Psihopedagogia Jocului

Psihopedagogia jocului

(C 2)

TEORII DESPRE JOC

CLASIFICARE

Importanța locului pe care-l ocupă jocul în viața copilului este conferită de faptul că jocul satisface dorința firească de manifestare, de acțiune și de afirmare a independenței copilului. Prin joc, copilul învață să descifreze lumea reală, motiv pentru care H. Wallon apreciază jocul ca pe o activitate de preînvățare.

Conținutul principal al tuturor jocurilor este viața și activitatea socială a adultului, copilul fiind, în primul rând, o ființă eminamente socială.

Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoașterea realității sociale, ci și imitarea unor anumite tipuri de relații sociale dintre adulți. Astfel, prin intermediul jocului, copiii deprind modele de conduită și ajung să reflecte până la nivel de înțelegere comportamentele.

Din pricina acestor multiple valențe ale jocului, vom înțelege de ce sunt necesare îndrumarea și controlul acestuia de către adult. Nu putem fi total de acord cu acele poziții care proclamă neintervenția absolută a adultului în jocul copilului.

1. De pildă, ST. HALL punea la baza explicării jocului legea după care ontogeneza repetă filogeneza, de unde reiese că jocul ar fi o repetare a instinctelor și formelor de viață primitivă în ordinea cronologică a apariției lor. Acestei teorii i-am putea reproșa simplismul explicației, îngustimea locului pe care-l oferă jocului în evoluția individului.

2. Conform teoriei biologice a lui KARL GROSS, jocul ar fi un exercițiu pregătitor pentru viața adultului prin faptul că jocul ar fi un mijloc de exersare a predispozițiilor în scopul maturizării. Deși corect în ceea ce afirmă, și Gross greșește absolutizând această explicație. Astfel, el ajunge să identifice jocul copiilor cu cel al animalelor, biologizând esența socială a jocului. Se spune că autorul în discuție subordonează copilăria jocului, apreciind că copilul se joacă nu pentru că este copil, ci, este copil pentru că se joacă (răsturnare a raportului cauză-efect).

3. De pe o poziție de asemenea biologizantă, H. SPENCER elaborează teoria surplusului de energie, conform căreia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Acceptând această teorie, nu vom putea răspunde pentru care motiv copilul se joacă și atunci când este obosit.

4. K. GUHLER încearcă o explicație aproape similară cu precedenta, afirmând că copilul se joacă pentru plăcerea pe care o simte în timpul jocului (teoria plăcerii funcționale). Nici de data aceasta nu se poate explica de ce copiii se joacă acceptând și chiar optând pentru jocuri care nu provoacă plăcere (se înțeapă, se zgârie bravând). Dacă socotim plăcerea drept cauză a jocului, înseamnă să pierdem din vedere în bună măsură conținutul real al acestuia.

5. S. FREUD atribuie jocul unei tendințe refulate, ce își găsește concretizarea prin intermediul acestei modalități de exprimare. Are drept critică faptul că accentul cade pe latura sexualistă a dezvoltării și pe o privire retrospectivă asupra copilăriei.

6. A. ADLER apreciază că jocul ar fi o formă de exprimare a „complexului de inferioritate”, o formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se afirma în viață. Teoria contravine realității constatate, conform căreia se știe că prin joc copilul cunoaște realitatea și capătă încredere în forțele proprii.

7. Deși are merite incontestabile în progresul teoriei pedagogice și al educației preșcolarilor, în special, MARIA MONTESSORI pornește de la o concepție formalistă și de aceea exclude jocul de creație din categoria mijloacelor de dezvoltare intelectuală. S-a ivit pericolul de a reduce întreaga dezvoltare a copilului la simpla exersare a organelor de simț.

Posibilitatea de a imita prin joc, de a se manifesta creator, de a înțelege raporturile interindividuale dau posibilitatea copilului să respecte niște reguli bine stabilite, încadrându-l în regimul unui comportament unanim acceptat. În acest fel ar deveni un mijloc eficace de realizare a educației morale.

Teoria lui Edouard Claparède cu privire la joc își are rădăcinile în „teoria exercițiului pregătitor” a lui Karl Gross cu care este de acord în privința fundamentului biologic al acestuia. Claparčde afirmă că: „… punctul de vedere biologic prea neglijat de psihologi poate să ne ofere o înțelegere mai profundă a activității mintale”.

Cu această optică, consideră jocul drept un exercițiu pregătitor pentru viața de adult, fiind de aceeași părere cu K. Gross care subliniază că, de fapt, copilul nu se joacă pentru că e tânăr, ci e tânăr pentru că simte nevoia să se joace. Jocul ar avea rolul de a acționa la copil nu instincte (ca la animale), ci funcții motrice sau mintale; activitatea copilului se exprimă prin joc. Ceea ce interesează (în raport cu teoria de față) este modul în care reușește copilul să-și exercite funcțiile motrice și mintale prin intermediul unor activități similare cu cele ale adultului, deși copilul încă nu are de unde să cunoască natura nevoilor adultului. De unde copiază copilul formele jocului când nici un instinct preformat, nici o necesitate actuală nu le condiționează? Claparčde încearcă să răspundă considerând că tipul de joc este determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte, de gradul dezvoltării sale organice și îl apreciază ca agent de dezvoltare, de expansiune a personalității în devenire. Neîndoielnic este faptul că orice activitate aleasă de individ fără forța constrângerii implică afirmarea ființei, dezvoltarea personalității. Cu privire la funcțiile jocului aprecia următoarele:

Funcția principală a jocului este aceea de a permite individului să-și realizeze eul, să-și manifeste personalitatea, să urmeze, pentru moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face prin activități serioase. Astfel, jocul, după Claparede, ar fi înlocuitor al activității serioase. Individul este obligat să recurgă la joc din următoarele motive:

– pentru că este incapabil să presteze o activitate serioasă din cauza dezvoltării insuficiente;

– din pricina unor împrejurări care se opun îndeplinirii unei activități serioase care să satisfacă dorința respectivă (interdicțiile adultului). Așadar, obstacolele în discuție pot fi de două feluri: externe (un mediu nepotrivit) sau interne (cenzura morală).

În final este vorba – de fapt – de o sustragere a individului din realitate prin crearea unei realități libere, potrivite satisfacerii nevoii sale de realizare.

Jocul devine astfel un fenomen de derivare explicat în felul următor de Claparede: „curentul dorințelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieșire în ficțiune, prin joc, când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare”.

Încercând să răspundă dacă jocul este sau nu instinct, el precizează că jocul se înrudește cu instinctul în sensul că declanșează printr-un stimul intern sau extern activități neînsușite, rațiune pentru care poate fi apreciat impuls instinctiv.

Alături de funcția derivării, socotită cardinală, jocul este socotit ca fiind util și din alte motive (funcții secundare):

1. Rolul de divertisment. Jocul înlătură plictiseala pricinuită de lipsa activității. Funcția jocului este și în acest caz aceea de a introduce elemente pe care mediul nu le oferă (rolul de divertisment fiind în directă legătură cu funcția de derivare).

2. Jocul – element odihnitor. Este vorba, de fapt, nu atât de repaus cât de o eliberare din constrângerea muncii (referire valabilă pentru adult). Deși practicat adesea cu mai multă intensitate decât munca, jocul obosește mai puțin, pentru că răspunde tendințelor de afirmare refulate, gâtuite de necesitățile muncii (subliniază Claparčde) și de aceea lasă impresia nu numai că nu obosește, ci chiar că relaxează.

3. Jocul – agent de manifestare socială – funcție conform căreia jocul ar exercita la copil tendințele sociale, dar fără putința de a le și menține (partizan al orientării biologice, accentuează funcțiile motrice și intelectuale ale jocului în detrimentul celei sociale, pe care o consideră ca un caz particular).

4. Jocul – agent de transmitere a ideilor, a obiceiurilor de la o generație la alta. Încă din cele mai vechi timpuri jocul a fost folosit ca mijloc de educație populară, arată Claparede. De reținut afirmația lui: „nu nevoia socială de a menține tradițiile a creat instinctul jocului, ci jocul exista deja”.

În egală măsură cu problemele jocului infantil este tratată și problema jocului adulților.

Analizând diverse categorii de jocuri, Claparede conchide că fiecare din aceste jocuri exersează o funcție psihologică sau fiziologică.

Conform teoriei sale, jocurile se împart în două categorii, după cum ele exersează funcții generale sau numai unele funcții speciale. Din prima categorie fac parte jocurile senzoriale, motrice și psihice (intelectuale și afective). Din a doua categorie: jocuri de luptă, vânătoare, sociale, familiale, de imitație.

Jocurile senzoriale sunt tipice copiilor mici care, explorând realitatea, gustă substanțele cele mai diverse, produc sunete cu diferite jucării, examinează culorile.

Categoria jocurilor motrice este specifică tot vârstei mici, ajungând la coordonarea mișcărilor, dezvoltarea forței, a promptitudinii și chiar a vorbirii (apreciază Claparede).

Jocurile intelectuale se bazează pe comparație și recunoaștere, pe asociație prin asonanță, prin raționament și imaginație creatoare. Oprindu-se asupra jocurilor în care imaginația este procesul de bază, afirmă că „copilul dovedește o neînchipuită bogăție a fanteziei când atribuie unui obiect neînsemnat cu care se joacă toate calitățile dorite de el.”

Jocurile intelectuale se sprijină pe curiozitate și apar din dorința de cunoaștere, de pătrundere a copilului în realitatea unde încă nu s-a integrat.

Jocurile afective însumează categoria acelor jocuri ce provoacă emoții negative. Exemplu: durerea provocată în joc amuză dacă este acceptată de bunăvoie și nu depășește anumite limite.

Din a doua categorie vom preciza:

Jocurile de luptă au menirea de a exersa forța fizică și îndemânarea;

Jocurile de vânătoare îmbracă în copilărie forma jocului de urmărire, cum ar fi „De-a v-ați ascunselea”;

Jocurile sociale au menirea de a dezvolta instinctele sociale. Din această categorie fac parte plimbările, organizarea taberelor, raporturile colective.

Jocurile familiale se bazează pe instinctul matern sau pe instinctul de familie (jocul cu păpușa, „de-a mama și de-a tata” etc.).

Jocurile de imitație. Aici Claparede încearcă o diferențiere între imitația ca atare și care ar avea mai ales scopul de a procura elemente pentru îndeplinirea jocului și imitația-joc în care copilul imită pentru simpla plăcere de a imita.

Desigur, interesant ar fi ca, alături de Claparede, să ne punem întrebări și să vedem ce se poate răspunde la ele. Astfel, marele pedagog pornește de la a se întreba: de ce imită copilul? Ce imită el? Cum imită?

Claparede respinge ideea instinctului de imitare, afirmând că, în timp ce instinctul este un act bine determinat, actele imitate sau pe care le imităm sunt nedefinite.

Este de acord cu Gross, după care imitația este un caz particular al puterii motrice a imaginilor (în general imaginile au tendința de a se traduce în mișcări).

Tendința copilului este aceea de a repeta o mișcare până ce ea devine conformă cu modelul. După părerea mea – spune Claparede – partea instinctivă a procesului de imitație rezidă tocmai în acest fenomen al căutării unei conformități. Aceasta fiind de fapt o tendință bine determinată, o putem considera drept instinct, și anume instinctul căutării conformității.

Copilul nu imită totul. Puterea sa de imitație este limitată de structura anatomică, structură care predispune la reproducerea anumitor fenomene într-o măsură mai mare decât a altora. Alegerea modelului de imitat prin joc variază după vârstă, după nevoile momentului. Copilul imită ceea ce prezintă interes pentru perfecționarea sa. Adesea copilul imită nu pentru că îl interesează actul, ci persoana care execută obișnuit acest act. La copilul mic imitația urmărește două lucruri – spune Claparede: Copilul imită pentru a învăța să imite; acesta este chiar jocul instinctului conformării. Copilul imită pentru a dobândi alte cunoștințe cu ajutorul imitației. Funcția imitației este astfel, în același timp, și scop și mijloc.

„Jocul – spune Claparede – este cea mai bună introducere în arta de a munci”.

Dacă în joc realizarea este imediată, în muncă ea este mai îndepărtată, fiind necesară activitatea care nu prezintă interes prin ea însăși. Aceasta, pentru că realizarea dorinței prin muncă este subordonată exigențelor realității obiective, exigențe ce implică o așteptare, o înlănțuire de intervenții, nu totdeauna plăcute, călăuzite și orientate de un scop bine fixat.

Claparede a făcut această distincție numai în plan teoretic, practic nefiind posibil să demonstreze existența frontierelor între joc și muncă. Chiar în joc copilul nu poate face abstracție de lumea reală și exigențele acesteia. El a pledat pentru preocuparea mai susținută de transformare a jocului în muncă. Consideră că școala trebuie să aibă ca funcție generală prelungirea copilăriei sau, cel puțin, ocrotirea caracteristicilor ei, nepermisă fiind tendința de a o scurta, fixând prea timpuriu copilul într-un tipar făcut pe măsura adultului. Teoria despre joc la Claparede rămâne ca una dintre cele mai cuprinzătoare.

CLASIFICAREA JOCURILOR

Jocul atinge în anii preșcolarității o înaltă perfecțiune, exprimată, între altele, în marea sa varietate de forme. Această realitate face oportună preocuparea specialiștilor în teoria jocului de a se ocupa mai atent de clasificarea lui. O clasificare științifică, convingătoare influențează imaginea despre joc și despre implicațiile sale teoretico-aplicative:

– pune ordine în varietatea, diversitatea și unitatea formelor de manifestare a jocului la o anumită vârstă;

– fiecare formă de joc își poate găsi locul ce i se cuvine în sistemul din care face parte;

având imaginea clară a diferitelor categorii sau forme de jocuri și a locului pe care îl ocupă ele în sistem, se pot elabora îndrumări metodice diferențiate, prilej de a evidenția specificul acestora în viața copiilor și de a arăta cum se corelează și se determină reciproc în sistemul din care fac ele parte

– cunoscând varietatea și diversitatea formelor de joc în unitatea lor, se pot găsi modalități nuanțate de implicare a jocului în conceperea științifico-metodică a jocului în învățământul preșcolar sau în cel primar, în activitățile la alegere, în cele de învățare dirijată – activități specifice grădiniței de copii – și în activitatea instructiv-educativă ce se desfășoară cu școlarii mici, în lecțiile organizate la acest nivel de instruire.

Criterii de clasificare a jocurilor

Jocurile pot fi clasificate după mai multe criterii: după formă, după conținut, după sarcina didactică prioritară, după gradul lor de evoluție etc. Practica demonstrează că se pot obține cele mai bune clasificări atunci când primează operațiile și criteriile logice. În toate științele, în special în științele exacte (în matematică, chimie, biologie etc.) se apelează consecvent la clasificări prin diviziune. Atunci când diviziunea nu este suficient de operantă continuă clasificarea prin enumerare. În nici un caz nu poate fi situată enumerarea pe prim plan în clasificare, deoarece aceasta, neoperând cu criterii logice, comportă mult subiectivism, însușire care nu poate fi atribuită diviziunii.

Jocuri rezultate prin diviziune

Urmând calea grupării jocului după anumite criterii (întotdeauna un singur criteriu și nu mai multe, dar schimbând criteriile de la o situație concretă la alta), jocul ni se înfățișează ca un tablou atotcuprinzător cu valoare de matrice.

În funcție de registrul psihologic specific copiilor de 3-6 ani, jocurile practicate de preșcolari în grădinița de copii se divid în:

– jocuri simbolice (jocuri specifice preșcolarilor, jocuri cu reguli intrinseci);

– jocuri cu reguli (jocuri nespecifice vârstei, dar indispensabile instruirii, jocuri cu reguli extrinseci).

1. Jocurile simbolice

În funcție de evoluția comportamentului ludic al copilului, jocurile simbolice pot fi: jocuri simbolice primare și jocuri imitative.

În funcție de același criteriu, jocurile simbolice primare se grupează în: jocuri de manipulare sau jocuri-exercițiu și jocuri imitative.

În funcție de izvorul cunoașterii, jocurile simbolice evoluate pot fi: jocuri cu subiecte din viața cotidiană și jocuri cu subiecte din povești și basme.

În funcție de domeniul care sugerează simularea, jocurile cu subiecte din viața cotidiană sunt: jocuri de conviețuire socială și jocuri de construcție.

În funcție de tehnica transpunerii scenice, jocurile cu subiecte din povești și basme pot fi: jocuri-dramatizări și dramatizări.

2.. Jocurile cu reguli

În funcție de natura obiectivelor educaționale, jocurile cu reguli pot fi: jocuri didactice și jocuri distractive.

În funcție de domeniul dezvoltării, jocurile pot fi: jocuri de mișcare (jocuri motrice) și jocuri psihice (jocuri pentru dezvoltarea psihică).

În funcție de obiectele prioritare, jocurile de mișcare pot fi: jocuri motrice simple și jocuri motrice complexe (jocuri motrice competitive).

În funcție de laturile dezvoltării vieții psihice, jocurile psihice pot fi: jocuri cognitive și jocuri de expresie afectivă.

În funcție de sarcinile didactice specifice dezvoltării intelectuale, jocurile cognitive pot fi: jocuri senzoriale și jocuri intelectuale.

În funcție de direcțiile dezvoltării intelectului, jocurile intelectuale pot fi: jocuri de memorie și jocuri de inteligență.

În funcție de complexitatea sarcinii didactice, jocurile didactice pot fi: jocuri didactice simple și jocuri didactice complexe.

În funcție de specificul construcției acțiunii de joc, jocurile cu reguli pot fi: jocuri cu subiect și jocuri fără subiect etc.

În denumirea jocurilor simbolice și a jocurilor cu reguli se păstrează aici toate denumirile corecte cu largă circulație.

Categorii de jocuri rezultate din enumerare

Prin enumerarea jocurilor se ajunge la întregirea imaginii de ansamblu a jocurilor care se practică în grădiniță (jocuri aflate deja în circulație sau jocuri necunoscute azi):

Jocurile de manipulare poartă, în general, numele materialelor și al jucăriilor pe care le mânuiește copilul: jocuri cu materiale mărunte, jocuri cu materiale din natură, jocuri cu materiale reziduale, jocuri cu bile, jocuri cu castane, jocuri cu bețișoare, jocuri cu forme geometrice (din lemn sau din material plastic), jocuri cu păpuși, jocuri cu alte jucării ș.a.

Jocurile imitative. Acestea poartă numele acțiunilor sociale transfigurate: „Ținem păpușa în brațe”, „Hrănim păpușa”, „Păpușa doarme”; „Azorel stă cuminte”, „Azorel aleargă prin casă”; „Mașina merge”, „Mașina poliției claxonează”; „Facem injecții; „Citim revista (ziarul)”; „Purtăm ochelarii pe nas” ș.a.

Jocurile de conviețuire socială se raportează la cunoaștere, motivație și îndemânare: „De-a mama și copilul”, „De-a gospodina”, „De-a șoferii”, „De-a coafezele”, „De-a frizerii”, „De-a cosmonauții”, „De-a grădinița” ș.a.

Jocurile de construcție, la fel, se raportează la cunoaștere, motivație și la priceperea de a construi: „Construim podul de peste râu”, „Construim casa grădiniței”, „Construim blocuri de locuințe”, „Construim case noi pe bulevard”, „Confecționăm roaba”, „Confecționăm leagănul”, „Confecționăm tractorul”, „Confecționăm macaraua” (toate din diferite materiale destinate activităților de construcție și cunoscute sub diferite denumiri: arco, mecano, multicomb, mozaic educativ, mozaic plastic, combino, plasticon, jocuri tehnice, potodisc, trusa logi I și trusa logi II ș.a.) etc.

Jocurile-dramatizări apar în funcție de impresiile pe care le produc poveștile și basmele învățate: „De-a Ridichea uriașă”, „De-a Scufița Roșie”, „De-a Căsuța din oală” etc.

Dramatizările sunt sugerate de educatoare și au la bază scenarii elaborate de specialiști sau de educatoare: „Capra cu trei iezi” dramatizare după Ion Creangă, „Sarea în bucate” după Petre Ispirescu ș.a.

Jocurile motrice simple se realizează cu sau fără jucării și materiale: alergări, târâri, cățărări, de-a bușilea, săritura corzii, mersul pe tricicletă și pe bicicletă, patinajul, schiul, jocuri la diferite aparate care prezintă securitate ș.a.

Jocurile motrice complexe se desfășoară mai cu seamă în cadrul activităților de învățare dirijată (de educație fizică): exerciții de mers variat, mers în formații, „Trecem peste obstacole”, „Ne păstrăm echilibrul”, „Cine sare până la frânghie”, concursuri sportive ș.a.

Jocuri de expresie afectivă: teatru cu păpuși, teatru de masă, teatralismul, afectația, imitația, plânsul și râsul artificial etc.

Jocuri senzoriale: jocuri pentru sensibilizarea auzului, jocuri pentru sensibilizarea pipăitului, jocuri pentru sensibilizarea gustului și a mirosului, jocuri pentru educarea simțului echilibrului, jocuri pentru sensibilizarea văzului.

Jocuri intelectuale: jocuri fonematice, jocuri pentru îmbogățirea vocabularului, jocuri pentru cunoașterea mediului înconjurător, jocuri matematice, jocuri muzicale, jocuri cu text și cânt, jocuri pentru dezvoltarea operațiilor gândirii, jocuri logice, jocuri de atenție etc.