Particularitati ale Dezvoltarii Morale la Scolarii Mici – Implicatii Educationale

Cuprins

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………………

Capitolul I CARACTERISTICI ALE DEZVOLTĂRII MORALE ……………………………………

I.1. Definirea dezvoltării morale ……………………………………………………………………………………..

I.1.1 Delimitări conceptuale …………………………………………………………………….

I.1.2. Esența și scopul educației morale …………………………………………………………

I.1.3. Conținutul educației moralei ……………………………………………………………….

I.1.4. Dezideratele educației morale

I.2.FACTORII DEZVOLTĂRII MORALE

1.3.Personalități ale culturii românești promotoare ale educației morale

I.3.1 Privire istorică asupra educației morale ( Renașterea, Evul Mediu )

I.3.2. Personalități promotoare ale educației morale din străinătate

I.3.3. Personalități promotoare ale educației morale din România

1.4.Dimensiunea finalistă a educației morale

1.5.Principii ale educației morale

Capitolul II DEZVOLTAREA MORALĂ ÎN ȘCOALĂ

II.1.Rolul învățătorului în structurarea comportamentului moral al elevilor

II.2.Disciplinele care contribuie la dezvoltarea morală

II.3 Strategii și metode ale educației morale

II.3.1 Explicația morală

II.3.2. Convorbirea morală

II.3.3. Povestirea morală

II.3.4. Exemplul

II.3.5. Exercițiul moral

II.4.Problematica evaluării la disciplinele morale

II.5.Modalități de realizare a educației morale în școală

II.6.Strategii și recomandări privind organizarea și desfășurarea eficientă a orelor de dezvoltare personală și educație civică

Capitolul III

CAPITOLUL I

CARACTERISTICI ALE DEZVOLTĂRII MORALE

I.1 Definirea educației morale

I.1.1 Delimitări conceptuale

Morala…cea mai mare maestră a educației Friederich Nietzsche

Cuvântul ,,morală” înseamnă ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică; etică. Se poate referi și la o comportare lăudabilă, moravuri.

Morala este o disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate. Poate însemna dojană, mustrare. Morala, ca fenomen social, reflectă relațiile care se stabilesc între oameni care interacționează într-un context social într-un anumit spațiu și într-un anumit timp.

,,Omul este subiect și obiect al moralei. Este subiect pentru că emite judecăți de valoare și săvârșește fapte apreciate prin grila normelor și valorilor morale. Este obiect întrucât ideile, judecățile, faptele sunt reflectate generalizat în norme, principii, reguli, obiceiuri și tradiții morale preluate ”.

Educația s-a ocupat dintotdeauna ca ființele să devină morale. Educația morală ajută copilul mai întâi să se adapteze colectivului în care trăiește (familie, grădiniță, școală), mai târziu să-și respecte obligațiile pe care le are de îndeplinit față de familie, profesie, țară și în cele din urmă să participe la crearea valorilor morale ale umanității. Fără existența și respectarea de către toți oamenii a unor reguli de purtare și obiceiuri, viața în societate n-ar fi posibilă. Acestea au existat totdeauna și există și astăzi chiar și la popoarele aflate pe trepte inferioare de cultură și civilizație.Viața socială n-ar fi posibilă fără respectarea unor norme prin care sunt reglementate relațiile sociale, comportarea oamenilor. Morala cuprinde principii și norme referitoare la comportarea omului față de semeni, față de instituțiile sociale și față de sine. În relațiile concrete ale omului cu semenii săi, cu familia, cu grupul social căruia aparține, se află izvorul adevărat al oricărei morale.

I.1.2. Esența și scopul educației morale

,, Esența educației morale constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului , elaborarea și stabilizarea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre. ”

Prin procesul educației morale ,, se urmărește încorporarea și punerea în act a valorilor morale ale societății. O persoană este educată din punct de vedere moral atunci când realizează o trecere de la stadiul heteronomiei morale, adică a urmării regulilor promulgate de alții, la stadiul autonomiei morale, la autoimpunerea unor reguli sau valori interioare. ”

În sens pedagogic profilul moral al individului este o realitate în continuă transformare. Acesta se realizează continuu în cadrul acțiunii educaționale.

Esența educației morale constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și stabilirea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre. În acest sens, scopul fundamental al educației morale constă în fomarea individului ca subiect moral, respectiv, ca subiect care gândește și acționează în spiritul cerințelor și exigențelor moralei sociale, a idealului, a valorilor, normelor și regulilor pe care ea le deține.

I.1.3. Conținutul educației morale

Conținutul educației morale se referă la :

– educarea copiilor în spiritul disciplinei (cunoașterea regulilor de comportare morală și formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală).

– dezvoltarea deprinderilor de interacțiune socială, a deprinderilor civice, cooperare, respect, comportamentul de lider, de coechipier, de subordonat.

– formarea atitudinii față de muncă, prin antrenarea copiilor în diferite activități. Introducerea muncii în activitatea de joc, deprinderi de muncă în învățământ. Omul care muncește este răsplătit.

– dezvoltarea sentimentului patriotic (de dragoste, respect, recunoștință, față de înaintașii noștri), dezvoltarea conștiinței naționale, cunoașterea identității de român.

Conținutul educației morale se concretizează în iedealul moral, valorile, normele și regulile morale. La un loc, toate aceste componente, constituie structura sistemului moral.

Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral. El reflectă ceea ce este caracteristic și definitoriu tendinței și opțiunilor comportamentale ale membrilor unei comunități sau ale societății, în ansamblul său. Este axa în jurul căreia gravitează toate celelate elemente ale sistemului moral. El este considerat ca o imagine a perfecțiunii din punct de vedere moral, care cuprinde, sub forma unui model esența morală a personalității umane. Esența idealului moral se manifestă prin valorile, normele și regulile morale.

Valorile morale reflectă anumite cerințe și exigențe ce se impun comportamentului uman în virtutea idealului moral. Dintre cele mai semnificative valori morale,putem înfățișa cele de patriotism ,atitudine față de democrație, de muncă, libertate, onestitate, cinste, responsabilitate, eroism, cooperae, modestie. Ele au un caracter polar, fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare (necinste, egoism, individualism, nesinceritate, indisciplină). Valorile morale nu se referă la o situație concretă, ele prescriind anume exigențe ce acoperă un câmp larg de situații și manifestări comportamentale.

Normele și regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de comportare morală elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă și aplicabile unei situații date. De exemplu toate școlile au anumite reguli care trebuie respectate pentru ca sistemul educațional să funcționeze corespunzător, dar fiecare școală are și un set de reguli proprii, care trebuie respectate la nivelul școlii respective. Exprimând exigențele uneia sau mai multor valori, prin intermediul lor, individul își exteriorizează atitudinea sa morală în fapte și acțiuni concrete. Ele sunt acelea care dau substanță idealului, generând nemijlocit cerințe de comportare sub forma unor modele de acțiuni. Normele morale profesionale, ale moralei școlare sunt exemple concludente, din acest punct de vedere. Primele se caracterizează prin aceea că introduc sau interzic unele restricții privitoare la comportarea oamenilor, pe când celelalte orientează și direcționează aceste comportamente. Ele posedă o forță normativă, ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale cum ar fi presiunea opiniei publice, obiceiurile, traditiile, blamul, dezaprobarea.

I.1.4. Dezideratele educației morale

De la o vârstă fragedă omul este implicat într-o serie de relații morale și practice. În acest fel devine și subiect al acestora. Din punct de vedere pedagogic omul va rămâne subiect al educației morale chiar dacă intră sau nu în sfera activității educative, așa cum arăta și Ioan Nicola, ,,educația morală nu este posibilă în afara relațiilor sociale ce se stabilesc între oameni, relații care întotdeauna au și o coloratură morală sau sunt prin excelență relații de ordin moral. ”

Educația morală este e o latură complexă a educației pentru că ea se desfășoară pe baza unității dintre social și psihologic. Relația dintre acestea se modifică în funcție de contextul în care se manifestă dar și de dezvoltarea ontogenetică a copilului.

Ca fenomen social, morala reflectă relațiile (raporturile) ce se stabilesc între oameni într-un context delimitat în spațiu și timp. Din această perspectivă ea ne apare ca o formă a conștiinței sociale, în care sunt reflectate caracteristici proprii acestor raporturi, dar și o notă apreciativă, consubstanțială celor reflectate, cu funcție reglatoare asupra conviețuirii umane, stimulând și orientând comportamentul indivizilor în concordanță cu cerințele sociale. De aici, rezultă caracterul normativ al moralei, ea presupunând un sistem de comandamente morale sub forma unor modele ideale de comportare. Morala reflectă, deci, concomitent atât manifestări ale relațiilor concrete dintre oameni, cât și sensul lor ideal, respectiv cum ar trebui să se realizeze aceste relații.

Din scopul educației morale rezultă două deziderate ale educației: formarea conștiinței și a conduitei morale.

Formarea conștiinței morale

,,Formarea conștiinței și a conduitei morale presupune un număr mare de operații prealabile, latura umană a personalității umane sprijinindu-se pe un eșafod atât de laborios construit încât realitatea spontană a vieții școlare ne oferă, în rare cazuri, evoluții complete și satisfăcătoare a simțului moral al elevului” .

Din punct de vedere psihologic cuprinde două componente :

Cognitivă- se referă la informarea copilului cu privire la conținutul și cerințele valorilor, normelor și regulilor morale. Informarea se realizează prin instruire morală. Normele morale trebuie cunoscute și nu numai cunoscute ci și ănțelese de către copil. Această cunoaștere nu se reduce la memorare, ci presupune și înțelegerea exigențelor imperativelor socialeși conștientizarea necesității respectării lor. Cunoașterea lor se realizează treptat prin situații concrete în care copilul apare ca subiect moral. Cunoașterea este în funcție de vârsta copilului și de complexitatea normei morale. Cunoașterea se concretizează în reprezentări și noțiuni morale.

Afectivă- reprezintă acele trăiri și sentimente morale care vor declanșa din interior anumite fapte și acțiuni morale care vor determina conduita individului. Trăirile și sentimentele morale reprezintă o expresie subiectivă a cerințelor unei norme morale obiective. In sfera lor intră tot ceea ce determină din interior atitudinea față de societate, de oameni, muncă și față de sine.

În consecință obiectivele educaționale subsumate formării conștiinței morale sunt :

formarea reprezentărilor a judecăților morale și însușirea teoriilor referitoare la normele morale existente si la evoluția lor.

formarea sentimentelor morale

formarea convingerilor morale.

Convingerile constituie nucleul conștiinței morale , adevărate trebuințe spirituale de comportare morală. Formarea convingerilor morale constituie premisa fundamentală a autonomizării vieții morale a individului ; pe masura formării convingerilor morale, se produce o inversare în cadrul dinamicii personalității morale, prin trecerea de la determinare la autodeterminare, de la conduita motivată extrinsec la o conduită motivată intrinsec .(Nicola p.2l6-2l7) 6.

Formarea conduitei morale și a trăsăturilor morale de caracter

Conduita morală reprezintă maniera de a ne comporta, în bine sau în rău ; presupune acțiunea umană, condusă mintal și reglată de conștiința morală, care unește organic faptele psihice cu cele de comportament.Conduita morală este criteriul principal de apreciere a valorii morale a ființei umane. Conștiința morală este expresia culturii morale ; trecerea culturii morale subiective la manifestari morale concrete constituie trecerea de la conștiință la conduită morală .

Obiectivele educației subsumate formării conduitei morale sunt :

Formarea deprinderilor morale- componente automatizate ale conduitei morale care se realizează prin exercitiu ;

Formarea obișnuințelor morale- obișnuințele sunt deprinderi interiorizate, puternic înrădăcinate, definitorii pentru conduita umană ;sunt resimțite ca trebuințe interne.

Formarea capacității de a săvârși mari acte morale, care depășesc nivelul deprinderilor și obișnuințelor .Marile acte morale constituie nivelul cel mai înalt al conduitei, deoarece implică trăsături puternice de caracter, ce au la bază detașarea totală de frică și egoism. Capacitatea de a săvârși mari acte morale, depășeste nivelul deprinderilor și obișnuințelor morale, deoarece presupune trecerea de la un comportament moral automatizat la un comportament bazat pe rațiune și pe capacitatea de renunțare la sine .(Moise,C.Cozma,T..,l996,p.l38).

Formarea conștiinței și conduitei morale este un proces complex pentru că acest proces are particularități distincte ; care țin de individ și de particularitățile de vârstă.

I.2. Factorii dezvoltării morale

I.2.1.Repere ale dezvoltării morale

Copilul este părintele adultului spunea Maria Montessori pentru a exprima metaforic rolul pe care îl are copilăria în dezvoltarea psihică pentru adultul care va deveni. Comportamentul moral al unei persoane este mediat de relațiile pe care le stabilește cu valorile morale existente în grupul social, în societatea din care face parte, de calitatea relațiilor care se stabilesc între persoana respectivă și celelalte persoane cu care aceasta intră în contact.
În deceniile III și IV ale secolului trecut se realizează o extindere a dezvoltării morale plecând de la ideea existenței unui paralelism între dezvoltarea morală și dezvoltarea intelectuală. Procesul constituirii și modelării conștiinței morale a individului se dezvăluie încă în stadiul inteligenței senzorio-motorii. Conform acestei teorii bazate pe studii aprofundate, modelarea conștiinței morale se realizează în două stadii : stadiul eteronom – al realismului moral sau morala ascultării și stadiul cooperării – al autonomiei morale.
Stadiul eteronom corespunde copiilor până la vârsta de 7-8 ani și se evidențiază că sursa primelor sentimente morale este respectul. În mod obișnuit purtătorii valorilor morale inițiale sunt părinții pe care copilul îi consideră ca fiind mult superiori lui. Ei nu sunt numai purtătorii valorii, dar și simbolul și forța valorii, strecurându-se astfel un sentiment de adorație și teamă, de respect.
Apariția respectului face posibilă noi forme de comunicare. Copilul devine capabil să recepteze ca obligatorii ordinele și consemnele părinților. Pe baza acestei relaționări apare sentimentul datoriei. Regulile de conduită sunt privite de copil ca un dat, ca o emanație a unei autorități exterioare și superioare lui, fără nici o legătură cu situația concretă. Ceea ce-l determină să se supună este respectul unilateral bazat pe afecțiune și teamă.

Constrângerea morală a adultului este cea care orientează și dirijează conduita morală a copilului. Copilul se interesează mai mult de rezultat decât de motivația propriilor sale acte. Valorile și normele morale se impun din exterior, în mod obligatoriu, independent de conștiința sa.Copilul consideră datoria și valorile legate de datorie ca existând în sine, independent de persoană; datoria se impune ca ceva obligatoriu, indiferent de contextul în care se găsește persoana. Este bun orice înseamnă ascultare a regulii și este rău orice act care nu se conformează regulii.
Stadiul cooperării corespunde vârstei de 7-12 ani. În relațiile pe care copilul le stabilește apar noi sentimente morale : al onestității, al dreptății – care determină reorganizarea valorilor morale și nașterea autonomiei conștiinței morale. Stadiul cooperării nu se mai impune insului ca fapt exterior în forma consemnului sau poruncii. Morala autonomă este cea care restructurează afectivitatea și judecata morală, transformându-se astfel într-un for interior și prin urmare autonome.
În perioada preoperațională copiii nu sunt incapabili să lege natura pedepsei de delict. Ei cred, pur și simplu, că este cu atât mai bine cu cât pedeapsa este mai severă, oricare ar fi delictul. De asemenea ei înțeleg rar că regulile sunt create de un grup, pentru binele grupului ca întreg. Lor li se pare că regulile le sunt impuse de către o autoritate. Prin urmare, se consideră că este o legătură între nivelul raționamentului cognitiv al unui copil și simțul său asupra a ceea ce este corect sau greșit. Astfel, se elaborează o nouă teorie a dezvoltării conștiinței morale, care conține trei niveluri distincte: preconvențional, convențional, postconvențional.

Primul nivel, preconvențional , se caracterizează prin buna creștere, prin receptivitatea copiilor la etichetele culturale de bine și rău pe care le interpretează în termenii consecințelor fizice (pedeapsă,recompensă, schimb de favoruri), sau în termenii puterii fizice a celor care enunță regulile și etichetele de bine și rău. O acțiune este considerată bună sau rea în funcție de consecințele ei fizice, indiferent de semnificația ei morală. Spre finalul acestui nivel apar elemente de sinceritate, de împărțire egală și reciprocitate. Reciprocitatea capătă forma « eu îți fac un serviciu, tu îmi faci un serviciu », nefiind vorba de loialitate, recunoștință sau dreptate. Justețea unei acțiuni este interpretată după modul în care sunt satisfăcute propriile trebuințe sau, ocazional, trebuințele celor din jurul său. Se manifestă tendința de evitare a pedepsei și respectul necondiționat față de cel care deține putere și are o anumită autoritate.

Al doilea nivel, convențional , se caracterizează prin conformism, dar respectarea regulilor grupului este percepută ca valoroasă prin însăși existența ei. A te supune cerințelor familiei, grupului sau națiunii este corect, indiferent de consecințele imediate și vizibile. Această conformare este foarte aproape de loialitate, de identificarea cu persoanele sau grupul din care face parte. Comportamentul este judecat pe baza intenției care îl determină.

Nivelul postconvențional, al acceptării interioare, a principiilor morale, se caracterizează printr-o mare încredere față de principiile morale autonome. Se manifestă o conștientizare clară a relativității valorilor și părerilor personale, precum și conștiința necesității de a urma regulile procedural.
Cele trei nivele se exemplifică astfel : se supune regulilor pentru a evita pedeapsa;
se conformează pentru a obține recompense, pentru a i se înapoia favoruri; se conformează pentru a evita dezaprobarea celorlalți, situația de a nu fi plăcut de ei; se conformează pentru a evita cenzura autorităților legitime, precum și sentimentul de vinovăție rezultat; se conformează pentru a menține respectul spectatorului imparțial care judecă în termeni de bunăstare a comunității; se conformează pentru a evita autocondamnarea.

O metodă de a ajuta oamenii să-și dezvolte gândirea morală este ascultarea punctelor de vedere ale altor persoane, care se află într-o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru este important pentru educatori, părinți, învățători și profesori, care doresc să ajute la dezvoltarea morala a copiilor. Ei trebuie să le explice copiilor motivele acțiunilor, nu numai să le spună ce este corect și ce este greșit.Interiorizarea normelor și regulilor morale se realizează prin socializare și educație pe toată durata vieții. Prin socializare se realizează asimilarea unor modele, valori, simboluri, abilități sociale și norme de conduită, maniere de a face, de a gândi și simți ale grupului sau societății în ansamblu. Socializarea reprezintă și un proces de individualizare și personalizare a individului în cadrul grupului; copilul are anumite caracteristici ereditare și de aceea procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rasa. Socializarea este deci o condiție obligatorie a personalizării ființei umane.
Școala , ca mediu socializator lărgit, oferă o amplificare a sistemului relațional al copilului. Aici copilul își îmbogățește și diversifică relațiile sociale, trăiește noi experiențe sociale cu alți adulți, precum și cu copii de aproximativ aceeași vârstă cu el. În cadrul acestor grupuri copilul acceptă regulile și consemnele pe care le trăiește ca mai puțin frustrante și coercitive.
În școală copilul trece de la atitudinea de spectator al activității altuia, de la fiecare pentru sine , la acțiuni sociale active cu cei de o vârstă cu el. Cel cu care se joacă reprezintă pentru el fie un rival, fie un prieten, în ultimă instanță o posibilitate de identificare.

Importanța educației, sub forma educației morale, în familie, în școală sau în grădiniță, nu trebuie însă lăsată pe ultimul loc în cadrul acestui amplu proces de devenire a ființei umane, care este socializarea.Cele mai frecvente modalități educaționale, folosite atât în familie cât și în școală la toate vârstele, cu efecte de interiorizare a comportamentelor morale sunt recompensele și pedepsele. Recompensele, cu ar fi lauda și încurajarea, ca forme de întărire pozitivă a comportamnetului social, pot contribui atât la imitare, cât și la identificare, și în ultimă instanță, la interiorizarea unor modele comportamentale. În cadrul aplicării pedepselor fizice copilul vede lucrurile superficial, ca pe o amendă pe care trebuie să o plătească pentru un comportament necorespunzător, dar nimic mai mult. Plata « amenzii » reprezintă achitarea unei sarcini, a unei datorii, ceea ce îi dă voie să greșească și să plătească în continuare amenda. Este cazul în care părinții afirmă că proprii copii s-au obișnuit cu bătaia sau cu alte amenzi fizice.
Rezolvarea identității de sine, formarea unor deprinderi de comportare în societate, educarea trăsăturilor pozitive de caracter constituie nu numai obiective ale educației moral-civice, ci ale întregii activității educative din școală și în familie în egală măsură.

În miezul fiecarei dileme se află conceptul de dreptate, iar felul în care oamenii privesc chestiunile morale reflectă dezvoltarea lor cognitivă – aceasta este concluzia celor doi mari psihologi care și-au consacrat opera cercetării raționamentelor morale:   Jean Piaget și Lawrence Kohlberg.

I.2.2 Teoria lui Jean Piaget

Puși în fața unei dileme morale și întrebați cum își argumentează răspunsul, copiii mai mici (preșcolarii) își întemeiază judecățile morale imature pe gravitatea delictului, iar cei mai mari (școlarii) iau în calcul intenția. De exemplu dacă li se spune că un copil a furat dintr-o farmacie medicamente penrtru mama sa, care era foarte bolnavă și avea mare nevoie de ele, dar nu avea bani să le cumpere și sunt întrebați dacă a procedat corect și de ce, cei mici vor spune că nu, pentru că a furat și e grav să furi, iar cei mai mari vor lua ăn calcul intenția, că a furat dintr-un motiv bine întemeiat și acceptă acest comportament.

Prima teorie de referință despre raționamentul moral a formulat-o Piaget, care a considerat că acesta se dezvoltă treptat, în 3 stadii:

primul stadiu (aproximativ de la 2 la 7 ani) se bazează pe supunerea rigidă față de autoritate. Copiii cred că regulile nu pot fi adaptate sau schimbate, purtarea este fie corectă, fie greșită, și ca orice greșeală trebuie pedepsită indiferent de intenție;

al doilea stadiu (de la 7-8 la 10-11 ani) este caracterizat de o flexibilitate în creștere. Pe măsură ce copiii interacționează cu mai multe persoane și constată că există mai multe puncte de vedere, încep să-și formeze propriul simț al dreptății, pe baza tratamentului egal pentru toți;

al treilea stadiu începe de la 11-12 ani, când copiii devin capabili de raționament formal și încep să ia în calcul idealul de echitate, având în vedere circumstanțele specifice fiecarei situații.

Trebuie adăugat totuși, că, și în etapa realismului moral, comportamentul copilului este străns legat de persoana care emite norma, regula. La această vârstă, lucrul important nu este atât valoarea morală în sine, cât persoana care o întruchipează; criteriul esențial este nevoia de aprobare din partea adultului. Copilul încalcă regulile, de multe ori, nu dintr-o înclinație rea, ci , de foarte multe ori, datorită raportării sale negative la persoana care a dat regula respectivă. Aceiași normă este acceptată sau respinsă în funcție de faptul dacă persoana ce o impune este acceptată sau respinsă de copil. Aceasta nu înseamnă că i se neagă copilului capacitatea de a judeca correct norma morală; el o face în numeroase cazuri. Și este de asemenea sigur că, în majoritatea lor, copiii au instinctul a ceea ce este drept sau nedrept. Jean Piaget a remarcat că sentimental dreptății capătă pela 7-8 ani o forță mai mare decât supunerea, devenind normă centrală. Acest sentiment justițiar se exercită cu precădere, asupra personajului principal- învățătorul. Deoarece el este cel care, și asta o știu și elevii, cât și el însuși, dirijează procesul educațional. Astfel, persoana învățătorului joacă un rol fundamental.

I.2.3 Teoria lui Lawrence Kohlberg

Dezvoltând ideile lui Piaget, Kohlberg a inițiat o perspectivă mult mai complexă asupra dezvoltării morale. Acesta a studiat modul în care copiii și adulții își întemeiază judecățile morale pe înțelegerea tot mai bună a lumii sociale.

Dezvoltarea morală descrisă de teoria lui Kohlberg se bazează pe procesele de gândire evidențiate de răspunsurile la dilemele sale, și cuprinde 3 niveluri ale raționării morale, fiecare împărțit în două stadii:

Nivelul I – Moralitatea preconvențională este caracteristică copiilor între 4 și 10 ani. Aceștia acționează potrivit mecanismelor de control externe. În școală, un accent deosebit este pus asupra evoluției cognitive și asupra judecății morale a copilului.

Într-o primă fază aceasta este heteronomă (preia norme, reguli, interdicții, valori) din anturajul imediat, fiind neselectivă, nesituativa, rigidă, vizând doar fapta nu și motivația. Apoi ea devine autonomă prin interiorizarea și implicarea propriului sistem valoric în actul de judecare.

Stadiul 1: Orientarea spre pedeapsa și supunere: Copiii se gândesc la ce li se va întâmplă? Copiii respectă regulile pentru a evita pedeapsa sau pentru a primi recompensa. Ignoră motivele unei acțiuni și se concentrează asupra formei sale fizice (de exemplu, mărimea minciunii) sau asupra consecințelor ei (de exemplu, gradul de vătămare fizica);

Stadiul 2: Scopul instrumental și schimbul: O mână spală pe alta. Copiii se conformează regulilor în virtutea interesului personal și a luării în calcul a ceea ce pot face alții pentru ei. Privesc o acțiune prin prisma nevoilor umane pe care le împlinește și delimitează această valoare de formă fizică și consecințele acțiunii.

Nivelul II – Moralitatea convențională (moralitatea conformării cu rolul social) este caracteristică copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 și 13 ani sau mai mult. Standardele persoanelor cu autoritate sunt internalizate, îi preocupă să fie buni, să le facă altora pe plac și să mențină ordinea socială.

Stadiul 3: Menținerea relațiilor reciproce, aprobarea altora, sunt preocupați de ce se spune despre ei, dacă sunt băieți buni sau fete bune.  Copiii vor să le facă pe plac altora și să îi ajute, pot să judece intențiile altora și își formează propriile idei despre ce înseamnă să fii o persoană bună. Evaluează o acțiune în funcție de motivul aflat la baza ei sau de persoana care o întreprinde și iau în calcul circumstanțele;

Stadiul 4: Grija și constiința socială: când fac un lucru se gândesc ce-ar fi dacă toți oamenii ar proceda așa. Sunt preocupați de îndeplinirea datoriei, de manifestarea respectului față de autorități și de păstrarea ordinii sociale. Ei consideră că o acțiune este întotdeauna greșită indiferent de motive sau circumstanțe, dacă încalcă o regulă și face rău altora.

Nivelul III – Moralitatea postconvențională (moralitatea principiilor morale autonome) este atinsă la începutul adolescenței, sau abia la vârsta de adult tânăr, sau niciodată. Oamenii sesizează conflictele dintre standardele morale și emit propriile judecăți pe baza principiilor de drept, corectitudine și dreptate.

Stadiul 5:  Moralitatea contractului, a drepturilor individului și a legii democratic acceptate. Oamenii gândesc în termeni raționali, prețuind voința majorității și binele societății. Când înțeleg că sunt momente în care nevoia umană și legea se află în conflict, consideră că este mai bine pentru societate, pe termen lung, dacă se supun legii.

Stadiul 6: Moralitatea principiilor etice universale. Oamenii procedează așa cum consideră ei ca indivizi că este corect, conform standardelor proprii, indiferent de restricțiile impuse de lege sau de părerea altora.

Kohlberg a adăugat un nivel de tranziție între nivelurile II și III, când oamenii nu se mai simt constrânși de standardele morale ale societății, dar nu și-au elaborat rațional propriile principii de dreptate și își bazează, în schimb, deciziile morale pe sentimente personale. Pentru a putea ajunge la o moralitate pe deplin principială, este necesar ca oamenii să admită mai întâi relativitatea standardelor morale.

În teoria lui Kohlberg, stadiul de dezvoltare morală este indicat de raționamentul aflat la baza răspunsului unei persoane la o dilemă morală, și nu de răspunsul în sine. Prin urmare, două persoane care dau răspunsuri opuse se pot afla în același stadiu, dacă raționamentul lor are la bază factori asemănători. Vârstele corespunzătoare nivelurilor descrise de Kohlberg sunt variabile, datorită faptului că atingerea unui nivel înalt al dezvoltării cognitive nu presupune implicit un nivel comparabil de înalt al dezvoltării morale. Unii cercetatori consideră că activitatea morală este motivată nu doar de considerații abstracte despre dreptate, ci și de emoții ca empatia, vinovăția și de internalizarea normelor prosociale. Pe de altă parte, între raționamentul moral și comportamentul moral nu există întotdeauna o relație clară. Persoane aflte la nivelurile postconvenționale de raționare morală nu acționează neapărat mai moral decât cei aflați la niveluri inferioare. La comportamentul moral contribuie o serie de alți factori cum ar fi: concepțiile despre virtute, circumstanțele situațiilor concrete și grija față de alții.

Cercetările mai recente au subliniat contribuția părinților atât în plan cognitiv cât și în cel emoțional. Copiii cu părinți susținători și autoritari, care sunt stimulați să-și pună întrebări și să își lărgească raționamentele morale, tind să raționeze la niveluri superioare. Cercul persoanelor de aceeași vârstă influențează și el dezvoltarea morală, prin calitatea timpului petrecut și discuțiile purtate cu privire la conflictele morale.

Comportamentul prosocial. Raționarea morală prosocială se referă la dilemele morale în care nevoile sau dorințele unei persoane se află în conflict cu ale altora, iar normele sociale sunt neclare sau nu există pentru situații de genul respectiv. Unii cercetători au studiat subiecți din copilărie până la vârsta de adult tânăr și au constatat că raționarea prosocială bazată pe reflecții personale privind consecințele și pe valori internalizate a crescut cu vârsta. Fetele tind să prezinte mai multe comportamente prosociale decât băieții, ele se consideră mai empatice și mai prosociale decât se consideră băieții.

I.3.Personalități promotoare ale educației morale

I.3.1 Privire istorică asupra educației morale ( Renașterea, Evul Mediu )

Constantin Cucoș apreciază că educația, așa cum se exercită la un moment dat, are ca scop reeditarea marilor experiențe ale omenirii, transmiterea unei zestre culturale pe care am moștenit-o. Se spune că educația este o activitate de reproducție culturală, de rememorare, reîntipărire și de perpetuare, prin creație, a valorilor umanitații.

Din alt punct de vedere, se spune că: pentru a fi educator nu este suficientă simpla experiență personală în materie de educație. Trebuie să se activeze ce au gândit sau au făcut alții; trebuie să se cunoască destule antecedente în domeniul respectiv. Educația, așa cum se prezintă ea la un moment dat, nu este descoperirea celor prezenți, ci este, de multe ori, preluarea descoperirilor altora, prin aplicarea, la condițiile existente aici și acum. Gândirea despre educație a evoluat de la o epocă la alta, s-a stratificat în timp, a parcurs un traseu cumulativ, ideile adunându-se, completându-se, intersectându-se.

În acest capitol vom încerca să privim spre curentele și sistemele de gândire pedagogică, de unde am extras idei cu privire la ordinea morală, la exigențele educării profilului moral, teorii pedagogice fundamentate filozofic, sociologic, psihologic, care s-au conturat de-a lungul istoriei gândirii pedagogic și să schițăm un istoric succint al problematicii educației morale, începând cu antichitatea greacă și cea romană și până în prezent, pentru a da o imagine sumară despre continuitatea trecut-prezent-viitor în gândirea psihopedagogică, cu privire la importanța acordată educației morale în formarea personalității și, nu în ultimul rând, pentru a oferi un temei solid educației morale la vârste timpurii.

Primul și cel mai semnificativ sistem educațional al antichității îi aparține lui Platon. El creează si prima școală de filozofie: Academia. În concepția lui Platon, educația civică desemnează un mod de raportare a omului la lege, la ceilalți oameni și la sine însuși. Ea consta într-un cumul de îndatoriri civice:

respectarea legii, cu dreaptă judecată și nepărtinire;

respectul pentru semeni, prin relații amicale;

îngăduință, toleranță pentru viciile remediabile de comportament, pentru cei care dau speranță de îndreptare;

o corecta iubire și prețuire de sine, prin a ne lepăda de orgoliu;

În Republica, Platon (427-367 î.H.) a acordat o dimensiune etică cârmuirii cetății, politicii. Conducătorul regal sau aristocratic este un înțelept, iubitor de adevăr, păzitor al respectării legilor, om cu caracter frumos, sociabil, cumpătat și cu simțul măsurii.

De la Socrate au ramas doar câteva maxime cu valoare educativă:

Știința nu-i utilă dacă nu-l face pe om mai bun.

Perfecțiunea morală consistă în a te înălța deasupra slăbiciunii naturii, în a rezista poftelor și înclinațiilor rele, astfel ca sufletul să rămână stăpânul corpului.

Socrate susținea teza că viața umană are ca obiect virtutea, singura care aduce omului fericirea. A fi virtuos înseamnă a subordona corpul, sufletul și simțurile rațiunii. Virtutea se învață și este este chiar megiston mathema (cea mai de seamă învățătură). Fără ea, oamenii, învățând artele matematice, devin niște tehnicieni fără suflet, sau, învățând dialectica, devin politicieni fără scrupule. Ca să faci binele, trebuie să știi ce este binele; ca să fii drept, moderat, curajos, trebuie să știi ce-i dreptatea, moderațiunea și curajul. Oamenii greșesc numai când nu cunosc adevărul, sau nu știu cum să acționeze, deci din ignoranță. După Socrate, virtuțile: cumpătare, curaj, dreptate, înțelepciune se dobândesc prin cunoaștere, prin rațiune.

Aristotel nu se limitează la concepțiile lui Socrate și Platon, privitor la dobândirea virtuților pe calea cunoașterii de sine, ci dă o mai mare importanță educării prin activități și deprinderi morale. Problema fundamentală a vieții morale, în concepția lui Aristotel, este realizarea binelui suprem, scopul absolut al acțiunii morale. Binele suprem este fericirea, activitatea sufletului conformă cu virtutea desăvârșită. După Aristotel, virtutea este realizată numai atunci când toată activitatea omului se supune rațiunii. De aceea cele trei izvoare ale educației morale constau în: darurile naturale, dezvoltarea deprinderilor, rațiunea. El susține teza că omul tinde spre fericire și este fericit când poate realiza ceea ce, prin natura sa, este destinat să realizeze, să-și îndeplinească datoria prescrisă de rațiune. Deci omul are datoria de a fi fericit. Fericirea este, prin urmare, participarea conștientă a individului la perfecționarea aptitudinilor sale naturale. Actul moral se realizează treptat.

În concepția lui Seneca, viața fericită este cea potrivită cu natura. Un om fericit este cel care cultivă virtutea, mulțumindu-se cu ea, un om pe care norocul nu-l înfierbântă, iar ghinionul nu-l doboară. Viața fericită nu poate fi atinsă decât de o minte într-o deplină stare de sănătate, curajoasă și ageră, răbdătoare, curioasă să descopere acele lumi care împodobesc viața, dar fără a admira vreunul. Adevărata bucurie este exercitarea virtuții, la care se ajunge prin renunțări, prin severă autodisciplină.

Evul Mediu, prin sistemul relațiilor sociale caracteristice, a dus la o nouă formă de viață culturală și la un nou sistem de educație. În aceste condiții s-a dezvoltat o teorie pedagogică profund influențată de ideologia epocii, dominată de concepția religioasă despre lume și viață. Biserica catolică a preluat monopolul asupra educației, din mâna Imperiului sclavagist roman, devenind religia dominantă (sub Constantin). Având o atitudine disprețuitoare față de cea mai bogată moștenire culturală a antichității clasice, biserica a limitat instrucția la învățarea pe de rost a unor dogme, ucigând orice cercetare proprie, făcând toată instrucția dogmatică și formală. În felul acesta, educația admisă și dată de biserică a dus la considerabila scădere a dezvoltării intelectuale și la extrema îngustare a orizontului cultural. Educația disciplinei în școală se făcea cu ajutorul unei game de mijloace de constrângere, începând cu bătaia și terminând cu pedepsele morale cele mai chinuitoare și înjositoare. Nuiaua a fost instrumentul cel mai de seamă pentru disciplinarea elevilor, precum și pentru stimularea sârguinței și priceperii lecției. Comenius a caracterizat învățământul scolastic drept camera de tortură a minții. Aceasta educație ducea la o gândire dogmatică, formalistă.

Renașterea a eliberat gândirea de cătușele scolasticii și a deschis o nouă epocă omenirii. Educația umanistă urmărea să dezvolte omul la maximum: un om capabil în toate direcțiile, adică un uomo universale, un om priceput în toate domeniile. Acest uomo universale era educat pentru grația corpului, dar și a spiritului, pentru o comportare politicoasă și plină de curtoazie. Erasmus din Rotterdam (1466-1536), unul dintre cei mai renumiți umaniști din epoca Renașterii, consideră că este important ca tinerii să deprindă exemple de comportare morală înaltă, de eroism, prin studiul vieții și faptelor oamenilor de seamă. În lucrarea Despre instruirea imediată și cu grijă a copiilor, care poate fi considerată un mic tratat de pedagogie, se ocupă de educație, în ansamblu, de elementele care contribuie la formarea omului, de metodele de educație și instrucție, de calitațile pe care trebuie să le aibă profesorul, și mai ales, de arta instruirii copiilor în mod plăcut, fără a-i supune disciplinei barbare, care era caracteristică timpului. El propunea următoarea maximă: Să instruim amuzând.

Francois Rabelais (1495-1553), însemnat filozof, pedagog, scriitor și medic francez, punea în centrul gândirii sale filozofice principiul: numai libertatea duce pe om spre săvârșirea de fapte bune, spre virtute, pe când constrângerea îl revoltă, îl înrăiește.

Michel de Montaigne (1533 – 1592), de asemenea însemnat scriitor și filozof francez, în opera sa Essais, în care exprimă puncte de vedere cu privire la politică, religie, drept, filozofie, morală, educația copilului, consideră că scopul educației este formarea gentilomului, iar sarcina principală este de ordin formativ, adică de a crește un copil cu corp bine făcut, înzestrat cu o minte independentă și critică. În concepția lui Michel de Montaigne, dupa cum arată Elena Macavei, moralitatea este determinată de trebuințele vieții sociale și servește numai pentru satisfacerea lor; uneori cerințele morale sunt în dezacord cu trebuințele relațiilor existente. Sfera moralității se află pe de o parte în domeniul moravurilor, al comportamentelor practice, pe de altă parte, în cel al dispozițiilor subiective (rațiune, voință). Scopul vieții este modelarea condiției umane sub semnul valorilor: adevăr, bine, frumos. Viața trebuie trăită cu ferestrele spre lume, spre bucurii fundamentale: făptuire, contemplare, lectură, joc, prietenie, dragoste.

I.3.2. Personalități promotoare ale educației morale din străinătate

Jan Amos Comenius (1592-1670), unul dintre marii pedagogi ai omenirii, de origine cehă, a scris peste 200 de lucrări, în care își exprimă ideile despre educație, cea mai cunoscută fiind Didactica magna. În centrul gândirii lui Comenius stă concepția că omul poate fi influențat prin educație (optimism pedagogic), că educația este principala cale de luptă pentru bunăstarea umanității, că omul devine om, adică ființă rațională, numai prin educația începută în copilărie. Comenius concepe educația morală ca acțiunea de a forma la om anumite virtuți: înțelepciunea, cumpătarea, curajul, dreptatea. După părerea lui, înțelepciunea se obține printr-o justă apreciere a lucrurilor; a fi cumpătat înseamnă a păstra măsura în toate; curajul înseamnă puterea de a lua inițiative folositoare cănd momentul o cere; a fi drept înseamnă a fi loial, sincer. În afară de acestea, Comenius mai cuprinde în educația morală și alte calități, ca: modestia, bunăvoința, politețea, respectul față de bătrâni, hărnicia, etc. Ca metode de educație morală, Comenius indică: exemplul comportării părinților, profesorilor; povestirile morale prin care se dau elevilor cât mai multe exemple bune, care să servească admirația și entuziasmul lor; exercițiile morale, având ca scop să formeze elevi ordonați, muncitori cu o bună conduită, deprinși să păstreze ordinea, disciplina, să muncească și să acționeze în sens moral. Prin folosirea acestor metode, elevul este condus de profesor până la înțelegerea necesității ordinii, cumpătării, înțelepciunii în viață, a comportării morale. Calmul, răbdarea și bunătatea nu exclud exigența în impunerea disciplinei. Răzvrătirea și încăpățânarea se pedepsesc. Fiind influențat de concepția mistică, religioasă, Comenius consideră lumea aceasta ca o pregătire pentru lumea veșnică.

J.A. Comenius este printre primii teoreticieni ai pedagogiei care s-a ocupat sistematic de educația copiilor la vârste timpurii, inclusiv de educația morală. Deoarece Comenius era pastor și totodată episcop al Frăției cehe, un loc important al sistemului său pedagogic îl ocupă educația morală a copiilor. Principalele metode în acest sens sunt exemplificarea permanentă a virtuții și moralei și respectarea unei discipline nu foarte autoritare. Copiii trebuie să vadă suficient de multe fapte bune, pentru că Dumnezeu le-a dat o fire oarecum de maimuță, adică dorința de a imita tot ceea ce văd că fac ceilalți, se arată în lucrarea lui Comenius Cu privire la educație. Pilda trebuie însoțită de învățarea copilului cum trebuie să se poarte; totodată, copiilor trebuie să li se ceară o anumită disciplină. Pentru a exprima dezaprobarea față de o faptă a copilului, sau ca formă de pedeapsă, Comenius recomandă atenționarea pe un ton ridicat, ca acesta să se rușineze de fapta sa, dar toate acestea trebuie însoțite întotdeauna de amenințarea cu consecințe imediate. Părintele sau cadrele didactice ar trebui însă să urmărească îndreptarea copilului, așa că, acesta trebuie în cele din urmă lăudat. Dacă această metodă nu ajută, Comenius admite o eventuală pedeapsă fizică; se pune accent pe explicarea motivului pentru care părinții nu trebuie să le permită copiilor tot ce își doresc aceștia, arătând că, astfel, copiii, prost educați și răsfățați, vor aduce părinților, aflați la bătrânețe, numai supărare, rușine și griji.

În viziunea lui Comenius, cuprinsul educației morale a copiilor este dat de următoarele trăsături:

moderația – în mâncare și băutură, în somn;

curățenia și buna cuviință – să mănânce frumos, să se îmbrace curat, să nu-și murdărească în mod intenționat îmbrăcămintea;

atenția acordată celor mai în vârstă – să-i respecte;

ascultarea – această trăsătură urmeză să stea la baza tuturor celorlalte virtuți, pentru că ajută la controlarea propriei voințe. Atunci când părinții cer ceva copilului, ei trebuie să se asigure că acesta a și dus la îndeplinire solicitarea;

spunerea adevărului – să-i învețe pe copii să-și recunoască faptele rele, să nu mintă și să nu născocească neadevăruri;

să nu ia lucruri străine – să nu atingă, nici măcar în glumă, lucruri care nu le aparțin;

hărnicia – părinții nu trebuie să accepte, sub nici o formă, trândăvia copilului. Copiii trebuie conduși nu numai înspre munci ușoare, ci și spre jocuri, pentru că jocurile le dezvoltă gândirea.

tăcerea – părinții să-i învețe pe copii să păstreze tăcerea (la rugăciune, atunci când le vorbesc părinții, etc.), de asemenea, copiii trebuie să chibzuiască bine ceea ce urmează să spună;

răbdarea – părinții trebuie să-i învețe pe copii să-și înfrâneze dorințele imediate;

bunăvoința – Comenius consideră că dezvoltarea acestei trăsături de caracter nu este grea, pentru că, copiii se apucă cu plăcere de mai multe activități și îi ajută pe adulți;

politețea – amabilitate, bunăvoință față de oameni;

buna creștere – copilul să știe ruga, mulțumi, saluta, să dea mâna, dar și să stea cuviincios și să meargă drept.

John Locke (1632 – 1704), în lucrarea Câteva cugetări asupra educației, precizează că scopul educației este să formeze din tânar un om înzestrat cu simț întreprinzător și abil, care să-și conducă afacerile bine, să privească departe în viitor și să aspire la o poziție cât mai înaltă pe scara socială. Acest om capabil să-și conducă bine afacerile proprii trebuie să probeze și maniere alese, să fie, prin urmare un gentleman. Educația morala ocupă în gândirea pedagogică a lui J. Locke un loc foarte important. Scopul ei este acela de a forma un om cu o voință puternică, virtuos, bun, politicos și cu maniere alese. Ca metode de educație morală, el propune:

sfaturi și îndemnuri morale, pedepse blânde (bătaia fiind aplicată numai în cazuri extreme, de încăpățânare), dar mai ales apelul la sentimentul onoarei și la teama de dezonoare.

metoda de a discuta cu copilul asupra faptelor și consecințelor lor, formându-l ca om cu judecată.

În viziunea lui J. Locke, în orice moment, cadrul didactic trebuie să procedeze cu tact și cu calm, dovedind copilului că nu i se cer anumite acte, din capriciu sau din dorința de a-i comanda, ci din motive raționale, întemeiate. Întreaga educație morală să ducă la formarea omului pentru vitrute, adică a unui om ferm, activ, stăpân pe sine, care să-și domine impulsurile, capriciile și pasiunile. În acest scop, copilul trebuie bine studiat, pentru că numai cunoscându-l, știindu-i înclinațiile, gusturile, tendințele, dispozițiile, cadrul didactic îl poate educa în mod corespunzător.

J. J. Rousseau (1712-1778) a fost unul din cei mai de seamă gânditori ai secolului al XVIII-lea și unul din cei mai mari pedagogi ai omenirii. Sistemul său pedagogic este plin de originalitate, de idei noi și îndrăznețe pentru vremea în care a trăit. A scris multe lucrări, dar, dintre ele, aceea care interesează în mod deosebit din punct de vedere pedagogic este Emile sau Despre educație, operă care i-a adus autorului o celebritate mondială, pentru că indica o cale nouă pentru educația omului.

Referindu-se la natura copilului, Rousseau susține teza bunătății și purității sale inițiale, acuzând societatea de vicierea lui: Totul e bun când iese din mâinile autorului lucrurilor, dar degenerează în mâinile omului. Pentru a evita influența dăunătoare a societății, J. J. Rousseau preconizează scoaterea lui Emile din oraș, considerat un mediu viciant și creșterea lui la țară. Deci nu este vorba de o educație complet izolată de societate, ci de o întrerupere, până la vârsta de 15 ani, a contactului cu aspectele negative ale societății din acel timp. Acum este vârsta în care i se face lui Emile educație morală, o activitate dificilă, fiindcă această epocă a vieții este aceea în care încep să se manifeste pasiunile,omul născându-se pentru a doua oară, adică intră într-o viață nouă, viața socială.

Profesorului îi revine datoria de a îndruma pe Emile spre acțiuni morale și spre înfrânarea pasiunilor, să-i formeze sentimente de pietate, generozitate, prietenie, dreptate, dragoste. Elena Macavei în legătură cu Emile, arată că: Încrezător în forțele copilului, guvernorul nu trebuie să violenteze natura bună a copilului, ci să asiste la dezvoltarea lui din interior, să nu impună cu forța o cerință, ci să-l prevină pentru a nu face rău; să înlăture obstacolele ce l-ar ispiti pe Emile să facă rău, să nu învețe din sfaturi, ci din experiența proprie. Nu trebuie să se explice ce este virtutea, ci să fie ferit de viciu. Nu i se dau lecții de morală, ci se creează situații din care Emile învață singur. Astfel că tânăr, ajunge să devină răbdător, hotărât, omenos, iubitor de oameni, echilibrat, prin stăpânirea impulsurilor.

Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827), născut la Zurich (Elveția), în decursul unei îndelungate vieți a dus o luptă susținută pentru binele și fericirea omenirii, la care el credea că se poate ajunge printr-o mai bună educație și instrucție a tuturor copiilor. Viața lui Pestalozzi este redată în chip magistral în epitaful gravat pe placa de pe mormântul său:

El acordă un rol însemnat educației în dezvoltarea forțelor intelectuale, morale, fizice aflate în stare latentă la copii. Pentru Pestalozzi, citadela adevăratei educații, focarul și școala umanității este familia. În familie, mama începe opera educativă, asigurând, cu deosebire, educația inimii și cultivarea virtuților morale, care formează podoaba omului, a cetățeanului, și a patriotului. Opera familiei o continuă școala. Numai atunci când școala continuă opera familiei, ea poate deveni mijlocul eficient pentru educația copilului.

Prin educația morală, după Pestalozzi, se urmărește dezvoltarea forțelor morale ale copilului, adică pregătirea lui pentru o viață plină de demnitate și de dragoste pentru oameni. În educarea morală, educatorul trebuie să urmărească formarea sentimentelor morale, în primul rând, a dragostei pentru mamă. Pe masură ce contactul copilului cu societatea se extinde, sentimentele trebuie să cuprindă familia, școala și apoi, treptat, întreaga societate. Prin formarea de idei morale i se arată copilului datoriile și acțiunile pe care trebuie să le realizeze. La acest țel se ajunge prin exemple, care dau și un impuls eficace pentru acțiune. Exercițiile morale constituie unul din mijloacele principale de formare a conduitei, deoarece, după Pestalozzi, forța morală crește prin exerciții.

J. Friederich Herbart (1776-1841) consideră că scopul educației este acela de a forma un om moral (sub raportul caracterului), și universal (sub raportul cunoașterii), recomandând ca scop suprem al educației morale, virtutea, cea mai înaltă formă de trăire morală. El urmărea pregătirea acelui om care trebuie să asculte numai de propria sa voință, iar aceasta, la rândul ei, să se călăuzească după idealurile morale, puse la baza concepției etice, (ideea de perfecțiune, de bună-voință, de echitate, de dreptate). Cea mai importantă dintre aceste idei, aceea de perfecțiune, conduce pe om la scopul suprem al educației, virtutea.

Herbart fixează ca scop suprem al educației morale formarea caracterului, acesta fiind conceput ca voință bună și voință tare, calitățile voinței fiind solicitate în stimularea faptelor bune și în înfrânarea celor negative. Metodele de urmat în educația morală, după Herbart, sunt:

prevenirea primejdiilor, care constă în formarea deprinderii copiilor de a-și stăpâni impulsurile, prin lămurirea avantajelor și dezavantajelor diferitelor acte pe care le comit;

stimularea, îndemnul la fapte bune;

întipărirea în conștiința copiilor a normelor etice și aderarea conștientă la ele;

păstrarea sufletului copilului într-o stare de calm și de seninătate.

Elena Macavei arată că întreaga concepție pedagogică a lui Herbart se bazează pe etică și pe psihologie. De aceea, guvernarea sau supravegherea are ca obiectiv principal disciplina, pentru deprinderea spiritului de ordine, pentru depășirea ascultării din frică, în favoarea ascultării din convingere, acceptată prin propria voință. Avertizarea privind primejdiile, îndemnul la acțiune și învățarea normelor sunt metode de influențare morală.

Karl Dimitri Ușinski (1824-1870) este un pedagog rus a cărui concepție pedagogică e fundamentată pe științele biologice și pe antropologie. În privința educației morale, el pune accent pe educarea sentimentelor și a convingerilor patriotice, pe valoarea morală a muncii, susținând importanța limbii și a litaraturii materne pentru formarea profilului moral al tânărului.

Ellen Key (1849-1926) este autoarea lucrării Secolul copilului (anul 1900). În momentul apariției, la început de secol, lucrarea aducea cruciale întrebări și dileme, mari frământări și așteptări, propunea fundamentale negări și schimbări. Autoarea a demonstrat, cu argumente marcate afectiv și impregnate de eșecul propriei experiențe individuale, obligația morală a adulților, a societății de a respecta libertatea copilului. Din traducere prezentăm câteva puncte de vedere, care ilustrează poziția autoarei în problema libertății copilului. „A lăsa educația să lucreze liniștit și încet, a veghea numai ca lucrul naturii să fie susținute de condițiile înconjurătoare, iată ce este educația!”; sau: cel mai mare secret al educației constă tocmai în aceea că nu trebuie să educăm sau, când invită pe adulți să se abțină de la orice imixtiune în jocurile copiilor, Ellen Key lasă impresia că are în vedere o educație liberă, în sensul unei libertăți nelimitate a copilului.

În schimb, când precizează că trebuie să-l lăsăm pe copil să se miște liber până la punctul când se izbește de dreptul celorlalți, când arată că el trebuie să se supună legilor vieții și obișnuințelor familiale, înțelegem că ea nu este partizană a unei libertăți neîngrădite, dimpotrivă: copilul trebuie să învețe să se supună și chiar să se supună absolut. Firește, ea arată că mijloacele trebuie să fie altele decât cele care se practicau pe vremea ei. De aceea, ea se ridică, prima în Suedia, împotriva bătăii și a reprimării brutale a copiilor, recomandând totodată să se evite intervențiile prea dese ale cadrului didactic, fie tandre, fie aspre. Deci, ea condamnă concomitent intervențiile brutale, dar și răsfățul și alintarea. Deosebit de actuale sunt ideile Ellenei Key: Epoca noastră are nevoie de personalități, dar ea le cere zadarnic, atât timp cât nu-i vom face pe copii să trăiască și să muncească ca niște personalități, cât timp nu le vom permite să dobândească prin muncă , propriile păreri; într-un cuvânt, atât timp cât nu vom înceta să distrugem în școli materia primă a personalității, zadarnic sperăm să le întâlnim.

Emile Durkheim (1858-1917) este considerat ca fondatorul pedagogiei sociale. El a definit educația ca un proces de socializare a copilului, fără a pierde din vedere individualitatea acestuia, iar Paul Natorp, pedagog social idealist, susținea că individul este o ficțiune, că el nu poate exista în afara societății și de aceea întreaga educație trebuie să aibă ca finalitate formarea individului pentru a se pune în serviciul societății. Elena Macavei afirmă că elementele de bază ale moralității, după E. Durkheim, sunt spiritul de disciplină și atașare la grupul social din care individul face parte. Educația morală a copilului se bazează pe două pârghii: tendința copilului de a imita și repeta ceea ce vede; receptivitatea la sugestie, la sugestia imperativă. Oferindu-i-se exemple de comportare disciplinată și întărindu-le prin repetare, copilul și le va însuși. Oferirea exemplelor contribuie la crearea atmosferei favorabile. Este necesar apoi să fie făcut copilul să simtă legea morală, s-o înțeleagă și s-o accepte.Atașarea la grup este posibilă prin cunoașterea societății (forma de guvernământ, instituțiile), obișnuirea cu viața în grup, ceea ce permite exercitarea virtuților cetățenești și activitatea practică în comun. Rolul pedepselor este mai important decât cel al recompenselor, pentru consolidarea comportamentului moral.

I.3.3. Personalități promotoare ale educației morale din România

În România, după o etapă destul de îndelungată de asimilare, de adaptare creatoare a ceea ce era valoros în domeniul pedagogiei universale, a început, încă înainte de primul război mondial, să se contureze o gândire pedagogică sistematică, originală, care s-a dezvoltat în perioada dintre 1918-1944. Deși, către sfârșitul secolului al XIX-lea, în Europa s-a manifestat o reacție față de pedagogia care-și deducea normele din principii cu caracter filozofic, exprimându-și cerința ca aceste norme să se întemeieze pe studierea, fie a copilului, (pedagogia experimentală), fie a societății, (pedagogia socială), o serie de teoreticieni ai educației au rămas credincioși pedagogiei clasice, filozofice.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), cărturar de renume european și domn al Moldovei pentru scurtă vreme, onorat cu calitatea de Membru al Academiei din Berlin, format în spiritul culturii umaniste și, în același timp, educat în spiritul moralei creștine, a lăsat gândirii pedagogice românești o serie de idei și teze valoroase pentru dezvoltarea ei ulterioară. Pe drept cuvânt, el poate fi socotit printre primii gânditori români în domeniul pedagogiei. Format în secolul dominat de personalitatea lui Comenius, în operele sale se găsesc idei asemănătoare cu ale acestuia. D. Cantemir consideră că scopul educației este să facă din om un înțelept, care respectă o serie de principii și dă dovadă de o serie de virtuți. Poftele lumești sunt ca sirenele care adorm pe om și-l îneaca; Lumea e maica răutăților și gazda tâlharilor. Din aceste citate și mai ales din lucrarea Loca obscura, reiese poziția lui D. Cantemir în ceea ce privește influența mediului social asupra formării individului, teză ce va fi întâlnită mai târziu la J.J. Rousseau.

În lucrările sale principale, în care se găsesc idei pedagogice: Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea și Loca obscura, el a dat și indicații de tehnică educativă, arătând căile prin care se ajunge la idealul educativ. Învățătura este mijlocul principal pentru a forma omul înțelept, care constituie, în concepția sa, idealul de educație; prin cunoașterea de sine, omul se lămurește asupra naturii și rolului său (idee întâlnită și la Socrate). Profesorul universitar Ion Buzași spune că lucrarea Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea este scrisă sub formă de dialog (Înțeleptul-Lumea; Sufletul-Trupul) și arată superioritatea spiritului asupra materiei și importanța educației în desăvărșirea morală a omului: Copilul neînvățat dobitoc mic crește,/ Iară mare făcându-se, bou se numește.

Concepția lui D. Cantemir este impregnată de spirit religios, socotind că a-L cunoaște pe Dumnezeu este o altă cale importantă prin care omul își ajunge idealul. Cantemir socotea exemplul și pildele bune ca mijloace formative eficiente.

G.G. Antonescu, apreciat profesor de pedagogie la Universitatea din București, este exponentul principal al orientării filozofice în pedagogia românească dintre cele două războaie mondiale. În problema educației morale, G.G. Antonescu și-a manifestat dezacordul față de sistemul de represiune și consrângere a elevilor. Printr-o astfel de educație, el arată că sufletul copilului se subjugă, dar nu se transformă, se supune, dar fără convingere. G.G. Antonescu își întemeiază teoria asupra educației pe principiul fundamental: educația formativ-organicistă, insistând asupra necesității cunoașterii individualității elevului, în vederea descoperirii direcției sale de dezvoltare. Conform concepției sale, educația morală are eficiență, în măsura în care asigură, din convingere, o comportare corespunzătoare, conform normelor morale. G.G. Antonescu distinge:

o convingere rațională – ca expresie a înțelegerii normelor și principiilor morale, realizată cu ajutorul exemplelor;

o convingere afectivă – dobândită printr-o acțiune asupra sentimentelor elevilor;

și o convingere volițională – prin care se exprimă încrederea în posibilitatea aplicării normelor morale și, pe baza căreia, prin repetarea acțiunilor, se asigură formarea deprinderilor morale.

Pentru a stimula trecerea elevului de la gândire la faptă, G.G. Antonescu cerea profesorului să facă apel la ceea ce pedagogul german F. Forster numea elementul eroic, capacitatea specifică omului de a se învinge pe sine însuși. Urmându-se această cale, se ajunge, după părerea sa, la acel nivel de comportare care se întemeiază pe disciplina liberă. G.G. Antonescu spunea că prin cultivarea celor trei forme de convingere se asigură formarea caracterului moral, aspect care amintește de Fr. Herbart, preocupat și el cu preponderență, de educarea caracterului. Un element pozitiv al concepției sale îl constituie teza potrivit căreia educația morală se înfăptuiește prin contribuția unitară a tuturor profesorilor. G.G. Antonescu acordă o deosebită importanță rolului profesorului în opera de formare a tinerei generații. Tocmai de aceea, el a insistat foarte mult asupra pregătirii pedagogice a acestuia: Toate legile, regulamentele și programele – spunea el – nu vor servi la nimic, atâta vreme cât nu vom avea profesori bine pregătiți din punct de vedere pedagogic.

I.4.Principii ale dezvoltării morale

Procesul educației morale se conduce după câteva principii care iși au originea în esența educației. Principiile reprezintă cerințe fundamentale cu privire la organizarea și desfășurarea educației morale ( ele constituie și principii fundamentale în ceea ce privește procesul didactic). Principiile educației morale sunt teze normative care orientează și direcționează activitatea educatorului în vederea realizării obiectivului fundamental al educației morale, formarea profilului moral al personalității copiilor, în concordanță cu cerințele idealului educației.Din sistemul principiilor educației morale fac parte :

I.4.1. Principiul caracterului activ al educației morale

Se impune, în cadrul educației morale să valorificăm experiența de viață a copilului și în același timp să-i oferim posibilități pentru îmbogățirea ei prin antrenarea la diferite acțiuni practice. În virtutea acestui principiu, cadrul didactic va trebui să urmarească cu predilecție acumularea experienței morale prin trăirea unor fapte și împrejurări de viață bogate în semnificații și manifestări morale. La diferite ore,putem folosi acest pricipiu, în care îi putem lăsa pe elevi să povestească diferite întâmplări cu caracter moral care s-au petrecut în viața lor și din care ceilalți elevi pot învăța lucruri folositoare, întrucât educația morală are multe posibilități de aplicare în practică. Apoi se poate discuta pe baza acestor întâmplări și trebuie scoasă în evidență fapta morală săvârșită.

I.4.2. Principiul colectivului de elevi, cadrul social în care se realizează educația morală în școală

Educatoarea trebuie să organizeze viața colectivă a copiilor insistând asupra integrării lor în sistemul relațiilor interpersonale ce se constituie in cadrul acestui colectiv. Numai muncind și trăind în colectiv copiii vor ajunge să înțeleagă dinamica relației dintre dorințele personale și exigențele colectivului, să simtă sentimentul de responsabilitate pentru colectiv, pentru fiecare membru al său, să se identifice cu năzuințele, perspectivele și bucuriile colective. Elevii trebuie învățați să fie empatici (să se pună în locul celorlați), să vorbească cu toți colegii lor, să nu excludă pe nimeni și pe cât se poate toți elevii să fie implicați în activități.

I.4.3. Principiul îmbinării exigenței față de copii cu respectul pentru ei

Acest principiu include doi termeni complementari: respectul și exigenta. Respectul profesorului față de personalitățile elevilor se reflectă în atenția, prețuirea cu care este tratat elevul. În condițiile manifestării unui astfel de respect, exigența profesorului față de activitatea și comportamentul elevilor se transformă într-un stimulent permanent în munca de educație. Elevul se autodepășeste și se autoperfecționează iar exigență profesorilor se concretizează în dorința acestuia de a–și ajuta elevul să răspundă cerințelor stabilite. Întotdeauna cerințele aduse în fața elevilor trebuie să reflecte și respectul educatorului față de elevi, astfel fiind instalat un climat favorabil dialogului propice unei receptări mai ușoare și mai trainice din partea elevilor vis-a-vis de exigențele puse în fața lor. Toate variantele de manifestare a exigenței față de elevi trebuie să dezvolte spiritul de răspundere a acestora. În cazul cerințelor de natura jignitoare se poate ajunge pâna la anihilarea credințelor în puterile personale (ale elevilor), eșecul având loc după o încordare a relațiilor profesionale sau  înstrăinarea elevilor.

Prin intermediul acestui principiu se exprimă una din trăsăturile definitorii ale educației în general, al celei morale, în special. Respectarea acestui principiu impune educatorului o preocupare permanentă pentru dozarea sistemului de cerințe, concomitent cu eliminarea oricăror manifestări de bănuială, neîncredere, suspiciune, subapreciere. Exigența izvorăște din umanismul cadrului didactic, din respectarea demnității umane și este incompatibilă cu așa zisul liberalism pedagogic.

I.4.4. Principiul sprijinirii pe elemente pozitive ale personalității copilului în vederea înlăturării celor negative

Sensul acestui principiu rezultă din postularea existenței la fiecare personalitate umană a unor componente, trăsături sau însușiri pozitive, de ordin intelectual, afectiv, moral. Se impune să îmbinăm întărirea pozitivă (încurajarea pe baza elementelor pozitive) cu cea negativă (dezaprobarea manifestărilor negative), accentul punându-se pe prima. Cadrul didactic trebuia să cunoscă bine personalitatea copilului pentru a distinge ceea ce este pozitiv și ceea ce este negativ în comportamentul copilului.

Acest principiu exprimă cerința ca educatorul să țină întotdeauna seama ca fiecare copil dispune de anumite resurse interne pozitive. Resursele pozitive descoperite și cultivate le înlătură pe cele negative. Aceste resurse pozitive pot duce la schimbări radicale în plan atitudinal și comporamental ( un fel de înlăturare naturală a comportamentelor negative ).

Acest principiu deschide perspective largi procesului de corectare și educație a elevilor cu deficiențe caracteriale. Deficitarii caracteriali nu pot fi rezolvați prin metode coercitive.

I.4.5. Principiul respectării particularităților de vârstă și individuale în educația morală

Potrivit acestui principiu procesul instructiv-educativ trebuie să se desfășoare în concordanță cu particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, adică cu profilul psihologic al vârstei și profilul psihologic individual. Fiecare stadiu de vârstă are particularitățile și posibilitățile sale latente de manifestare.Cunoașterea profilului psihologic al vârstei și a celui individual este indispensabilă pentru tot ceea ce întreprinde educatorul în cadrul educației morale: formularea cerințelor, alegerea metodelor și procedeelor, imprimarea unui stil educativ, folosirea diverselor procedee ale aprobării și dezaprobării.

Acest principiu este comun  și instruirii morale și educației morale. Se bazează pe ideea progresivității și diferențierii acțiunii în concordanța cu posibilitațile elevilor. În acest caz se lucrează ținând cont de particularități individuale ( care au în vedere anumite instincte, dispoziții afective, temperamentul, energia psihica, nivelul conștiinței morale ), particularități individuale legate de vârstă, se ține cont de stadiile dezvoltării.

I.4.6. Principiul continuității, consecvenței și unității în educația morală

Acest principiu indică necesitatea de a urmări în timp și a adopta o atitudine consecventă în exercitarea acțiunilor educative, pe fondul realizării unui consens între diferiți factori educativi.

Continuitatea este cerută pe de o parte de însăși evoluția psihică și morală a copilului, care nu cunoaște întreruperi și stagnări, de particularitățile pedagogice ale formării conștiinței și conduitei morale, pe de altă parte.

Consecvența în educația morală înseamnă fermitate pe linia îndeplinirii cerințelor formulate, a realizării unei concordanțe între cerința și faptă, între acțiune și aprecierea ei.

Unitatea trebuie înțeleasă ca incluzând un consens între acțiunea tuturor factorilor educativi (grădiniță, școală, familie) între acțiunea diferiților agenți care acționează prin intermediul acestor factori(corpul didactic, părinți, grupul, colectivul de elevi).

Acest principiu iși are originea în faptul că procesul educației are un caracter unitar. Toate acțiunile și influențele educatorului trebuie să se încadreze în contextul întregului sistem educațional al formării elevului.

Unitatea influențelor educative este reprezentată de unitatea dintre procesul instructiv și educativ, astfel prin instrucție se face educație și prin educație se face instrucție. Unitatea se realizează între: componentele educației (morale, estetice, politice etc), unitatea dintre factorii educativi în ceea ce privește exigențele față de elevi (o mare parte dintre nerealizarile din procesul educațional se datorează lipsei de unitate din cadrul corpului profesoral).

Continuitatea influenței educative  presupune că fiecare succes să devină bază de pornire în înțelegerea, însușirea și aplicarea în viață a celorlalte norme și percepte morale. Continuitatea se face prin menținerea aceluiași educator pe o durată cât mai lungă la conducerea aceluiași colectiv școlar. Continuitatea se menține prin preocuparea fiecărui educator în dezvoltarea tuturor trăsăturilor pozitive ale elevilor, cultivate de factorii anteriori și de cei din paralel cu actualii (ceilalți profesori și cei actuali).

Consecvența influenței educative presupune o preocupare a tuturor educatorilor pentru a finaliza măsurile întreprinse, pentru a nu veni în contradicție cu influența pozitivă exercitată de ceilalți, pentru adoptarea unei atitudini ferme în vederea realizării scopului comun. Acest principiu conduce la crearea unor condiții favorabile pentru adaptarea elevilor la o mare varietate de cerințe educative prin stimularea lor în procesul educației.

I.4.7 Principiul îmbinării conducerii pedagogice cu independența elevilor 

Acest principiu exprimă cerința ca educatorul prin mijloace pedagogice subtile să dirijeze spiritul elevilor spre aplicarea cerințelor impuse. Scopul acestei dirijari îl constituie transformarea elevilor, a colectivelor școlare în subiecți ai educației (conducători ai propriei conduceri pedagogice).

Conducerea pedagogică se referă la pregătirea elevilor pentru autoeducație, autoinstruire, elevul devenind mai capabil să se dezvolte pe sine. Este clar că doar între zidurile scolii nu se reușește procesul de formare al personalității elevilor.

Acest principiu avertizează educatorul asupra pericolului pe care îl prezintă folosirea metodelor autoritare precum și tutelarea neprincipială a elevilor (acest autoritarism este prezent de obicei și în familie, copilul nu este capabil să se autodirijeze, spre sfârșitul adolescenței se ajunge la crize, devianță, delicvență). Dar independența elevului în procesul educației morale nu înseamnă lipsa de disciplină. Acestă independență reflectă nivelul superior până la care se ridică conducerea pedagogică a elevilor (realizându-se obiectivele educației morale).

Prin acordarea independenței și autonomiei trebuie să realizăm orientarea acestui proces în forme mai directe, mai subtile ( controlăm dezvoltarea elevilor prin forme pe care ei să nu le sesizeze ) știut fiind faptul că orice influență externă este percepută ca fiind coercitivă de către elevi, generând opoziție.

CAPITOLUL II

DEZVOLTAREA MORALĂ ÎN ȘCOALĂ

II.1. Rolul învățătorului în structurarea comportamentului moral al elevilor

Importanța învățătorului în viața fiecaruia dintre noi este esențială, deoarece el pune bazele educației școlare. Este un lucru deja bine știut, că învățătorul este pentru elev modelul pe care îl imită. Nu există elev care să nu caute să își imite învățătorul în atitudini, gesturi, îmbrăcăminte, etc. De aici deducem și cât de important este ceea ce imită copilul, cât de importantă este personalitatea învățătorului care are o însemnătate mare în educarea fiecărui copil.

Dumitru Salade afirma Învățătorul este cel care dăruiește fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elemente, călăuzindu-i pașii spre marele titlu de OM. El este acela care modelează materialul cel mai de pret –copilul, tinzând ca din fiecare bloc de marmură brută să realizeze o ființă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calitățile morale cele mai înalte.

Pentru aceasta este nevoie ca învățătorul să fie conștient că el este cel mai important exemplu în viața școlarului și astfel să își ghideze comportamentul către valorile morale cele mai înalte, să fie un exemplu în vorbire, purtare, fapte bune pentru ca elevii săi să dorească să devină ca el și să își însușeacă calități morale.

Învățătorul este cel care dirijează procesul educational, aceasta o știu și elevii și el însuși. Astfel, persoana învățătorului joacă un rol fundamental. El este speranța copilului și amândoi știu asta. Esențial este modul în care învățătorul întâmpină această sperantă și o împlinește.

El este agentul educației morale în contextual educației școlare. El trebuie să își recunoască rolul de mentor moral și să îl accepte. Să accepte faptul că, în ochii elevului el nu este atât acel care știe, cât acela care cunoaște; pentru o bună perioadă de timp, învățătorul este pentru elev, alfa și omega existenței sale. În acest context, minimul cerut învățătorului este credibilitatea; maximul este autenticitatea; mai întâi față de sine, apoui față de ceilalți. El trebuie să trăiască și să creadă în valorile pe care le cere elevilor săi; mai mult, el trebuie să fie acele valori.

Elevul nu trebuie să fie redus la starea de pură receptive. Acceptăm însă că, la această vârstă, nu el hotărăște, nu modifică și nu transformă. Mai degrabă, el este cel care se modifică, se transformă, încercând să înțeleagă și să se adapteze normelor morale (care în școală, sunt reprezentate direct și concret, prin regulile de disciplină). Elevul este, fără îndoială, agent moral, dar unul în formare; de unde și faptul că el este nu numai preponderent receptive, dar și vulnerabil la toate abaterile morale, pe care el le consideră bune (chiar dacă emoțional el le trăiește, în mod correct, ca rele), deoarece sursa lor este adultul. Iar, în acest context, răspunderea totală, în contextual școlar, revine învățătorului.

O ultimă observație totuși: decizia căii morale,ori a celei opuse, este până la urmă, un act strict individual, care cere timp și experință. Niciun învățător, oricât de strălucit, nu poate face din nici unul dintre elevii săi,un agent moral pozitiv. Oricât de bun învățător ar fi, nu poate trăi viața nici unei alte ființe decât pe a sa proprie. Așadar, rolul de principal agent moral nu îi conferă capacități demiurgice, dar el este învestit cu obligațiile unui ghid, ocrotind copiii în drumul lor prin hățișurile vieții a ce trebuie sau nu trebuie și ale contradicțiilor ce răsar din aplicarea socială concretă, a binelui și a răului.

Personal și empatic în comportament, echilibrat în raționamentul moral, stăpânind cu autoritate rolul de consilier, asumându-și funcția de agent moral în contextul școlar, învățătorului îi revine sarcina de a fi un bun agent moral.

Apreciind rolul învățătorului în procesul de formare a omului, mulți autori susțin că numai sub îndrumarea activă și competentă a profesorului se poate dezvolta spiritul elevilor. În acest scop, ei propuneau pregătirea temeinică a profesorului, care să cunoască la perfecție materia și metodele de predare, să fie entuziasmat de munca sa, pentru a putea stimula interesul elevilor față de învățătură.

Situându-se pe aceeasi poziție cu J. J. Rousseau, Diesterweg susținea că un învățător slab transmite elevilor adevărul, pe când un învățător bun îl ajută pe elev să-l descopere. De asemenea, el mai cerea de la profesor dragoste față de elevi și capacitatea de a le servi acestora ca exemplu. Potrivit concepției sale, profesorul trebuie să fie mereu la curent cu progresul metodelor didactice și al pedagogiei, precum și cu progresele realizate în domeniul disciplinelor pe care le predau.

Pentru a asigura eficiența educației în timpul actului didactic, învățătorul, pe lângă vastele cunoștințe pe care le deține, trebuie să posede calități precum dragostea pentru copii, capacitatea de empatie, delicatețea sufletască, măiestria și tactul pedagogic, puterea de stăpânire de sine, pasiunea pentru profesiunea aleasă. Pentru fomarea unui climat favorabil,învățătorul trebuie să accepte diversitatea în clasă și să adopte un stil democratic, astfel încât: să situeze elevul într-un model de reflecție, care să-i permită să activeze cognitiv și să rămână activ, atent, vigilent, în toate etapele cunoasterii; să creeze o atmosferă de cooperare, de toleranță și respect, de coeziune afectivă, de confruntare a opiniilor; să sprijine elevii în inițierea acțiunilor, în analiza acestora, să le accepte punctele de vedere, să le dirijeze activitatea, să depisteze golurile din cunoștințele elevilor și să le corecteze cu ajutorul lor; să colaboreze cu elevii pentru a alege conținuturi, pentru a formula probleme, pentru a alege strategii de lucru; să permita fiecarui elev să urmeze parcursul educațional în ritmul său, în mod real; să-i facă pe elevi să se simtă parte activă în instruire, interesată, captivată de achizițiile noului; să dea elevilor posibilitatea de a alege de fiecare dată când solicită un sfat cu privire la îndeplinirea unei sarcini; să determine elevii să gândească, să comunice, să emită raționamente, să analizeze, să compare, să sintetizeze, să pună întrebări, să construiască răspunsuri, să aplice cunoștințe; să declanșeze, să susțină, să catalizeze schimburile verbale și intelectuale dintre elevi; să găsească, să elaboreze și să aplice metode didactice pentru elev, prin elev și împreună cu elevul. Toate acestea nu doar vor dezvolta multilateral elevul dar și îi va educa spiritul de echipă, egalitatea, bunul simț, independența, responsabilitatea, curiozitatea. Dar să nu uităm și ce așteaptă copii de la învățător: blândețea în relațiile cu ei, să fie drept, să-i trateze ca pe niște oameni mari, să-i facă să fie apropiați de el, să le fie cel mai apropiat prieten, căruia să-i poată destăinui toate secretele, și bune, și rele, fără rețineri.

În viziunea lui J. Locke, în orice moment, educatorul trebuie să procedeze cu tact și cu calm, dovedind copilului că nu i se cer anumite acte, din capriciu sau din dorința de a-i comanda, ci din motive raționale, întemeiate. Întreaga educație morală să ducă la formarea omului pentru vitrute, adică a unui om ferm, activ, stăpân pe sine, care să-și domine impulsurile, capriciile și pasiunile. În acest scop, copilul trebuie bine studiat, pentru că numai cunoscându-l, știindu-i înclinațiile, gusturile, tendințele, dispozițiile, educatorul îl poate educa în mod corespunzător.

D. Theodosiu spunea: Când profesorii vor fi mai aproape de elevi, când vor dispare și violența verbală și gestul brutal, când se va renunța la pedeapsă și se va face apel la simțul demnității și al rațiunii, când se va învelera noblețea muncii, a cinstei și a politeței, prin exemplul educatorilor înșiși, atunci se va stabili un climat cu adevarăt propriu educației omului.

Pe lângă explicații, învățătorul trebuie să le ofere elevilor prin exemplul personal, metode de comportare. Astfel, locul prescripțiilor verbale, care avea menirea de a descrie cum urmează să fie comportamentul , este preluat de un model concret ce ilustrează comportamentul în desfășurarea sa.Acest lucru implică o serie de nuanțe, în funcție de personalitatea celui ce oferă exemplul , precum și în funcție de situația în care acționează.Dar efectul nu depinde numai de calitatea modelului, ci și de modul în care este perceput și reflectat de către elevi.Se pot distinge deosebiri evidente de la o vârstă la alta.

Astfel, la vârsta preșcolară modelul este imitat și preluat fără nici un fel de prelucrare și filtrare internă iar la vârsta școlară mică încep să apară primele diferențieri și implicit o selecție a modelelor, criteriile de apreciere și alegere bazându-se, pe aspecte exterioare și mai puțin pe valoarea morală a comportamentului.

Indiferent de situație, profesorul nu se poate autodeclara exemplu, trebuind să se vadă asta numai prin calitățile și conduita pe care o adoptă, dovedite în întreaga sa activitate, în raporturile cu elevii și cu ceilalți oameni.

O metodă de a ajuta oamenii să-și dezvolte gândirea morală este ascultarea punctelor de vedere ale altor persoane, care se află într-o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru este important pentru educatori, părinți, învățători și profesori, care doresc să ajute la dezvoltarea morala a copiilor. Ei trebuie să le explice copiilor motivele acțiunilor, nu numai să le spună ce este corect și ce este greșit.Interiorizarea normelor și regulilor morale se realizează prin socializare și educație pe toată durata vieții.

În legătură cu rolul învățătorului, Marcus Fabius Quintilianus, în opera Institutio oratoria (Arta oratorică),spunea: Învățătorul trebuie să servească ca exemplu pentru elevi; el trebuie să-i iubească.

Erasmus din Rotterdam (1466-1536), unul dintre cei mai renumiți umaniști din epoca Renașterii, consideră că este important ca tinerii să deprindă exemple de comportare morală înaltă, de eroism, prin studiul vieții și faptelor oamenilor de seamă. În lucrarea Despre instruirea imediată și cu grijă a copiilor, care poate fi considerată un mic tratat de pedagogie, se ocupă de educație, în ansamblu, de elementele care contribuie la formarea omului, de metodele de educație și instrucție, de calitațile pe care trebuie să le aibă profesorul, și mai ales, de arta instruirii copiilor în mod plăcut, fără a-i supune disciplinei barbare, care era caracteristică timpului. El propunea următoarea maximă: Să instruim amuzând.

Ca metode de educație morală, Comenius indică: exemplul comportării părinților, profesorilor; povestirile morale prin care se dau elevilor cât mai multe exemple bune, care să servească admirația și entuziasmul lor; exercițiile morale, având ca scop să formeze elevi ordonați, muncitori cu o bună conduită, deprinși să păstreze ordinea, disciplina, să muncească și să acționeze în sens moral. Prin folosirea acestor metode, elevul este condus de profesor până la înțelegerea necesității ordinii, cumpătării, înțelepciunii în viață, a comportării morale. Calmul, răbdarea și bunătatea nu exclud exigența în impunerea disciplinei. Răzvrătirea și încăpățânarea se pedepsesc. Fiind influențat de concepția mistică, religioasă, Comenius consideră lumea aceasta ca o pregătire pentru lumea veșnică.

Din articolul Concepția lui Jan Amos Comenius cu privire la educația preșcolară, subliniem câteva aspecte importante cu privire la rolul învățătorului în educația morală a elevilor. J.A. Comenius este printre primii teoreticieni ai pedagogiei care s-a ocupat sistematic de educația copiilor la vârste timpurii, inclusiv de educația morală. Deoarece Comenius era pastor și totodată episcop al Frăției cehe, un loc important al sistemului său pedagogic îl ocupă educația morală a copiilor. Principalele metode în acest sens sunt exemplificarea permanentă a virtuții și moralei și respectarea unei discipline nu foarte autoritare. Copiii trebuie să vadă suficient de multe fapte bune, pentru că Dumnezeu le-a dat o fire oarecum de maimuță, adică dorința de a imita tot ceea ce văd că fac ceilalți, se arată în lucrarea lui Comenius Cu privire la educație. Pilda trebuie însoțită de învățarea copilului cum trebuie să se poarte; totodată, copiilor trebuie să li se ceară o anumită disciplină. Pentru a exprima dezaprobarea față de o faptă a copilului, sau ca formă de pedeapsă, Comenius recomandă atenționarea pe un ton ridicat, ca acesta să se rușineze de fapta sa, dar toate acestea trebuie însoțite întotdeauna de amenințarea cu consecințe imediate. Părintele sau bona ar trebui însă să urmărească îndreptarea copilului, așa că, acesta trebuie în cele din urmă lăudat. Dacă această metodă nu ajută, Comenius admite o eventuală pedeapsă fizică; se pune accent pe explicarea motivului pentru care părinții nu trebuie să le permită copiilor tot ce își doresc aceștia, arătând că, astfel, copiii, prost educați și răsfățați, vor aduce părinților, aflați la bătrânețe, numai supărare, rușine și griji.

În concepția unui alt pedagog, Pestalozzi, învățătorul trebuie să aibă multe calități: pregătire științifică și didactică, spre a putea transmite copiilor cunoștințele sale, iubirea sinceră față de copii, așa încât să se simtă părinte al lor, pentru ca astfel să le stimuleze mai ușor dezvoltarea forțelor interioare, precum și o bună capacitate de organizare a muncii sale educative și studiul personal.

Convins de marele rol al profesorului, Herbart a precizat ce calități i se cer acestuia. Calitatea principală a unui bun profesor este aceea de a avea o temeinică cultură intelectuală, morală și profesională. El consideră necesar ca profesorul să aibă o inimă tânără, sensibilitatea vie, talent didactic, spirit de observație și pregătire psihologică. În plus, profesorul mai are nevoie de o bună cunoaștere a teoriei pedagogice, fiindcă practica fără teorie poate duce la un grosolan empirism. Profesorului îi este necesar de asemenea , tactul pedagogic, care, după Herbart, înseamnă capacitatea de a găsi, pe baza experienței și teoriei pedagogice, soluții promte la problemele pe care le ridică viața.

Astfel, din toate cele prezentate până aici se observă importanța deosebit de mare a exemplui profesorului, atât în vorbe, cât și în fapte, deoarece după familie, învățătorul are cea mai mare contribuție în dezvoltarea morală a elevilor.

În esență, rolul învățătorului este de a învăța treptat copilul, prin experiențe orânduite cu logică, să deosebească locul său în marea colectivitate a existenței și responsabilitatea față de tot ceea ce-1 înconjoară, iar, pe de altă parte, el nu va trebui să reprime în copil nici una din manifestările vieții individuale, atâta timp cât acestea nu sunt susceptibile de a produce vreun rău copilului însuși sau celorlalți.

II.2.Disciplinele care contribuie la dezvoltarea morală

Educația morală ocupă un loc special, în sensul că, deși nu există forme de organizare independente și exclusive pentru realizarea sarcinilor sale, ea este implicată în toate activitățile conduse și îndrumate de către cadrul didactic.Realizarea sarcinilor educației morale este inclusă în toate formele de organizare a activității instructiv-educative din școală și din afara ei.Elevul este supus în orice moment subiect al relațiilor morale, supus în permanență influențelor de ordin moral.Atunci când aceste influențe sunt dirijate, desfășurându-se în cadrul unor forme organizate, ele devin acțiuni educative.

Procesul de învățământ constituie forma fundamentală în care se realizează obiectivul fundamental al educației morale.Prin conținutul diferitelor dicipline de învățământ se înfăptuiește instruirea morală a elevilor.Nu există disciplină al cărui conținut să nu poată fi valorificat pe linia formării conștiinței și conduitei morale.Dar aceasta înseamnă că fiecare cadru didactic trebuie să se ocupe de această valorificare în cadrul lecțiilor.

Literatura pentru copii cuprinde creații care prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artistice se dovedesc a fi capabile să intre într-o relație afectivă cu copiii. Rolul cadrului didactic este de a selecta acele povești, poezii, proverbe, zicători care să aibă un puternic conținut instructiv-educativ, datorită căreia să contribuie la formarea unor reprezentări și noțiuni morale, a sentimentelor morale, la formarea deprinderilor de comportare civilizată, precum și formarea unor trăsături pozitive de voință și caracter. Literatura pentru copii, privită ca o varietate de specii și genuri literare dispune de un real izvor de exemple pe care le putem oferi copiilor. Cadrul didactic trebuie să aleagă acele povești, proverbe, zicători, poezii care să stârnească interesul copiilor pentru cunoaștere și pentru receptarea categoriilor morale. De exemplu, pentru categoria morală bine- rău se pot selecta: povești : Frățior și surioară, de Frații Grimm, poezia O faptă bună, de Gh Zarafu, proverbe: Pomul se cunoaște după roade, iar pomul după fapte.Fapta bună laudă pe om. Pentru categoria morală politețe- impolitețe se pot selecta: povestea Ce-a uitat Fănucă să spună?, de Luiza Vlădescu, proverbe și zicători: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face! Vorba dulce mult aduce, povestirea: Cuvântul fermecat, de V. Oseeva. Pentru categoria hărnicie- lene: povestea: Iedul cu trei capre, de Octav Pancu Iași, Copiii din crâng, de K.D.Ușinski, poeziile: Gospodinele, de Lidia Constantinescu, Brutarul, de Ivo Muncian, Cine-i vrednic, de E. Dragoș și Cățelușul șchiop, de Elena Farago, proverb: Cine-i harnic și muncește, are tot ce-i trebuiește. Pentru categoria morală adevăr-minciună: Puf Alb și Puf Gri, de Luiza Vlădescu, Ionică Mincinosul, de Alexandru Mitru, proverb: Minciuna are picioare scurte și totdeauna o ajunge adevărul din urmă. Pentru categoria morală ascultare-neascultare: povești: Scufița Roșie, de Frații Grimm, Capra cu trei iezi, de Ion Creangă, proverb: Cine de părinți n-ascultă, suferă durere multă.Exemplele pot continua mult și pentru alte categorii morale: prietenie- dușmănie, cinste- necinste, dreptate- nedreptate.

Dar principalele discipline care pun accent pe educația morală sunt dezvoltarea personală la clasele pregătitoare, a I-a și a II-a și educație civică la clasele a III-a și a IV-a.

Un aspect important îl constituie realizarea educației morale prin disciplina Educație Civică și Dezvoltare Personală. La aceste două discipline, la fiecare lecție se pune accentul pe formarea morală a elevilor. De exemplu, la clasa a III-a titlurile unor lecții sunt: Respectul și lipsa de respect, Frica, curajul și lașitatea, Bunătatea și răutatea.

Educația civică a elevilor vizează cultivarea integrității morale a micilor școlari sub aspectul conștientizării propriului eu și al modelării comportamentului ca viitori membri ai comunității sociale.

Comportamentul civic al elevilor se formează oferindu-le în permanență ca exemplu, în primul rând, propriul nostru comportament. Atitudinile și faptele de zi cu zi trebuie să se constituie într-o conduită general-umană pozitivă pe care micul școlar o va accepta ca atare. În acest fel, elevii vor dobândi capacitatea de a selecta din noianul de fapte sau acțiuni pe cele demne de urmat, conștientizând treptat valoarea acestui tip de comportament. Drept urmare, cunoștințele ce urmează a fi predate în orele de educație civică și nu numai vor fi asimilate în mod firesc și vor întregi aportul la formarea unor deprinderi și priceperi cu ajutorul cărora elevul devine apt să se adapteze cu succes cerințelor și normelor pe care societatea le impune.

La nivelul ariei curriculare “ Om și societate”, prin intermediul disciplinelor Istoria românilor, Religie, Educație civică, copilul află modele exemplare de comportament în spiritul valorilor morale care s-au impus în societate de-a lungul timpului.

Astfel, din lecțiile de istorie, copilul află atât despre modul de organizare al societății umane din cele mai vechi timpuri pâna în epoca modernă și contemporană. Învățând din exemple de eroism ale înaintașilor noștri, copilul își însușește modele pozitive de viață, manifestând atașament față de valorile istorice și naționale.

Lecțiile de geografie dezvoltă sentimentul apartenenței la spațiul carpato-danubiano-pontic, un spațiu caracterizat prin deosebita-i frumusețe dată și de echilibrul formelor de relief; perceperea acestei realități va contribui la cultivarea dragostei, a grijii și respectului față de mediul înconjurător.

Prin intermediul disciplinei Științe elevii își vor dezvolta un corect comportament ecologic și vor conștientiza consecințele perturbării echilibrului mediului. Lecțiile de Limba română, prin bogăția tematică a textelor prezentate în manuale oferă exemple concrete de fapte, atitudini, evenimente pe care analizându-le și cântărindu-le, elevii își însușesc concepte, idei și comportamente dezirabile. Textele inspirate din viața de familie contribuie la dezvoltarea conceptului despre sine și despre semeni.

Textele referitoare la activitatea educativă contribuie la formarea unor atitudini corespunzătoare față de școală, față de colegi, prieteni, ajutându-l pe copil să se integreze cu ușurință cerințelor impuse de colectivitate. Elevii dobândesc capacitatea de a aasculta și de a se face ascultați, de a-și face cunoscute propriile opinii, acceptând totodată părerile celorlalți. Buna-cuviință, comportamentul corect, conduita morală fundamentează atitudinea copilului în relațiile cu ceilalți.

Evident, valoarea acestor lecții este dată de eficacitatea lor, de măsura în care ajută elevii să-și însușească convingerile morale prin efortul lor propriu. În felul acesta elevii își aduc un aport valoros la modelarea propriei lor conștiințe civice.

Desigur că educația civică nu se realizează numai în școală, dar școala are un rol decisiv pentru înțelegerea de către elevi a mecanismului democratic și pentru exersarea practicilor democratice, de la comunicarea socială până la participarea la decizia politică. Ca demers explicit, educația civică vizează dobândirea de către elevi a cunoștințelor despre societate, transmiterea valorilor sociale și abilitare a elevilor pentru a se raporta critic la acestea, formarea și dezvoltarea atitudinilor și comportamentelor democratice. Formarea atitudinilor și comportamentelor democratice, în special în ceea ce privește comunicarea socială, trebuie și poate să înceapă de la vârste mici, astfel încât deprinderile pozitive să fie exersate în contexte diferite și consolidate în timp. Într-un cuvânt, educația civică nu trebuie să promoveze prejudecăți, clișee, stereotipuri, ci să se bazeze pe exemple concrete și să sprijine dezvoltarea unei gândiri deschise, flexibile și democratice.

Educația moral – civică urmărește formarea acelui set de competențe civice necesare și suficiente, pentru a face din copil un locuitor al cetății, un bun cetățean, urmărind cultivarea integrității morale a micilor școlari sub aspectul conștientizării propriului eu și al modelării comportamentului ca viitori membri ai comunității sociale. Ca urmare, cunoștințele ce urmează a fi predate în orele de educație civică vor fi assimilate în formarea unor deprinderi și priceperi cu ajutorul cărora elevul de vârstă școlară devine apt să se adapteze cu succes cerințelor și normelor pe care societatea le impune.

Realizarea educației morale în școală

În școală, elevii au posibilitatea însușirii unor cunoștințe din domeniul propriu fiecărei discipline de învățământ. Acest lucru este important, dar educația nu trebuie să se reducă doar la acumulări de informații, ci la conștientizarea importanței pe care acestea le au în formarea caracterului moral, prin interiorizarea anumitor norme.

În realizarea educației morale în școală, nu se poate vorbi despre forme de organizare independente și exclusive pentru realizarea finalităților sale, deoarece fiecare dintre laturile educației trebuie să urmărească formrea personalității morale. În plus, suntem permanent supuși unor factori cu influențe de ordin moral. Educația morală realizată în școală face referire la oferta de educație în domeniul moral – parte componentă a curriculumului învățământului public. Educația morală poate fi astfel, percepută și analizată din și în perspectiva educației permanente.

Educația morală poate fi realizată sub îndrumarea cadrelor didactice:

1. în școală prin procesul de învățământ (prin conținutul diferitelor obiecte de învățământ, prin metodele de învățământ, prin relația profesor-elev, prin comunicarea educațională, prin evaluarea didactică.

2. în afara școlii prin organizarea de vizite și excursii, studiu individual, acțiuni caritabile, activități de voluntariat.

Pentru realizarea finalităților educației prevăzute în Legea Învățământului, fiecare disciplină de învățământ ar trebui să promoveze valorile morale.Măsura ăn care se realizează acest lucru depinde de mai mulți factori: unii sunt legați de documentele școlare oficiale, iar alții de învățători. Dintre factorii legați de documentele școlare, ceimai importanți sunt: absența din planurile-cadru a unei discipline care să promoveze în mod explicit valorile morale (în afară de Religie și Educație Civică, respectiv Dezvoltare Personală) și existența programelor școlare care promovează un învățământ hipercognivizat, la majoritatea disciplinelor. Rolul învățătorilor este decisiv în formarea personalității elevilor. Succesul activitățiilor depinde de măsura în care devin modele morale pentru elevi, prin limbaj, vestimentație, comportament, de valorile pe care le promovează și la care aderă.

Un aspect pozitiv este că în programele școlare ale majorității disciplinelor de învățământ se regăsesc – într-o măsură mai mare sau mai mică – finalități cu caracter moral.

Exemplu

Punerea în relație a obiectivelor de referință ale disciplinelor de învățământ studiate la clasa a IV-a, cu obiectivele educației morale este evidențiată în urma analizei Programelor școlare la această clasă (***Programe școlare pentru învățământul primar, 1998)

-Limba și literatura română: să manifeste atenție și toleranță față de partenerul de dialog(1.6); să manifeste cooperare în diferite situații de comunicare(2.7); să identifice caracteristici fizice și morale ale personajelor din textele citite(3.3); să manifeste interes pentru anumite tipuri de lectură(3.6)

-Matematică: să manifeste disponibilitate pentru a învăța de la alții și de a-i ajuta pe ceilalți în rezolvarea de probleme(4.3)

-Științele Naturii: să-și exprime grija și atenția față de mediu (4.2)

-Istorie : să manifeste interes pentru căutarea și păstrarea surselor istorice(2.2) pagina 33

În familie copiii își formează noțiuni și sentimente morale, corecte sau mai puțin corecte. Este menirea școlii de a le corecta, îmbogăți, nuanța.

Morala este o formă a conștiinței sociale care reflectă normele de comportare a oamenilor și a colectivităților. Educația morala trebuie începută încă din primii ani de viață ai copilului și continuată, apoi, sistematic, în tot cursul vieții.

Formarea morală cuprinde mai multe componente. Prima se referă la domeniul cognitiv, respectiv la ansamblul de imagini mintale, de reprezentări și noțiuni, precum și judecăți morale, toate aceste procese de cunoaștere reflectând în mintea copilului principiile, normele și regulile social-morale. Aceste principii, norme nu îi apar copilului sub o formă rațională, ci în procesul interacțiunii cu cei din jur.

Cea de-a doua componentă se referă la domeniul afectiv, incluzând întreaga gamă de trăiri emoționale. Și aceste procese afective se dezvoltă în cadrul relațiilor interpersonale dintre copil și adult. De la acesta, imitând modelele comportamentului afectiv, copilul învață să simtă milă, solicitudine, rușine când nu spune adevărul, bunăvoință etc. Socializarea afectivă a copilului se produce în strânsă unitate cu dezvoltarea lui cognitivă. Pentru a trai în mod real sentimentul de milă, sentimentul dragostei de adevăr etc. copilul trebuie condus spre înțelegerea conținutului valorilor morale respective.

Cea de-a treia componentă a formării morale implică modelarea comportamentului social-moral al copilului. Nu e de ajuns ca școlarul să știe ce este bine și ce este rău, ce este permis și ce este interzis. Este necesar să știe să fie cinstit, onest, corect etc. În formarea morală a preșcolarului, exteriorizarea lui în fapte de conduită morală prezintă o importanță decisivă. Nici un copil nu se naște sincer, sociabil, conștiincios, harnic etc., ci toate acestea se dobândesc în cursul procesului educațional. Copilul nu este tabula rasa la naștere, ci el aduce cu sine o dispoziție generală de a-și forma cele mai diverse atitudini în funcție de experiențele pe care le va avea. Formarea trăsăturilor morale este în strânsă legătură cu experiența personală și socială pe care copilul a acumulat-o de la naștere și în cursul întregii sale vieți, în familie, în grădiniță, în școală etc. Cu cât se exercită o influență mai timpurie asupra copilului, cu atât se formează mai repede și se întipăresc mai adânc atitudini pozitive sau negative față de persoane, situații, evenimente. Datorită plasticității sistemului său nervos, pe de o parte, și lipsei de maturitate, pe de altă parte, copilul este foarte receptiv la influențele externe pe care și le însușește, determinând atitudini proprii, mai ales că lumea în care trăiește are, pentru el, un pronunțat caracter emoțional.

Rolul școlii este de a nu lăsa copilul să se orienteze singur în multitudinea de fapte și atitudini ce se manifesta în jurul lui și de a organiza o ambianță potrivită, din care copilul să se alimenteze cu impresii pozitive. Vârsta preșcolară constituie etapa în care copilul începe să înțeleagă realitatea înconjurătoare, începe să-și însușească părerile celor din jurul său (cu atât mai mult ale celor care-i fac educația), criteriile de apreciere a faptelor. Preșcolarul are, prin urmare, toate posibilitățile de a-și însuși în mod intuitiv și practic câteva din cele mai importante norme morale, pe care apoi în școală le poate aprofunda și aplica în viața de zi cu zi.

Necesitatea de a începe educația morală cât mai de timpuriu este justificată și de faptul că la vârsta preșcolară se formează cu cea mai mare ușurință automatismele ce stau la baza deprinderilor de comportare. Printr-o muncă continuă, aceste componente ale activității copilului se transformă treptat, în trăsături, relativ stabile, ale personalității sale.

Odată cu formarea trăsăturilor morale pozitive, educatoarea trebuie să le combată pe cele negative. În această muncă accentul cade pe prevenirea lor, știut fiind faptul că munca de înlăturare a unor trăsături deja formate este mult mai complexă decât prevenirea lor.

În grădiniță și școală , cum spuneam, se formează primele reprezentări morale sau se îmbogățesc, se întăresc cele deja formate. În funcție de mediul familial din care provine, copilul, la intrarea în grădiniță, are sau nu are reprezentări simple referitoare la ce este bine să facă sau ce nu este permis să facă într-o împrejurare oarecare. Rolul cadrului didactic este acela de a încerca, printr-o apreciere corectă și o tratare diferențiată, să-i aducă pe toți copiii grupei la același nivel în ceea ce privește posibilitatea fiecărui copil de a aprecia propriile sale acțiuni și pe ale celor din jur în raport cu anumite reguli, norme. Posibilități de a realiza acest lucru sunt nenumărate, practic nu există nici un moment al programului grădiniței care să nu permită realizarea acestui obiectiv. Pornind de la exemple din viața reală, generate de relația dintre copii sau dintre copii și educatoare, continuând cu exemple oferite cu generozitate de literatura pentru copii și cu cele pe care viața însăși le prilejuiește, educatoarea are posibilități neîngrădite de a îmbogăți și consolida reprezentările morale ale copilului, pentru a se orienta, apoi, spre formarea deprinderilor morale.

O condiție deosebit de importantă în formarea morală a preșcolarului, este necesitatea realizării unei strânse legături între reprezentările și sentimentele morale, pe de o parte, și deprinderile și acțiunile morale, pe de altă parte. Este necesar, prin urmare, ca tot ceea ce-și însușește copilul să fie trecut prin activitatea lui, să fie obiectul prelucrării lui active.

Mă refeream, mai sus, la acei copii care au reprezentări morale sărace, urmare a carențelor în educația primită în familie. În fiecare nouă generație de preșcolari există, într-o grupă, cel puțin 2-3 copii rebeli la cerințele educatoarei, la normele vieții în colectiv. Acest lucru este urmarea nu neapărat a neputinței sau lipsei de preocupare a părinților, ci a faptului că manifestările de conduită în neconcordanță cu normele stabilite ale comportării civilizate, sunt încurajate de unii părinți ca fiind manifestări ale inteligenței copilului. Lăsând la o parte aspectul activității de îndreptare a viziunii unor asemenea părinți, în ce-l privește pe copil, educatoarea are obligația de a descoperi latura pozitivă a personalității copilului, pentru ca prin aceasta să dezvolte ulterior alte calități și să canalizeze aspectele pozitive ale personalității copilului, încercând să le înlăture pe cele negative. Deci respectarea particularităților individuale este o altă condiție esențială a realizării educației morale a preșcolarului. Este absolut necesar a descoperi cauzele profunde ale unor manifestări ale copiilor, condițiile care le-au generat, pentru a găsi, apoi, acele metode de influențare care să rezolve eficient problema ivită.

În fața unor situații noi copiii reacționează diferit: unii calm, alții violent, unii își exteriorizează emoțiile, alții și le domină, unii sunt vioi, veseli, alții melancolici, unii dau răspunsuri prompt, alții își exprimă mai greoi gândurile.

Când încercăm să imprimăm copilului o anume conduită, când încercăm să educăm calități morale, cum ar fi cinstea, principialitatea, perseverența, stăpânirea de sine, voința, fermitatea, acest lucru este posibil, realizabil cu condiția ca „…aceste trăsături morale să se stabilizeze cu timpul și să devină un mod constant de răspuns la situațiile create de mediu. Viteza de gândire sau de percepere a copilului ține de caracteristicile lui temperamentale…”, dar însușiri ca adevăr, sinceritate, conștiinciozitate etc. sunt trăsături caracteriale care apar și se dezvoltă sub influența educației și a cerințelor sociale.

Educația morală se desfășoară și mai puternic în școală, când copiii sunt mai mari și au

o mai bună înțelegere asupra faptelor și explicațiilor și percep și gândesc altfel lucrurile.

II.3 Strategii și metode ale educației morale

Educația morală se desfășoară întotdeauna pe fondul și concomitent cu diverse influențe morale ce se exercită asupra elevului.Ea trebuie să țină cont de aceste influnțe, scopul ei trebuind să vizeze deopotrivă valorificarea lor, atunci când efectele sunt negative.În funcție de situații, cadrul didactic urmează să apeleze la acele metode și procedee care, urmărind realizarea sarcinilor educației morale, să valorifice sau să anihileze rezultatele influențelor morale ce s-au exercitat sau se exercită asupra copilului.Aceste metode și procedee, ca variabile independente conduse și controlate de cadrul didactic, acționează concomitent cu alte variabile independente, influențe necontrolate, determinate de contextul psihosocial.

Deducem de aici că eficacitatea metodelor și procedeelor de educație morală este dependentă de modul în care acestea reușesc să activeze subiectivitatea elevului, elementele structurale ale personalității sale, începând cu cele intelectual și terminând cu cele afective.Condițiile interne, în care includem și experiența, sunt cele care mijlocesc relația dintre metodele și procedeele folosite și reacțiile pe planul conduitei.

Prin strategia educației morale vom înțelege ansamblul metodelor și procedeelor folosite de cadrul didactic în mod conștient și într-un cadru organizat în vederea realizării sarcinilor acestei laturi a educației.Strategia educației morale este o strategie de tip euristic.Relația ce se stabilește între metodele și procedeele concrete pe care le folosim și efectele lor pe planul moralității are un caracter neunivoc.Aceasta înseamnă că aceiași metodă sau acelați procedeu poate avea efecte diferite în funcție de contextul în care sunt folosite și de condișiile interne ce se intercalează între ele.Întrucât cadrul didactic nu poate controla toți acești factori, este necesar ca metodele alese să fie în funcție de anumite criterii cum ar fi: asigurarea unei concordanțe între metodă și sarcină (între metodă și obiectivul urmărit), adecvarea metodei la profilul psihipedagogic al elevilor, folosirea metodei în funcție de cadrul orgnizatoric în care se aplică.

Pentru realizarea sarcinilor educației morale, educatoarea și învățătorul apelează la un ansamblu de procedee care, integrate într-un tot constituie strategia educației în spiritul moralei. Specificul acestor strategii constă în folosirea conștientă și sistematică a unor mijloace de acțiune în vederea realizării profilului moral al personalității copilului. Obiectivul acestei stategii este construirea conștientă a personalității morale a copilului în concordanță cu imperativele moralei societății noastre.

II.3.1 Explicația morală

Cu ajutorul ei putem dezvălui conținutul, sensul și necesitatea respectării unor valori, norme sau reguli.La vârsta preșcolară accentul cade pe explicarea modului in care trebuie respectată o cerință morală, pentru ca pe parcurs ea să se extindă și asupra motivației respectării, a necesității îndeplinirii ei.

Explicația, îndeplinește două funcții : una formativă și cealaltă simultativă. Prima constă în conștientizarea sensului unei cerințe morale externe, prin relevarea notelor definitorii, prin sublinierea nuanțelor definitorii, ce rezultă dintr-o împrejurare concretă de viață. Cealaltă, constă în motivarea cerinței, în declanșarea de trăiri afective, datorită forței argumentative și persuasive a limbajului.Astfel, din punct de vedere pedagogic, explicația va fi eficientă numai în măsura în care cele două funcții se manifestă concomitent.Asimilarea cunoștințelor morale se face cu un scop bine conturat- acela al determinării conduitei morale.

La vârsta preșcolară și școlară se cere ca explicația să pornească de la perceperea și observarea unor fapte morale, de la intuirea unor materiale didactice, de la antrenarea acestor copii în situații reale.

Explicația morală, spre deosebire de cea didactică are un puternic caracter teologic, deoarece dezvăluirea sensului unor norme sau reguli morale se face prin prisma comportării viitoare a elevilor.

II.3.2. Convorbirea morală

Folosind același instrument de comunicare, care este limbajul, convorbirea morală urmărește același scop ca și explicația, adică transmiterea și asimilarea cunoștințelor morale.Deosebirea constă în faptul că, în cazul convorbirii moralw, avem de-a face cu un dialog între profesor și elevi, aceștia fiind antrenați în clarificarea și precizarea cunoștințelor ce fac obiectul comunicării.Fiind un dialog, înseamnă că ambii participă în mod activ, fiecare oferind și recepționând informații.Aceasta înseamnă că, în ceea ce privește elevii, convorbirea morală este posibilă numai atunci când aceștia posedă o oarecare experință în legatură cu problema supusă discuției.

Mai mult decât oricare altă metodă, convorbirea oferă posibilitatea cunoașterii experineței morale a elevilor, opiniile și intențiile lor pentru ca pe această bază profesorul să intervină în consolidarea moralității elevilor.

Este un dialog sau o discutie între educator și copii prin care se urmărește clarificarea cunoștințelor morale concomitent cu declanșarea de trăiri afective din partea copiilor.

Referitor la derularea propriu zisă a convorbirii este necesar ca profesorul să asigure un climat adecvat, astfel încât elevii să își poată exprima sincer opiniile, orientându-i mai mult prin sugerări decât prin intervenții directe asupra adevărului moral pe care intenționează să-l evidențieze.

Avantajul dialogului constă în aceea că valorifică experiența de viață a copilului. Inițierea unei convorbiri asupra unui subiect moral este posibilă numai când copii dispun de o experiență în legătură cu cele discutate.

Se disting convorbiri organizate și convorbiri ocazionale.Convorbirile organizate sunt prevăzute în programă și se desfășoară cu întreaga clasă,pe baza unui plan stabilit în prealabil urmărindu-se cu precădere precizarea unor reguli privitoare la comportarea copiilor în școală.

Convorbirile ocazionale se desfașoară cu grupuri de copii sau individual ori de câte ori se ivește prilejul. Atunci când dialogul are ca punct de plecare anumite abateri sau încălcări ale cerinței morale, eficiența lor depinde de măsura în care educatoarea sau învățătorul reușește să declanșeze trăiri afective negative de rușine și regret însoțite de dorința de a le îndrepta.

Convorbirea morală îndeplinește deci, funcții multiple de informare, de corectare, de întărire privitoare la conștiința și conduita morală a copiilor.

II.3.3. Povestirea morală

Urmărește atingerea unui scop asemănător celorlalte și anume : asimilarea de către elevi a cunoștințelor morale și conturarea pe această baza a unor opinii privitoare la principalele norme și cerințe morale.Se folosește cu precădere la clasele mici.

Constă în relatarea și prezentarea, într-o formă atractivă, a unor întâmplări, fapte reale sau imaginare, cu semnificații morale, oferind copiilor prilejul de a desprinde anumite concluzii în legătură cu comportarea lor.

Pentru desfășurarea ei profesorul apelează la scurte povestiri literare, istorioare, cu învăță minte privitoare la diverse norme morale. Ea se dosebește de celelalte metode prin forma expunerii. Eficiența ei depinde de modul în care profesorul reușește să-l determine să-și imagineze întâmplările relatate și să se transpună în desfășurarea lor.

Folosirea unui limbaj expresiv presărat cu figuri de stil, a unui material adecvat, precum și unor procedee retorice sau dramatice, sunt doar câteva cerințe pe care le solicită această metodă.

II.3.4. Exemplul

Se bazează pe intuirea sau imaginarea unor modele ce întruchipează fapte și acțiuni morale. Dacă prin celelalte metode urmărim să-i lămurim pe copii cum trebuie să se comporte, prin exemple le oferim metode de comportare.

Astfel, locul prescripțiilor verbale, care avea menirea de a descrie cum urmează să fie comportamentul , este preluat de un model concret ce ilustrează comportamentul în desfășurarea sa.Acest lucru implică o serie de nuanțe, în funcție de personalitatea celui ce oferă exemplul , precum și în funcție de situația în care acționează.Dar efectul nu depinde numai de calitatea modelului, ci și de modul în care este perceput și reflectat de către elevi.Se pot distinge deosebiri evidente de la o vârstă la alta.

La vârsta preșcolară modelul este imitat și preluat fără nici un fel de prelucrare și filtrare internă.

La vârsta școlară mică încep să apară primele diferențieri și implicit o selecție a modelelor, criteriile de apreciere și alegere bazându-se, pe aspecte exterioare și mai puțin pe valoarea morală a comportamentului.

Vom distinge, în cadrul acestei metode diverse procedee.Vom avea astfel exemple directe (personale) și cele indirecte (sau exemplificări). Exemplele directe sunt oferite de persoanele din prejma copiilor : părinți, educatoare, învățător, colegi, adulți.

Un loc important îl ocupă exemplul învățătorului precum si cel al părinților deoarece aceștia au obligația de a se ocupa de educarea sa. Ei trebuie să selecționeze cu grijă aceste exemple evitând o laudă exagerată care ar putea da naștere la invidii din partea colegilor.

Exemplele indirecte constau în relatarea sau descrierea cu ajutorul cuvântului a unor fapte, a unor ilustrații, a unor acțiuni morale întruchipate de o persoană concretă. Exemplificarea poate fi realizată cu ajutorul povestirii, textele literare, televiziunii, filmelor, bibliografiilor unor oameni de știință și cultură.

Copilul intră în contact și cu exemple negative. Atenția educatoarei trebuie orientată în direcția prevenirii influenței negative și a opunerii celor două categorii de exemple cu scopul sublinierii celor pozitive.

II.3.5. Exercițiul moral

Constă în executarea sistematizarea unor fapte și acțiuni, in condiții relativ identice, cu scopul formării deprinderii și obișnuințelor de comportare morală, al elaborării și sitematizării trăsăturilor de voință și caracter implicate în atitudinea și conduita morală a copilului.

Această metodă presupune două momente principale : formularea cerințelor și exersarea propiu-zisă. Dintre multiplele forme de formulare a cerințelor mai semnificativ pentru copii pot fi :

Ordinul : Este o formă de exprimare categorică a unei sarcini ce urmează a fi dusă la îndeplinire.

Dispoziția este o formă de ordin, dar mai atenuată, cu ajutorul căreia formulăm niște obligații ce urmează a fi îndeplinite.

Îndemnul și sugestia sunt forme indirecte de formulare a cerințelor cu ajutorul cărora reușim să-i stimulăm pe copii în declanșarea și desfășurarea unor acțiuni.

Lămurirea : se adresează cu precădere componentei cognitive, justificând rațiunea respectării acestor cerințe . Prin intermediul ei, cadrul didactic își concentrează preocupările în direcția înțelegerii și acceptării de către elevi a prescripțiilor morale incluse în cerințele formulate.

Alte forme sunt : rugămintea, încrederea, încurajarea.

În continuare, vom vedea la partea practică cât se aplică aceste metode în școală, ce se face pentru educația morală, dacă părinții sunt interesați de educația morală a copiilor lor, dacă consideră important ca aceștia să învețe în școală și elemente ale educației morale.