Programe Pentru Integrarea Copiilor Refugiati In Societatea Romaneasca

Programe pentru integrarea copiilor refugiati in societatea romaneasca

INTRODUCERE

Toate țările din lume au fost afectate la un moment dat de o criză legată de refugiați. Implicarea directă a unor state în războaie a dus la dezrădăcinarea a milioane de oameni de-a lungul acestui secol. Alte țări, neatinse de haos în mod direct, au oferit ajutor și asistență populațiilor strămutate. Rolurile au fost uneori, inversate. După cele două războaie mondiale, Europa era principala sursă de refugiați însă, mai târziu, ea a devenit o rază de speranță pentru alte persoane private de drepturi.

In multe cazuri, vecinul de azi devine refugiatul de mâine. Oamenii își pierd căminul, locul de muncă, comunitatea în care trăiesc și, adesea din nefericire, familia. Ei nu reprezintă o amenințare, însă au nevoie de ajutor temporar, până când își pot reface viața. Marea majoritate a acestor oameni doresc să se întoarcă acasă de îndată ce situația se normalizează, dar aceste cazuri sunt, din păcate, foarte rare. Insă, dacă un refugiat rămâne în locul său de azil pentru un motiv sau altul, el poate deveni o resursă valoroasă pentru comunitatea respectivă. Printre marii oameni de afaceri, artiști, oameni de știință, politicieni vom regăsi mulți foști refugiați.

Timp de doi ani și jumătate m-am implicat ca voluntar în programele desfășurate special pentru copiii refugiați de către Organizația Salvați Copiii, fiind în apropierea imediată a refugiaților, copii și adulți. în tot acest timp, am reușit să stabilesc relații strânse cu ei, bazate pe prietenie, încredere și respect reciproc. Viața din câmpul de refugiați, dramatismul din privirea și atitudinea copiilor, m-a determinat să aloc mult timp și să acord multă atenție muncii întreprinse cu scopul de a îi ajuta să depășească experiențele traumatizante prin care au trecut și să se adapteze și integreze cât mai repede în societatea română.

Având la bază experiența personală, ne-am propus să investigăm măsura în care jocul favorizează dezvoltarea limbajului și a comunicării la copiii refugiați, întrucât atât jocul cât și însușirea limbii țării de azil constituie două dintre nevoile fundamentale ale copiilor refugiați. De asemenea, lucrarea noastră își propune să realizeze o metodă practică care să poată fi folosită cu ușurință de către persoanele care se ocupă de copiii refugiați. Astfel, am formulat următoarele ipoteze: 1. Considerăm că jocurile speciale favorizează dezvoltarea comunicării și a limbajului; 2. Presupunem că există o relație de corespondență între nivelul comunicării în limba română și perioada desfășurării jocului. Cercetarea a avut ca lot de subiecți 40 de copiii refugiați, cu vârste cuprinse între trei și zece ani, iar activitățile au fost desfășurate, timp de două luni și jumătate, în mediul cu care erau obișnuiți copiii, adică în câmpul de refugiați. Rezultatele cercetării, obținute în urma aplicării unui program de jocuri, observației și în urma discuțiilor cu diferite persoane influente din viața copiilor, au confirmat ipotezele cercetării, adică aplicarea programului de jocuri a dus la o îmbunătățire evidentă a limbajului și comunicării.

Lucrarea noastră este structurată în patru capitole, în felul următor: primul capitol tratează probleme general teoretice cu privire la modul și stilul de viață al familiilor de refugiați și caracteristicile generale ale copiilor refugiați; în al doilea capitol sunt prezentate obiectivele cercetării, ipotezele formulate, lotul de subiecți și metodele și materialele folosite; în capitolul trei sunt prezentate datele obținute în urma metodelor aplicate și, totodată, este prezentată o interpretare analitică a datelor; în ultimul capitol, sunt prezentate câteva concluzii referitoare la subiectul cercetat și la rezultatele obținute.

CAPITOLUL I
ASPECTE TEORETICE PRIVIND FAMILIILE DE REFUGIAȚI

1.1. STATUTUL DE REFUGIAT. FAMILIA DE REFUGIAȚI

Secolul XX a fost numit la începuturile sale de către progresiștii optimiști "secolul copilului". Privită în urmă, această imagine optimistă necesită revizuiri fundamentale. Au fost două războaie mondiale și sute de conflicte regionale, războaie civile și regimuri de teroare ce au adus un număr de victime în constantă creștere în populația civilă, și în particular în rândul copiilor. Și, am putea spune, nu se întrevede un sfârșit, primii ani ai noului secol stând drept mărturie: noi războaie sau vechi conflicte armate, regimuri aflate în curs de schimbare sau care, dimpotrivă, își adâncesc și mai tare principiile, copii exploatați și folosiți drept mici soldați și lista poate să continue. Copiii au fost uciși cu o brutalitate greu de imaginat, maltratați sau exploatați sau, dacă au supraviețuit, au îndurat cel mai adesea suferințe emoționale extreme ce persistă și în ziua de azi și pot constitui o povară emoțională pentru generațiile următoare. Toate acestea umbresc imaginea unei lumi democratice, libere, a unei lumi în care se militează pentru drepturile omului, în care toți vrem să fim priviți ca fiind egali, a unei lumi caracterizate de apariția noilor tehnologii care, în principiu, ar trebui să ducă la creșterea standardului de viață.

De foarte multe ori vedem la televizor sau citim în ziare cum mii de oameni sunt nevoiți să își părăsească familiile, casele, țara de origine și să se îndrepte către alte locuri care să le ofere acea minimă siguranță de care au nevoie. Tot ce știm despre ei este că provin din foarte multe țâri, din toate colțurile pământului. Refugiații devin o masă nedefinită de oameni vulnerabili, care nu au fețe și nici nume pentru cei mai mulți dintre noi. Mulți nu știu ce vor găsi mai departe, ce se va întâmpla cu ei, dacă vor putea să își refacă viața sau dacă vreodată vor putea să se întoarcă de unde au plecat. Pentru acești oameni viitorul este incert, plin de temeri și nevoi nesatisfâcute, iar viața lor este caracterizată de o puternică dorință de a lua lucrurile de la început, de a clădi o nouă viață într-o lume nouă în care drepturile lor de bază să nu fie încălcate.

În munca cu copiii refugiați este necesar să încerci să înțelegi ce înseamnă să fii refugiat, care sunt punctele forte și slăbiciunile lor, resursele și problemele, nevoile și soluțiile lor, aspectele pozitive și cele negative. Există mai mulți factori negativi comuni tuturor refugiaților, cum ar fi: pierderea casei; pierderea familiei sau a rudelor; nesiguranța viitorului; părăsirea țării de origine; trăirea unor evenimente violente; pierderea controlului asupra propriei vieți; dificultăți în plan material. Fiecare dintre acești factori creează probleme majore în planul emoțional și social al refugiaților.

Refugiații sunt într-adevăr o categorie de oameni ce prezintă un mare grad de vulnerabilitate, dar, cu siguranță, ei nu sunt niște oameni neajutorați, căci pierderea căminului și a țării nu înseamnă și pierderea abilităților și a individualității. Mediile diferite din care provin și experiențele prin care au trecut constituie fie resurse individuale, fie probleme, iar acest lucru duce la o abordare complexă a ceea ce înseamnă să fii refugiat. Trebuie ținut cont de contextele sociale și economice ale fiecărei familii în parte, de nivelul educațional și de abilitățile personale, de experiențele de viață, de personalitatea fiecăruia și de structura familiei din care face parte, capacitatea de a face față evenimentelor negative din viață (război, persecuție, violență, etc). Modul în care refugiații încearcă să depășească momentele dificile în care se află (de exemplu, cum încearcă să găsească rezolvări problemelor, capacitate lor de a acționa) va fi diferit pentru fiecare în parte. Factori, cum ar fi de exemplu, starea bună a sănătății, apartenența la o familie care oferă sprijinul moral necesar, încrederea în religie, apartenența la un grup de prieteni și un control al situației în care se află, vor crește posibilitățile fiecăruia de a începe un nou capitol al vieții. în cadrul unei comunități de refugiați există anumiți factori care influențează pozitiv și duc la unificarea comunității. Acești factori țin de cultură și tradiție, religie, limbă, sistemul de ajutor social. Toți acești factori trebuie luați în considerare, iar pentru a lucra cu astfel de oameni trebuie mai întâi să cunoaștem cine sunt acești oameni. De asemenea, trebuie să știm care sunt reacțiile și caracteristicile care se „instalează" atunci când o persoană devine refugiat. Furia, frica, vinovăția, umilirea, suferința și depresia sunt unele dintre acestea. Toate acestea sunt reacții normale ce apar în situații anormale în care drepturile omului sunt încălcate.

De-alungul timpului, războaiele și persecuțiile au determinat milioane de oameni să își părăsească casele și să plece în căutarea unor locuri mai bune și mai sigure. în vremurile biblice, israeliții au fost forțați să părăsească Egiptul; în secolul XV, maurii și evreii, vânați de Inchiziție, au fost izgoniți din Spania; în secolul XVII puritanii, care căutau libertate religioasă, s-au stabilit pe teritoriul Statelor Unite ale Americii de azi, iar exemplele pot continua.

Problematica refugiaților în România este relativ recentă, începând cu anii '90 România deschizându-si porțile către această categorie de oameni și adoptând anumite convenții internaționale referitoare la statutul și drepturile refugiaților.

Cadrul de bază pentru protecția persoanelor refugiate este reprezentat de către Convenția Națiunilor Unite din 1951 și Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților la care România a aderat în anul 1991. Totodată, Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului, la care România a aderat în septembrie 1990, impune aplicarea aceluiași tratament copiilor, indiferent de naționalitate, fără nici o discriminare. Convenția privind Drepturile Copilului reprezintă cadrul de bază pentru protecția copilului refugiat.

În ceea ce privește legislația națională cu privire la persoanele refugiate, trebuie menționată în primul rând Ordonanța de Guvern 102/2000 aprobată cu modificări prin Legea 323/2001. în cadrul acestei Ordonanțe de Guvern sunt reglementate anumite lucruri cu privire la obținerea statutului de refugiat, este prezentată procedura de azil cât și drepturile și obligațiile refugiaților și persoanelor care au primit o anumită formă de protecție. Trebuie de asemenea menționat faptul că Autoritatea Centrală responsabilă de implementarea politicilor României în domeniul refugiaților, precum și de aplicarea dispozițiilor Ordonanței de Guvern 102/2000 este reprezentată de către Oficiul Român Pentru Imigrări, din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Conform Ordonanței de Guvern 102/2000 statutul de refugiat se poate acorda la cerere străinului care dovedește că, datorită unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara țării de origine și care nu poate primi sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări.

Uneori însă, din nefericire, o dată cu familiile de refugiați se află și copii care ajung în țara în care solicită azilul singuri, nefiind însoțiți de părinți din diverse motive (fie părinții sunt morți, fie se află în detenție în țara de origine, fie se află într-o terță țară, etc). Aceștia sunt copiii separați care sunt copii sub 18 ani și se află în afara țării lor de origine, fiind separați de ambii părinți sau de cei care i-au îngrijit/reprezentat legal anterior. Unii copii sunt complet singuri, în timp ce alții trăiesc în familii extinse. Toți acești copii sunt copii separați și au dreptul la protecție internațională, asigurată pe baza mai multor instrumente regionale și internaționale. Copiii separați pot cere azil din cauza temerii de persecuție sau lipsei de protecție, din cauza încălcării drepturilor omului, a conflictelor armate, a problemelor apărute în țările de origine. Copiii pot fi victime ale traficului pentru exploatare sexuală sau a altor forme de exploatare și pot călători prin Europa din cauza lipsurilor cu care se confruntau în țările de origine.

In ceea ce privește Legislația Națională relevantă în materia minorilor refugiați putem menționa următoarele documente: Constituția României; Codul Familiei (Art. 113-141: Tutela minorului; Art. 152-157: Curatela); Ordonanța de Guvern 102/2000 aprobată cu modificări prin Legea 323/2001, Decizia 622/2001 de aprobare a normelor metodologice de implementare a OG 102/2000; Ordonanța de Guvern 194/2002 aprobată cu modificări prin Legea 357/2003, referitoare la regimul juridic aplicabil minorilor neînsoțiți și la accesul acestora la educație; Ordonanța de Guvern 105/2001 referitoare la frontiera de stat a României; Ordinul 213/A/2.918/2002 stabilind o procedură comună cu privire la cererile de reunificare a familiei; Ordinul 3709/2003 de aprobare a normelor metodologice referitoare la școlarizarea copiilor străini care sunt refugiați în România și a refugiaților minori neînsoțiți; Ordonanța de Guvern 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate; Ordonanța de Guvern 43/2003 privind cetățenia romană.

Definițiile prezentate mai sus sunt fără echivoc, dar trebuie subliniat faptul că acești copii nu se deosebesc cu nimic de ceilalți copii și ar trebui să se bucure de aceleași drepturi și privilegii, cum ar fi dreptul de a fi protejați împotriva conflictelor armate, violenței și maltratării; dreptul la supraviețuire și dezvoltare; dreptul la o naționalitate; dreptul la o identitate culturală și religioasă; dreptul la asistență medicală; dreptul la educație și informare; dreptul de a-și exprima opinia în problemele care îi privesc; dreptul la asociere; dreptul la joc, odihnă și recreere; dreptul de a fi protejați împotriva oricărei forme de discriminare. Toate aceste drepturi sunt stipulate în Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, dar, de foarte multe ori ele sunt încălcate. Trebuie să ținem cont, însă, că acești copii provin din medii și culturi diferite, sunt crescuți și educați după anumite valori și principii care sunt uneori total opuse față de cele existente în țara de azil. Pe de altă parte, acești copii, ce provin din familii de refugiați, au trăit evenimente pe care un copil obișnuit de vârsta lor nu le trăiește, iar aceste evenimente își pun amprenta asupra dezvoltării lor ulterioare. Majoritatea copiilor refugiați provin din zone de conflict armat, de război, din zone unde drepturile elementare ale omului nu sunt respectate. Principalele țări de origine a copiilor refugiați aflați pe teritoriul României sunt: Afghanistan, Iran, Irak, Fosta Iugoslavie, Turcia, Somalia, Sudan, Camerun, Congo, Albania, Egipt.

în ceea ce privește problematica copiilor separați, aceștia pot fi în căutare de azil deoarece le este teamă de persecuție sau nu beneficiază de protecția necesară, fiind victime ale unor încălcări ale drepturilor omului, ale unor conflicte armate sau tulburări în propria lor țară. Poate că sunt victimele traficului pentru exploatare sexuală sau de altă natură, sau poate că și-au părăsit țara pentru a scăpa de o situație în care sunt expuși unor grave privațiuni. Separarea de părinți se poate produce dintr-o serie de motive -moarte, închisoare, dispariție, boală, etc- iar copiii devin, astfel, mult mai vulnerabili față de oricare dintre factorii de risc prezenți în mediul lor. Când rămân cu un singur părinte, în cele mai multe cazuri mama, aceasta uneori nu se simte în stare să-și protejeze copilul sau copiii și suferă chiar ea de privațiuni sau persecuție. Separați de familia, țara și cultura lor, copiii sunt deosebit de vulnerabili și sunt la mâna celor care abuzează de ei și îi exploatează. Fiind izolați, le este teamă să ceară ajutor și, din experiența din țara lor de origine, pot crede ca poliția este coruptă, are o atitudine abuzivă și nu le va acorda ajutorul de care ei au nevoie.

Copiii separați care nu au nevoie de protecție internațională trebuie să fie trimiși înapoi în țările lor de origine în condiții de siguranță și demnitate, iar copiii refugiați trebuie să se bucure de o viață normală pe teritoriul României. În ambele cazuri, potrivit normelor și standardelor UNHCR, este importantă identificarea familiei copilului, iar autoritățile trebuie să întreprindă acțiunile necesare în acest scop. Identificarea familiilor în cazul copiilor refugiați trebuie să se facă cu grijă și discreție, pentru a nu pune în pericol libertatea părinților și rudelor care au rămas în țara de origine. Reunificarea familiei în România trebuie avută în vedere ca soluție ori de câte ori este posibil, ținându-se cont de interesele copilului.

România reprezintă o țară de tranzit pentru cei mai mulți copii separați. în majoritatea cazurilor, conform studiilor realizate de către UNHCR (Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați), copiii au intrat în țară clandestin, cu ajutorul călăuzelor, venind pe diverse rute pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice si trecând prin România în drum spre țările Europei Occidentale. Ca în multe alte țări, mai ales din Europa Centrală, un număr mare de solicitanți de azil dispar, printre ei găsindu-se și copii separați. Dintre cei 121 de copii separați care au solicitat azil în 2001, Oficiul Român pentru Imigrari a estimat că aproximativ jumătate au dispărut înainte de a se fi luat o decizie în prima instanță cu privire la cererea lor de azil.

începând cu primăvara anului 2000, în România funcționează un grup de lucru, la nivel operațional, care militează pentru introducerea prevederilor privind protecția în legislația națională în materie de azil, care acum cuprinde o serie de drepturi în concordanță cu normele internaționale referitoare la copiii separați (de exemplu, cu privire la accesul la teritoriu, numirea unui reprezentant legal, asistența juridică, cazarea gratuită, tratamentul egal al copiilor, etc). Copiii separați sunt ajutați să se integreze cât mai repede în cadrul societății romanești prin intermediul diferitelor programe realizate de către Oficiul Național pentru Refugiați și de anumite organizații non-guvernamentale.

1.2. CARACTERISTICI GENERALE ALE COPIILOR REFUGIAȚI

Războiul și persecuția determină o mare tensiune asupra copiilor și familiilor lor. Părinții și copiii sunt forțați să dezvolte mecanisme care să ii facă capabili să se descurce cu ceea ce s-a întâmplat. Copiii pot trăi schimbări fundamentale în structurile familiei. Ei asistă la descurajarea și neputința părinților lor, care nu sunt capabili să ii protejeze de pericol.

În orice caz, copiii au un potențial foarte mare de dezvoltare și sunt capabili să elaboreze strategii adecvate de supraviețuire atâta timp cât au condiții suficient de bune. Părinții care au supraviețuit războaielor și persecuțiilor nu vorbesc, în general, despre experiențele lor traumatizante, motivul pentru acest lucru variind: poate că ei au fost victime, persecutori, luptători sau spectatori. Rușinea și vinovăția, ca și problematica dureroasă a propriei lor identități și a locului lor din familie, ridică mari probleme pentru generațiile următoare. Se înțelege de la sine că starea afectivă a părinților este, întotdeauna, o parte fundamentală a situației copilului.

Părinții care au trăit experiențe traumatică vor încerca să tacă sau să facă „normale" aceste experiențe. Copiii lor însă nu vor fi în stare să-și reprezinte experiențele care au fost ținute sub tăcere și motivul pentru care s-a tăcut. De aceea, ei vor deveni neintenționat purtătorii acestor evenimente către generațiile următoare. Deși cei mai mulți dintre părinți încearcă să ascundă anumite lucruri copiilor cu scopul de a îi menaja, aceștia din urmă simt tensiunile pe care părinții le trăiesc și sunt capabili să recepționeze trăirile negative ale părinților, fapt care duce la o puternică încordare psihică și la o stare de nesiguranță accentuată. „Tăcerea" părinților poate duce la apariția unei temeri profunde și constante în viața copilului, deoarece el nu înțelege ce se întâmplă cu el și cu familia sa, motivele pentru care au trebuit să treacă prin astfel de situații și ceea ce va urma.

În timpul unui război, indiferent de vârstă, copiii sunt influențați inevitabil de unele experiențe dureroase. Este vorba despre evidența absenței tatălui, uneori chiar a separării de mamă, a cărei prezență asigură un cămin sigur și securitatea copilului. Este, de asemenea, vorba despre puternica încărcătură emoțională din casă, afectând profund capacitatea părinților de a răspunde constructiv la normalele reacții emoționale extreme ale copilului. Mai există și posibilitatea de a fi smuls din locurile securizante, fie și numai noaptea pentru a te adăposti de raidurile aeriene, ca să nu mai vorbim și de posibilitatea întâmplării unor evenimente traumatice îngrozitoare. Referitor la separare, fie ea chiar și de dragul supraviețuirii fizice a copilului, D. W. Winnicott, afirma următoarele: „cu cât este mai mic copilul, cu atât este mai mică capacitatea lui de a menține în sine ideea unei persoane vii; aceasta înseamnă că persoana este moartă pentru el dacă nu o vede sau nu are evidența tangibilă a existenței ei peste x minute, ore sau zile."

Copiii refugiați sunt copii abuzați. Ei pot fi copleșiți și abuzați direct de către părinți sau soldați, sau indirect prin abuzuri și încălcări ale diferitelor drepturi ale omului. Factorii specifici care afectează dezvoltarea copiilor refugiați pot include perioade lungi de separare de principalele persoane care ii îngrijesc, perioade lungi în care trebuie să stea ascunși, secretele pe care trebuie să le păstreze, deprivările fizice, lipsa educației și persecuțiile implicite din actele individuale de rasism și rasismul instituțional. De asemenea, copiii refugiați pot fi abuzați emoțional de către părinții lor afectați de reprezentanții societăților represive, inclusiv tortura și exilul.

Factorii care plasează copilul în fața unui potențial risc de a suferi tulburări emoționale serioase și de a întâmpina probleme în dezvoltare sunt: expunerea la violență (experiența directă a violenței, asistarea la violența față de străini, asistarea la violențe față de proprii părinți și familie); pierderea unui părinte (prin moartea acestuia; prin dispariție, prin indisponibilitate emoțională); identificarea cu agresorul, cu violența, rasismul sau alte forme de opresiune; dificultățile procesului de doliu; dificultăți de adaptare la noul mediu.

Toate aceste potențiale surse de vulnerabilitate trebuie luate în considerare, cunoscute și integrate în procesul de susținere. Copiii refugiați sunt, în mod particular, predispuși să sufere emoțional și în dezvoltare prin experiența directă și asistarea la violențe, alături de pierderea disponibilității emoționale a părintelui. Acest lucru poate conduce la: anxietăți de anihilare și angoase de abandon (expunerea la violență și pierderea unui părinte); identificarea cu agresorul; rasism sau alte forme de opresiune; dificultăți de adaptare la schimbare și la evenimentele stresante; furie și manie deosebit de intense; sentimentul de a fi copleșit, de dezintegrare, de regresie, de neputință; incapacitatea de a găsi un sens lumii. Copiii refugiați prezintă, în mod caracteristic, o dezvoltare neomogenă, cu capacități neobișnuite, tipice copiilor mai mari sau adulților și cu vulnerabilități caracteristice copiilor mai mici.

Fundamental pentru experiența copiilor refugiați este că ei au o perspectivă mai puțin definită asupra istoriei, societății și relațiilor decât adulții refugiați și mai puține opțiuni decât aceștia. în plus, unii copii refugiați trebuie să facă față schimbărilor profunde care au loc în părinții lor și în consecință pierd noțiunea idealizată a figurii autoritare perfecte care este esențială pentru dezvoltarea normală. Acest lucru se produce atunci când părinții devin retrași, indisponibili emoțional sau explozivi sau când părinții plasează așteptări inconștiente la nivelul copiilor, pentru a înlocui rude pierdute, părinți sau frați, cu costuri considerabile pentru înțelegerea nevoilor copilului.

Tulburările prezentate de copiii refugiați pot fi temporare și pot fi remediate atât prin schimbări în lumea exterioară, cât și prin psihoterapie.

Copiii refugiați nu sunt doar victime, irevocabil afectate și traumatizate, ci și indivizi puternici care au capacitatea de a dezvolta mecanisme de adaptare și care au potențialul de a se opune persecuției și de a supraviețui psihic, care au voință și au nevoie să se folosească de comunitatea lor, de familie și de ritualurile de vindecare ale societății pentru a face față traumei, pierderii și schimbării. De asemenea, ei sunt capabili să se adapteze la toate acestea, factorii care protejează copilul de efectele dăunătoare ale traumei, pierderii și schimbării, în concepția lui S. Melzak, psihoterapeut britanic, fiind următorii: 1. dobândirea controlului asupra evenimentelor traumatice, adică descoperirea unei semnificații a evenimentelor respective; 2. capacitatea (suficient de flexibilă) de a integra evenimentele traumatice intr-un sistem de semnificații, conștient sau inconștient. Aceasta poate implica interiorizarea unor experiențe și sentimente bizare; 3. capacitatea de a face uz de procesele naturale și comunitare de vindecare, cum ar fi jocul, visele, ritualurile de doliu pentru a perlabora experiențele dificile și dureroase; 4. găsirea unor forme culturale simbolice de exprimare a pierderii și celebrare a vieții (spre exemplu, recunoașterea avantajelor vieții în exil, aderarea la idei politice și religioase, etc); 5. existența unui părinte sau a unui substitut parental; 6. apartenența la o comunitate și o rețea socială.

Aceste competențe reprezintă exemple pentru capacitățile caracteristice copiilor de a manifesta opoziție, de a supraviețui și de a se lupta chiar și în față unor amenințări extreme. Această capacitate de opoziție conduce adesea la o atitudine puternic anti-autoritară, care nu reprezintă neapărat ceva rău. Copiii dezvoltă o forță de a supraviețui, o capacitate de a se adapta la realitatea situației lor, pe lângă capacitatea de opoziție, toate acestea formându-se mai ales în cadrul jocului. în jocul lor se poate observa o înțelegere clară a nivelelor de autoritate și putere, copiii folosind jocul pentru a găsi un sens pentru evenimentele dureroase în care poate s-au simțit neputincioși sau copleșiți.

Travaliul terapeutic cu copiii refugiați, care nu comunică întotdeauna clar și în mod verbal sentimentele lor, necesită ca adultul sa fie capabil atât să asculte, cât și să creeze ferm niște limite clare și un spațiu securizant în care să poată fi comunicate cele mai traumatice experiențe în diferite moduri. Acestea nu trebuie să fie neapărat verbale și includ forme de expresie culturală cum ar fi drama, dansul, artele plastice și muzica.

Dacă li se oferă copiilor refugiați posibilitatea de a vorbi cu un adult apropiat și în care au încredere despre evenimentele traumatice și observarea sau experiența directă a violenței, foarte curând după ce aceste evenimente au avut loc, conștientizând experiențele și sentimentele asociate, este puțin probabil ca ei să fie afectați permanent în urma abuzului suferit. In schimb, dacă experiențele lor sunt contrazise de lumea puternică a adulților este foarte posibil ca ei să dezvolte serioase probleme de sănătate, simptome psihice sau somatice.

Experiențele particulare, copleșitoare prin care acești copii au trecut pot genera blocaje în gândire și comunicare, necesitând căldură și o relație de încredere pentru a ieși la iveală și a fi examinate în timp. Așa cum rezultă din experiența lucrătorilor sociali, atunci când luăm în considerare problemele specifice de dezvoltare ale copiilor refugiați trebuie să formulăm cu atenție ipotezele legate de dezvoltarea copilului când aparține unei familii ce provine dintr-o cultură diferită de a noastră. Adesea, acești copii își asumă responsabilități de adult, în special în îngrijirea copiilor mai mici, cu mult mai devreme decât copiii europeni. De asemenea, în lucrul cu copiii refugiați trebuie să ținem cont și de experiențele copiilor înainte de traumatismul violenței, pierderii și schimbării. Copiii neînsoțiți au nevoie să își cunoască comunitatea, cultura și lumea interioară. Dacă nu pot fi găsiți părinți adoptivi potriviți din punct de vedere cultural, este ideal un grup restrâns și bine susținut de persoane din comunitatea de refugiați care să ii îngrijească. Pentru a putea lucra cu copiii refugiați este esențială înțelegerea experiențelor în contextul politic din care au fost strămutați și apoi în contextul politic al țării de exil.

Copiii refugiați pot fi, de asemenea, expuși unor sentimente de frică și neputință copleșitoare. Frica și neputința provin nu numai din expunerea la violență, ci și din experiența unei pierderi masive și confruntarea cu aspectele pozitive și negative ale schimbărilor. Copiilor refugiați trebuie să li se ofere oportunitatea ca nevoile lor speciale să fie satisfăcute. Nu toți refugiații au nevoie de ajutor psihoterapeutic. Insă, toți au nevoie de efectul terapeutic al faptului de a-și găsi un loc confortabil în comunitate.

O altă problemă cu care se confruntă copiii refugiați este legată de pierderea casei. Pierderea casei, din punct de vedere material și social, poartă cel mai semnificativ sens emoțional pentru copiii și adolescenții ce o trăiesc. Casa înseamnă mai ales familia. Dar, de asemenea, înseamnă protecție și locul unde, prin încercare și eroare, pot fi explorate de către copil propriile slăbiciuni și puncte forte, în compania îndelungată a cuiva cu care poți să vorbești despre ele. Cu toate acestea, pentru copiii refugiați casele rămân în amintire nu ca o permanență, ci ca ceva ce nu poate să reziste unor forțe externe, ceva care se pierde o dată cu exilul, dar spre care vor tinde ca viitori adulți, casa va fi un ideal permanent. Copiii și tinerii au abilitatea de a distinge între pierdere și distrugere ca rezultat al catastrofelor naturale, pe de o parte, și război sau alte forme de violență organizată, provocată de oameni, pe de altă parte. Deoarece au învățat că nenorocirea lor este cauzată de oameni, încrederea lor în aceștia este clătinată. Abilitatea lor de a-și construi legături emoționale și sociale devine uneori extrem de slabă și dificilă.

O dată cu pierderea casei, a fost pierdută și protecția părinților, părinți care până în acel moment au fost omnipotenți. Acum copiii îi văd în situații disperate, neajutorați și incapabili să le asigure hrana și adăpostul. Conform studiilor întreprinse de UNHCR, pentru dezvoltarea psihosocială, mai ales a copiilor foarte mici, această profundă pierdere a credinței în puterea protectivă a părinților este aproape indescriptibilă, însă ea este de o mare importanță pentru viitoarea relație dintre copil și părinte. Adesea părinții dezvoltă complexe de vinovăție față de copiii pe care nu-i pot proteja. Copiii mai mari nu vor să admită această pierdere a protecției parentale și încearcă să pășească în rolul de protector și asigurător de confort. Această adoptare a rolurilor parentale continuă și în exil.

In noua țară în care se află, autoritățile încearcă o cât mai rapidă integrare în sistemele educaționale. Datorită contactelor sociale din grădiniță, școli și a programelor speciale pentru refugiați, copiii învață limba țării în care se află mai repede decât adulții. Acești copii sunt de multe ori obligați să traducă pentru părinții lor în contactele lor cu diversele oficialități, devenind un fel de „miniștrii de externe" ai familiei. Astfel, vrând, nevrând copiii află toate secretele familiei sale, secrete care de cele mai multe ori sunt dureroase.. Acest lucru ii oferă o nouă perspectivă asupra vieții sale și a celor ce vor urma, copilul devenind alături de părinte, un mic adult.

Copilăria este o perioadă de dezvoltare care implică numeroase schimbări, cu un caracter continuu și intens, într-o perioadă relativ scurtă deatimp. În timpul copilăriei se dezvoltă toate resursele atât fizice cât și psihice ale omului. Copiii învață, prin interacțiunea cu mediul înconjurător, cine sunt, care sunt diferențele legate de gen și rolurile specifice apartenenței la un anumit gen, învață să se exprime, să se pună în valoare, să își facă prieteni, să se bucure de viață și să fie parte din comunitatea în care trăiesc.

De asemenea, copilăria este perioada în care alimentația, starea sănătății, mediul familial stabil și securizant, părinții grijulii, programul zilnic și, nu în ultimul rând, jocul sunt elementele de bază ce asigură dezvoltarea copilului, existența tuturor acestor elemente fiind foarte importantă. Pentru copiii refugiați aceste drepturi nu pot fi garantate și, astfel, dezvoltarea lor este încetinită sau chiar stopată. Dezvoltarea emoțională a copiilor are la bază stimularea și afecțiunea primită de la adulți, zâmbetul părinților, vocile, cântecele, mângâierile acestora. Pas cu pas, pe plan fizic și emoțional, copiii învață să stăpânească noile capacități necesare pentru dezvoltarea unei personalități armonioase.

Familia este cea care ar trebui să asigure mâncarea, sănătatea și securitatea socială și în același timp să satisfacă nevoile și trebuințele psihice și emoționale ale copilului. Pe lângă nevoile care trebuie satisfăcute pentru asigurarea dezvoltării și creșterii, există anumite nevoi speciale care trebuie satisfăcute atunci când un copil este expus violenței și separării de părinți.

Copiii refugiați, cele mai inocente victime ale războaielor, au trecut prin experiențe traumatizante (război, violență) și vor fi întotdeauna afectați, într-un fel sau altul, dezvoltând atitudini și comportamente corespunzătoare. Copiii mai mici își pot pierde pofta de mâncare și pot avea tulburări de limbaj (întârziere). Copiii mai mari pot avea coșmaruri, iar în urma traumei suferite pot apărea fenomene de enurezis. Unii copii pot avea un comportament hiperactiv, uneori agresiv, în timp ce alții, dimpotrivă, pot deveni apatici. De asemenea, se pot întâlni cazuri în care copiii să nu arate nici un simptom fizic, dar, în același timp, să nu se joace și să nu zâmbească, lucruri de neadmis la copii. Modul în care acești copii sunt afectați depinde în mare parte de evenimentele prin care au trecut, la care se adaugă condițiile în care trăiau înainte să își părăsească căminul, vârsta, stadiul de dezvoltare și caracteristicile individuale. Este deosebit de important modul în care părinții (sau alți adulți) răspund la cerințele copilului și la nevoia acestuia de a depăși evenimentele traumatizante.

Copiii refugiați trebuie să facă față experiențelor negative căci altfel se vor confrunta cu probleme psihologice. Ei au mare nevoie de ajutor și sprijin deoarece, în astfel de situații, copiii (și chiar adulții) nu se pot descurca pe cont propriu. Copiii au nevoie de cineva care să asculte și să înțeleagă fricile și suferințele lor. Pentru copiii care au fost separați de părinți sau de rude această situație poate fi catastrofică. Separarea de părinți și lipsa afecțiunii familiale pot avea asupra copiilor efecte puternice și de durată, uneori chiar mai accentuate decât experiența războiului sau a violenței.

Mâncarea, apa, adăpostul și asistența medicală au fost întotdeauna nevoile de bază pentru ca oamenii să supraviețuiască. Insă, măsurile preventive întreprinse pentru a reduce impactul psihologic al războiului, violenței și al vieții duse în câmpurile de refugiați, sunt la fel de importante, deși, de multe ori, acestea au fost ignorate. Eva Segerstrom, într-un curs referitor la munca cu copiii refugiați, considera că pentru acest puternic impact psihologic există trei factori importanți care duc la bunăstarea copilului refugiat: sprijinul oferit de către adulți, regimul zilnic de viață și jocul.

Sprijinul oferit de către adult. Interacțiunea și relațiile apropiate cu adulții sunt esențiale pentru dezvoltarea copiilor. Cel mai important sprijin acordat de către adulți este dat de părinți sau de cei care înlocuiesc părinții, iar cel mai important element este atenția și afecțiunea acordată copiilor. Unele cercetări realizate în acest domeniu au arătat faptul că dacă părinții dau dovadă de un puternic atașament față de copiii lor și le inspiră sentimentul de siguranță, stabilitate și de competență, copiii vor face față mult mai bine și vor depăși momentele traumatizante. Pentru a fi suportivi, părinții trebuie să dispună de condițiile psihologice și fizice necesare nevoilor copiilor. Dacă părinții au propriile lor nevoi nesatisfacute, capacitatea lor de a fi alături de copil este redusă, iar acesta din urmă nu va primi atenția și afecțiunea necesară pentru a se putea dezvolta în continuare ai a depăși evenimentele prin care a trecut. Din nefericire, această situație este întâlnită la majoritatea familiilor de refugiați. Așa cum copiii au nevoie de atenție și afecțiune, tot așa au nevoie și părinții de sprijin, fie că este vorba de sprijin emoțional sau material. Evenimentele prin care au trecut, grijile zilnice, situația incertă în care se află, viața în camp pot deveni de nesuportat pentru familie uneori, iar această tensiune este puternic resimțită de către copil. Nevoia copilului de a vorbi despre cele întâmplate, de a înțelege ceea ce s-a petrecut cu familia lui și care este situația actuală, este de cele mai multe ori ignorată de către părinți, copilul închizându-se treptat în sine. Rolul specialiștilor este de a ajuta părinții să descopere modalitățile prin care să depășească aceste momente și să le atragă atenția asupra nevoii copilului de a fi înțeles, de a înțelege, de a își exprima temerile, etc.

Uneori însă, copiii înșiși își protejează familiile (în special mamele) și preferă să țină totul pentru ei pentru a nu ii mai încărca pe părinți cu problemele lor. Acest lucru duce la acumularea unor tensiuni interioare, care, ulterior, se vor manifesta în tulburări comportamentale.

Suportul acordat de către adulți copilului refugiat nu se referă doar la sprijinul acordat de părinți, chiar dacă părinții sunt cele mai importante persoane pentru asigurarea dezvoltării copilului. Sprijinul acordat de comunitate include toate persoanele care intră în contact cu copilul, fie că sunt rude, prieteni, profesori, lucrători sociali sau specialiști. însă, pentru ca un copil să se dezvăluie în fața altor persoane este nevoie de cucerirea încrederii acestuia și oferirea unui sentiment de stabilitate, siguranță și confort.

Regimul zilnic de viață al copilului. Pentru un copil refugiat care a pierdut aproape tot – casa, prietenii, rudele, vecinii, școala, activitățile culturale și religioase, tradițiile, etc. – un regim zilnic structurat de viață este esențial. Anumite activități rutiniere care ofereau stabilitate nu mai există în viața copilului și ele trebuie pe cât posibil sa fie reintroduse. Copiii simt nevoia să facă anumite activități, simt nevoia să se joace, să se ducă la școală, iar aceste lucruri sunt greu de realizat în interiorul câmpului de refugiați. De cele mai multe ori, copiii devin ajutoarele părinților, au grijă de frații mai mici, gătesc, fac piața, muncesc. Pentru copil este foarte important să aibă un anumit program și să desfășoare anumite activități care să aibă semnificație pentru el, cum ar fi, de exemplu, să se trezească la aceeași oră dimineața, să meargă la școală unde să se întâlnească cu profesorii și colegii săi. Din această cauză, în interiorul câmpului există amenajate anumite spații în care copiii pot veni să își petreacă timpul, să desfășoare activități educative și recreative sub îndrumarea specialiștilor.

Dezvoltarea unui copil urmează un anumit model, iar relațiile sociale joacă un rol fundamental pentru aceasta. Astfel, interacțiunea și cu alți oameni în afara celor din familie duce la o mai bună socializare a copilului, copilul obținând o anume identitate în cadrul grupului și un sentiment de solidaritate față de grup. în acest fel copilul se dezvoltă și ca individ și ca membru al unei comunități, lucru deosebit de important pentru toți copiii refugiați. Un program educativ are un impact pozitiv asupra bunăstării psihice a copiilor refugiați mai ales dacă cei care organizează acest program țin cont și de ceea ce are nevoie copilul pe lângă programul educativ formal. Copiii refugiați au nevoie să vorbească despre trecutul lor, despre prezent și despre viitor.

Jocul. Jocul reprezintă mai mult decât o activitate distractivă. Este o parte necesară din viața copilului deoarece îl ajută să înțeleagă mediul înconjurător. In joc, copilul își descoperă punctele slabe și punctele forte, abilitățile și interesele sale. Jocul îi permite copilului să se dezvolte în plan social, emoțional, fizic și intelectual. Copil nu se poate dezvolta practic fără joc, el începe să descopere lumea prin imagini, sunete, mirosuri, gusturi și prin atingere. Treptat, copilul va învăța lucruri noi prin intermediul interacțiunii cu adulții și cu alți copii.

Pentru copiii care trăiesc în condiții dificile, cum sunt copiii refugiați, jocul poate reprezenta o metodă de a face față experiențelor negative, de a se relaxa și de descărcare a tensiunilor acumulate. Chiar dacă copilul este prea mic pentru a putea vorbi despre evenimentele prin care a trecut, acest lucru se poate observa prin modul în care copilul se joacă. Jocul copilului refugiat oglindește situația în care el se află, prin ce a trecut, modul de viață al copilului în țara sa de origine. In cadrul jocului, copilul intră într-o lume a fanteziei și pentru un anumit moment (durata jocului) poate să evadeze din lumea plină de frici și griji în care trăiește, jocul devenind un fel de „eliberator" pentru copil. Este un semn bun dacă un copil se angajează în mod spontan în jocuri constructive. Uneori, însă, jocurile pot deveni distructive, de exemplu, atunci când copiii se joacă mereu „de-a războiul", „de-a soldații" și în acest caz intervenția specialiștilor este necesară.

Așa cum este prezentat într-un ghid referitor la protecția și îngrijirea copiilor refugiați realizate de către UNHCR, un alt element important în viața și dezvoltarea oricărui copil este apartenența la o anumită cultură. Conservarea culturii și dreptul de a lua parte la viața culturală sunt recunoscute ca fiind drepturi fundamentale ale omului. Cultura asigurăa copilului identitate și continuitate. învățând valorile și tradițiile specifice propriei culturi, copiii învață cum să se integreze în propriile familii, în comunitate și în societatea extinsă. Fiecare societate dispune de un fond unic de cunoștințe ce se reflectă în credințele sale sociale și religioase și în modul de a interpreta și explica lumea. Cultura determină valorile deținute de un grup social ca și regulile și normele care asigură susținerea acestor valori. Acestea includ și viziunea societății asupra modului în care copiii trebuie crescuți. Fiecare grup social dispune de propriile reguli cu privire la cine trebuie să se ocupe de creșterea copiilor, ce sunt învățați aceștia și la ce vârstă, ce se așteaptă de la copii, modul în care aceștia trebuie să se poarte și ceea ce trebuie făcut atunci când lucrurile iau o altă turnură, etc.

Experiența trăită de refugiați și faptul că ei se află într-o nouă țară pot dezintegra aproape fiecare aspect al unei culturi. Schimbarea socială cauzată de exodul involuntar al indivizilor, familiilor și comunităților pot afecta dramatic coerența acelei culturi. Regulile, normele și valorile sociale încep să se destrame, intrând în conflict cu experiențele trăite. Consecințele acestor lucruri pot fi extrem de serioase atunci când este vorba de copii. în exil, indivizii sunt lipsiți de mediul lor social, economic și cultural, relațiile umane având, astfel, de suferit. Problemele și anxietățile părinților pot afecta profund dezvoltarea emoțională normală a copiilor. Mai mult de atât, în această situație, copiii își pierd de cele mai multe ori modelele după care se ghidau. In situații normale, aceste modele erau oferite chiar de părinți, acest lucru contribuind în mod semnificativ la dezvoltarea propriei identități și la achiziția abilităților și valorilor personale. In urma separării de un părinte (tatăl de obicei), rolul jucat de acesta în viața copilului dispare și copilul nu beneficiază de modelul acestui rol. Chiar dacă ambii părinți sunt prezenți, capacitatea lor de a reprezenta pentru copil anumite roluri este diminuată datorită condițiilor actuale de viață. Rolurile copiilor se schimbă și ele o dată cu începerea vieții de refugiat. Dacă un părinte lipsește, copilul va fi nevoit să ii preia responsabilitățile acestuia, iar nevoile necesare dezvoltării copilului vor fi neglijate, asistând astfel la o maturizare forțată a copilului.

In țara de refugiu copilul intră în contact cu o cultură nouă, limba, religia și obiceiurile noii culturi fiind, de cele mai multe ori, diferite de cele ale azilantului. De asemenea, copiii refugiați intră în contact cu alți copii ce provin din alte medii culturale. Același ghid UNHCR menționează că în această situație „multiculturală" în care se găsesc, copiii își pot „pierde" propria cultură mult mai repede decât adulții.

Există o tendință naturală a copiilor de a încerca să se adapteze și conformeze la un mediu nou. Limba maternă este, de obicei, primul lucru care se poate pierde, și, o dată cu aceasta, o parte vitală a identității copilului. Totuși este de remarcat și faptul că acești copii se integrează și se adaptează mult mai repede și într-o manieră adecvată în noua societate decât părinții.

Chiar dacă cei mai mulți nu afișează acest lucru, copiii refugiați sunt foarte sensibili și au nevoie de foarte multă afecțiune și atenție. Datorită experiențelor prin care au trecut, copiii refugiați sunt mult mai maturi decât ceilalți copii. In general, comportamentul unui copil refugiat în vârstă de șapte ani poate echivala cu cel al unui copil de zece ani, dar sunt situații în care anumite funcții și procese psihice să fie mai slab dezvoltate decât cele ale unui copil obișnuit, de aceea, așa cum recomandă cei mai mulți lucrători sociali, în munca cu copiii refugiați trebuie ținut cont mai ales de nivelul lui de dezvoltare și nu de vârsta cronologică. De asemenea, trebuie să ținem cont de faptul că provine din alt mediu social, modul său de a gândi și reacționa este diferit de al nostru, iar procesul de adaptare și integrare într-o nouă societate nu trebuie să ii schimbe identitatea culturală.

Trauma azilului presupune pentru copilul refugiat pierderea familiei, a rudelor, a prietenilor; un regres social, educațional, comunitar, familial; limitarea propriei cultură; nesiguranță; restructurare pe toate planurile, începerea unei noi vieți. Copilul refugiat are nevoie să se simtă în siguranță; să fie ascultat; să simtă afecțiune și căldură sufletească; să se descopere pe el însuși; să interacționeze cu oamenii; să descopere un nou mod de viață; să își recâștige încrederea în sine și în ceilalți; să comunice din proprie inițiativă problemele și bucuriile.

Metaforic vorbind, am putea spune că majoritatea copiilor refugiați se percep în modul următor: departe, dar aproape; singur, dar cu noi prieteni; vulnerabil, dar puternic; acasă, dar cu dor de casă; om, dar refugiat; aici, dar într-o zi acolo de unde a venit; peste tot și nicăieri.

1.3. PROGRAME PENTRU INTEGRAREA COPIILOR REFUGIAȚI ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

După cum am mai menționat, autoritățile române în colaborare cu diverse organizații nonguvernamentale își propun să realizeze o serie de programe prin care copiii refugiați să se poată integra cât mai repede în societatea românească. Obiectivele acestor programe sunt, în principal, următoarele: depășirea traumelor suferite; adaptarea la rigorile societății românești; învățarea limbii române; integrarea în sistemul național de învățământ. Pentru ca aceste obiective să fie atinse, pe lângă consilierea psihologică și socială, sunt desfășurate mai multe activități ce au loc atât în incinta câmpurilor de refugiați, în spații special amenajate, cât și în afara câmpurilor.

Printre activitățile desfășurate putem menționa următoarele: organizarea sesiunilor de orientare și adaptare culturală; înscrierea copiilor la clasele speciale de învățare a limbii române; pregătirea copiilor pentru susținerea examenelor de diferență; integrarea copiilor în clasele normale; pregătire suplimentară în vederea recuperării și adaptării la noul sistem de învățământ; monitorizarea situației școlare și verificarea frecvenței la școală; ateliere pentru descoperirea abilităților fiecărui copil; sesiuni de orientare culturală; sunt organizate cursuri de informatică, de limba engleză, cursuri foto. De asemenea, în cadrul câmpului se desfășoară activități educative (jocuri și activități specifice vârstei, sprijin la efectuarea temelor) și activități recreative (educație plastică; abilități practice; jocuri; trupa de teatru), iar în ceea ce privește activitățile din afara câmpului putem menționa vizite la muzee, vizionări de filme, ieșiri în parc, tabere.

1.4 INFORMAȚII REFERITOARE LA ȚĂRILE DE ORIGINE

Pentru a înțelege mai bine modul în care copilul reacționează și se comportă, conflictele sale interioare, și pentru a desfășura o activitate cât mai adecvată cu copilul refugiat, este indicat să avem cunoștințe minime despre țările de origine (astfel se pot evita o serie de incidente care ar putea jigni, stânjeni, etc. copilul). Din această cauză, considerăm necesară o scurtă prezentare a țărilor din care provin majoritatea copiilor refugiați pe teritoriul României.

IRAK

De mult prea multe ori copiii sunt total neajutorați, în primul rând sunt martorii neputincioși ai atrocităților comise împotriva părinților lor sau a altor membrii ai familiei. In Irak copiii sunt uciși, mutilați, închiși sau separați de familiile lor. Rupți de mediul familial și familiar, chiar cei care reușesc să scape cu viață, nu au nici o certitudine asupra viitorului lor sau asupra viitorului celor dragi. De cele mai multe ori sunt nevoiți să fugă, abandonați cu propriile mijloace de supraviețuire, respinși și fără identitate.

Mai mult, copiii părăsiți în zonele de conflict sunt potențiali candidați pentru recrutare, pe criterii de voluntariat sau, de cele mai multe ori, prin forță. Privați de familie, educație sau alte elemente/avantaje care îi pregătesc pentru maturitate, acești copii soldați vor percepe viața ca fiind imposibilă fără război. înrolarea într-o grupare armată este o modalitate de a asigura uneori atât propria supraviețuire, cât și cea a familiei. Acești copii suferă, de regulă, profunde traume psihologice, care adesea par a fi incurabile, dar care, cu o îngrijire specializată, se pot estompa, așa cum se arată în studiile întreprinse de Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

Din perspectiva culturii și tradiției, Coranul influențează stilul de viață al populației, bărbatul fiind considerat protectorul familiei, el luând toate deciziile referitoare la familia sa. în cadrul familiei irakiene, se acordă un foarte mare respect pentru cei vârstnici și pentru mame în special, ele având un rol important în educarea copiilor.

IRAN

Cultura iraniană este încă influențată de cucerirea islamică din secolul VII, astfel încât valorile culturale includ obligația de a trăi în familii extinse, ospitalitate față de musafiri, respect față de vârstnici.

Copiii locuiesc, de obicei, cu părinții până când se căsătoresc, indiferent de vârsta la care o fac. Femeile se căsătoresc între 16 si 25 de ani, iar bărbații mai târziu deoarece fie trebuie să satisfacă stagiul militar, fie nu câștigă suficienți bani pentru a susține o familie. Cele mai multe căsătorii sunt aranjate de către familie, iar un bărbat are dreptul legal de a avea patru soții dacă le poate întreține în mod egal pe fiecare.

În general, tatăl este considerat a fi capul familiei. Membrii familiei au mare respect față de cei în vârstă, având grijă de aceștia. între rude există legături foarte strânse, iar părinții sunt foarte dedicați propriilor copii, susținându-i financiar chiar si după ce aceștia se căsătoresc.

AFGHANISTAN

Aproximativ 45% din populația țării este reprezentată de copii sub 14 ani, situația acestora fiind precară. Mortalitatea infantilă este de 250 la 1000 de nașteri, iar Medecins Sans Frontieres a raportat în anul 2000 că 250000 de copii mor anual de malnutriție, iar 25% dintre copii mor până la împlinirea vârstei de cinci ani. Un studiu UNICEF a raportat că marea majoritate a copiilor sunt puternic traumatizați și se așteaptă să moară până la maturitate. Potrivit aceluiași studiu, 90% dintre copii au coșmaruri și suferă de anxietate profundă, în timp ce 70% dintre ei au fost martori direcți la scene de violență, incluzând uciderea părinților și a rudelor. în Afghanistan, copiii și femeile sunt adesea victimele abuzurilor sexuale și sunt vânduți pentru diferite scopuri. In timpul conflictelor armate din Afghanistan, unul din trei copii și-au pierdut părinții, 20% au murit până la împlinirea vârstei de 1 an, iar 50% au suferit de malnutriție sau au fost victimele exploziilor terenurilor minate.

In familia afgană există o tendință de respectare a vârstei, venerație față de mamă, dorința de a avea copii, evitarea divorțului. Familia extinsă este unitatea de baza a societății, socializarea și educarea copiilor făcându-se în interiorul acesteia. Puterea familiei rezultă din coeziunea sa interioara, rudele ajutându-se între ele, dar și din structura sa, o familie putând cuprinde trei sau patru generații. In inima familiei se află soacra, nurorile și fiicele, cu femeia cea mai în vârsta în vârful puterii ierarhice din casă. Totuși, autoritatea bărbatului se face simțită, toate deciziile legate de educație, carieră și căsătorii fiind luate de bărbați. Există o acceptare a dreptului bărbatului de a controla femeia, în urma acestui lucru putându-se observa prestigiul bărbatului și onoarea femeii.

SOMALIA

Copiii au fost victimele majore ale conflictelor din zonă. De asemenea, copiii au suferit de pe urma colapsului economic și a sistemului de învățământ începând din 1991. Se estimează că unul din patru copii mor înaintea împlinirii vârstei de cinci ani. De asemenea, a crescut numărul abandonurilor, a delicventei juvenile și a instituționalizării. Se menține încă practica tradițională a trimiterii copiilor neascultători de către părinți la închisoare și eliberarea lor numai la cererea părinților. Folosirea copiilor în luptă se manifestă încă, în special în sudul tarii, în Mogadishu. Cea mai mare parte a copiilor înrolați sunt băieți, dar există și câteva cazuri de fete implicate în activitățile miliției din zonă. Copiii sunt adesea înrolați pentru a lupta sau pentru suport administrativ. Datorită situației economice precare mulți tineri sunt ademeniți de micile avantaje oferite de înrolarea în serviciile armate.

Societatea somaleză este caracterizată de apartenența la familii-clanuri, care se împart la rândul lor în clanuri și sub-clanuri sau grupuri minoritare. Statutul socio-economic, cultural, ocupațional, de clasă și lingvistic al unui somalez depinde în mare măsură de apartenența la un clan. Indivizii depind de clanuri și nu de guvern pentru protecția drepturilor lor. Cei mai vulnerabili sunt cei care aparțin minorității, aceștia fiind supuși excluderii, discriminării și violenței.

Discriminarea bazată pe sex este adânc înrădăcinată în societatea somaleză, unde drepturile femeii, atât în sfera publică dar și în cea privată, sunt în mod serios afectate. Potrivit religiei, o femeie nu trebuie să trăiască singură și va trebui să stea fie cu familia ei, fie cu soțul, în timp ce viața ei este evaluată în mod obișnuit la jumătate din cea a unui bărbat. O practică des întâlnită în Somalia este mutilarea genitală feminină, care este practicată la toate grupurile etnice și acoperă 98% din totalul populației feminine. Vârsta la care se face această operație este în general de cinci, șase ani, dar se poate face oricând, de la câteva luni până la vârsta de 12 ani. în general, mama sau bunica se preocupă ca nou-născuta să treacă prin această operație, care de cele mai multe ori este efectuată de către o persoană neautorizată, fără pregătire medicală, fără anestezie sau condiții sterile, folosind ca instrumente cuțite, lame de ras, sticle sparte sau foarfece. Mulți somalezi văd în mod greșit în această practică o obligație religioasă sau o chestiune de onoare a familiei. Mutilarea genitală feminină este practicată 'in vederea asigurării virginității', iar fetele care nu au trecut prin această operație se consideră a fi imorale și nu vor mai primi zestrea intactă la căsătorie. Poate reprezenta și un impediment la căsătorie, ceea ce va duce la ostracizarea socială și la imposibilitatea unui trai la limita existenței (ca femeie singură). In anumite state, femeile au primit statutul de refugiat în conformitate cu Convenția de la Geneva, pe motiv că ar risca o astfel de mutilare.

Și în cadrul familiei somaleze există o tendință de respectare a vârstei, a apartenenței la un clan (căsătoriile între membrii unor clanuri diferite este interzisă), venerație față de mamă, dorința de a avea copii și evitarea divorțului.

1.5. JOCUL ȘI LIMBAJUL

1.5.1. JOCUL

Dezvoltarea psihică a copilului se realizează încă de la început prin intermediul jocului, acesta fiind practic prima sa activitate. Aproape orice activitate a copilului este un joc. Pentru copil jocul reprezintă munca, datoria, binele, idealul vieții. Jocul constituie o lume aparte, o lume unică, o lume pe care copilul însuși o creează și în care își poate pune în valoare toate resursele sale. Lumea jocului apare, de multe ori, ca o anticipare a lumii adulților.

Jocul reprezintă un adevărat izvor de fericire și plăcere, având un rol decisiv în asigurarea bunăstării emoționale a copilului. In concepția lui S. Meadows, jocul contribuie la formarea sentimentelor valorizatoare și de realizare, ducând implicit la dezvoltarea aprecierii de sine și a eficienței personale. Totodată jocurile reprezintă un aspect important al vieții sociale atât a copilului, cât și a adultului.

Jocurile copiilor sunt sufletul relațiilor umane și, totodată, factori eficienți de educare. Gross cosidera jocul copiilor ca fiind un act de dezvoltare personală, neintenționată. Jocul, în concepția sa, reprezintă o pregătire a viitoarelor acțiuni serioase, o pregătire ce este instinctivă și inconștientă. Prin intermediul jocului copilul dobândește acea autonomie, acea personalitate și chiar acele scheme practice pe care le va necesita activitatea sa de adult. Și în concepția lui Gardner, jocul asigură o bună dezvoltare ulterioară a copilului. Potrivit opiniei sale, jocul duce la o mai bună cunoaștere a lumii, la înțelegerea propriei persoane și a raportului cu lumea, face posibilă explorarea relațiilor dintre fantezie și realitate și asigură un control mai adecvat al problemelor și temerilor.

Jocul, cu implicațiile sale în dezvoltarea copilului, a constituit un subiect deosebit de interesant pentru cercetările multor autori, pe această temă elaborându-se foarte multe teorii referitoare la natura și scopul activității de joc. Piaget, de exemplu, a studiat legătura ce se stabilește între evoluția jocului și dezvoltarea gândirii, formulând trei stadii principale ale activității de joc: deprinderea de joc (de la naștere până la doi ani, stadiu caracterizat de exersarea și controlul mișcărilor, explorarea obiectelor); jocul simbolic (de la doi la șapte ani, stadiu în care fantezia este implicată pentru a reproduce realitatea sub forma jocului); jocul cu reguli (de la aproximativ șapte ani, stadiu în care procesele gândirii devin mai logice). Pentru Piaget jocul copilului reprezintă un proces de asimilare, prin intermediul căruia copilul ajunge să înțeleagă lumea înconjurătoare și să o modifice pentru a fi în concordanță cu propria înțelegere și experiență. Freud vedea în jocul copiilor o modalitate de eliberare a emoțiilor îngrădite, o activitate în care temerile și anxietatea sunt exteriorizate, jocul fiind un mecanism de apărare împotriva problemelor și o modalitate de control al comportamentului. Vîgotsky considera că jocul reprezintă principalul factor al dezvoltării generale, jocul permițând crearea unei zone de dezvoltare proximă, în care copilul să opereze la un nivel superior vârstei sale. Un alt autor, Bruner, punea accentul pe potențialul de învățare pe care jocul îl oferă, copilul învățând cum să rezolve și să abordeze anumite probleme și să înțeleagă modul de utilizare a diferitelor instrumente.

Jocul îndeplinește mai multe funcții în viața unui copil. El are un rol de divertisment, am putea spune are o acțiune calmantă și poate fi definit ca un element odihnitor. De multe ori observăm cum în cadrul jocului apar noi surse de energie și este de-a dreptul fascinant modul în care copiii se joacă până când adorm cu capul pe jucărie. Totodată, jocul reprezintă o formă de manifestare socială. în joc se reflectă legăturile copilului nu numai cu lumea lui interioară, ci și cu persoanele și evenimentele din lumea exterioară. Jocul mai îndeplinește o funcție deosebit de importantă și anume asigurarea transmiterii obiceiurilor, ideilor, etc, de la o generație la alta (legende, mituri, cântece, dansuri, etc), practic jocul, după cum am mai afirmat, având o foarte mare valoare educativă. Astfel, după cum subliniază U. Șchiopu, jocurile și activitățile distractive dezvoltă într-o mare măsură spiritul de observație, exactitatea, stimulează imaginația și voința și chiar pot influența formarea principiilor, punându-și amprenta asupra tuturor proceselor și funcțiilor psihice.

Jocul presupune o foarte mare activitate senzorială, intelectuală și afectivă, prin aceasta dezvoltându-se mai multe însușiri psihice cum ar fi atenția, observația, imaginația, modelându-se diverse emoții. Jocul dezvoltă, de asemenea, gândirea, inventivitatea, limbajul, angajează toate resursele cognitive și afective ale copilului, punându-se, astfel, bazele personalității și caracterului. Copilul, jucându-se, încearcă să înțeleagă lumea și își îmbogățește gama de atitudini și sentimente față de ea.

In cadrul jocului apare un element fundamental și, am putea spune, central în lumea copiilor. Acesta este jucăria pe care mulți autori au definit-o ca fiind materia primă a jocului. Copilul vede în jucărie o anumită realitate, o realitate pe care o poate manipula așa cum vrea el, și în care copilul poate vedea caracteristicile tipice ale realității și nu copia acesteia. Jucăriile pot lua diverse forme, de la cele mai simple până la cele mai complexe, de la cele mai banale până la cele mai sofisticate, etc. Jucărie poate fi considerată și o coadă de mătură care are însă o cu totul altă semnificație pentru copil. în general, copiii sunt foarte preocupați de jucării, se atașează de ele, comunică cu ele, le dau anumite semnificații. Am putea spune chiar că jucăria și jocul reprezintă unele dintre nevoile fundamentale ale oricărui copil.

Jocul reprezintă pentru copiii refugiați o activitate fundamentală fiind cea mai importantă și mai plăcută dintre toate activitățile. Din nefericire, însă, de foarte multe ori acești copii par a fi uitat ce înseamnă jocul și ce este jucăria și chiar le este frică să se joace. La sosirea în țara de azil, putem observa reacții foarte diferite la copii: unii se retrag într-un colț și stau tăcuți, privind restul copiilor cum se joacă, alții, dimpotrivă, năvălesc pur și simplu asupra jucăriilor, în timp ce unii copii (foarte puțini la număr) au o reacție foarte violentă și refuză să stea în camerele special amenajate pentru copii și să se joace deoarece le este teamă ca nu cumva părinții lor să îi părăsească. In ciuda acestor lucruri, în foarte scurt timp de la venirea în țară (aproximativ o săptămână) copiii se acomodează cu spațiul de joacă, cu lucrătorii sociali și cu ceilalți copii și de multe ori refuză să plece după terminarea programului. „Camerele copiilor", așa cum sunt numite camerele special amenajate pentru copii în câmpurile de refugiați, reprezintă un loc special pentru micuții refugiați, un loc în care pot uita de grijile lor și de cele ale părinților, un loc unde își pot exprima liber sentimentele, nevoile, visele, un loc în care pot fi exact ceea ce sunt, copii.

In mare parte jocul copiilor refugiați nu diferă de cel al copiilor obișnuiți, este influențat, normal, de mediile sociale și culturale din care aceștia provin, însă bucuria de a se juca este de necomparat. Copiii refugiați dau dovadă de multă creativitate, spontaneitate și expresivitate în cadrul jocului. De asemenea, sunt foarte sociabili și se împrietenesc aproape imediat cu ceilalți copii, și, deși uneori se pot forma anumite grupuri de joacă exclusiviste (de exemplu, copiii irakieni nu se joacă cu cei iranieni, sârbii nu se joacă cu musulmanii) acestea nu rezistă mult.

In cadrul jocului predomină jocurile simbolice și cu subiect, cele mai frecvente teme fiind jocul „de-a războiul", imaginarea unor lupte, și jocul „de-a familia". De asemenea, jocurile de construcție sunt foarte îndrăgite (de multe ori confecționează din piese de lego pistoale, mitraliere tancuri, care mai apoi sunt utilizate în jocurile lor, dar și case).

Totodată, jocurile în aer liber sunt în topul preferințelor copiilor refugiați, ei ar putea să alerge ore în șir, neîncetat, și dau dovadă de o energie ieșită din comun. Acest lucru se poate datora și faptului că, în general, câmpurile de refugiați nu oferă copiilor spațiul necesar dezvoltării lor, iar mediul închis, rigid, împânzit de oameni în uniformă le creează o stare de disconfort. De cele mai multe ori copiii stau în camere în compania părinților față de care trebuie să adopte o anumită atitudine, iar energia de care dispune fiecare copil în parte nu este consumată. Ieșind în parc sau mergând la camerele copiilor, ei reușesc să își descarce această energie, se eliberează de rigorile impuse de părinți și se simt liberi să facă orice fel de „năzdrăvenie" care poate da strălucire copilăriei. în aer liber, copiii desfășoară tot felul de activități, cum ar fi jocuri sportive, întreceri, jocuri cu mingea, de-a v-ați ascunselea, jocul în nisip (preferat atât de cei mici cât și de cei mari). Putem observa, de asemenea, că unele jocuri care pot fi jucate și în interiorul câmpului, în camerele copiilor, capătă o nouă amploare, fiind mult mai interesante și distractive în aer liber.

Jucăriile preferate ale copiilor refugiați sunt, în general, mașinuțele, avioanele, trenurile (în camerele copiilor nu se găsesc pistoale sau tancuri de jucărie și din această cauză copii le confecționează din piese de lego sau folosesc rachete de tenis drept substitut) la băieți și păpușile, animalele din pluș, truse de bucătărie, de doctor pentru fete.

1.5.2. LIMBAJUL

Limbajul reprezintă activitatea de comunicare interumană realizată prin intermediul limbii și a tuturor resurselor sale.

Abordarea din perspectiva teoriei învățării privind achiziția limbajului sugerează că acesta este achiziționat prin influența mediului. Se consideră că aceasta are loc sub forma modelării și întăririi (prin intervenția părinților) unui limbaj adecvat. Teoria nativistă indică faptul că mediul are o importanță relativ scăzută. Tendința înnăscută a copilului de a achiziționa limbajul are o importanță fundamentală. O a treia abordare subliniază importanța interacțiunii sociale dintre copii și oamenii din jur. In mod esențial, această opinie postulează: copiii trebuie să stăpâneasca contextul social și apoi să adauge limbajul la repertoriul lor. O altă direcție de cercetare s-a axat pe dezvoltarea atenției comune și înțelegerii mutuale a gesturilor. Atenția comună se leagă de comunicarea realizată prin înțelegerea gesturilor dintre un copil și adult când ambii își concentrează atenția asupra unui obiect. Butterworth a descris modul în care copiii mai mici de șase luni urmăresc privirea mamei spre un lucru iar în jurul vârstei de nouă luni vor atrage atenția mamei asupra obiectului. Deseori mama denumește obiectul sau vorbește despre el. Această formă de comunicare nonverbală între un copil și un adult împreună cu comentariile verbale ale mamei par a fi precursorul dezvoltării limbajului și al deprinderilor de comunicare. Brunner numește aceste prime procese interactive și "eșafodajul" de mai târziu drept sistemul de susținere în achiziția limbajului.

Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată. Prin comunicare se creează posibilitatea de a înțelege o altă persoană, comunicarea fiind o interacțiune, un fenomen dinamic, cu un anumit scop. Scopurile comunicării sunt: informare, instruire, motivare, convingere, încurajare, obținere de informații, influențare, manipulare.

In lucrul cu copiii refugiați trebuie să cunoaștem foarte bine situația copilului, avantajele și dezavantajele acesteia, resursele și problemele copilului, nevoile și soluțiile, aspectele pozitive și negative. Diferența dintre valorile și experiența fiecăruia poate genera dificultăți în comunicare. Acestea se referă la: aspectele sociale și economice, abilitățile de comunicare, experiența de viață, personalitate, structura familiei, experiența războiului, abuz, impactul experiențelor trăite, capacitatea de a depăși obstacolele.

Copilul refugiat este dornic să comunice și, deși îi este foarte greu la început, el reușește să exprime ceea ce își dorește folosind toate mijloacele de care dispune: gesturi, mimică, desene, obiecte, etc. Faptul că el nu cunoaște limba ta, iar tu nu cunoști limba lui, nu are nici o importanță atunci când copilul vrea să comunice ceva, există cazuri în care copii repetă ce au de spus până în momentul în care persoana cu care comunică a înțeles.

Achiziționarea noului limbaj se face destul de rapid, în condițiile în care copiii sunt înconjurați de persoane ce nu vorbesc limba lor și care sunt dispuse să comunice cu copilul. Trăind într-un mediu multicultural, copiii au ocazia nu numai de a învăța limba țării de azil, dar și de a învăța diferite limbi vorbite de ceilalți copii aflați în camp. Uneori suntem surprinși să vedem cât de repede învață unii de la alții, existând copii de vârstă școlară ce pot vorbi destul de bine în patru limbi străine.

1.5.3. CARACTERISTICILE PREȘCOLARITĂȚII

La vârsta preșcolară jocul ajunge la un nivel superior de dezvoltare, colorând foarte mult viața copilului și în același timp devenind o condiție importantă pentru dezvoltarea lui ulterioară. Prin intermediul jocului copilul va putea realiza progresul necesar pentru intrarea într-un nou stadiu de dezvoltare. Foarte multe studii au arătat faptul ca atunci când din diferite motive un copil este lipsit de joc, el va rămâne mereu cu anumite carențe în structura personalității sale. Se poate observa tendința preșcolarilor de a transforma toate activitățile în joc, chiar și activitățile cu un anumit caracter personal cum ar fi spălatul, mâncatul, îmbrăcatul. Vârsta preșcolară reprezintă un moment de evoluție psihică în care jocul capătă caracteristici noi ce îl apropie de alte feluri de activități. Jocul intră în relații foarte diferite cu restul activităților desfășurate, de la supra sau subordonare până la diferențiere și delimitare clară între ele.

In cadrul vârstei preșcolare sunt conturate, din ce în ce mai pregnant, principalele elemente ale jocului, și anume, scopul, subiectul, rolurile și regulile. Copiii de trei, patru ani, nu își propun un anumit scop, acesta conturându-se în carul jocului, în timp ce copiii de cinci, șase ani încep să-și fixeze din ce în ce mai clar un scop, ceea ce duce la elaborarea prealabilă a unui plan de joc. Subiectul jocului reflectă în mare parte acțiunile principale ale copiilor, având la bază impresiile și reprezentările pe care mediul ambiant le oferă copiilor. Caracteristice vârstei de trei, patru ani sunt impresiile și reprezentările din viața cotidiană, subiectul jocului reflectând activitățile și relațiile din mediul apropiat (copiii se joacă de-a mama și de-a tata, de-a bucătăria, etc). Subiectul jocului este realizat prin acțiuni care par uneori a nu avea legătură între ele, reflectând în mare parte experiențele de viață cu care copilul este foarte familiar. în aceasta perioada se poate observa un puternic caracter imitativ al jocului, ca mai apoi, ca urmare a dezvoltării treptate a copilului, subiectul acestuia să devină mult mai închegat, mult mai bogat și să reflecte aspecte ale realității înconjurătoare mult mai diversificate și variate. Astfel, copiii de cinci, șase ani încep să abordeze subiecte cât mai variate, subiecte ce reflectă nu numai acțiuni sau situații trăite, dar și momente de viață cunoscute indirect, din povestirile altora, basme, etc. (copiii se joacă de-a indienii, de-a polițiștii și hoții, de-a pirații, etc).

Un alt element deosebit de important în cadrul jocului este reprezentat de către rolul pe care copilul și-1 asumă. Rolul este, de fapt, un model pe care copilul îl reproduce în jocul său, și, de multe ori, el se suprapune peste tema jocului. Astfel, la preșcolarii mici, putem observa o identificare totală a subiectului jocului și a rolului (ei se joacă de-a doctorul, de-a mama, etc), în timp ce la preșcolarii mari se poate observa o detașare a rolului de temă (copiii se joacă de-a școala, de-a grădiniță, etc). Copiii de trei, patru ani preferă jocurile cu roluri puține dar care implică mai multe acțiuni, rolurile având un pronunțat caracter activ, în timp ce rolurile mai puțin active sunt atribuite păpușilor, obiectelor, etc La preșcolarii mari, se observă o schimbare, un anumit progres, referindu-ne aici la faptul că, deși și ei preferă rolurile active, ei acceptă si rolurile mai puțin interesante, pe care reușesc să le îmbogățească. La vârsta preșcolară se poate observa o anumită evoluție a rolului în cadrul jocului. Astfel, alegerea rolurilor nu se mai face separat de fiecare copil în parte, ci pe baza unei convenții stabilite în cadrul grupului de copii.

Un alt element important al jocului care apare și se dezvoltă în această perioadă este reprezentat de regulile de joc Prin intermediul regulilor, acțiunile copiilor sunt organizate și corelate unele cu altele. Interesant este modul în care preșcolarul acceptă regulile, le urmează și are grijă ca ele să fie respectate de către toți participanții la joc. Preșcolarii de cinci, șase ani contribuie la organizarea și desfășurarea jocului, creând ei înșiși propriile reguli. Regulile au un caracter intern, ele decurgând chiar din activitatea jocului și fiind în concordanță cu realitatea. Preșcolarii mari acordă o atenție deosebită asupra acțiunii în sine și asupra concordanței dintre acțiunea jocului și modelul pe care îl desprinde din viața reală. Vârsta preșcolară este caracterizată de un proces de elaborare a regulilor, iar cu cât ne apropiem de vârsta de șase ani putem constata apariția unei forme de protest față de orice abatere de la regulile stabilite care duce, uneori, la excluderea celor care încalcă regulile, motivul invocat fiind acela că „nu știe să se joace".

Un loc deosebit în evoluția jocului este ocupat de către jucărie. Jucăria, care până la vârsta de patru ani reprezenta jocul în sine, capătă noi valențe la preșcolari. La preșcolari, jucăria devine o modalitate de a realiza scopul, subiectul și rolul ales. Astfel, copiii își aleg jucăriile în funcție de natura și tema jocului și chiar sunt capabili să își confecționeze materialele necesare pentru un anumit joc. Se observă un anumit progres în privința utilizării și selectării jucăriilor de la copiii de trei, patru ani, la cei de cinci, șase ani, cei din urmă având mult mai multe preferințe și exigențe în alegerea jucăriilor, acestea nemaifiind alese în funcție de colorit sau formă, ci în funcție de modul de folosire, de utilitatea lor și de relevanța lor pentru joc.

În perioada preșcolarității se remarcă o dezvoltare și o îmbogățire a felurilor jocurilor. În această perioadă jocurile de manipulare se transformă în jocuri de reproducere sau de imitație, apar jocurile cu diverse subiecte și roluri și se dezvoltă jocurile de dramatizare. Jocul de construcție este, la rândul său, îmbogățit cu elemente noi și deseori subordonat jocului cu subiect și rol (jocul de construcție poate pregăti cadrul în care se va desfășura jocul cu subiect și rol). De asemenea, jocurile de mișcare evoluează sub aspectul complexității subiectului și regulilor și sub aspectul modului de organizare a copiilor în joc. Tot în această perioadă apare o nouă formă de joc, și anume, jocul didactic. Acestea sunt create de către adulți și au ca scop învățarea anumitor lucruri prin intermediul jocului, accentul punându-se pe procesul de instruire. Ca o concluzie, am putea spune ca în cadrul vârstei preșcolare jocul se diversifică și se conturează în forme diferite, unele dintre ele ating punctul culminant (jocul de construcție), în timp ce altele încep să se dezvolte.

Un aspect important în dezvoltarea copiilor, socializarea, este realizat tot prin intermediul jocului. Jocul la preșcolari trece de la simpla mânuire a obiectelor la reflectarea anumitor aspecte ale vieții sociale. Jocul presupune anumite relații între copii. Dacă până la vârsta de patra ani predomină forma individuală de joc, la cinci ani se observa modificări importante, copiii alegând jocul în grup. De asemenea, dacă la preșcolarii mici, criteriul de selecționare a colegilor de joacă era legat de vecinătatea spațială, la preșcolarii mari selecția este mai riguroasă, în funcție de preferințele copiilor. Astfel, în cadrul jocului se stabilesc noi relații între copii, existând chiar și o ierarhizare a funcțiilor îndeplinite de fiecare copil (cel care este conducătorul jocului, subalternii săi, etc).

In perioada preșcolarității, relațiile copilului cu persoanele aflate în mediul înconjurător sunt facilitate de dezvoltarea limbajului. La trei ani, copilul folosește propoziții simple care sunt deseori susținute de gesturi, în vorbire predominând exclamațiile, interjecțiile, repetițiile, mijloacele onomatopeice. De asemenea, vorbirea preșcolarului este caracterizată de folosirea pronumelor demonstrative, a substantivelor și a mijloacelor simple de enumerație, pentru ca mai apoi copilul să își însușească vorbirea contextuală. La începutul acestui stadiu de dezvoltare, preșcolarul stăpânește în jur de 700-800 de cuvinte, iar la sfârșitul stadiului 2000-2500 de cuvinte ce sunt folosite în limbajul curent, fără dificultăți. Totodată, limbajul capătă un caracter coerent, închegat și structurat. In cadrul acestui stadiu se trece de la limbajul situativ, care este caracterizat de dialoguri referitoare la împrejurările și situațiile la care copiii participau, la cel contextual, acesta fiind caracterizat mai ales de monoloage în care copilul povestea ceea ce a făcut, a auzit.

Preșcolarul vorbește foarte mult și însușește foarte repede cuvinte noi și chiar expresii pe care adulții le folosesc sau care sunt caracteristice personajelor din desenele animate sau filme. Totodată, preșcolarii inventează cuvinte, bazându-se pe cunoștințele acumulate anterior. La preșcolarii mari, propozițiile devin mai dezvoltate, mai lungi, sunt folosite multe verbe și adverbe, epitete, adjective referitoare la culoare, formă, mărime, etc, toate acestea contribuind la o mai mare expresivitate a limbajului. Pronunția devine mult mai corectă, dar nu este încă perfectă, fiind posibile omisiuni, substituiri sau inversări de sunete, numărul acestor erori scăzând spre finalul acestei perioade, când copiii sunt capabili să pronunțe toate sunetele. Foarte importantă în această perioadă este achiziționarea structurii gramaticale a limbajului care înregistrează progrese. Preșcolarul se poate exprima bine și sub diferite forme, neavând reticențe în vorbire. La preșcolarul mic s-a constatat că predomină asociațiile verbale întâmplătoare, în timp ce la preșcolarii mijlocii apar verbalizările organizate.

Totodată, în cadrul acestei perioade, începe formarea vorbirii interioare ce se bazează pe limbajul monologat, la sfârșitul preșcolarității copiii folosind foarte mult vorbirea în gând. Prin folosirea limbajului interior copilul își poate planifica, regla mintal activitățile și, în același timp, vorbind cu sine, el este capabil să își ordoneze acțiunile, să găsească soluții, etc. Toate acestea au o foarte mare importanță în dezvoltarea intelectuală a copilului, limbajul interior fiind mecanismul fundamental al gândirii.

1.5.4. CARACTERISTICILE ȘCOLARITĂȚII MICI

Școlaritatea mică a fost definită din trei perspective. Unii autori susțin că școlaritatea mică este stadiul care încheie copilăria și insistă asupra a ceea ce tinde să se împlinească. Alți autori consideră că școlaritatea mică este stadiul de pregătire pentru preadolescentă și adolescență și se insistă pe manifestările ce anunță următoarele stadii. O a treia perspectivă sintetică susține că școlaritatea mică este o încheiere a copilăriei și un început al preadolescentei și adolescenței.

Începând cu vârsta de 7 ani dezvoltarea copilului e influențată de activitatea de învățare școlară care asigură stimulări continue, progresive și de durată. La intrarea în școală, copilul se integrează într-un nou sistem de relații: apare statutul și rolul de elev. Această schimbare aduce comportamente noi ale identității de sine, modificând capacitățile de a se regla și autoregla. Totodată se formează capacitățile de bază care vor permite accesul la cultură. în timpul acestui stadiu crește caracterul conștient și voluntar, copilul cucerind astfel un punct de vedere mai realist față de lume, un rol esențial în acest sens avându-1 școala. La sfârșitul stadiului se ajunge la echilibrul optim dintre mediul școlar și cel familial și se împlinește copilăria.

După vârsta de șase ani, în viața copilului apare un element nou: intrare în școală. Școala își lasă amprenta asupra întregii vieți a copilului: se diversifică preocupările, se modelează interesele, preferințele, distracțiile, se modifica întreg regimul de viață al copilului. Spre deosebire de vârsta preșcolară, unde jocul reprezenta activitatea fundamentală a copilului, acum activitatea de învățare ocupa locul central. Din aceasta cauză se constată anumite modificări referitoare la ponderea și importanța jocului, structura și caracteristicile sale. Aceste modificări sunt cauzate, pe de o parte, de schimbarea locului jocului ca tip de activitate formativă, și, pe de alta parte, de schimbarea structurii relațiilor copilului, relații ce se diversifică o data cu începerea scolii. Pe lângă mediul familial, copilul intră în contact cu un nou mediu, cel școlar, un mediu la care copilul trebuie să se adapteze.

În aceasta perioadă, jocurile copilului sunt mult mai bogate și variate, multe din jocurile preșcolarului păstrându-se sub o formă sau alta, cum ar fi jocurile de construcție, jocurile cu subiect și roluri, jocurile cu reguli. Jocul cu subiect păstrează funcțiile simbolice de până acum, copiii imitând acțiunile și relațiile adulților. In cadrul jocului, copiii creează o situație imaginară pe care o pun în practică cu ajutorul funcțiilor constructive creatoare. Se observă, de asemenea, o evoluție a subiectelor, acestea fiind mai controlate și mai realiste decât cele ale preșcolarilor. Apar noi relații sociale care se reflectă prin respectarea diferitelor roluri deținute de fiecare participant în parte. Băieții se implică de obicei în jocuri active, iar fetele preferă jocurile mai „casnice", cum ar fi „de-a gătitul", fac prăjituri, se joacă cu păpuși.

Tot în această perioadă, spre deosebire de cea anterioară, se dezvoltă capacitatea pentru o mai bună organizare a jocului în raport cu subiectul ales. Jocurile școlarului mic sunt încă influențate de experiența de cunoaștere a copilului și de situațiile de viață socială, astfel încât subiectele jocurilor au episoade și roluri mult mai bogate și variate. Până la vârsta de opt, nouă ani copiii preferă jocul „de-a familia", dar, totodată, se acordă mult interes și față de jocurile bogate în acțiune. Copilul selecționează conduitele care se manifestă pregnant în viața adulților aflați în imediata apropiere, dar și cele ale personajelor din filme și lecturi. La opt ani copilul manifestă un foarte mare interes pentru vizionarea filmelor, renunțând uneori la joc în favoarea acestora. De asemenea, unele emisiuni pot avea o influență foarte mare asupra copiilor, aceștia transpunând în jocurile lor cele vizionate. Cărțile citite sunt și ele surse de subiecte de joc, copiii împrumutând expresiile, comportamentele personajelor și modul lor de relaționare pe care încearcă să le respecte cât mai fidel.

În jocurile școlarului mic, rolurile sunt transpuse cu mai multă exigență decât la preșcolari, iar selecționarea partenerilor de joacă este mult mai activă și se bazează pe aprecieri și autoaprecieri asupra posibilităților acestora și asupra propriilor capacități. Relațiile ce se stabilesc între copii sunt determinate în mare măsura de legăturile de prietenie, de faptul că învață în aceeași clasă, stau în același bloc, etc. Școlarii mici sunt foarte selectivi în această privință și rareori se abat de la principiile lor. Totuși, la școlarii din primele clase, grupele de joc se formează uneori spontan, ele fiind foarte difuze și deschise. în general, jocurile școlarilor sunt organizate de ei înșiși, existând și situații în care ele sunt sugerate de către părinți și profesori. Această organizare pune în evidență abilitățile creatoare ale școlarului mic și rolul deosebit de important pe care jocul îl ocupă în această perioadă. Jocul cu subiect și roluri dispune de un puternic caracter formativ, acest lucru având consecințe benefice asupra întregii personalități a copilului. Totodată, jocul cu subiect și roluri antrenează capacitățile proiective, capacitățile imaginative creatoare, anumite trăsături de caracter (perseverenta, onestitate, etc.) și reprezintă un mijloc de educare intelectuală prin îmbogățirea cunoștințelor, a vocabularului cu diferite expresii, etc.

în aceasta perioadă, școlarii mici acordă un foarte mare interes jocurilor cu reguli, interes care se intensifică la această vârstă și se va dezvolta în continuare pe toată durata vieții. Regulile jocurilor nu fac altceva decât să încadreze acțiunile, să creeze terenul și modelul competițiilor, regula presupunând o organizare de strategii care să fie respectată de către toți participanții. Școlarii de șapte-opt ani și mai ales cei de nouă-zece ani stabilesc în mod riguros regulile și pun foarte mare accent pe consecințele încălcării acestora. Nerespectarea regulilor stabilite duce la dispute aprinse, la retrageri din joc sau la eliminări, copilul părăsind jocul foarte ușor. Totuși, în jurul vârstei de nouă-zece ani copiii caută argumente și modalități de conciliere sau negociere. Există jocuri cu reguli pe care copiii le inventează spontan. In cadrul acestor jocuri participarea creatoare este foarte importantă, iar regulile și conținutele jocului sunt stabilite în funcție de fondul de experiență de care dispun copiii.

Jocul cu reguli are o foarte mare influență educativă. Prin stabilirea scopului, a sarcinilor și regulilor, precum și prin subordonarea față de reguli, aceste jocuri valorifică o serie de capacități intelectuale, anumite conduite voluntare, motivaționale. Totodată, acest tip de joc duce la o mai bună formare a reprezentărilor și a imaginației, lăsând o puternică amprentă asupra dezvoltării personalității copilului, a trăsăturilor lui de caracter, asupra dezvoltării simbolului și a judecății morale. Regula, pe care copilul învață să o respecte, are un rol deosebit de important în viața copilului, deoarece prin intermediul acesteia el învață să își controleze și să își corecteze comportamentul.

De asemenea, în această perioadă jocul copilului se diversifică și iau amploare jocurile sportive, jocurile de dramatizare, de mimică și imitație, cele tehnice și de construcție, jocul cu animalele vii, precum și cele didactice.

Acestea din urmă antrenează funcțiile cognitive ale copilului, stimulând capacitățile mentale implicate în activitatea de învățare. Prin intermediul combinării activității de învățare cu cea de joc, copilul își însușește mult mai repede anumite noțiuni, acest lucru facilitând procesul de dobândire a cunoștințelor.

Totodată, prin intermediul jocului copilul își exersează și dezvoltă limbajul. La intrarea în școală, copilul dispune de un vocabular relativ bogat (aproximativ 2500 de cuvinte) și stăpânește la modul practic regulile de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. în cursul micii școlarități se dezvoltă atât limbajul oral cât și cel scris. în ceea ce privește limbajul oral, una din laturile lui importante este conduita de ascultare. Cu prilejul rezolvării problemelor de aritmetică sau al exercițiilor gramaticale, desenând sau privind un tablou, școlarul mic învață treptat să asculte indicațiile învățătorului și să meargă pe urmele îndrumărilor și raționamentelor sale.

în cursul micii școlarități se formează capacitatea de scris-citit și aceasta impulsionează, de asemenea, progresele limbajului. Lecturile literare fac să crească posibilitățile de exprimare corectă. Se însușește fondul principal de cuvinte al limbii materne care ajunge să numere spre sfârșitul micii școlarități aproape 5000 de cuvinte, dintre care tot mai multe pătrund în limbajul activ al copilului. Contactul sistematic cu primele noțiuni de gramatică îi permit copilului să conștientizeze deosebirile dintre cuvinte ca elemente de limbă și obiectele desemnate prin cuvinte. Copilul capătă cunoștințe despre structura morfosemantică a cuvintelor, despre rolul pe care îl joacă în exprimare rădăcina, terminația, sufixele și prefixele. Ulterior, însușirea categoriilor gramaticale propriu-zise (substantiv, verb, adjectiv, pronume) îi dezvăluie copilului bogăția posibilităților de exprimare ale limbii materne și îi prilejuiește constatări cu privire la frumusețea construcțiilor sale.

Dezvoltarea limbajului se face și în contextul altor activități școlare de muncă, desen, istorie cu prilejul cărora copilul face cunoștință cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul. Copiii se obișnuiesc ca prin limbaj să-și planifice activitatea, să exprime acțiunile ce le au de făcut, ordinea în care vor lucra. Toate acestea vor influența nu numai perfecționarea conduitelor verbale ci și dezvoltarea intelectuală contribuind la formarea capacităților micilor școlari de a raționa, de a argumenta și demonstra.

La vârsta școlară mică pot apărea și unele erori de pronunție și scriere uneori ușoare, trecătoare care pot fi înlăturate cu timpul prin munca de învățare-predare, altele mai complicate căpătând aspectul de tulburări care afectează profund conduita verbală a copilului. între acestea sunt de menționat dislalia, constând în deformarea pronunției, bâlbâială, ca alterare a ritmului vorbirii, disgrafia, alterarea limbajului scris, dislexia, afectarea activității de citire (tulburarea proceselor de percepere și înțelegere a cuvântului).

Devenind materie obligatorie în școală, adică obiect de studiu, sub toate aspectele sau fațetele sale, lexico-gramaticale și literare, limba se transformă implicit și în obiect al atenției și conștiinței copilului. Școlarul mic trebuie să treacă de la semnificația substanțială, directă a cuvântului la semnificația lui gramaticală, să deosebească și să înțeleagă modul în care se leagă între ele în cadrul limbii planul expresiei și al conținutului. Astfel, școlarul trebuie să se raporteze la limbă ca la o modalitate lingvistică. Există o anumită dificultate a elevului în a nu tine cont de semnificația obiectuală a cuvântului și de a se centra numai pe caracteristicile formale ale diferitelor categorii gramaticale.

Limba reprezintă un sistem de procedee de comunicare despre realitate (morfologice, sintactice, lexicale, fonetice, ortografice, semantice). In acest sistem pot fi identificate trei niveluri de integrare dispuse ierarhic: nivelul obiectual semantic, care constă în legătura cuvintelor cu conținut obiectiv pe care îl desemnează și exprimat în semnificația lor lexicală; nivelul formelor gramaticale, constând în totalitatea categoriilor și funcțiilor (părțile de vorbire, părțile de propoziție) prin care sunt redate în comunicare acțiunile, subiectul acțiunii, obiectul acțiunii, însușirile obiectelor și ale acțiunii; nivelul lingvistic, care constă în modul în care sunt utilizate categoriile gramaticale pentru a reda semnificațiile lexicale.

Introducerea denumirii categoriale de substantiv, verb, adjectiv, pronume se face numai după ce, prin acțiune, elevii au făcut explicite totalitatea notelor de conținut necesare și suficiente pentru definirea noțiunii respective. Elevii nu trebuie să memoreze definițiile date aprioric, pentru că ei înșiși au participat la construirea noii noțiuni. Angajarea elevilor în acțiunea de descoperire le prilejuiește acestora multiple intervenții în materialul limbii, ei nemulțumindu-se cu cele câteva exemple cu care se operează inițial, ci aducând noi exemple. Prin intermediul acestor exemple, elevul experimentează și cercetează materialul limbii indiferent de natura concretă sau abstractă a cuvântului pentru a vedea și restabili aplicativitatea metodei.

În școlaritatea mică se trece la studierea limbajului din punct de vedere gramatical. Astfel, limbajul este descompus inițial în părți de vorbire (substantivul, verbul, adjectivul, pronumele, etc), elevul înțelegând mai bine structura gramaticală, fiind în consecință capabil să realizeze propoziții și apoi fraze corecte din punct de vedere gramatical. în acest demers se pornește dinspre concret spre abstract, elevii însușindu-și noțiunile treptat prin raportarea acestora la obiecte concrete.

CAPITOLUL II
METODA DE CERCETARE

2.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Lucrarea noastră își propune să analizeze modul în care jocul favorizează însușirea limbajului și dezvoltă capacitățile de comunicare la copiii ce provin din familii de refugiați. Am ales jocul, ca element central, deoarece acesta reprezintă o activitate deosebit de importantă în viața fiecărui copil, iar atunci când este vorba despre copii refugiați jocul reprezintă un element esențial, fără de care dezvoltarea normală și depășirea evenimentelor traumatizante ar fi practic imposibile. Atunci când vorbim despre copiii refugiați trebuie să ținem cont de faptul că aceștia reprezintă o categorie de oameni vulnerabili, care au trăit niște experiențe dureroase (violență, abuz, persecuție, război), se află în afara țării de origine, departe de tot ce avea sens pentru ei (casă, prieteni, cultură, etc).

Este evident faptul că acești copii au nevoie de sprijin pentru a putea face față situațiilor cu care se confruntă și pentru a se putea adapta și integra în noua societate. Acest sprijin nu se referă numai la asigurarea unui adăpost, a alimentelor sau a hainelor, ci mai ales la măsurile preventive ce trebuie luate pentru a reduce puternicul impact psihologic al experiențelor trăite. Totodată, după cum am mai menționat, copiii refugiați sunt foarte sensibili și au nevoie de multă afecțiune și atenție, stabilitate și echilibru, au nevoie să se simtă în siguranță și să se integreze în noua societate. Pentru aceste lucruri, învățarea limbii țării de azil și intrarea în contact cu reprezentanți ai acestei noi culturi reprezintă primul pas.

Având în vedere toate cele prezentate în paginile precedente, lucrarea de față își propune atingerea următoarelor obiective:

1. A cunoaște în mod concret condițiile și stilul de viață al
familiilor de refugiați.

A cunoaște climatul cultural al țării de origine.

A cunoaște concepția părinților cu privire la educația copiilor lor.

A releva gradul de dezvoltare a comunicării în limba română.

5. A evidenția măsura în care jocul favorizează dezvoltarea
comunicării în noua limbă.

6. A adapta jocurile la specificul culturii din care provine copilul.

7. A construi o suită de jocuri special destinate dezvoltării
comunicării în limba țării de azil.

1. A cunoaște în mod concret condițiile și stilul de viață al familiilor de refugiați. Atingerea acestui obiectiv este deosebit de importantă, deoarece, pentru a înțelege modul în care copilul reacționează și se comportă și pentru a putea desfășura o activitate cât mai eficientă, este absolut necesar să se cunoască mediul din care copilul provine, modul de viață dus de familia sa și condițiile de care acesta dispune. Importanța condițiilor materiale de care familia dispunea și poziția socială pe care o avea în țara de origine își pun amprenta asupra modului în care membrii familiei se percep în situația actuală.

Dacă, în țara de origine, membrii familiei aveau condiții materiale bune și o poziție socială adecvată, noua situație în care se află și noul statut dobândit, cel de refugiat, vor fî trăite ca o regresie și vor avea consecințe negative în plan psihologic. Astfel, în relațiile directe trebuie, prin politețe și respect, evitate situațiile jenante, care i-ar putea insulta, cu atât mai mult cu cât ei pot considera noul mod de viață ca fiind umilitor. Pentru cei care au avut condiții modeste, relația va fi lejeră, deși și în acest caz trebuie manifestată prudență pentru a evita situațiile stânjenitoare (de exemplu, dacă nu au avut acces la un obiect care în țara de azil este considerat ca fiind banal).

De asemenea, trebuie luat în considerare și stilul de viață dus în țara de origine, dacă familia provine dintr-un mediu organizat sau dezorganizat, rigid sau deschis la schimbare, libertin, monden sau normal. Toate aceste lucruri se reflectă în comportamentul copilului și, pentru a obține rezultate bune în munca desfășurată cu copilul refugiat, trebuie să ținem cont de toate elemente care îl influențează

9

2. A cunoaște climatul cultural al țării de origine. Fiecare țară, în funcție de trecutul său atestat, ocupă un loc mai mult sau mai puțin important în istoria civilizației mondiale. Cu cât o țară are un istoric mai bogat, elemente care au influențat cultura altor popoare sau a fost promotoarea unei religii care a fost asimilată și are în prezent adepți pe zone mari, cu atât locul ei este mai important. O istorie bogată în evenimente, superioritatea unei culturi își pun amprenta asupra personalităților indivizilor. Tradițiile și obiceiurile transmise din generație în generație, păstrate de diversele comunități, trebuie cunoscute și respectate în țara de azil.

Prin articolul 30 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului este atestat dreptul oricărui copil aparținând comunităților minoritare de a avea propria lui cultură, de a practica propria religie, de a vorbi propria limbă. Cultura joacă un rol important în viața fiecărui copil deoarece prin cultură copilul învață valorile și normele sociale după care se va ghida toată viața, și tot prin cultură se asigură copilului o identitate și o continuitate. Astfel, obținerea unor informații despre cultura din care provine copilul este absolut necesară pentru înțelegerea copilului și pentru stabilirea unor strategii de lucru. De asemenea, este extrem de util, dacă nu chiar obligatoriu, să cunoaștem cât mai multe informații referitoare la cultura din care provine refugiatul pentru a putea stabili o legătură cu el, a-i câștiga încrederea și respectul, și pentru a avea succes în munca desfășurată.

3. A cunoaște concepția părinților cu privire la educația copiilor lor. Influența părinților în primii ani de viață este pregnantă, de aceea, înainte de a prelua un copil este important să-i cunoști părinții, să abordezi în discuțiile cu ei aspectele esențiale pentru a le cunoaște propria concepție despre educația copilului, să-i observi cu atenție și să sesizezi amănuntele importante.

Concepția părinților cu privire la educația copiilor este influențată de mediul din care aceștia provin, de educația primită, de nivelul de instruire, dar și de tradițiile țării respective. Lacunele din educația părinților pot fi observate în comportamentul copiilor atunci când intră în relație cu alți copii. Periculoasă este și concepția unora dintre părinți potrivit căreia, util pentru copiii lor este dobândirea strictului necesar, adică doar însușirea scrisului și a cititului, pentru că nu au nevoie de mai mult. Dimpotrivă, o educație atentă, îndreptată spre promovarea valorilor morale și spre acumularea de cunoștințe se observă imediat, din atitudinea copilului, din modul în care se adresează celor din jur, modul în care ascultă opinia celorlalți și din modul în care asimilează noi cunoștințe.

Cunoscând aceste lucruri, putem stabili metodele și putem găsi mijloacele eficiente de comunicare, de la caz la caz. Va fi facil să stabilești o legătură cu o persoană instruită și educată, știind că activitatea desfășurată va fi continuată și chiar completată în mod firesc de părinți, și, în același timp, va fi extrem de dificil atunci când, în ciuda eforturilor depuse pentru a îndrepta și elimina lacunele din educația primită, copilul se întoarce într-un mediu ostil, în care părinții nu susțin acțiunile întreprinse de tine. Cu alte cuvinte, pentru a putea lucra cu copiii refugiați, este necesară cunoașterea concepției părinților cu privire la educația copiilor lor pentru a putea adapta metodele de lucru (de exemplu, unele familii nu vor ca copiii lor să învețe alfabetul latin sau să învețe dansuri moderne). Pentru orice activitate desfășurată trebuie obținut acordul părinților și trebuie ținut cont de concepțiile lor legate de educația copilului, deoarece atunci când acțiunile întreprinse de tine sunt descurajate sau nu sunt sprijinite de către părinți, rezultatele vor fi foarte slabe, iar procesul de instruire va fi mai greu de realizat, în schimb, dacă activitățile desfășurate vor fi susținute și încurajate de părinți, se vor înregistra progrese remarcabile.

4. A releva gradul de dezvoltare a comunicării în limba română. Nu se poate vorbi de integrare în societate fară existența comunicării. Limbajul, verbal sau nonverbal, reprezintă „instrumentul" de bază folosit pentru a stabili relațiile interumane. Atunci când ajunge într-o țară străină, în cel mai bun caz, copilul cunoaște, exceptând limba maternă, frânturi dintr-o limbă de circulație internațională. în primele zile va fi anevoios să purtăm o discuție în adevăratul sens al cuvântului cu el. Pentru început, se vor afla informațiile elementare despre el, cum îl cheamă, câți ani are, de unde vine și va trebui, la rândul tău, să-i transmiți aceleași lucruri. în timp, după ce se vor descoperi aptitudinile pe care copilul le are (de obicei copiii asimilează ușor limbile străine) se vor folosi metodele și mijloacele necesare învățării cât mai corecte și mai rapide a limbii române, care îi va fi necesară pentru integrarea în societatea românească, in primul rând, copil va fi ajutat să vorbească limba română și, după ce se va constata că o stăpânește suficient de bine, se va trece la scriere.

Însușirea limbii țării de azil este foarte importantă mai ales la vârsta școlară deoarece pierderea unui an sau a mai multor ani de instruire poare influența negativ procesul de formare. Comunicare în limba română devine mai complexă atunci când copiii urmează cursurile unei școli, pentru că, pe lângă aspectul legat de însușirea limbii mai apare aspectul legat de sprijinul care trebuie acordat fiecărui copil pentru a-și rezolva temele date, pentru a fi sigur că informațiile primite de la profesori au fost înțelese. A releva nivelul de dezvoltare a comunicării la un anumit moment este absolut necesar deoarece numai în acest mod vom putea stabili ulterior dacă s-au înregistrat progrese sau nu,

A evidenția măsura în care jocul favorizează dezvoltarea comunicării în noua limbă. Jocul reprezintă metoda cu cele mai sigure rezultate deoarece jocul este modul în care copiii își petrec cea mai mare parte a timpului. Comunicarea în timpul unui joc este extrem de ușoară, chiar spontană. Camarazii de joacă pot deveni prieteni pe viață, iar prin jocuri se câștigă admirația, încrederea și respectul reciproc. Trebuie avută mare atenție în alegerea jocurilor și trebuie adaptate la vârsta si sexul copiilor. De asemenea, trebuie evitate jocurile cu teme delicate pentru copii.

A adapta jocurile la specificul culturii din care provine copilul. După cum am mai menționat, cultura joacă un rol esențial în viața copilului. Apartenența la o cultură influențează modul de viață al copilului, atitudinile sale, concepțiile referitoare la modul în care trebuie să se comporte în colectiv, și implicit modul în care se joacă. Astfel, în lucrul cu copiii refugiați, activitățile desfășurate trebuie adaptate culturii copilului, astfel încât ele să nu intre în conflict cu normele și valorile după care se ghidează copilul.

A construi o suită de jocuri special destinate dezvoltării comunicării în limba țării de azil. Jocul reprezintă pentru copii un element esențial în dezvoltarea lor psihică. De asemenea, prin joc copilul învață, descoperă lucruri noi despre lumea care îl înconjoară, își dezvoltă toate funcțiile și procesele psihice și, în același timp, se relaxează și se descarcă. Având în vedere toate lucrurile menționate până acum, ne propunem să alcătuim o suită de jocuri care să favorizeze dezvoltarea limbajului, în care să combinăm jocuri individuale, jocuri colective, jocuri competitive, jocuri pentru stimularea imaginației, etc.

2.2 IPOTEZELE CERCETĂRII

Ipoteza 1. Considerăm că jocurile speciale favorizează dezvoltarea comunicării și a limbajului.

Ipoteza 2. Presupunem că există o relație de corespondență între nivelul comunicării în limba română și durata perioadei desfășurării jocurilor.

2.3. METODELE UTILIZATE

In vederea atingerii obiectivelor mai sus menționate și a testării ipotezelor formulate am folosit următoarele metode de cercetare:

metoda observației

experiment natural: jocuri speciale

convorbirea cu părinții și frații mai mari privind nivelul comunicării copiilor.

convorbire cu familiile pentru a releva problemele de viață ale refugiaților.

convorbirea cu învățătoarele

convorbirea cu lucrătorii sociali care se ocupă de acești copii

Metoda observației. Observația este una dintre cele mai vechi metode utilizate în toate domeniile psihologiei. Am recurs la utilizarea acestei metode deoarece observația ne permite o înregistrare exactă a fenomenelor, așa cum se desfășoară ele în realitate, oferindu-ne, astfel, o perspectivă de ansamblu asupra problematicii cercetate. Considerăm că, prin intermediul observației, se pot obține date deosebit de importante cu privire la modul de relaționare a copiilor, specificul jocului la copiii refugiați, nivelul de dezvoltare a limbajului, dezvoltarea comunicării și a limbajului în cadrul jocului.

Experimentul natural. Experimentul natural oferă subiecților o șansă de experimentare mai apropiată de felul lor de a fi. Având în vedere specificul copiilor refugiați și ținând cont de faptul că acești copii au nevoie de stabilitate și siguranță, am considerat că experimentul natural este una dintre cele mai indicate metode de cercetare ce ar putea fi aplicate pe copiii refugiați. Experimentul natural a luat forma unor jocuri speciale, adaptate vârstei și culturii subiecților, și a fost desfășurat într-un mediu familiar, și anume camerele special amenajate pentru copii din câmpurile de refugiați. Am considerat necesară aceasta datorită faptului că este evidentă reacția de relativă autoapărare intr-un spațiu "convențional", care inhibă procesele de exprimare liberă, spontană. Am optat pentru crearea unei atmosfere cât mai apropiată și favorabilă manifestării lipsită de inhibiții a subiecților, intr-un spațiu securizant și confortabil.

Convorbirea cu părinții și frații mai mari. Folosind această metodă putem determina dacă subiectul la data emigrării avea o dezvoltare relativ normală și nivelul cunoștințelor lui lingvistice în limba maternă de așa manieră încât să putem găsi corespondențe în limba de adopție. Această metodă va fi de mare ajutor în a stabili în viitoarea dezvoltare lingvistică capacitatea copilului de a recunoaște termeni de bază pe care ulterior să-i îmbogățim prin sinonime, omonime, etc. Este de menționat că în cadrul procesului învățării limbii apare următorul fenomen: copilul învață mai repede decât părinții limba cea nouă, având tendința de a uita elemente lexicale din limba maternă. In acest caz, interviul cu părinții și frații mai mari ne ajută să determinăm atât disponibilitățile copiilor către joc, cât și progresele pe care le face.

Convorbirea cu familiile. Pentru a înțelege reacțiile și comportamentele copiilor refugiați este necesară cunoașterea culturii din care provin, care sunt factorii ce influențează viața copiilor, cum sunt afectați de schimbarea mediului și de viața din câmpurile de refugiați. O modalitatea de a realiza acest lucru este folosirea metodei convorbirii. Prin această metodă încercăm pe de o parte cunoașterea unor detalii privind familia în întregul ei cât și atitudinea acesteia față de copil, de educația lui, de perspectivele de viață. Acest dialog este extrem de dificil și trebuie purtat cu maximă atenție legată de zona geografică, religia, obiceiurile și cultura familiei în cauză. în cadrul unei discuții subiecții se simt mai puțin traumatizați decât în fața unor formulare de completat sau a situațiilor în care sunt puși să scrie declarații, cei mai mulți fiind analfabeți.

Convorbirea cu învățătoarele. Această metodă ne poate ajuta în urmărirea evoluției copilului. Ținând cont de faptul că performanțele școlare sunt determinate de însușirea limbii, de integrarea în colectivul școlar, aprecierea învățătorilor poate constitui un barometru prin care putem determina gradul de adaptabilitate a copilului și a stabili obiective în educația lui legate de limbă, comportament, adaptare.

Convorbirea cu lucrătorii sociali. Am utilizat această metodă deoarece, în baza interviului, lucrătorii sociali, care intră zilnic în contact cu copiii refugiați, ne pot furniza o mulțime de date importante cu privire la dezvoltarea comunicării, la specificul jocului copiilor refugiați, la problemele cu care se confruntă, la dificultățile de adaptare.

2.4. MATERIALELE FOLOSITE

Jocurile folosite:

Marțianul (5-10 ani). Se dau informații despre cum trebuie reprezentat un marțian, iar copiii trebuie să deseneze și să coloreze în conformitate cu indicațiile primite. La sfârșit sunt comparate desenele. Scopul acestui joc este de a exersa perceperea analitică și de a recapitula denumirile pentru părțile corpului omenesc, denumirile formelor și culorilor.

Găsește deosebirile (5-10 ani). Se formează perechi de câte doi copii și fiecare pereche primește două desene care se deosebesc printr-un număr de detalii. Primul copil trebuie să descrie celuilalt imaginea pe care o vede, iar al doilea trebuie să spună ce este diferit în imaginea lui. Prin intermediul acestui joc sunt exersate deprinderile de comunicare orală.

„X" spune (5-10 ani). Un copil este așezat în fața celorlalți și le explică ce trebuie să facă, folosind o anumită formulă: își rostește numele urmat de „spune", de exemplu: „Aisha spune". Ceilalți copii trebuie să îndeplinească ordinul. Din când în când se dă un ordin fără să fie utilizată formula de început, moment în care copiii nu trebuie să execute ordinul. Dacă ordinul nu este executat atunci când trebuie sau dacă este greșit, copilul iese afară din joc. Cel care dă ordine se schimbă prin rotație astfel încât fiecare copil trebuie să dea cinci ordine diferite. Scopul acestui joc este de a exersa înțelegerea auditivă și exprimarea corectă.

Câte cuvinte îți amintești (6-10 ani). Li se arată copiilor un set de ilustrații cu diferite obiecte, iar în timp ce acestea sunt arătate li se spune și denumirea. Apoi ilustrațiile sunt prezentate din nou dar într-o altă ordine. Copiii sunt rugați să numească obiectele, iar cel care răspunde primul primește planșa respectivă. In final câștigă cel care are cele mai multe planșe. Scopul acestui joc este de a exersa și fixa vocabularul.

5. Lumea animalelor (4-10 ani). In prima etapă a jocului, fiecare
copil primește o planșă pe care sunt reprezentate diferite locuri. Examinatorul
arată copiilor pe rând o serie de cartonașe pe care sunt ilustrate animalele ce
corespund desenelor de pe planșe și în același timp numește animalul. Copilul
care constată că acea ilustrație se potrivește cu planșa sa spune acest lucru și cere ilustrația. In a doua formă a jocului, examinatorul nu mai arată ilustrația ci doar o numește. In etapa finală, planșele sunt distribuite fiecărui copil, iar cartonașele pe care sunt ilustrate animalele se așează într-un teanc. Pe rând jucătorii trag câte un cartonaș și văd dacă li se potrivește planșei lor. Dacă nu se potrivește planșei, acesta spune numele animalului din imagine, care este cerut de un alt copil care crede că îi corespunde planșei. Prin acest joc se urmărește fixarea cuvintelor pe grupe tematice și îmbunătățirea vocabularului.

Să ne organizăm (4-10 ani). Copiii sunt împărțiți în perechi și își alege o categorie de obiecte sau animale, din lista pe care o citește conducătorul jocului. Apoi, acesta din urmă prezintă treptat o serie de cartonașe pe care sunt reprezentate diferite obiecte și animale, aparținând categoriilor prezentate în prealabil. Fiecare pereche trebuie să strângă un număr de cartonașe care să corespundă categoriei date. Inițial, în timpul prezentării cartonașelor, obiectele și animalele sunt denumite, iar mai apoi conducătorul de joc doar rostește denumirea imaginii tară a mai prezenta și imagine în sine. Scopul acestui joc este de a exersa și fixa vocabularul în funcție de grupe tematice.

Anotimpurile (4-10 ani). Jocul conține patru planșe, o planșă pentru fiecare anotimp în parte, și 24 de cartonașe care redau aspecte și acțiuni specifice acestora. Cartonașele sunt așezate cu fața în jos și fiecare copil va trage pe rând câte un cartonaș și, fără ca ceilalți copii sa-1 vadă, va descrie imaginea. In urma descrierii făcute, cartonașul va fi acordat celui care consideră că imaginea îi corespunde. Câștigă cel care termină primul de completat planșa în mod corect. Jocul permite exersarea exprimării orale.

Găsește umbra (4-10 ani). Fiecare copil primește o planșă pe care sunt reprezentate nouă umbre ale unor obiecte. Conducătorul jocului arată copiilor niște cartonașe pe care sunt ilustrate diferite obiecte și le numește. Copilul care consideră că imaginea i se potrivește umbrei de pe planșă cere acel cartonaș. Câștigă acela care reușește să își completeze primul planșa.

Aruncarea mingii. Copiii sunt așezați în cerc și aruncă o minge de la unii la alții. înainte de aruncarea mingii, copilul trebuie să numească o categorie semantică iar cel căruia i se aruncă mingea trebuie să numească un obiect ce corespunde acelei categorii. Scopul acestui joc este de a consolida vocabularul pe baza unor categorii semantice.

Biata pisică bolnavă (3-10 ani). Copiii sunt așezați în cerc iar un copil este ales să stea în mijloc și să se prefacă a fi o pisică bolnavă. Copilul din mijloc alege un alt copil din cerc și se duce în fața lui. Acesta din urmă trebuie să mângâie „pisica" și să spună de trei ori fără să greșească și fară să râdă „Biata pisică bolnavă". Dacă nu spune corect formula sau dacă râde, va lua locul celui aflat în mijloc. Prin intermediul acestui joc sunt stimulate și exersate capacitățile de exprimare nonverbală.

Semnul meu (3-10 ani). Copiii sunt așezați în cerc și pe rând trebuie să se prezinte celorlalți copii, să își spună numele, țara de unde vine și să își aleagă un semn care să îl caracterizeze („Numele meu este Aii, sunt din Iran și semnul meu este…"). Prezentarea începe de la un copil, iar următorii copii trebuie să fie foarte atenți și înainte să se prezinte pe ei să fie în stare să îi prezinte pe cei care l-au precedat, astfel încât ultimul copil va trebui să spună toate numele copiilor, țările din care provin și semnele specifice fiecăruia. Acest joc are ca scop favorizarea dezvoltării comunicării.

Găsește obiectul (4-10 ani). Pe o masă este pusă o cutie mare cu diverse obiecte. Copiii sunt împărțiți în doua echipe și fiecare echipă trebuie să trimită un reprezentant care să caute obiectul denumit de către cealaltă echipă. In final câștigă echipa care a găsit cele mai multe obiecte. Jocul are ca scop exersarea și fixarea vocabularului.

Mima (3-10 ani). Copiii sunt împărțiți în două echipe. Fiecare echipă alege un reprezentant care va trebui să mimeze un cuvânt ales de către echipa opusă. Dacă echipa reușește să găsească cuvântul corect primește un punct, în final câștigând echipa cu cele mai multe puncte. Prin acest joc se urmărește dezvoltarea vocabularului și a comunicării nonverbale.

Vaca pătată (3-10 ani). Copiii sunt așezați în cerc și fiecare copil primește un număr. Se pornește de la numărul 1, care va trebui să rostească corect următoarea formulă „Eu sunt vaca pătată cu numărul x, fără nici o pată care pătează și chem vaca cu numărul y, fără nici o pată care pătează". Dacă formula este spusă corect, copilul nu primește nici o pată, dacă, însă, formula este greșită, primește o pată. Pe parcursul jocului, formula se modifică în funcție de numărul petelor primite (de exemplu, „Eu sunt vaca cu numărul x, cu trei pete care pătează și chem vaca cu numărul y, cu cinci pete care pătează"). Câștigă cel care are cele mai puține pete.

Indicii (5-10 ani). Copiii sunt împărțiți în două echipe și trebuie să descopere o propoziție care descrie o activitate prin intermediul unor indicii. Fiecare echipă trebuie să participe la șase probe pentru a obține cât mai multe indicii. La fiecare probă echipa alege câte un reprezentant care să rezolve sarcina, iar dacă aceasta este rezolvată corect, echipa va primi un indiciu. După terminarea probelor, membrii echipei trebuie să lucreze împreună pentru a descoperi, cu ajutorul indiciilor, propoziția cerută. Scopul acestui joc este de a exersa și fixa vocabularul și, în același timp, de a favoriza dezvoltarea comunicării interumane.

16. La magazin (5-10 ani). în prima fază a jocului, copiii sunt
împărțiți în echipe și fiecare echipă primește o listă cu o serie de obiecte ce
trebuie „cumpărate" de la magazinul amenajat în interiorul unei camere.
Fiecare echipă trebuie să găsească pe „rafturi" obiectele cerute și să adune cât mai multe. In a doua fază a jocului, copiii primesc ilustrații ale obiectelor pe care trebuie să le cumpere, iar de data aceasta obiectele vor fi cumpărate direct de la un vânzător, astfel încât copiii vor trebui să găsească singuri denumirile obiectelor din ilustrații. Prin acest joc sunt urmărite fixarea și exersarea vocabularului.

Bingo (5-10 ani). Copiilor li se distribuie fișele cu desene. Fiecare copil are un număr de șase fișe și, în timp ce li se citesc pe rând cuvintele de pe o listă, copilul trebuie să fie atent și în momentul în care aude un cuvânt care denumește un obiect din fișa sa trebuie să bifeze desenul. în momentul în care copilul reușește să bifeze toate desenele strigă „Bingo", iar apoi se verifică dacă însemnările sale sunt corecte. Scopul acestui joc este de a fixa și exersa lexicul selectat.

La ce mă gândesc? (5-10 ani). Copiii lucrează în perechi. Unul dintre copii se gândește la un obiect, animal, etc. Al doilea copil trebuie să ghicească despre ce este vorba, punând întrebări la care să primească răspunsuri cu da sau nu. Prin acest joc se urmărește exersarea formulării de întrebări generale, exersare și fixarea vocabularului.

Jocuri clasice. Metropoly, Piticot, Sus-jos, Rațele și vânătorii, Mațele încurcate.

In anexa numărul 1 prezentăm câteva exemple de planșe și cartonașe utilizate în cadrul programului de jocuri.

2.5. LOTUL DE SUBIECȚI

5

Lucrarea de față își propune să cerceteze modul în care jocul ajută la dezvoltarea comunicării la copiii refugiați. Ca urmare, am folosit un lot de 40 de copiii refugiați cu vârste cuprinse intre trei și zece ani, dintre care 21 au fost fete și 19 băieți. Țările de origine ale copiilor cercetați sunt următoarele: Afghanistan, Iran, Irak, Somalia, Turcia, Iugoslavia, Moldova. Lista completă a subiecților, conținând informații referitoare la sex, vârstă și țara de proveniență, este prezentată în anexa numărul 2.

2.6. PROCEDURA DE CERCETARE

Lucrarea de față, care își propune să analizeze modul în care prin intermediul jocului este favorizată dezvoltarea limbajului și a comunicării, a fost desfășurată pe o perioadă de două luni și jumătate, timp în care au fost elaborate și puse în practică o serie de activități cu scopul de a stimula dezvoltarea limbajului și a comunicării. Am dorit să studiem acest fenomen, cel al însușirii limbii țării de azil, deoarece acest lucru reprezintă un pas deosebit de important în integrarea copilului în noua societate, în stabilirea unor noi relații și raportări interumane. Totodată, însușirea acestei noi limbi are o importanță deosebită în adaptarea copilului la noul mediu și favorizează munca în vederea depășirii evenimentelor traumatizante.

Astfel, majoritatea activităților desfășurate au fost realizate în cadrul câmpului de refugiați, în camerele special amenajate pentru copii, unde aceștia își petrec aproape jumătate din zi. Am considerat că este absolut necesar, având în vedere că subiecții cercetați se încadrează într-o categorie mai specială, ca orice activitate să fie întreprinsă într-un mediu familiar pentru copil, un mediu cu care acesta este obișnuit, în care se simte confortabil și în siguranță. în acest fel, copilul se manifestă în mod spontan, fără inhibiții, având aceleași reacții pe care le-ar fi avut în viața de zi cu zi. Considerăm că aceste lucruri vor duce, în primul rând, la bunăstarea psihică a copilului și, în al doilea rând, la obținerea unor informații cât mai exacte și în conformitate cu realitatea.

Pașii cercetării

Înainte de a trece la desfășurarea jocurilor propriu-zise, am considerat necesară strângerea cât mai multor informații referitoare la fiecare copil în parte. Aceste informații se referă la cultura din care provine, condițiile și stilul de viață dus de către familia sa și informații cu privire la concepția părinților despre educația propriilor copii. De asemenea, pentru a evidenția progresul realizat de către copii, au fost colectate și informații referitoare la nivelul de dezvoltare a comunicării și limbajului în limba română înaintea desfășurării programului de jocuri.

Pentru a realiza toate aceste lucruri, au fost folosite următoarele metode de cercetare: convorbirea cu familiile copiilor cercetați; convorbirea cu învățătoarele și cu lucrătorii sociali. In urma datelor obținute, s-a trecut la desfășurarea propriu-zisă a jocurilor, fiecare joc fiind ales în funcție de nivelul de pregătire al copilului și de vârsta acestuia.

Suita de jocuri a fost repetată la intervale de două săptămâni, iar în această perioadă, prin intermediul metodei observației, a fost urmărit comportamentul copiilor în timp ce desfășurau activitățile lor obișnuite în cadrul programului special realizat în camerele copiilor. A fost acordată o atenție deosebită modului în care copiii interacționează și comunicării existente atât la nivel verbal, cât și la nivel nonverbal, fie intre ei, fie cu lucrătorii sociali sau alte persoane.

Jocurile au fost repetate de cinci ori, și la fiecare repetare erau prezente atât elemente vechi, cu care copiii se obișnuiseră, cât și elemente noi, pentru a-i stimula, a-i antrena și pentru a facilita achiziționarea limbajului. S-a urmărit prin aceasta a se vedea dacă din elementele vechi, prezentate anterior, copiii au reținut o parte. De asemenea, prin introducerea treptată de elemente noi, stimulative, s-a urmărit capacitatea lor de acumulare de noțiuni și adaptare la situații noi. Totodată, în toată această perioadă, au fost observate jocurile libere ale copiilor și modul în care aceștia comunicau.

La sfârșitul acestei perioade de derulare a programului de jocuri, au fost purtate discuții cu învățătoarele și cu lucrătorii sociali pentru a vedea dacă s-au remarcat îmbunătățiri ale limbajului și comunicării. Informațiile obținute în urma acestor discuții au fost mai apoi coroborate cu datele obținute în urma desfășurării jocurilor.

CAPITOLUL III
PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

3.1. PREZENTAREA DATELOR

Jocul reprezintă, în general, o modalitate de explorare și înțelegere a mediului înconjurător, un mediu care îi permite copilului să se dezvolte în plan intelectual, social, emoțional și fizic. Jocul este un element esențial în dezvoltarea oricărui copil, iar pentru copiii aflați în dificultate, cum sunt copiii refugiați, jocul devine o condiție absolut necesară pentru depășirea experiențelor traumatizante și pentru dezvoltarea normală (în toate planurile) a copilului. Un alt element important în viața fiecărui om este reprezentat de limbaj și, implicit, de comunicare. Este evident faptul că, prin intermediul comunicării, se formează și se dezvoltă personalitatea și în același timp se formează și se educă individul. Prin comunicare, individul devine ceea ce este, adică om. Pentru copiii refugiați însușirea cât mai rapidă a limbii țării de azil reprezintă primul pas în depășirea evenimentelor negative, în adaptarea și integrarea în noua societate și, totodată, primul pas ce trebuie făcut în vederea continuării dezvoltării normale a copilului.

Ca urmare, lucrarea noastră își propune să investigheze modul în care jocul influențează dezvoltarea comunicării și însușirea limbajului de către copiii refugiați, jocul fiind, astfel, elementul central al cercetării noastre. Ne propunem, așadar, să elaborăm o metodă cât mai simplă și cât mai plăcută pentru copii, dar, în același timp utilă, care să poată fi aplicată în vederea îmbunătățirii și dezvoltării comunicării.

Ținând cont de rolul important al jocului în viața copiilor și de nevoia copiilor refugiați de a comunica, am formulat următoarea ipoteză: Considerăm că jocurile speciale, construite pentru optimizarea comunicării, favorizează dezvoltarea limbajului și a comunicării. Această ipoteză a derivat în urma obiectivelor propuse, și anume de a releva gradul de dezvoltare a comunicării în limba română, de a evidenția măsura în care jocul influențează în mod pozitiv comunicarea în limba țării de azil, de a adapta jocurile la specificul culturii din care provine copilul și de a construi o suită de jocuri destinate dezvoltării comunicării. Totodată, în urma obiectivelor menționate mai sus, am mai avut în vedere următoarea ipoteză: Presupunem că există o relație de corespondență între nivelul comunicării în limba română și durata perioadei desfășurării jocurilor. Totuși, pentru a putea trece la punerea în practică a programului de jocuri a trebuit să atingem următoarele obiective: a cunoaște în mod concret condițiile și stilul de viață al familiilor de refugiați, a cunoaște climatul cultural al țării de origine și a cunoaște concepția părinților cu privire la educația propriilor copii.

Pentru a testa ipotezele cercetării am utilizat metoda observației, am purtat convorbiri cu învățătoarele și lucrătorii sociali și am aplicat programul de jocuri, iar pentru a constata care sunt condițiile și stilul de viață al familiilor de refugiați și care este concepția acestora referitoare la educația copiilor am purtat convorbiri cu membrii ai familiilor de refugiați.

Rezultatele obținute au arătat că ipotezele cercetării au fost confirmate, adică prin intermediul jocului copiii refugiați au făcut progrese remarcabile în însușirea limbii române și în dezvoltarea comunicării. De asemenea, s-a putut constata faptul că nivelul dezvoltării depinde în mare măsură de durata implicării în programul de jocuri. În continuare vă vom prezenta rezultatele obținute pentru ambele ipoteze.

In urma discuțiilor purtate cu învățătoarele și lucrătorii sociali și a interacțiunii directe cu copiii, am constatat, înainte de aplicarea programului de jocuri, următoarele caracteristici ale exprimării verbale:

nivelul de dezvoltare al limbajului era scăzut, majoritatea copiilor, dispunând de cunoștințe de bază, exprimarea fiind greoaie.

s-a putut constata că majoritatea copiilor avea un vocabular redus, în care predominau cuvintele întâlnite cel mai frecvent în camp și care erau absolut necesare comunicării în spațiul câmpului (de exemplu, cuvinte ce denumesc necesități administrative, cum ar fi, cearceaf, detergent, sau cuvinte ce se referă la anumite documente, acțiuni și instituții importante în viața refugiaților, cum ar fi, pașaport, legitimație, tribunal, audiență, etc).

în exprimarea orală erau folosite propoziții simple, scurte și lacunare, eliptice de predicat care, de cele mai multe ori, erau completate cu ajutorul gesturilor (de exemplu, un copil care a vrut să comunice că se duce să mănânce se exprimă în următorul mod: „eu plecat" și continuă prin a arăta gestual acțiunea pe care o va face).

copiii aveau dificultăți în înțelegerea frazelor mai complicate și, din această cauză, exprimarea cât mai simplă și clară era absolut necesară pentru a ne asigura că lucrurile pe care vrem să le transmitem sunt, în cele din urmă, înțelese. Tot în acest scop cuvintele trebuiau repetate și, de multe ori, asociate cu gesturi.

structurile gramaticale și regulile de folosire corectă a cuvintelor în vorbire nu erau însușite în mod corespunzător și puteau fi observate dificultăți în a face corect acordul între subiect și predicat, între genul și numărul unui substantiv și adjectivul determinant (fată frumos, mic copii), ca și în a stabili pluralul și genul substantivelor (un om – o oamenă; un pom, două pomuri, o fată, doi fată); de asemenea, au putut fi observate dificultăți în utilizarea unor cuvinte compuse, mai ales adverbe temporale (dacă ziua care a trecut este ieri și cea care va veni este mâine, atunci alaltăieri devine „poi-ieri" prin analogie cu poimâine); totodată s-a putut remarca o neconcordanță în momentul exprimării prin verbe, constând în necorelarea persoană-timp-număr („el spus la mine", „copiii face", „eu plecat", etc).

verbele, substantivele, pronumele personale și demonstrative și prepozițiile sunt cele care predomină în propoziții. Surprinzător nu sunt folosite prea mult interjecțiile.

alte dificultăți au apărut la pronunție, întrucât unele sunete nu există în limba lor.

totuși, în ansamblu se putea înțelege ceea ce vroiau să comunice, și aceasta deoarece, așa cum am afirmat mai sus, limbajul verbal era acompaniat și susținut de cel nonverbal.

Suita de jocuri a fost repetată de cinci ori, o dată la două săptămâni, iar rezultatele obținute în urma aplicării acestora au fost următoarele:

După prima aplicare a jocurilor, am constatat că au fost reținute în medie cinci cuvinte la fiecare categorie semantică. Exprimarea verbală era realizată prin intermediul propozițiilor simple și scurte, gen subiect și predicat („Copilul cântă", „noi jucăm"); descrierile erau sărăcăcioase în elemente (în momentul în care unui copil i-a fost prezentată o imagine cu personaje care mergeau la piață, el nu a putut să detalieze ceea ce vede, adică oameni cu sacoșă, magazine, mărfuri, etc, ci a spus lacunar ceea ce se petrecea în imagine, adică „oameni merg la piață"); la fel ca înainte de prima aplicare a jocurilor, am putut observa că nu se realiza acordul între subiect și predicat, substantiv și adjectiv și existau dificultăți de pronunție; comunicarea se baza pe comunicarea nonverbală, mai mult decât pe cea verbală.

La a doua aplicare a jocurilor, s-a remarcat o ușoară îmbunătățire a rezultatelor. In acest sens putem remarca următoarele: copiii își aduceau aminte două, trei cuvinte în plus față de prima aplicare a jocurilor; astfel încât, exprimarea orală a devenit mai bogată în elemente (dacă la prima aplicare a jocurilor copiii au spus foarte puține informații, de exemplu „pisica mică", la a doua aplicare ei au dezvoltat descrierea „pisica mică, galbenă cu dungi"); în continuare nu se ținea cont de structura gramaticală a propoziției, putându-se observa încă inversiuni ale părților de propoziție între ele de genul antepunerii predicatului față de subiect („spus fata") sau a atributului față de substantivul determinat („unu galben pom"); de asemenea, încă nu se făceau acordurile corecte între diferitele părți de vorbire sau de propoziție; aici trebuie, de altfel, menționat că, deși imediat ce făceau greșeala gramaticală erau corectați sau se auto-corectau uneori, primul impuls era tot acela de a vorbi așa cum erau obișnuiți; totodată s-au menținut și anumite dificultăți de pronunție, de la sunete sau grupuri vocale care nu puteau fi pronunțate până chiar la deformarea cuvintelor prin combinarea unor cuvinte din limba maternă cu aceleași cuvinte din limba română (pusică în loc de pisică; lepac în loc de lipici, dolap în loc de dulap- în limba turcă pentru dulap se spune dolaptar); limbajul nonverbal era în continuare dezvoltat, fiind cel care ușura comunicarea; un lucru important pe care am putut să-1 remarcăm a fost că majoritatea cuvintelor de la „mima" au fost mult mai repede reținute și că în general verbele erau utilizate la timpul prezent.

la a treia aplicare a jocurilor, s-a observat o îmbunătățire accentuată a vocabularului și a exprimării verbale. Din 20 de cuvinte cerute în medie per joc copiii știau 10,11 cuvinte, iar alte 3, 4 cuvinte erau recunoscute dacă li se spuneau. In această ordine de idei putem afirma că propozițiile au devenit mai dezvoltate, iar exprimarea verbală era mai liberă și mai fluentă; cu toate acestea putem încă observa nerespectarea regulilor de construcție a propoziției, de structură gramaticală așa cum am arătat mai sus; de asemenea, s-a putut remarca că au început să fie utilizate mai multe părți de vorbire, pronumele, adverbele, adjectivele, etc; pe lângă acest fapt s-a mai observat acordarea genului și numărului într-o mai mare măsură; astfel, formulele standard de exprimare sunt corect însușite, dificultățile care au rămas fiind numai la nivel de pronunție, acestea manifestându-se mai ales la cei mici.

la a patra aplicare a jocurilor, a continuat îmbunătățirea vocabularului și a exprimării verbale. De această dată, din 20 de cuvinte cerute în medie per joc, copiii știau în medie 15 cuvinte și recunoșteau alte două, trei cuvinte. Apar fraze corecte din punct de vedere gramatical în exprimarea copiilor mai mari. Astfel, exprimarea verbală se făcea mai liber, fiind mai bogată în elemente: copiii nu mai sunt lacunari în exprimare, ci detaliază, fiecare propoziție.

– la ultima aplicare a jocurilor am putut constata, de asemenea, o îmbunătățire a vocabularului, din 20 de cuvinte cerute, copiii știau 18 cuvinte. S-a putut constata faptul că copiii au început să vorbească mai corect din punct de vedere gramatical, cu toate acestea rămânând și dificultăți cum este și normal. Familiarizarea, pentru că nu se poate spune cunoașterea la perfecție, cu limba de azil facilitează comunicarea atât între copiii de diferite naționalități, cât și între aceiași copii și voluntari, învățători și eventual colegi de clasă. Oricum s-a putut remarca faptul că deși nu li s-a predat gramatica limbii de azil, așa cum ea este predată în școli, copiii au înțeles anumite reguli și structuri gramaticale, cum ar fi articularea cuvintelor (o fată, dar și fata aceea), acordarea genului și numărului substantivelor sau pronumelor cu adjectivele determinante (o rochie roșie, cățeii mici).

Tot pentru a verifica ipotezele cercetării am folosit metoda observației, și anume am observat jocul copiilor în săptămâna în care nu era efectuat programul de jocuri stabilit. Trebuie menționat de la început faptul că au fost rugați să vorbească între ei în limba română. Astfel, în urma acestei observații am putut constata următoarele lucruri: copiii se ajutau între ei în ceea ce privește exprimarea, corectându-și unul altuia greșelile, atunci când erau remarcate, e ca un fel de concurs „se zice așa prostule" pentru că cei mari au tendința de a se grozăvi în fața celor mici cu acele cuvinte noi pe care le învață și care creează dificultăți celor mici; în același timp se poate remarca că dacă nu știu un cuvânt nu ezite să întrebe, învățând simultan cuvinte din celelalte limbi; întrucât copiii refugiați provin din țări diferite, treptat s-a ajuns la utilizarea unei limbi comune în cadrul relațiilor care s-au stabilit în grup; în schimb atunci când apar conflicte între ei, generate din diverse motive, am putut constata că nu se mai ținea seama de utilizarea limbii țării de azil, fiecare începând să vorbească pe limba lui; la final ajung să spună doar secretele în limba lor; totodată s-a observat că, spre deosebire de copiii obișnuiți, în camp, cei mari se joacă cu cei mici și îi acceptă în echipele lor, copiii preferând jocul colectiv decât cel individual; nu există diferențiere pe criteriul de vârstă. Trebuie menționat și faptul că se acorda un foarte mare interes față de jocuri, atât față de cele libere, cât și față de cele impuse, copiii implicându-se puternic. De asemenea, copiii au arătat un foarte mare interes și față de învățarea noii limbi, ei fiind dornici să comunice cât mai mult. Cele mai frecvente teme alese de copiii refugiați sunt „de-a soldații" și „de-a mama și de-a tata". Predomină, de asemenea, jocurile de construcție și jocurile în aer liber, jocurile sportive, jocuri cu mingea, de-a v-ați ascunselea.

La sfârșitul perioadei de aplicare a programului de jocuri, am stat de vorbă iarăși cu învățătoarele și cu lucrătorii sociali pentru a vedea dacă ei au remarcat o schimbare. într-adevăr, aceștia au afirmat că s-a putut observa o îmbunătățire a comunicării bazată pe limbaj verbal, în limba română. De asemenea, s-a putut constata și faptul că preșcolarii au fost capabili să își însușească noul limbaj în același ritm cu copiii școlari, existând totuși unele dificultăți de pronunție.

Trebuie să menționăm faptul că înainte de a desfășura programul propriu-zis de jocuri cu copiii refugiați am ținut cont de câteva caracteristici esențiale ce sunt implicate în lucrul cu copiii refugiați, punând accentul pe relația ce se stabilește între copil și lucrătorul social sau voluntarul care se ocupă de ei, în baza experienței proprii ca voluntar în cadrul unei organizații nonguvernamentale. După opinia noastră munca cu copiii refugiați este o muncă deosebită ce presupune multă implicare și seriozitate.

Considerăm că relația care se stabilește între voluntar și copil este o relație specială, care nu poate fi descrisă în doar câteva cuvinte. După părerea noastră, este o relație deschisă, de prietenie, bazată pe încredere, sinceritate, înțelegere, comunicare, o relație plină de surprize în care implicarea, atât a voluntarului cât și a copilului, este foarte importantă.

Copiii refugiați sunt copii care au trăit evenimente pe care un copil obișnuit de vârsta lor nu le trăiește, cu toate acestea neexistând o altă diferență între ei. Totodată trebuie ținut cont și de faptul că ei provin din medii și culturi diferite, iar adaptarea la lumea nouă în care ei se află trebuie realizată cât mai ușor posibil. Din această cauză, în cadrul relației care se stabilește între voluntar și copil trebuie să acordăm o mai mare atenție nevoilor și problemelor specifice copilului.

In cei doi ani și jumătate de interacțiune cu acești copii, am ajuns la concluzia că pentru a obține rezultate bune trebuie avute în vedere următoarele considerente:

In primul rând, trebuie să ținem cont că fiecare copil este unic în felul său. Astfel, voluntarul trebuie să sesizeze diferențele individuale dintre copii și să se adapteze stilului acestuia. Din experiența noastră, am observat că unele maniere de lucru dau rezultate cu unii copii, iar cu alții dimpotrivă. Trebuie, de asemenea, ținut cont și de problemele specifice pe care copilul le are, acest lucru necesitând acordarea unei mai mari atenții modului de relaționare cu acel copil.

In al doilea rând, aș putea spune că un lucru foarte important în relația voluntar-copil este realizarea apropierii între cei doi. Realizând aceasta apropiere, se pot observa mult mai bine caracteristicile specifice fiecărui copil, iar lucrul cu acesta va fi mult mai ușor și va oferi confortul necesar copilului pentru a se manifesta liber.

O dată cu apropierea față de copil, trebuie câștigată și încrederea acestuia, astfel încât copilul să se simtă liber și să nu-i fie teamă să se deschidă în fața voluntarului. Fiind alături de copil, sprijinindu-1, ajutându-1, voluntarul va demonstra copilului că este o persoană în care acesta poate avea încredere.

De asemenea, relația dintre voluntar și copil este, după cum am mai spus, o relație de prietenie, o relație deschisă, directă. Voluntarul trebuie să fie un prieten pentru copil, un frate mai mare, acest lucru ducând la realizarea unui anumit confort pentru copil. In prezența voluntarului copilul trebuie să se simtă în siguranță, să poată comunica și să se poată exprima liber, fără nici o reținere, ori de câte ori are nevoie.

Din această cauză în cadrul relației voluntar-copil trebuie să existe o bună comunicare. Voluntarul trebuie să se facă înțeles de către copil și în același timp să înțeleagă ceea ce acesta vrea să-i comunice. Trebuie, de asemenea, să ne asigurăm că am înțeles corect ceea ce copilul are de spus și să ne adresăm acestuia într-o manieră adecvată vârstei sale (trebuie evitate neologismele, regionalismele, etc). Toate activitățile pe care cei doi le desfășoară împreună nu s-ar putea realiza în lipsa comunicării. Comunicarea, atât cea verbală, cât și cea non-verbală, stă la baza dezvoltării oricărei relații, iar copiii refugiați sunt foarte comunicativi o dată ce le-ai câștigat încrederea.

Relația voluntar-copil nu este o relație gen profesor-elev, sau educator-elev, deși în unele părți se aseamănă. Este o relație în care nu există formalismul și strictețea din cadrul școlii; este o relație mult mai apropiată, în care cei doi sunt situați aproape pe același plan, în care există respect reciproc și în care voluntarul are o anumită autoritate asupra copilului.

Lucrul cu copiii, în general, implică și interacțiunea cu părinții acestora. Relația cu părintele este mai dificilă deoarece acesta este un adult care, din diverse motive, a hotărât să-și părăsească țara de origine și, până când se va stabili undeva, se găsește într-o situație de tranzit, plină de incertitudine. Copilul vede în voluntar un partener de joacă, în timp ce părintele îl consideră o persoană care îl poate ajuta în rezolvarea problemelor grele cu care se confruntă. De multe ori, părinții cer voluntarului sfaturi în legătură cu diverse probleme personale sau în legătură cu propriul copil. Din această cauză, voluntarul trebuie să aibă o atitudine serioasă, să arate interes și considerație pentru situația deosebită în care aceștia se află, să fie deschis spre comunicare, să asculte cu răbdare ceea ce i se comunică și să răspundă sau explice într-o maniera profesionalistă. Am putea spune că între voluntar și părinte trebuie să existe o relația bună, bazată, de asemenea, pe încredere și pe seriozitate.

Astfel, relația voluntar-părinte:

în primul rând, spre deosebire de relația voluntar-copil, este o relație ușor formală. Spunem "ușor" pentru că această relație nu este 100% formală, ci mai degrabă are o anumită tentă de formalism. Este o relație între doi adulți, mai strictă, ce presupune folosirea unui limbaj (atât verbal cât și non-verbal) politicos, folosirea unei ținute vestimentare adecvate și care trebuie să ducă la realizarea unei bune comunicări/înțelegeri.

Totodată, este și o relație de prietenie. Părintele vede, uneori, în voluntar un prieten căruia i se poate destăinui, iar voluntarul trebuie să dea dovadă de înțelegere, să fie receptiv la ceea ce i se comunică și să-1 sprijine. Pentru acest lucru părintele trebuie să aibă încredere în voluntar.

Este bazată pe încredere și seriozitate. Ca și în cazul relației voluntar-copil, voluntarul trebuie să câștige încrederea părintelui, iar acest lucru se realizează dând dovadă de seriozitate si competență..

• In cadrul acestei relații voluntarul reprezintă o interfață intre părinte și copil. Lucrând cu copilul, voluntarul sesizează anumite progrese și aptitudini ale copilului sau anumite probleme pe care acesta le întâmpină. Aceste lucruri trebuie transmise părintelui într-o maniera adecvată, cu tact, fară a crea stări conflictuale sau confuze. De asemenea, părintele se interesează de rezultatele copilului său și chiar transmite voluntarului anumite probleme observate în comportamentul acestuia. Trebuie ținut cont întotdeauna ca aceste discuții să nu aibă loc în fața copilului vizat sau a altor copii.

3.2 INTERPRETAREA REZULTATELOR

In urma rezultatelor obținute, ipotezele cercetării au fost confirmate, astfel încât putem afirma că prin intermediul jocului este facilitată însușirea noii limbi cu care intră în contact copilul refugiat în țara de azil și, în același timp, se dezvoltă nivelul de comunicare. Jocul devine, astfel, un mijloc, o metodă prin intermediul căreia se pot obține rezultate favorabile dezvoltării copilului. Se ridică, totuși, o serie de întrebări: care sunt factorii care influențează această însușire rapidă a noii limbi? de ce jocul influențează achiziționarea limbajului? care este legătura dintre joc și comunicare? de ce copiii se implică atât de mult în joc și fac din însușirea limbajului o realizare personală? care este semnificația jocului pentru copiii refugiați?

Am putut constata, în urma activităților desfășurate împreună cu copiii refugiați, faptul că aceștia au foarte mare nevoie de a găsi o modalitate în care să se exprime liber, să se simtă în siguranță, prin care să se relaxeze și prin care să își descarce tensiunile care se acumulează datorită experiențelor trăite și modului de viață actual. De asemenea, am constatat cu surprindere existența unei foarte mari disponibilități pentru joc, copiii fiind foarte interesați și dornici de a se juca și de a se implica în programele stabilite. Pentru copilul refugiat, care de cele mai multe ori își asumă roluri ce nu sunt caracteristice vârstei sale (are grijă de frații mai mici, gătește, face piața, se implică în problemele juridice ale familiei, etc), a se juca reprezintă un ideal al vieții deoarece prin joc copilul uită de grijile sale, își poate împlini visele și dorințele și poate realiza un plan al vieții (copilul își închipuie cum se va duce la școală, va avea un serviciu și își va întemeia o familie). Am putea spune că jocul devine un refugiu pentru copilul care se află în câmpul de refugiați.

Din această motive, putem explica de ce interesul copiilor pentru joc este foarte mare, iar bucuria cu care aceștia se joacă nu poate fi comparată cu a nici unui alt copil. Acest lucru se datorează și faptului că, de obicei, ei provin din medii și culturi care nu puneau accent pe jocul și pe educația copiilor, culturi în care începând de la nouă, zece ani copiii sunt tratați ca niște adulți și au îndatoriri și responsabilități care nu sunt specifice copiilor în societatea în care noi trăim. Pe de altă parte, copiii refugiați provin din familii care nu dispuneau de mijloace materiale adecvate, familii care se confruntau de multe ori cu foametea, lipsa asistenței medicale, persecuție politică, sau familii care în urma războaielor și-au pierdut casa și toate bunurile avute, iar societatea în care trăiau nu le putea oferi o viață decentă și sigură. Totuși, oriunde s-ar afla, oricare ar fi valorile unei societăți, nevoia copilului de a se juca este permanentă și se întâlnește la toți copiii, deoarece jocul este esența copilăriei, ajută la buna dezvoltare psihică a acestuia și își lasă amprenta asupra personalității sale.

Aceste motive considerăm că justifică, în mare parte, de ce copiii refugiați, ajunși în noua țară de azil și luând contact cu o serie de jocuri și jucării, dau o semnificație și o importanță aparte jocului. In perioada pe care am petrecut-o în mijlocul copiilor refugiați am putut ajunge la concluzia că acești copii se joacă, nu pentru că nu au altceva de făcut și pentru că așa este specific vârstei, ci, dimpotrivă, ei se joacă pentru că numai în acest fel pot învăța, se pot relaxa, pot uita de griji și de temeri, pot intra în contact cu cei de vârsta lor, se pot adapta la noul mediu și pot însuși primul lucru elementar de care au nevoie pentru a se descurca în această situație, și anume limba țării de azil.

Pe de altă parte, viața într-un camp de refugiați, nu oferă prea multe condiții pentru un copil. De cele mai multe ori, copiii locuiesc în aceeași cameră cu părinții și cu frații lor, față de care trebuie să adopte un comportament respectuos, iar atunci când se joacă în camera lor trebuie să fie cât mai liniștiți, fără să-i deranjeze pe restul membrilor familiei. Totodată, câmpurile de refugiați se află în administrarea Oficiului Național pentru Refugiați, din cadrul Ministerului de Interne, și din această cauză copiii intră în contact în fiecare zi cu oameni ce sunt îmbrăcați în uniforme, fapt care le poate trezi un sentiment de disconfort, deoarece, în general, refugiații au anumite reticențe față de autorități. Aceste rețineri se datorează faptului că, datorită experienței avute, copiii și-au pierdut încrederea în autorități (copiii au văzut cum, de cele mai multe ori, oameni în uniformă le distrug casele, le omoară rudele sau îi persecută; de asemenea, copiii sunt învățați cum să se ascundă de oamenii în uniformă atunci când trec granița).

Aceste lucruri fiind precizate și ținând cont și de faptul că cei mici au un potențial energetic deosebit, este de la sine înțeles motivul pentru care, o dată ajunși în camerele de joacă ale copiilor, se implică foarte mult în activitățile propuse de lucrătorii sociali și în jocurile organizate. Jocul devine, astfel, un element necesar în viața copilului refugiat, element ce îi asigură satisfacerea nevoii de a desfășura activități. Acest lucru duce implicit la dezvoltarea copilului în plan psihic și motor, fiind de domeniul evidenței faptul că un mediu închis, rigid, care nu încurajează stimularea copilului va avea urmări grave în dezvoltarea normală a copilului.

Un alt lucru important pe care l-am putut observa în jocul copiilor refugiați a fost modul de joacă al acestora. In general, până la vârsta de patru ani predomină jocul individual, pentru ca mai apoi copiii să prefere jocul în grup. Acest joc colectiv este însă realizat după reguli mai mult sau mai puțin stricte, iar partenerii de joacă sunt atent selecționați în funcție de preferințele și competențele fiecărui copil. In urma cercetării efectuate, am putut constata faptul că, în general, copiii refugiați preferă, indiferent de vârstă, jocul în grup, joc în care alegerea partenerilor nu este influențată de vârsta, sexul, religia sau naționalitatea copiilor.

Copiii refugiați sunt deschiși la tot felul de posibilități, copiii mai mari se joacă împreună cu cei mici, pe care îi ajută, și, de asemenea, trec cu vederea dacă cei mici încalcă regulile jocului, fără a se supăra și fără a face eliminări din joc, așa cum se întâmplă de obicei la copiii normali. Totodată, preșcolarii mici sunt atrași de jocurile colective, deși uneori nu reușesc să țină pasul cu cei mari. Această toleranță și deschidere față de joc și față de partenerii de joacă, ne duce cu gândul la necesitatea copiilor refugiați de a se afla într-o colectivitate, de a nu fi izolați, de a interacționa cu alți copii.

O explicație firească ar fi în concordanță cu teoriile care susțin că omul este o ființă socială, care devine om doar printre oameni. Totuși, dacă privim atent modul de viață dus de copilul refugiat în țara de origine, experiența traumatizantă prin care a trecut și situația actuală în care se află, putem observa și alte perspective asupra cestor lucruri. In primul rând, în mediile din care provin este normal ca cei mari să aibă grijă de copiii mai mici, să se joace cu ei, să îi îmbrace, hrănească, etc. Din această cauză, a se juca cu un copil mai mic ca vârstă, a-1 ajuta și a-i oferi înțelegere este absolut normal pentru copiii refugiați, am putea spune este chiar datoria lor. In al doilea rând, de foarte multe ori copiii au stat izolați, ascunzându-se de raiduri aeriene sau de persecutori chiar săptămâni întregi. Totodată, în drumul lor spre țara de azil, copiii refugiați trebuie să se ferească de autorități la trecerea frontierei, să meargă noaptea, în tăcere, etc. In al treilea rând, situația în care se află nu poate oferi multe copilului refugiat, el are nevoie să se simtă acceptat în cadrul unei comunități, să își facă noi prieteni, iar acest lucru poate fi greu de realizat în cadrul câmpului de refugiați. Toate aceste lucruri își pun amprenta asupra copilului, el simte nevoia să evadeze, să se simtă liber și în siguranță, să intre în contact cu alți copii și să capete, în acest fel, din nou încredere în oameni. Pe de altă parte, faptul că ei știu că sunt refugiați îi unește și îi determină să fie mai apropiați unii de alții, să se ajute între ei, etc.

în urma rezultatelor obținute am constatat că jocul reprezintă o metodă de facilitare a însușirii limbajului și că prin joc se dezvoltă comunicarea, într-un timp relativ scurt. Cum este posibil acest lucru și ce îi determină pe copiii refugiați să învețe o nouă limbă atât de repede? Prin intermediul comunicării se pot obține, de obicei, o serie de informații necesare; de asemenea prin comunicare se poate învăța, motiva, convinge, încuraja, influența, manipula, etc. Comunicarea pentru copilul refugiat este deosebit de importantă. Pentru a putea depăși experiențele traumatizante prin care a trecut, copilul dispune de resursele proprii, iar una dintre cele mai importante resurse considerăm a fi comunicarea. De cele mai multe ori, părinții ascund anumite lucruri față de copil și preferă ca în fața acestuia să nu se vorbească despre lucrurile prin care au trecut. Această „tăcere", după cum am mai menționat și în capitolul de teorie, influențează în mod negativ copilul, acest lucru ducând la o puternică încordare psihică, la acumularea de tensiuni și la creșterea sentimentului de nesiguranță.

In baza experienței avute în munca cu copiii refugiați am constatat că acești copii doresc foarte mult să comunice cu cei din jur, să le împărtășească experiențele prin care au trecut, să se descarce și să se simtă înțeleși. In acest mod, copilul reușește să facă față situațiilor prin care a trecut, dar și celor în care se află, și, totodată, să conștientizeze și să accepte o parte din trecutul său, pentru ca evoluția lor ulterioară să nu aibă de suferit. Astfel, putem explica de ce copiii refugiați se implică foarte mult în activitățile desfășurate și sunt deschiși spre comunicare.

Aplicând programul de jocuri ce a vizat stimularea dezvoltării limbajului, am putut constata faptul că, într-o perioadă relativ scurtă de timp, copiii refugiați au făcut progrese remarcabile în însușirea limbii române. Conform părerilor mai multor autori, jocul reprezintă un factor de educare, dar trebuie să menționăm că uneori în însușirea limbilor străine nu este suficient doar atât, trebuie aplicate și programe de tip predare-învățare, așa cu se practică în școli. Totuși, bazându-ne pe rezultatele obținute și ținând cont și de faptul că acestor copii nu li s-au predat ore de limba română, putem afirma că pe lângă jocurile special destinate dezvoltării limbajului mai există un factor ce trebuie luat în considerare, după opinia noastră. Acesta se referă la motivația copiilor pentru învățarea limbii țării de azil.

Învățarea limbii țării de azil reprezintă pentru orice refugiat o problemă vitală. încă de la intrarea în țară, refugiatul se confruntă cu această problemă. Majoritatea refugiaților cunosc, în afara limbii maternă, frânturi dintr-o limbă internațională (de obicei, engleza) care îi asigură pentru început strictul necesar. Totodată, scopul oricărui refugiat este de a ajunge într-o țară în care să se poată stabili și în care să obțină statutul de refugiat, iar mai apoi poate chiar cetățenia. Insă, până la obținerea statutului de refugiat, care poate dura în unele cazuri și doi ani, el trebuie să se adapteze noului mediu, să se integreze în noua societate, să își găsească de lucru pentru a-și susține familia, etc. Copiii, în general, au o foarte mare capacitate de a învăța și de a însuși limbile străine, iar copiii refugiați am putea spune că își dezvoltă această capacitate la maxim. Astfel, ei manifestă un real interes față de învățarea noii limbi și din aceste motive putem explica de ce procesul de însușire a limbajului, ajutat prin diferite metode, cum ar fi cea a jocurilor, se realizează atât de repede.

Pentru copiii refugiați învățarea limbii țării de azil e un lucru firesc care derivă în primul rând din dorința oricărui copil de a se juca. Dorința și, totodată, nevoia de a se juca implică și nevoia de a comunica. Această comunicare trebuie, însă realizată prin intermediul unei limbi care să fie comună pentru toți copiii aflați în câmpul de refugiați, iar această limbă este de obicei limba țării de azil. Câmpul de refugiați și, implicit, camerele special amenajate pentru copii reprezintă un mic mediu multicultural, în care se întâlnesc și trăiesc oameni ce provin din culturi diferite, cu obiceiuri diferite, ce vorbesc limbi diferite. Găsirea unui element comun este absolut esențială, iar acest element comun este, pentru copiii refugiați, limba țării de azil. Totodată, pentru copiii refugiați este foarte important să găsească o modalitate de exprimare printre oameni care nu îi înțeleg limba Astfel, ne putem explica de ce copiii refugiați asimilează atât de repede cuvintele în limba română.

Pe de altă parte, copiii jucându-se între ei, au ocazia de a învăța nu numai limba țării de azil, ci și cuvinte și expresii din alte limbi, de la partenerii de joacă ce provin din țări diferite. Au existat copii care pe lângă limba maternă mai vorbeau fluent alte două trei limbi străine și care, de cele mai multe ori, traduceau pentru autoritățile române și pentru părinți atunci când era necesar. Refugiații, în general, până să se stabilească într-o anumită țară, sunt nevoiți să tranziteze mai multe țări și chiar să se stabilească acolo pentru o anumită perioadă de timp. Astfel, ei pot sta o lună sau un an în România, pentru ca mai apoi, dacă nu au obținut statutul de refugiat sau chiar în timpul desfășurării procedurii de azil, să plece în altă țară unde consideră că le-ar fi mai bine. Din această cauză, până a se stabili definitiv într-o țară, copilul refugiat trece prin mai multe țări și implicit învață să se exprime în mai multe limbi. De exemplu, un băiat din Iugoslavia, înainte de a ajunge în România, a stat un an într-un camp de refugiați din Ungaria. Drept urmare el a învățat să vorbească limba maghiară pentru ca mai apoi să ajungă în România și să fie nevoit să își însușească o nouă limbă. Fiind de doi ani în România, el vorbește foarte bine limba română și în același timp, fiind integrat în sistemul de învățământ, a învățat și limba engleză. Pe de altă parte, trăind în câmpul de refugiați, el a învățat și expresii din limbile celorlalți copii.

De asemenea, copiii sunt cei care, datorită faptului că învață mult mai repede limba țării de azil, se ocupă de o serie de probleme care ar trebui rezolvate de părinți. De exemplu, părinții trimit de obicei copiii să facă rost de lucrurile necesare, să vorbească cu șefii câmpului dacă au probleme sau să întrebe diferite persoane atunci când nu știu un lucru. Astfel, se realizează și o maturizare a copiilor, deoarece aceștia își asumă roluri și responsabilități care nu sunt specifice vârstei.

Interesant ni s-a părut și modul în care copiii refugiați ajung să își însușească regulile gramaticale ale limbii țării de azil. Inițial, învățarea limbii se face prin intermediul repetării cuvintelor auzite de la persoanele cu care intră în contact, indiferent care sunt acestea (ofițeri, administratori, îngrijitoare, voluntari, lucrători sociali, etc), încearcă să le memoreze și să le reproducă într-o conversație ținând cont de context. Este de remarcat efortul mintal pe care copiii refugiați îl depun pentru formularea propozițiilor deoarece nu au avut un îndrumător în însușirea noii limbi și se ghidează după felul în care vorbesc ceilalți oameni. Ei se străduiesc să se exprime corect, aplicând, inconștient, regulile gramaticale ale limbii materne limbii române. Abia după dialoguri repetate, după exerciții de exprimare și după însușirea unui minim vocabular, realizează care sunt diferențele.

Însușirea noii limbi reprezintă un proces activ, copilul nu se mulțumește doar cu repetarea cuvintelor auzite ci, dimpotrivă, este capabil să surprindă singur anumite reguli și să facă analogii. Totodată, copiii refugiați rețin foarte ușor cuvintele dacă acestea le-au fost pronunțate de două, trei ori. Ei ajung, în final, să formuleze fraze corecte din punct de vedere gramatical deși nu au nici cea mai mică noțiune de gramatică a limbii române. Putem considera că la preșcolarii mici care încă nu au consolidată exprimarea în limba maternă, însușirea noii limbi se face mai ușor, în timp ce la școlari ea se realizează mai greu. Totuși, este interesant de ce copiii refugiați, deși nu au nici o certitudine că vor rămâne în țara în care se află, se implică atât de mult în însușirea noii limbi, care într-o altă țară de azil ar fi inutilă și chiar le-ar crea neplăceri (dacă autoritățile din noua țară de azil descoperă faptul că ei au fost azilanți și în altă țară, îi vor trimite înapoi. Putem da exemplu aici, relatările unui copil refugiat, care petrecuse doi ani pe teritoriul României și care știa ca va urma să plece clandestin în Ungaria: „m-am obișnuit să vorbesc limba română și când mă trezește mama să mă duc la școală, eu îi spun în română ,mai stau cinci minute'. Ce-o să mă fac acolo? Trebuie să mă controlez, dar mi-e foarte frică. Aici toată lumea știa că am fost și în Bulgaria, dar acolo e altfel" – A., 11 ani).

In urma cercetării efectuate am observat că jocul are atât caracter terapeutic asupra copiilor, cât și un caracter formativ. Pe de o parte copiii reușesc să se elibereze de tensiunile ce se acumulează treptat și să se exprime liber, iar pe de altă parte, ei reușesc să achiziționeze elementele esențiale ale limbii țării de origine. Prin joc, copiii devin mai receptivi, mai deschiși unii față de ceilalți și speculează aproape orice moment pentru a învăța cât mai multe lucruri. Totodată, în jocul acestor copiii se poate observa spiritul competitiv al copiilor. Dorința de a fi cel mai bun îl impulsionează pe copil să învețe cât mai mult. De asemenea, el este dornic să demonstreze tot ce știe și se mândrește cu realizările sale.

Pe măsură ce bagajul de cunoștințe devine mai bogat, copiii refugiați sunt din ce în ce mai volubili, mai comunicativi, iar dacă sunt făcute aprecieri laudative asupra modului în care au evoluat, bucuria și satisfacția lor este extrem de vizibilă. Acest lucru se poate compara cu sentimentul pe care un adult îl încearcă atunci când ceva ce este realizat de el însuși este făcut bine, adică „satisfacția lucrului bine împlinit". Odată stăpânită limba română, ei se simt datori să îi învețe și să îi ajute pe cei nou veniți. Astfel, ei devin un fel de inițiatori pentru noii azilanți și capătă un ascendent asupra acestora.

De asemenea, am putea menționa faptul că dacă alți copii se mândresc cu ce cadouri au primit sau cu ce lucruri au realizat părinții lor, copiii refugiați se laudă cu reușitele lor și mai ales cu faptul că au putut asimila limba română. De foarte multe ori, copiii se mândresc atunci când dau dovadă că știu unele cuvinte pe care alți copii nu le cunosc, iar acest lucru îi ambiționează pe cei din urmă. Uneori am putut observa că singuri se iau la întrecere pentru a vedea care dintre ei știe mai multe cuvinte și deseori se ajunge la ceartă. De asemenea, am constatat că atunci când un copil greșește un cuvânt, ceilalți îi atrag atenția și îl corectează, iar în acest fel se ajunge la o mai bună cunoaștere a limbii române. Faptul că au reușit să învețe să se exprime în limba țării de azil îi face să se elibereze de complexe, să se considere egali cu copiii români (și uneori am putea spune chiar superiori acestora, deoarece ei cunosc mai multe limbi străine) și să privească spre viitor cu mai multă speranță pentru o reușită într-o viață mai bună.

Învățarea limbii țării de azil reprezintă primul pas către realizarea unui viitor pe care orice refugiat și-1 dorește: un viitor în care să se simtă sigur, într-o țară în care să își găsească rostul, să își îndeplinească visele, dorințele, să se exprime liber și să își dezvolte capacitățile și abilitățile la maxim. Conștient sau nu, copiii simt acest lucru și astfel putem explica modul în care ei reușesc să depășească evenimentele traumatizante și să găsească resurse în interiorul lor.

Un alt lucru obținut în urma rezultatelor și pe care am dori să-1 subliniem este legat de temele jocului alese de către copilul refugiat. Am putut observa că în jocurile libere predomină, atât la preșcolari cât și la școlari, temele ce reflectau situațiile cu care copilul era obișnuit. Cele mai frecvente jocuri erau cele în care copiii își imaginau niște lupte, jocul „de-a războiul", de-a soldații. De asemenea, jocul cu păpușile, „de-a mama și de-a tata" erau întâlnite frecvent, mai ales la fete. Un interes deosebit era acordat și jocurilor de construcție, copiii confecționând tot felul de lucruri din piese de lego, cum ar fi case pentru păpuși, pistoale, vaporașe, mașini, roboți, etc.

In concluzie, am putea spune că rezultatele cercetării confirmă teoriile potrivit cărora jocul este considerat un factor de educare și permite controlul temerilor și problemelor. Jocul și comunicarea sunt două dintre cele mai mari nevoi ale copiilor refugiați, care își pun amprenta asupra dezvoltării psihice ulterioare.

CAPITOLUL IV
CONCLUZII

In urma cercetării întreprinse am ajuns la concluzia că, deși au trecut prin experiențe traumatizante și trăiesc în condiții nu tocmai favorabile, copiii refugiați dispun de un mare potențial de dezvoltare, găsind în interiorul lor, dacă li se oferă ocazia, resursele necesare depășirii momentelor dificile. De asemenea, în urma rezultatelor obținute, am constatat că acești copii dispun de un foarte mare potențial de învățare și acumulare de cunoștințe, ei fiind în stare să se adapteze la noua societate, să învețe limba, obiceiurile, tradițiile și, în același timp să păstreze elemente din propria cultură.

Jocul copiilor refugiați, deși nu diferă în mare parte de cel al copiilor obișnuiți, îndeplinește mai multe funcții: este un ideal al copiilor, este un mijloc de relaxare, un mijloc de descărcare, de exprimare a propriilor dorințe, de comunicare a lucrurilor prin care a trecut și de acceptare a acestora, de a găsi liniște, o modalitate de învățare, de satisfacere a anumitor nevoi, cum ar fi cea de afecțiune, siguranță, nevoia de joc în sine. Din aceste motive, și nu numai, jocul este un element vital pentru copiii refugiați, iar acest lucru ar trebui luat în considerare atunci când se lucrează cu această categorie de copii.

In urma observațiilor făcute în perioada desfășurării programului de jocuri, am constatat că prin intermediul jocului se îmbunătățesc și se consolidează relațiile dintre copii, aceștia devenind mai deschiși unii față de alții și dând dovadă de mai multă înțelegere. De asemenea, nivelul comunicării se dezvoltă pe măsură ce copiii iau parte la activitățile și jocurile colective. De multe ori am putut observa cum, de-abia ajunși în camp, copiii erau retrași și preferau să se închidă în ei, să se joace separat și să reacționeze într-o manieră agresivă atunci când ceilalți copii încercau să îl atragă în jocurile lor. Acest lucru, în opinia noastră, se datorează faptului că, în majoritatea cazurilor, ei își pierd încrederea în sine și în ceilalți și le este foarte greu să investească (uneori ei se află doar temporar pe teritoriul unei țări, iar părinții le interzic să spună acest lucru; de asemenea, de foarte multe ori părinții nu spun care este vârsta și numele real al copiilor, iar acest lucru duce la puternice conflicte interioare).

Jocul, am putea spune, reprezintă o metodă terapeutică, și, totodată, reprezintă prima modalitate de a comunica, aborda și de a te apropia de un copil care nu îți cunoaște limba. Mulți autori atrag atenția asupra potențialului de învățare pe care jocul îl oferă, iar profesorii utilizează de multe ori metoda jocului pentru a facilita asimilarea cunoștințelor specifice diferitelor materii. Astfel, ținând cont de aceste lucruri și, de asemenea, și de semnificația jocului pentru copiii refugiați, am încercat să demonstrăm modul în care acesta influențează dezvoltarea limbajului și a comunicării.

Rezultatele obținute au arătat că, în urma aplicării programului de jocuri, copiii au înregistrat progrese în însușirea limbajului și am dori să subliniem faptul că, spre deosebire de jocurile didactice care vin în sprijinul cunoștințelor deja predate, acest lucru a constituit o metodă în sine de învățare. Din această cauză, lucrarea noastră a avut ca obiectiv practic realizarea unui modul de jocuri care să constituie o metodă simplă de învățare a limbii române care să poată fi aplicată pe copiii refugiați și care să fie urmată, pentru aprofundare, de metode mai complexe.

ANEXA – Rezultatele obținute

1 = slab

2 = mediu

3 = bine

Bibliografie

Atkinson, L. R., Atkinson, C. R., Smith, E., Bem, D. J. (2002) -Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București

Bacus, A. (1998) – Jocuri pentru copii de la o zi la șase ani, Editura Teora, București

Birch, A. (2000) – Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, București

Chateau, J. (1967) – Copilul și jocul, Editura Didactică și Pedagogică, București

Claparede, Ed. (1975) – Psihologia copilului și pedagogia experimentală, Editura Didactică și Pedagogică, București

Debesse, M. – Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică, București

Golu, P. (2000) – Fundamentele psihologiei sociale, Editura Ex Ponto, Constanța

Golu, P. (2001) – Psihologia învățării și dezvoltării, Editura Fundației Humanitas, București

Miliar, S. (1969) – The psychology of play, Penguin Books, Londra

Segerstrom, E. (2000) – Focus on Remgee Children. A Handbook for training Field Remgee Workers în Social and Community Work,UNHCR, Geneva

Siek-Piskozub, T (1997) – Jocuri și activități distractive în învățarea limbilor străine, Editura Polirom, Iași

Șchiopu, U. (1967) – Psihologia copilului, Editară Didactică și Pedagogică, București

Șchiopu, U. (1970) – Probleme psihologice ale jocurilor și distracțiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Șchipou, U., Verzea, E. (1995) – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

ZIate, M. (2000) – Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași

Lucrările Congresului Hamburg 26/29.09.1995 – Copiii – Război și persecuție, editat de Sliftung fur Kinder, Publicat de Fundația Generația, 2001

Refugee Children – guidelines on protection and care (1994) – UNHCR, Geneva

Lucrul cu copiii neînsoțiți – o abordare comunitară (1996) -UNHCR, Geneva

Curs de pregătire pentru voluntari (2003) – UNHCR, Organizația Salvați Copiii, București

Curs de pregătire pentru reprezentanți legali (2003) – UNHCR, Organizația Salvați Copiii, București

Revista „Speranța" (2002) – ediția de vară, publicată de UNHCR, editată de C&C Class Consulting, București

Revista „Speranța" (2003) – ediția de vară, publicată de UNHCR, editată de C&C Class Consulting, București

www.ecoi.net/roccord

www.icrc.org/web/eng/siteengo.nsf

www.refugees.org/wrs04/main.html

www.unicef.org/iraq

www.web.amnesty.org

www.unchr.ch