Principiile Didactice Premise Necesare In Formarea Caracterului Religios Moral al Elevului

5. Principiile didactice- premise necesare în formarea caracterului religios-moral al elevului

5.1. Definirea și caracterizarea generală a principiilor didactice

Procesul de învățământ constituie un ansamblu de acțiuni practicate în mod conștient și coerent, de către educator spre elevi, într-un cadru instituțional organizat, urmărind formarea și dezvoltarea personalității acestora în conformitate cu obiectivele educației.

Pentru a-și atinge scopul cât mai deplin cu putință, învățământul trebuie să țină cont de unele norme generale, esențiale care stau în acord cu legile dezvoltării sufletești a celor ce constituie subiect al educației, precum și cu desfășurarea naturală a procesului de învățământ propriu-zis. Aceste norme poartă numele de principii de învățământ sau principii didactice.

Principiile didactice sunt norme sau teze generale care orientează și imprimă un sens funcțional procesului de învățământ, asigurând condițiile necesare împlinirii scopurilor, obiectivelor și sarcinilor pe care le urmărește în desfășurarea sa.

Principiile didactice au un caracter orientativ, determinat de complexitatea și dinamismul procesului de învățământ, motiv pentru care adaptarea sa continuă la situații noi se impune cu necesitate. Pentru ca acest lucru să nu se facă în mod întâmplător, sunt imperios necesare un set de norme care să-l călăuzească pe profesorul-educator în activitatea sa. Aceste principii vizează în primul rînd activitatea profesorului, dar prin intermediul ei, în mod implicit se răsfrânge și asupra activității elevilor. Orientându-se după astfel de norme, profesorul induce procesului de învățământ un sens care să se armonizeze cu logica interioară a desfășurării sale, evitând pericolul derapării pe panta unor improvizații sau soluționări spontane.

Înainte de a deveni norme orientative pentru desfășurarea concretă a procesului de învățământ, principiile au reprezentat subiectul unei elaborări, bazată pe generalizarea experiențelor practice în organizarea acestui proces și pe valorificarea rezultatelor științifice ce vin în sprijinul didacticii. Prin urmare, s-a ajuns de la geneza acestor principii la îmbogățirea conținutului lor, de la o epocă istorică la alta. J.A.Comenius, de formație preot, a fost cel care a realizat o primă prezentare sistematică a principiilor didactice.

De-a lungul timpului s-a realizat o reorganizare continuă a lor, nu doar prin faptul că unele și-au pierdut valabilitatea, apărând altele noi, ci prin îmbogățirea conținutului celor elaborate inițial.

Validitatea acestor norme implică obligativitatea cunoașterii și respectării lor în activitatea didactică, plecând de la scopurile și obiectivele concrete avute în vedere. Cunoscute și transpuse în practica didactică în mod corespunzător, principiile didactice oferă cadrului didactic posibilitatea de a realiza în deplină cunoștință de cauză și eficient diferitele situații de instruire, să acționeze detașat din punct de vedere emoțional, subiectiv. Sfera intervențiilor proprii se va diminua, prin urmare, cât mai mult cu putință, iar prin interacțiunea lor cu personalitatea abilă, înzestrată cu calități a educatorului, va rezulta cea mai importantă artă necesară demersului educațional, arta de a preda.

5.2. Principiile didactice evidențiate în pedagogia Mântuitorului Iisus Hristos

Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul, cu care își începe evanghelia sa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, S-a făcut om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, făcând astfel începutul misiunii învățătorești. El a „învățat prin viu grai” mulțimea care-l înconjura însetată după cuvântul Său izvorâtor de viață. Iisus Hristos, ca învățător, a știut să asocieze cu măiestrie, pentru fiecare caz, cu abilitatea și dragostea specifică persoanei sale, toate mijloacele de a acționa, ținând seama de natura cunoștințelor și particularitățile ascultătorilor Săi.

Lucrarea didactică a Mântuitorului Iisus Hristos constituie o călăuză înțeleaptă și un stimulent plin de viață pentru cucerirea minții, inimii și voinței ascultătorilor. În catehizarea lui Iisus nu vom căuta o metodologie școlărească, dar vom găsi principii permanent valabile pentru educație și pentru învățământul religios-moral în special.

Despre învățământul Domnului Iisus Hristos trebuie spus că este psihologic, natural, intuitiv, plăcut și interesant, activ, educativ, practic, temeinic și durabil.

Învățământul Domnului Iisus Hristos este psihologic, pentru că El, Om adevărat și Dumnezeu adevărat fiind, este desăvârșit cunoscător al sufletelor ascultătorilor Săi. Această putere îi dă posibilitatea să pătrundă individualitatea ucenicilor și a ascultătorilor Lui de tot felul, abordându-l pe fiecare după necesitățile sale sufletești. Astfel, știe cum să conlucreze cu Petru cel impulsiv, violent și nestatornic; cu Ioan cel tânăr, blând și inteligent; cu Nicodim cel erudit; cu vameșul păcătos, dar dornic de îndreptare; cu Maria Magdalena etc.

Învățământul Domnului Hristos este natural, pentru că duce de la ușor la greu, prezentând ucenicilor mai întâi lucruri ușoare, specifice vieții de zi cu zi, de la care încearcă apoi să-i ridice, încet, cu nesfârșită răbdare, fără a face salturi, spre învățături mai complexe, precum cea a desăvârșirii. Acest principiu duce treptat spre țintă; roadele sale se arată, de obicei, după moartea învățătorului, pentru că „altul este semănătorul și altul secerătorul” (Ioan 4, 37). Dar El se mulțumește și cu aceste rezultate lente și, plin de dragoste, la vestește ucenicilor Lui: „ Încă multe am a vă spune, dar nu le puteți purta acum” (Ioan 16, 12). El le atrage ucenicilor atenția spre lucrurile esențiale, sfătuindu-i pe ascultătorii Săi să facă la fel: „căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea vi se vor adăuga” (Matei 6, 33) și duce până la capăt lucrul început.

Învățământul Domnului Iisus Hristos este intuitiv. Un fin psiholog, El știe că mulțimea simplă este mult mai senzorială, adică nu înțelege bine decât ce-i cade sub simțuri. În acest scop recurge la felurite mijloace de intuiție, cum sunt: acțiuni, individualizări, contraste, evenimente istorice și parabole.

Acțiuni. Exemple: Iisus prezintă ucenicilor Săi pe copii ca fiind adevărate modele; le promite o răsplată bogată celor care primesc un copil în numele Său și amenință cu cea mai mare pedeapsă pe acela care împinge în stricăciune un copilaș (Matei 18, 2) sau: Iisus a zis către Marta: „Eu sunt învierea și viața” și îndată l-a înviat pe fratele ei Lazăr din mormânt (Ioan 11, 25).

Individualizare. Exemplu: În loc să spună: „Rezistați ispitei”, zice: „Iar dacă ochiul tău cel drept îți devine piatră de poticnire, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este să piară unul din mădularele tale, iar nu tot trupul să-ți fie aruncat în gheenă” (Matei 5, 29). Pentru combaterea răzbunării zice: „iar celui ce te lovește peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt” (Matei 5, 39).

Contrastul. Exemplu: în parabola vameșului și a fariseului așază față în față contrastele: fățărnicia îngâmfată și sinceritatea smerită. Fariseul,trufaș și lipsit de dragoste, este pus față în față cu Maria Magdalena care păcătuise, dar se căise și se smerise, căci „a iubit mult” (Luca 7, 36), iar bogatul nemilostiv, cu sărmanul Lazăr (Luca 16, 19). Prezentul și viitorul le compară cu trecutul, evocând evenimentele istorice. Pentru a trezi atenția și interesul ascultătorilor, evocă fapte, evenimente și atitudini din vremea lui Noe, când a căzut peste ei pedeapsa pierzării pe neașteptate (Matei 24, 37).

Combate grija de cele trupești, de hrană sau de îmbrăcăminte, îndreptând ochii ascultătorilor Săi spre tabloul plastic intuitiv cu „păsările cerului” și „crinii câmpului” (Matei 6, 26-28). Tot o intuire prin tablouri realizează Iisus în parabolele Sale, care sunt icoane luate din viață, prezentând adevăruri eterne, zugrăvite cu măiestrie.

Învățământul lui Iisus este plăcut și interesant, dovadă mulțimea care-l asculta fascinată, uitând și de hrană, și de oboseală, precum ne arată minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor (Matei 14, 15). Cât despre știința sau arta de a învăța a Mântuitorului Iisus Hristos, ne relatează Sfântul Apostol și Evanghelist Matei următoarele: „Îar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de învățătura Lui, că îi învăța ca unul care are putere, iar nu cum îi învăța cărturarii lor” (Matei 7, 28-29).

Cuvintele Lui sunt sursă de alinare a suferințelor sufletești. El știe să suscite interesul ascultătorilor, ținând seama de preocupările, durerile și bucuriile lor. Vorbind pescarilor, le și mijlocește pescuitul bogat; văduvei din Nain îi înviază fiul, orbului îi dă vedere etc. În felul aceasta îmvățământul devine activ și practic, păstrând, totdeauna, legătura strânsă cu viața.

Învățământul lui Iisus este educativ, pentru că El nu s-a mulțumit să împărtășească cunoștințe, ci a căutat să-l transforme pe omul vechi, cum face aluatul cu făină, să creeze omul nou, să creeze caractere puternice.

Învățământul lui Iisus este temeinic și durabil. El reușește să sădească în inimile ascultătorilor Săi învățătura cea nouă atât de adânc, încât toate furtunile vieții, toate prigoanele cumplite, chinurile nesfârșite, nici chiar moartea nu au putut-o smulge de acolo, cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne va despărți de iubirea lui Hristos?” (Romani 8, 35). Temeinicia și durabilitatea învățământului lui Iisus nu constă numai în mijloace didactice omenești; munca omenească a fost întregită de colaborarea harului divin. De aceea, sămânța învățăturilor dumnezeiești a germinat, a crescut cu putere și a dat roade însutite și nepieritoare (Matei 5, 18).

Mântuitorul Iisus Hristos rămâne astfel Învățătorul lumii, Cel care prin învățătura Sa răzbate spațiul și veacurile. El singur este Pedagogul cel adevărat, bun, drept, după asemănarea Tatălui, Fiul Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu. El a instruit, a învățat și a educat pe Sfinții Apostoli și, prin ei, pe noi toți.

Dacă proorocii Vechiului Testament, Sfinții Apostoli și urmașii lor au fost colaboratorii lui Hristos în lucrarea de povățuire și îndrumare a lumii, și profesorul de religie trebuie să colaboreze cu Dumnezeu în opera de modelare a copilului.

Cei chemați să îndeplinească această misiune sunt, în primul rând, oamenii cu o integritate morală extraordinară, cu o credință adâncă în Mântuitorul Hristos, căci ei sunt cei chemați să semene, să ude și să îngrijească, dar numai Iisus Hristos-Pedagogul lumii, care are puterea de a-i face pe oameni să crească în desăvârșire până la asemănarea cu Dumnezeu.

Prin respectarea în activitatea didactică practică a principiilor didactice ale pedagogiei Mântuitorului Hristos se urmărește desfășurarea ideală a învățământului, a educației religioase. Dar realizarea ideală, pe temeiul lor, a activității educative stă în cea mai strânsă legătură cu personalitatea profesorului de religie, fără de care ele rămân doar postulate teoretice, frumoase și atractive, dar fără legătură cu practica propriu-zisă.

5.3. Contextualizarea principiilor didactice în studierea unor aspecte din viața ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane

Utilizarea eficientă în educația religioasă a principiilor didactice presupune cunoașterea teoretică, experiență în utilizarea acestora, precum și integrarea lor corespunzătoare în proiectarea didactică.

Principiile didactice aplicate studiului religiei sunt următoarele: principiul intuiției, principiul accesibilității, principiul învățării active și conștiente, principiul sistematizării și continuității cunoștințelor, principiul îmbinării teoriei cu practica, principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, principiul asigurării conexiunii inverse, principiul motivației, principiul ecclesiocentric și principiul hristocentric.

Alături de aceste principii didactice tradiționale, își găsesc aplicabilitatea la orele de religie și principiile pedagogiei șaguniene: principiul duhovnicesc al culturii, prin raportarea continuă la Modelul Hristos; principiul național, al propovăduirii în spiritul iubirii de neam; principiul european(al universalismului), prin alinierea la standardele din cultura europeană a vremii; principiul ecclesiocentric mărturisitor, având ca scop mântuirea. Referindu-se la aceste principii, Mitropolitul Andrei Șaguna afirma că acțiunile sale trebuie să fie în concordanță cu nevoile Bisericii, mântuirea poporului și spiritul timpului.

Principiul intuiției

Principiul intuiției arată faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoașterea concretă, senzorială fiind baza abstractizării și generalizării cunoștințelor. Intuiția desemnează transpunerea cunoașterii senzoriale în plan didactic, referindu-se, în sens larg, la o cunoaștere nemijlocită. Totul se cere intuit, priceput, ca să se realizeze o imagine clară și completă și sensul propriu al evenimentelor și fenomenelor înconjurătoare să se pătrundă în inima realității fizice și morale.

Preluând metoda Domnului Hristos, de a apela permanent la puterea exemplului și a faptei, profesorul este dator să recurgă la un set de exemple concrete, de imagini cu mare putere de sugestie și de influențare a elevilor. Intuiția copiilor poate fi amplificată cu ajutorul limbajului simplu, colocvial, sugestiv etalat cu prilejul povestirilor și istorisirilor. Intuiția nu trebuie percepută numai în sensul strict, de vedere sau atingere a ceva, ci într-o accepțiune mai largă, ca accedere directă la un sens, la o înțelegere printr-o trăire și sesizare imediată, directă. „E vorba de intuiția sentimentelor – susține C. A. Teodorescu. Nu numai la intuițiile exterioare ne vom referi, ci și la cele interioare, comunicarea sentimentelor sufletești și acest punct formează partea cea mai valoroasă din tot învățământul religios”. „Sentimentul – afirmă George Bota – nu se produce și nu se transmite cu abstracțiuni, ci printr-un flux sufletesc, prin curente reciproce dintre cei ce simt la fel. Pentru copil mai cu seamă, manifestările exterioare ale cultului îl fac să capete imaginea concretă, antropomorfă a lui Dumnezeu; pe câtă vreme Dumnezeu cules din natură se pierde în nehotărât, este prea eteric, prea nedefinit. Un Dumnezeu psihologicește definit, viu, în imagini puternice, numai un astfel de Dumnezeu poate influența sufletul copilului”.

Profesorul de religie trebuie să respecte principiul intuiției pentru că toate lucrurile sacre ale Bisericii au menirea să-i determine pe elevi să înțeleagă, prin semne văzute, adevărurile de credință necesare mântuirii. Profesorul trebuie să țină cont de următoarele norme didactice: să prezinte elevilor cât mai mult material intuitiv (hărți, planșe, fotografii, desene), să realizeze pe tablă o schiță a lecției, să facă apel la imaginația elevilor. Se vor aloca lecții speciale pentru familiarizarea elevilor cu opere plastice, literare, arhitectonice remarcabile,imprimate cu proieminente mesaje religioase și cu funcție educativă. În măsura în care nu este afectat sau desacralizat istoricul și mesajul religios în sine, se poate face apel la forme expresive mai noi, cum ar fi filmul cu subiect religios.

Principiul accesibilității

Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individualitate ale elevilor) exprimă necesitatea ca desfășurarea procesului de învățământ să fie în concordanță și să stimuleze posibilitățile de receptare ale copilului. Un bun psiholog, profesorul va cunoaște individualitatea elevilor și va doza echilibrat materia, adaptând permanent conținutul învățării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a acestora. El va avea în vedere influențele mediului familial din care elevii provin, particularitățile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, personalitatea lor, capacitățile intelectuale, starea de sănătate, deoarece toate acestea influențează rezultatele educației.

Cunoașterea particularităților de vârstă și individualitate ale elevilor trebuie valorificată în vederea dezvoltării personalității acestora: „Creștinismul însuși enunță principiul individualității, declarând că nu toți oamenii sunt deopotrivă înzestrați de Dumnezeu. Unul are un talant, altul doi talanți, altul cinci talanți. Dar datoria omului, deci implicit a pedagogiei creștine, este de a face să valorifice darul individual al fiecăruia”.

Accesibilitatea nu presupune renunțarea la efort, iar respectarea particularităților de vârstă și individualitate nu înseamnă adaptarea totală a cerințelor la condiții interne existente la un moment dat. Procesul de învățământ se poate dovedi eficient în dezvoltarea psihofizică a elevilor numai prin probleme și activități care solicită din partea lor un efort susținut.

Pentru realizarea accesibilizării cunoștințelor, este necesar ca predarea să se facă gradat, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la abstract, de la particular la general, de la simplu la complex, așa cum recomanda în anaforaua sa și mitropolitul Iacob Stamati: „de la cele știute la cele neștiute”.

Educația religioasă presupune propunerea unor valori, nu îndoctrinare. Profesorul va acționa cu tact și discernământ, pentru a nu trezi și alimenta atitudinile de respingere, ci interes și respect din partea elevilor, întrucât „Dacă educația religioasă este o experiență degradantă sau plicticoasă pentru un tânăr, el va avea tendința să respingă cea mai bună învățătură, în special dacă sunt implicate moralitatea și etica. Acest tip de situație îl face pe adolescent să fie împotriva problemelor religioase și să-i considere pe cei ce merg la Biserică niște ipocriți, atitudine greu de corectat și care rămâne pentru tot restul vieții sale”.

Se impune ca demersul pedagogic să permită detectarea sferei de reprezentări religioase în care elevul este inclus, pentru a cunoaște datele problemei și a proceda în consecință. Adevărurile nu se vor deforma,pentru ca mesajul să ajungă la elevi, fără denaturări.

Mitropolitul Veniamin Costachi conștientiza nevoia de lumină a tuturor oamenilor, insistând asupra celor mulți, „cam slabi spre citire și cam grei la înțelegere”, afirmând: „cărțile trebuie sa folosească nu numai celor mari, ci și celor mici, nu numai cetățenilor, ci și țăranilor, nu numai înțelepților ci și proștilor”. El susținea aplicarea acestui principiu prin înființarea școlilor cu predare în limba română, precum și traducerea și tipărirea de cărți în limba poporului.

Principiul învățării active și conștiente

Acest principiu se impune datorită naturii psihice a elevilor și presupune suscitarea activității sufletești a elevilor, concomitent cu procesul de transmitere și însușire de noi cunoștințe.

Specificul acestui principiu se exprimă în considerarea elevului ca subiect al propriului proces de formare, de asimilare a celor transmise și de modelare a personalității sale. De o crucială importanță este ca profesorul să stimuleze prin actul predării participarea elevului la propria educare, de a-l convinge să treacă, de pe poziția de spectator, la cea de actor, întrucât „A instrui pe cineva nu înseamnă a-l face să înmagazineze în minte rezultate, ci a-l învăța să participe la procesul care face posibilă crearea de cunoștințe”.

Educatorul va împărtăși cunoștințele astfel încât elevii să le însușească, acționând cu rațiunea, voința și sentimentul, pentru înțelegerea, aprofundarea și învățarea lor conștientă. Învățarea activă și conștientă trebuie să le trezească dorința de a învăța mai mult, de a studia, de a se documenta și cerceta ei înșiși, din interesul și necesitatea de a cunoaște cât mai multe lucruri necesare pentru mântuire. Învățarea conștientă trebuie să-i dirijeze spre învățarea proprie.

Dinamizarea elevilor la ora de religie presupune introducerea lor într-o permanentă stare de trezvie intelectuală, de concentrare plăcută, de căutare și aflare de soluții pentru unele situații problemă pe care educatorul le produce intenționat. Prin urmare, educația religiosă este activă atunci când izbutește „să schimbe caractere, să zdruncine opinii și mentalități, să purifice de relele deprinderi, să formeze oamenii pentru mai bine și mai frumos”.

Învățarea religiei se concretizează conștient și activ mai ales atunci când profesorul de religie reușește să transforme fiecare întâlnire cu elevii într-o sărbătoare, într-o exaltare sufletească, datorată întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Vasile Băncilă este singurul pedagog român care a tratat, din punct de vedere teoretic, valențele educative ale conceptului de sărbătoare, sesizând faptul că „Rolul esențial în promovarea vibrației emoționale specifică sărbătorii îl are educatorul; el, prin simțul festivului pe care îl posedă și pe care și-l dezvoltă, face ca școala să fie privită de copii ca un loc de sărbătoare; el dă suflul sărbătoresc lecțiilor sale; el valorifică semnificația sărbătorilor creștine și naționale, el cultivă copiilor simțul festivului, conștiința sărbătorilor, el își învață elevii să se bucure și să facă bucurii altora”.

Principiul învățării active și conștiente reprezintă o ghid-îndrumător pentru activitatea profesorului, care va ține seama de însemnătatea care revine efortului personal în procesul complex de instruire. Conlucrarea dintre educat și educator conduce de la lepădarea de sine la progres în desăvârșire, condiție importantă a mântuirii omului.

Principiul sistematizării și continuității cunoștințelor

Sistematizarea, structurarea și continuitatea cunoștințelor este garantată atât prin documente școlare (planuri cadru, programele și manualele școlare), cât și prin activitatea concretă de comunicare și însușire a noilor cunoștințelor.

Principiul sistematizării și continuității reclamă ca toate cunoștințele, priceperile și deprinderile să fie dobândite într-o anumită ordine logică, după un anumit sistem, care să asigure o dezvoltare progresivă.

A preda aplicând principiul sistematizării și continuității cunoștințelor înseamnă, pe de o parte, coordonarea informațiilor și influențele exercitate într-un sistem, iar pe de altă parte, asigurarea condițiilor psihologice necesare înglobării și armonizării acestora în experiențele premergătoare ale copilului. Continuitatea rezultă, așadar, ca o repercusiune firească a integrării naturale a acestora.

Respectarea acestui principiu în activitatea de predare și învățare a religiei are ca premisă însușirea unui ritm de muncă adecvat, promptitudine și conștiinciozitate în realizarea sarcinilor învățării. Educatorul va urmări ca învățarea să se facă regulat și să fie urmată de evaluare, pentru a educa elevii în spiritul deprinderilor de muncă independentă și pentru a înlătura riscul învățării în salturi, care poate conduce la producerea lacunelor în pregătirea lor și a posibilelor carențe în formarea personalității religios- morale a celui educat.

Mitropolitul Iacob Stamate propunea în memoriul său acest principiu didactic, considerând că scopul ultim al învățământului este formarea deprinderilor „prin repetare continuă și fără întrerupere”, pentru obținerea rezultatelor dorite. Familiarizat cu progresele pedagogiei apusene, el recomanda evitarea metodei memorării mecanice, ca „să nu se încarce prea mult mintea școlarilor, deoarece cauzează oboseală și scăderea randamentului, învățătura să se comunice gradat, continuu și nu în salturi”.

Principiul îmbinării teoriei cu practica

În practica didactică, noțiunea de teorie face referire la ansamblul de cunoștințe, noțiuni, legi, principii etc. care urmează a fi predate și învățate, iar conceptul de practică înglobează întreaga paletă a formelor de activitate practică, capabile să modifice, într-un fel oarecare, realitatea. Învățământul modern urmărește să susțină aplicarea în forme variate a informațiilor teoretice în activități practice.

Principiul îmbinării teoriei cu practica postulează tocmai această cerință, ca lecțiile să ofere suficiente oportunități de punere în valoare prin practică, a informațiilor teoretice și a capacităților învățate.

Mitropolitul Veniamin Costachi aprecia importanța susținerii teoriei prin practică, condiție valabilă la toate tipurile de școli, afirmând că „fieștecare știință sau meșteșug se câștigă prin teorie sau practică! Și de a se face desăvârșit cineva în vruna dinte aceste trebuie să fie și teoreticos, și practicos”. Aplicând acest principiu în domeniul educației religioase, mitropolitul Veniamin Costachi cerea rigurozitate în transpunerea învățăturii în practică, prin săvârșirea faptelor morale și sociale, contribuind, astfel, la bunăstarea societății.

Pe fundamentul acestui principiu, cunoștințele transmise prin procesul de învățământ își certifică valoarea prin acțiunile provenite din ele. În demersul întreprins de educator în predarea religiei, acestui principiu i se acordă o însemnătate deosebită. În învățătura creștină, fapta este lucrătoare spre mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos ne atrage atenția că cei din jur ne judecă după fapte (Matei 7, 20). Ne avertizează, de asemenea, să avem grijă și să nu pierdem din vedere lucrurile esențiale: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! Va intra în împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21), prin urmare să fim atenți la recomandarea „Fiți dar împlinitori ai Cuvântului, și nu numai ascultători ai Lui”, făcută de Sfântul Iacob (Iacob 1, 22), căci „credința fără fapte este moartă” (Iacob 2, 26).

Practic, cunoștințele deschid inima copiilor față de semeni, pentru slujirea semenilor prin acțiuni și fapte concrete. În acest fel, elevii pun în practică în viața comunitară și școlară ceea ce au aflat și trăiesc în ambianța orelor de religie.

Profesorul de religie se va feri de încărcarea excesivă a memoriei elevilor cu nume, date și cunoștințe pur teoretice, iar adevărurile de credință vor fi etalate astfel încât elevii să-și conducă viața după ele, urmând exemplele Domnului nostru Iisus Hristos și pe ale sfinților. Profesorul va fi un exemplu numai în măsura în care respectă el însuși ceea ce îi învață pe elevii săi.

Educația religioasă își realizează, astfel, scopul de a forma persoane depline, oameni vrednici, capabili să-și manifeste dragostea și respectul față de țară, față de Dumnezeu, de Biserică și de aproapele.

Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor

Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor coordonează atenția educatorului asupra calității rezultatelor învățării, în sensul pregătirii trăiniciei, a viabilității acestora. Toate informațiile achiziționate urmează să fie folosite mai departe în activitatea de învățare sau în cea practică. Condiția fundamentală a folosirii cunoștințelor anterioare rezidă în temeinicia lor, trăinicie care, din punct de vedere didactic, este subordonată nu numai de modului în care au fost asimilate, ci și variatelor procedee folosite pentru fixarea și consolidarea lor. În vreme ce alte principii vizează modul în care se desfășoară învățarea, acest principiu se referă la tot ceea ce educatorul întreprinde în vederea fixării cunoștințelor. Luând în considerare faptul că uitarea intervine după anumite legi, momentul fixării ca activitate distinctă în cadrul proiectării și realizării scenariului didactic este imperios necesară, pentru a preveni acest proces și a asigura trăinicia celor învățate.

Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor vizează, în special, finalitățile educației: cunoștințe fundamentale și profunde, reprezentative pentru disciplina școlară studiată; priceperi și deprinderi practice care să garanteze o bună capacitate de adaptare la condițiile concrete ale vieții; aptitudine și voință de autoeducare.

Trebuie urmărită o atentă dimensionare a cantității și calității informației oferite de către educator, adaptarea expectanțelor și cerințelor, care să nu conducă nici la descurajarea elevilor, nici la plictisirea lor, ci la întreținerea interesului copiilor pentru tematica studiată. Cunoștințele se cer a fi transmise gradual, din aproape în aproape, noile informații preluând, detaliind, întărind și valorificând în chip firesc vechea informație.

Dintre regulile Sfântului Vasile cel Mare, multe însumează variate dimensiuni pedagogice, inclusiv cu referire directă la acest principiu. Luând în discuție problema concentrării vieții în Hristos, Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre exigența „neîmprăștierii minții”, deoarece „dacă mintea noastră se împrăștie la diferite lucruri nu putem să împlinim desăvârșit nici o altă poruncă, nici însăși iubirea față de Dumnezeu, nici iubirea față de aproapele. Pentru că nu poate cineva să învețe cu precizie vreo artă sau știință, dacă mereu trece de la una la alta, și nici nu este cu putință să învețe una perfect de la altele, fără să cunoască cele ce sunt cerute (ca proprii ) pentru împlinirea scopului. Deci trebuie ca acțiunile să corespundă scopului, pentru că prin procedee improprii nu se obține nimic drept (rațional), fiindcă nu se poate ajunge scopul fierăriei prin lucrarea olăriei (ceramicii), nici laurii atletici nu se câștigă prin exercitarea (cântarea) la fluier. Pentru fiecare scop se cere o muncă anumită și corespunzătoare. De aceea, și asceza exercitată după Evanghelia lui Hristos, pentru a plăcea lui Hristos, se face prin îndepărtarea de grijile lumii și prin totala noastră înstrăinare de distracții”.

Focalizarea atenției într-o singură direcție, ca parte necesară a principiului temeiniciei , vine să asigure formarea în timp a credinței și a valorilor ei pentru subiectul educat.

Principiul asigurării conexiunii inverse

Principiul asigurării conexiunii inverse (al retroacțiunii, al feed-back-ului) vine în întâmpinarea necesității reîntoarcerii și a îmbunătățirii din mers a rezultatelor și proceselor în funcție de informația inversă primită despre rezultatele anterioare și calitatea proceselor de predare și învățare.

În etapa de fixarea a cunoștințelor predate, profesorul va opta pentru diferite metode de lucru (observarea directă, întrebări, teste scurte, localizarea pe hartă, găsirea unor versete etc.) ,urmărind atât evaluarea elevilor, cât și autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu intenția identificării fragmentelor sau secvențelor ce trebuie ameliorate.

Informațiile receptate de către profesor de la elevi prin procesul de feed-back pot fi fructificate în procesul de învățare, pentru refacerea acțiunii inițiate sau pentru îmbunătățirea rezultatele anterioare.

Prin folosirea principiului conexiunii inverse, profesorul sesizează nivelul de îndeplinire a obiectivelor operaționale propuse și, în concordanță cu situația detectată, alege soluțiile de ameliorare a rezultatelor. Avantajele utilizării și respectării acestui principiu constau în: identificarea gradului de asimilare și înțelegere a noilor cunoștințe, stimularea învățării cauzată de testarea continuă, posibilitatea ca educatorul să constate și să corecteze greșelile făcute de elevi, surmontarea dificultăților de înțelegere apărute pe parcursul predării, reglarea și ameliorarea rezultatelor procesului de predare- învățare, prevenirea suprasolicitării elevilor.

Principiul motivației

Motivația învățării este definită ca totalitatea intereselor, idealurilor care îndeamnă, susțin energetic și direcționează desfășurarea activității de învățare. Motivația, numită și „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor și menține atenția voluntară. I. Nisipeanu scrie că „învățământul religios trebuie să fie afectiv, să trezească în copii sentimente vii și intense de plăcere, de pietate, de compătimire, de admirație față de Dumnezeu”.

Interesul pedagogic ia naștere dintr-o sete lăuntrică de cunoaștere, de acumulare de bunuri cultural-spirituale din patrimoniul cultural- material și spiritual- al omenirii. Posedând instinctul curiozității, ca dorință și manifestare a interesului pentru un lucru nou, neobișnuit sau deosebit, la copii apare plăcerea de a învăța, asociată cu dorința de a afla, dinamizând toate funcțiile sufletești în vederea dobândirii noilor achiziții.

Interesul pedagogic are o puternică valență formativă și din această cauză interesul se cere trezit, susținut și potențat, constituind un real fundament al dobândirii achizițiilor ulterioare și al formării caracterului moral-religios al copilului, orientat spre bine, adevăr, frumos, dreptate și lumină.

Prin intermediul educației religioase se urmărește transformarea interesului în scop, întrucât acesta rămâne constant și îl orientează pe copil spre lumea valorilor morale, estetice, religioase etc. Absența interesului ar conduce la diminuarea vizibilă a eficienței din sistemul de învățământ. Doar prin intermediul interesului cu rol pedagogic afectivitatea se înviorează, intelectul se îmbogățește, voința este impulsionată la acțiuni și este susținut progresul fizic și moral.

Ținând seama de acest principiu, profesorul de religie va organiza activitatea didactică de așa manieră încât să prezinte cunoștințele religioase într-un mod interesant și atractiv și să vină în întâmpinarea întrebărilor existențiale ale copiilor, preocupat să mențină permanent trează curiozitatea elevilor. Treptat, copiii își vor forma convingeri referitoare la valoarea sufletului și vor înțelege adevăratul scop al vieții omenești. După formarea acestor convingeri, profesorul va urmări să amplifice sentimentul responsabilității și simțul datoriei, provocându-i pe copii la o întrecere cu ei înșiși și trezindu-le dorința de autodepășire, prin perseverarea pe calea binelui.

Principiul ecclesiocentric

Acest principiu specific educației religioase reclamă ca toți cei care se ocupă de educația religioasă să răspândească cunoștințele conform învățăturii Bisericii , purtătoarea atributului infaibilității, întrucât conducătorul nevăzut al Bisericii este Mântuitorul Iisus Hristos, căci Dumnezeu-Tatăl „ L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 22-23).

Biserica creștină constituie polul în jurul căruia gravitează totalitatea acțiunilor pedagogiei divine, este „mama fecioară care iubește cu iubire de mamă pe cei ce se adună în jurul ei, hrănindu-i ca pe niște tineri nevârstnici cu laptele învățăturilor ei”.

Biserica este păstrătoarea mijlocului de renaștere și reînnoire, a Botezului ca sfântă taină instituită de Mântuitorul Iisus Hristos și deținătoarea harului divin, oferit de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin mijlocirea Duhului Sfânt, Sfinților Apostoli și urmașilor lor, episcopi și preoți, până la sfârșitul veacurilor.

Întregul demers didactic al orelor de religie are drept scop nașterea și potențarea sentimentului de dragoste față de Dumnezeu și Biserica Sa, care să conducă la dorința de a frecventa Biserica, manifestare practică a credinței și dragostei omului față de Dumnezeu.

Elevii vor fi învățați să privească Biserica, în calitatea de trup hristic, ca pe un loc sacru și ca spațiu al întâlnirii omului cu Dumnezeu. E locul în care se primesc Sfintele Taine, locul unde primin învățătura cea de viață dătătoare, unde celebrăm sărbătorile și îi cinstim pe Sfinți. Cunoștințele preponderent teoretice oferite de profesor în clasă la ora de religie vor fi completate, întregite prin participarea la diferite aspecte ale vieții liturgice.

Conștientizând faptul că, în afara Bisericii nu există nici progres duhovnicesc, nici mântuire, ierarhul Andrei Șaguna dispunea, printr-un ordin din 15 decembrie 1854, adresat profesorilor Institutului Teologic Pedagogic, ca elevii să rămână în Sibiu în perioada sărbătorii Nașterii Domnului, în vederea participării lor la sfintele slujbe și a îndrumării lor în probleme duhovnicești.

Din toate aceste considerente rezultă faptul că educația religioasă are un caracter ecclesiocentric și este necesar ca programele de învățământ specifice disciplinei să aibă aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principiul hristocentric

În centrul pedagogiei creștine se află persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, Cel întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, venit special în mijlocul nostru ca Învățător și Mântuitor, pentru a ne descoperi Calea care duce la viață. În centrul credinței creștine stă Hristos, Învățătorul care dăruiește putere, sens și viață tuturor creștinilor.

Împărtășind învățătura propovăduită de Fiul lui Dumnezeu, educația religioasă gravitează în jurul persoanei divino-umane a Mântuitorului Iisus Hristos, pe care îl recunoaște ca adevăratul Pedagog. Biserica și școala continuă educația făcută de Iisus Hristos, care prin învățătura Sa rămâne Persoana de referință pentru toate timpurile. Spre deosebire de învățăturile omenești, care se află sub semnul schimbărilor cauzate de progres sau descoperiri științifice, învățătura lui Hristos are caracter veșnic, neschimbabil, lucru explicat prin natura ei spirituală, cerească și prin scopul ei ultim, cel al desăvârșirii și mântuirii omului.

La ora de religie copiii află încă o dată cât de mult îi iubește Dumnezeu, ca să poată și ei răspunde chemării Lui: „Lăsați copiii să vină la Mine” (Marcu 10, 14). Cu suflete curate, copiii îl percep pe Dumnezeu, știu multe despre El, dar e mai mult o cunoaștere sentimentală, ca cea la care face referire Sfântul Grigorie de Nissa când afirnâmă că „ omul poartă în el într-o anumită măsură cunoșterea lui Dumnezeu”. Această cunoaștere naturală a divinității trebuie completată, în cadrul orelor de religie, cu învățăturile revelate necesare pentru mântuire.