Particularitati Si Functii ale Jocului la Varsta Prescolara

CAPITOLUL II

PARTICULARITĂȚI ȘI FUNCȚII ALE JOCULUI LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ

Jocul este o importanta ustensila educaționala ce contribuie la optimizarea abilitațlor cognitive si la conștientizarea procesului cognitiv, în același timp sustinand copilul să facă față mai bine situațiilor emoționale si sociale. Experiența ludică este captivantă, plăcută și induiosatoare, aprinzând astfel motivația și entuziasmul copiilor și sustinand ca fundație solidă a procesului de învațare profundă. Jocurile și distracțiile sunt mai intense la vârstele copilăriei și tinereții. Copii de vârstă ante sau preșcolară se joacă tot timpul. Aceasta le conferă conduitelor lor multă flexibilitate și mai ales le dezvoltă imaginația și creativitatea, si tot prin joc este exprimat și gradul de dezvoltare psihică.

Jocul implica un plan, fixarea unui scop și fixarea anumitor reguli, ca în final să se poată realiza o anumită acțiune ce produce satisfacție, bucurie. Prin joc se afirmă eul copilului si personalitatea sa. Adultul se afirmă prin interludiul activităților pe care le desfășoară, dar copilul nu are altă posibilitate de afirmare decât cea a jocului. Mai târziu, el se poate afirma și prin activitate școlară. Preocupatia școlară se valorifică prin note, acestea se totalizeaza în medii, rezultatul final al învățării fiind intarziat din punct de vedere al evaluării, pe când jocul se epuizeaza ca si activitate creând bucuria și satisfacția acțiunii ce o cuprinde. Pedagogia ne învață că jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, generată de tendințe specifice copilului trebuințe, dorințe. De aceea, jocul constituie o formă de exprimare întâlnită la copiii tuturor popoarelor; din cele mai vechi timpuri, a fost, este și va rămâne tovarășul nedespărțit al copilăriei.

Jocul este una dintre activitățile prin care copilul descopera si exploreaza lumea reală. El influențează toate aspectele dezvoltării școlarului: percepția, gândirea, memoria, imaginația, interesele, sentimentele, voința. Pentru învățământul primar, jocul didactic „este o specie de joc care îmbină armonios elementul instructiv și educativ cu elementul distractiv”, este „un tip de joc prin care învățătorul consolidează, precizează și verifică cunoștințele predate elevilor, le îmbogățește sfera de cunoștință”. Jocul reprezintă un ansamblu de acțiuni și operațiuni care urmăresc obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică si sociala a copilului. Jocul incorporat în activitatea didactică, elementul de joc intipareste acesteia un caracter mai viu si mai atragător, aduce varietate si o stare de bună dispoziție functională, de destindere, de veselie si bucurie, ceea ce previne apariția plictiselii, a monotoniei și a oboselii. Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care educatorul introduce, consolidează, precizează și chiar verifică cunoștințele elevilor, le imbogățește sfera lor de cunoștințe, pune în valoare aceste cunostinte și le antrenează capacitățile creatoare ale acestora. Când jocul este utilizat în procesul de învățământ, acesta dobândește funcții psihopedagogice semnificative, sporind interesul de cunoaștere fată de conținutul lecției si asigurând participarea activă a elevului la lecții.

Odată cu împlinirea vârstei de 6 ani, începe procesul de integrare în viața școlară, a copilului, ca o necesitate obiectivă determinată de cerințele de culturalizare și evoluarii sale multilaterale. Incepand cu această vârstă, o bună parte din timp ramane rezervată școlii, activității de învățare, care devine o preocupare majoră. In programul zilnic al elevului intervin schimbări majore impuse de importanta pe care o are acum școala, schimbări care nu diminuează însă dorința copilului de joc, jocul si joaca rămânâd o problemă majoră în prioada copilăriei.

Jocul didactic reprezintă o metodă de învățământ în care predomină acțiunea didactică simulată. Această acțiune fructifica la nivelul instrucției scopurile adaptive de tip recreativ specifice activității umane, în general, în anumite momente ale dezvoltarii sale ontogenetice, în mod special.

Psihologia jocului pune in evidenta importanța intensificarii acestei metode mai ales în învățământul preșcolar și primar. Examinarea sa permite cadrului didactic punerea in valoare a principalelor cinci direcții de dezvoltare. Aceste directii de dezvoltare sunt orientate astfel:

de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile;

de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase;

de la reflectarea vieții personale și a ambianței apropiate, la reflectarea evenimentelor vieții sociale’’(Elkonin);

de la jocurile fară subiect spre cele cu subiect;

de la șirul de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect și cu desfășurare sistematică.

In examinarea jocurilor accentul trebuie pus pe introducerea unor sisteme care sa intensifice procesul de adaptare al copilului la:

viata de colectiv in gradinita, scoala,

largirea relatiilor dintre copii prin munca in grupuri mici ( in cadrul activitatii cu grupa intreaga prin stimularea colaborarii intre copiii unei echipe ),

cresterea contributiei jocurilor in stimularea proceselor psihice complexe cu precadere a gandirii.

constientizarea principiilor de comportare,

2.1. Funcții generale ale jocului

Faptul că jocul are un rol deosebit de important in viață și evoluția copilului este

demonstrată prin atenția deosebită ce i s-a acordat de către psihologi de-a lungul timpului și nu numai. Funcțiile jocului se schimbă în raport cu varsta jucatorului. Astfel, daca pentru copil, jocul este o activitate de baza, pentru adult reprezintă un substituent al activităților serioase.

Unii autori a căror convingere despre joc am prezentat-o în analiza precedenta, sunt astăzi apreciați ca avand aceleasi convingeri în ipotezele exprimate cu privire la esenta și funcțiile jocului, considerăm că cercetarea succesiva a teoriilor formulate de aceștia relevă plurivalentele fenomenului ludic ce are implicații multiple în planul dezvoltării psihofizice a indivizilor.

Ansamblul caracteristicilor atașate de-a lungul timpului notiunii de joc pot fi analizate pornind de la urmă toarele afirmatii:

Ursula Șchiopu, "jocul este un fenomen tranzitoriu, un mijloc de exprimare și exteriorizare a trăirilor în forme concrete de conduită".

J. Chateau: "jocul este un proces și o cale de modelare"; "jocul este cea mai bună introducere în arta de a munci".

Leontiev: " jocul este transpunerea în plan imaginar a vieții reale, pe baza transfigurării realității și a preluării aspirațiilor, tendințelor, dorințelor copilului";"jocul este o activitate de tip fundamental, cu rol hotărâtor în evoluția copilului,constând în reflectarea și reproducerea lumii reale într-o modalitate proprie copilului,rezultat al interferenței dintre factorii bio-psiho-sociali."

Iliov: "jocul este în același timp muncă, altă realitate, fantezie."

Principalele funții ale jocului sunt mentale si motorii, functia principală fiind de realizare a eului, de formare si manifestare a personalității. Ca si functie secundara putem enumera:

functia de divertisment ( pentru ca inlatura plictiseala pricinuita de lipsa activitatii ),

de element odihnitor ( stiut fiind faptul ca jocul oboseste mai putin ),

de relaxare.

Prin joc, copiii, asimileaza realul la eu, si prin imitatie asimileaza eul la real. Deasemenea, tot prin joc acestia se descarca energetic, isi rezolva anumite conflicte, se dezvolta si se informeaza si socializeaza cu altii.

Ca valori ale jocului, putem enumera:

dezvoltarea si exersarea atentiei si a imaginatiei,

perfectionarea perceptiilor si a senzatiilor

folosirea limbajului

dezvoltarea spiritului de echipa, a spiritului de competitie

dezvoltarea spiritului de observatie, a spiritului de initiativa

influentarea comportamentului copiilor, mai ales prin intermediul regulilor, care fac copiii sa invete o conduita civilizata.

Orice joc implica:

disciplina,

respectarea anumitor reguli,

putere de stapanire,

respect pentru ceilalti,

critica si cooperare,

realizarea corecta a sarcinilor,

comunicare.

Jocul pregateste individul pentru viata de adult. Privindu-se o clasificare a jocurilor se observa ca exista o multitudine de tipuri de joc. Multiplele clasificări implică, direct sau indirect, și ideea de funcții ale jocului, literatura de specialitate relevand:

funcții esențiale

funcții secundare

funcții marginale ale jocului.

Funcția de baza a jocului se exprimă prin asimilarea practică și mentală a caracteristicilor lumii și vieții. Este o funcție de cunoaștere, ea garantand „dozarea subtilă a caracteristicilor cognitive ale jocului, adancirea acestora pe parcursul consumării sale". Acțiunea diferențiată a acestei funcții stabileste aderări individuale, specifice ca doza și intensitate la anumite jocuri; sunt preferate anumite jocuri la un moment dat, curiozitatea și atenția trezită de ele fac ca cel mic să părasească alte jocuri, apoi, la randu-le sunt părăsite sau se convertesc in variante noi mai complexe, odata cu inaintarea in varsta.

Fiecare joc îndeplinește anumite funcții care se reflectă asupra copilului care se joacă, dar și asupra celui care coordoneaza sau doar supraveghează acțiunile copilului.

Funcțiile jocului sunt următoarele ( Răduț-Tarciu, 2013 ):

1) Functia cognitiva, informativa

Prin intermediul jocului, copilul strange si foloseste informații, concepte, noțiuni necesare înțelegerii și integrării in lumea reala. Cercetand realități fizice diverse, acesta ordonează, clasifică, manipulează, măsoară, alege si se familiarizează cu proprietățile diverselor lucruri și obtine cunoștințe despre înălțime, greutate, textură, duritate, volum, categorii, serii și familii de obiecte, legile lumii fizice, etc. În oglindirea realității sociale, exersează roluri, limbaje și reguli specifice, a căror învățare metodica, necontextualizată ar fi în mare parte inabordabila la această vârstă.

Copilul jucandu-se, de la cele mai fragede varste, fara a constientiza neaparat acest lucru, invata; inmagazinand mereu date noi, informatii, cunostinte, isi formeaza si exerseaza un set de deprinderi si obisnuinte, priceperi, sarcinile jocului calauzind procesul cunoasterii.

In cadrul jocului didactic, invatarea ca proces primeste insusirea de a dirija. Coordonarea procesului instructiv-educativ isi pune in mod continuu amprenta asupra jocului, care este proiectat in prealabil si organizat in baza anumitor sarcini didactice si evaluat ca atare in baza unui barem.

Prin joc copilul acumulează noi cunoștințe și își formează obiceiuri si comportamente, priceperi și obișnuințe.

2)    Functia stimulativ-motrica (motorie)

Prin joc, este impulsionata prioritar componenta motorie a personalitatii copilului. In primul rand, jocul este o modalitate de dezvoltare fizica si refulare a energiei pentru prescolari ( in timpul pauzei, curtea gradinitelor sau a scolilor generale se remarca prin galagia extraordinara ); copilul isi intareste muschii dar in acelasi timp isi poate descoperii gustul pentru performanta. La aceste varste fragede este indispensabil ca cea mai mare parte din timpul acordat jocului sa fie petrecuta pe cat posibil afara, in aer liber.

Exista si o multitudine de jocuri ( cum ar fi insiratul margelelor pe ata ), prin care copilul sau prescolarul isi poate dezvolta aptitudinile motorii care il vor ajuta sa scrie. 

De foarte multe ori, la incheierea unui joc, copiii sunt hotarati sa o ia de la capat, fiind multumiti de ceea ce au realizat si nu resimt oboseala specifica invatarii sau muncii, avand un tonus pozitiv.

3)    Functia formativ-educativa

Jocul este o unealta a dezvoltării cognitive, psihomotorii si afectiv-emoționale, de formare si modelare a personalității. Cunoașterea prin explorarea personala, pe care o asigură jocul, presupune implicarea competentelor perceptive, a indemanarilor de reacție, a posibilitatilor de raționare și a competentelor de comunicare, care sunt exersate și îmbogățite în plan cantitativ și calitativ. Datorita problemelor adesea concrete pe care le impune jocul, copiii au ocazia de a-și dobandi si dezvolta capacitatea de analiză a probabilitatilor de rezolvare și de punere în practică a soluțiilor adecvate, astfel încât jocul să se poată desfasura. Atat reinceperea sau continuarea unor jocuri si stăpânirea regulilor sau a convențiilor de joc sau luarea de decizii privind cursul și finalitatea jocului, dar si resursele necesare și probabilitatea de simbolizare a lor impune din partea copilului abilități de memorare și creativitate. Jocul impulsioneaza imaginația reproductivă și inventiva, fantezia si este un mod de dezvoltare a adaptabilitatii și spontaneității, naturaletii. Jocul presupune relaționarea copilului cu obiectele jocului și partenerii de joc, având caracter competitiv. Compararea cu sine și cu ceilalți stimulează și fasoneaza fenomenele afectiv-motivaționale și atitudinale în sensul dezvoltarii trăirilor copilului, a asimilarii capacității de stăpânire a emoțiilor și a dozarilor.

Prescolaritatea ca varsta este vitala pentru formarea bazei invatarii pentru perioada scolii. Se focalizeaza pe invatarea unor abilitati si deprinderi noi. Copii invata cum sa foloseasca limbajul, cum sa-l lege cu activitati si isi dezvolta memoria, gandirea etc. Cu alegerea unor jocuri potrivite in prescolaritate, dezvoltarea cognitiva poate fi promovata si sustinuta intens si copiii pot dezvolta abilitatea de a rezolva probleme, care sunt temelia pentru o viata fericita si plina de succes la maturitate. Jocul de rol, rimele, puzzle-urile, jocul cu papusi sunt cele mai utile in acest sens.

Jocul contribuie la dezvoltarea si perfecționarea funcțiilor cognitive ale copilului, la implinirea afectivă, precum și la formarea si dezvoltarea unor aptitudini. Aceasta functie se refera mai exact la faptul ca jocul contribuie la:

perfectionarea  functiilor cognitive ale subiectului care se joaca;

dezvoltarea anumitor aptitudini;

dezvoltare afectiva ( relevanta la jocul de rol );

implicarea motivatiei intrinseci a acestuia in joc.

Este vorba despre acele sarcini ale jocului care tin de dezvoltarea insusirilor biopsihice ale copiilor si elevilor, inarmarea cu abilitati si tehnici de munca intelectuala si aplicative, dezvoltand calitati care-i fac capabili sa se integreze ulterior cu usurinta in activitati sociale. Sub amprenta idealului educational de actualitate, de la cea mai frageda varsta se urmareste ca individul sa fie un participant activ la conturarea propriului sau destin.

4)    Functia sociala

Aceasta functie este materializata în exersarea prin joc și asimilarea în plan comportamental a exigențelor vieții sociale. Majoritatea tipurilor de joc dar in mod special cele de cooperare, de competiție sau de rol, presupun o conexiune, adaptare a acțiunilor proprii la cele ale unui partener de joc, implicand o asumare de responsabilități și respectarea convențiilor comportamentale stabilite de situație. Aceste capacități ale copiilor se formeaza si evoluează în mod natural, mergând paralel dar în sens invers cu implicarea adultului în joc. Unul dintre aspectele principale ale socializării prin activitatea ludică este dat de tendința copilului de a-și afirma individualitatea, alături de nevoia de a se integra intr-un colectiv. Obligat de circumstante ludice să se dedubleze și să interpreteze roluri diverse, preșcolarul mare ajunge să-și formeze o directie a identității proprii și să-si formeze elemente ale imaginii de sine, lucru facilitat tocmai de ocaziile create prin joc.

Fiind prima expresie de activitate umana elementara, este normal ca jocul sa constituie un element si un factor important de socializare. Ca si exemplu putem amintii elevii de clasa I care, nefrecventand cresa sau gradinita, se integreaza mult mai greu in colectiv si se adapteaza mai tarziu cerintelor impuse de colectivul clasei scolare, indiferent de numarul fratilor din familie sau de experienta pozitiva a parintilor sau bunicilor in cresterea si formarea copilului.

Functia sociala se realizeaza in special cu ajutorul jocurilor care presupun reguli. La varsta prescolara copilul este pregatit sa respecte reguli si sa se implice in jocuri care se bazeaza pe ele.

Jocurile de grup il ajuta pe copil sa devina o persoana sociabila. El deprinde astfel importanta spiritului de echipa, respect, parteneriat, cooperare, etc.

5)      Functia de echilibrare-tonificare ( este legata de faptul ca jocul descarca si reincarca capacitatile personalitatii ).

Este cunoscut faptul ca o pasiune sau un interes, dar si unele trasaturi de individualitate, de caracter, atat de convingatoare in timpul alegerii si desfasurarii anumitor jocuri, pot fi folosite ca functie de echilibrare-tonificare sau ca functie de contributie in modificarea atitudinii celui care se joaca fata de anumite microstructuri ale realitatii sociale ( scoala, familie, obiect de studiu, gradinita, sau altele ) si,implicit, in crearea conditiei pozitive de abordabilitate pentru orice actiune cu rol formativ.

Copilul transpune în joc trăiri, impresii, intenții neîmplinite, atitudini, temeri, gânduri, conflicte intra-psihice și inter-relaționale. Acestea sunt astfel accesibile invatatoarei și părinților care tin sub observatie jocul copilului. La vârsta preșcolară, caracterul și conținutul jocului este dat de o serie de factori, precum:

nivelul dezvoltării intelectuale și sociale ;

mediul, echipamentele și contextul în care are loc jocul ;

modelul relațiilor interpersonale și sociale dintre adulți ( familie si nu numai ) care se reflectă mai mult sau mai puțin în jocul copilului ;

experiența de joc și de viață a copilului .

6)    Functia terapeutica

Studiile din literatura psihologica si neuropsihiatrica abunda in exemple care indica si justifica pertinent aceasta functie a jocului.

Sunt scoase in evidenta in acest sens inclusiv jocurile motrice utilizate in cadrul gimnasticii medicale la care participa subiectii cu diferite afectiuni ale coloanei vertebrale, acestia intelegand actiunea ludica la care participa dincolo de realizarea performantelor in domeniu.

Se pot oferi si alte exemple apeland la alte tipuri de jocuri, indeobste fiind cunoscut faptul ca intotdeauna o terapie agreabila determina obtinerea de rezultate pozitive si durabile, deopotriva.

7)    Functia catharctica ( de curatire sau purificare )

Se poate spune ca jocul contribuie personal si la asigurarea dimensiunii ludice a terapiilor solicitate de anumite cazuri speciale ( copii anxiosi, hiperkinetici, sau altele ), fiind, totodata, un mijloc ideal cu rol purificator.

Raportat la anumite nivele de varsta, jocul beneficiaza de functii particularizante, fara a pierde insa vreuna din functiile anterior mentionate. Gradul lui de importanta in dezvoltarea personalitatii este reliefata tocmai de complexitatea acestor functii.

În „Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar”, ( Mitu F. și Antonovici Ș., 2005 ), sunt mentionate următoarele funcții ale jocului stabilite de Jean Piaget:

Funcția de adaptare;

Funcția de descărcare energetică și de rezolvare a conflictelor afective;

Funcția de socializare;

Funcția formativă și informative.

În legatura cu etapa de dezvoltare și cu participarea asupra evoluției și integrării sociale, au fost observate următoarele funcții ale jocului ( Lupu, Niculescu, 2007 ):

Funcțiile principale;

Funcțiile secundare;

Funcțiile marginale.

2.2. Specificații ale jocului în preșcolaritate

Sub această denumire se intalneste o nouă disciplină de invățămant in școlaritatea mică dar și in grădiniță, cand se acordă o importanță crescuta copiilor asupra dezvoltării capacităților de comunicare, abordarea acesteia, pentru a-i evidentia cateva aspecte caracteristice la varsta preșcolară, devine o necesitate pentru ulterioara construcție a fundamentului pedagogic al perioadei ontogenetice de referință. Comunicarea in sensul definit de Paul Popescu Neveanu sub denumirea de comunicație; “comunicația interumană” „se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane, limbajul, in care un rol deosebit de important revine componentei conștiente, gandirii. Această formă de comunicație se poate realiza și prin utilizarea unor mijloace neverbale cu funcție de semnalizare, atitudini posturale, mimico-gesticulație, sunete neverbale etc, care insoțesc și complementează comunicația verbală". Analizata, această definiție se constata că pentru fiecare dintre modalitățile de comunicare: verbală, non-verbală, paraverbală, varsta preșcolară iși are nuanțele ei.

In plan oral prescolarul apelează doar la formulele verbale pe care abia invață să le controleze, să le utilizeze nuanțat și corect; comunicarea non-verbală iși păstrează cu claritate importanța; ochii, fața intreagă, corpul, manuțele, postura si mersul comunică celorlalți o serie de aspecte legate de evoluția preșcolarului insuși, ajutandu-l să se exprime mai bine pe sine in relațiile cu ceilalți. Paraverbalul este receptionat pe calea imitației și exersat, in genere tot pe canalele imitației, in jocurile de creație, dramatizări etc.

Funcțiile limbajului ( instrument de relaționare cu alții, dar și cu sine pe care doar omul il poseda in mod multilateral ) se conturează, se exersează și iși dezvoltă potențialitățile la această varstă:

funcția cognitivă caștigă tot mai multa importanta, la intersecția sa cu funcția de comunicare;

cea simbolic-reprezentativă se contureaza și face progrese rapide;

cea expresivă se conjugă intr-un mod perfect specific cu cea ludică;

funcția reglatorie și autoreglatorie se manifestă trezind tot mai mult interes, de urmărit și de fructificat in plan educational;

funcția persuasivă apare mai mult prin jocurile de imitație dar caștigă teren spre finele preșcolarității.

Preșcolaritatea oferă un spatiu larg de evoluție. Activarea capacităților de comunicare se constituie ca finalitate majoră a prescolaritatii și condiție importantă pentru ceea ce s-ar putea numi „ nivel de maturizare " optimă pentru inceputul școlarității.

La inceperea scolii, copilul are la dispozitie un vocabular relativ bogat ( aproximativ, 2500 cuvinte ) și stăpanește la modul practic regulile de folosire corectă a cuvintelor in vorbire. In cursul micii școlarității, copilul evolueaza atat din punct de vedere al limbajului oral, cat si cel scris. In ceea ce privește limbajul oral, una din laturile lui importante este conduita de ascultare.

Școlarul mic invață progresiv să asculte explicațiile educatorului si să meargă pe urmele indrumărilor si argumentelor sale. Se formează competenta de citit – scris și aceasta determina progresele limbajului. Lecturile pe care școlarul mic le realizează fac să se dezvolte posibilitățile de exprimare corectă ale acestuia. Se adopta fondul principal de cuvinte al limbii materne, care ajunge să numere spre sfarșitul micii școlarității aproximativ 5000 de cuvinte, dintre care tot mai multe razbat in limbajul de zi cu zi al copilului. Copilul se familiarizează cu structura morfosemantică a cuvintelor, cu rolul pe care il are in exprimare: rădăcina, sufixele si prefixele, terminația. Ulterior, insușirea categoriilor gramaticale propriu zise (substantiv, adjectiv, verb, pronume) ii dezvoltă copilului bogăția posibilităților de exprimare ale limbii materne si nu numai.

În opozitie cu alte tipuri de jocuri, jocul didactic are o configuratie aparte, având ca elemente componente:

scopul jocului

conținutul jocului

sarcina didactică

regulile jocului

elementele de joc

          Scopul jocului – constituie o finalitate spre care tinde jocul respectiv. Este formulat pe baza obiectivelor de referință din programa activităților. Scopurile jocurilor didactice pot fi: dezvoltarea capacității de exprimare, consolidarea unor cunoștințe teoretice, de discriminare a formelor, mărimilor, culorilor, de relaționare cu cei din jur , de orientare în spațiu și timp, etc.

Conținutul jocului – include totalitatea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor cu care copiii operează în joc. Conținutul poate fi divers: cunoștințe matematice, istorice, geografice, cunoștințe despre plante, animale, anotimpuri, viața și activitatea oamenilor, conținutul unor basme, povești, etc. Conținutul jocului trebuie să fie dozat, în funcție de particularitățile de varstă ale copiilor, să fie accesibil și atractiv.

Sarcina didactica indica ce anume trebuie sa realizeze copiii pe parcursul jocului pentru a realiza scopul propus. Se recomanda ca sarcina didactica sa fie formulata sub forma unui obiectiv operational. Și de asemenea este indicat ca sarcina didactica să nu solicite în primul rând, procese numerice, ci să implice în rezolvarea sa și gândirea, imaginația, creativitatea copiilor.

Regulile jocului înfățișează în mod concret sarcina didactică și realizează legatura dintre aceasta și acțiunea jocului. Tot din reguli se precizează care sunt căile pe care trebuie să le urmeze copiii în desfasurarea acțiunii pentru realizarea sarcinii didactice. Sunt prestabilite și obligatorii pentru toți participanții la joc și reglementează conduita și acțiunile acestora în funcție de structura particulară a jocului didactic. Regulile jocului trebuie să fie simple, ușor de reținut prin formulare și posibil de respectat de către toți copiii. Cu cât regulile sunt mai precise și mai bine insușite, cu atât sarcinile didactice ușor de realizat, iar jocul este mai interesant și mai distractiv.

Elementele de joc – acestea includ căile și mijloacele folosite pentru a da o coloratură plăcută, atractivă, distractivă, activității desfășurate. Conceperea lor depinde în mare măsură de inventivitatea cadrului didactic. Aceștia se pot folosii de elemente surpriză, ghicirea, de așteptare, întrecere individuală sau pe echipe, mișcarea, recompensarea rezultatelor bune, penalizarea greșelilor comise, etc. Sarcina cadrului didactic este de a găsi pentru fiecare joc, elemente de joc cât mai variate, deosebite de cele folosite în activitățile anterioare, în caz contrar existând riscul ca acestea să nu mai prezinte atractivitate pentru copii, esența jocului fiind compromisă.

Datorită caracterului distractiv și al seriozității care se regăsesc în jocurile didactice, preșcolarii respectă regulile acestora fără un effort prea mare, acestia își mențin concentarea o perioadă mai mare de timp, capătand curajul în forțele proprii. Surpriza, așteptarea, acțiunea, si deznodământul jocului, sensibilizează copilul, îi stârnește interesul dar și îi stimulează participarea.

Pe baza principiilor pedagogice, în conținuturile învățării trebuie să se țină seama întotdeauna de caracteristicile de vârstă ale copiilor. Dintre toate mediile sociale în care copilul se formează, jocul este întâlnit cel mai pregnant în grădiniță.

Jocurile copiilor sunt influențate de mediul familial si cultural multilateral în care trăiește copilul. Elementele mediului social se reflecta asupra modului în care copilul se comportă în joc, felului în care comunica, dar si tonului pe care-l utilizează.

Jocul didactic contribuie, fiind un factor principal la educarea morală și socială a copilului. Regulile sale stabileste întreaga actiune de joc. Însușindu-și regulile de joc, copilul își dezvoltă judecata morală si nu numai.

În prescolaritate jocul reprezintă o metodă de învățare, în cadrul căruia copilul se poate exprima liber. Jocul didactic pune pe primul plan copilul, care participă el însuși la formarea sa, pune în prim cadru nevoile lui si interesele lui. Jocul didactic face parte din sistemul mijloacelor de educație. Jocul pune un puternic accent pe cunoaștere. În activitățile de joc didactic, se acordă importanță egală atât jocului cât și instruirii. Prin intermediul jocului, copilul se aclimatizeaza cu tot ceea ce îl înconjoară. În cadrul activităților din prescolaritate, jocul se regăsește în activitățile la alegere, în activitățile de învățare dirijată și în alte tipuri de activități ( cele desfășurate după-amiaza, la grădinițele cu program prelungit ). Jocul didactic este metoda care are ca factor principal procesul didactic.

Jocurile didactice sunt jocurile cu cu cel mai pronunțata insusire instructiv-educativ. Ele cuprind o tematică foarte variată și se pot desfășura în orice moment al zilei, atât în activitățile obligatorii, cât și în afara lor. În tocmirea lor, educatoarea va ține seama de cunoștințele copiilor. Atributiile didactice trebuie formulate astfel încât să fie atractive pentru copii. În strânsă legătură cu sarcina, regulile jocului arată copiilor cum să se joace.

Elementele de joc: surpriza, aplauzele, mișcarea, recompensa, întrecerea, cooperarea, momentele de tăcere, penalizarea greșelilor etc., fac rezolvarea sarcinilor de joc mult mai atractivă.

Prin intermediul jocului didactic se intensifica vocabularul, evolueaza vorbirea copiilor, se corectează defectele de exprimare și se formează deprinderea de exprimare corectă, coerentă și în propoziți logice, se dezvoltă flexibilitatea gândirii, inventivitatea, inițiativa, etc. Copilul își dezvoltă spiritul de observație, precum și potențialul biopsihic.

Jocul didactic împlică o serie de procese psihice: limbajul, memoria, gândirea, voința, atenția, spiritul de observație, imaginația.

Cu ajutorul jocului didactic, copilul își asimileaza cunoștințe noi despre mediu și viață, își formează deprinderi trainice, intense trăiri emoționale, trăsături complexe de caracter, convingeri, etc. Deoarecece jocurile didactice sunt atractive, copiii vor învăța cu plăcere și vor fi mult mai atenti si activi în timpul activităților, fiind mai interesați de cele ce se întâmplă. Prin acest tip de activitate, copilul învață să accepte competiția cu alți colegi sau chiar cu sine însuși.

În timpul jocurilor idactice copilul învață să numere, să denumească diferite obiecte, să vorbească correct, etc. Jocul reprezinta un mijloc de valorificare și de aplicare a cunoștințelor dobândite. Aceste jocuri au rolul de a solicita intelectul copiilor. Pe perioada desfășurării lor, copilului i se oferă ocazia de a rezolva sarcini atat individual, cat si in grup. În unele jocuri li se cere preșcolarilor să facă diferenta dintre obiecte de mare și mică dimensiune, de lungimi diferite, li se cere compararea lucrurilor în funcție de diferite criterii. Rolul jocului didactic este de a facilita implementarea preșcolarilor în activitatea de învățare. Prin intermediul său, copilul învață să compare si să observe, sau să dialogheze.

Jocul didactic produce efectele necesare dacă învățătoarea va realiza o suprapunere a temei jocului și a materialului didactic folosit, cu modalitatea de folosire a cuvintelor și de asemenea, se va acorda atenție și recompenselor.

Prin jucăriile utilizate și alte materiale va trebui să se realizeze un contact direct între obiectele din viața reală și modul lor de întrebuințare.

Activitatea de joc trebuie îndrumată astfel încât să-i formeze preșcolarului capacitatea de deosebire a binelui de rău, a ceea ce este drept de ceea ce este nedrept. Jocul didactic ca metodă educativă, a fost inclusă de către pedagogia contemporană în rândul metodelor active. Jocul în grădiniță reprezintă principiul de educație, dar și o forma de organizare a vieții.

Jocurile didactice organizate de cadrele didactice din învățământul preșcolar trebuie să cuprindă în cadrul etapelor diverse sarcini didactice în care preșcolarul face ceva. Gradul de dificultate al jocului depinde într-o foarte mare măsură de vârsta copilului, unele jocuri fiind mai complexe iar altele mai simple.

Ca orice joc, și jocul didactic se realizează după reguli stricte dinainte stabilite. Cadrul didactic va supraveghea jocul, observând dacă regulile sunt respectate.

Este important ca jocul didactic să îndeplinească unele exigențe:

să conțină scop și sarcini didactice;

să întrebuințească reguli de joc, cunoscute și respectate de către copii;

să utilizeze sarcini de joc pentru a se putea realiza sarcina propusă;

să aibă un conținut accesibil și atractiv.

Jocul didactic își propune să destindă copiii, să le aducă o stare de bucurie și de bună dispoziție funcțională, printr-o activitate atractivă. Buna desfasurare a jocului didactic precum și însușirea si folosirea noilor cunoștințe de către copii depinde în mare măsură de inventarea, organizarea și desfășurarea metodică a jocului.

Conținutul jocului trebuie să fie abordabil copiilor; obiectivele, dar și sarcinile de învățare, vor fi prelucrate conform particularităților de vârstă și individuale ale copiilor.

Trebuie acordată o importanță sporita și materialul didactic utilizat. Acesta va trebui să fie de calitate, divers, în concordanță cu conținutul jocului și cu particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor. Pentru a-și atinge scopul, cadrul didactic trebuie să utilizeze material simplu, clar, atractiv, cu valoare artistică. Pentru planșele, panourile si alte material didactice folosite pentru întreaga grupă, educatoarea va distribui copiii astfel încât toți să aibă vizibilitate.

Desfășurarea corectă și eficace a jocului presupune mult mai multe condiții decât un material potrivit din toate punctele de vedere. Sala de clasa trebuie să dispună de spațiu adecvat, un spațiu în care preșcolarii să-și poată desfășura jocul.

Timpul suficient e o altă cerință principal a derulării unui joc încununat de succes. Sunt la fel de importante regulile, care conferă securitate jocului și implicarea cadrului didactic. Acesta nu e doar un simplu participant. Rolul lui este și acela de a iniția noi direcții și intervenții. Totodată, educatoarea va fi mereu atentă la ceea ce se întâmplă în timpul jocului.

Un joc didactic este mult mai bine realizat, atunci când preșcolarii exprima interes și participă cu plăcere la activitate. Trăsătura distractivă diminuează rigiditatea jocului didactic, păstrându-i totodată seriozitatea. Pentru inventarea, organizarea și desfășurarea jocului didactic, educatorul va ține seama de pregătirea, respectarea secvențelor, organizarea jocului, ritmul și strategia jocului, și nu in ultimul rand de varietatea elementelor de joc. De asemenea, fiecare copil în parte va trebui motivat, în scopul activizării lui depline.

În concluzie, jocul didactic conține la fel de multe elemente de învățare, cât și elemente de joc. El face legătura dintre mediul preșcolar și școlar. Prin urmare, jocul didactic reprezintă forma fundamentală de organizare a activității instructiv- educative din grădinița de copii .

În literatura de specialitate, jocurile didactice au fost clasificate în funcție de mai multe criterii.

Unul dintre criterii, îl constituie scopul educațional. În funcție de acesta, jocurile se pot clasifica în:

jocuri de mișcare ( scopul acestora este de a dezvolta copiilor calitățile, priceperile și deprinderile motrice );

jocuri intelectuale ( jocuri pentru exersarea pronunției corecte, jocuri de atenție și orientare spațială, jocuri pentru dezvoltarea memoriei și a gândirii, jocuri de expresie afectivă – Dumitru, Dumitru, 2013 )

jocuri senzoriale

În aceeași operă citată, se regăsesc jocuri didactice clasificate în funcție de conținut și locul ocupat în activitate.

În funcție de sarcina didactică, întâlnim în grădiniță:

jocuri pentru fixarea și sistematizarea cunoștințelor;

jocuri de verificare și evaluare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;

jocuri de transmitere și însușire de noi cunoștințe.

În funcție de locul ocupat în activitate, jocurile se clasifică astfel:

jocuri organizate ca activitate de sine stătătoare;

jocuri integrate în activitate.

După conținut, jocurile se împart în:

jocuri didactice pentru educarea limbajului;

jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător;

jocuri didactice cu conținut mathematic.

2.3. Valențele formative ale jocului

Mijloacele de învățământ dețin atât posibilitati informative, deoarece sprijină dezvoltarea experienței cognitive a preșcolarilor cât și a elevilor, cât și valențe formative, întrucât îi obișnuiesc pe aceștia cu utilizarea unor aparate, instrumente, diapozitive, mașini, instalații, contribuind astfel la formarea și dezvoltarea indemanarilor atât intelectuale cât și practice.

Jocul fiind practica dezvoltării și, în consecință, în perioada copilăriei el este adoptat pentru multiplele sale funcții care formează deprinderi și aptitudini. Dintre acestea se pot pune în evidență urmatoarele:

asigură o mai bună punere în practică a cunoștințelor, capacităților și priceperilor ;

exersează capacitățile de analiză a copiilor ;

stimulează implicarea activă în sarcina didactică ;

valorifică și stimulează potențialul creativ, originalitatea copiilor ;

valorifică și stimulează potențialul creativ, originalitatea copiilor ;

stimulează cooperarea, nu competiția ;

copiii devin responsabili în rezolvarea sarcinilor ;

stimulează cooperarea, nu competiția ;

facilitează învățarea în ritm propriu ;

stimulează inițiativa copiilor ;

stimulează cooperarea, nu competiția ;

asigură un demers interactiv al actului de predare – învățare – evaluare ;

valorifică și stimulează potențialul creativ, originalitatea copiilor ;

asigură dezvoltarea „culturii” de grup, cooperarea;

încurajează autonomia copilului și promovează învățământul.

Datorită tuturor valențelor pe care le are, putem spune că jocul este chiar esența copilăriei.

Pentru orice copil de varsta prescolara, jocul este o formă de activitate cu o multitudine de implicații atât psihologice cât și pedagogice care contribuie împreună la informarea, formarea si dezvoltarea lui ca om. Jocul pune în mișcare ființa copilului, activându-i gândirea și-i îi reliefează voința, îi entuziasmeaza fantezia și-i ascute inteligența. De aceea se și spune, pe bună dreptate, că „în joc încep să se pună bazele personalității și caracterului copilului” .

Copiii care sunt privați de posibilitatea de a se juca, fie din cauză că nu au cu cine sau din cauză că nu sunt obișnuiți, rămân slab dezvoltati atât sub aspectul cognitiv, cât și sub aspectul personalității. Jocul oferă copiilor condiții nelimitate de efecte care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre viață și lume. Acesta formează și dezvoltă în mod direct capacități observative, iar în mod indirect jocul creează o mai mare competență, mărește capacitatea de înțelegere a situațiilor complexe, dezvoltă caractere, deprinderi, înclinații, antrenari, aspirații, deprinderi active, creează capacități de reținere, dar și de dozare a forțelor fizice cat si spirituale.

Importanța deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi o realitate categorică și efectivă. Imprimandu-i locul pe treapta unei realități mai cuprinzătoare decât preșcolaritatea, și anume în ansamblul umanului, se poate spune că jocul are un caracter vast, universal. Astfel, jocul este o demonstrare în care este evidentă o luptă a contrastelor, un efort de depășire cu rol de proiectare în procesul real al dezvoltării.

Jocul are caracter multivalent, fiind pentru copil și fantezie și muncă și artă și realitate. Din acest motiv, pedagogul elvețian E. Claparède precizează că „jocul este însăși viața”.

J. Piaget, facand referire la evoluția jocului, acordă un rol deosebit agentului imitație, în timp ce alți psihologi apreciază ca fiind de o reala importanță evoluția proceselor de cunoaștere, trecerea de la planul concret al acțiunii la cel conceptual.

Jocul îndeplinește în cel mai înalt grad necesitatea de mișcare și de acțiune a copilului. Acesta deschide în fața copilului nu doar o lume a activității, ci și o lume extrem de variată a relațiilor interumane, oferind ocazia de a pătrunde în intimitatea acestora și statornicind dorința copilului de a se manifesta ca adulții. Prin joc copilul învață să cunoască lumea reală, își dezvoltă și restructureaza întreaga viață psihică, dobândind încredere în forțele proprii.

Carr K. Groos consideră jocul ca pe un “exercițiu pregătitor pentru viața adultului”, “un mijloc de exersare a aptitudinilor în scopul maturizării”, iar H. Spencer și Fr. Schiller elaborează teoria surplusului de energie conform căreia “jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus”. Aceste teorii sunt cu multe dezavantaje, deoarece Karl Groos identifică jocul copiilor cu cel al animalelor, iar conform teoriei lui H. Spencer nu vom putea răspunde pentru care motiv copilul se joacă și atunci când este obosit.

Aruncându-ne o privire generală asupra a ceea ce reprezintă jocul în viața și activitatea oamenilor, mai ales în viața copiilor de vârstă preșcolară, putem însemna cu ușurință anumite insusiri caracteristici și definitorii:

a) scopul jocului este acțiunea însăși, ( capabilă să-i satisfacă imediat jucătorului dorințele sau aspirațiile proprii );

b) jocul este o activitate specific umană, ( fiind practicat numai de oamenii în adevăratul sens al cuvântului );

c) prin atingerea unui asemenea scop, se restabilește echilibrul vieții psihice și se stimulează funcționalitatea de ansamblu a acesteia;

d) jocul este o activitate conștientă. ( cel care îl practică îl conștientizează ca atare și nu-l aseamănă cu nici una dintre celelalte activități umane );

e) jocul introduce pe acela care-l practică în specificitatea lumii imaginare pe care și-o creează;

f) jocul este una din variatele activități ale oamenilor fiind determinat de celelalte activități și determinându-le pe toate acestea.

Creația, invățarea, munca și nu s-ar realiza în lipsa jocului, după cum acesta nu poate să nu fie purtătorul principalelor elemente psihologice de esență neludică ale oricărei ocupații specific umane.

Pentru aprecierea echitabila a valențelor formative ale jocului, trebuie conștientizat faptul că preșcolarii învață altfel decât adulții; învață  pe baza experienței nemijlocite și prin contextualizare, totul fiind plin de acțiune, de mișcare, iar jocul oferă multiple ocazii în acest sens.

2.4. Valențe terapeutice ale jocului

Psihologii au profitat de joc pentru a crea un canal de comunicare cu copiii. Prin intermediul jocului copii exprima sentimente, trairi si emotii pe care de multe ori nu le pot verbaliza. De asemenea, jocul este folosit si ca metoda de diagnosticare a celor mai des intalnite boli mintale la copii.

Terapia prin joc sau asa cum este numita in lucrarile de specialitate ludoterapia este un tratament psihoterapeutic elaborat pentru a ajuta copiii cu varsta cuprinsa intre 3 si 12 ani. Aceasta este pusa in practica de un psihoterapeut specializat in ludoterapie. El lucreaza de obicei cu copiii prin intermediul jocului in vederea explorarii si rezolvarii problemelor emotionale cu care se confrunta acestia.

Ludoterapia, sau “terapia prin joc” este o metodă terapeutică utilizata la scară largă în terapia cu copiii cu vârste între 3 și 12 ani, de către pedo-psihologii din toată lumea, care au înțeles si aplicat puterea vindecătoare a jocului. Jocul este folosit în egală măsură pentru a evalua, diagnostica și trata copilul care întâmpină probleme de adaptare sau de dezvoltare. Jocul fiind o verigă extrem de importantă a dezvoltării sale și, în multe dintre situații, singurul element comun dintre copil și terapeut, singurul spațiu în care cei doi pot păși laolalta în efortul comun de a descoperi sursele problemei si fondul vindecării.

Exista mai multe afectiuni si probleme in care terapia prin joc sau ludoterapia poate fi folosita pentru ca prescolarul sa le poata depasi. Ludoterapia poate fi de folos pentru copii care:

se confrunta cu separarea de un parinte, cu divortul sau conflictul dintre parinti;

sufera de ADHD;

se aplica si la cei care au fost martori ai violentei domestice sau ai unor acte de cruzime;

sunt adoptati sau stau in centre de plasament;

se confrunta cu moartea unui parinte sau a unei persoane dragi ori cu imbolnavirea cuiva;

au fost traumatizati sau abuzati (fizic sau sexual, emotional );

au fost bolnavi si spitalizati perioade lungi de timp;

 au trecut prin calamitati naturale sau accidente severe.

Jocul este extrem de important în dezvoltarea copilului deoarece, în primul rând, ca orice dimensiune psihologică, el cunoaște niște etape ale dezvoltării concordante cu anumite nivele de vîrstă, motiv pentru care gradul său de elaborare poate fi un prim indicator psihodiagnostic. În al doilea rând, prin intermediul jocului copilul oglindește aspecte ale realității înconjurătoare, pe de o parte, precum și aspecte ale realităților sale conflictuale, pe de altă parte. Astfel ne putem da seama de “tratamentele” la care este supus copilul, întrucât copiii abuzați, agresați sau tracasați prezintă anumite particularități ale jopcului. De exemplu, copilul care își bate păpușa este posibil să fie un copil care asistă în mod repetat (sau care este supus în mod repetat) la astfel de tratamente. Copilul care redă în jocurile sale activități și acțiuni specifice “celor mari”, jucând roluri (“de- a … profesoara, doctorul, mama, etc”) denotă faptul că este la curent cu felul în care lumea aceasta “funcționează”, înțelege că fiecare dintre noi are un rol și copilului cu dezvoltare normală îi fac o deosebită plăcere aceste jocuri. Astfel el face dovada înțelegerii conceptelor, regulilor, standardelor și cutumelor pe care începe să le asimileze, dar și “exersează” situații și ipostaze prin care învață cum este “să fii mare”.

Uneori există situații în care este foarte greu să relaționezi cu un copil, motiv pentru care tu, ca terapeut, trebuie să încerci să te faci folositor copilului, speculând hobby-urile și perferințele acestuia în materie de joc/jocuri. Nu încerci să te impui ori să te remarci cu forța, nu sancționezi copilul, nu te arăți supărat ori rănit. Te arăți în schimb disponibil, te “pui la îndemâna lui” și devii un “instrument” al lui de tatonare și de cunoaștere. În acest fel, copilul te va accepta sau te va tolera în măsura în care îi poti fi util. Vei descopri care sunt jocurile sau jucăriile preferate și le vei plasa undeva în câmpul său vizual dar în nici un caz la-ndemâna sa, astfel încât el să fie obligat să te solicite, iar tu să fii bucuros că îl poți ajuta. Încet, încet, pe măsură ce tu te vei transforma în “furnizorul” sau de “materiale”, dar și de cunoștine, ajutându-l acolo unde nu știe sau nu poate, sau oferindu-i soluții mai bune ori mai interesante, copilul va începe să te includă în cercul său de interese și în lumea magică a copilăriei sale.

Pe de o parte jocul este folosit ca instrument psihodiagnostic, prin intermediul căruia psihologul ia contact cu lumea interioară a copilului și poate face primele aprecieri asupra nivelului său de dezvoltare cognitivă, a abilităților de comunicare și relaționare socială, a eventualelor porniri agresive și a stimulilor care declanșează reacțiile violente, precum și asupra fricilor sau fobiilor copilului. Pentru a afla toate aceste lucruri folosim, desigur, o mare varietate de jocuri, căci jocul cunoaște o paletă foarte largă de instrumente, reguli și ambiente, dinamica lui fiind la fel de bogată și de variabilă ca întrega viață și dinamică psihică a copilului însuși. Desigur, cu cât copilul este mai mic, cu atât jocul devine un instrument mai puternic în mâinile psihologului, dar aceasta nu înseamnă că el nu ne mai este de folos în lucrul cu copilul mai mare, deoarece există jocuri pentru toate vârstele și pentru toate gusturile.

Primii pași pe care îi facem în întâmpinarea copilului, atunci când el vine pentru prima oară la cabinet, au ca scop în sine stabilirea unui prim contact favorabil, securizant pentru copil, contact ce se va constitui în prima “cărămidă” pusă la baza unei relații terapeutice pozitive. În încercarea de a ne apropia de copil și de a pătrunde în lumea lui secretă folosim abordări variate, de la intercțiunea dinamică și bogată cu copilul, până la retragerea într-un con de umbră a evaluatorului, lăsând copilul să exploreze singur mediul și să facă propriile alegeri. Într-o primă ședință cu copilul putem, de exemplu, fie să stabilim o listă cu activități și să pregătim din timp materialele, care vor fi expuse privirii acestuia și lăsate la îndemâna sa, cu scopul de a-i stârni curiozitatea, fie putem să nu pregătim nimic și să lăsăm la latitudinea copilului alegerea unor activități pe care să le desfășurăm împreună, dacă nu cumva dorește să exploreze și să se joace singur. Din aceste prime aspecte, precum acceptarea activităților propuse sau respringerea lor, dorința de a întreprinde ceva în acest spațiu nou și de a se juca cu materialele disponibile sau, din contră, refuzul de a se integra în ambient și respingerea a tot ceea ce i se oferă, precum și din natura activităților, jocurilor și jucăriilor alease, noi emitem deja primele ipoteze legate de personalitatea copilului, de potențialele lui dificultăți și de natura lor, surprindem gravitatea perturbărilor comportamentale, măsura anxietăților copilului sau gradul de afectare cognitivă (intelectuală).

Despre copilul care acceptă cu ușurință prezența psihologului, care primește cu entuziasm activitățile propuse și care se comportă firesc și natural, vom știi de la bun început că adaptarea nu este problema lui cea mai mare și putem presupune că implementarea programului de intervenție se va realiza cu ușurință, neîntîmpinând rezistențe și tensiuni accentuate din partea copilului. Pe de altă parte, despre copilul care nu-și exprimă niciodată nici un fel de preferință, care nu refuză nimic și care nu cere nimic în schimb, copilul care nu ne face oferte de joc și nu ne solicită niciodată nici un fel de schimbare în program, deducem că este un copil care, în mod paradoxal, are dificultăți de adaptare – dificultăți mascate sub aparența “cumințeniei” și greu de recunoscut pentru ochii ne-profesionistului. Dar noi știm că, uneori, copiii cei mai cuminți sunt tocmai copiii care au cele mai mari probleme, deoarece lipsa lor de curaj și de inițiativă, lipsa aproape totală de asertivitate și “îngurgitarea” forțată sau auto-forțată a preferințelor și alegerilor celorlalți se soldează cu acumularea, în timp și în tăcere, a unui imens bulgăre incandescent de frustare și mâhnire, care, la un moment dat, va “răbufni”. În aceeași măsură copilul cu “nu în brațe”, mereu opoziționist, nemulțumit și revoltat, copilul care “se pune mereu de-a curmezișul”, care răspunde obraznic și încalcă toate regulile cunoscute, are în aceeași măsură probleme de adaptare sau/și de înțelegere a contextului social și a cutumelor lumii în care trăiește. Toate acestea se constituie în informațiile preliminare pe care psihologul le poate surprinde într-o primă ședință “de joc” cu copilul – pacient.

Pe de altă parte, jocul este folosit și ca instrument psihoterapeutic, prin intermediul căruia încercăm să-l învățăm pe copil diverse lucruri, să-i explicăm aspecte ale vieții de zi cu zi, să-i alungăm angoasele, să-i corectăm comportamentul, precum și o serie de alte lucruri – toate acestea fără ca copilul să simtă că învață ceva. Cu alte cuvinte, ne bazăm pe învățarea intuitivă, spontană și incidentală (neintenționată), știind că în virtutea acestei modalități de învățare se asimiliează aproximativ 80% din toate cunoștiințele pe care le dobândește un om pe parcursul întregii sale vieți, cu un minimum de efort mental.

De exemplu, jocul poate fi folosit în cazul copiilor cu tulburări emoționale sau de comportament, cu anxietate sau diferite tipuri de fobii, cu dificultăți de adaptare și integrare socială și școlară. Cum? Păi, în primul rând speculând latura proiectivă a jocului (prin care copilul transpune în personajele și în activitățile de joc situații concrete din viața sa reală) ne punem la curent cu problemele cu care copilul se frâmântă, probleme pe care altfel probabil că nu ni le-ar destăinui (în orice caz, nu în totalitate), fie dintr-o oarecare teamă, fie din neconștientizarea exactă a dificultății sale, ori din imposibilitatea explicării faptelor.  Apoi, după ce ne-am lămurit asupra cadrului problemei, trecem la acțiune. Implicându-ne în jocul copilului, în scenariul său, influiențând cursul acțiunii, replicile sau reacțiile personajelor putem da un alt curs reprezentărilor sale interioare despre obstacolele cu care se confruntă, îi putem revela faptul că realitatea are mai multe fațete, că există și soluții, sau că există și alte alternative decât cele pe care la lua el în considerare.  Oricum, primul efect obținut constă în detensionarea datorată faptului de a ipostazia problema sau dificultatea pe care o întâmpină, de a “vorbi” cumva despre ea. Apoi, al doilea efect obținut constă în modificarea reprezentărilor sale asupra problemei, în lărgirea câmpului de precepere a realității, în modificarea scenariului său care-l ține captiv în mijlocul problemei care îl consumă. Al treilea efect constă în “dotarea” copilului cu o serie de instrumente și mijloace de a face față provocărilor la care lumea reală îl supune, în virtutea descopririi resurselor sale interioare.

Jocul poate fi (și este!) intens folosit și cu copiii suferind de tulburări cu afectare intelctuală, precum întârzierea mentală, afecțiunile din spectrul austit și altele. În aceste cazuri, utilizarea jocului diferă, desigur, dar este la fel de util. Tot ce îi învățăm pe acești copii o facem aproape exclusiv folosind jocul și joaca, deși este vorba despre un joc mult mai structurat și cu un “regulament” mai complex. Îi putem învăța astfel concepte, strategii de acțiune, le putem modela și modifoca comportamentul, reacțiile, atitudinile și raportarea la oamenii și evenimentele din jurul lor. În plus, în cazul acestor copii inclusiv evaluarea capacităților, abilităților și nivelului lor de dezvoltare se face prin intermediul jocului, realizat sub forma unor serii de “probe” pe care copilul trebuie să le “treacă” pentru a fi recompensat și pentru a primi “premiul cel mare”.

Utilizarea jocului și a jucăriilor sub formă de unelte sau instrumente psihodioagnostice și psihoterapeutice reprezintă o abordare eficientă, productivă și realistă – deci, în ultimă instanța, optarea pentru o terapie prin joc constituie o strategie pragmatică, în mâinile celui care recunoaște valențele vindecătoare ale jocului.

Terapia prin joc are meritul de a asigura un spatiu – atat locativ, cat si emotional – sigur si confortabil pentru copii. Jocul este o activitate familiara copiilor si ii face sa se simta relaxati in timpul unei astfel de sedinte.

Alte beneficii mai pot fi:

reducerea anxietatatii;

asigurarea unui spatiu sigur si familiar pentru exprimarea sentimentelor;

facilitarea exprimarii sentimentelor si emotiilor in moduri originale si creative;

ajuta la explorarea si practicarea anumitor tactici sociale;

contribuie la dezvoltarea concentrarii;

incurajeaza si consolideaza increderea in sine si un simt al competentei;

dezvolta increderea in ceilalti;

incurajeaza creativitatea si joaca;

creste gradul de intelegere si constientizare a unor probleme.

 Privitor la semnificația psihosocială și pedagogică a jocului, Jan Huizinga spune că jocul este un fenomen de cultură.

„Jocul – scrie savantul olandez – este o acțiune sau o activitate efectuată de bună-voie, înăuntrul unor anumite limite stabilite, de timp și de spațiu, și după reguli acceptate de bună-voie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăși și fiind însoțită de un anumit sentiment de încordare și de bucurie și de ideea că «este altfel» decât în viața obișnuită.”