Parteneriatul Educational Gradinita Familie, Mijloc de Relationare

Fundamente teoretice ale parteneriatului educațional

Ce este parteneriatul?

„Parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părți care acționează împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune. „În practica școlară și implicit preșcolară există mai multe expresii destinate parteneriatului educațional: acord de parteneriat, acord cadru de parteneriat pentru educație, parteneriat de colaborare, protocol de colaborare, protocol de parteneriat, contract de parteneriat, convenție de parteneriat, parteneriat, parteneriat de colaborare instituțională, proiect de parteneriat și altele.

Termenul parteneriat este „definit ca asocierea a doi sau mai mulți parteneri, iar în literatura de specialitate, parteneriatul reprezintă modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun.”

Constantin Cucoș clasifică diferitele tipuri de parteneriat educațional:

în funcție de domeniul de colaborare:

parteneriate în vederea finanțării derulării unor proiecte;

parteneriate de realizarea a unor proiecte comune de dezvoltare instituțională;

parteneriate de dezvoltare a unor proiecte comune didactice;

parteneriate ce vizează contracte de cercetare;

parteneriate ce au ca scop activitățile de formare profesională;

parteneriate în vederea organizării de manifestări științifice și publicarea produselor;

parteneriate de inițiere, derulare, evaluare a unor programe internaționale.

în funcție de scopul și obiectivele urmărite:

parteneriate de reprezentare: federații, uniuni, consilii, alianțe, coaliții;

parteneriate operaționale cu proiecte concrete ca motiv al asocierii.

în funcție de durata de desfășurare:

parteneriate pe termen scurt;

parteneriate pe termen mediu;

parteneriate pe termen lung.

în funcție de forma de finanțare:

parteneriate cu finanțare integrală;

parteneriate cu finanțare parțială;

parteneriate fără finanțare;

parteneriate cu autofinanțare.

în funcție de tipul de unitate:

unitate de învățământ;

agent economic;

sindicat reprezentativ;

instituții și organisme guvernamentale centrale/locale;

instituții nonguvernamentale.

în funcție de tipul de rețea

în funcție de domeniul de interes

Pentru realizarea unui parteneriat de succes sunt necesare parcurgerea unor „etape de explorare – evaluare – planificare – formare – inițiere – realizare – verificare – reglementare – consolidare – acționare – implementare – evaluare”.

Astfel este nevoie a fi respectate cele patru condiții de realizare a acestui proces: comunicare, coordonare, cooperare și parteneriat. Astfel procesul de colaborare pornește de la un nivel inferior, cel al comunicării pentru a ajunge la un nivel superior, cel al parteneriatului. Astfel parteneriatul reprezintă o formă avansată a relației dintre două sau mai multe părți, cooperarea și coordonarea sunt formele intermediare, cele care facilitează stabilirea unui parteneriat, iar comunicarea reprezintă punctul de plecare în vederea realizării parteneriatului între două sau mai multe părți.

Un parteneriat reușit implică:

identificarea scopurilor, intereselor comune, utile partenerilor și comunității;

găsirea modului optim pentru realizarea scopului propus;

organizarea și conducerea resurselor disponibile pentru a atinge scopul propus;

identificarea competențelor persoanelor implicate în aceste proiecte pentru a le putea folosi la maxim;

combinarea eficientă a atitudinilor, abordărilor și tehnicilor diferite care se pot aplica diferitelor sarcini;

utilizarea cu succes a schimbării în folosul instituției, în acest caz a grădiniței și a comunității.

În vederea realizării unui parteneriat de succes este indicat a se urma anumiți pași, primul dintre aceștia fiind constituirea grupului de lucru la nivel de grădiniță. Pentru a asigura succesul unui proiect este foarte important identificarea în cadrul grădiniței a persoanelor potrivite proiectului ales. Aceste persoane trebuie să își dorească implicarea în proiect, să aibă cunoștințe și abilități potrivite subiectului propus și să nu le lipsească calitățile de comunicare și relaționare cu celelalte persoane implicate în proiect.

Totodată la nivel de grădiniță este necesară o autoevaluare a nevoilor și resurselor interne de care dispune grădinița la acel moment și identificarea factorilor stimulatori, dar și pe cei care ar împiedica și constrânge realizarea cu succes a proiectului. Un pas deosebit de important în realizarea parteneriatului este identificarea posibililor parteneri, care trebuie să răspundă nevoilor și cerințelor proiectului. Astfel grupul de lucru din cadrul grădiniței trebuie să stabilească o listă a posibililor parteneri ținând cont de misiunea, obiectivele, istoricul, experiența și nu în ultimul rând a referințelor despre un anumit partener al proiectului. Așadar ar putea exista o serie de parteneri posibili ai grădiniței precum:

părinți, asociații ale părinților;

instituții educaționale precum: grădinițe, școli, licee, universități, centre de resurse educaționale sau asistență psihopedagogică și altele;

agenți educaționali: cadre didactice, specialiști precum psihologi, consilieri școlari, logopezi, psihopedagogi, psihologi, dar și bibliotecari, muzeografi și alții;

membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului precum medici, reprezentanți ai bisericii, ai poliției și alții;

reprezentanți ai unor instituții ca și primării, dispensare, teatre, muzee, biblioteci, pompieri, poliție, agenți de protecție a mediului, instituții religioase și altele.

După identificarea posibililor parteneri, grupul de lucru din cadrul grădiniței va întreprinde acțiuni concrete de contactare și abordare directă a partenerilor selectați. După realizarea unei negocieri și a stabilirii scopului și a obiectivelor comune proiectului, se poate semna un protocol de parteneriat în care să se stipuleze scopul, obiectul și durata parteneriatului, formele de colaborare dintre parteneri, obligațiile și responsabilitățile părților, finanțarea proiectului și alte dispoziții finale.

În primii 3 ani ai vieții responsabilitatea educării copilului îi revine familiei. În această primă etapă îndeosebi mama, dar și tatăl și ceilalți membrii ai familiei, în special dacă îi țin loc unuia sau ambilor părinți au un rol important în dezvoltarea copilului. În prima copilărie (de la 1 – 3 ani), „cuplul parental are o multitudine de sarcini educative”, iar copilul aflat într-un „intens proces de fixare a figurilor parentale” trebuie educat prin măsuri și atitudini educative constante. Așadar părinții își pun amprenta asupra dezvoltării intelectuale (limbajul, gândirea), fizice, morale dar și sociale a copilului. Se poate spune că părinții sunt primii educatori ai copilului, dar odată cu intrarea acestuia în grădiniță, educația copilului este pusă în mâinile profesioniștilor, ai educatorilor, care printr-o metodologie și un curriculum specific vârstei copilului se ocupă de educarea și formarea acestuia.

Familia este primul factor educativ în viața copilului, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului și își pune amprenta pe întreaga să personalitate. Primele valori sociale sunt transmise de familie: „înainte de a beneficia de educația instituționalizată, copilul învață în familie”.

Familiile din societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate și unele, din dorința de a le oferi siguranță economică, petrec mai puțin timp cu copiii. În zonele urbane părinții nu au suficient timp să-și supravegheze copilul în familie, astfel că copiii preșcolari și școlari își petrec cea mai mare parte din timpul dezvoltării lor intelectuale, morale și profesionale într-un cadru instituționalizat, și anume grădiniță sau școală.

Aspecte generale ale parteneriatului grădiniță – familie

Părinții sunt încurajați să ia parte la planificarea, organizarea și derularea programelor educative și distractive pentru copii, prin încheierea parteneriatelor intre aceștia și grădinița ceea ce implică o responsabilitate și o eficiență sporită procesului instructiv-educativ. Numai așa, părinții nu reușesc să-și cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare și socializare în viața de grup, precum și rolul lor educativ.

Principale obiective ale colaborării dintre instituțiile educative și familie sunt:

Să se înlăture factorii perturbatori în cadrul comunicării grădiniță – familie;

Să se crească gradul de implicare al părinților în toate activitățile școlare și extrașcolare;

Să se schimbe mentalitatea neadecvata a unor părinți față de grădiniță;

Să cunoască posibilitățile și nevoile psiho-fizice ale copiilor;

Să se învețe deprinderile și tehnicile de muncă intelectuală sub formă de activități comune preșcolari – părinți – cadre didactice.

Părinții vor să fie informați în permanenta despre copiii lor, despre scopul programului educativ la care participă aceștia și doresc să fie implicați în procesul educativ și în luarea deciziilor. De asemeni, ei vor să fie la curent cu progresele individuale ale copilului.

Pentru a putea realiza un parteneriat cu părinții este necesara:

Implicarea părinților ca participanți activi în activitățile din grădinița, ceea ce poate aduce o contribuție valoroasă la educarea copiilor lor;

Acceptarea și valorificarea informațiilor date de părinți referitor la copii;

Participarea părinților la adoptarea deciziilor referitoare la copiii lor;

Împărțirea responsabilităților între părinți și educatoare;

Includerea părinților în comitetele de părinți;

Continuarea de către părinți a programului educativ acasă;

Urmărirea progresului copiilor lor;

Sprijinirea activităților extrașcolare organizate împreuna cu educatoare.

În foarte multe cazuri, apar conflicte între părinți și educatoare datorita resurselor inexistent sau insuficiente, percepțiilor, atitudinilor. Acestea pot fi determinate de:

o colaborare slabă intre părinți și educatoare;

lipsa transmiterii informațiilor;

indiferenta privind stilul de viață al celuilalt, privind opiniile sau chiar la prezența fizică;

inacceptarea diferențe de pregătire, a condițiilor sociale, morale, religie, naționalitate;

absenta relațiilor de colaborare;

numărul foarte mic al întâlnirilor dintre educatoare și părinți;

prezenta foarte redusă a părinților la activitățile deschise;

interes scăzut al unor părinți față de educație și față de evoluția copilului.

Cele mai semnificative căi de rezolvare a conflictelor sunt:

cunoașterea reciprocă intre părinți și educatoare;

comunicarea periodică intre părinți și educatoare;

evaluarea a relațiilor comune;

sprijinirea familiei în legătura cu creșterea și educarea copilului;

crearea unei atmosfere destinse și pozitive la întâlnirile cu părinții;

educatoarea trebuie să se implice, să fie preocupată de sugestiile părinților, pentru ca atunci se vor implica mai mult în sprijinirea copilului și a educatoarei.

Parteneriatul educațional – condiție a integrării sociale a copilului

„Atunci când părinții se implică în educarea propriilor copii, aceștia fac față mai bine cerințelor școlare, iar școala se dezvoltă”. Societatea contemporană ia în considerare tot mai mult efectele benefice ale participării active a părinților în viața școlii. Calitatea interacțiunii dintre familie și școală asupra educației copiilor apare ca un factor determinant în educarea tinerei generații. Educația este o acțiune în cadrul căruia grădinița, școala, familia, întreaga societate colaborează, iar cooperarea acestor factori este esențială. Asigurarea unei educații parentale de calitate a devenit o dimensiune fundamentală a actului educativ desfășurat în instituțiile școlare. Pentru a avea elevi bine educați, viitori cetățeni demni și responsabili trebuie să ne ocupăm, mai întâi, de educația părinților.

Activitatea pedagogică de la școală este o continuare a activității de acasă și invers. Pornind de la acest aspect general, trebuie accentuată ideea că cei doi factori, familie-școală, au datoria de a cunoaște drepturile, dar și îndatoririle/obligațiile celuilalt, de a se sprijini reciproc în realizarea educației tinerei generații.

„Cum trebuie educat copilul de azi/adultul de mâine, pentru a se integra într-o societate în care valori ca responsabilitatea, determinarea, curajul, dorința de a munci, sunt vectori esențiali în asigurarea unei existențe optime?” Răspunsul este deosebit de complex și nu poate fi oferit decât de colaborarea eficientă dintre cei doi factori, deciziile esențiale fiind luate însă de familie.

Cercetări efectuate asupra efectului implicării părinților în actul instructiv-educativ au demonstrat că:

implicarea se dovedește a fi benefică pentru educația copiilor;

implicarea activă (sprijinirea activităților școlare și ajutor la clasă) are un impact considerabil mai mare decât cea pasivă (semnarea înștiințărilor primite de la școală sau faptul că părinții se asigură că elevii au toate rechizitele necesare desfășurării actului educațional);

implicarea timpurie în viața școlară e benefică dezvoltării armonioase a copilului;

rezultatele se mențin în ciclul primar și cel gimnazial deopotrivă;

implicarea părinților are, de asemenea, un efect pozitiv asupra atitudinii și asupra comportamentului elevilor;

părinții sunt întotdeauna surprinși de cât de mult contează implicarea lor, indiferent de abilitățile lor intelectuale sau de statutul lor social.

Cum implicăm părinții?

implicarea părinților va fi intensificată dacă vor fi încurajați să înțeleagă că au dreptul să fie implicați în educarea propriilor copii;

părinții trebuie convinși că implicarea lor va avea un efect – pozitiv – asupra educației copiilor ;

școala pune la dispoziție o gamă largă de oportunități pentru ca părinții să aibă ocazia și motivul să se implice în activitatea instructiv-educativă.

Crearea unui front educativ unitar cu școala, aprobarea sarcinilor propuse de școală, este o atitudine ce ar trebui urmată de fiecare părinte, pentru a evita dezorientarea și dezinformarea copiilor. Implicarea în rezolvarea diferitelor probleme ale școlii, manifestarea interesului față de activități, evenimente ce au loc în instituție, sunt acțiuni necesare din partea fiecărui părinte în parte pentru crearea unei punți de legătură între copil și cadrul instituționalizat de educație. Recunoașterea importanței familiei în creșterea eficienței calității actului instructiv-educativ a impulsionat autoritățile să ia măsuri în vederea consolidării relației școală-familie, măsuri promovate la nivel de politici educaționale.

Principalii factori care ajută copilul în desăvârșirea propriei educații sunt școala și familia, iar comunicarea stă la baza unei bune colaborări dintre aceștia. Familia este un factor decisiv în educație, „ei îi datorăm virtuțile neamului” (C. Narly). În familie se consolidează relațiile dintre generații, care sunt de o importanță crucială pentru evoluția societății umane. Părinții nu au doar rol biologic și obligația de a-i hrăni sau îmbrăca pe copii, ci și datoria morală de a contribui activ la educația lor. Familia asigură copilului primele contacte cu mediul înconjurător, primele informații despre ceea ce îl înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul social și afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Familia mediază și condiționează comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.

Școala și familia sunt cei doi poli de rezistență ai educației contribuind prin mijloace specifice la formarea personalității copilului. Familia este prima școală a copilului, ocupând un loc important în sistemul educațional. „Ea reprezintă unul dintre mediile de socializare și educare cele mai complete, datorită posibilității de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace.

Lipsa de colaborare duce spre un eșec și, din nefericire, cel învins este copilul, cel căruia dorim să-i oferim tot ce este mai bun.” Se conturează două trăsături contradictorii: pe de o parte, părinții sunt îngrijorați de viitorul copiilor lor, dar, pe de altă parte, nu au nici timpul, nici răbdarea necesară să se ocupe de problemele acestora, să le acorde atenția cuvenită.

Obținerea performanțelor școlare și asigurarea unei vieți de calitate copilului, depinde de crearea unui parteneriat școală-familie viabil, școala, personalul didactic, având ca sarcină principală identificarea situațiilor problematice și dirijarea strategiilor educative ale familiei în favoarea copilului. Literatura de specialitate subliniază importanța implicării părinților în educarea propriilor copii, propunând următoarele tipuri de programe, ce vin în întâmpinarea nevoilor lor:

programe de educare a părinților;

parteneriate;

programe de mentorat;

programe de voluntariat;

vizite la domiciliul copiilor;

centre ale părinților;

membrii ai familiei/comunității ca asistenți ai cadrelor didactice;

părinții și membri ai comunității implicați în managementul școlii;

programe de tutorat

Fiecare părinte este responsabil în a asigura copilului său o dezvoltare armonioasă, atât fizică cât și psihică, o autonomie care să îi permită în viitor luarea unor decizii cât mai bune pentru viața să. Fiecare părinte însă, are și așteptările lui proprii în ceea ce privește copilul, unele realiste, altele mai puțin practice. Uneori acesta subestimează sau supraevaluează posibilitățile copilului, neluând în considerare nevoile acestuia. Disciplinarea și educarea copiilor poate fi un lucru dificil atunci când părinții nu abordează corect aceste obiective majore. Adesea disciplina este confundată cu sancțiunea, urmată apoi de deteriorarea relațiilor dintre părinți și copii. De aici și necesitatea de a ajuta părinții, de a-i susține în cunoașterea și educarea propriilor copii, iar parteneriatul educațional este modalitatea eficientă de a realiza acest lucru. Părinții pot cunoaște, în acest fel, fiecare etapă de dezvoltare a copilului și își pot redefini propriile așteptări astfel încât să fie cât mai realiste și adaptate nevoilor copilului. Pot învăța ce înseamnă de fapt disciplina și care sunt metodele și mijloacele adecvate de disciplinare. Acestea sunt aspecte favorizante în crearea unei relații durabile și eficiente, atât între copil și părinte, cât și între părinții copilului.

Parteneriatul contribuie la dezvoltarea abilităților parentale, dar este un real sprijin și din perspectiva cadrelor didactice, cooperarea acestora cu copiii, cât și cu părinții,

Forme de colaborare între grădiniță – familie

Colaborarea dintre grădinița și familie se realizează în diferite forme:

Comitetul de părinți

Acesta se stabilește în fiecare an în cadrul primei ședințe cu părinții prin alegerea în adunarea generală a părinților preșcolarilor clasei, stabilita în comun acord cu educatorul, care prezidează ședința. Comitetul de părinți al clasei se compune din trei persoane: un președinte și doi membrii. Adunarea generală a părinților este convocata la începutul fiecărui semestru și la încheierea anului școlar. Educatorul sau președintele comitetului de părinți al clasei pot însă convoca adunarea generală a părinților ori de câte ori este necesar.

În articolul 47 al acestui regulament sunt stipulate și atribuțiile pe care le îndeplinește Comitetul de părinți printre care enumerăm:

Susținerea educatorului în organizarea și desfășurarea activităților extrașcolare;

atragerea unor sponsori, prin contribuții financiare sau materiale, care să susțină programe de modernizare a activităților educative și a bazei materiale din sala de grupa și din grădiniță;

acordarea sprijinului total unității de învățământ și cadrului didactic în întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a salii de grupa și a unității de învățământ.

Cel care tine legătura cu unitatea de învățământ este comitetul de părinți al clasei prin intermediul educatorului clasei și tot el poate propune, în adunarea generală, daca se consideră necesar, găsirea unor donatori care să contribuie la întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei sau a unității de învățământ.

Modalități de realizare a parteneriatului grădiniță – familie

Ședințele cu părinții

Se organizează de obicei semestrial sau ori de cate ori este nevoie iar în cadrul lor părinții sunt informați despre:

regulamentul de ordine interioară al grădiniței pe care îl și semnează;

oferta educațională a grădiniței;

obiectivele precizate în curriculum;

aspectele organizatorice ce vizează programul desfășurării activității în grădiniță privind programul zilnic al copilului, formele de organizare, orarul ale unei zile.

programul de funcționare a cabinetului medical și a cabinetului de consiliere, precum și atribuțiile acestora;

activitățile extracurriculare ale grădiniței sau grupei, precum organizarea de excursii, plimbări în aer liber, participarea părinților la diferite activități desfășurate în cadrul grădiniței;

nevoile grupei și ale grădiniței și modul de satisfacere a acestora (alegerea materialelor auxiliare, organizarea unor ateliere pentru părinți pentru confecționarea materialelor necesare clasei, organizarea lectoratelor ).

Momentul organizatoric -Presupune pregătirea sălii de ședință, asigurându-ne că toți participanții au loc. Pentru cei întârziați se păstrează câteva locuri libere în față, pentru a nu-i deranja pe ceilalți atunci când vor sosi. Dacă ședința necesită completarea unor documente/chestionare sala va fi amenajată în așa fel încât părinții să aibă acces la masă. Pentru menținerea atenției, până la sosirea tuturor, putem prezenta câteva formalități introductive.

De la discurs, la dialog- Primele momente ale ședinței cu părinții sunt foarte importante. Acum se conturează relația cadru didactic – părinți, și, tot acum cei prezenți decid dacă ne vor acorda atenția cuvenită sau dacă își pot lăsa gândurile să zboare către preocupărilor lor cotidiene. Ședințele cu părinții încep de obicei cu un scurt discurs al cadrului didactic, care se transformă treptat în dialog sau chiar dezbatere, dacă este cazul.

E bine să ținem cont de faptul că există câteva reguli de respectat. Se cuvine să ne prezentăm la începutul primei ședințe cu părinții, adică să le spunem în câteva cuvinte simple, bine gândite, cine suntem noi, cum vedem procesul educațional și care e crezul nostru pedagogic. Acest moment al discursului nostru e bine să fie scurt, concis, fără exagerări! Textele lungi și siropoase nu impresionează, ci dimpotrivă ne pun într-o lumină nefavorabilă. Orice discurs trebuie să fie formulat cât mai simplu, astfel încât părinții să rețină cât mai ușor mesajul nostru. Uneori un citat bine ales este binevenit.

Un cadru didactic competent se remarcă prin discursul lui, prin faptul că e capabil să capteze și să mențină atenția unei audiențe. Discursul nostru nu poate depăși 10-15 minute, pentru a nu plictisi sau a da impresia că doar noi avem voie să vorbim.

Discursul nu este egal cu monologul.

Ședința cu părinții nu se începe NICIODATĂ cu „punerea la punct” a părinților, prin enumerarea nemulțumirilor și neajunsurilor noastre sau ale tuturor regulilor din regulamentul de ordine interioară, repetând la infinit: „nu e voie să…” Pentru ca părinții să ia la cunoștință întreg regulamentul de ordine interioară, le putem înmâna să citească aceste reguli acasă sau pe site-ul școlii, de exemplu. Regulamentul poate fi afișat de asemenea la avizierul instituției.

Părinții nu sunt „inamicii”, sunt mai degrabă cei care ne ajută să fim buni în meseria noastră. Primul pas în colaborarea noastră, a fost făcut de ei, înscriindu-și copilul lor în instituția noastră. Mesajul lor indirect este că au încredere în competențele noastre profesionale. Acum este rândul nostru să facem un pas către ei. Este bine să renunțăm la atitudinea de cadru didactic sever, arogant și atotștiutor, și să fim parteneri egali în educarea copiilor, colaborând și dând dovadă de respect reciproc.

Dialogul

Încheierea discursului nostru poate fi începutul unui dialog cu părinții. Nu este recomandat în schimb, dezbaterea „publică” a performanței individuale a elevilor. Astfel, unii copii riscă să fie etichetați și stigmatizați. Discutarea absențelor, a rezultatelor, a situației financiare a unor elevi nu îi privește pe toți părinții. Nu este o problemă de interes public, deci nu se dezbate în față tuturor. Aceste lucruri vor fi discutate în particular, cu părinții copiilor care se confruntă cu aceste probleme.