010”, Publications Office of the European Union, Luxemburg, p.84 apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.40

16 De Laat&Bodewig, 2011 apud Rusu, Stoian, Ilie, Toma, Arsu, 2012, p.20.

17 Rusu, Mărioara, Stoian, Iulian, Ilie, Simona, Toma, Ștefania, Arsu, Alin. (2012) Roma Inclusion in Romania: Policies, Institutions and Examples, Incluziunea Romilor din România: politici, instituții, experiențe, București, p.23.

18 Studiu Băncii Mondiale.Toward and Equal Start: Closing the Early Learning gap for Roma Children in Eastern Europe, 2012, pagina 12.

19 ICCV/SOROS proiect POSDRU, 2010 apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.34.

20 Duminică și Ivasiuc,2010apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.34

21 Raport de țară. Situația romilor în Romania, 2011 între incluziune socială și migrație, editat de Fundația Soros, București, 2012, proiect POSDRU apud Ionescu, Stanescu, 2014, p.36

22 Raportul de Analiză comparativă a datelor din Barometrul Incluziunii, elaborat de

Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, 2010 apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.36

23 Eurostat, „Combating poverty and social exclusion. A statistical portrait of the European Union 2010”, Publications Office of the European Union, Luxemburg, p.84 apud Ionescu, Stănescu, 2014, p.40

24 De Laat&Bodewig, 2011 apud Rusu, Stoian, Ilie, Toma, Arsu, 2012, p.20

=== Bibliografie_ ===

Bibliografie

Apostu, Otilia, Balica, Magdalena, Fartușnic, Ciprian (2012) Copiii care nu merg la școală : o analiză a participării la educație în învățământul primar și gimnazial, UNICEF România, Buzău, Alpha MDN.

Comisia Comunităților Europene, Memorandum asupra Învățării Permanente, Brussels, (2000) Disponibil la http://www.edu.ro/index.php/articles/10409, accesat la data de 14.07.2015

Comunicat de presă, Guvern, (2013) disponibil la http://www.agerpres.ro/comunicate/2015/04/15/comunicat-de-presa-guvern-15-34-09, accesat la 14.07.2015.

Varly, Pierre, Iosifescu, C. Șerban, Fartusnic, C., Herteliu, C., (2014) Costul investiției insuficiente în educație, ResearchGate, București, Disponibil la http://www.researchgate.net/publication/277639875_Costul_investitiei_insuficiente_in_educatie_%282014%29 , accesat la 29.07.2015.

Ionescu, Mariea, Stănescu, Simona M., (2014) Politici publice pentru romi. Raport de evaluare a programelor naționale finanțate prin Uniunea Europeană pentru incluziunea romilor, București: Editura Pro Universitaria

Jigău Mihaela (coord.).2002. Participarea la educație a copiilor romi. Probleme, soluții, actori, UNICEF România, București.

Lifelong Learning Council Queensland Inc. Disponibil la http://www.llcq.org.au/01_cms/details.asp?ID=12, accesat la 13.07.2015

Marian Chiriac, Rising School Dropout Rate Worries Romania, Disponibil la http://www.balkaninsight.com/en/article/romania-worried-by-school-dropouts , accesat la data de 30.07.2015.

Mc Coy, Selina, Smyth, Emer. (2007) So much to do, so little time: part-time employment among secondary students in Ireland, Work, Emplyment and Society,Sage Publications, Vol. 21, Nr. 2

Ministerul Educației și Cercetării, (2003)Reforma Învățământului obligatoriu din România, București, Disponibil la http://www.edu.ro/index.php/articles/2857 , accesat la data de 14.07.2015.

Montmarquette, Claude, Viennot-Briot, Nathalie, Dagenais, Marcel. (2007) Dropout, School performance and working while in school.The Review of Economics and Statistics, Noiembrie, Vol. 89, Nr. 4

Neagu, Gabriela, (2011), „Efectul școlii” asupra performanțelor educaționale ale elevilor, Calitatea Vieții, Nr. 3, p.239- 266.

Plank, Stephen, DeLuca, Stefanie și Estacion, Angela. High School Dropout and the Role of Career and Technical Education: A Survival Analysis of Surviving High School. Sociology of Education, 2008,Vol. 81, Nr. 4, p. 345-370

Ryan, Molly. (2011) Early Warning Indicator Systems.Education Commission of the States, disponibil la www. ecs.org , accesat la data de 14.07.2015.

Rusu, Mărioara, Stoian, Iulian, Ilie, Simona, Toma, Ștefania, Arsu, Alin. (2012) Roma Inclusion in Romania: Policies, Institutions and Examples, Incluziunea Romilor din România: politici, instituții, experiențe, București, Disponibil la :https://www.academia.edu/2082066/Incluziunea_romilor_din_Rom%C3%A2nia_politici_institu%C3%BEii_experien%C3%BEe , accesat la 16.07.2015.

Strategia privind reducerea părăsirii timpurii a școlii, M.E.C.S, Disponibil la http://www.edu.ro/index.php/articles/22311 , accesat la 29.07.2015.

Tarnovschi, Daniela (coord.), Preoteasa A. (2012) EU INCLUSION, Romii din România, Bulgaria, Italia și Spania între incluziune social și migrație, Fundația Soros România, București.