Politici Educationale In Invatamantul Universitar

Capitolul I Politici educaționale în învățământul universitar

1.1. Declarația de la Bologna

Procesul Bologna a devenit o realitate concretă și relevantă în creștere pentru Uniune și cetățenii săi în ultimii ani. Dat fiind faptul că oferă posibilitatea interrelaționărilor cu celelalte țări europene, oferă o și mai mare dimensiune acestei realități. Între timp, asistăm la “o dezvoltare și o creștere a conștientizării în mare parte a lumii politice și academice și se manifestă nevoia publică de a stabili o Europă mai completă și în continuă căutare, care se axează în special pe construirea și consolidarea dimensiunilor sale intelectuale, culturale, sociale, științifice și tehnologice”.

Spațiul european a devenit centrul de dezvoltate socială și umană, care le oferă cetățenilor săi competențele necesare cu ajutorul cărora să facă față provocărilor noului mileniu.

Importanța educației și a cooperării educaționale în dezvoltarea și consolidarea societăților stabile, democratice și pacifiste este universal recunoscută, cu atât mai mult din punct de vedere al situației din sud-estul Europei.

Mai multe țări europene au acceptat invitația de a se implica ele însele în atingerea obiectivelor stabilite în declarație, prin semnarea acesteia sau prin exprimarea acordului lor de principiu. Direcțiile luate de către diverse reforme în ceea ce privește învățământul superior, lansate în același timp în Europa, au dovedit hotărârea multor guverne de a acționa.

Instituțiile europene de învățământ superior, din perspectiva lor, au acceptat provocarea de a juca un rol important în construirea spațiului european de învățământ superior, ca și în aplicarea principiilor stipulate în Bologna Magna Charta Universitatum, din 1988. Acest lucru este de maximă importanță, dat fiind faptul că „independența și autonomia universităților asigură adaptarea continuă a învățământului superior și a sistemelor de cercetare la nevoile în schimbare, la cerințele societății și la progresele științifice”.

În domeniul Învățământului superior european, cu ocazia Conferinței Confederației Rectorilor din Uniunea Europeană a avut loc Declarația comună a Miniștrilor Educației din Europa convenită la Bologna în data de 19 iunie 1999.

Declarația de la Bologna are ca obiective principale:

Adoptarea unui sistem de diplome ușor de comparat și de, de asemenea, de recunoscut, prin implementarea ideii de completare a diplomei, în vederea promovării puterii de angajare a cetățenilor Europei și competitivității internaționale a sistemului educațional superior european.

Adoptarea unui sistem bazat în mod esențial pe două cicluri, de subabsolvire și de absolvire. Accesul la al doilea ciclu va necesita completarea cu succes a studiilor din primul ciclu, care ar putea dura cel puțin trei ani. Diploma primită după absolvirea primului ciclu va fi, de asemenea, relevantă pentru piața de muncă europeană ca un nivel anume de calificare. Al doilea ciclu ar trebui să ducă spre diploma de master și/sau de doctor, așa cum se întâmplă în multe țări ale Europei.

Stabilirea unui sistem de credite – ECTS – ca o manieră oportună de a promova ideea de mobilitate a studenților peste tot în lume. Creditele ar putea fi obținute și în contexte care nu implică învățământul superior, care include învățarea pe tot parcursul vieții, ceea duce la recunoașterea lor de către universitățile în cauză.

Promovarea mobilității prin depășirea obstacolelor către exercițiul efectiv al circulației libere.

Promovarea cooperării europene în asigurarea calității unei viziuni legate de ideea de a dezvolta criterii și metodologii comparabile.

Promovarea dimensiunilor necesare europene legate de învățământul superior, mai ales în ceea ce privește dezvoltarea curriculară, cooperarea inter-instituțională, schemele de mobilitate și programele integrate de studiu,formare și cercetare.

Semnarea acestei declarații a presupus angajamentul țărilor europene de a duce la îndeplinire aceste obiective în vederea consolidării unui spațiu european al învățământului superior.

Asigurarea unei mai bune compatibilități și a unei comparabilități a sistemelor de învățământ superior necesită o preocupare continuă pentru ca rezultatele să fie din ce în ce mai bune. Întotdeauna este nevoie de promovarea unor măsuri concrete, prin realizarea unor pași concreți și tangibili.

Trebuie să avem în vedere mai ales obiectivul de a crește competitivitatea internațională a sistemelor europene de învățământ superior. Vitalitatea și eficiența oricărei civilizații poate fi măsurată prin modul în care cultura sa atrage alte țări. Trebuie să ne asigurăm că sistemul european de învățământ superior acumulează un grad de atracție pe plan mondial egal cu tradițiile noastre extraordinare, culturale și științifice.

1.2. Reglementări privind formarea și evaluarea educației în spațiul universitar

După cum am menționat mai sus, Consiliul European a stabilit drept obiectiv strategic în martie 2000 în cadrul Conferinței de la Lisabona (23-24 Martie 2000) stabilit ca : „Europa … să devină (până în 2010) cea mai competitivă și dinamică societate bazată pe cunoaștere, în lume, capabilă să susțină creșterea economică cu locuri de muncă mai multe și mai bune și cu o mai mare coeziune socială”.

Printre obiectivele vizate, amintim:

creșterea substanțială a investiției în educație;

reducerea la jumătate până în 2010 a numărului persoanelor între 18-24 de ani care nu depășesc nivelul învățământului obligatoriu;

crearea unor centre de formare conectate la Internet, ca parte a unor rețele locale mulți-funcționale de învățare;

crearea unui cadru european de definire a competențelor cheie pentru învățarea continuă (ICT, limbi străine, cultura tehnologică, antreprenorială, competențe sociale etc.); 

creșterea mobilității și recunoașterea reciprocă a calificărilor (formale, informale etc.);

CV-ul “comun” european, ca mijloc de echivalare a aprecierii capacității cuiva de a ocupa un loc de muncă în Europa.

O altă reglementare importantă pentru instituțiile de învățământ superior a venit din partea Consiliul Europei la întâlnirea din Barcelona în 2002. Competențele cheie europene s-au stabilit în programul de lucru „Educație și Formare 2010” adoptat cu ocazia amintită. Acestea reprezintă un pachet transferabil și multifuncțional de cunoștințe, abilități și atitudini de care fiecare individ are nevoie pentru dezvoltarea personală, incluziune socială și inserție pe piața muncii. Acestea ar trebui să fie dezvoltate până la sfârșitul școlarității/formării obligatorii și ar trebui să constituie o bază pentru formarea continuă .

În cadrul întâlnirii Consiliului Europei de la Barcelona din 2002 , “Comisia Europeană stabilește obiectivul de a face din sistemele educaționale și de formare din Europa o referință de calitate pentru întreaga lume până în 2010”.

Modul de structurate a sistemului educațional universitar din România a fost stabilit în cadrul Raportului de țară pregătit pentru conferința misiștrilor educației de la Berlin.

Raportul de țară face referiri la Declarația de la Bologna, ca document fundamental de schimbare pentru învățământul superior din Romania.

Obiectivele acceptate, pentru crearea unui nivel de studiu european, sunt de asemenea obiectivele adoptate de către universități pentru restructurare și modernizare.

Discuțiile care au avut loc la nivelul Consiliului Național al Rectorilor, în timpul numeroaselor dezbateri, au dus la o aprobare unanimă cu privire la schimbarea structurii învățământului universitar într-una pe cicluri, schimbare ce a avut loc începând din 2005.

Astfel, învățământul universitar este structurat astfel: I – Studii universitare de Licență (180 – 240 ECTS); II – Studii universitare de Masterat (120 ECTS) și Ciclul III – Studii universitare de Doctorat (180 ECTS).

Raportul de țară pentru perioada 2004 – 2005 face referiri la Procesul Bologna implementat la noi în țară. Astfel, se face și o scurtă descriere a evoluției reformelor legislative în Romania cu privire la reorganizarea învățământului superior .

Prin reorganizarea întregului sistem de învățământ superior, Romania a făcut pași importanți către Spațiului European al Învățământului Superior.

Declarația de la Conferinta Națională a Învățământului Superior (5 noiembrie 2003) a exprimat angajametul tuturor reprezentanților academici (Universități, Consiliul Național al Rectorilor și Ministerul Educației și Cercetării) pentru a susține obiectivele declarate la Bologna , Praga 2001 și Berlin 2003 cu ocazia reuniunilor ministeriale.

Conferința Miniștrilor de la Bergen din 2005, a fost momentul când s-a consemnat faptul că aproape toate țările au trecut la implementarea unui sistem de asigurare a calității pe baza criteriilor stabilite în Comunicatul de la Berlin și pe baza unei intense cooperări și participări la rețele (instituționale). Tot cu prilejiul acestei conferințe a fost prezentat documentul pe care l-a elaborat ENQA, intitulat Standarde și Direcții de Acțiune pentru Asigurarea Calității în cadrul Spațiului European al Învățământului Superior/ Standards and Guidelines for Quality Assurance în the European Higher Education Area, acesta a fost acceptat drept cadru de referință pentru toate universitățile europene, fiecare țară hotărând dacă va implementa aceste standarde și în ce condiții. Acest document cuprinde:

Introducere privind bazele (principiile, scopurile și obiectivele) standardelor și

ghidurilor de asigurare a calității în învățământul superior;

Lista standardelor și ghidurilor europene privind asigurarea internă a calității în

cadrul instituțiilor de învățământ superior;

Lista standardelor europene privind asigurarea externă a calității învățământului

superior;

Lista standardelor europene privind agențiile de asigurare externă a calității;

Descrierea sistemului de evaluare „peer review” pentru agențiile de asigurare a

calității (Contextul internațional, Controalele periodice ale agențiilor, Registrul agențiilor de asigurare externă a calității care operează în Europa, Forul consultativ European pentru asigurarea calității în învățământul superior);

Perspective și dificultăți;

Anexă: Un model teoretic de evaluare a agențiilor de asigurare a calității.

Standardele și recomandările europene de asigurare internă a calității în cadrul instituțiilor de învățământ superior sunt:

politica educațională și procedurile pentru asigurarea calității;

aprobarea, monitorizarea și evaluarea periodică a programelor de studii și certificarea;

evaluarea studenților;

asigurarea calității corpului didactic;

resursele necesare procesului de învățare și sprijinirea studenților;

sistemul informațional;

informația de interes public.

Noua legislatie din 2011 (Legea Educației Naționale) prevede deasemenea reorganizarea studiilor universiatre în trei cicluri (licentă, master și doctorat).

Cu ocazia revizuirii rezultatelor de parcurs ale Strategiei de la Lisabona, în anul 2006, „Consiliul Europei a reafirmat factorii cheie ce pot asigura Europei creșterea productivității: cunoașterea, cercetarea, inovația și educația”.

În anul 2006, se afirmă că pentru integrarea în Uniunea Europeană educația în România trebuie să iasă din mediocritate și să fie performantă, că „performanța sistemului de educație și cercetare din România, precum și competitivitatea acestuia pe piața europeană sunt lucruri extrem de importante pentru țara noastră și că educația și cercetarea sunt sisteme care creează valori”.

O serie de indicatori precum „dezvoltarea economică (PIB/cap de locuitor), buna guvernare (indicele de percepție a corupției), educația (scorul la testul PISA și, respectiv, locul ocupat de universitățile naționale în topul primelor 500 de universități din lume determină standardul de bunăstare al unui popor”.

În cadrul Conferinței Miniștrilor de la Londra din 2007 s-a apreciat faptul că Standardele și liniile directoare pentru Asigurarea Calității în Spațiul European al Învățământului Superior, adoptate la Bergen în 2005, s-au dovedit un puternic factor de schimbare în domeniul asigurării calității, deoarece toate țările angajate în reformă au început să le implementeze, unele țări realizând progrese însemnate în această direcție. De asemenea, în cadrul acestei conferințe a fost evidențiată importanța primului Forum European al Asigurării Calității din 2006 (organizat de Grupul E4- EUA, ENQA, EURASHE și ESIB), care a oferit țărilor implicate în Procesul Bologna ocazia să discute despre evoluțiile realizate la nivel european în domeniul asigurării calității. Pe de altă parte, miniștrii responsabili cu învățământul superior au îndemnat Grupul E4 să organizeze anual Forumul European al Asigurării Calității, pentru a facilita diseminarea bunelor practici și a asigura continua îmbunătățire a calității în Spațiul European al Învățământului Superior. Bunăoară, miniștrii au apreciat crearea de către același Grup E4, a Registrului European al Agențiilor de Asigurare a Calității din Învățământul Superior, care permite tuturor celor implicați, precum și publicului larg, accesul liber la informațiile obiective despre agențiile de asigurare a calității demne de încredere, care își desfășoară activitatea în conformitate cu Standardele și liniile directoare pentru Asigurarea Calității în Spațiul European al Învățământului Superior. În contextul politicii integrării europene, introducerea sistemelor de asigurare a calității în învățământul superior european, a devenit odată cu Procesul Bologna, un obiectiv prioritar nu numai pentru comunitățile academice din țările Uniunii Europene dar și pentru cele ale țărilor care aderă la Uniunea Europeană. Asigurarea calității înseamnă crearea încrederii, în rândul publicului, că sistemele naționale de învățământ superior răspund așteptărilor, fac ce trebuie, cheltuiesc banul public în chip eficace (se întâmplă ceva cu sens) și eficient (activitățile nu costă mult mai mult decât valorează). Motivele pentru care s-a recurs la asigurarea calității educației, pe plan european și nu numai, sunt legate de factorii amintiți anterior, și anume: noua condiție a universității ca învățământ de masă, convergența sistemică europeană, facilitarea circulației internaționale a forței de muncă, ce presupune recunoașterea diplomelor etc. Asigurarea calității face parte din managementul calității, adică un întreg ansamblu de măsuri care au ca scop ca universitățile să poată planifica obținerea calității, să-i determine parametrii, s-o măsoare și să dovedească rezultatul obținut.

Cu ocazia prezentării Raportului de țară la Londra în data de 15.12.2007, România prezintă aspecte cu privire la ciclurile învățământului universitar din țara noastră, aflate în derulare conform procesului Bologna.

În ceea ce privește posibilitățile de acces la următorul ciclu universitar, noua structură a Învățământului Superior asigură evoluția studenților către ciclurile universitare superioare de pregătire. Absolvenții ciclului de LICENȚĂ pot urma ciclul doi MASTER și mai departe se pot înscrie la DOCTORAT. Accesul către ciclurile superioare de Învățământ Universitar se face în urma unui examen specific. Absolvenții ciclului de licență obțin indicele de clasificare ISCED 5A (International Standard Classification of Education).

1.3. Calitatea și competitivitatea educației în învățământul universitar

Pe la începutul secolului al XX-lea sistemele de asigurare a calității au fost folosite pentru standardizarea greutății și măsurării produselor în domeniul industriei. Conceptul de „calitate” în producția industrială a fost dezvoltat prin patru abordări esențiale: (1) inspecția (preocuparea pentru detectarea defectelor), (2) controlul calității (menținerea sub control a calității produsului final), (3) asigurarea calității (construirea permanentă a calității intermediare și finale), (4) managementul total al calității (îmbunătățirea globală a calității acțiunilor și produselor prin măsuri și procese derulate la toate nivelurile organizației). Bunăoară, calitatea „poate fi planificată și îmbunătățită prin mobilizarea permanentă a proceselor principale de management: planificarea calității, controlul calității, îmbunătățirea calitățiiȚ . Dacă ne întrebăm ce semnifică calitatea, antreprenorii au răspunsul gata pregătit: „corespunzător pentru utilizare”.

Cu timpul, sistemele de asigurare a calității au fost extinse și adaptate pentru domeniul serviciilor, precum și pentru o gamă variată de situații.

În lumea afacerilor a fost introdus conceptul de Managementul Calității Totale (TQM), al cărui obiectiv este de „a stabili standardele și procesele care pot asigura calitatea produselor și a serviciilor prin acțiuni continue”.

În educație nu putem aprecia calitatea în contextul procesului de producție. Prin urmare, educația trebuie privită din perspectiva serviciului oferit și mai puțin ca un proces de producție. Datorită elementelor subiective pe care le introduce un serviciu oarecare, caracteristicile de calitate ale educației sunt mai greu de definit. În rezultatul final contează modul de lucru și atitudinea factorilor implicați în calitatea educației.

În anul 2005 se înființează Rețeaua Europeană pentru Asigurarea Calității în Instruirea și Educația Vocațională (ENQA-VET). Un alt mecanism, „Cadrul European al Calificărilor (EQF), înființat în 2006, se bazează pe asigurarea calității, ca instrument de recunoaștere europeană a certificatelor de calificare profesională (European Qualifications Framework)”.

Ca urmare a propunerii ENQA-VET (European Network for Quality Assurance in Vocational Education and Training), la noi în țară s-a format Grupul Național de Asigurare a Calității în Educație și Formare Profesională – GNAC (februarie 2006). Acest organism nu are personalitate juridică și reprezintă un grup de dialog inter-instituțional, cu rol consultativ și de promovare a obiectivelor europene referitoare la asigurarea și evaluarea calității la nivel de sistem și de furnizor de educație și formare profesională. Grupul reunește alte trei instituții cu rol în asigurarea calității, respectiv: Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP), Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic (CNDIP) și Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților (CNFPA). Am făcut o trecere în revistă a organismelor care se ocupă de calitatea învățământului în preuniversitar, pentru a putea face Echivalentul ARACIP pentru învățământul universitar este ARACIS (Agenția Română pentru Asigurarea Calității Învățământului Universitar).

În ultimii 20 de ani schimbările din învățământul superior din România, ca de altfel din întreaga Europă și din multe alte părți ale lumii, au fost pe cât de radicale, pe atât de frecvente. Încă de la începutul anilor 1990, când au fost înființate în România primele universități particulare, a crescut rapid nu numai numărul universităților și al facultăților dar și al programelor de studii/specializări. Ca urmare a acestor diversificări și multiplicări, a fost adoptată Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor. În baza acestei legi a fost înființat Consiliul National de Evaluare Academica si Acreditare (CNEAA), care în perioada 1993-2006  a desfășurat activități susținute, de evaluare, de acreditare instituțională și de programe.

Odată cu participarea României la Procesul Bologna, începând cu 1999, evoluțiile din Spațiul European al Învățământului Superior au impus o nouă abordare a conceptelor și procedurilor de evaluare și asigurare a calității. Astfel, ARACIS a luat ființă în anul 2005 în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 75/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006. Deși conform legii ARACIS a preluat patrimoniul și toate drepturile și obligațiile, infrastructura logistică, personalul tehnic și baza de date ale Consiliului Național de Evaluare și Acreditare Academică, misiunea și modul de funcționare a noii instituții sunt definite în concordanță cu evoluțiile europene stabilite de miniștrii responsabili cu învățământul superior în conferințele desfășurate din doi în doi ani, începând cu anul 2001.

În impunerea politicilor de educație și formare profesională, cele două ministere direct implicate: Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (MECTS) și respectiv Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale (MMFPS) și-au propus adoptarea unui cadru național de asigurare a calității. Acesta va folosi o serie de criterii și procese pentru a crea niveluri de referință ale calității atât la nivelul sistemului național, cât și la nivel de furnizor de educație.

În învățământul universitar românesc au apărut și s-au dezvoltat, după 1989, o serie de factori care au dus la scăderea calității învățământului superior, scăderea credibilității actului educațional în rândurile populației școlare și scăderea competitivității învățământului universitar.

Ne referim aici la:

• masificarea învățământului universitar;

• proliferarea numerică a instituțiilor de învățământ superior de stat și private, precum și a numărului de specializări; apariția și menținerea unor specializări necerute pe piața muncii;

• subfinanțarea cronică a învățământului;

• dispersarea resurselor umane, materiale și financiare într-un număr exagerat de mare de instituții, facultăți programe de studii și specializări, într-o rețea supradimensionată și dezechilibrată teritorial;

• erodarea continuă a statutului cadrului didactic;

• liberalizarea învățământului fără asigurarea unui marketing adecvat;

• neadecvarea învățământului în raport cu o societate bazată pe economie de piață;

• pluralism politic;

• probleme de compatibilizare cu reperele europene.

Odată cu semnarea de către România, în 1999 a Declarației de la Bologna, preocupările naționale pentru asigurarea calității academice au revenit în prim plan, atât la nivel ministerial, cât și la nivel instituțional, deoarece, asigurarea calității este unul din obiectivele centrale ale Procesului Bologna.

Cadrul legislativ național elaborat pentru racordarea învățământului superior românesc la Procesul Bologna, cuprinde o serie de reglementări specifice asigurării calității în învățământul superior, dar și asigurării calității educației la modul general. Ne referim aici în mod concret la Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 3928/21.04.2005, privind asigurarea calității serviciilor educaționale în instituțiile de învățământ superior, anexa acestui ordin, Ordonanța de urgență privind asigurarea calității în educație, nr. 75/20.07.2005, aprobată prin Legea privind asigurarea calității în educație nr. 87/10.04.2006, lege care este de altfel, principalul document care reglementeză asigurarea și evaluarea calității educației în România. Organismul înființat pentru evaluarea asigurării calității în instituțiile de învățământ, după cum am menționat mai sus este Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARACIS) care are, mai precis, atribuții în domeniul acreditării și în domeniul asigurării calității în instituțiile de învățământ superior.

Deși a fost elaborat și adoptat un cadru legislativ referitor la asigurarea calității în învățământul superior, iar universitățile naționale încearcă timid să construiască sisteme de asigurare a calității, căci, credem că despre sisteme de management al calității nu poate fi vorba încă, decât în mod excepțional, (cel puțin dacă avem în vedere prevederile Standardului ISO IWA 2: 2006 – Sisteme de Management al Calității. Linii directoare pentru aplicarea ISO 9001:2000 în domeniul educației) totuși, putem spune că, deocamdată, mai ales dacă ne comparăm cu dezvoltările europene existente, nu dispunem încă de o bază normativă compatibilă pe deplin cu reglementările europene și de un sistem instituțional de reglementare și monitorizare a calității bine definit, în instituțiile de învățământ superior acreditate.

Educația continuă/permanentă este un concept integrator care înglobează toate dimensiunile actului educațional atât sub aspect temporal (educație pe toată durata vieții – lifelong, learning ), cât și sub aspect spațial, articulând toate influențele și acțiunile exercitate asupra participanților la educație într-o structură formală (școală, universitate), non-formală și informală (life – wide education).

Universitățile trebuie să își adapteze curricula la nevoile participanților la educație, oferind programe de formare inițială, dar și de formare continuă, asigurând astfel continuitatea pregătirii și a perfecționării persoanei de-a lungul carierei lui profesionale și pe toată durata vieții acestuia. În toate universitățile există un departament de pregătire (formare inițială și formare continuă) a cadrelor didactice și un departament de educație continuă, deschisă și la distanță care oferă programe de formare continuă pentru diverse categorii de specialiști (economiști, lucrători în administrația publică, afaceri europene etc.). Programele de formare continuă sunt supuse evaluării și acreditării de către ARACIS (Agenția Română pentru Asigurarea Calității în învățământul Superior).

Evaluarea și compararea elementelor definitorii pentru o universitate se realizează între cele mai bune universități din țări cu sisteme economice și politice, cultură și tradiții similare, comparabile. Condițiile de care se ține seamă la evaluarea unei univesități sunt: mărimea, dotările și resursele materiale, bugetul, structura și varietatea programelor educaționale și de cercetare, gradul de internaționalizare, managementul etc. De exemplu se evaluează universități din Austria, Germania și Elveția. O altă evaluare se face între universitățile din Franța, Italia, Spania, Portugalia și țările latino-americane. În altă categorie de evaluare intră universitățile din Coreea de Sud, Malaezia, Taiwan, Japonia, Singapore și Hong-Kong sau cele din țările anglo-saxone etc.

Numărul universităților competitive internațional este relativ scăzut chiar și în țările cu îndelungată și bogată tradiție academică, economie dezvoltată și democrație liberală. Selectivitatea, diferențierea și focalizarea resurselor publice pe universitățile competitive / cu potențial este o condiție esențială în țările cu tradiție academică publică și în țările emergente. Adesea, volumul și calitatea resurselor private suplinesc politica publică privind universitățile. Pe de altă parte, politicile dirijiste și reglementările detaliate nu favorizează dezvoltarea universităților competitive. Egalitatea și „socialismul educațional” nu generează un nivel mai ridicat de calitate medie a educației și cercetării universitare, dar anulează potențialul competitiv al universităților bune; de exemplu, China a adoptat un plan de concentrare a resurselor financiare pe un număr mic de universități publice; C. Kerr a alcătuit în anii ’60, un “Master plan”, separând nouă universități californiene (University of California) de restul (California State University). Cele nouă au devenit „intensive research university” (e.g. Berkley, UCLA, Davis etc.). Într-un mediu academic vibrant, eterogen și concurențial, universitățile bune impun standarde înalte (de exemplu, Ivy League în SUA, Russell Group în U.K.); în SUA și U.K. nu există legi ale învățământului superior și cercetării

Asigurarea calității a intrat în topul agendelor politicilor universitare în multe țări, pentru asigurarea absolvenților cu abilități noi, cu competențe necesare în lumea complexă și interdependentă, globală, de azi. Prin implementarea procesului Bologna se remarcă efortul integrativ în crearea unei structuri comune a programelor din învățământul superior european și dincolo de acest spațiu („zona Bologna” depășește sfera țărilor UE).