Parlamentarismul Romanesc Interbelic Intre Democratie Si Autotitarism

Pedagogie

Parlamentarismul Romanesc Interbelic Intre Democratie Si Autotitarism

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I. PROIECTAREA DISCIPLINELOR OPȚIONALE LA ISTORIE

I.1. Tipuri de discipline opționale la istorie……………………………

I.2. Metodologia elaborării unei discipline opționale…………………

I.3. Conținutul programei unei discipline opționale…………………

I.4. Aprobarea programei unei discipline opționale…………………

I.5. Contribuții personale la elaborarea cursurilor opționale………..

CAPITOLUL II ABORDAREA INSTITUȚIEI LEGISLATIVE ÎN MANUALELE ȘCOLARE. PROIECT DE OPȚIONAL: PARLAMENTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

II. 1. Modalități de abordate a instituției parlamentare în programele și manualele școlare…………………………………………………………………………

II.2.Proiect de opțional: Parlamentul României în perioada interbelică….

CAPITOLUL III RELAȚIA DINTRE SISTEMUL ELECTORAL ȘI STRUCTURA PARLAMENTULUI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

1. Legislația electorală în perioada interbelică de la introducerea votului universal la sfârșitul democrației parlamentare

III.1.A. Introducerea votului universal……………………………………………

III.1.B. Legea electorală din 1926…………………………………………………..

III.1.C. Legislația electorală în anii 1938-1939 și sfârșitul democrației parlamentare…

III.1.D. Prerogativele Legislativului între democrație și autoritarism, reflectate în actele constituționale din 1923 și 1938…………………………………

III. 2. Metode și tehnici didactice moderne – o strategie didactică potrivită în abordarea cursului opțional Parlamentul României în perioada interbelică……

CAPITOLUL IV. ORGANIZAREA INTERNĂ A PARLAMENTULUI INTERBELIC

IV.1. Structura și modul de organizare al Parlamentului

IV.1.A. Structura și modul de organizare al Parlamentului în perioada 1919-1937…..

IV.1.B. Structura și modul de organizare al Parlamentului în perioada 1939-1940……

IV.2. Alegerile parlamentare în România interbelică și structura politică a Legislativului rezultat în urma acestora……………………………………

IV.2. A. Alegerile parlamentare organizate pe baza Decretului – lege din 16 noiembrie 1918…………………………………………………………………………………………

IV.2.A.a. Alegerile parlamentare din 1919 și structura politică a Parlamentului din 1919-1920…………………………………………………………………………………………

IV.2.A.b. Alegerile parlamentare din 1920 și structura politică a Parlamentului din 1920-1922…………………………………………………………………

IV.2.A.c Alegerile parlamentare din anul 1922 și structura politică a Parlamentului din 1922-1926……………………………………………………………………….

IV.2.B. Alegerile parlamentare organizate pe baza Legii electorale din 1926…………

IV.2.B.a. Alegerile parlamentare din mai 1926 și structura politică a Parlamentului din perioada 1926-1927…………………………………………

IV.2.B.b. Alegerile parlamentare din 1927 și structura politică a Parlamentului din perioada 1927-1928………………………………………

IV.2.B.c. Alegerile parlamentare din decembrie 1928 și structura politică a Parlamentului din perioada 1928-1931……………………………………………………….

IV.2.B.d. Alegerile parlamentare din iunie 1931 și structura politică a Parlamentului din perioada 1931-1932……………………………………………………………

IV.2.B.e. Alegerile din iulie 1932 și structura politică a Parlamentului din perioada 1932-1933………………………………………………………………………………….

IV.2.B.f. Alegerile din decembrie 1933 și structura politică a Parlamentului din perioada 1933-1937………………………………………………………………………………

IV.2.B.g. Alegerile parlamentare din decembrie 1937……………………

IV.2.C. Alegerile electorale organizate pa baza Decretului – lege din 1939 și structura Parlamentului din perioada 1939-1940 …………………………………………

IV. 3. Alegerile parlamentare din perioada interbelică în județul Bacău……..

IV.4. Valorificarea informației documentare în cadrul cursului opțional Parlamentul României în perioada interbelică………………………………………….

CAPITOLUL V STRUCTURA SOCIO-PROFESIONALĂ ȘI PERSONALITĂȚILE PARLAMENTULUI INTERBELIC

V.1. Structura socio-profesională a Parlamentului interbelic…………………………

V.2.Personalități marcante în Parlamentul interbelic………………………………….

V.3. Parlamentari băcăuani………………………………………………………….

CAPITOLUL VI ACTIVITATEA LEGISLATIVĂ A PARLAMENTULUI INTERBELIC

VI.1. Inițiativa legislativă……………………………………

VI.2. Legi prezentate și votate în Parlament din inițiativa guvernului………

VI.3. Proiecte de lege prezentate din inițiativa Senatului și a Adunării Deputaților

VI.4. Proiectul didactic………………………………………………………

CAPITOLUL I.

PROIECTAREA DISCIPLINELOR OPȚIONALE LA ISTORIE

I.1. Tipuri de discipline opționale la istorie

Apariția disciplinelor opționale este una din transformările importante produse în curriculum-ul școlar din învățământul preuniversitar românesc. Disciplinele opționale au fost introduse prin Ordinul Ministerului Educației nr. 3207/3.02.1999 completat ulterior cu alte acte normative care au reglementat introducerea acestei forme de curriculum în învățământul preuniversitar. S-a făcut astfel o diferență între disciplinele comune (curriculum nucleu), obligatorii pentru toți elevii din învățământul preuniversitar, care asigură șanse egale tuturor elevilor și disciplinele opționale (curriculum la decizia școlii) care au rolul de ,,individualizare a școlilor și crearea unei <<personalități>> a acestora (prin Proiectul școlii și Oferta școlii), cât și asigurarea parcursurilor individuale ale elevilor, potrivit intereselor lor (prin posibilitatea elevilor de a alege).

Ponderea disciplinelor opționale în planurile de învățământ s-a modificat de-a lungul anilor, pentru ca în conformitate cu noua lege a educației din anul 2011 să arate în felul următor:

,,(3) În cadrul Curriculumului Național, disciplinele obligatorii au o pondere de 80% în planurile-cadru de la nivelul învățământului obligatoriu și de 70% în cele de la nivelul liceului.

(4) În cadrul Curriculumului Național, disciplinele opționale au o pondere de 20% în planurile-cadru pentru învățământul obligatoriu și de 30% în cele pentru licee.”

Planurile-cadru aflate în prezent în vigoare prevăd pentru gimnaziu ore în trunchiul comun (TC) obligatorii pentru toți elevii, pentru asigurarea unor șanse egale și ore de curriculum la decizia școlii (CDȘ), care favorizează personalizarea școlii, acestea permițând fiecărei școli să-și prezinte oferta specifică. La liceu, planurile cadru prevăd, pe lângă cele două tipuri de ore existente la gimnaziu și ore de curriculum diferențiat (CD), care permit individualizarea profilurilor existente.

Curriculum nucleu (CN) cuprinde un număr minim de ore pentru fiecare obiect de studiu obligatoriu din planul cadru de învățământ aflat în vigoare. Conținutul curriculum-ului nucleu este obligatoriu pentru toate școlile și pentru toți elevii, dând tuturor șanse egale în învățământul din România. Acesta este singurul sistem de referință pentru evaluările naționale.

Curriculum le decizia școlii (CDȘ) cuprinde diferența de ore care rezultă dintre numărul maxim de ore pe săptămână, pe discipline și ani de studiu, prevăzute în planurile cadru.

Curriculum la decizia școlii (CDȘ) reprezintă ansamblul proceselor educative și al experiențelor de învățare pe care fiecare școală le propune în mod direct elevilor săi în cadrul ofertei curriculare proprii. Prin oferta curriculară de CDȘ se asigură cadrul pentru susținerea unor performanțe diferențiate, a unor nevoi și interese specifice de învățare ale elevilor.

Curriculum-ul la decizia școlii face posibilă personalizarea și individualizarea școlilor și permite studierea unor discipline de sine stătătoare sau poate aprofunda un domeniu de activitate în funcție de interesele, abilitățile sau necesitățile elevilor sau comunității locale. Astfel CDȘ- urile pot reprezenta o emblemă a unei școli, oferind posibilitatea urmării unor trasee particularizate de învățare.

Curriculum-ul la decizia școlii cunoaște 3 forme:

1.Curriculum nucleu aprofundat – reprezintă acea forma de CDȘ care urmărește aprofundarea competențelor generale și a conținuturilor obligatorii din programa școlară prin diversificarea activităților de învățare până la atingerea numărului maxim de ore la disciplina respectivă. Conform Ordinului ministrului nr. 3638/11 aprilie 2001, acest tip de curriculum se poate aplica cu elevii care nu obțin rezultatele așteptate la o anumită disciplină în orele respective.

Curriculum extins – reprezintă acea formă de CDȘ care urmărește parcurgerea în întregime a programei, atât a competențelor și a conținuturilor obligatorii cât și a celor marcate cu * în programa școlară. Se alocă un număr de ore maxim din plaja orară pentru disciplinele respective. Curriculum extins se realizează cu elevii care manifestă interes ridicat pentru anumite discipline.

Curriculum elaborat de școală – reprezintă acea formă de CDȘ care este structurată sub forma unei discipline școlare noi, cu finalități și conținuturi diferite de cele ale curriculum-ului obligatoriu. Presupune diferite tipuri de activități opționale pe care le alege școala dintr-o listă de cursuri opționale elaborate și aprobate la nivel central sau elaborate de către cadrele didactice din școală. Proiectarea curriculum-ului elaborat la nivelul unității de învățământ este necesar să țină cont de resursele umane (cadre didactice, interesele și particularitățile elevilor) și de resursele materiale ale școlii, de specificul școlii dar și de necesitățile comunității locale. Conținutul curriculum-ului este organizat pe arii curriculare (moduri de grupare a disciplinelor de învățământ în funcție de înrudirea acestora dată de specificul și esența lor). Această organizare a dus la existența a 7 arii curriculare după cum urmează:

I – Limbă și comunicare;

II – Matematică și științe;

III – Om și societate;

IV – Arte;

V – Educație fizică și sport;

VI – Tehnologii;

VII – Consiliere și orientare.

Istoria face parte din aria curriculara ,,Om și societate” alături de geografie, religie și disciplinele socio-umane (cultură civică, logică, psihologie, sociologie, economie, filosofie). În funcție de această organizare curriculară disciplinele opționale elaborate de școală se pot grupa în trei forme:

Opționalul la nivelul disciplinei reprezintă o ofertă educațională nouă care nu se regăsește în oferta obligatorie. Aceasta este elaborată în școală, la nivelul catedrei și presupune formularea unor competențe specifice care nu apar în programă și conținuturi noi. La nivelul disciplinei istorie se pot propune opționale precum: Evreii în istorie. Holocaustul, Rolul personalităților în istorie, Istoria parlamentului românesc, Evoluția instituțiilor românești de-a lungul secolelor, Istoria relațiilor și organizațiilor internaționale, etc. Tot la nivelul disciplinei există cursuri opționale care sunt aprobate de minister, iar școala le poate propune elevilor. La disciplina istorie avem O istorie a comunismului din România, Istoria evreilor. Holocaustul, Istoria monarhiei în România, etc.

Opționalul la nivelul ariei curriculare necesită abordarea unei teme care poate fi studiată cel puțin din perspectiva a două discipline. Pentru elaborarea acestui tip de opțional este prioritar să ținem cont de principiul interdisciplinarității, care presupune o integrare între diferitele discipline de studiu, utilizarea unui limbaj și a unei metodologii comune în abordarea conținuturilor. Disciplina istorie face parte din aria Om și societate, astfel se poate propune un opțional interdisciplinar intre istorie și una sau mai multe discipline de la nivelul ariei, cum ar fi: religie (Evanghelizarea Lumii Noi, Istoria religiilor), geografie ( Istoria marilor descoperiri geografice, Istoria migrațiilor Istoria Bacăului, Istoria Uniunii Europene, Marea Neagră), sau științele socio-umane ( Familia și rolul femeii în societate). Acest tip de opțional poate fi realizat și predat individual, de profesorul de istorie sau în echipă cu unul sau mai mulți profesori de la nivelul ariei curriculare.

Opționalul la nivelul mai multor arii curriculare poate fi elaborat pornind de la o competență complexă transdisciplinară sau interdisciplinară, prin suprapunerea unor elemente de conținut aparținând mai multor arii curriculare. Competențele specifice derivă, în acest caz, din competențele generale ale ariilor curriculare. Acest tip de opțional implică cel puțin două discipline aparținând unor arii curriculare diferite, cum ar fi: istorie și o limbă străină, (Istoria și cultură franceză, Istoria și cultură britanică) istorie și educație artistică (Istoria culturii și civilizației Orientului Antic, Istoria artei contemporane, Arta în perioada Renașterii) istorie și TIC ( Utilizarea TIC la orele de istorie), științe ( Istoria descoperirilor științifice și tehnice). Un curs opțional cu tema Dunărea și Marea Neagră poate fi abordat din perspectiva mai multor discipline aparținând mai multor arii curriculare:

– din perspectiva geografiei, se poate aborda poziția geografică, caracteristicile reliefului, curenții marini, influențele climatice, Dunărea de la izvoare până la vărsare, Delta Dunării, etc.;

– din perspectiva istoriei, se poate aborda evoluția istorică a spațiului limitrof al Mării Negre și Dunării într-o succesiune cronologică, de la epoca preistorică și până în zilele noastre. Se poate evidenția rolul major pe care Marea Neagră și Dunărea l-au avut în istoria politică și economică a Europei și a spațiului românesc. Legat de spațiul românesc, Dunărea și Marea Neagră alături de Carpați reprezintă permanențele geografice ale românilor și poarta de legătură cu orientul și occidentul;

– din perspectiva fizicii, se poate analiza presiunea apei mării, mareele, debitul Dunării;

– din perspectiva chimiei, se poate analiza salinitatea apei marine și influența Dunării în procentul de salinitate;

– din perspectiva biologiei, se pot explica speciile de plante și animale care populează Marea Neagra și Delta Dunării, modul de adaptare al acestora la mediul de viața, speciile care sunt pe cale de dispariție ;

Acest tip de opțional, la fel ca și cel la nivelul ariei curriculare, poate fi elaborat și predat de două sau mai multe cadre didactice.

I.2. Metodologia elaborării unei discipline opționale

În legătură cu elaborarea unui curs opțional nu există o metodologie fixă, general acceptată, dar Ben Bennet în lucrarea Curriculumului la decizia școlii: ghid pentru profesorii de liceu, propune 8 pași:

Crearea unei echipe pentru elaborarea curriculumului

Demersul de redactare a unui curriculum nou este o activitate dificilă atunci când este realizată în mod individual, de aceea se recomandă alcătuirea unei echipe de lucru pentru ca această sarcină să devină mai ușoară. Alcătuirea unei echipe implică mai multe avantaje:

evitarea elaborării curriculum-ului dintr-o perspectivă unitară, echipa venind cu mai multe sugestii și puncte de vedere;

membrii echipei își pot analiza reciproc munca și se pot remedia eventualele inadvertențe;

prin implicarea în echipa de curriculum a unor cadre didactice din toate ariile curriculare se poate realiza o coeziune între curriculum-ul existent și cel ce urmează să fie elaborat;

curriculum la decizia școlii dă personalitate și individualitate școlii, de aceea conducerea trebuie să trateze cu maximă seriozitate acest aspect, astfel se impune desemnarea unui responsabil pentru această comisie, responsabil care are rolul de a realiza o coeziune între membrii ei și de a o însufleți în momentele dificile, întrucât un asemenea demers necesită timp și energie.

Abordarea pe bază de competențe

Abordarea curriculară pe bază de competențe este cea mai potrivită, un curriculum care are la bază competențele și nu obiectivele, urmărește nu doar ce trebuie să știe un elev ci și ce trebuie să facă acesta la sfârșitul unei ore de curs, an școlar sau perioade de școlarizare. Acest tip de curriculum bazat pe competențe pune accentul pe aplicarea cunoștințelor și rezolvarea unor probleme concrete, pregătind elevii pentru următoarea etapă de viață.

Evaluarea/auditul curriculumului

Evaluarea/auditul trebuie să aibă în vedere ce oferă curriculumul pe discipline în raport cu competențele pe care trebuie să le aibă absolvenții învățământului obligatoriu. Curriculumul elaborat de școală trebuie să identifice lipsurile existente în competențele pe discipline și să urmărească acoperirea lor. Acest demers poate să aibă la bază o matrice care să permită identificarea procentajului în care curriculumul pe discipline contribuie la dezvoltarea competențelor specifice în profilul de formare a absolventului.

Analiza de nevoi

Echipa de elaborare ca curriculumului la decizia școlii trebuie să aibă în vedere ca noul curs opțional să corespundă așteptărilor angajatorilor locali, cerințelor de pe piața muncii, comunității locale, părinților, elevilor care sunt principalii beneficiari și nu în ultimul rând Consiliului de administrație care având contacte cu reprezentanții comunității locale ar putea furniza informații despre așteptările acestora.

Conținutul curriculumului

Curriculumul tradițional elaborat pe discipline de studiu, chiar dacă nu acoperă toate componentele cerute de societatea actuală reprezintă o necesitate obligatorie pentru că școlile funcționează pe baza unei legi a educației care pornește de la ideea de a oferi șanse egale tuturor elevilor. Procesul de evaluare/audit prezentat mai sus are rolul de a identifica lipsurile privind competențele și conținuturile necesare formării și integrării în societate a viitorilor absolvenți. Se impune păstrarea unui set de discipline tradiționale și de abordare a unor discipline noi pentru ca viitorii absolvenți să facă față schimbărilor rapide din societate și integrării pe piața muncii odată cu terminarea școlii. Discipline noi trebuie introduse cu prudență pentru a nu supraaglomera programul elevilor și, în acest fel niciuna dintre componentele curriculare să nu mai dispună de timp pentru a nu fi aplicate în mod eficient.

Cursurile opționale elaborate de școală ar trebui să cuprindă competențe și conținuturi care sa-i pregătească pe tineri pentru înțelegerea lumii în care trăiesc și pentru integrarea socială și profesională. Ar trebui avut în vedere:

Dezvoltarea de abilități generice, necesare pe tot parcursul vieții, atât pentru viața personală, socială și profesională cum ar fi:

– abilități de comunicare;

– abilități de calcul;

– abilități în rezolvarea de probleme;

– abilități în a lucra în echipă;

– abilități în folosirea TIC;

– abilitatea de a învăța pentru a se putea perfecționa continuu și a se adapta la schimbările din societate;

– abilități de adaptate, etc.

Unele din aceste abilități sau competențe se regăsesc și la disciplinele obligatorii, dar disciplinele opționale au rolul de a le aprofunda și de a le pune în practică intr-un context nou cu care elevul nu este familiarizat și care îl pregătește pentru viața reală.

Pregătirea pentru angajare:

– consilierea și orientarea în carieră;

– dezvoltarea abilităților de căutare a unui loc de muncă

– dezvoltarea abilităților de a redacta o scrisoare de intenție, un CV sau de a se prezenta la un interviu.

Opțiuni de dezvoltare personală: cursurile opționale elaborate la nivelul școlii reprezintă o oportunitate prin care nevoile individuale ale elevilor pot fi acoperite dacă ținem cont și de faptul că elevii se maturizează la vârste și în ritmuri diferite. Ele pot crea oportunități care pot crește încrederea în sine a elevilor, abilități de lucru în echipă sau pot trezi compasiune pentru cei mai puțin norocoși decât ei în viață.

Structura curriculum-ului. Ben Bennet propune o structură curriculară bazată pe module. Avantajele acestei structuri ar fi:

întocmirea unor unități de învățare care pot fi ușor de administrat , timpul pentru atingerea obiectivelor este de câteva ore, deci ușor de măsurat și motivant pentru elevi;

fiecare modul este independent deoarece are un set propriu de competențe;

în funcție de necesități pot fi proiectate noi module fără a fi afectat curriculumul;

elevii pot opta pentru acele module care sunt în concordanță cu interesele și aspirațiile lor.

Modulele pot avea următoarea structură:

titlu care trebuie să fie relevant și să aibă legătură cu conținutul, astfel ca o persoană din afara școlii să să-și poată face o imagine clară asupra respectivului modul;

listă de competențe cu ceea se așteaptă să știe să facă elevul la sfârșitul modului. Aceste competențe trebuie să fie corelate cu conținuturile și să fie formulate concis și la obiect. Numărul de competențe este la latitudinea celui care elaborează modulul, dar trebuie avut în vedere corelația dintre numărul acestora și timpul pentru a putea fi evaluate;

criterii de performanță asociate fiecărei competențe și care precizează clar performanța așteptată;

activități de învățare prin care se precizează modul în care elevul își dezvoltă competențele

probe de evaluare prin care să se urmărească dacă s-au însușit competențele propuse;

documentația suport care trebuie să cuprindă informații despre conținutul modului și să facă referire la grupul țintă.

Implementarea curriculumului

Deoarece trăim într-o perioadă de schimbări rapide survenite în societate, pe piața muncii sau în domeniul tehnologiei, curriculumul la decizia școlii trebuie să urmărească să pregătească eficient elevii pentru integrarea în societate și pe piața muncii. Pentru acest deziderat este necesar să fie abordată învățarea centrată pe elev. Beneficiarul direct să fie învățat prin diverse strategii didactice, să învețe cum să învețe pentru a se putea adapta rapid pe tot parcursul vieții la transformările pe care le putem anticipa acum sau nu.

Evaluarea

Evaluarea este o componentă esențială a procesului de învățământ și trebuie să reprezinte și o componentă fundamentală în ceea ce privește curriculumul la decizia școlii. Acesta trebuie să se focalizeze pe ceea ce sunt capabili sa facă elevii la sfârșitul cursului. În procesul de evaluare, pentru o mai mare obiectivitate, trebuie să se folosească metode cât mai diverse și să se țină cont de o serie de principii precum: transparența, obiectivitatea, corectitudinea, consecvența și monitorizarea progresului. Elevii pot fi evaluați prin mai multe metode: lucrări scrise, proiecte, portofolii, referate, studii de caz, activități practice, etc.

Evidența ce rezultă în urma evaluării constă în performanța elevului care demonstrează însușirea unei competențe. Evidența unei competențe deținute de elev poate lua forme diferite. Evidențele trebuie să fie valide, actuale și sa-l convingă pe evaluator de competențele elevului.

I.3. Conținutul programei unei discipline opționale

Cursurile opționale la disciplina istorie pot fi alese din oferta ministerului care cuprinde cursuri precum: O istorie a comunismului din România, Istoria evreilor. Holocaustul sau Istoria monarhiei în România, caz în care programa este alcătuită de către autori împreună cu suportul de curs, profesorului de istorie revenindu-i rolul de-a o prelua, studia și aplica. Dar dacă profesorul de istorie dorește să abordeze o temă care nu se regăsește în oferta ministerului, trebuie sa aleagă un titlu și să elaboreze singur o programă și un suport de curs. Programa pentru disciplina opțională aleasă trebuie să fie riguros întocmită, trebuie să fie în concordanță cu specificul școlii, cu interesele elevilor și cu nevoile comunității. De asemenea, programa trebuie să respecte particularitățile de vârstă ale elevilor, să coreleze competențele cu conținuturile și cu activitățile de învățare. Programa unui curs opțional trebuie să cuprindă: denumirea opționalului, clasa sau clasele pentru care este propusă, durata, numărul de ore pe săptămână, autorul, argumentul, valori și atitudini, competențe generale, competențe specifice, conținuturi, activități de învățare, resurse necesare, modalități de evaluare și obligatoriu o bibliografie generală. Mai jos prezint câteva detalii despre elementele obligatorii ale unei programe:

Argumentul este primul element pe care trebuie sa-l conțină programa unui curs opțional și se recomandă să cuprindă aproximativ o jumătate de pagina sau o pagină. În această parte a programei profesorul își expune motivele pentru care a ales această temă și scoate în evidență interesul elevilor, ca beneficiari direcți, dar și interesele comunității, ca beneficiară indirectă a demersului didactic.

Valori și atitudini. Pe lângă formarea de competențe și transmiterea de cunoștințe, școala românească de astăzi trebuie să se raporteze la anumite valori în funcție de care să determine anumite atitudini în rândul elevilor. Școala trebuie să promoveze în rândul acestora respectul, demnitatea, altruismul, toleranța, responsabilitatea, gândirea critică și flexibilă, respectarea drepturilor fundamentale ale omului etc..

Competențe generale. Acest tip de competențe trebuie să facă parte din structura obligatorie a unei programe de curs opțional numai dacă acesta este proiectat pentru un nivel de școlarizare sau un ciclu curricular. Pe baza competențele generale se vor formula competențele specifice pentru fiecare an de studiu, adăugându-se și conținuturile propuse pentru studiu.

Competențe specifice. În cazul unor opționale de aprofundare, acest tip de competențe sunt preluate total sau parțial din programa școlară aprobată de minister pentru disciplina istorie aferentă anului de studiu pentru care este propus cursul opțional. În cazul unui curs opțional ca disciplină nouă, trebuie formulate alte competențe specifice, după modelul celor din programa de istorie, dar să nu fie reluări ale acestora, deoarece rolul opționalului este de a dezvolta competențe distincte față de cele propuse de programele obligatorii la disciplina istorie. Aceste competențe specifice, formulate de către profesorul de istorie, trebuie nu se repete, trebuie să derive din competențele generale, atunci când un curs opțional se studiază pe o perioadă de mai mulți ani. De asemenea aceste competențe se impune să fie corelate cu vârsta elevilor cărora se adresează cursul opțional. O competență specifică este formulată corect dacă, prin enunțul său, răspunde la întrebarea ,,ce poate să facă elevul?”. În cazul în care răspunsul la această întrebare nu este clar (ceea ce poate să facă elevul nu poate fi demonstrat și evaluat), înseamnă că formularea competenței s-a făcut în termeni prea generali și trebuie reformulată. În elaborarea unui curs opțional care se derulează în cadrul unei ore pe săptămână pe parcursul unui an școlar este indicat să se formuleze un număr de 5-6 competențe specifice.

Conținuturile. Un element esențial pe care trebuie sa-l cuprinsă programa unui curs opțional îl constituie lista de conținuturi. Aceasta trebuie să fie în concordanță cu titlul opționalului, trebuie să cuprindă temele pe care profesorul și le propune să le abordeze pentru atingerea competențelor specifice și trebuie să fie diferite de conținuturile existente în curriculum-ul nucleu al disciplinei istorie. Conținuturile alese trebuie să fie adaptate la particularitățile de vârstă ale elevilor, la nevoile prezente și viitoare ale acestora și trebuie privite ca un mijloc pentru formarea intelectuală a elevilor și nu ca un scop în sine.

Activitățile de învățare. Orice programă de opțional pentru a fi eficientă și pentru a putea fi aprobată trebuie să cuprindă și activități de învățare, cel puțin una pentru fiecare competență, conform fișei de avizare a unui opțional. Activitățile de învățare se referă la modalitățile reale prin care elevii își pot însuși competențele propuse. Activitățile de învățare, la istorie, propuse de profesor, pot fi: extragerea informației istorice dintr-un document; realizarea unor biografii ale unor personalități; compararea izvoarelor istorice cu scopul de a afla adevărul despre un fapt istoric sau despre o personalitate istorică; studiul de caz; jocul de rol; realizarea unor axe cronologice, întocmirea unor dicționare istorice, etc. Activitățile de învățare au ca scop atingerea competențelor propuse și trebuie să reflecte activitatea elevului. Activitățile de învățare trebuie alese în așa fel încât să permită și învățarea prin cooperare, putând conține și referiri la utilizarea resurselor materiale.

Resurse. Pentru o proiectare eficientă trebuie avute în vedere și resursele necesare, resurse umane și resurse materiale. Resursele umane necesare trebuie să cuprindă profesori abilități să predea cursul respectiv, grupul țintă, dar și specialiști în domeniul la care se referă tema cursului. Resursele materiale necesare sunt: suportul de curs, fișe de lucru, documente, harți, atlase istorice sau geografice, albume de fotografii sau de artă, mijloace audio-video, cărți de specialitate, acces la internet, websit-uri.

Modalități de evaluare. Evaluarea este o componentă esențială a procesului de învățământ și în consecință ea trebuie să se regăsească și în programa unui curs opțional. La acest punct autorul cursului menționează tipurile de probe pe care le propune pentru evaluarea competențelor și conținuturilor propuse și nu include probele în sine. Se referă la tipurile de evaluare: inițială, continuă, sumativă, tipurile de probe: orale, scrise, practice, referate, studii de caz, proiecte, portofolii. În alegerea probelor de evaluare se are în vedere activitatea nemijlocită a elevilor, favorizând învățarea prin cooperare.

Bibliografia trebuie menționată la sfârșitul programei de curs opțional și trebuie să cuprindă cărțile, studiile de specialitate, articolele, documentele consultate de autor și folosite în elaborarea programei.

I.4. Aprobarea programei unei discipline opționale

O disciplină opțională poate face parte din disciplinele studiate de elevi la o clasă numai după ce parcurge anumite etape pentru avizare:

În cadrul Consiliului profesoral, autorul cursului opționalului propune titlul curriculumului la decizia școlii și face cunoscut conținutul cursului, numărul de ore, clasa la care dorește să predea și perioada de timp (un semestru, un an, doi ani, un ciclu școlar). Membrii Consiliului profesoral iau la cunoștință propunerea autorului și-și dau acordul s-au resping propunerea oferta și se menționează în procesul verbal al ședinței respective. Acordul Consiliului profesoral este obligatoriu pentru ca un curs opțional să intre în oferta educațională a școlii.

Consiliul de Administrație, împreună cu șefii comisiilor metodice alcătuiesc lista cu oferta de cursuri opționale pentru fiecare an de studiu în parte.

După ce primesc avizul Consiliului Profesoral și al Consiliului de Administrație, cursurile opționale sunt făcute public și prezentate elevilor la clase. Elevii pot alege, în funcție de specificul profilului, de interese sau de aptitudini disciplinele opționale dorite. Opționalele sunt alese de elevi în mod democratic, pentru a putea fi predate la clasă trebuie alese de majoritatea elevilor, dar odată alese, ele devin obiecte de studiu obligatoriu pentru toată clasa. De aceea, profesorul trebuie să-și cunoască bine elevii pentru a le propune teme care-i interesează, iar elevii trebuie să se informeze bine înainte de a opta pentru un curs opțional.

După ce a fost ales de către elevi, profesorul elaborează programa detaliată a cursului și suportul de curs și le prezintă Comisiei metodice din care face parte, în cazul istoriei o prezintă Comisiei metodice a ariei curriculare ,,Om și societate”, împreună cu o fișă de avizare a cursului opțional. Pentru a fi aprobat, proiectul de opțional trebuie să respecte structura standard a unei programe: argument, competențe specifice, activități de învățare, conținuturi, modalități de evaluare, să aibă o bibliografie și să cuprindă elemente de calitate, cum ar fi: să respecte particularitățile de vârstă ale elevilor, să existe o concordanță cu specificul școlii, cu interesele școlii, cu nevoile comunității, cu resursele școlii. De asemenea, trebuie să se coreleze competențele cu activitățile de învățare și cu unitățile de conținut, iar modalitățile de evaluare trebuie să fie adecvate demersului didactic propus. Această fișă de avizare a proiectului de programă pentru opțional avizată de conducerea școlii și însoțită de programă și de suportul de curs în format electronic este prezentată inspectorului de specialitate, care își dă avizul. Abia după parcurgerea acestor pași, un CDȘ poate fi predat la clasă.

I.5. Contribuții personale la elaborarea cursurilor opționale

După cum am arătat și în partea teoretică, elaborarea unui curs opțional și introducerea acestuia în oferta unei școli este un demers didactic anevoios. În activitatea mea didactică am elaborat și predat mai multe cursuri opționale la clasele IX-XII, filiera teoretică, profilul umanist, specializările științe sociale și filologie. Interesul elevilor pentru disciplina istorie este ridicat, istoria fiind una din disciplinele importante din planul-cadru al acestor specializări, și disciplină obligatorie a profilului in cadrul programei de bacalaureat începând cu anul 2009. Planul-cadru pentru clasele IX-X prevede dreptul elevilor de a opta pentru una, două discipline opționale, iar pentru clasele XI-XII, prevede dreptul elevilor de a opta pentru cinci, șase discipline opționale. Chiar și în acest context, elevii optează pentru cursuri opționale la istorie și în ciclul inferior al liceului, nu doar în cel superior.

Cursuri opționale la nivelul disciplinei care nu se regăsesc în oferta obligatorie și pe care le-am elaborat parcurgând toți pașii de mai sus și care au ajuns în final în orarul elevilor:

Istoria românilor în documente, curs opțional la nivelul disciplinei pe care l-am predat mai mulți ani la clasele a XII – a, deoarece prin structura lui venea foarte bine în sprijinul elevilor pentru pregătirea examenului de bacalaureat.

Evreii în istorie. Holocaustul, curs opțional predat la clasa a IX, în anul școlar 2007-2008, curs care venea în completarea Proiectului ERIAD, susținut de MEC, care își propune înlăturarea tuturor formelor de discriminare. Cursul opțional și-a propus prin oferirea unor informații despre istoria unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii, despre comunități evreiești din România și din Bacău să formeze sentimentul de toleranță și de acceptare față de celălalt.

Relații și organizații internaționale în Epoca Modernă și Contemporană, curs opțional la nivelul disciplinei, predat la clasa a XI-a, profilul umanist, disciplina socio-mane, în anul școlar 2011-2012. Opționalul a fost ales și apreciat de elevi pentru că se referea la sistemul de relații și organizații internaționale, în contextul în care trăim într-o lume globalizată. Cursul preciza rolul României în acest sistem și oferea informații despre marile probleme mondiale.

Rolul personalităților în istorie, curs opțional la nivelul disciplinei, predat la clasa a X-a B, specializarea științe-sociale, la clasa a XI-a C, specializarea filologie și la clasa a XI-a F, specializarea științe sociale. Cursul a fost ales de către elevi și a fost apreciat pentru că a propus o abordare a istoriei universale și a românilor din perspectiva personalităților care i-au marcat cursul. Istoria nu este anonimă și tocmai asta am urmărit să evidențiez în acest curs, pe lângă formarea unor valori, atitudini și competențe care să-i ajute la examene și în viață. În abordare temelor propuse în acest curs opțional am folosit, în special, metode participativ active, lucrul pe echipe, realizarea de proiecte și portofolii. Elevii au fost împărțiți în mai mule grupe și fiecare grupă a avut de realizat un proiect despre o personalitate cu o contribuție esențială într-un anumit domeniu și într-o anumită perioadă de timp. La final, echipa trebuia să prezinte mai multe elemente: fișa biografică a personalității alese, axa cronologică, eseul despre rolul acelei personalități la istoria omenirii și în final să realizeze feedback-ul cu clasa prin intermediul unui rebus. Mai jos se pot vedea secvențe din prezentarea proiectelor. Am ales să relatez mai detaliat activitatea acestui curs, fiind cea mai recentă.

Prezentarea proiectului ,, împăratul Traian” – casa a XI-a F

Prezentarea proiectului ,,Pericle și democrația ”- clasa a XI-a F

La întrebarea ,,De ce și-au ales acest opțional?”, elevi au răspuns: ,, pentru a afla lucruri noi”, ,,pentru a ne ajuta în pregătirea pentru bacalaureat” sau ,, pentru că ne place istoria”. Dintre toate metodele abordate la orele de opțional, preferate au fost metoda proiectului, , întocmirea portofoliilor și lucrul pe echipe, chiar dacă la început au fost puțin reticenți la un mod de abordare didactic diferit de cel clasic.

Din experiența avută în elaborarea și predarea cursurilor opționale se desprind câteva aspecte:

Sunt o provocare pentru un cadru didactic, istoria fiind un domeniu foarte vast care oferă posibilitatea abordării multor teme;

Necesită mult timp pentru documentare, elaborarea programei și în special pentru realizarea suportului de curs;

Necesită mult timp pregătirea fișelor și a materialelor pentru oră;

Necesarul de timp și resurse materiale este mult mai mare decât pentru o oră obișnuită;

Există posibilitatea ca tema propusă să nu fie în sfera de interes a elevilor, de aceea, se impune un sondaj printre elevi, pentru a vedea care sunt temele despre care doresc să știe mai multe. Acest aspect este foarte important, pentru că o generație diferă de alta și o temă foarte apreciată de o clasă poate să nu trezească interesul alteia;

Mai este un aspect pe care școala românească nu poate să-l rezolve în momentul acesta, acela de a putea lucra pe grupe cu elevii de la diferite clase, pentru ca fiecare elev să poată participa la cursul care-l interesează. Sistemul de astăzi, în care minoritatea se supune majorității, nu este, se pare productiv în ceea ce privesc ofertele de cursuri opționale, în felul acesta ele își pierd adevăratul scop pentru care au fost create, ca fiecare elev să poată frecventa, pe lângă cursurile obligatorii, exact cursurile opționale care-l interesează, nu cele care-i interesează pe cei mai mulți dintre colegii lui;

Un alt aspect pe care l-am remarcat este acela că, în învățământul gimnazial, aproape fără excepție, singurele cursuri opționale care ,,interesează” elevii sunt cele la nivelul disciplinelor ,,limba și literatura română” și ,,matematică”;

Folosirea metodelor participativ-active, modalitatea de lucru a elevilor pe echipe, într-un ritm propriu, precum și folosirea metodelor de evaluare alternativă, reprezintă marele avantaje ale cursurilor opționale. Elevii vin cu plăcere nefiind stresați de multitudinea de notițe, de evaluările clasice sau de ,,amenințarea” examenelor, chiar dacă sunt și o modalitate de pregătire a cestora.

Fișă avizare CDȘ

CAPITOLUL II

ABORDAREA INSTITUȚIEI LEGISLATIVE ÎN MANUALELE ȘCOLARE. PROIECT DE CURS OPȚIONAL: PARLAMENTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

II. 1. Modalități de abordate a instituției parlamentare în programele și manualele școlare

În Cadrul procesului de învățământ un rol important îl au programele școlare, documente care stabilesc cât și ce trebuie să știe un elev la sfârșitul unui ciclu de învățământ. Analizând programele la istorie, observăm că istoria are o poziție importantă în planul-cadru, făcând parte din clasa a IV-a și până în clasa a XII-a, din ,,trunchiul comun” la toate filierele și profilurile, chiar dacă numărul orelor de istorie este insuficientul pentru complexitatea competențelor și densitatea temelor din programe și manuale.

Programele școlare la istorie, ca și la celelalte discipline de învățământ din planul-cadru, sunt documente oficiale aprobate de Ministerul Educației. Ele cuprind competențele generale, valorile și atitudinile, competențele specifice și conținuturile pe care un elev trebuie să le dobândească la sfârșitul unui an școlar sau ciclu de învățământ. Pe baza acestor documente oficiale profesorii își întocmesc proiectările anuale și semestriale și se elaborează manualele școlare.

Manualele școlare sunt elaborate pe baza programelor școlare, dar aplică o politică educațională aprobată de către Ministerul Educației. Manualele de istorie cuprind conținuturi impuse de programele școlare pentru atingerea competențelor vizate. Legislația în vigoare permite existența manualelor alternative, astfel că abordarea temelor prevăzute în programe este diferită de la un autor la altul. Acest fapt este posibil și datorită modului general în care sunt formulate temele în programe.

Dar nu o analiză a programelor și manualelor școlare îmi propun în expunerea de față, ci doresc să evidențiez cum Parlamentul, această instituție fundamentală într-un stat democratic este abordată în programele și manualele școlare în vigoare. Cu toate că una din competențele generale, atât de la gimnaziu, cât ți de la liceu este ,,exersarea demersurilor și acțiunilor civice democratice, problema Parlamentului, instituția fundamentală a unui stat democratic, este doar tangențial abordată. Doar programa școlară pentru clasa a XI-a, în cadrul unității de învățare ,,Statele în perioada contemporană”, prevede un studiu de caz cu tema: ,,Teme și dezbateri politice în Parlamentul României la 1900”, dar nu abordează problema și pentru Parlamentul interbelic, pentru această perioadă programa propunând studiul de caz ,,Sistemul electoral din România între 1918-1938 și dinamica partidelor politice”

Problema Parlamentului în manualele școlare este tratată în felul următor:

În manualele școlare de clasa a VIII-a apărute la Editura Sigma sub coordonarea lui Alexandru Vulpe, la Editura Humanitas sub semnătura lui S. Oane și M. Ochescu și la Editura Teora Educațional, sub semnătura lui L. Lazăr și V. Lupu, în cadrul unității de învățare ,,Constituirea României moderne”, în lecția ,,Începuturile vieții politice moderne în România”, se vorbește despre monarhie, acordându-se un spațiu consistent lui Carol I, despre guverne, despre partidele politice , dar nu se amintește nimic despre parlament. Doar în studiul de caz ,,Constituția din 1866” este prezentat principiul separării puterilor în stat, context în care se amintește despre Reprezentanța Națională. Tot în manualele de clasa a VIII-a, în cadrul unității de învățare ,,România între democrație și autoritarism” este abordată monarhia în timpul lui Ferdinand I și a lui Carol al II-lea, sunt abordate partidele politice, principalii lideri politici, principalele guverne, principalele ideologii politice întâlnite în perioada interbelică, dar fără să existe nici un paragraf referitor la Parlament. La fel ca și la unitatea de învățare menționată mai sus, singura referire la principala instituție legislativă a țării este făcută în cadrul studiului de caz ,,Constituția din 1923”, unde este prezentat modul cum este aplicat principiul separării puterilor în stat, aici făcându-se singura referire la Parlament. O pondere mare o au partidele politice în manualele de istorie de clasa a VIII a, dar nu amintesc decât tangențial despre Parlament. Singurele instituții abordate sunt monarhia și guvernul.

În manualele școlare de casa a X-a, care abordează o istorie integrată, la unitatea de învățare ,,Regimurile politice în perioada interbelică”, la lecția ,,România în perioada interbelică”, instituția parlamentară nu este prezentată decât tangențial, la fel ca în manualele de clasa a VIII-a. Singurul manual care acordă o pondere mai mare acestui aspect este cel al autorilor Magda Stan și Cristian Vornicu, apărut la Editura Niculescu. Sunt prezentate la pagina 91, regimul politic dintre anii 1918-1940 și sistemul partidelor politice, iar la pagina 90 există aplicații referitoare la separarea puterilor în stat. La fel ca în manualul de clasa a VIII-a, se acordă o pondere mai mare partidelor politice, decât instituțiilor democratice ale țării, chiar dacă, existența democrației implică pluripartidism, totuși , nu există democrație fără alegeri libere și fără o viață parlamentară.

În manualele școlare de clasa a XI-a este abordată cu precădere problematica lumii contemporane. Sunt singurele manuale care abordează Parlamentul în jurul anului 1900. Dacă în cadrul acestui capitol este tratat sistemul electoral din perioada interbelică, în ceea ce privește Parlamentul, abordarea lui se oprește în preajma Primului Război Mondial. Totuși, este singura abordare generoasă, dar nu completă, a acestei instituții fundamentate pentru un stat democratic. Tema este destul de consistent abordată în multe din manualele alternative pentru clasa a XI-a. precum cele apărute la: Editura Economică sub coordonarea prof. Ioan Scurtu; Editura Gimnasium, tot sub coordonarea lui Ioan Scurtu; Editura Sigma, avându-i ca autori pe: Anișoara Budici, Mircea Stănescu, Dragoș Țigău; Editura Corint, sub coordonarea lui Alexandru Barnea și Editura Humanitas, avându-i ca autori pe Sorin Oane și Cătălin Strat.

În manualele școlare de clasa a XII-a o abordare a instituției parlamentare întâlnim în cadrul temei ,,Constituțiile din Români”, unde este prezentat principiul separării puterilor în stat, deci tangențial se vorbește și despre Parlament și în cadrul unității de învățare ,,Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari ( secolele XVIII-XX). Cele mai importante referiri la Parlament, sunt în Manualul de la Editura Corvin, al autorilor: Felicia Adăscăliței și Liviu Lazăr, dar fără a da acestei instituții atenția meritată.

Aceste referiri sumare la una dintre cele mai importante instituții ale unui stat democratic, cu o importanță majoră pentru cunoașterea istoriei noastre interbelice, dar și pentru a înțelege mai bine mecanismele sistemului democratic în ansamblu, m-a determinat să mă gândesc la un curs opțional cu această temă, și m-am oprit asupra Parlamentului din perioada interbelică.

II.2. Proiect de curs opțional: Parlamentul României în perioada interbelică

Denumirea opționalului: ,,Parlamentul României în perioada interbelică”

Tipul: Opțional la nivelul disciplinei

Aria curriculară: Om și societate

Durata: un an, o oră pe săptămână

Profil: filiera teoretică, profil umanist, specializarea științe socio-umane

Clasa: a XI-a

Unitatea de învățământ: Colegiul ,,Mihai Eminescu” Bacău

Autor: Adriana Călugăru

Argument:

Cursul opțional ,,Parlamentul României în perioada interbelică” se adresează elevilor de la clasa a XI-a, specializarea științe sociale, având ca scop familiarizarea elevilor cu viața parlamentară românească din perioada interbelică. Cursul își propune, prin tema abordată, implementarea valorilor democratice și a spiritului moral civic la generația actuală. Perioada interbelică reprezintă o perioadă de referință pentru istoria noastră și pentru democrația românească, iar parlamentul este instituția esențială într-un stat democratic. Problematica parlamentarismului românesc în perioada interbelică, din perspectiva unei abordări complexe este necesară, mai ales, în ciclul superior al liceului, când elevii ajung la vârsta în care-și pot exercita dreptul de vot și pot înțelege mai bine mecanismele vieții politice. Un rol important are acest curs opțional și în pregătirea elevilor pentru examenul de bacalaureat, atât prin aprofundarea noțiunilor legate de legile fundamentate din perioada interbelică, care se regăsesc și în programa pentru bacalaureat, cât și prin lucrul cu documentele istorice, care ajută la formarea și consolidarea unor competențe istorice care se evaluează la examenul de bacalaureat.

Valori și atitudini:

Gândire critică și flexibilă;

Coerență și rigoare în gândire și acțiune;

Relaționarea pozitivă cu ceilalți și acceptarea diversității;

Respectarea drepturilor fundamentale ale omului;

Dezvoltarea atitudinii pro-active în viața profesională și cea socială;

Formarea unei atitudini civice;

Activități de învățare:

Analiza unui fapt istoric sau proces istoric legat de activitatea electorală și parlamentară folosind surse istorice adecvate;

Caracterizarea unui aspect legat de activitatea electorală și parlamentară folosind limbajul de specialitate;

Redactarea de referate, eseuri, etc. pe diverse aspecte referitoare la activitatea electorală și parlamentară din perioada interbelică;

Compararea a două sau mai multe documente care se referă la același eveniment istoric;

Recunoașterea în texte a diferitelor tipuri de argumente;

Realizarea unor proiecte referitoare activitatea electorală și parlamentară din România interbelică;

Formularea unor argumente pro și contra în susținerea unui punct de vedere;

Realizarea de axe cronologice, grafice și tabele sinoptice;

Realizarea unor fișe ale unor personalități marcante din Parlamentul interbelic;

Jocul de rol.

Resurse umane:

elevi

profesori

oameni politici

parlamentari

istorici.

Resurse materiale:

documente

dezbateri parlamentare

fișe de lucru

memorii

website-uri

laptop

videoproiector

televizor.

Modalități de evaluare:

Evaluare continuă:

evaluarea orală clasică;

probe scrise cu itemi obiectivi, semi – obiectivi și subiectivi;

referate;

proiecte.

Evaluare sumativă:

Alcătuirea unui portofoliu care să cuprindă două grupe de produse:

Produse obligatorii: toate testele pe care le-a susținut pe parcursul anului școlar, fișele de lucru individuale, axele cronologice, fișele unor personalități din parlament, referate, eseuri.

Produse opționale: dicționar de termeni, desene, fotografii, colaje, etc.

Bibliografie:

1. Argetoianu, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, Ed. Humanitas, București, 1995, vol. V-VIII

2. Bitoleanu, I., Politica externă a României Mari în dezbaterile Parlamentului 1919-1939, Ed. Mondograf, Constanța, 1995.

3. Buzatu, Gh.( coordonator), Discursuri și dezbateri parlamentare(1864-2004), Ed. Mica Valahie

4. Călinescu, Armand, Însemnări politice. 1916-1939, București, Ed. Humanitas, 1990

5. Câncea. P., M. Iosa, A. Stan – Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România, Ed. Academiei, București, 1983

6. Constantinescu, I. – Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera deputaților 1919-1939 (note și memorii), Ed. Politică, București, 1973

7. Dogan, M. – Analiza statistică a „democrației parlamentare” din România, Ed. Partidului social-democrat, 1946

8.Focșeneanu. E – Istoria constituțională a României (1859-1991), Humanitas, Buc,

1992

9. Maner, Hans-Christian, Parlamentarismul în România (1930-1940), Ed. Enciclopedică, București, 2004

10. Mamina, Ion, Monarhia constituțională în România. Enciclopedie politică. 1866-1938, Ed. Enciclopedică, București, 2000

11. Radu, Sorin, Electoratul din România în anii democrației parlamentare (1919-1937), Ed. Institutul European, Iași, 2004

12.Savu, Al.Gh., Dictatura regală (1938-1940), Ed. Politică, București, 1970

13. Scurtu,Ioan, Constantin Mocan, Doina Smarcea, Culegere de documente privind Istoria României 1918–1940, București, Editura Didactică si Pedagogică, 1994

Scurtu, Ioan, Bulei, Ioan, Democrația la români (1866-1938), Ed. Humanitas, București, 1990

14. Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Ed. Did. Și Ped. București, 1996

15.Sonea, E., G. Sonea – Viața economică și politică a României 1933-1938, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987

16.Tănăsescu, Florin, Parlamentul și viața parlamentară interbelică(1930-1940),București, Ed. Lumina Lex, 2000

CAPITOLUL III

RELAȚIA DINTRE SISTEMUL ELECTORAL ȘI STRUCTURA PARLAMENTULUI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

III.1. Legislația electorală în perioada interbelică de la introducerea votului universal la sfârșitul democrației parlamentare

III.1. A. Introducerea votului universal

România funcționa în preajma primei conflagrații mondiale pe baza Constituției din 1866 care avea la bază sistemul electoral cenzitar. Din cauza censului ridicat cea mai mare parte a populației nu avea posibilitatea să participe la viața politică a țării. Chiar înainte de sfârșitul Primului Război Mondial se are în vedere modificarea sistemului electoral din Vechiul Regat.

În anul 1914, Partidul Național Liberal a lansat ideea revizuirii Constituției pentru a putea fi realizată reforma agrară și cea electorală. Liberalii nu au venit cu ideea introducerii votului universal, ci formării unui colegiu unic, un pas important spre votul universal. La 27 februarie 1914 a început procedura de modificare a Constituției. În luna mai s-a ales și s-a convocat Adunarea Constituantă, dar dezbaterea proiectelor de reformă agrară și electorală au luat sfârșit din cauza declanșării Primului Război Mondial.

Problema revizuirii Constituției s-a amânat până în anul 1917, intr-un moment extrem de dificil pentru România, când pe fondul înfrângerilor suferite în anul 1916, teritoriul țării s-a redus la zona Moldovei, unde s-au retras armata, Guvernul, Parlamentul și Casa Regală. În acest moment dificil pentru țară, la 23 martie 1917, regele Ferdinand I s-a adresat soldaților români cu promisiunea înfăptuirii reformei agrare și electorale, iar la 6 iunie 1917, primul ministru I. I. C. Brătianu arată, intr-un discurs ținut în Parlament, importanța reformei agrare și electorale pentru România. Modificarea articolelor 19, 57 și 67 din Constituție au fost adoptate de Adunarea Deputaților la 14 iunie 1917 și de către Senat la 20 iunie 1917 cu majoritate de voturi. La 19 iulie Regele Ferdinand a promulgat aceste modificări aduse Constituției, care în ziua de 20 iulie au fost publicate în ,,Monitorul Oficial” Modificarea doar a trei articole a avut drept scop transformarea în principii constituționale a ideii votului universal și ideii împroprietărirea țăranilor, urmând ca alte modificări să fie făcute după încetarea războiului.

Articolul 19 se referea la reforma agrară, iar articolele 57 și 67 se refereau reforma electorală. După modificare, articolul 57 stipula că Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret, iar articolul 67 stipula că Senatul se compune din senatori aleși și din senatori de drept. Atât art. 57 și 67 precizau că alcătuirea Camerei Deputaților și a Senatului se va face pe baza unei legi electorale viitoare.

Eleodor Focșeneanu în lucrarea Istoria constituțională a României. 1859-1991, referindu-se la art. 57 și 67, caracterizează această revizuire a Constituției din 1917 ,,incompletă”. ,, Era ,,incompletă, deoarece art.57 și 67 consacrau principiul votului universal, în timp ce vechie articole nerevizuite, art.58-66 privind Adunarea Deputaților și art.68-81 privind Senatul, reglementau votul cenzitar.”Aceste omisiuni survenite în articolele modificate, precum și elaborarea unei legi electorale detaliate, aveau să fie remediate după încheierea războiului.

La 16/29 noiembrie 1918, a fost publicat Decretul-lege care reglementa sistemul electoral din România. Legea cuprindea 8 capitole și 110 articole în care era precizat modul de formare a celor două camere, numărul de mandate ce reveneau fiecărui județ, condițiile eligibilității, incapacitățile și incompatibilitățile, modul de alcătuire a birourilor electorale, modul de verificare a dreptului de vot, modalitatea de votare, de numărare a voturilor, de centralizare și de repartizare a mandatelor. Decretul – lege prevedea la art.1 introducerea votului obligatoriu, egal, direct și secret pentru toți cetățenii majori. La art. 2 se preciza că alegerea deputaților se face pe circumscripție electorală și că fiecare județ formează o circumscripție electorală. Daca fiecare circumscripție electorală va alege câte un deputat la fiecare număr de 30 000 locuitori și la fracțiunea suplimentară numărului de 20 000 locuitori, un senator putea fi ales la 70 000 locuitori și la fracțiunea suplimentară superioară numărului de 47 000 locuitori. Vârsta minimă pentru a alege un deputat era de 21 de ani, iar pentru a alege un senator era de 40 de ani. La art. 3 se prevede existența senatorilor aleși și a senatorilor de drept. Membri de drept ai Senatului urmau să fie Moștenitorul Tronului începând cu vârsta de 18 ani, dar fără să aibă drept de vot până la 25 de ani și mitropoliții și episcopii eparhioți (art.7). Pentru ca cineva să fie eligibil ca deputat sau senator, trebuia să fie cetățean român și să aibă domiciliul în România. De asemenea, pentru a fi deputat trebuia să fi împlinit vârsta de 25 ani, iar pentru a fi senator trebuia să fi împlinit vârsta de 40 ani ( art. 29 ).

Capitolul al II-lea al Decretului-lege privind reforma electorală din noiembrie 1918 intitulat ,,Incapacități. Nedemnități. Incompatibilități” stabilea la articolele 10 și 11 pe cei care nu pot alege și pe cei care nu pot fi aleși. Nu pot fi aleși și nici nu pot alege cei care se află sub control judiciar, precum și cei în stare de faliment, cei care au săvârșit crime, proprietarii de jocuri de noroc, proprietarii de case de prostituție și nici militarii care au dezertat. ( art.10 și 11 ). Art. 12 prevede că militarii în activitate și angajații statului care primesc salariu dintr-un buget votat de Adunarea Deputaților și cei care lucrează în sectorul privat dar sunt numiți prin decret regal nu pot fi aleși decât dacă demisionează din funcție. La art. 12 se prevede că militarii în activitate nu pot fi aleși ,,militarii în activitate (…) nu pot fi aleși decât dacă demisionează din funcțiune…”, și nu precizează că sunt lipsiți de vot. La primele alegeri parlamentare organizate pe baza votului universal, autoritățile locale au cerut explicații suplimentare Ministerului de interne în legătură cu acest aspect. La această solicitare, ministerul a răspuns: ,,Decretul-lege nr. 3402/1918 nu prevede nici o împiedicare pentru militari de a fi alegători.” Deci s-a tras concluzia greșit că militarii în activitate nu aveau drept de vot.

La capitolul al VI-lea, art. 53 se precizează că alegătorii votează pe baza certificatelor de alegător la secțiile de care aparțin, iar dacă nu-și exercită dreptul de vot vor fi trimiși în judecată și vor primi o amendă între 20 și 500 lei. La art. 61 este stipulat secretul votului și modul cum decurge operațiunea de votare. Alegătorul intră singur în cabină și folosind un creion șterge listele de candidați pe care nu dorește sa-i aleagă, lăsând doar lista cu candidații preferați, fără să depășească numărul deputaților sau senatorilor care revin circumscripției electorale respective, altfel riscând anularea votului. Deși se votează pe liste, alegătorul are și posibilitatea să aleagă anumiți candidați de pe o listă și alții de pe alte liste, fără a depăși numărul ce revine circumscripției electorale respective. Alegătorul are posibilitatea să voteze mai puțini candidați decât revin circumscripției electorale la care votează, dar dacă șterge toate numele buletinul se anulează.

Decretul-lege electoral din noiembrie 1918 a fost modificat în august 1919 și în aprilie 1920, dar fără să sufere schimbări fundamentale. Cea mai importantă modificară a fostă realizată în 1920, în timpul guvernării gen. Alexandru Averescu și se referă la articolele 2 și 4 care stabileau că un deputat era ales la un număr de 50 000 locuitori, față de 30 000 în articolele din 1918, iar un senator era ales la 100 000 de locuitori, față de 70 000 în legislația precedentă. Prin această creștere a numărului de votanți pentru un reprezentant se modifică numărul de parlamentari. Numărul de senatori scade de la 238 la 173, iar numărul de deputați scade de la 568 la 369.

Decretul–lege din 16 noiembrie 1918, cu modificările ulterioare, împreună cu decretele electorale pentru Transilvania și Bucovina din 24 august 1919, au pus în practică principiul votului universal introdus în 1917 prin modificarea Constituției. Constituția din 1923 face un pas important în privința unificării legislației electorale din perioada interbelică, legislația adoptată în primii ani de după război a fost integrată în legea fundamentală din 1923, devenind parte a acesteia.

Modificarea Constituției în 1917 era,, incompletă” și ,,imperfectă”, impunându-se o revizuire pentru a integra adecvat din punct de vedere constituțional articolul 7 revizuit în 1878 și articolul 19 revizuit în 1917, dar și pentru a sincroniza prevederile electorale postbelice. Pe lângă celelalte prevederi, Constituția din 1923 a avut darul de a corecta neconcordanțele apărute în urma revizuirii din 1917, când au fost modificate art. 57 și 67, care introduceau principiul votului universal, dar nu modifica și art. 58-66 cu privire la Adunarea Deputaților și art. 68-81, cu privire la Senat, care se refereau la votul cenzitar. Legea fundamentală din martie 1923 a întărit prevederile Decretului-lege din 1918, a confirmat votul universal pentru bărbați, dar nu a acordat drept de vot femeilor, articolul 6 al Constituției, prevedea ca această problemă să facă subiectul unei viitoare legi, care trebuia să întrunească două treimi din voturi. Dar această problemă, referitoare la dreptul de vot al femeilor, nu a mai fost discutată, acestea fiind excluse din viața politică a României până în 1938, cu precizarea că au primit drept de vot în 1929 doar pentru alegerile locale.

Introducerea votului universal a avut un rol important în democratizarea societății românești și a sistemului parlamentar din România în primii ani de după marea conflagrație mondială. Cu toate limitele sale, femeile rămânând în continuare lipsite de dreptul la vot, introducerea votului universal a lărgit mult cadrul de desfășurare a vieții politice, implicând în procesul electoral milioane de cetățeni. Dacă în 1911 din cei 1 644 302 de bărbați români majori, aveau drept de vot pentru Adunarea Deputaților doar 101 339, în 1919, doar în Vechiul Regat, aveau drept de vot 1 299 823 de bărbați majori.

III.1.B. Legea electorală din 1926

Constituția din 1923 stipula faptul că prevederile electorale urmau să fie completate printr-o legislație ulterioară. Acest lucru s-a întâmplat la trei ani de la intrarea în vigoare a legii fundamentale, la 27 martie 1926, prin adoptarea Legii nr. 1424. Această lege a avut meritul de a pune în practică principiul votului universal existent în Constituția din 1923, de a reglementa sistemul de vot și de a unifica sistemul electoral din România după Marea Unire din 1918. Această lege a fost discutată și promulgată în timpul guvernului liberal condus de I. I. C. Brătianu și are la bază legea electorală a Italiei fasciste din 1923.

Legea electorală din 1926, conform prevederilor de la art. 90, mai este cunoscută și sub numele de legea ,,primei majoritare” sau ,,primei electorale”. Conform articolului menționat, după încheierea procesului de votare, care se desfășoară în intervalul 8-20, pe parcursul unei singure zile, se trece la centralizarea pe țară a numărului votanților, a buletinelor anulate și a voturilor valabil exprimate. Odată acest proces încheiat urmează calcularea procentului de voturi ce-i revine fiecărei formațiuni politice în parte, în urma căruia se stabilește gruparea politică majoritară. Gruparea politică majoritară este considerată acea formațiune politică care a obținut cele mai multe voturi, dar nu mai puțin de 40% din totalul voturilor valabil exprimate. Dacă nicio formațiune politică nu obține 40% din voturi, nu se declară nicio formațiune majoritară. Același principiu se aplică și în caz de balotaj între primele clasate. După ce se stabilesc mandatele ce revin formațiunilor politice minoritare în circumscripțiile în care au obținut majoritatea absolută , chiar dacă raportat la numărul total de voturi, pe țară nu au obținut 2% (art. 92) se prevede ca gruparea majoritară să primească jumătate din numărul total de mandate, iar cealaltă jumătate să se împartă între toate formațiunile politice care au întrunit cel puțin 2% din voturi, inclusiv gruparea politică care a beneficiat de ,,prima majoritară”.

La fel ca legislația elaborată după 1918, Legea electorală din 1926 prevede votul universal (art. 1), dar chiar dacă era înlăturat censul și acest fapt lărgea mult numărul celor cu drept de vot și democratiza viața politică, erau prevăzute niște condiții pentru exercitarea lui: trebuia să fii de sex masculin, cetățean român, să fi împlinit vârsta de 21 de ani pentru Adunarea Deputaților și 40 de ani pentru Senat, să fii în deplinătatea facultăților mintale, să ni fi fost condamnat pentru crime, speculă, delicte electorale, acte de trădare și spionaj împotriva statului român, să nu deții case de prostituție sau de noroc.

Dacă Decretul lege din 1918 prevedea la art.12 că militarii în activitate nu pot fi aleși dacă u demisionează din funcție în termen de 15 zile de la data publicării decretului, nu prevedea că aceștia nu au drept de vot, în schimb, Legea electorală din 1926 stipula în mod clar, la articolul 23, că militarii în activitate nu au drept de vot și nici nu pot vota.

Legea din 1926 continuă precedenta legislație electorală, menținând obligativitatea votului (art. 69), considerând că votul are o funcție socială. Astfel, alegătorii care nu-și exercită, fără un motiv întemeiat, dreptul de vot urmează să fie amendați. Legea mai prevede, printre altele, votul pe listă, stabilește mărimea circumscripțiilor electorale la nivelul unui județ, iar pentru Senat prevede posibilitatea formării unor circumscripții mai mari decât un județ. De asemenea, legea stabilește numărul total de deputați și de senatori pe circumscripții. Numărul total de deputați era de 387, iar de senatori aleși de 113. Județului Bacău îi reveneau un număr de 6 deputați aleși de cetățeni români majori, prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret și un număr de 2 senatori aleși de cetățeni români cu vârsta de 40 de ani împliniți, pe circumscripții electorale, pe listă.

Alegerea senatorilor nu era unitară, pe lângă cei 113 senatori aleși pe liste, mai erau 71 de senatori ai consiliilor județene, câte unul pentru fiecare județ, plus 16 senatori ca reprezentanți ai Camerelor de comerț, Camerelor de agricultură, Camerelor de muncă, plus 4 senatori aleși din fiecare Universitate ( București, Iași, Cluj și Cernăuți), în total, 204 senatori aleși. La aceștia se adaugă senatorii de drept, împărțiți și ei în două categorii. Din prima categorie făceau parte cei care dețineau această calitate pe durata deținerii funcției publice care le-a favorizat poziția de senator, și anume: Moștenitorul Tronului ( 1 mandat), Patriarhul și mitropoliții ( 5 mandate), Episcopii eparhi ai Bisericii ortodoxe și greco-catolice ( 17 mandate). Din a doua categorie de senatori de drept făceau parte cei care au căpătat această demnitate în urma pozițiilor importante pe care le-au deținut în statul român pe parcursul mai multor mandate, așa cum era stipulat în Constituția din 1923 și în Legea electorală din 1926. Existența senatorilor de drept făcea ca numărul senatorilor să fie variabil de la o legislatură la ala și în creștere, spre deosebire de numărul deputaților.

Dacă împărțirea mandatelor se făcea după o procedură foarte complicată, Legea electorală din 1926, spre deosebire de legislația electorală precedentă, simplifică procedura de votare. Alegătorul trebuia să intre singur în cabina de vot și să pună ștampila, cu înscrisul ,,votat”, în chenarul cu lista preferată, apoi împăturea buletinul și îl introducea în urnă (art. 75).

Această lege a fost elaborată la inițiativa Partidului Național Liberal pentru ca guvernul să aibă în Parlament o majoritate confortabilă care să-i permită să treacă toate proiectele de lege propuse. Legea a fost aspru criticată de opoziție, aceasta reproșându-i guvernului că prevederile ei anulează Constituția și desființează votul universal și egal, promovându-se ,,pseudoparlamentarismul”, sistemul parlamentar democratic, care funcționa pe baza votului universal fiind desființat înainte de a începe să funcționeze. Opoziția reproșa legiuitorilor că urmăresc să mențină sistemul electoral dinainte de marea conflagrație mondială, că nu alegătorii sunt cei care decid componența Parlamentului, ci tehnica electorală. La acest sistem de împărțire a mandatelor, se mai adaugă și numărul senatorilor de drept , care aveau un rol conservator în viața politică. Chiar dacă, juristul Eleodor Focșeneanu consideră că legea ,,nu este atât de inechitabilă cum pare la prima vedre orice formațiune politică primind toate mandatele care-i reveneau în circumscripțiile electorale în care obținea majoritatea absolută, iar prima electorală se acordă în cea mai mare parte din mandatele circumscripțiilor în care nici una dintre grupări nu obține o majoritate absolută” , practica politică surprinsă de mai mulți istorici, printre care și istoricul Ioan Scurtu, împărtășesc punctul de vedere al opoziției, considerând că egalitatea votului a fost afectată, deoarece ,,puterea de desemnare a unui vot acordat formațiunii politice care obținea 40% din totalul voturilor pe țară era mai mare decât cel în favoarea formațiunii politice minoritare” În tabelul de mai jos se poate observa avantajul partidului de la putere față de opoziție dat de Legea electorală din 1926. Se poate observa că toate partidele politice care au depășit pragul electoral de 40% din voturile valabil exprimate au avut cel puțin 70% din mandatele de deputat.

Raportul dintre putere și opoziție în Adunarea Deputaților cu și fără ,,prima electorală”

În reprezentările grafice de mai jos se poate observa și mai bine avantajul pe care îl obține un partid care beneficiază de ,,prima electorală”.

Efectul ,,primei electorale” asupra Adunării Deputaților în perioada 1926-1927

Efectul ,,primei electorale” asupra Adunării Deputaților în perioada 1927-1928

Efectul ,,primei electorale” asupra Adunării Deputaților în perioada 1928-1931

Efectul ,,primei electorale” asupra Adunării Deputaților în perioada 1931-1932

Efectul ,,primei electorale” asupra Adunării Deputaților în perioada 1932-1933

Efectul ,,primei electorale” asupra Adunării Deputaților în perioada 1933-1937

Chiar dacă a fost aspru criticată de către opoziție, în momentul adoptării, considerând că favorizează instaurarea unui ,,regim dictatorial înfășurat în scutecele parlamentarismului”, Legea electorală din 1926 nu a fost înlăturată decât în 1938, când noua Constituție pune la dispoziția regelui alegerea și stabilirea componenței legislativului. Pe baza ei au fost organizate șapte alegeri parlamentare, în 1926, 1927, 1928, 1931, 1932 și 1937, și au funcționat șase parlamente.

III.1.C. Legislația electorală în anii 1938-1939 și sfârșitul democrației parlamentare

Viața parlamentară din perioada interbelică a fost puternic influențată de revenirea lui Carol în țară în 1930 și de încercarea acestuia de a institui un regim politic autoritar. Momentul potrivit a venit abia în februarie 1938, când după alegerile parlamentare din decembrie 1937, niciun partid politic nu a reușit să obțină 40% din voturile valabil exprimate pentru a beneficia de ,,prima electorală”. În acest context, Carol al II-lea, a încredințat formarea guvernului lui Octavian Goga, liderul Partidului Național Creștin, case s-a situat în alegeri pe locul al patrulea, cu doar 9,15% din voturile valabil exprimate. Parlamentul rezultat în urma acestor alegeri nu a mai fost convocat, fiind desființat prin Decretul-lege nr. 89 din 18 ianuarie 1938. De asemenea, au fost convocate noi alegeri pentru luna martie 1938 pentru Senat și Adunarea Deputaților, care însă nu s-au mai ținut, guvernul Goga fiind înlocuit cu guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea. Noul regim personal a lui Carol al II-lea a debutat prin introducerea stării de asediu și a fost instituționalizat prin emiterea la 27 februarie 1938 a Decretului regal nr. 1045, care introduce o nouă Constituție. Această lege fundamentală, deși preia multe din prevederile Constituției intrate în vigoare în 1983, are și modificări fundamentale față de aceasta. În Constituția lui Carol al II-lea este menținut principiul care stipulează că toate puterile statului emană de la națiune, dar și principiul separării puterilor în stat. Cu toate că este menționat în continuare principiu separării puterilor în stat, în fapt el este desființat, producându-se o concentrare masivă a puterii în mâna Regelui, care conform art. 30, devine ,,capul statului”. Constituția din 1938 care a anulat practic principiul separării puterilor în stat, concentrând puterea în mâinile regelui prin largile prerogative pe care le avea, a dat o lovitură și votului universal, introdus în România cu doar două decenii în urmă. Vârsta minimă de la care un cetățean român își putea exercita dreptul de vot a fost ridicată de la 21 la 30 de ani. De asemenea, alegătorii erau împărțiți în trei categorii: agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupațiuni intelectuale. Această împărțire a alegătorilor pe categorii profesionale, introducea o organizare corporatistă a Parlamentului. Precizări suplimentare în legătură cu sistemul electoral, urmau să se facă, conform Constituției, printr-o lege ulterioară. Astfel, la 9 mai 1939 a fost emis Decretul-lege pentru reforma electorală care, introduce la art. 5 dreptul la vot pentru femei și bărbați, cu vârsta de 30 de ani împliniți și știutori de carte , grupați în trei categorii, așa cum prevedea și Constituția din 1938.

Prin Constituția din 1938 și prin Decretul-lege din 9 mai 1939 au primit drept de vot și femeile, prima dată în istoria României, dar au fost excluși de la viața politică tinerii, prin ridicarea vârstei de vot de la 21 la 30 de ani. De asemenea, femeile știutoare de carte cu vârsta de cel puțin 30 de ani aveau drept de vot, dar nu erau eligibile în Adunarea Deputaților, ci doar în Senat, dacă aveau vârsta de 40 de ani împliniți.

Adunarea Deputaților urma să aibă 258 de membri (art. 2), față de 387 de membri cât revedea Legea electorală din 1926. În ceea ce privește Senatul, pe lângă cei 88 de senatori aleși prin vot obligatoriu, secret și exprimat prin scrutin uninominal, și pe lângă senatorii de drept, mai există și un număr de 88 de senatori numiți de rege ( art. 6). Deveneau senatori de drept Moștenitorul Tronului, de la vârsa de 18 ani, principii familiei regale, patriarhul și mitropoliții, episcopii Bisericii ortodoxe și greco-catolice, capii confesiunilor recunoscute de stat și cei care îndeplineau prevederile stipulate în Legea electorală din 1926 până la data de 27 februarie 1938.

Legislația mai prevedea ca alegerile să se facă pe cele 10 regiuni: Bucegi, Dunărea de Jos, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Someș, Suceava, Timiș și București, nu ca pe județe ca în legislația precedentă.

Parlamentul ce urma să se constituie pe baza acestei legislații, urma să fie ,,compus din adunări profesionale și nu din reprezentanți ai partidelor politice care nu mai există. Vor veni numai reprezentanți ai diferitelor bresle (…). Vor fi apărate interesele profesionale ale tuturor categoriilor, nu prin reprezentanți, ci prin cei autentici, ieșiți din rândurile lor”

Prevederile legate de desfășurarea alegerilor și organizarea Parlamentului introduse prin Constituția din 1938 și Decretul-lege din 1939 a dus la sfârșitul democrației parlamentare din România. Singurele alegeri parlamentare desfășurate pe baza acestei legislații au avut loc în vara anului 1939, la 1 iunie pentru Adunarea Deputaților și la 2 iunie pentru Senat.

III.1.D. Prerogativele Legislativului între democrație și autoritarism, reflectate în actele constituționale din 1923 și 1938

Constituția din 1923, la fel ca cea din 1866 avea la bază principiul separării puterilor în stat. În titlul al III-lea, numit ,,Despre puterile statului”, la art. 33 se prevede că ,,toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât prin delegațiune”, iar la art.34 se prevede că ,,puterea legislativă este exercitată de către Reprezentanța națională, formată din Senat și Adunarea Deputaților și de către Rege.” Adunarea Deputaților era formată din ,,deputați aleși de cetățeni români majori, prin vot universal, egal, obligatoriu și secret”(art. 64) pe o perioadă de patru ani (art. 62). La fel ca în legislația electorală din 1918, alegerea deputaților se face pe circumscripții electorale, circumscripții care nu pot fi mai meri de un județ. Numărul deputaților urma să fie stabilit printr-o lege electorală ulterioară. Pentru a putea fi ales în Parlamentul României, candidatul trebuia să fie cetățean român, cu domiciliul stabil în România și să fi împlinit vârsta de 25 de ani.

În ceea ce privește senatorii, la fel ca Decretul-lege din noiembrie 1918 se prevedea existența senatorilor de drept pe lângă senatorii aleși (art. 67) Senatorii, care nu erau de drept, erau aleși prin vot obligatoriu, direct și secret de către toți cetățenii români care au împlinit vârsta de 40 de ani, pe circumscripții electorale, care nu pot fi mai mari de un județ. Modul de votare al senatorilor era asemănător cu cel din Adunarea Deputaților, numai că senatorii erau aleși în funcție de majoritatea relativă a listei care a întrunit mai multe voturi, pe când deputații erau aleși pe baza ,,sistemului reprezentării minorităților.” Conform acestui principiu ,,nimeni nu poate fi ales dacă nu întrunește o treime din numărul total de voturi, pe când la alegerea proporțională șansa de a fi ales era în funcție de diversele forțe în luptă.”

În ce privește senatorii de drept, legea fundamentală din 1923 lărgește domeniile care permit ocuparea unui astfel de mandat. Acest fapt demonstrează intențiile legiuitorilor de a atribui acestei camere a Parlamentului un rol ponderator. Senatorii de drept se împărțeau în două categorii: senatorii de drept în virtutea poziției publice pe care o dețin intr-un anumit moment, funcția de senator urmând să înceteze odată cu poziția deținută (art. 72) și senatori care primeau această demnitate pe viață, în urma exercitării unor anumite funcții o anumită perioadă de timp (art. 73). Din rândul senatorilor de drept doar pe perioada exercitării funcției publice făceau parte: Moștenitorul Tronului, începând cu vârsta de 18 ani, fără să aibă drept de vot până la 25 de ani, mitropoliții, episcopii eparhi ai Bisericilor ortodoxe și greco-catolice, capii confesiunilor recunoscute de stat, reprezentantul religios al musulmanilor și Președintele Academiei Române (art. 72).Din a doua categorie de senatori de drept făceau parte foștii prim-miniștri care s-au aflat în fruntea executivului cel puțin 4 ani, foștii miniștri care au însumat minim 6 ani în fruntea unuia sau mai multor ministere, foștii președinți ai Camerei Deputaților și Senatului care au condus lucrările acestor instituții cel puțin 8 sesiuni ordinare și foștii deputați și senatori care au fost aleși de cel puțin 11 ori. Senatori de drept pe viață mai deveneau, conform art. 73 din legea fundamentală din 1923 și foștii prim-președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție care au ocupat funcția timp de 5 ani, generalii în rezervă și în retragere care s-au aflat în fruntea unei armate cel puțin 3 luni sau care au îndeplinit funcția de șef al Marelui Sfat Major, sau comandant de armată, în timp de pace, cel puțin 4 ani. Nu au fost omiși nici foștii președinți ai Adunării Naționale de Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, care au avut un rol fundamental la realizarea Marii Uniri din 1918.

După cum se poate observa, numărul senatorilor, dar și domeniile din care aceștia provin este mult mai mare comparativ cu prevederile Decretului-lege din 16 noiembrie 1918. Ținând cont de aceste precizări, se poate constata că numărul lor poate fi variabil, existând posibilități de creștere.

La art. 74 și 75 legea fundamentală prevede eligibilitatea, dar și mijloacele de control a celor care pot deveni senatori. Astfel, Constituția din 1923 stipulează la art. 75 că sun eligibili pentru Senat doar cetățenii români cu domiciliul stabil în România, care au împlinit 40 de ani și au exercițiul drepturilor civile și politice. La art. 47 se prevede examinarea fiecărui mandat de senator în parte de către o comisie formată din președinții Înaltei Curți de Casație și Justiție sub președinția primului-președinte al acestei Înalte Curți.

O noutate a acestei legi fundamentale, în materie legislativă, o constituie înființarea Consiliului Legislativ, care trebuie să fie consultat pentru toate proiectele de lege, cu excepția celor care se referă la creditele bugetare. Această nouă instituție, cu rol legislativ, urma să fie organizată pe baza unei legi ulterioare.Consiliul Legislativ nu reprezintă încă un factor al puterii legislative, acesta era un organism format din juriști foarte bine pregătiți în domeniu și care trebuiau să stabilească constituționalitatea legilor, atât a celor venite din inițiativă parlamentară, cât și a celor venite din inițiativă guvernamentală. Consiliul Legislativ avea doar rol consultativ și nu decizional.

Constituția din 1938, la fel ca cele din 1866 și 1923 avea menționat principiul separării puterilor în stat, dar în realitate puterea era concentrată în mâna regelui, care devine ,,capul statului” (art. 30). Puterea legislativă nu se mai exercita ca în Constituția din 1923 ,,colectiv de către Rege și reprezentațiunea națională” ( art. 34), ci se ,,exercită de rege prin reprezentațiunea națională” (art. 31). Regele sancționează și promulgă legile după ce sunt în prealabil discutate și votate în Parlament. De asemenea, Regele are și inițiativă legislativă, Parlamentului rămânându-i doar dreptul de a propune legi în interesul obștesc, noțiune destul de ambiguă, după cum o califică juristul Eleodor Focșeneanu.

În orice sistem politic democratic, Parlamentul deține puterea legislativă, reprezintă voința națională exprimată prin vot liber consimțit și este instituția cea mai importantă dintr-un stat, având prioritate în fața puterii executive. Această prioritate a puterii legislative în fața puterii executive se manifestă prin faptul că guvernul este emanația majorității parlamentare și răspunde pentru faptele sale în fața Parlamentului. Legea fundamentală din 1923 respectă acest principiu, dar cea din 1938, introdusă de Carol al II-lea, răstoarnă acest principiu fundamental al unui stat democratic, acordând întâietate puterii executive în fața puterii legislative. Guvernul era numit de către rege și răspundea pentru faptele sale în fața Regelui și nu în fața Parlamentului (art.65), așa cum prevedea Constituția din 1923. Acest articol din noua lege fundamentală făcea ca Guvernul să nu mai aibă o bază parlamentară, fiind la dispoziția lui Carol al II-lea. Puterea legislativă a lui Carol al II-lea crește atât de mult încât poate să refuze , fără să motiveze, sancționarea legilor adoptate de Parlament (art. 31)și să emită decrete cu putere de lege, când Parlamentul era dizolvat, urmând ca decretele să fie supuse ratificării legislativului la cea mai apropiată sesiune (art.46). Constituția din 1938 mai dădea regelui dreptul de a deschide și închide lucrările Parlamentului, de a amâna sesiunile parlamentare sau chiar de a dizolva ambele camere sau doar una dintre ele. (art. 45). Constituția din 1938 împreună cu măsurile care au urmato a pus capăt democrației parlamentare din România.

III. 2. Metode și tehnici didactice moderne – o strategie didactică potrivită în abordarea cursului opțional Parlamentul României în perioada interbelică

În organizarea și desfășurarea activității didactice în cazul unui curs opțional, profesorul trebuie să-și organizeze întregul demers didactic pornind de la o serie de considerente:

motivația elevului în alegerea acestui curs opțional la disciplina istorie;

specializarea pe care o are clasa care a optat pentru acest cursul opțional;

dacă este o clasă din ciclul superior al liceului;

dacă istoria se află printre obiectele din programa pentru examenul de bacalaureat ale elevilor care și-au ales opționalul.

În funcție de analiza acestor aspecte profesorul trebuie să-și organizeze întregul demers didactic:

pentru a menține interesul treaz pentru cursul opțional ales;

pentru a-i determina pe elevi să dobândească noi cunoștințe;

pentru a le forma elevilor valori și atitudini pro-active și democratice;

dar și pentru a le dezvolta noi competențe care să le folosească la examenul de bacalaureat, dar și pe parcursul întregii vieți.

Pentru aceasta profesorul trebuie să îmbine lucrul individual cu cel pe echipe și metodele tradiționale cu cele moderne, insistând pe metodele moderne, participativ-active cu rol formativ, care pun elevul în centrul educației. În fond, elevul a optat pentru un curs opțional pentru a învăța ceva ce nu se regăsește în programe școlară, dar și într-un mod diferit. Metodele moderne au o serie de avantaje, printre care:

Informațiile sunt ,,descoperite” de elevi, cu ajutorul materialelor puse la dispoziție de profesor;

Elevul află adevărul prin efort propriu;

Elevul învață în ritmul lui, individual sau colaborând cu ceilalți colegi sau cerând ajutorul profesorului;

Profesorul trebuie să fie în permanență printre elevi și să-i ajute să depășească obstacolele survenite în calea rezolvării sarcinilor de lucru;

Metodele participativ active pun elevul în situația de a rezolva diferite probleme cu care nu s-a mai confruntat până în momentul respectiv;

Metodele participativ active îl pun pe elev în situația de a căuta, rezolva, sistematiza diferite probleme;

Îl determină pe elev să-și asume roluri în cadrul grupului, să înțeleagă că nu poate să se ,,ascundă” în spatele celor care lucrează, pentru că echipa îl sancționează, dacă rezultatul muncii lor nu este apreciat pe măsura așteptărilor;

Metodele participativ active au rolul ca la sfârșitul activității instructiv-educative să ofere elevului nu doar achiziții în domeniul cognitiv, ci să-i formeze și competențe și să contribuie la dezvoltarea personalității sale.

Metodele de învățământ fie ele tradiționale, moderne, expozitive, participativ-active, individuale , pe echipe sau alte tipuri, pedagogia abundă în clasificări și exemple de metode, reprezintă căile folosite de profesor pentru a-l ajuta pe elev să ,,descopere” lumea, în cazul nostru drumul parcurs de omenire de la apariția primilor oameni și până în zilele noastre. ,,Calitatea pedagogică a metodei didactice presupune transformarea acestuia dintr-o cale de cunoaștere propusă de profesor într-o cale de învățare realizată efectiv de preșcolar, elev, student, în cadrul instruirii formale și non formale, cu deschideri spre educația permanentă”

Din multitudinea de metode participativ-active, care pun elevul în centrul educației și fac din el un factor activ se menționăm: problematizarea, învățarea prin descoperire, algoritmizarea, instruirea programată, brainstormingul, ancheta istorică, studiul de caz, metoda bazată pe termeni cheie inițiali, SINELG, metoda activității cu fișe, stabilirea succesiunii evenimentelor, metoda predării reciproce, creioanele le mijloc, turul galeriei, metoda pălăriilor gânditoare, mozaicul în formare, copacul ideilor, știu-vreau să știu-am învățat, diagrama Venn.

Voi prezenta în cele ce urmează câteva aplicații plecând de la una din metodele didactice enumerate mai sus, care poate fi utilizată în cadrul cursului opțional Istoria Parlamentului în perioada interbelică.

Metoda SINELG (Sistem Interactiv de Notare prin Eficientizarea Lecturii și a Gândirii), o metodă activă de citire a unui text, în care elevii sunt nevoiți să facă o corelație între elementele care le sunt cunoscute din text cu cele noi și să facă pe marginea textului însemnări referitoare la aceste lucruri sau să le noteze într-un tabel. Aceasta este o metodă individuală care poate fi aplicată în clasă, dar poate fi folosită și acasă, fiind foarte utilă în pregătirea lecțiilor sau în pregătirea pentru examene.

Această metodă implică cinci etape:

Etapa 1. Profesorul alege un text pe care îl redactează și notează sarcinile de lucru;

Etapa 2. Elevii citesc cerințele și apoi citesc cu atenție textul;

Etapa 3. Pe parcursul parcurgerii textului elevii trebuie să facă pe margine lui câteva semne, după cum urmează:

Semnul ,, văzut”, dacă elevul știa noțiunea, fragmentul de text sau chiar informația întâlnită în text;

_ semnul ,,minus”, dacă noțiunea este neclară pentru elev sau diferită de ce știa el;

+ semnul ,,plus”, dacă informația este nouă;

? semnul întrebării , dacă doresc să știe mai multe despre aspectul citit în text

Etapa 4. Pe parcursul acestei etape fiecare reflectă la ce a citit și își notează într-un tabel personal propriile constatări.

Etapa 5. Au loc discuții în clasă, coordonate de profesor, pe marginea a ceea ce a constatat fiecare.

Fișe de lucru:

Citiți cu atenție textul de mai jos:

,,Inițiativa legilor aparține deopotrivă guvernului și Parlamentului. Proiectele de legi prezentate de guvern în numele Regelui ( cele care, de altfel, au format majoritatea absolută) sunt depuse la birourile Adunărilor, după citirea Mesajului Regal de trimitere. Acest mesaj este semnat de ministrul de resort; doar că el nu îl putea contrasemna dacă nu este autorizat în prealabil de membrii guvernului, printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri. În cazul proiectelor din inițiativă parlamentară este necesar un număr de 15 deputați sau de 7 senatori care să semneze”

( I. Mamina, Monarhia constituțională în România – Enciclopedie politică. 1966-1938)

Sarcini de lucru:

Notați cu semnul ,,văzut” informațiile cunoscute;

Notați cu semnul ,,minus” noțiunile neclare;

Notați cu semnul ,,plus” noțiunile nou întâlnite:

Notați cu semnul ,,întrebării” noțiunile despre care vreți să știți mai multe;

Reflectați asupra celor citite;

Completați următorul tabel:

Citiți cu atenție textul de mai jos:

,,Schimbarea care s-a făcut la 4 ianuarie 1926 a întâmpinat contrazicerea noastră categorică, fiindcă din primul moment am văzut că ea este lovită de un viciu de drept și că ea compromite marele principiu de continuitate , atât de necesar pentru principiu monarhic. De aceea, domnule președinte și domnilor deputați, Adunarea Corpurilor Legiuitoare, întrunite în Reprezentațiune Națională, în ziua de 8 iunie, a ținut să repare această greșeală și a repus în drepturile sale pe moștenitorul legitim al tronului României, pe principele Carol, declarându-l și considerându-l de rege.”

( Fragment din discursul lui Iuliu Maniu în ședința Adunării Deputaților, din 14 iunie 1930)

Sarcini de lucru:

Notați cu semnul ,,văzut” informațiile cunoscute;

Notați cu semnul ,,minus” noțiunile neclare;

Notați cu semnul ,,plus” noțiunile nou întâlnite:

Notați cu semnul ,,întrebării” noțiunile despre care vreți să știți mai multe;

Reflectați asupra celor citite;

Completați următorul tabel:

CAPITOLUL IV. ORGANIZAREA INTERNĂ A PARLAMENTULUI INTERBELIC

IV.1. Structura și modul de organizare al Parlamentului

În perioada studiată, cuprinsă între 1919 și 1940, parlamentarismul românesc cunoaște două perioade distincte, ca timp, ca organizare, dar și ca rol jucat în societatea românească. Chiar dacă în toată această perioadă, Parlamentul și-a păstrat structura bicamerală, funcția lui s-a schimbat radical, de la principalul organ legislativ al țării, cu rolul de control asupra guvernului, se transformă într-o simplă instituție decorativă în mâna lui Carol al II-lea. Chiar dacă prestigiul și rolul lui în societatea românească s-au alterat în timp, începând cu anul 1930, legislația carlistă face pasul decisiv pentru minimalizarea acestei instituții în viața politică românească.

În perioada menționată mai sus, în România au funcționat 10 Corpuri Legiuitoare, 9 dintre ele în perioada 1919-1937 și unul în perioada 1939-1940. Parlamentul rezultat în urma alegerilor din decembrie 1937 nu a mai funcționat, iar până în 1939 România a funcționat fără Parlament. Ultimul Parlament al perioadei studiate a funcționat în perioada 7 iunie 1939 – 6 iulie 1940, fiind dizolvat înaintea încheierii mandatului de 6 ani pentru Adunarea Deputaților și de 9 ani pentru Senat. Dizolvate înainte de termen au fost și 7 din cele 9 Corpuri Legiuitoare din perioada 1919 – 1937, doar Legislativul din 1922 -1926 și cel din 1933 -1937 reușind să-și încheie mandatul de 4 ani.

IV.1.A. Structura și modul de organizare al Parlamentului în perioada 1919-1937

Parlamentul, în perioada menționată, conform prevederilor constituționale, era ales prin vot universal și exercita alături de Rege, puterea legislativă (art. 34), care emana de la națiune (art. 33) Parlamentul sau Reprezentanța națională, cum era numită această instituție în textul Constituției din 1923, avea o structură bicamerală, cele două camere fiind Senatul și Adunarea Deputaților (art.34). Cele două Camere funcționau pe baza Prevederilor constituționale, a legislației electorale în vigoare, dar și pe baza unor regulamente proprii. Acest drept era prevăzut, de asemenea, în Constituție cu scopul de a da libertate de organizare fiecărui corp legislativ în parte și de a crește independența acestora față de puterea executivă. Adunarea Deputaților a funcționat pa baza regulamentului interior din 18 decembrie 1920, care a rămas în vigoare, cu unele modificări până în 1937, iar Senatul a funcționat, pe baza unui regulament ce a intrat în vigoare la data de 29 ianuarie 1925.

Principala activitate a Parlamentului este cea legislativă. Discută și votează legile (art.34), are inițiativă legislativă, dar legile referitoare la veniturile și cheltuielile statului revin, cu prioritate Adunării Deputaților. (art.35). În afara atribuțiilor legislative Parlamentul mai are dreptul de a face anchetă (art.50), cel mai răsunător caz a fiind cel referitor la ,,afacerea Skoda”, avea dreptul de a primi petiții din partea cetățenilor, de a trimite petițiile mai departe guvernului dacă sunt adresate acestuia, care are și obligația să răspundă la ele (art. 53)și cel mai important avea dreptul de a adresa miniștrilor interpelări, iar miniștrii erau obligați să răspundă în termenul prevăzut (art.52), acest fapt dând Legislativului drept de control asupra executivului.

Atât sesiunile Adunării Deputaților cât și ale Senatului, începeau de fiecare dată la 15 octombrie, sau cel mai târziu la 15 noiembrie și durau cinci luni (art. 90). Sesiunea parlamentară începea și se închidea cu Mesajul Regal. Cel de la deschidere era citit chiar de către Rege și cuprinde în detaliu viziunea legislativă a guvernului aflat la putere, iar cel de la închiderea sesiunii parlamentare era citit de Premier. Memorabil este Mesajul Regal rostit de Regele Ferdinand I de la deschiderea lucrărilor primului Parlament al României Mari din 1919, rezultat în urma primelor alegeri organizate pe baza votului universal. În acest Mesaj, subliniază importanța momentului și își exprimă mândria de a se putea adresa reprezentanților tuturor provinciilor românești ,,în aceste clipe înălțătoare pentru neamul românesc, sunt mândru aflându-mă în mijlocul domniilor voastre, în mijlocul reprezentanților din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Maramureș, Crișana și Banat unite pentru vecie în statul român”. Mai departe, Regele elogiază jertfa celor care au făcut posibil acest moment unic din istoria neamului nostru ,, gândul nostru cel dintâi trebuie să fie la acei care, prin truda, prin vitejia și prin jertfa lor, au luptat pentru întregirea neamului. Amintirea lor va rămâne veșnic scumpă tuturor românilor. Sfântă, mai presus de toate, vom păstra pe acelor care și-au jertfit viața sau puterile de muncă.” Apoi Regele face un ,,apel călduros” la toți cei prezenți pentru a rezolva problemele țării pentru ,,a dovedi că jertfele de pe câmpul de luptă nu au fost zadarnice”

Conform regulamentului propriu de organizare, după citirea Mesajului Regal Adunarea Deputaților își alegea Biroul provizoriu de conducere care era format dintr-un Președinte, în persoana celui mai învârstă deputat și din patru secretari, în persoana celor mai tineri dintre deputați, apoi se trecea la alegerea comisiilor pentru validarea mandatelor deputaților (art.2). Odată aceste proceduri îndeplinite se trecea la alegerea Biroului definitiv al Adunării Deputaților, ce avea să-și desfășoare activitate timp de un an (art.14) Acesta era ales prin vot secret de majoritatea deputaților și era format dintr-un președinte, 6 vicepreședinți (până în 1923 au fost 4 vicepreședinți), 8 secretari și 4 chestori ( art.13).

Fiecare dintre aceștia avea atribuții menite a duce la o strictă aplicare a regulamentului și la buna desfășurare a ședințelor Camerei.

În afară de Biroul permanent, Adunarea Deputaților mai avea și 16 comisii permanente elaborate pe domenii de activitate, cu conducere proprie formată dintr-un președinte, un vicepreședinte și doi secretari. Principala atribuție a comisiilor era de a discuta toate proiectele de legi care intrau în domeniul lor de activitate pentru care trebuie să întocmească un raport pe care trebuie să-l prezinte în ședința publică pentru a fi discutat, după ce în prealabil a fost imprimat și distribuit (art.75)

Conform Regulamentului interior al Adunării Deputaților din 18 decembrie 1920,cele 16 comisii permanente sunt:

Tabel cu comisiile permanente din Adunarea Deputaților

După cum se poate vedea în tabelul de mai sus aceste comisii acoperă toate sectoarele de interes ale societății românești și au un număr de membri variabil, cea mai numeroasă comisie fiind cea care se ocupă de domeniul financiar și bugetar cu un număr de 72 de membri, asta se explică și prin importanța acestei Camere a Parlamentului în discutarea și adoptarea normelor financiare și bugetare. Cel mai puțin numeroase comisii sunt cele care au ca obiect de activitate legislația fiscală și problemele de sănătate și igienă publică, dar cele mai multe comisii sunt formate din 37 de membri. De asemenea, trebuie menționat că nici un deputat nu poate face parte din mai mult de trei comisii.

Ședințele Adunării Deputaților erau publice (art.20), începeau la ora stabilită în ședința precedentă, trebuiau să dureze patru ore, putând fi prelungite până la zece ore, în condițiile prevăzute de regulament, dar nu mai mult de 12 noaptea ( art.22) și erau deschise și conduse de către Președinte care era asistat de doi secretari. La începutul fiecărei ședințe se făcea prezența, ședințele putând începând doar dacă în sală erau jumătate plus unul dintre deputați (art.24), apoi se dădea citire ordinii de zi, stabilită în ziua precedentă și afișată pentru a putea fi cunoscută. Discuțiile erau consemnare într-un proces verbal care a doua zi putea fi verificat de deputați și erau publicate în Monitorul Oficial. Pentru a putea interveni în discuții, deputații trebuiau să ceară și să aștepte să primească cuvântul, care putea fi pe problemele înscrise pe ordinea de zi sau pe alte subiecte, în condițiile prevăzute de regulament, dar nu puteau să facă referire la persoana Regelui (art.40)

Principala prerogativă a Adunării deputaților, menționată în legea fundamentală din 1923 prevăzută și în regulament a fost discutarea și votarea legilor, dar și inițiativa legislativă. Propunerea unei lege trebuia să fie susținută de cel puțin 15 deputați și trebuia formulată în scris, însoțită de o expunere de motive (art.60). Discutare și votarea legilor se făcea mai întâi pe articole și apoi era votat tot proiectul legislativ.Ca proceduri de votare erau folosite: votul prin ridicare sau ședere, prin apel nominal, votul secret cu bile albe și negre introduse într-o urnă.

În afara activității legislative și a discutării și aprobării bugetului, deputații mai aveau dreptul de a pune întrebări miniștrilor, de a formula interpelări, de pune sub acuzare, de a primi petiții, de a răspunde la Mesajul Regal. De asemenea, mai aveau o serie de drepturi, cum era de exemplu inviolabilitatea, dreptul de a aduce acuze fără a fi tras la răspundere pa durata mandatului, dar nici după expirarea lui precum și dreptul de a primi o indemnizație.

În perioada 1919 – 1937 , în funcție de legislația în vigoare, numărul deputaților a fost de 568 în Parlamentul din 1919 -1920, apoi a scăzut 369 în Legislativele din 1920 – 1922, respectiv 1922- 1926, în urma modificărilor aduse la legislația electorală prin mărirea numărului de alegători pentru un deputat. Numărul deputaților crește din nou, la 387 de data aceasta, după adoptarea Legii electorale din 1926, număr și a rămas constant până în 1937.

Structura Senatului, conform Regulamentului interior din 29 ianuarie 1925 era asemănătoare cu a Adunării Deputaților., având o conducere provizorie în prima fază formată dintr-un președinte și patru secretari și o conducere definitivă formată dintr-un președinte, 6 vicepreședinți, 8 secretari și 4 chestori. De asemenea și Senatul are dreptul de a valida mandatele membrilor săi, cu mențiunea că trebuie stabilite și mandatele senatorilor de drept (art. 4). O diferență față de Adunare se observă în ceea ce privește numărul comisiilor, care în cazul Senatului sunt mult mai puține, dar și numărul senatorilor era mai mic decât al deputaților.

Tabel cu comisiile permanente din Senat

Ședințele se desfășoară la fel ca în cazul Adunării Deputaților și sunt publice, dar apare o diferență față de cealaltă Cameră în legătură cu ora începerii și cu durata. Ședințele încep de obicei la ora 14,30 și se încheie la ora 18 cu posibilitatea prelungirii până la ora 24 (art.21). Înainte de a trece la ordinea de zi stabilită în ziua precedentă, afișată și transmisă Guvernului, Președintele acordă cuvântul senatorilor care au de făcut miniștrilor comunicări, au de adresat întrebări sau de formulat interpelări (art.25)

La fel ca în cazul Adunării Deputaților principala atribuție a Senatului rămâne acea de a discuta, vota și iniția legi, acestea fiind din inițiativa guvernului sau a Senatului. În al doilea caz fiind nevoie de 7 senatori pentru a iniția un proiect de lege (art.110). Procedura de inițiere, discutare și vot este asemănătoare cu cea din Adunarea Deputaților. Și regulamentul Senatului prevedea dreptul senatorilor a pune întrebări, de a formula interpelări, de a pune sub acuzație, de a face anchete și de a iniția moțiuni. Regulamentele ambelor camere prevedeau că nu pot fi ocupate in același timp de o persoană și funcția de senator și cea de deputat.

După analiza regulamentelor, se poate remarca structura asemănătoare a celor două Camere, colaborarea dintre ele, în ambele regulamente regăsindu-se capitole care fac precizări referitoare la acest aspect, ceea de denotă caracterul unitar al Parlamentului.

IV.1.B. Structura și modul de organizare al Parlamentului în perioada 1939-1940

Singurul Parlament care a funcționat după instaurarea regimului autoritar a lui Carol al II-lea și-a desfășurat lucrările pe parcursul a patru sesiuni care au durat în total doar 108 zile din 7 iunie 1939 până în 6 iulie 1940. Acest Parlament a fost organizat și a funcționat pe baza Constituției din 27 februarie 1938, a Decretului-lege pentru reforma electorală din 9 mai 1939 și a Regulamentelor de organizare internă ale celor două Camere din 1939.

Dacă în legea fundamentală din 1923 se prevede ,,exercitarea colectivă” a puterii legislative de către rege și de către Parlament (art.34), legea fundamentală din 1938 se prevede clar că ,,puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentațiunea Națională” (art.31), ceea ce arată în mod evident o creștere a puterii Regelui în defavoarea Parlamentului. Această trecere în plan secund a Parlamentului se poate remarca și din inversarea capitolelor din Constituție. Dacă la Titlul III intitulat Despre puterile statului, în Constituția din 1923 capitolul 1 se referă la Reprezentanța Națională și capitolul 2 se referă la Rege, în Constituția din 1938 lucrurile se inversează.

Se menține structura bicamerală a Legislativului, care este organizat tot în Adunarea Deputaților și Senat, dar apare o modificare în ceea ce privește durata mandatelor, care cresc, în cazul Adunării Deputaților de la 4 la 6 ani (art.61), iar în cazul Senatului de la 4 la 9 ani, cu precizarea că o treime din mandatele senatorilor, prin tragere la sorți se reînnoiesc la trei ani (art.64)

Noul Parlament avea o structură corporatistă, total diferită de cea precedentă. Alegătorii pentru Adunarea Deputaților erau grupați în următoarele categorii: agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupații intelectuale (art. 62). Chiar dacă pentru prima dată în istoria României, la alegerile parlamentare au avut drept de vot și femeile, dreptul de vot a fost restrâns deoarece vârsta alegătorilor a crescut de la 21 la 30 de ani și s-a impus și condiția științei de carte. În felul acesta o mare parte a populației țării, și anume tinerii, nu erau reprezentați în Corpurile Legiuitoare, chiar dacă se dorea, după spusele lui Armand Călinescu un Parlament care să ,,apere interesele profesionale ale tuturor categoriilor, nu prin reprezentanți improvizați, ci prin cei autentici, ieșiți din rândurile lor”. Pe lângă acest aspect, toți membrii Parlamentului trebuiau să fie membri ai Frontului Renașterii Naționale, primul partid unic din istoria României. Frontul Renașterii Naționale a fost singura formațiune politică ce a avut dreptul să depună liste pentru alegeri, a câștigat toate mandatele, astfel că Parlamentul era format, în totalitate din reprezentanți ai acestei grupări politice, fapt fără precedent în istoria parlamentarismului românesc

În ceea ce privește organizarea propriu-zisă, atât a Adunare Deputaților, cât și Senatul, la fel ca în perioada anterioară, aveau o conducere provizorie și una definitivă, cu deosebirea că Biroul provizoriu avea aceiași componență cu a celui definitiv din sesiunea precedentă. Apoi se făceau alegeri pentru formarea Biroul definitiv, care pentru ambele Camere avea următoarea componență: un președinte, 4 vicepreședinți, 4 secretari și 4 chestori. Senatul și Adunarea Deputaților nu mai aveau dreptul să valideze mandatele membrilor săi, acest fapt revenindu-i, conform Constituției din 1938, Înaltei Curți de Casație și Justiție (art.50). Pentru a nu-și pierde calitatea de parlamentar, senatorii și deputații trebuiau să depună următorul jurământ: ,,Jur credință regelui Carol al II-lea. Jur să păzesc Constituția și legile țării, să apăr unitatea națională și întregirea teritoriului României” și să poarte uniforma Frontului Renașterii Naționale, fapt stipulat chiar în Constituția din 1938 la articolul 68.

Sesiunile parlamentare începeau tot cu Mesajul Tronului, dar durata lor nu mai era fixă, ședințele nu se mai țineau zilnic, nu se mai preciza care sunt sesiuni ordinare sau cele extraordinare, iar executivul putea convoca sau închide lucrările după propriile interese.

Numărul deputaților a fost redus de la 387 la 258, iar pe lângă senatorii de drept și pe lângă cei 88 de senatori aleși, legislația prevedea și 88 de senatori numiți de Rege. Reduceri au fost făcute și în ceea ce privește numărul de comisii parlamentare, de la 16 la 14, după cum se poate observa în tabelul de mai jos.

Tabel cu comisiile permanente din Adunarea Deputaților

După cum se poate observa din tabelul de mai sus și numărul membrilor comisiilor s-a micșorat, comisia de finanțe și buget rămânând în continuare cea mai numeroasă.

Principala atribuție a Parlamentului într-un stat democratic este cea legislativă, dar prin Constituția din 1938, acest drept s-a restrâns la ,,legi în interesul obștesc al statului”, dreptul complet de inițiativă legislativă revenindu-i regelui (art. 31).

Conform regulamentelor interioare de funcționare, modalitatea de desfășurare a ședințelor, prezentarea, discutarea și votare legilor este asemănătoare cu cea din legislația precedentă. De asemenea este păstrată inviolabilitatea senatorilor, dreptul la indemnizație, precum și dreptul de a adresa întrebări sau de a formula interpelări membrilor guvernului, cât și de a primi petiții, menținându-se și comisia cu acest domeniu de activitate.

Dintre toate modificările impuse prin noua legislație, cele mai mari nemulțumiri au fost legate de depunerea jurământului față de Rege și de purtarea uniformei Frontului Renașterii Naționale la ședințele Parlamentului. Astfel, senatori precum: Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Constantin I.C. Brătianu nu au putut luat parte la lucrările Senatului în Perioada 1939-1940. Acest fapt este relatat și într-un raport trimis la Budapesta de către ambasadorul Ungariei la București ,,Conform dispozițiilor legii însă, la ședințele Parlamentului se poate lua parte numai în uniforma Frontului Renașterii Naționale. Așa încât atunci când Maniu, Mihalache și Lupu, senatori de drept ai Partidului Țărănesc au vrut să intre în haine civile în clădirea Senatului, au fost opriți la ușă, împiedicându-se intrarea lor”.Evident, atât N. Lupu cât și I. Maniu au protestat, dar protestul lor a fost în zadar, regulamentul nu s-a schimbat. Personalități marcante ale vieții politice românești, precum Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu, Mircea Cancicov dar și din alte domenii precum Mihail Sadoveanu, Emil Racoviță, Lucian Blaga, George Enescu și mulți alții au acceptat să poarte uniforma Frontului Renașterii Naționale. N. Iorga, care a fost și Președinte al Senatului un timp, chiar și-a arătat nemulțumirea față de cei care nu poartă uniforma și nu vor să depună jurământul, justificând purtarea uniformei și prezența în Senat prin necesitatea punerii în slujba interesului național in momentele dificile prin care trecea țara în contextul modificării granițelor în Europa. ,,Ce îi oprește a fi aici cu noi? Aceasta este întrebarea. Anumite forme? Ce plătesc formele acum, când se joacă soarta însăși a națiunilor și dăinuirea statelor?

Dar, I. Maniu liderul P.N.Ț. și C.I.C. Brătianu liderul P.N.L. era nemulțumiți, în ansamblu de Parlament în forma existentă. Într-o declarație comună de protest, numeau Parlamentul ,,o ficțiune, care nu reprezintă voința țării”, mai departe precizând că ,,nu recunosc legile Parlamentului, deoarece acestea nu exprimă voința țării, și nu are competența să-și exprime părerea în problemele mari care interesează țara”, nefiind altceva decât ,,o batjocorire a regimului parlamentar” și că pentru libertate pot lupta doar oamenii liberi ,,Lupta de eliberare a fost dusă întotdeauna de oameni liberi, iobagii nu ar fi putut-o duce până la capăt. De aceea, Regele Ferdinand a promis poporului, chiar în fața dușmanului, pământ și dreptul la vot. Teritoriile alipite nu le-am cucerit, ci le-am eliberat. Locuitorii s-au unit prin voința lor liberă cu țara-mamă, care le-a garantat drepturile și libertatea”

Nicolae Iorga, chiar dacă a acceptat să poarte uniforma Frontului Renașterii Naționale, a susținut existența unor dezbateri libere în Senat, a adus critici regulamentului, inițiind chiar modificarea acestuia, dorind redarea vechilor atribuții Parlamentului, printre care dreptul de control asupra guvernului. Dar prin manevre abil desfășurate proiectul de regulament a fost respins, ceea ce a determinat demisia savantului de la președinția Senatului.

Prin sistemul politic instituit prin Constituția din 1923 Parlamentul avea rolul principal în viața politică românească, prin atribuțiile sale legislative și prin controlul pe care în exercita asupra guvernului. După revenirea lui Carol al II-lea în țară în 1930 Parlamentul a avut de suferit fiind discreditat în ochii opiniei publice pentru ca după instaurarea regimului autoritar în 1938 și a schimbărilor legislative survenite, să fie o simplă instituție decorativă, golită tocmai de principalele sale atribuții. Carol al II-lea dorea, prin păstrarea acestei instituții, golite de conținut, ce rezultase în urma unor alegeri ,,fără opțiune”, să dea legitimitate politică regimului său personal, punând capăt, în fapt, regimului parlamentar din România.

IV.2.Alegerile parlamentare în România interbelică și structura politică a Legislativului rezultat în urma acestora

În perioada cuprinsă între 1919 și 1939, în România s-au organizat 11 alegeri parlamentare în anii: 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937 și 1939. Toate alegerile electorale parlamentare din perioada interbelică au avut la bază votul universal introdus în 1918, excepție făcând alegerile din 1939, când au survenit unele modificări pe care le-am prezentat pe larg într-un capitol precedent. Primele trei alegeri electorale, din 1919, 1920 și 1922, au fost organizate pe baza Decretul-lege din 16/29 noiembrie 1918. Alegerile electorale din anii 1926, 1927, 1928, 1931, 1932 și 1937 au fost organizate pe baza Legii electorale din 1926, iar alegerile electorale organizate în 1939 au fost singurele desfășurate pe baza Decretului – lege din 9 mai 1939, care dădea drept de vot și femeilor, pentru prima data la alegerile parlamentarea în România, dar ridica vârsta de vot de la 21 la 30 de ani și introducea și condiția științei de carte. Deci în doar 20 de ani, în România s-au organizat 11 alegeri parlamentare, pe baza a trei acte normative diferite, fapt ce reflectă instabilitatea politică și frământările din societatea noastră. De asemenea, dacă comparăm coloratura politică a guvernului care a organizat alegerile și structura legislativului rezultat, cu o singură excepție, 1919, constatăm că celebra butadă ,,în România nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale”este valabilă și pentru perioada interbelică. La fel ca și, nu mai puțin celebra expresie a lui P.P. Carp dinainte de Primul Război Mondial ,,dați-mi puterea și vă dau Parlamentul”

IV.2. A. Alegerile parlamentare organizate pe baza Decretului – lege din 16 noiembrie 1918

Pe baza acestei legislații au fost organizate trei alegeri, în urma cărora au rezultat trei parlamente cu structură politică și durată de viață diferită.

Numărul de mandate obținute de partidele politice în urma alegerilor din anii 1919, 1920 și 1922

IV.2.A.a. Alegerile parlamentare din 1919 și structura Parlamentului din 1919-1920

Aceste alegeri au fost primele alegeri organizate pe baza votului universal introdus în 1918. Acestea au fost organizate de guvernul Văitoianu ( fără partid), dar au avut în umbră Partidul Național Liberal.

O caracteristică a rezultatului acestor alegeri o constituie faptul că partidul care deținea controlul asupra întregului aparat administrativ al țării, și anume Partidul Național Liberal, a pierdut alegerile. Acest fapt nu se mai întâmplase în istoria alegerilor din România și nici nu s-a mai repetat până în 1937, când tot Partidul Național Liberal, aflat la putere a pierdut alegerile. Alegerile din 1919 nu au fost câștigate de liberali, dar nici nu a existat un partid majoritar, care să poată să preia puterea. Marele câștigător al acestor alegeri a fost Partidul Național Român din Ardeal care a întrunit cele mai multe voturi în provincia în care a candidat și anume, 68, 92%. Un alt partid care a obținut un scor remarcabil în aceste alegeri a fost Partidul Țărănesc, care în Vechiul Regat a obținut 45, 80% din voturi pentru Adunarea Deputaților, pe când Partidul Național Liberal a obținut doar 21,38% din voturile exprimate și 103 mandate în Adunarea Deputaților . Printre partide care au reușit să mai obțină mandate în Parlament, așa cum reiese și din tabelul de mai sus, în urma alegerilor din noiembrie 1919 se numără: Partidul Țărănesc din Basarabia cu 72 de mandate în Cameră și 35 în Senat, Partidul Naționalist – Democrat ( N. Iorga) cu 27 de mandate în Cameră și 9 în Senat, Partidul Conservator – Progresist cu 13 mandate în Cameră și 4 în Senat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina cu 20 de mandate în Cameră și 7 în Senat. Locuri în Parlament au mai obținut: Gruparea Sașilor, Partidul Socialist, Gruparea Șvabilor, Uniunea Națională din Banat. Dar cele mai multe mandate în primul Parlament al României Mari, le-a obținut Partidul Național Român din Transilvania cu 169 în Cameră și 7 în Senat. Primele alegeri organizate pe baza sufragiului universal au adus schimbări importante în viața politică din România și anume: creșterea numărului de partide politice, scăderea ponderii partidelor conservatoare în preferințele electoratului, o mare diversitate în preferințele alegătorilor ceea ce a făcut ca nicio formațiune politică să nu poate obține majoritatea care sa-i permită să formeze guvernul și să guverneze confortabil. În urma acestor alegeri s-a format primul Parlament al României Mari , care și-a desfășurat activitatea în perioada 20 noiembrie 1919 – 26 martie 1920, pe durata unei singure sesiuni ordinare, după a fost dizolvat. Majoritatea parlamentară a fost formată de ,,Blocul parlamentar”, constituit la 25 noiembrie 1919 din : Partidul Național Român din Ardeal, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Țărănesc din Vechea Românie, Partidul Țărănesc din Basarabia și Partidul Național – Democrat ( N. Iorga), care a impus și guvernul prezidat de Al . Vaida – Voievod. În reprezentarea grafică de mai jos se poate vedea structura politică a Adunării Deputaților din primul Parlament al României Mari.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1919-1920

IV.2.A.b. Alegerile parlamentare din 1920 și structura politică a Parlamentului din 1920-1922

Au avut loc în luna mai și au fost organizate de guvernul prezidat de Alexandru Averescu, liderul Partidului Poporului. Formațiunea politică era nouă pe scena politică românească și ascensiune ei se datora popularității imense a generalului Averescu. Însăși campania electorală care a precedat alegerile a stat sub semnul popularității lui Averescu. ,,Popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei – nota Constantin Argetoianu în memoriile sale. În sate oamenii îl vedeau în vis, unul juraseră că îl văzuseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alții care făcuseră războiul – povesteau că trăiseră cu el în tranșee. Pentru țărani, numele lui Averescu era pe toate buzele, de la el se aștepta ceva mistic, ceva supranatural și tot felul de legende începuseră să își facă loc în jurul acestui nou Messia al neamului românesc.” Pentru a evidenția și mai bine popularitatea imensă de care se bucura Al Averescu, în acea perioadă, Argetoianu relatează mai departe, în memoriile sale, impactul pe care l-a avut asupra sătenilor vizita făcută de general în județele Călărași și Ilfov: ,, În fiecare sat Buruceanu aruncase în treacăt numai două cuvinte: vine generalul. Atât fusese de ajuns pentru ca tot satul să se adune și să se alinieze pe două rânduri nesfârșite, de o parte și de alta a drumului. Bărbați bătrâni și tineri, femei, copii – veniseră toți. Se goliseră toate casele și fiecare mai trimiseseră la câmp, după ai lui, ca să nu lipsească nimeni, și să-l vadă pe sfântul tot omul.

Și parcă ar fi fost oamenii înțeleși de mult între ei: cum erau aliniați și așezați într-un loc, așa îi găseam și în celelalte, cum s-au desfășurat lucrurile în primul sat așa s-au desfășurat în fiecare din câte am străbătut (…). Averescu cobora din automobil, îmbrăcat în mantaua sa albastră, fără galoane, din timpul războiului și înainta spre emoționați cu ochii zgâiți, când primarul, când popa, când un învățător, încercau să îngâne o cuvântare, dar li se opreau vorbele în gât…Generalul le strângea mâna, nu le spunea nimic și pornea pe jos de-a lungul rândurilor de oameni și atunci începea ne mai pomenitul spectacol. Bărbații cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc și șopteau ține-l Doamne, ține-l pentru mântuirea noastră! sau alte formule asemănătoare, căci formulele variau din sat în sat și din om în om – dar atitudinea a fost aceeași ca și atmosfera…”

Partidul Poporului, dispunând de o astfel de popularitate a liderului său, dar având la dispoziție și întreg aparatul de stat, Guvernul Averescu, după venirea la putere, înlocuind prefecții și organele administrației locale cu membrii ai propriului partid, era evident că va câștiga alegerile. Partidul Poporului a candidat în toate provinciile, fiind primul partid care a avut candidați la nivelul întregii țări. După datele oferite de M. Ivan a obținut 44, 64% din voturi, iar după datele oferite de M. Dogan a obținut 42,4% din voturi și 60,4% din mandatele de deputat. Indiferent de procentele obținute, a câștigat alegerile și a avut cele mai multe mandate în Parlament, așa cum se poate vedea din tabelul de mai sus, 206 în Camera Deputaților și 124 în Senat. Pe locul al doilea se situează Partidul Național Român cu 27 de mandate în Cameră și 14 mandate în Senat. Un număr important de mandate a mai obținut și Partidul Țărănesc din Basarabia, 23 în Cameră și 6 în Senat. Partidul Național Liberal a înregistrat în aceste alegeri o înfrângere și mai zdrobitoare decât la precedentele, reușind să obțină doar 6 mandate de deputat și un singur mandat de senator. Numărul partidelor care au reușit să obțină un număr suficient de mare de voturi care să le permită să intre în Parlament a fost 11. În afara celor menționate mai sus, au mai intrat în Parlament: P. Țărănesc, P. Naționalist Democrat (N. Iorga), Partidul Conservator Democrat, Gruparea Germană, Gruparea Sașilor, etc.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1920-1922

În urma acestor alegeri a rezultat un Parlament dominat de Partidul Poporului, așa cum se poate vedea și în reprezentarea grafică de mai sus, care și-a desfășurat activitatea pe durata a trei sesiuni, una extraordinară și două ordinare în perioada 20 iunie 1920 și 22 ianuarie 1922. Președinte a Adunării Deputaților a fost Duiliu Zamfirescu, iar al Senatului a fost Constantin Coandă.

IV.2.A.c Alegerile parlamentare din anul 1922 și structura politică a Parlamentului din 1922-1926

Au fost organizate în luna martie, de guvernul liberal, constituit la 19 ianuarie și prezidat de liderul acestuia, Ion I. C. Brătianu. După o campanie electorală în care guvernul a abuzat de toate mijloacele pentru a putea obține o majoritate confortabilă care să-i permită să adopte cu ușurință proiectele de legi din programul de guvernare și în special să poate să adopte și o nouă lege fundamentală a rezultat următoarea situație: Partidul Național Liberal a câștigat alegerile cu 47, 8%, obținând 61,3% din mandatele de deputat și 75, 4% din mandatele de senator.După cum se poate vedea în tabelul de mai sus, a obținut 222 de locuri în Cameră și 111 locuri în Senat, înregistrând o victorie detașată față de al doilea partid clasat, Partidul Țărănesc, care a obținut doar 40 de locuri în Cameră și 11 în Senat. Nici Partidul Național Român nu a reușit să mai egaleze performanța din alegerile desfășurate în noiembrie 1919, obținând 26 de locuri în Cameră, cu unul mai puțin ca în 1920 și cu 143 de locuri mai puțin decât în 1919. Totuși, din analiza repartiției mandatelor, se observă că Partidul Național Român și Partidul Țărănesc reprezintă cele mai importante partide de opoziție. O scădere dramatică a numărului de mandate l-a avut Partidul Poporului, 13 în Cameră și doar 2 în Senat. Au mai obținut mandate în Parlament: Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Naționalist Democrat (N. Iorga), Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Uniunea Maghiară și Partidul Conservator Democrat, în total 9 formațiuni politice au reușit să între în Parlament.

Parlamentul rezultat în urma acestor alegeri a avut rolul de Adunare Constituantă, lui revenindu-i misiunea de a adopta o nouă lege fundamentală pentru România, lege fundamentală cerută de evenimentele petrecute în anul 1918. A funcționat în perioada 27 martie 1922 – 17 martie 1926, întrunindu-se pe perioada a șase sesiuni și fiind singurul Parlament din perioada interbelică ce nu a fost dizolvat înaintea expirării mandatului.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1922-1926

IV.2.B. Alegerile parlamentare organizate pe baza Legii electorale din 1926

Pe baza acestei legi, foarte contestate în momentul adoptării ei, au fost organizate șapte alegeri parlamentare în urma cărora partidele care au obținut peste 40% din voturile valabil exprimate au beneficiat de ,,prima electorală”. Acest lucru s-a întâmplat în 1926, 1927, 1928, 1931, 1932 și 1933, căci în 1937 niciun partid nu a atins pragul electoral de 40%, fapt ce ia permis lui Carol al II-lea să nu mai țină cont de sistemul politic bazat pe partide și nici de parlament.

IV.2.B.a. Alegerile parlamentare din mai 1926 și structura politică Parlamentului din perioada 1926-1927. Alegerile din mai 1926 au fost primele desfășurate pe baza noii legi electorale care a introdus ,,prima majoritară”, a redus numărul deputaților la 387 și mai ales a avut meritul de a unifica legislația electorală de pe tot teritoriul țării. Acestea au fost organizate de Guvernul prezidat de gen. Al. Averescu, liderul Partidului Poporului și au avut următoarele rezultate, după cum reiese din graficul și tabelul de mai de mai jos:

Rezultatele alegerilor din 1926

Numărul de mandate în Parlament obținut de partidele politice în urma alegerilor din 1926

Alegerile au fost câștigate de Partidul Poporului cu 52, 09% din voturi, urmat de Blocul Național Țărănesc cu 27, 73% din voturi, Partidul Național Liberal care a dominat Parlamentul în legislatura precedentă obținând doar 7,34% din voturi. În Parlament, cu un procent de 4, 76% a reușit să mai intre și L.A.N.C. Efectul introducerii ,,primei electorale” se vede în numărul mare de mandate pe care le-a obținut Partidul lui Alexandru Averescu, 292 în Cameră și 107 în Senat (Colegiul universal). Opoziției i-au revenit doar 95 de mandate de deputat, din cele 387 prevăzute de noua legislație electorală, și doar 8 mandate de senator. Pe lângă acest aspect, rezultatul alegerilor mai scoate în evidență și numărul mic de partide care au reușit să intre în parlament, doar 4, față de alegerile precedente. Acest fapt a fost influențat de o altă prevedere a legii electorale, introducerea pragului de 2% din totalul de voturi valabil exprimate pentru a putea intra în Parlament.

Parlamentul format în urma acestor alegeri era dominat de Partidul Poporului care deținea 75,4% din mandate în Adunarea Deputaților și 80,9% din mandate în Senat, efect al ,,primei electorale”, care consolidează poziția partidului de guvernământ și reduce foarte mult ponderea opoziției, după cum se poate observa în reprezentarea grafică de mai jos, care redă structura politică a Camerei. Am ales să reprezint doar structura Adunării Deputaților deoarece Senatul cuprindea și senatori de drept și din datele avute la dispoziție nu ar fi fost o reprezentare exactă.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1926-1927

Parlamentul și-a început lucrările 25 iunie 1926 printr-o sesiune extraordinară și a fost dizolvat după niciun an, la 25 mai 1925.

IV.2.B.b. Alegerile parlamentare din 1927 și structura politică a Parlamentului din perioada 1927-1928 După ,,uzurparea de la 4 iunie”,cum singur, Alexandru Averescu și-a numit actul demisiei, la guvernare a fost chemat I.I.C. Brătianu, liderul Partidului Național Liberal. Alegerile desfășurate în luna iulie a aceluiași an au avut următorul rezultat, după cum reiese din graficul și tabelul de mai jos:

Rezultatele alegerilor din 1927

Numărul de mandate obținut de partidele politice în urma alegerilor din 1927

Alegerile au fost câștigare, așa cum arată și graficul de Partidul Național Liberal cu 61, 7% din voturi, mai mult cu 13, 9% decât în 1922. Beneficiind și de ,,prima electorală”, obține 318 mandate în Cameră și 92 de mandate în Senat. Dacă în alegerile din 1926 au intrat în Parlament 4 partide, de data aceasta au reușit să-și adjudece fotolii de parlamentari numai trei, pe lângă liberali au mai intrat în Parlament, Partidul Național Țărănesc cu 54 de mandate de deputat și 17 mandate de senator și Blocul Maghiar German cu 15 mandate în Cameră și unul în Senat.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1927-1928

Legislativul format în urma acestor alegeri, dominat de liberali, și-a desfășurat activitatea în perioada 17 august 1927 – 10 noiembrie 1928, întrunindu-se în patru sesiuni, fiind dizolvat înainte de încheierea mandatului în contextul unei campanii fără precedent a Partidului Național Țărănesc.

IV.2.B.c. Alegerile parlamentare din decembrie 1928 și structura politică a Parlamentului din perioada 1928-1931 Alegerile au fost organizate de guvernul național-țărănesc prezidat de Iuliu Maniu, adus la putere în 16 noiembrie 1928. Alegerile au avut următorul rezultat, după cum reiese din graficul și tabelul de mai jos:

Rezultatele alegerilor din 1928 (%)

Numărul de mandate în Parlament obținut de partidele politice în urma alegerilor din 1928

După o campanie electorală fără precedent, Partidul Național Liberal a obținut 77,76 din voturi, cel mai ridicat procent obținut în alegeri de un partid politic din perioada interbelică. Beneficiind de ,,prima electorală” a obținut 89% din mandate în Adunarea Deputaților și 77,6% de mandate în Senat revenindu-i, după cum se poate vedea în tabelul de mai sus 348 de mandate de deputat și 115 de senator, în Colegiul universal.

După cum se poate observa din graficul de mai sus niciun alt partid politic ce a reușit să atingă totuși pragul electoral de 2% impus de lege, nu a reușit să obțină nici măcar 10% din voturile valabil exprimate. Partidul Național Liberal, chiar dacă a fost al doilea partid parlamentar, a înregistrat o înfrângere fără precedent, obținând abia 6,55 din voturi și 13 mandate în Cameră. În Senat nu a reușit să ocupe nici un fotoliu. Printre partidele care au intrat în Parlament a fost și Partidul Maghiar, care a avut mai puține procente pe țară, față de Partidul Național Liberal, dar a avut majoritatea absolută în circumscripțiile cu populație majoritar maghiară, ceea ce ia permis să ocupe mai multe locuri în Parlament. Câte 5 mandate de deputat au mai obținut și Partidul Țărănesc ( dr. N. Lupu ) și Partidul Poporului împreună cu Partidul Național. Un alt aspect îl constituie creșterea partidelor parlamentare de la trei în legislativul trecut la cinci în prezent.

Parlamentul rezultat în urma alegerilor din 1928 s-a întrunit pentru prima dată la 22 decembrie 1928, și-a desfășurat activitatea pe durata a trei sesiuni ordinare și a fost dizolvat la 30 aprilie 1931. În reprezentarea grafică de mai jos de poate observa ponderea foarte mare a Partidului Național Țărănesc în Adunarea Deputaților, practic opoziția este redusă la 10,1%, deținând doar 39 de mandate. Ponderea covârșitoare în Cameră o are Partidul Național Țărănesc cu 89,9% din mandate.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1928-1931

IV.2.B.d Alegerile parlamentare din iunie 1931 și structura politică a Parlamentului din perioada 1931-1932

Au fost organizate de un guvern de ,,uniune națională” prezidat de N. Iorga. Decizia de forma un guvern de ,,uniune națională” i-a aparținut regelui Carol al II-lea care, trebuia să demonstreze falimentul partidelor politice.

Și de această dată, așa cum a dovedit practica politică din România, formațiunea guvernamentală a câștigat alegerile. Cartelul de Uniune Națională a trecut pragul electoral de 40% care să-i permită să beneficieze de ,,prima electorală”, obținând 47,5% din voturile valabil exprimate. Acest procent i-a adus 74,6% din mandate în Cameră și 80,9% din mandatele în Senat.

Rezultatele alegerilor din 1931 (%)

Numărul de mandate în Parlament obținut de partidele politice în urma alegerilor din 1931

Așa cum am relatat și mai sus și după cum reiese din graficul și tabelul prezentat, alegerile au fost câștigate de Uniunea Națională, care a beneficiat de sprijinul Guvernului, de ,,zestrea guvernamentală” și de ,,prima electorală” Acest fapt i-a permis să-și asigure o majoritate confortabilă în cele două camere ale Parlamentului. În Adunarea Deputaților avea 289 de mandate, față de 98 cât deținea opoziția, iar în Senat avea 113 mandate în Colegiul universal, față de doar cele 4 mandate deținute de opoziție. În Senat, doar Partidul Național Țărănesc a reușit să obțină un mandat și Partidul Maghiar patru mandate.

Uniunea Națională era un mozaic politic, fără unitate format din Partidul Național condus de N. Iorga, formațiunea politică a lui Constantin Argetoianu și alte diverse asociații profesionale. Victoria în alegeri a acestei grupări politice a fost favorizată, pe lângă aspectele menționate mai sus, de cartelul electoral încheiat cu Partidul Național Liberal, care a primit 73 de locuri în Adunarea Deputaților.

De remarcat, că Partidul Național Țărănesc , chiar dacă s-a clasat pe locul al doilea, a obținut doar 14, 99 din voturi, față de 77, 76% cât obținuse în alegerile din decembrie 1928, deci cu 62,77% mai puține. Dacă în Legislativul precedent beneficia de 289 de mandate în Cameră, acum avea doar 30, iar în Senat doar unul, față de 115. Acest fapt s-a datorat politicii duse de național-țărăniști în timpul crizei, dar și neînțelegerilor interne din partid.

Un aspect ce mai atrage atenția în urma analizei rezultatelor acestor alegeri este dublarea numărului de partide care au întrunit peste 2% din numărul total de voturi valabil exprimate, fapt ce le-a permis să ocupe câteva locuri în Parlament. Dacă în urma alegerilor precedente au fost 5 partide parlamentare, în urma acestor alegeri au fost 11. Acest fapt arată și fărâmițarea partidelor de pe scena politică după venirea lui Carol al II-lea la putere. Pe lângă Uniunea Națională și Partidul Național Țărănesc au mai obținut mandate: Partidul Național Liberal – Gh. Brătianu, Poporului Poporului, Partidul Maghiar, L.A.N.C., Partidul Țărănesc (dr. N. Lupu), Partidul Social Democrat, Partidul Țărănesc Democrat + Liga Cametei, Blocul Muncitoresc Țărănesc și Partidul Evreiesc.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1931-1932

Legislativul rezultat în urma acestor alegeri și-a desfășurat activitatea în Perioada 15 iunie 1931 și 10 iunie 1932 pe o durată de trei sesiuni, două ordinare și una extraordinară. Încheindu-și activitatea înainte de expirarea mandatului.

IV.2.B.e. Alegerile din iulie 1932 și structura politică a Parlamentului din perioada 1932-1933

Au fost organizate de guvernul țărănist condus de Alexandru Vaida – Voievod și s-au încheiat cu următoarele rezultate, după cum se poate observa și în reprezentările grafice de mai jos:

Rezultatele alegerilor din 1932

Numărul de mandate în Parlament obținut de partidele politice în urma alegerilor din 1932

Din analiza datelor statistice se observă se observă că Partidul Național Țărănesc a câștigat aceste alegeri cu 40,3% și a obținut 274 de mandate de deputat și 104 mandate de senator. Se constată o continuare a tendinței de fărâmițare a partidelor politice și de diversificare a partidelor parlamentare, fără ca majoritatea parlamentară să fie afectată, grație ,,primei electorale” introduse prin Legea electorală din 1926. Astfel, Partidul Național Țărănesc a primit 70,3% din locuri în Adunarea Deputaților și 77,4% din locuri în Senat. Chiar dacă țărăniștii au reușit și în aceste alegeri să câștige, iar datorită ,,primei electorale” să-și asigure o majoritate confortabilă în Parlament, nu au reușit să mai egaleze numărul de mandate pe care l-au avut în Parlamentul din 1928-1931. După cum se poate observa în reprezentarea grafică de mai jos ponderea Țărăniștilor este mai mică în Adunarea Deputaților, iar opoziția are aproape 30% din procente.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1932-1933

Parlamentul care a rezultat în urma acestor alegeri și-a desfășurat activitatea în perioada 30 iulie 1932 – 28 noiembrie 1933, pe durata a două sesiuni parlamentare ordinare, fiind dizolvat prin decret regal, la fel ca celelalte înainte de încheierea mandatului de patru ani.

IV.2.B.f. Alegerile din decembrie 1933 și structura politică a Parlamentului din perioada 1933-1937

Au fost organizate de Guvernul liberal prezidat de I. G. Duca și după cum se poate observa în graficul de mai jos, Partidul Național Liberal a reușit ca după cinci ani să câștige din nou alegerile, de data aceasta cu 50,99% din voturi, mai puțin cu 10,7% față de anul 1927 când s-a aflat ultima dată la guvernare și le-a câștigat cu 61,7%

Partidul Național Țărănesc, chiar dacă s-a clasat pe locul al doilea cu 13,92% din preferințele electoratului, a obținut cel mai slab rezultat de la înființarea sa din 1926.

Rezultatele alegerilor parlamentare din 1933

Numărul de mandate în Parlament obținut de partidele politice în urma

alegerilor din 1933

Partidul Țărănesc (dr. N. Lupu) s-a clasat pe locul al treilea, dar a obținut cu un mandat mai puțin în Cameră decât în alegerile precedente, iar în Senat nu a reușit să mai obțină nici un mandat, dar totuși și-a păstrat pondera în Parlament.

În acest Parlament, care a rezultat în urma alegerilor din 1933, au intrat: Partidul Național Liberal – Gh. Brătianu cu 10 mandate de deputat, L.A.N.C. cu 9 mandate, față de 11 în alegerile precedente, Partidul Național Agrar, Partidul Maghiar, Partidul Țărănesc Radical și Uniunea Agrară. Parlamentul și-a dus mandatul până în 1937, întrunindu-se în șase sesiuni, din care 5 ordinare și una extraordinară. A fost al doilea Legislativ din perioada interbelică care și-a desfășurat lucrările pe perioada a patru ani, celălalt fiind dominat tot de liberali.

Structura politică a Adunării Deputaților în perioada 1933-1937

IV.2.B.g. Alegerile parlamentare din decembrie 1937. Au fost organizate tot de liberali. În fruntea executivului a fost menținut Gh. Tătărescu datorită relațiilor bune pe care le avea cu Carol al II-lea, și care ocupa această poziție încă din 1933, după asasinarea lui I.G. Duca pe peronul gării din Sinaia. După o campanie electorală în care liderii politici au luat decizii care a produs confuzie în rândul electoratului, alegerile s-au desfășurat într-o atmosferă de liniștedar au avut un rezultat neașteptat pentru clasa politică din România, partidul de guvernământ a pierdut alegerile și mai mult decât atât, niciun partid politic nu a reușit să mai atingă pragul electoral de 40%, care să-i permită să beneficieze de ,,prima electorală”. Rezultatul acestor alegeri, conform datelor publicate în ,,Monitorul oficial” din 30 decembrie 1937 arată în felul următor: Partidul Național Liberal 35,92%, Partidul Național Țărănesc 20,44% și marea surpriză a acestor alegeri a constituit-o Gruparea politică ,,Totul pentru Țară”, care s-a clasat al treilea în preferințele alegătorilor, cu 15,58% din voturi. Partidul condus de Octavian Goga, care a fost chemat la guvernare de Carol al II-lea, a întrunit doar 9, 15% din preferințele electoratului.

Rezultatele alegerilor parlamentare din 1937

Numărul de mandate în Parlament obținut de partidele politice în urma alegerilor din 1937

După cum se poate observa în reprezentarea grafică de mai sus, Partidul Național Liberal nu a obținut 40% din voturile exprimate de către alegători pentru a putea să primească cel puțin 70% din mandatele parlamentare așa cum s-a întâmplat cu toate partidele care au câștigat alegerile de la introducerea ,,primei electorale” în 1926. În aceste condiții liberalilor le-au fost repartizate doar 36,4% din mandatele de deputat și 39,2% din cele de senator. Rezultatul acestor alegeri a făcut ca guvernul liberal, prezidat de Gh. Tătărescu, aflat la putere, să cadă, fapt unic în istoria României. Pentru prima dată în perioada interbelică alegătorii au votat în număr mare împotriva guvernului, dar nu au știut spre ce formațiune politică să se îndrepte. Aceste alegeri arată criza regimului democratic din România. Voturile celor mai mulți alegători (20,05), care nu au votat cu puterea s-au dus spre grupări politice de extremă dreapta, care s-au situat pe locurile trei (Totul pentru Patrie), respectiv locul patru (P. Național Creștin).

Rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 1937 au complicat mult situația politică din România și au deschis drumul lui Carol al II-lea spre o guvernare absolutistă. Chiar dacă nici un partid politic nu obținuse 40% din voturi, ,, obiceiul parlamentar și constituțional impunea ca guvernul să fie format din partidul de opoziție cu cele mai multe voturi obținute”, nota Z. Boilă în memoriile sale, dar Carol al II-lea a ales altă variantă. Astfel, la sfârșitul lunii decembrie 1937 a fost chemat la guvernare liderul Partidului Național Creștin, Octavian Goga, care obținuse în alegeri doar 9,15% din voturile valabil exprimate și se situa abia pe locul al patrulea.

Structura politică a Adunării Deputaților rezultată în urma alegerilor din 1937

Parlamentul rezultat în urma acestor alegeri nu s-a mai întrunit, a fost dizolvat la 18 ianuarie 1938, înainte de data fixată pentru deschiderea sesiunii parlamentare. Această decizie a atras după sine, în fapt și anularea alegerilor din decembrie 1937. Guvernul Goga a convocat alegeri parlamentare pentru luna martie 1938, care însă nu au mai avut loc. Guvernul Goga a fost înlocuit cu guvernul prezidat de Patriarhul Miron Cristea, Constituția și legislația electorală ai fost modificate , astfel că următoarele alegeri au fost desfășura în 1939 după o legislație diferită și în condiții speciale.

Alegerile parlamentare din decembrie 1937 au marcat sfârșitul regimului democratic-parlamentar din România.

IV.2.C. Alegerile electorale organizate pa baza Decretului – lege din 1939 și structura Parlamentului din perioada 1939-1940

Au fost singurele alegeri organizate pe baza acestei legi și primele alegeri ,,fără opțiune” din istoria României. Acestea au fost organizate de guvernul Frontului Renașterii Naționale, prezidat de Armand Călinescu. Alegerile s-au desfășurat la date de 1 iunie pentru Adunarea Deputaților și la data de 2 iunie pentru Senat, și au fost precedate de o campanie electorală foarte scurtă și lipsită de incidente Cei 2 025 123 de cetățeni cu drept de vot urmau să opteze pentru 258 de deputați din 462 de candidați înscriși pe listele Partidului Frontului Renașterii Naționale, singura formațiune politică ce a avut dreptul să candideze, celelalte fiind desființate. Din cei înscriși în listele electorale ale Frontului Renașterii Naționale, doar o treime erau nume noi, restul fiind foști parlamentari, unii foarte apropiați regelui Carol al II-lea. Printre aceștia se numără: fostul liberal Gh. Brătianu, Premierul în funcție, Armand Călinescu, fostul premier țărănist Alexandru Vaida – Voievod, fostul premier liberal Gh. Tătărescu, A. C. Cuza și nu mai puțin celebrul Nicolae Iorga.

Alegerile, în mod evident, au fost câștigate de singurul partid care a candidat, Frontul Renașterii Naționale, cu 100% din voturile celor 85% din cei cu drept de vot.

Organizarea alegerilor, cât și rezultatul acestora l-au încântat pe Regele Carol al II-lea, care în notele sale zilnice, menționa: ,,Alegerile de ieri s-au petrecut cât se poate de bine (…). Cetățenii și-au făcut datoria în liniște și demnitate. Mare succes pentru guvern ai cărui membri sunt mai peste tot în capul listelor”

Parlamentul rezultat în urma acestor alegeri și-a desfășurat activitatea în perioada 7 iunie 1939 – 5 septembrie 1940 pe parcursul a patru sesiuni parlamentare, dintre care trei extraordinare și una ordinară. Lucrările acestui Parlament unic în istoria României, un instrument politic în mâna lui Carol al II-lea s-a întrunit în total doar 84 de zile. Ultima sesiune parlamentară a durat doar 7 zile și și-a desfășurat activitatea în perioada 29 iunie-6 iulie 1940.

Componența noului Parlament era total diferită de a celorlalte Corpuri Legiuitoare din perioada interbelică organizate pa baza votului universal. Dacă în perioada 1919-1937 structura politică era variata, acum toți parlamentarii sunt membri ai partidului unic, Frontul Renașterii Naționale, primul partid unic din istoria României. Structura acestui Parlament este dată de cele trei categorii profesionale: agricultură și meserii, industrie și comerț, ocupații intelectuale.

IV. 3. Alegerile parlamentare din perioada interbelică în județul Bacău

Introducerea votului universal în 1918 a dus la democratizarea vieții politice din România, numărul celor înscriși pe listele electorale crescând semnificativ. În 1919 din cei 1 916 225 de alegători înscriși, 41 776 erau din județul Bacău, dar majoritatea celor care aveau drept de vot erau țărani, neștiutori de carte, astfel că 30,2% din buletinele de vot au fost anulate, fapt care s-a ameliorat spre sfârșitul perioadei interbelice.

Alegerile parlamentare, în județul Bacău, s-au desfășurat în aceiași atmosferă în care s-au desfășurat la nivelul întregii țări. Partidul aflat la putere folosea întregul aparat administrativ pe care îl avea la dispoziție, introducea starea de asediu, înlocuia prefecții, făcea propagandă prin intermediul reprezentanților administrației publice asupra cărora făcea și presiuni, pentru a-și asigura majoritatea locurilor în Parlament.Intimidarea opoziției era o practică folosită frecvent în campaniile electorale, de exemplu în timpul campaniei electorale din mai – iunie 1920 în județul Bacău mai mulți membri ai partidelor de opoziție, printre care Partidul Socialist și Partidul Țărănesc au fost arestați. În comuna Racova, pe motiv că făceau ,,propagandă anarhică” a fost arestat un candidat al Partidului Țărănesc, iar în comuna Parincea, doi candidați ai aceluiași partid ,,au fost loviți cu ciomege” de către primar și de către doi susținători ai grupării politice conduse de generalul Alexandru Averescu.

Un rol important în campaniile electorale l-a avut propaganda, folosită atât de partidele de la putere cât și de cele din opoziție. Aceasta se făcea fie prin intermediul publicațiilor cum ar fi ,,Mișcarea Bacăului” a Partidului Național Liberal – Gh. Brătianu, ,,Curentul Bacăului” oficiosul țărăniștilor sau prin cotidianul independent ,,Bacăul”. Campanie electorală mai făceau partidele și prin întâlniri directe cu alegătorii, de exemplu liberalii au organizat o intensă campanie electorală în mai 1931, desfășurând întâlniri cu alegătorii în mai multe localități din județ. La Moinești au participat peste 2000 de oameni, atât din zona Moinești, dar și alegători din Târgu Ocna sau Comănești în frunte cu liderii lor locali. Întâlnirea având loc în Parcul Băilor, neexistând nicio sală în localitate în care să încapă atâtea persoane. Și candidații Uniunii Naționale s-au întâlnit cu alegătorii duminică, 17 mai 1931, cu candidații din comuna Racova, în fața cărora au venit politicieni de frunte, precum: Panait Cantilii, Leonida Dumitrescu, I. Chirnoagă, I. Gruia, profesorii universitari Teodor Popovici, N. Zuiță ș.a. S-au ținut discursuri prin care încercau să atragă voturile celor prezenți. Profesorul I. Chirnoagă spune că dacă a primit să candideze pe listele guvernului este ca răspuns la apelul lui Nicolae Iorga. A ales să candideze ,,pentru salvarea țării” Un alt candidat pune răspunderea pe umerii alegătorului ,,Alegătorul este ca un soldat conștiincios, care vrea să servească țara la nevoie. Salvarea acestei țări, nu vine decât de la noi, de la alegătorii cinstiți, care își vor da votul cu conștiința împăcată.”

Propaganda a însoțit campania electorală din județul Bacău de la primele alegeri parlamentare organizate pe baza votului universal în 1919, până la cele din 1937. Astfel, în timpul campaniei electorale din 1919, șeful organizației județene a Partidului Conservator Progresist, Nicolae Ghica, într-o informare trimisă premierului Artur Văitoianu preciza ,,în Plasa Muntelui administratorul de plasă Popescu merge din casă în comunele distruse de pe linia frontului și spune la toți că dacă nu vor vota pe candidații liberali, nu vor primi despăgubiri. În comunele Agăș și Brusturoasa s-au adus turme de vite, care rămân în oborul primăriei în loc să fie distribuite locuitorilor, cărora li se zice că vor primi vite numai dacă vor vota cu liberalii.” În timpul campaniei electorale din 1937 în comuna Mănăstirea Cașin, Ion Nicolau, vicepreședintele organizației din Bacău a Partidului Național Țărănesc, adresându-se alegătorilor spunea ,,Țăranul care nu se sub steagul acestui partid este un trădător al fraților săi și un vânzător al intereselor lui și al copiilor lui”, iar un alt coleg de partid într-o întrunire cu alegătorii din municipiu Bacău denigrează imaginea liberalilor și pe a celor care votează cu această formațiune politică încercând să atragă voturile alegătorilor: ,,Netrebnic și mișel este acela care nu are curajul să intre și să lupte pentru izbânda Partidului Național Țărănesc. Liberalii, de când au venit la putere, au întărit băncile la falimentare, au asuprit viața, țăranul nu are decât greutăți. Partidul Național Liberal este dușmanul țăranului.”

Autoritățile publice care se ocupau cu organizarea campaniilor electorale și a alegerilor, relatau că atmosfera a fost liniștită și lipsită de incidente. De exemplu în legătură cu alegerile din iulie 1932 prefectul Bacăului, Jurgea-Negrești a precizat că s-au desfășurat în liniște la fel ca cele precedente

La alegerile parlamentare pentru Adunarea Deputaților din noiembrie 1919, pe primul loc în județul Bacău s-a clasat Partidul Țărănesc cu 38,83% din voturi, urmat de Partidul Național Liberal cu 34,85% din voturi, Partidul Conservator Progresist cu 23,32% din voturi și Partidul Socialist cu 2,71% din voturi. Pe baza acestor voturi, țărăniștii au obținut 3 mandate de deputat, liberalii au obținut 2 mandate, conservatorii 2 mandate, iar socialiștii nici un mandat.

La alegerile parlamentare din 1920 organizate de guvernul prezidat de gen. Alexandru Averescu, toate cele 5 mandate de deputat ce reveneau județului Bacău au fost câștigate de Partidul Poporului care a obținut 60,5% din voturile băcăuanilor, mai mult cu aproape 15% decât voturile obținute de această grupare politică la nivelul întregii țări, unde a obținut doar 44, 64% din voturi. Partidul Național Liberal a obținut doar 6, 23% din voturi, iar Partidul Socialist 3,36%, cu aproape un procent mai mult decât în alegerile parlamentare precedente, dar fără să reușească să trimită vreun deputat în Parlament.

La alegerile parlamentare organizate de liberali în 1922, cele mai multe voturi au revenit partidului de guvernământ, care a obținut 68, 48% dintre voturile băcăuanilor spre deosebire de Partidul Poporului, care a cunoscut o înfrângere dramatică obținând doar 3,70% din voturi. Printre preferințele alegătorilor din județul Bacău s-a mai aflat și Partidul Țărănesc care a fost votat de 26,26% dintre electori, reușind să trimită un reprezentat în Adunarea Deputaților, ceilalți 4 fiind trimiși de Partidul Național Liberal. La alegerile parlamentare din 1922 a mai depus liste pentru Adunarea Deputaților în județul Bacău și Partidul Naționalist Democrat, dar nu a primit decât 1, 73% din voturile băcăuanilor.

La alegerile parlamentare din 1926 organizate de guvernul prezidat de Alexandru Averescu, Partidul Poporului s-a aflat din nou în topul preferințelor alegătorilor băcăuani cu 62, 82% din voturi și cu 4 mandate de deputat. Pe locul al doilea s-a situat Partidul Național Țărănesc cu 20,9% din voturi, urmat de Partidul Național Liberal – Duca cu 11,96% din preferințele băcăuanilor, ambele reușind să trimită câte un reprezentant în Adunarea Deputaților. De 3,16% dintre băcăuani a fost votat și L.A.N.C., dar fără să poată trimite un reprezentant local în Adunarea Deputaților. Se remarcă în continuare trendul general care se manifestă și la nivelul țării ca băcăuanii să voteze cu partidul aflat la putere.

În 1927 Partidul Național Liberal a fost chemat din nou la guvernare, a dizolvat Parlamentul și a organizat alegeri parlamentare pe care le-a câștigat cu un scor confortabil la nivelul întregii țări, dar și în județul Bacău, unde a obținut 82,67% din voturi și a primit 5 din cele 6 mandate de deputat ce reveneau conform Legii electorale din 1926 județului Bacău. Celălalt mandat a fost câștigat de Partidul Național Țărănesc, care a obținut 11, 36% din voturile valabil exprimate în județ. Se menține în preferințele băcăuanilor L.A.N.C., cu 3,43% din voturi, dar cunoaște o înfrângere zdrobitoare Partidul Poporului cu doar 1,77% din preferințele băcăuanilor.

În urma alegerilor parlamentare din 1928 toate mandatele de deputat din județul Bacău au fost câștigate de Partidul Național Țărănesc, care a obținut 79,56% din voturile băcăuanilor. Un scor bun în județul Bacău a obținut și Partidul Național Liberal – Duca, care a înregistrat 10,25% din voturi. Pe locul al treilea, cu 5,13% din voturi s-a aflat Partidul Țărănesc – Lupu, urmat de Partidul Poporului cu 2, 36% și L.A.N.C. cu doar 1,54% din voturi. Se remarcă și in aceste alegeri parlamentare victoria partidului de la putere, dar se observă și menținerea liberalilor în preferințele electoratului băcăuan. În schimb, față de alegerile din 1926 și 1927 se remarcă o scădere la jumătate a celor care au votat cu gruparea politică a lui A.C. Cuza. Partidul Poporului cunoaște o ușoară creștere față de alegerile precedente, reușind să depășească cu puțin pragul de 2% impus le legea electorală pentru a putea intra în Parlament.

Alegerile parlamentare din 1931 au fost câștigate, în județul Bacău, de Partidul Național Liberal – Duca cu 59,72% din voturi, urmat de Partidul Liberal –Brătianu cu 10,09% din voturi. Primul a primit 5 mandate de deputat, iar al doilea un singur mandat din cele 6 repartizate județului Bacău. Partidul Național Țărănesc care a câștigat alegerile precedente, nu a reușit să mai obțină niciun mandat de deputat în județul Bacău, primind doar 5,95% din voturile băcăuanilor. Partidul Poporului cunoaște o creștere în preferințele electoratului local de la 2,36 cât a obținut în alegerile precedente, la 5,65% în 1931. Peste 2% din preferințele băcăuanilor, dar fără să poată trimite deputați în Parlament, mai obțin Partidul Țărănesc – Lupu cu 4,29% din voturi și Partidul Socialist Democrat cu 2,98% din voturi. Continuă curba descendentă în rândul preferințelor electorilor băcăuani L.A.N.C., care de data aceasta nu reușește să atingă nici pragul de 1%. O noutate pe eșichierul politic băcăuan este Partidul Evreesc, care obține 1,39% din voturi. În cadrul acestor alegeri parlamentare se constată o creștere a numărului de partide politice, tendință înregistrată la nivelul întregii țări și care se va accentua în viitor.

Alegerile din 1932 au fost organizate de către țărăniști, aflați din nou la guvernare, dar care în județul Bacău au obținut cu aproximativ zece procente mai puțin decât media pe țară, întrunind doar 30,27% din voturile valabil exprimate. A fost pe primul loc, dat nu a atins pragul de 40% și a obținut doar 3 din cele 6 mandate de deputat ce reveneau conform legii județului Bacău. Celelalte 3 mandate de deputat au fost câștigate de L.A.N.C., cu 20,83% din voturi, urmat de Partidul Național Liberal –Duca, cu 19,31% din voturi și Partidul Liberal Brătianu, cu 11,81% din voturi. Partidul Țărănesc – Lupu a obținut 4,33% din voturi, Partidul Poporului a întrunit 2,02%, Partidul Național Agrar nu a atins pragul de 2%, întrunind doar 1,42% din voturi, iar Partidul Evreesc mai puțin decât în alegerile precedente, doar 1,26% din voturi. O surpriză a acestor alegeri la nivelul județului Bacău a constituito gruparea politică a lui A.C. Cuza, care a ieșit pe locul al treilea cu 20,83% din voturi. Această grupare politică la nivelul întregii țări a reușit să obțină doar 5,33% din voturi. Ascensiunea extremei drepte în preferințele electoratului din județul Bacău se remarcă și prin voturile date Gărzii de Fier, 0,45%. În aceste alegeri situația în județul Bacău se prezintă diferit decât cea la nivelul întregii țări în ansamblu, ceea ce arată o creștere a educației în cadrul alegătorilor, care nu mai merg masiv cu partidul de guvernământ, dar se constată și o derută a alegătorilor, care nu mai au încredere în partidele vechi și se orientează spre grupări politice de extremă dreapta.

Din analiza făcută mai sus se constată că în perioada 1019 – 1932, numărul partidelor politice care au participat în alegeri a crescut după 1930, creștere ce a urmat tendința generală de la nivelul întregii țări. Dacă până în 1937 s-au prezentat în alegeri 3-4 partide, numărul lor a crescut la 5 în 1928, pentru ca în 1931 să ajungă la 8, iar în 1932 la 9 partide. În Județul Bacău exista în perioada interbelică o puternică comunitate evreiască, astfel că, dintre formațiunile politice ale minorităților, Bacău a funcționat o organizație a Partidului Evreesc. Acest partid, în alegerile din 1931 a obținut 571 de voturi, iar în 1932 a obținut doar 536 de voturi, reușind să adune cu puțin peste 1% din preferințele alegătorilor locali.

Se observă, din cele prezentate mai sus, că în Bacău și-au făcut prezența și grupările politice de extremă dreapta L.A.N.C. și Garda de Fier. Garda de Fier a participat la alegerile parlamentare din 1932 unde a obținut 205 voturi, respectiv 0,45%, față de 2,32% cât a obținut la nivelul întregii țări unde a obținut 5 mandate de deputat, câte unul în județele: Cahul, Covurlui, Neamț, Suceava și Tutova. În schimb, L.A.N.C. dacă în urma alegerilor din 1926, 1927,1928 și 1931 nu va reuși să trimită nici un deputat din Bacău în Parlament, în 1932, unul din cei 11 deputați ai grupării politice a lui A.C. Cuza este de pe listele depuse în județul Bacău.

Dacă până în 1926 alegerile parlamentare au fost câștigate de două ori și de Partidul Poporului, după această dată, cum se poate observa și în graficul de mai jos ele au fost câștigate alternativ de liberali și de țărăniști cu diferențe mari de scor.

Rezultate obținute de PP, PNL și PNȚ în jud. Bacău în perioada 1919 – 1932

Dacă analizăm rezultatele alegerilor vedem cu ușurință diferențele mari dintre rezultatele obținute de partidele politice de la o alegere parlamentară la alta, chiar dacă distanța dintre alegeri este aproximativ de un an și mai observăm că partidul care era la guvernare câștiga alegerile parlamentare. Acest aspect este numit de Marcel Ivan în lucrarea ,,Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice (1919-1932)”, drept ,,zestrea guvernului” și este identificată cu majoritatea alegătorilor care nu fac parte din niciun partid politic, nu sunt simpatizanți constanți ai niciunui partid politic și votează întotdeauna cu partidul aflat la guvernare. Mai jos avem un tabel cu rezultatele obținute de Partidul Poporului în jud. Bacău în raport cu cele obținute pe țară și o reprezentație grafică ce ilustrează elocvent această oscilație a alegătorilor.

“Zestrea guvernamentală“ a Partidului Poporului în jud. Bacău comparative cu România în alegerile pentru Adunarea Deputaților

Rezultatele obținute de Partidul poporului între 1920-1927 în jud. Bacău în raport cu cele pe țară

Analizând tabelul și graficul de mai sus observăm diferențe foarte mari între voturile pe care le-a obținut Partidul Poporului în urma celor patru alegeri pentru Adunarea Deputaților prezentate, atât în județul Bacău cât și la nivelul întregii țări. Se poate observa o sincronizare a electoratului băcăuan cu cel de la nivelul întregii țări în ansamblu. Totuși se poate observa că Partidul Poporului a obținut mai multe voturi în județul Bacău când era la guvernare și mai puține când era în opoziție, decât la nivelul țării, deci și ,,zestrea guvernului” în județul Bacău, a acestui partid a fost mai mare decât la nivelul țării. Dacă în județul Bacău zestrea guvernului era, în urma calculelor făcute de M. Dogan, de 59%, la nivelul țării ea nu depășea 40%, deci în Bacău ,,zestrea guvernului” era cu 19% mai mare decât la nivelul întregii țări. Oscilația mare dintre anii de guvernare (1920 și 1926) și cei de opoziție (1922 și 1927), care face ca ,,zestrea guvernului” să fie așa de mare, se explică, după cum susține M. Ivan prin ,,standardul general de viață modest al alegătorilor” Aceiași oscilație între voturile primite la guvernare și cele primite în opoziție se constată și în cazul Partidului Național Liberal, dar și al Partidului Național Țărănesc. În cazul Partidului Național Țărănesc, în urma analizei rezultatelor obținute în alegerile parlamentare în perioada 1927 – 1933 în județul Bacău, ,,zestrea guvernului este de 47,6%, față de cea pe țară care este de 39%, deci cu 8,6% mai mare. Acest fapt se poate observa și din graficul de mai jos.

Rezultatele obținute de Partidul Național Țărănesc 1927-1933 în jud. Bacău în raport cu cele pe țară

Partidele politice care și-au trimis deputați în Parlamentul României pe listele depuse în județul Bacău sunt: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Partidul Poporului, Partidul Conservator Progresist, Partidul Țărănesc, Partidul Liberal – Brătianu și L.A.N.C., ponderea mandatelor poate fi observată în graficul următor:

Ponderea mandatelor de deputat obținute de partidele politice în jud. Bacău în perioada 1919-1932

După cum se poate observa în graficul de mai sus cele mai multe mandate de deputat în județul Bacău le-au obținut Partidul Național Liberal (18), Partidul Național Țărănesc (10) și Partidul Poporului (8).

IV.4. Valorificarea informației documentare în cadrul cursului opțional Parlamentul României în perioada interbelică

Documentele au o putere de convingere foarte mare, iar cercetarea lor este una dintre cele mai active metode care poate fi folosită la ora de istorie. Perioada interbelică și tema propusă oferă multe surse documentare care pot fi folosite la oră, printre care amintim:

acte constituționale: Constituția din 1923 și Constituția din 1938;

legi electorale: Decretul-lege privind reforma electorală din 1918, Legea electorală din 1926, Decretul-lege privind reforma electorală din 1939;

regulamente de organizare și funcționare ale Adunării Deputaților și Senatului;

dezbateri parlamentare;

ordinea de zi a ședințelor parlamentare;

rezultate ale alegerilor parlamentare;

reflectarea în ziarele vremii a activității parlamentare și a desfășurării campaniilor electorale;

memoriile și jurnalele unor oameni politici precum: Nicolae Iorga, Grigore Gafencu sau Constantin Argetoianu;

afișe electorale ale campaniilor electorale din epocă;

fotografii ale politicienilor vremii;

imagini de la ședințele celor două Camere ale Parlamentului;

documente în legătură cu desfășurarea alegerilor, cu listele de alegători, cu cărțile de alegători, cu activitatea din secțiile de votare care s-au păstrat în Arhivele Naționale dau Județene.

Prin aceste surse elevii pot intra în atmosfera Parlamentului interbelic și pot să înțeleagă mai bine mecanismele acestei instituții fundamentale pentru un stat democratic.

Multitudinea de documente implică și o selecție a lor, care revine profesorului și o interpretare critică, pe care profesorul trebuie să aibă grijă să o formeze la elevii săi. Jurnalele și memoriile sunt documente istorice subiective care prezintă percepția personală a autorului despre evenimentul relatat. De aceea, chiar dacă sunt surse primare, informațiile oferite trebuie luate cu rezervă și trebuiesc căutate și alte surse pentru a confirma cele menționate de autor. Dacă folosim aceste surse în caracterizarea altor personalități ale epocii, trebuie să vedem și relația personală sau politică avută cu acesta. De exemplu, C. Argetoianu, chiar dacă a fost colaborator politic al lui Alexandru Averescu, nu a fost un simpatizant al generalului, totuși relatează, ca nimeni altul, impactul pe care Al Averescu l-a avut asupra maselor în primii ani de după Primul Război Mondial.

Documentele oficiale, precum legile sau dezbaterile parlamentare reprezintă surse istorice importante. În cazul lor întrebările pe care trebuie să ni le adresăm sunt: Sunt publice sau secrete?, Au fost elaborate într-o perioadă de libertate sau au fost cenzurate? De exemplu Constituția din 1938, când studiem conținutul ei e necesar să cunoaștem și modul în care a fost adoptată.

Ziarele și revistele sunt o sursă foarte importantă de informare pentru perioada interbelică. Dar și aici trebuie să fim foarte atenți să vedem dacă erau independente sau erau publicații ale unor partide politice. Chiar și publicațiile ,,independente” puteau să fie simpatizante ale unor partide, guverne sau personalități politice.

Fotografiile, sursă importantă de informare pentru perioada interbelică, trebuie supuse și ele unei analize critice: Cine este autorul?, De ce a fost realizată fotografia respectivă și cu ce scop? Este autentică? Este un material de propagandă?

Fișe de lucru:

Fișa de lucru nr. 1

Citiți cu atenție textul de mai jos:

,,Art. 33. – Toate puterile Statului emana de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune si după principiile si regulile așezate in Constituțiunea de fata.

Art. 34. – Puterea legislativa se exercita colectiv de către Rege si Reprezentațiunea națională.

Reprezentațiunea naționala se împarte in doua Adunări: Senatul si Adunarea Deputaților.

Orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare.

Nici o lege nu poate fi supusa sancțiunii regale decât după ce se va fi discutat si votat liber de majoritatea ambelor Adunări.

Art. 35. – Inițiativa legilor este data fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative.

Totuși orice lege relativă la veniturile si cheltuielile statului sau la contingentul armatei trebuie sa fie votata mai întâi de Adunarea Deputaților.”

( Fragment din Constituția din 1923)

Sarcini de lucru:

Ce tip de sursă istorică este?

Când a fost scris textul acesta?

În ce scop a fost scris acest text?

De cine este exercitată puterea legislativă?

Care sunt cele două Camere ale Parlamentului?

Cine are inițiativă legislativă?

Fișa de lucru nr. 2

Citiți cu atenție textul de mai jos:

,, În fiecare sat Buruceanu aruncase în treacăt numai două cuvinte: vine generalul. Atât fusese de ajuns pentru ca tot satul să se adune și să se alinieze pe două rânduri nesfârșite, de o parte și de alta a drumului. Bărbați bătrâni și tineri, femei, copii – veniseră toți. Se goliseră toate casele și fiecare mai trimiseseră la câmp, după ai lui, ca să nu lipsească nimeni, și să-l vadă pe sfântul tot omul.

Și parcă ar fi fost oamenii înțeleși de mult între ei: cum erau aliniați și așezați într-un loc, așa îi găseam și în celelalte, cum s-au desfășurat lucrurile în primul sat așa s-au desfășurat în fiecare din câte am străbătut (…). Averescu cobora din automobil, îmbrăcat în mantaua sa albastră, fără galoane, din timpul războiului și înainta spre emoționați cu ochii zgâiți, când primarul, când popa, când un învățător, încercau să îngâne o cuvântare, dar li se opreau vorbele în gât…Generalul le strângea mâna, nu le spunea nimic și pornea pe jos de-a lungul rândurilor de oameni și atunci începea ne mai pomenitul spectacol. Bărbații cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc și șopteau ține-l Doamne, ține-l pentru mântuirea noastră! sau alte formule asemănătoare, căci formulele variau din sat în sat și din om în om – dar atitudinea a fost aceeași ca și atmosfera…”

( C. Argetoianu, Memorii, vol. VI)

Sarcini de lucru:

Ce tip de sursă istorică este?

Ce știți despre autor?

Când a fost scris textul și în ce scop?

Este o sursă obiectivă sau subiectivă?

Despre ce personalitate politică relatează autorul?

Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere despre popularitatea lui Al Averescu susținând-o cu două informații din text.

Fișa de lucru nr. 3

Analizați cu atenție sursa de mai jos:

( Fragment de pe prima pagină a ziarului ,,Bacăul)

Sarcini de lucru:

Ce tip de sursă istorică este?

Din ce perioadă este sursa?

Este o sursă obiectivă sau subiectivă?

Despre ce personalitate politică relatează?

Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere despre personalitatea la care referire articolul.

Fișa de lucru nr. 4

Analizează cu atenție sursa de mai jos:

(Comunicat către alegători)

Sarcini de lucru:

a. Ce tip de sursă istorică este?

Din ce perioadă este sursa?

Este o sursă obiectivă sau subiectivă?

Formulați, pe baza sursei date, un punct despre cum puteau să voteze alegătorii.

CAPITOLUL V

STRUCTURA SOCIO-PROFESIONALĂ ȘI PERSONALITĂȚILE PARLAMENTULUI INTERBELIC

V.1. Structura socio-profesională a Parlamentului interbelic

Alături de structura politică un rol important în înțelegerea parlamentarismului interbelic o are și structura socio-profesională. Stabilirea cu exactitate a profesiilor senatorilor și deputaților este dificil de făcut pentru că numărul acestora a fost foarte mare în perioada interbelică, iar stabilirea profesiilor se poate face pe baza propriilor declarații pe care le făceau senatorii sau deputații când își începeau mandatul. Unii au scris două profesii, iar alții au declarat funcția pe care o dețineau, de exemplu ,,director de bancă”, ,,ministru”, sau ,,inspector” Totuși datele existente ne permit să ne facem o imagine despre domeniul de activitate al parlamentarilor, despre pregătirea lor intelectuală, despre mediul social din care proveneau, dar și cât de reprezentativă era această instituție pentru societatea românească. În perioada cuprinsă între 1919 și 1937, după datele oferite de M. Dogan în lucrarea ,,Analiza statistică a democrației parlamentare din România”, din Parlamentul României au făcut parte: avocați, agricultori, profesori universitari, profesori din învățământul preuniversitar, proprietari, institutori, preoți, înalți prelați, medici, ingineri, artiști, pensionari, industriași, comercianți, directori de bancă, ofițeri superiori, notari publici, farmaciști, directori ai unor întreprinderi particulare, plugari, rentieri, revizori, miniștri, cooperatori, tipografi, consilieri, economiști, experți contabili, muncitori, chiar și un student. Paleta socio-profesională a Parlamentului României s-a lărgit considerabil în perioada interbelică comparativ cu perioada anterioară, datorită introducerii votului universal.

Dacă înainte de introducerea votului universal și de înfăptuirea reformei agrare, în anul 1911, cea mai numeroasă categorie socio-profesională din Parlament era cea a proprietarilor și marilor agricultori, cu 44,8%, avocații situându-se pe locul al doilea cu 28,5% din totalul parlamentarilor, în perioada 1922-1937, fără excepție, categoria socio-profesională cea mai numeroasă a fost cea a avocaților. Ponderea acestora a fost de 35,5% din totalul parlamentarilor în ambele Camere. Ponderea cea mai mare au avut-o în Legislativul dominat de țărăniști din anii 1928-1931, când au atins pragul de 40% din totalul parlamentarilor, iar cea mai scăzută pondere au avut-o în Legislativul dominat de partidul condus de gen. Al. Averescu din anii 1926-1927, înregistrând 31,5% din totalul profesiilor declarate, dar situându-se tot pe primul loc. Avocații au fost devansați din nou, în Legislativul organizat pe baze corporatiste din anii 1939-1940, de agricultori și proprietari funciari, care reprezentau 21,85% din totalul profesiilor spre deosebire de avocați care reprezentau doar 20, 45%. În perioada 1922-1937 avocații erau cei mai numeroși, atât în Senat cât și în Adunarea Deputaților, dar ponderea lor a fost cu 16, 5% mai mare în Cameră decât în Senat. În Cameră, din cei 2689 de deputați din perioada 1922-1927, un număr de 1123 au declarat ca având profesia de avocat, adică 41,8%, iar în Senat, din cei 1664 de senatori din perioada 1922-1927, un număr de 421 au declarat ca având profesia de avocat, adică 25,3%.

A doua categorie profesională din Parlamentul interbelic până în 1937 a fost cea de agricultor. Chiar dacă majoritatea electoratului român dintre cele două războaie mondiale a fost din lumea satului și principala lui ocupație a fost agricultura, reprezentativitatea lui ca și categorie socială în Parlament nu se regăsește la scara reală. Cu termenul de ,,agricultori” erau desemnați cei care aveau preocupări legate de domeniul agricol, cei care reprezentau interesele marilor proprietari de pământ, a rentierilor și într-o proporție destul de mică interesele țăranilor obișnuiți, ai lucrătorilor agricoli. Categoria socio-profesională a agricultorilor era a doua ca pondere în ordinea declarată a profesiilor din Parlament, fără să fi atins în perioada 1922-1927, procentul de 10% ca medie între cele două Camere. Doar în Senat, chiar dacă s-au aflat pe locul patru, procentual au stat mai bine, cu o medie de 7,2%, față de 6,3% în Cameră. În Legislativul din anii 1922-1927 depășind 10%, înregistrând o pondere de 14,6% din totalul profesiilor, spre deosebire de Cameră unde nu au atins decât pragul de 9,6% în Legislativul din anii 1934-1937.

A treia categorie profesională era cea a profesorilor universitari, cu 6,5% din totalul profesiilor declarate, iar a patra a fost cea a profesorilor din învățământul secundar, cu 6,2% în perioada 1922-1937.Dacă luăm împreună cele două categorii de profesori, pe cei din mediul universitar și pe cei din mediu preuniversitar, remarcăm că depășesc numărul agricultorilor, formând a doua categorie socio-profesională din Parlamentul interbelic. Numărul mare al avocaților și al profesorilor ridică nivelul cultural al instituției și nivelul dezbaterilor parlamentare. Tot peste 5% din ponderea socio-profesională o dețin și proprietarii (6,1%) și institutorii (5%).

Urmează mai multe categorii profesionale care dețin peste 1% din ponderea profesiilor declarate de parlamentari în perioada 1922-1937, dar care nu ating pragul de 5%: preoți (4,5%), înalți prelați (4,2%), medici (3,7%), ingineri, arhitecți, agronomi (3%), artiști (2,9%), ,,ofițeri în rezervă” (1,8%), pensionari (1,4%), industriași (1,4%), comercianți (1,3%) și directori de bancă (1,1%). Sub 1% dintre parlamentari, s-au declarat: ofițeri superiori (0,5%), notari publici (0,5%), farmaciști (0,4%), directori de întreprinderi particulare (0,3%), funcționari particulari (0,3%), ,,doctori în drept (0,3%), plugari (0,2%), rentieri (0,2%), revizori, miniștri, cooperatori, funcționari ai bisericilor, tipografi, reprezentanți ai organizațiilor muncitorilor, consilieri, muncitori, toți cu 0,1%. Mai sunt 2 economiști, 2 experți contabili, 2 foști miniștri, și câte un meseriaș, un student, un invalid de război, un magistrat, un funcționar public superior, un inspector și un consilier eparhial. La aceștia se mai adaugă 5,1% dintre parlamentari care nu și-au declarat profesia.

Din cele prezentate mai sus vedem că toate categoriile profesionale sunt prezente în Parlamentul României interbelice, o pondere mare având avocații, profesorii și agricultorii. Numărul mare al avocaților și al profesorilor ridică nivelul cultural al instituției și nivelul dezbaterilor parlamentare, dar în contextul în care 75-78%din populația României interbelice era formată din țărani, iar în perioada 1922-1937 doar 10 membri ai Parlamentului, 9 în Cameră și doar unul în Senat, adică 0,2% s-au declarat ,,plugari”, interesele acestei categorii sociale erau slab apărate de către cei care cunoșteau cel mai bine problemele cu care se confruntă. Aceiași slabă reprezentativitate în Parlament au avut și muncitorii. În cele 7 Corpuri Legiuitoare din perioada 1922-1937, doar 3 muncitori au pătruns în Parlament, dintre care 2 în Legislativul din 1922-1926 și unul în cel din 1931-1932.Asta în contextul în care în România industria începea să ia amploare și numărul celor care munceau în domeniul industrial ajunseseră la cca 800 000 – 1 000000.

În 1939-1940, pentru prima dată în istoria parlamentarismului românesc, reprezentanții națiunii nu mai era împărțiți pe considerente politice, ci pe trei categorii: agricultură și meserii, comerț și industrie și ocupații intelectuale, Parlamentul rezultat avea o structură corporatistă și cuprindea un număr de 258 de deputați și 229 de senatori. Dacă analizăm structura profesională a Parlamentului, observăm că pentru prima dată de la introducerea votului universal în 1918, avocații au fost devansați de agricultori și proprietari funciari. Avocații au o pondere de 20,45% din totalul membrilor celor două Camere, iar agricultorii și proprietarii funciari au o pondere de 21,85%, deci cu 1,40% mai mult. Procentul nu este mare, dar arată o inversare a raportului dintre celor două categorii sociale. Trebuie să avem în vedere, ca și in legislaturile precedente că ,,agricultorii” nu erau neapărat reprezentanții țăranilor, ci ai celor cu interese economice majore în lumea satului. De asemenea, dacă în ansamblu, în cele două Camere numărul avocaților este devansat de cel al agricultorilor și proprietarilor financiari, trebuie să menționăm că în Adunarea Deputaților, avocații reprezintă în continuare cel mai numeros grup profesional cu 29,5%, respectiv 76 de deputați dintr-un total de 258. A treia categorie profesională ca reprezentativitate în Parlamentul din perioada 1939-1940 o constituie cea a întreprinzătorilor, cu 17, 3%, proporția fiind în Adunarea Deputaților de 23,2%, iar în Senat de 11,4%. Nu trebuie să pierdem din vedere că în Senat erau, pe lângă cei 88 de deputați aleși, un număr similar de senatori numiți de rege și senatorii de drept, fapt ce face ca situația din Adunarea Deputaților să fie mai concludentă pentru analiza noastră. În continuare, ca și în perioada precedentă, o pondere importantă în cele două Camere ale Parlamentului o au profesorii, cu 11,15%, procentul lor fiind mai ridicat în Senat, respectiv 12,2%, reprezentând a doua categorie profesională a acestei Camere a Legislativului. Trebuie remarcat și procentul semnificativ ridicat al muncitorilor și țăranilor, în comparație cu perioada 1922-1937, chiar dacă el rămâne în continuare scăzut dacă îl raportăm la populația României. Aceste categorii socio-profesionale reprezentau 4,35% din totalul categoriilor socio-profesionale din Parlament. Creșterea este semnificativă dacă privim și cifrele absolute. În toată perioada cuprinsă între 1922 și 1937 în cele 7 Parlamente care au funcționat, au existat 10 ,,plugari” și 3 muncitori, iar acum doar în Adunarea Deputaților erau 10 muncitori și țărani. În Senat erau 11 muncitori. Muncitorii fiind pentru prima dată reprezentați în această Cameră a Parlamentului. Alte categorii socio-profesionale întâlnite în Parlamentul corporatist al lui Carol al II-lea erau: medici și farmaciști (2,45%), ziariști (0,4), pensionari (1,5%), ofițeri (3,7%), ingineri (3.3%), reprezentanți ai bisericii și ai comunității (3,5). În Senat mai întâlnim și artiști (4,4%), miniștri și secretari de stat (2,2%), preoți ex officio (11,8%), alte categorii (0,4%) și care nu și-au declarat datele (1,3%). O noutate absolută în istoria Parlamentului românesc a constituit-o dreptul femeilor de a vota și de a fi alese. Din acest Parlament a făcut parte prima femeie senator din istoria României, Maria Pop aleasă în Colegiul agricultorilor din Craiova. Chiar dacă prezența unei singure femei în Senatul României, a fost catalogată drept un ,,fapt monden”, trebuie să menționăm că Maria Pop nu era străină de implicarea în viața comunității, activând înainte de Primul Război Mondial pentru strângerea de fonduri destinate Crucii Roșii, iar în timpul primei conflagrații mondiale a mers pe front, ajutând răniții. Mai mult, ea s-a implicat și în viața politică a Craiovei, după ce în anul 1929 legea electorală a dat femeilor drepturi politice în alegerile locale, a fost viceprimar al orașului Craiova.

Situația socio-profesională a Parlamentului României era în discordanță cu realitatea socio-profesională a societății românești în ansamblu, care era predominant rurală. Era mai curând un Parlament format din intelectuali: avocați, profesori, medici, oameni de afaceri, un Parlament format din elitele societății românești. Acest fapt a ridicat în multe ocazii calitatea dezbaterilor, dar nu a reușit să crească prestigiu acestei insritiții în ochii opiniei publice, nici să tempereze excesele guvernului sau ale Regelui după 1930 și nici să rezolve toate problemele importante ale societății românești, sfârșind în anii 1939-1940 drept paravan pentru regimul autoritar a lui Carol al II-lea. Chiar dacă acest ultim Parlament al României Mari a avut o mai largă reprezentativitate fiind constituit pe baze corporatiste și a avut în rândurile sale și pe Maria Pop, prima femeie senator din istoria României, nu putem spune că a fost reprezentativ pentru societatea românească, el rezultând în urma unor alegeri ,,fără opțiune”, singurul partid care a avut dreptul să depună liste în alegeri a fost Frontul Renașterii Naționale, iar cei care puteau vota trebuiau să știe carte și să fi împlinit vârsta de 30 de ani.

V.2.Personalități marcante în Parlamentul interbelic

După cum am arătat în capitolul precedent, cea mai mare parte a parlamentarilor erau avocați, profesori universitari, profesori în învățământul preuniversitar, oameni de afaceri, medici, în marea lor majoritate oameni cu studii superioare efectuate în țară sau chiar în străinătate unde au intrat în contact cu ideile vremii și valorile democratice. Acest fapt a ridicat calitatea dezbaterilor care au avut loc în Parlamentul României în perioada interbelică. Cele două Camere ale Parlamentului au fost conduse de personalități remarcabile, nu doar ale clasei politice românești, ci și din domeniul cultural, științific, academic, etc. În perioada 1919-1940, la conducerea Adunării Deputaților s-au aflat: savantul Nicolae Iorga (1919-1920), scriitorul și academicianul Duiliu Zamfirescu (1920-1922), marele om politic liberal Mihail G. Orleanu ( 1922-1926), filosoful și academicianul Petre P. Negulescu (1926-1927), strălucitul inginer agronom și academician N. Săveanu (1927-1928 și 1934-1937), omul politic ardelean ce s-a implicat activ în unirea Transilvaniei cu România Ștefan Cicio Pop (1928-1931 și 1932-1933), distinsul matematician Dimitrie Pompei (1931-1932) și remarcabilul politician național-țărănist, dar și susținător al regimului autoritar al lui Carol al II-lea, Alexandru Vaida-Voevod (1939-1940).Nu mai puțin remarcabile au fost personalitățile care s-au aflat în fruntea Senatului, și anume: marele zoolog și membru de onoare al Academiei Române, Paul Bujor (1919-1920), generalul și fostul premier Constantin Coandă (1920-1922 și 1922-1927), liberalul Mihail Pheredyde (1922-1926), politicianul liberal Constantin I. Nicolaescu (1927-1928), chimistul, profesorul universitar și academicianul Nicolae Costăchescu (1928-1931 și 1932-1933), scriitorul Mihail Sadoveanu (1931-1932), omul politic liberal Leonte Moldovan (1934-1937), Savantul Nicolae Iorga (9-13 iunie 1939) și Constantin Argetoianu ( 15 iunie 1939-5 septembrie 1940).

Pe lângă președinții celor două Camere, din Parlamentul României au mai făcut parte reprezentanți de seamă ai politicii, culturii și științei românești, precum: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Alexandru Averescu, A.C. Cuza, I.I.C. Brătianu, Gh. Brătianu, Nicolae Titulescu, Mircea Cancicov, Octavian Goga, Petre Andrei, Simion Mehedinți, Paul Bujor, Cezar Petrescu, Ion Agârbiceanu, Ion Pillat, Victor Eftimiu, Ion Borcea, Iuliu Hațieganu, N. Vasilescu – Karpen, Octav Onicescu, dr. Ion Cantacuzino, Ștefan Zeletin, Victor Slăvescu, Gheorghe Zane, Gheorghe Tașcă, Ion Rădulescu, Constantin Rădulescu – Motru, Ioan Lupaș, Mihai Ralea, N.D. Cocea, Ion Nistor, Oscar Han, Costin Petrescu, Traian Lalescu, Victor Vâlcov, Constantin Stere. În Senatul României în perioada 1939-1940, Carol al II-lea a investit, printre alții, cu calitatea de senator pe: G.G. Mironescu, Dimitrie Gusti, C.C. Brătianu, Lucian Blaga, Mircea Cancicov, Iuliu Hațieganu, N. Malaxa, Istrate Micescu, Dimitrie Ghica, Grigore Antipa, Ion Agârbiceanu, Ion Brătescu Voinești, H. Hulubei, Emil Racoviță, Tiberiu Brediceanu, G. Enescu, I. Jalea etc.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanți oameni politici ai României din prima jumătate a secolului XX. Acesta s-a născut într-o localitate din Transilvania, a făcut studii de drept la Cluj Napoca, Budapesta și Viena. S-a implicat de tânăr în viața politică devenind membru al Partidului Național Român din Transilvania. În 1906 a devenit deputat în Parlamentul de la Budapestamilitând pentru drepturile românilor transilvăneni aflați sub stăpânirea Imperiului Austro-ungar. De asemenea, a fost un militant activ pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România. După realizarea Marii Uniri de la 1918 rămâne în viața politică, fiind una din cele mai sonore voci de pe scena politică românească. A fost Președinte al Partidului Național Român, iar după fuziunea cu Partidul Țărănesc, devine președintele Partidului Național Țărănesc. A ocupat de mai multe ori fotoliul de deputat în Parlamentul României în perioada 1919-1937 și a devenit senator de drept în Parlamentul lui Carol al II-lea, dar nu a putut să-și exercite funcția deoarece a refuzat să poarte uniforma Frontului Renașterii Naționale. De asemenea, a fost de trei ori Președinte al Consiliului de Miniștri în perioada: 16 noiembrie 1928-7 iunie 1930, 13 iunie-10 octombrie 1930 și 20 octombrie 1932-13 ianuarie 1933

În calitate de deputat a luat atitudine în problemele majore ale țării. În calitate de deputat al Partidului Național, aflat în opoziție, a avut o atitudine vehementă împotriva Adunării Constituante din anii 1922-1926, dominată de liberali ,,Ce reprezintă aceste Adunări, Cameră de revizuire sau Constituantă? Sunt ele chemate să revizuiască Constituția din 1866 sau să dea o Constituție nouă statului născut din unirea provinciilor românești? Și într-un caz și în celălalt – rostea de la tribuna Adunării Deputaților marele politician – Adunările alese în martie 1922 nu-și pot aroga dreptul de a hărăzi Constituția națiunii române, decât prin uzurpațiune și abuz de putere. În Prima ipoteză, nefiind îndeplinit nici una din condițiunile prescrise de art.128 al Constituțiunii din 1866, aceste Adunări nu pot constitui Camerele de revizuire în înțelesul acelui articol. Și mai puțin ele au dreptul în cealaltă ipoteză, de a pretinde caracterul de Constituantă”. Chiar dacă nu a recunoscut legitimitatea Adunării Constituante dominată de liberali și a declarat că, ,,Constituția votată de ele va rămâne nulă de drept” a respectat Legea fundamentală votată în 1923 și a guvernat pe baza ei, nemodificând-o atunci când s-a aflat la guvernare și a avut majoritatea în Parlament.

O altă problemă importantă din societatea românească a fost cea a monarhiei. A fost un susținător al reveniri lui Carol în țară, fapt ce s-a produs în timpul guvernării sale, la data de 8 iunie 1930. În ședința Parlamentului din 8 iunie, Iuliu Maniu spunea: ,,D-lor senatori, d-lor deputați, Partidul Național Țărănesc, care formează majoritățile parlamentare și reprezintă majoritatea opiniei publice a țării noastre, primește această propunere și se alătură cu însuflețire ca Reprezentanța Națională să declare drept moștenitor al tronului pe Alteța Sa Regală principele moștenitor Carol” Chiar dacă a susținut revenirea lui Carol în țară și a colaborat cu acesta în primii ani, nu a fost de acord cu politica autoritară dusă de Rege și a luat atitudine față de desființarea partidelor politice, trimițând Regelui un memoriu de protest în care menționează că ,,Partidele sunt expresia unei necesități organice a vieții de stat moderne (…). Ele nu sunt create prin legi, și prin urmare, nu pot fi desființate prin lege.”

Nu a participat la ședințele Senatului din perioada 1939-1940, refuzând să poarte uniforma Frontului Renașterii Naționale și nici nu a colaborat cu regimul condus de Ion Antonescu, acționând pentru răsturnarea și orientarea României spre alianța cu Națiunile Unite. A acționat împotriva instaurării regimului comunist, dar a fost arestat și condamnat în 1947 la temniță grea pe viață. Și-a ispășit pedeapsa în închisoarea de la Sighet, unde a și încetat din viață în anul 1953.

Alexandru Averescu a fost o personalitate aparte pe scena politică românească. S-a născut în anul 1859 în sudul Basarabiei, într-o familie modestă și a parcurs pe rând toate treptele carierei militare, de la simplu soldat la general și apoi mareșal. A intrat în viața politică în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, bucurându-se de o popularitate imensă pe care și-a câștigat-o în fruntea Armatei a II-a pe care a conduso în ofensiva de la Oituz-Mărăști din vara anului 1917. A fost supranumit pe front, datorită modului în care rezolva problemele soldaților săi ,,părinte al soldaților” sau ,,Tata Averescu”. Aceste aspecte l-au făcut să intre în conștiința populară ca simbol al rezistenței naționale și ca personalitate care face ca totul să fie posibil. În acest context și pe acest val de popularitate Alexandru Averescu a intrat în viața politică, înființând Liga Poporului, transformată ulterior în Partidul Poporului. A fost de mai multe ori deputat din partea partidului pe care l-a prezidat, dat de două ori a fost și Președinte al Consiliului de Miniștri, în perioada 13 martie 1920 – 17 decembrie 1921 și 30 martie 1926 – 4 iunie 1927.

În calitate de ministru s-a prezentat de mai multe ori în fața Parlamentului. În primul discurs rostit în fața Legislativului în calitate de Președinte al Consiliului de Miniștri a spus că ,,prima și cea mai de căpetenie a sa grijă este să pună stavilă oricărei încercări de a duce în rătăcire spiritele și de a zdruncina câtuși de puțin așezămintele noastre sociale” și a amânat Ședința Camerelor până la 25 martie 1920, când s-a prezentat din nou în fața Camerelor cu Decretul de dizolvare a primului Parlament al României Mari.

Aflat în opoziție în perioada 1922-1926 Alexandru Averescu nu a participat la ședințele Parlamentului și a interzis și reprezentanților propriului partid să participe la dezbaterile parlamentare. Această stare de fapt a ținut până în ianuarie 1925, când se decide să renunțe de la poziția de abținere de la lucrările Parlamentului. Chiar dacă membrii Partidului Poporului au primit permisiunea de a se întoarce în Parlament, Averescu a conținut să lipsească și să critice activitatea guvernului, dar și a celorlalte partide de opoziție, în întâlnirile de partid. Întoarcerea la lucrările Adunării Deputaților a fost privită ca ,,un mic eveniment politic”. Lipsa îndelungată din Cameră a făcut să nu participe la discutarea multor proiecte de lege importante, dar a fost prezent la discutarea Legii administrative pe care o considera o lege importantă pentru țară.

A participat la ședința Parlamentului din 4 ianuarie 1926 care dezbătea problema renunțării Prințului Carol la Tron, pronunțându-se pentru acceptarea renunțării și pentru proclamarea Principelui Mihai ca moștenitor la Tronul României, în discursul său spunând printre altele ,,Partidul Poporului va vota fără nici o rezervă legea pentru promovarea A.S.R. Principele Mihai, de Moștenitor al Tronului României, cerându-i ca providența să-i călăuzească pașii pe calea glorioasă pe care au mers cei doi mari înaintași ai săi

În general activitate parlamentară a generalului Averescu a fost sporadică, diferită de a opoziției, participând la discuțiile care-l interesau direct și în general, în toată perioada interbelică a fost interesat să revină la guvernare, fapt ce s-a mai întâmplat în perioada 1926-1927, după care popularitatea lui scade foarte mult, iar partidul fondat și prezidat de el abia reușește să mai intre în Parlament.

Dacă la 4 ianuarie 1926 s-a pronunțat categoric pentru renunțarea la tron a lui Carol, nu a fost un susținător al Regenței și a început să acționeze pentru revenirea lui Carol în țară, având și o întrevedere cu acesta la 25 aprilie 1930 în localitate elvețiană Belizova. Cu toate acestea, în ședința Parlamentului din 8 iunie 1930, care anulează Legea de la 4 ianuarie 1926, iar Carol este investit ca Rege al României, cu numele de Carol al II-lea, Alexandru Averescu, deși prezent la ședință, nu rostește niciun discurs, sub pretext că nu are un costum adecvat momentului. Constatând că revenirea lui Carol nu-i aduce locul așteptat pe scena politică, a desfășurat o amplă campanie de presă în ziarul ,,Îndreptarea” împotriva Regelui și a Camarilei regale. În ultimii ani de viață prezența pe scena politică este tot mai nesemnificativă, fiind numit totuși, la 30 martie 1938, membru în Consiliul de Coroană înființat de Carol al II-lea. Încetează din viață la București, la 3 octombrie 1938.

V.3. Parlamentari băcăuani

Conform legislației din perioada interbelică, votul se făcea pe liste în cadrul unor circumscripții și fiecare circumscripție avea dreptul să trimită un număr de deputați și senatori în Parlamentul României. Decretul-lege din 16/29 noiembrie 1918 preciza că județului Bacău îi reveneau un număr de 8 deputați și 3 senatori Primul Parlament al Românie Mari a fost format din 568 de deputați și 238 de senatori. Considerând că numărul acestora este mult prea mare, guvernul Averescu a modificat în 1920 legea electorală, numărul de senatori scade de la 238 la 198, iar numărul de deputați scade de la 568 la 369. Astfel, că județului Bacău îi revin un număr de 5 mandate de deputat și un număr de 2 mandate de senator. După adoptarea Legii electorale din 1926, numărul mandatelor de deputat ce revin județului Bacău a crescut de la 5 la 6, cel de senatori rămânând neschimbat. Astfel, că din circumscripția electorală formată la nivelul județul Bacău au fost trimiși în Parlament , în urma alegerilor din 1919, 8 deputați și 3 senatori, în urma alegerile din anii 1920 și 1922 au fost trimiși câte 5 deputați și 2 senatori, iar în urma alegerilor din anii 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933 și 1937 județul Bacău a fost reprezentat de câte 6 deputați și câte 2 senatori. Printre parlamentarii de Bacău în perioada 1919-1937, se numără: deputatul conservator Radu Rosetti, deputații Partidului Național Liberal Mircea Cancicov care a devenit și ministru de finanțe, Alexandru Constantinescu, Neculai Țintă, care intră în Parlament după numirea lui Grigore Carp în funcția de secretar general la Ministerul Agriculturii, Constantin Pascalini, Grigore Cristoveanu, Edy Racoviță. Alegerile din 1928 au fost câștigate în toată țara de către țărăniști, același lucru având loc și în Bacău, unde toate mandatele de deputat au revenit acestora. Țărăniștii care au devenit deputați de Bacău au fost: Mihail Văgăunescu, Constantin Nădejde, general Ștefan Holban, Ernest Beiner, Ion Nicolau, și Dimitrie Iacobescu. Deputați țărăniști în Parlamentul României ca reprezentanți ai băcăuanilor au fost și Nicolae Ionescu și Nicolae Costăchescu Printre senatorii trimiși în Parlament de către băcăuani s-au aflat Panait Carantill, ales cu 12 502 voturi și Rădulescu Mihai ales cu 12 214 voturi pe listele Partidului Poporului în alegerile pentru Senat din mai 1920, precum și senatorii liberali Constantin Alexandru și Botez Neculai aleși în 1922.

Așteptările electoratului băcăuan de la cei pe care i-au trimis în Parlament erau mari considerând că ,,parlamentarii aparțin în primul rând ținutului care-l alege și mai apoi, unei entități politice.” Directorul cotidianului local ,,Bacăul” își exprima în 1929 nemulțumirea față de activitatea parlamentarilor băcăuani, catalogându-i drept ,,taciturni”, excepție făcând deputatul țărănist M. Văgăunescu. Le reproșează că nu se ocupă decât de rezolvarea unor petiții și că nu au idealuri înalte și deci nu au ce căuta în Dealul Patriarhiei. Autorul articolului, P. Nicolau Stoika precizează că ,,Noi nu facem imputări personale nimănui, dar vedem cu toții că pentru orașul și județul nostru nu s-a înfăptuit până acum nimic, pentru binele obștesc. S-au mutat doar câțiva învățători dintr-un sat în alt sat, s-au năpăstuit câțiva funcționari prin concedieri (…). Aceasta nu este opera rodnică pe care o așteaptă localnicul obidit de la alesul în care și-a pus nădejdea. Nu se mulțumește nimeni cu atât. Adică, ce ar fi dacă unul dintre mandatarii noștri s-ar însărcina de exemplu cu obținerea unui credit pentru construirea unui Palat al Poștelor? Sau altul, cu construirea unor locale de judecători, amenajate cu confort modern? Sau chiar un al treilea cu construirea școlilor și bisericilor trebuitoare în județ? Ar fi cu siguranță că parlamentarul nostru devotat unei cauze vizibil obștești să bine-merite de la cetățenii noștri pe veci un nume de cinste.” La aceste acuzații deputatul țărănist I. Nicolau precizează că activitatea Parlamentului a fost foarte intensă, că parlamentarii băcăuani au participat la discutarea și votarea a numeroase proiecte de legi ,,e suficient să amintesc – precizează deputatul țărănist – legile financiare în legătură cu împrumutul și stabilizarea monetară, după care a oftat atât defunctul guvern, legea comercializărilor supranumită constituția avutului public, legea jandarmeriei rurale care a avut asentimentul, în genere a tuturor partidelor, legea minelor care a făcut și face atâta sânge rău liberalilor, legea contractului de muncă, legea cooperației etc.” Pe lângă aceste puncte de vedere o realitate pe care am constatat-o cercetând arhivele și presa din Bacăul interbelic, dar și dezbaterile parlamentare, doar doi parlamentari băcăuani s-au remarcat, deputatul țărănist M. Văgăunescu, care a fost foarte activ în Adunarea Deputaților de unde a apărat interesele urbei pe care o reprezenta și liberalul Mircea Cancicov care a devenit și Ministru de Finanțe și a avut un rol determinant în modernizarea Bacăului interbelic.

Mihail Văgăunescu s-a născut la 18 august 1879 într-o comună din județul Prahova, a luptat în Primul Război Mondial, a studiat dreptul și a devenit avocat, apoi a intrat în viața politică devenind deputat de Bacău în perioada 1928-1933, din partea Partidului Național Țărănesc. A mai ocupat și fotoliul de prefect de Bacău, iar în perioada 1933-1935 a fost și primar al orașului Bacău. Dar ipostaza care ne interesează în prezentarea de față este cea de deputat. A fost cel mai activ deputat pe care l-a dat Bacăul în perioada interbelică și unui dintre cei mai activi membri pa care i-a avut Camera Deputaților în perioada 1929-1933. S-a implicat în toate problemele, a participat cu regularitate la lucrările Parlamentului și a intervenit foarte des în discuții. Aceste intervenții erau atât de dese încât în timpul dezbaterilor legate de legea administrației în cadrul ședinței Camerei din 21 iulie 1929, deputatul Teodor Iacobesu îl roagă ,,să fie liniștit”că nu poate urmări discuțiile din cauza deselor sale intervenții, la care deputatul I. Manoliu adaugă ,,noi trăim de mult sub teroarea d-ului Văgăunescu.”Acest aspect arată intensitatea cu care deputatul băcăuan trăia ședințele Camerei, fiind o fire pasională și implicată. A făcut parte din diverse comisii, a adresat întrebări și interpelări miniștrilor pe diferite teme și a participat activ la dezbaterea pe articole a numeroase legi, criticând unele pasaje, venind cu idei, cu soluții. Era documentat în legătură cu problemele pe care le aborda. A încercat să scoată în evidență nevoile Bacăului și să rezolve problemele urbei care l-a trimis în Parlament. Când s-a discutat legea jandarmeriei, a intervenit și a propus ca ,,jandarmul să aibă aceiași cultură ca și învățătorii și preoții satelor, pentru a forma cu aceștia un mănunchi bine legat, în vederea ridicării nivelului moral și cultural al satelor.” A propus înființarea in diverse regiuni ale țării a unor școli de științe administrative în care să fie formați viitorii jandarmi, primari, perceptori notari Pregătirea corespunzătoare a celor care urmau să lucreze în administrația rurală, ridicarea culturală a oamenilor simpli, menținerea și dezvoltarea rețelei de învățământ din județul Bacău, dar nu numai au fost preocupări constante a deputatului M. Văgăunescu. Astfel, în ședința Adunării Deputaților din 11 aprilie 1933, cu prilejul unei dezbateri despre desființarea unor școli normale, în condițiile unui buget redus, a susținut în fața subsecretarului de stat de la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor, P. Andrei menținerea Școlii Normale de Băieți din Bacău ,, D-le ministru, mă adresez d-voastră în ceasul al 12-lea. Școala normală, pentru care înțelegeți că am discutat, este nedreptățită, faceți dreptate. Dați putere de viață școlii normale din județul Bacău. (…) D-le ministru, vă rog să lăsați școala normală de băieți din Bacău pe loc; să luați pe seama statului numai corpul didactic, care tot este salarizat, și deci ar urma să-l plasați în alte locuri.” Mai mult decât atât, a propus să se lărgească paleta specializărilor oferite de școlile normale, tinerii urmând să primească și pregătire administrativă, în cazul în care nu-și găseau un loc în învățământ să poată lucra în administrația de la sate, ca notari, secretari, șefi de post, pentru ca și aceste posturi din cadrul satelor să fie ocupate de personal cu o pregătire asemănătoare cu cea a învățătorilor, argumentând cu umor că ,,până când licențiații în drept se vor duce la sate, va curge multă apă pe Bistrița noastră„ Susține necesitatea unei bune pregătiri în domeniul administrației și a viitorilor prefecți, susținând, într-o intervenție în Cameră din ziua de 21 iulie 1929, cu prilejul discutării pe articole a Legii administrației locale, că ,,titlul de fost parlamentar, de trei ori, nu este suficient pentru a fi numit prefect.” Această intervenție a deputatului nostru a fost primită cu numeroase aplauze. În continuarea intervenției sale își justifică punctul de vedere cu următorul argument: ,,Cum putem lăsa ca un prefect care n-are cultura necesară să poată prezida pe primul procuror al tribunalului, pe medicul șef, inginerul șef, protoiereul și ceilalți, toți oameni de cultură, în diferite direcții.

A adus în discuția Parlamentului izvoarele de la Sarata, aflate la câțiva kilometri de municipiu Bacău care, din cauza legislației greoaie, pentru a putea fi valorificate economic trebuia să se ceară aprobare altor foruri instituite de lege din care făceau parte cca. 50 de persoane, plus prefecți, tehnicieni care urmau să vină personal la fața locului pentru a face expertiza.A mai susținut înființarea la Bacău e unei școli care să pregătească specialiști în domeniul agriculturii și a încercat atragerea de fonduri pentru refacerea căii ferate și a stației C.F.R. Bacău, precum și construirea unor legături pe calea ferată cu localitățile Bârlad, Toplița și Piatra Neamț. A avut o activitate parlamentară intensă, doar în ședința Adunării Deputaților din 20 iulie 1929, care a avut ca subiect principal pe ordinea de zi discutarea pe articole a Legii administrației, deputatul băcăuan, M. Văgăunescu a intervenit de 27 de ori, intervențiile sale fiind consistente, bine documentate și apreciate, de cele mai multe ori, de colegii deputați.

Mircea Cancicov a fost una dintre cele mai remarcabile personalități ale Bacăului din perioada interbelică și care a avut o contribuție marcantă la dezvoltarea urbei în care s-a născut și în care și-a început cariera profesională și politică. Dar s-a remarcat și la nivel național, fiind deputat în Parlamentul României începând cu anul 1927 și apoi, în mai multe rânduri ministru de finanțe, dezvoltând o politică financiară ce a determinat creșterea economică a României în perioada în care s-a aflat în fruntea Ministerului de Finanțe.

S-a născut la data de 24 august 1884 în orașul Bacău, unde a urmat cursurile primare și liceale, apoi a urmat cursurile Facultății de Drept din București. Și-a început activitatea de avocat în orașul Bacău, unde datorită calităților sale reușește să se afirme, câștigând o serie de procese importante, fapt ce l-a propulsat în fruntea Baroului de Avocați din Bacău.Din punct de vedere politic s-a aflat în tabăra liberalilor, devenind șeful organizației locale a Partidului Național Liberal, devenind din 1927 deputat în Parlamentul României. A fost un bun specialist în domeniul finanțelor ocupând funcția de ministru de finanțe în guvernele liberale prezidate de Gh. Tătărescu în perioada 29 august 1936 -14 noiembrie 1937 și 17 noiembrie – 28 decembrie 1937. A fost un susținător al regimului autoritar al lui Carol al II-lea, în timpul căruia se află în fruntea mai multor ministere, dar tot în domeniul finanțelor și economiei. A făcut parte chiar și din guvernul condus de Ion Antonescu, unde a fost titular la Ministerul Economiei Naționale în perioada 10 noiembrie 1940 – 27 ianuarie 1941.Această ultimă funcție în guvernul Antonescu i-a atras în 1946 condamnarea la 20 de ani de închisoare. Procesul a fost rejudecat în anul 1948, dar sentința a rămas neschimbată în cazul lui. A încetat din viață în 1951( în legătură cu anul morții, în funcție de autor există mai multe variante) în închisoarea de la Aiud. Chiar dacă a primit condamnarea pentru ,,crimă de război”, și sentința a rămas definitivă și după rejudecarea procesului, nu a putut să i se aducă nicio acuzație personală, doar aceea că a fost ministru în Guvernul Antonescu și a semnat acordul economic cu Germania.Acesta rămâne o problemă controversată în biografia lui Mircea Cancicov, care este un simbol pentru municipiul Bacău, unde multe instituții îi poartă numele.

În calitate de deputat liberal, intrat în Parlament în anul 1927 s-a implicat în dezbaterile parlamentare, susținând interesele băcăuanilor și implicându-se în chestiunile financiare. Și după ce a devenit ministru al finanțelor a participă la lucrările Parlamentului unde răspundea într-un mod civilizat interpelărilor făcute de diverși deputați. A răspuns într-un mod apreciat de toată lumea interpelărilor adresate de deputații Madgearu și Iunian, aducând argumente referitoare la politica monetară și economică a guvernului și la modul cum a fost efectuata reevaluarea stocului de aut al Băncii Naționale, reușind să convingă toți deputații de justețea deciziilor luate. De asemenea, a participat în calitate de ministru, la lucrările Comisiei financiare și bugetare a Adunării Deputaților. La ședința Comisiei financiare și bugetare din 7 martie 1937 răspunde tuturor nelămuririlor, de exemplu, C. Argetoianu susține că nu trebuie să crească conturile extrabugetare ale unor instituții fără acordul Parlamentului, la care Mircea Cancicov răspunde că ,,sporirea cifrei bugetare se bazează pe realizarea îmbunătățirii economice”Un mare succes a avut Mircea Cancicov cu prilejul discutării bugetului în Parlament în martie 1937, unde a ținut un discurs admirabil și argumentat cu date concrete, arătând o profundă cunoaștere a problemelor economice.

Din funcțiile pe care le-a deținut în diferite guverne a sprijinit și dezvoltarea orașului Bacău, care în patru ani și-a schimbat aspectul. După spusele unui cotidian local. În perioada 1934-1937, în Bacău s-au investit 93 000000 milioane de lei Printre realizările edilitare ale Bacului din acea perioadă se numără, modernizarea Străzii Mari, astăzi ,,Mihai Viteazul”, modernizarea Școlii Normale de Băieți, astăzi Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan cel Mare”, clădirea cunoscută sub numele de ,,Policlinica veche”, clădirea unde astăzi se află Oficiul Poștal nr. 1, clădirea Liceului de Fete unde astăzi funcționează Colegiul Național ,,Vasile Alecsandri” și unde Mircea Cancicov a fost prezent la inaugurare, din partea guvernului. Tot lui îi datorează băcăuanii și existența unui mare parc în zona centrală a orașului, care astăzi îi poartă numele. Un rol important a avut și la urbanizarea Cartierului CFR, pentru care a alocat 5 000000 lei, care au fost folosiți, în cea mai mare parte, pentru construirea școlii. Iar restul de două milioane de lei au fost dați construirea bisericii și continuarea lucrărilor de canalizare.Acestea a fost, în mare, contribuția lui Mircea Cancicov la urbea care l-a trimis la București ca deputat liberal și care a reușit să mai reducă din deziluziile băcăuanilor legat de contribuția aleșilor la dezvoltarea urbei pe care o reprezintă. Prin contribuția adusă la dezvoltarea Bacăului, Mircea Cancicov a arătat că ,,parlamentarii aparțin în primul rând ținutului care-l alege și mai apoi, unei entități politice”

CAPITOLUL VI

ACTIVITATEA LEGISLATIVĂ A PARLAMENTU INTERBELIC

VI.1.Inițiativa legislativă

Principala activitate a Parlamentului este cea legislativă, discută și votează legile (art.34), are inițiativă legislativă, doar legile referitoare la veniturile și cheltuielile statului revin, cu prioritate Adunării Deputaților. (art.35). Puterea legislativă era ,,exercitată colectiv de către rege și reprezentanța națională”, iar pentru a putea intra în vigoare, o lege trebuie să primească aprobarea de la toate cele trei ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu putea fi supusă sancțiunii regelui decât după ce era discutată și votată de majoritatea membrilor Adunării Deputaților și Senatului ( art.34) Inițiativa legislativă pe care Regele o avea prin articolul 34, o exercita prin intermediul miniștrilor săi, care elaborau proiecte de legi pe care le supuneau discuției celor două Camere ale Parlamentului.

Chiar dacă principala activitate a Parlamentului era cea legislativă, în ceea ce privește inițiativa legislativă, cele mai multe proiecte de lege au fost din inițiativa guvernului. Din totalul de 7163 de legi propuse discutării în Parlament în perioada interbelică, 5837 au fost din inițiativa guvernului și doar 1326 din inițiativa celor două Camere ale Legislativului, după cum se poate observa din reprezentarea grafică de mai jos.

Inițiativa legislativă în perioada interbelică

Cele mai multe proiecte de legi au fost depuse in Parlament din inițiativa guvernului, deoarece guvernul venea cu un program de guvernare pe care trebuia să-l realizeze și apoi acesta avea posibilitatea unei mai bune documentări, orice proiect de lege trebuia însoțit de o expunere de motive, iar un grup de parlamentari, oricâtă bunăvoință aveau, nu dispuneau de întregul aparat de stat la care aveau acces membrii guvernului.

VI. 2. Legi prezentate și votate în Parlament din inițiativa guvernului

Legile votate în Parlament din inițiativa guvernului au fost numeroase și din domenii diverse:

Justiție: au fost prezentate 297, din care discutate și adoptate 224 de legi. 55 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins.

Constituția, din 23 martie 1923

Interne și administrație au fost prezentate 261, din care discutate și adoptate 208 de legi. 53 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins. Dintre acestea, menționăm:

Legea pentru unificarea administrativă, din 14 iunie 1925

Legea electorală, din 27 martie 1926

Legea pentru organizarea jandarmeriei rurale, din 24 martie 1929

Legea pentru organizarea poliției generale a statului, din 21 iulie 1929

Legea pentru organizarea penitenciarelor și a instituțiilor de prevenție, din 30 iulie 1929

Legea pentru organizarea ministerelor, din 2 august 1929

Legea pentru organizarea administrației locale, din 3 august 1929

Legea pentru apărarea ordinii în stat, din 7 aprilie 1934

Legea pentru simplificarea serviciilor publice și pentru luarea unor măsuri

economice sau financiare urgente, din 9 iulie 1934

Legea administrației, din 27 martie 1936

Politică externă: au fost prezentate 228, din care discutate și adoptate 224 de legi. 14 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și niciun proiect de lege nu a fost respins. Dintre acestea menționăm:

Legile pentru ratificarea Unirii Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei cu România din 29 decembrie 1919

Finanțe: au fost prezentate 766, din care discutate și adoptate 692 de legi. 74 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins. Dintre cele care au primit acordul favorabil al Parlamentului se numără:

Legea pentru retragerea din circulație a rublelor și a coroanelor, din 13 august 1920

Legea pentru stabilizarea monetară, din 7 februarie 1929

Legea pentru organizarea creditului financiar și a creditului agricol, din 20 august 1929

Legea pentru simplificarea serviciilor publice și pentru luarea unor măsuri economice sau financiare urgente, din 9 iunie 1934

Legea pentru stabilizarea monetară, din 7 februarie 1939

Industrie și comerț: au fost prezentate 156, din care discutate și adoptate 126 de legi. 30 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins. Dintre acestea menționăm:

Legea cu privire la comercializarea și controlul întreprinderilor economice ale statului, din 7 iunie 1924

Legea pentru modificarea legii minelor din 4 iulie 1924, din 28 martie 1929

Legea pentru construcția de locomotive și vagoane în țară, din 2 august 1929

Lucrări publice și construcții: au fost prezentate 310, din care discutate și adoptate 249 de legi. 61 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins;

Muncă, sănătate și ocrotire: au fost prezentate 288, din care discutate și adoptate 186 de legi. 42 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins;

Legea privind organizarea Ministerului Muncii și Ocrotirii sociale, din 30 martie 1920

Legea privind reglementarea conflictelor colective de muncă, din 5 septembrie 1920

Legea asupra sindicatelor profesionale, din 26 mai 1921

Legea privind reglementarea repausului duminical și al sărbătorilor legale, din 18 iunie 1925

Legea pentru înființarea și organizarea Camerelor de Muncă și Consiliul Superior al Muncii, din 14 aprilie 1927

Legea asupra contractelor de muncă, din 5 aprilie 1929

Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, din 8 aprilie 1933

Agricultură și domenii :au fost prezentate 307, din care discutate și adoptate 288 de legi. 19 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins. Dintre cele votate menționăm:

Legea pentru reforma agrară,din 17 iunie 1921

Legea pentru reglementarea circulației pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire, din 20 august 1929

Legea pentru organizarea creditului funciar rural și a creditului agricol, din 20 august 1929

Legea pentru organizare Camerelor de agricultură, din 1 iulie 1930

Legea pentru valorificarea produselor agricole, din 8 aprilie 1931

Legea pentru asanarea datoriilor agricole, din 19 aprilie 1932

Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane, din 7 aprilie 1934

Legea privitoare la organizarea și încurajarea agriculturii, din 19 martie 1937

Război: au fost prezentate 231, din care discutate și adoptate 192 de legi. 39 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins;

Instrucție, culte și arte: au fost prezentate 420, din care discutate și adoptate 321 de legi. 99 dintre proiectele de lege depuse au rămas nediscutate și nici un proiect de lege nu a fost respins. Dintre cele discutate și votate menționăm:

Legea pentru învățământul primar al statului și învățământul normal-primar, din 26 iunie 1924

Legea pentru înființarea Academiilor de înalte Studii Agronomice, din 2 august 1929

Legea pentru organizarea învățământului universitar, din 22 aprilie 1932

Din enumerarea de mai sus reiese diversitatea de legi care a făcut obiectul dezbaterilor parlamentare în perioada interbelică.

VI. 3. Proiecte de lege prezentate din inițiativa Senatului și a Adunării Deputaților

Principala prerogativă a Adunării Deputaților și a Senatului menționată în legea fundamentală din 1923 prevăzută și în regulamentele proprii de organizare era discutarea și votarea legilor, dar și inițiativa legislativă. Propunerea unei legi trebuia să fie susținută de cel puțin 15 deputați. Ea trebuia formulată în scris și trebuia însoțită de o expunere de motive (art.60), în Senat era nevoie de 7 senatori pentru a iniția un proiect de lege (art.110). Datorită procedurii complicate de inițiere a unui proiect de lege, inițiativa legislativă a deputaților și senatorilor a fost mai mică, dar a existat, aceștia manifestând interes pentru rezolvarea problemelor celor care i-au trimis în Parlament. Din totalul de 3428 de proiecte de legi prezentate Senatului în perioada 1919-1940, pe primul loc au fost cele din inițiativa guvernului în număr de 2592 (75,6%), urmează cele din inițiativa Adunării Deputaților în număr de 540 (15,7%) și apoi vin cele din inițiativa Senatului, în număr de 296 (8,6%).

Chiar dacă nu au fost numeroase și de interes național, proiectelor de lege din inițiativa deputaților au fost diverse și se referă la următoarele aspecte:

acordarea de rente viagere și recompense anumitor personalități politice și familiilor lor;

modificarea de circumscripții electorale;

transformarea unor sate în orașe;

eliberarea de autorizații pentru a putea contract împrumuturi și pentru a acorda credite;

acordarea de autorizații unor diferite instituții pentru a putea primi sau acorda donații;

proiecte de lege privind acordarea de scutiri de impozite, reduceri de taxe;

exproprierea unor imobile pentru utilitate publică;

modificarea de articole la unele legi;

înființarea sau desființarea unor tribunale;

modificarea unor articole ale legii electorale;

modificarea salariilor bugetarilor;

ridicarea unor monumente;

înființarea sau desființarea unor catedre universitare etc.

Exemple concrete de proiectele de lege din inițiativă parlamentară:

În sesiunea parlamentară din perioada 15 noiembrie 1929-30 iunie 1930:

recunoașterea în România gradului obținut de ofițerii activi din Armata fostei Republici Moldova;

acordarea unei pensii viagere văduvei Mârzescu,și a foștilor membri ai Regenței Miron Cristea și Constantin Sărățeanu;

fixarea listei civile a regelui Carol al II-lea și a familiei regale.

În sesiunea parlamentară din perioada 14 iunie-5 iulie 1934:

proiectul de lege privind înființarea unei misiuni științifice în Albania;

modificarea unor articole din Legea Educației Naționale;

înființarea unei comisii pentru a ancheta ,,afacerea Skoda”.

În sesiunea parlamentară din perioada 15 noiembrie 1936-20 martie 1937:

prelungirea dreptului de a profesa fără impunerea unei limite de vârstă pentru profesorii universitari Gheorghe Marinescu și Nicolae Iorga;

modificarea unor articole din Legea Educației Naționale;

înființarea unor catedre noi la Universitatea din Cluj și la Universitatea din București etc.

După cum se poate vede din prezentarea de mai sus, inițiativa legislativă venită din partea Parlamentului, spre deosebirea de inițiativa legislativă guvernamentală, nu vizează aspectele majore ale țării, având o însemnătate secundară sau nesemnificativă.

Parlamentul în perioada interbelică a mai fost numit și ,,o mașină de vot”. putem să fim de acord cu această imagine creată Parlamentului dacă luăm în considerare raportul dintre inițiativele legislative guvernamentale și cele parlamentare, care sunt net în favoarea Guvernului, și dacă avem în vedere că din cele 3132 de legi votate în perioada 1919-1940 în cele 26 de sesiuni parlamentare, 1514 dintre ele au fost votate în ultimele zile ale sesiunilor, adică 51,5%., iar în ultima zi au fost votate 693 de legi, adică 22,2%. Dar trebuie să avem în vedere că activitatea Parlamentului a fost intensă, proiectele de legi erau foarte multe, discutarea lor pe articole se întindea pa parcursul mai multor zile, în timpul unei zile erau și câte două ședințe, una dimineața și una după-amiaza, care se prelungea până târziu în noapte. Trebuie să avem în vedere că activitate parlamentară implica și activitatea pe Comisii, că parlamentarii se ocupau și de petiții, că adresau întrebări miniștrilor, formulau interpelări, aveau, în general o ordine de zi foarte încărcată. De exemplu, ședința Adunării Deputaților din 29 iunie 1930 s-a desfășurat într-o zi de duminică, a început la ora 10,30 și s-a încheiat la ora 23,15, fiind prezenți 213 deputați, din 387, iar ordinea de zi pentru ședința de a doua zi, luni, 30 iunie, ora 9, avea 31 de puncte pe ordinea de zi. Cred că acest exemplu spune multe despre programul încărcat al Parlamentului, care nu doar vota legi, fără să le discute și despre motivul care făcea ca unele proiecte de lege să fie trecute în ultimele zile ale sesiunilor parlamentare.

VI.4. Proiectul didactic

Lecția a fost și a rămas principala formă de organizare și desfășurare a activității didactice și poate fi folosită cu succes și în cadrul orelor de curs opțional. Pentru ca lecția să se desfășoare într-un mod eficient, este util ca profesorul să elaboreze un plan de lecție, numit și proiect de lecție sau proiect didactic. Proiectul didactic cuprinde pașii pe care profesorul împreună cu elevii săi îi vor face pentru atingerea obiectivelor propuse și însușirea competențelor vizate. Evident, proiectul cuprinde și strategiile și mijloacele pe care profesorul le va folosi pentru atingerea scopului vizat. Înaintea întocmirii unui plan de lecție, ar fi indicat, ca profesorul să-și răspundă la câteva întrebări: ,,Ce voi face?, Cu ce voi face?, Cum voi face?, Cum voi ști dacă am realizat ceea ce mi-am propus?” În funcție de aceste aspecte și de tipul lecției, se disting următoarele secvențe ale lecției: momentul organizatoric, captarea atenției elevilor, reactualizarea cunoștințelor anterioare, anunțarea competențelor ce urmează a fi dobândite pe parcursul lecției, anunțarea noii teme, transmiterea noilor informații prin metode clasice sau moderne participativ-active, dirijarea învățării atunci când elevii lucrează individual sau pe grupe, urmărirea realizării feedbacku-lui printr-o formă de evaluare, evaluarea elevilor care s-au evidențiat în timpul orei și anunțarea temei pentru acasă.

,,În funcție de obiectivele/competențele urmărite și care constituie sarcina didactică fundamentală”, se disting mai multe tipuri de lecție:

lecția mixtă ( Urmărește comunicarea, sistematizarea fixarea și verificarea cunoștințelor.);

lecția de comunicare/însușire de noi cunoștințe (Urmărește dobândirea unor cunoștințe și formarea unor competențe.);

lecția de formare de priceperi și deprinderi(Poate fi folosită pentru deprinde elevii să lucreze cu documentele istorice.);

lecția de fixare și sistematizare (Are scopul de a consolida cunoștințele și competențele dobândite la ora de istorie, de a aprofunda unele aspecte peste care s-a trecut mai repede și pentru a completa lipsurile. O astfel de lecție este utilă la sfârșitul unei unități de învățare și înaintea lucrărilor semestriale scrise.)

lecția de verificare și apreciere a rezultatelor școlare ( Are ca scop verificarea cunoștințelor și competențelor dobândite de elevi pe parcursul unei unități de învățare, pe parcursul unui semestru sau an școlar. Evaluarea la istorie se poate face oral, prin lucrări scrise sau prin evaluarea unor proiecte sau a portofoliilor.)

În cadrul lecțiilor putem folosi intr-o formă organizată metodele didactice participativ active despre care am relatat în capitolele precedente. Mai jos am ales pentru exemplificare o lecție de comunicare/însușire de noi cunoștințe în care am folosit metode participativ active precum: copacul ideilor, valorificarea documentelor istorice și diagrama diagrama Venn

P R O I E C T D I D A C T I C

Școala: Colegiul ,,Mihai Eminesu” Bacău

Profesor: Adriana Călugăru

Disciplina: Parlamentul României în perioada interbelică, curs opțional

Clasa : a XI- a B

Unitatea de învățare: Organizarea internă a Legislativului în periada internelică

Tema lecției : Organizarea și prerogativele Legislativului conform Constituțiilor din 1923 și 1938

Tipul lecției : comunicare/însușire de noi cunoștințe

Timp: 50 minute

Locul de desfășurare: Cabinetul de istorie

Bibliografie:

Angela Baciu, Istoria constituțională a României: deziderate naționale și realități sociale, Editura Lex, București, 2001

Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României, 1859-1991, Editura Humanitas, 1992

Ioan Scurtu, Constantin Mocanu, Doina Smârcea, Culegere de documente privind Istoria României 1918–1940, București, Editura Didactică si Pedagogică, 1994

Ion Mamina, Monarhia constituțională în România. Enciclopedie politică. 1866-1938, Ed. Enciclopedică, București, 2000

COMPETENȚE SPECIFICE :

Identificarea particularităților existente în organizarea legislativului din perioada interbelică;

Exprimarea opiniilor personale față de organizarea parlamentului din perioada interbelică;

1.3 Integrarea informațiilor recepționate în medii non-formale în analiza instituției parlamentare;

COMPETENȚE DERIVATE:

C1 – Însușirea și utilizarea corectă a noțiunilor din cadrul acestei teme: constituție, lege fundamentală, separarea puterilor în stat, vot universal, Parlament;

C2 – identificarea caracteristicilor lefislative specifice fiecărei Constituții în parte;

C3 – realizarea unei analize comparative a conținuturilor celor două legi fundamentale referitoare la puterea legislativă și sistemul de vot;

C4 – dezvoltarea spiritului de echipă dar și a competitivității

.

Metode și procedee didactice folosite : prelegerea, explicația, conversația euristică, copacul ideilor, diagrama Venn

Forme de organizare : activitate individuală, activitate frontală și activitate pe grupe

Mijloace de învățământ : documente, fișe de lucru, tabla, videoproiectorul

Fișa de lucru nr.1

Sarcină de lucru:

Notați pe fiecare ,,ramură” din stânga câte o informație pe care o cunoașteți despre ,,constituție”

Notați pe fiecare ,,ramură” din dreapta câte o informație pe care o cunoașteți despre ,,parlament”

Fișa de lucru nr.2.

Citiți cu atenție textele de mai jos:

Art. 34. – Puterea legislativa se exercita colectiv de către Rege si Reprezentațiunea Naționala. Reprezentațiunea Naționala se împarte in doua Adunări: Senatul si Adunarea Deputaților. Orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare.

Art. 35. – Inițiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative. Totuși orice lege referitoare la veniturile si cheltuielile Statului sau la contingentul armatei trebuie sa fie votata mai întâi de Adunarea Deputaților.

Art. 43. – Ședințele Adunărilor sunt publice.

Art. 50. – Fiecare din Adunări are dreptul de ancheta.

Art. 51. – Adunările au dreptul de a amenda si de a despărți în mai multe părți articolele si amendamentele propuse.

Art. 52. – Fiecare membru al Adunărilor are dreptul a adresa miniștrilor interpelări, la care aceștia sunt obligați a răspunde in termenul prevăzut de regulament.

Art. 53.Fiecare din Adunări are dreptul de a trimite miniștrilor petițiunile ce-i sunt adresate. Miniștrii sunt datori a da explicațiuni asupra cuprinderii lor ori de cate ori Adunarea o cere.

Art. 62. – Membrii ambelor Corpuri legiuitoare sunt aleși pentru patru ani.

Art. 64 – Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși de cetățenii Romani majori, prin vot universal, egal, direct, obligator si secret pe baza reprezentării minorității.

Art. 67. – Senatul se compune din senatori aleși si din senatori de drept.

(Fragment din Constituția din 1923)

Sarcini de lucru:

Cine exercită puterea legislativă?

Care este structura Parlamentului?

Care este durata mandatului unui parlamentar?

Menționați tipul de vot prevăzut de Constituție.

Menționați trei atribuții ale Parlamentului.

Care sunt tipurile de senatori prevăzuți de Constituție?

Completați partea din tabel care se referă la Constituția din 1923

Fișa de lucru nr. 3.

Citiți cu atenție textele de mai jos:

,,Art. 31. – Puterea legislativa se exercita de Rege prin Reprezentațiunea Națională care se împarte in doua Adunări: Senatul si Adunarea Deputaților. Inițiativa legilor este data Regelui. Fiecare din cele doua Adunări pot propune din inițiativa proprie numai legi in interesul obștesc al Statului.

Art. 48. – Membrii Adunărilor Legiuitoare reprezintă Națiunea si nu-si exercita mandatul decât după depunerea legiuitului jurământ..

Art. 55. – Fiecare membru al Adunărilor are dreptul a adresa Miniștrilor întrebări la care aceștia sunt obligați a răspunde in termenul prevăzut de regulament.

Art. 56. – Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit pentru opiniunile si voturile de el emise in cursul exercițiului mandatului.

Art. 61. – Adunarea Deputaților se compune din Deputați aleși de cetățenii romani, care au vârsta de 30 ani împliniți si practica efectiv o îndeletnicire intrând in vreuna din următoarele trei categorii:1. Agricultura si munca manuala; 2. Comerțul si industria; 3. Ocupațiuni intelectuale.

Alegerea se face cu vot secret, obligator si exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscripții care sa asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegatorilor.

Durata mandatului este de șase ani.

Art. 63. – Senatul se compune din Senatori numiți de Rege, din Senatori de drept si din Senatori aleși cu vot obligator, secret si exprimat prin scrutin uninominal de membrii corpurilor constituite in Stat, in numărul si condițiunile, pentru alegatorii si eligibilii, bărbați si femei, ce se vor stabili prin legea electorala. Proporția Senatorilor numiți in raport cu cei aleși este de jumătate.

Art. 64. Durata mandatelor Senatorilor numiți si aleși va fi de noua ani.”

(Fragment din Constituția din 1938)

Sarcini de lucru:

Cine exercită puterea legislativă?

Care este componența Parlamentului?

Care este durata mandatului unui parlamentar?

Menționați tipul de vot prevăzut de Constituție.

Menționați trei atribuții ale Parlamentului.

Care sunt tipurile de senatori prevăzuți de Constituție?

Completați partea din tabel care se referă la Constituția din 1923

Fișa de lucru nr. 4

Sarcini de lucru:

Completați în diagrama Venn de mai jos asemănările și deosebirile dintre prevederile referitoare la puterea legislativă identificate în Constituția din 1923 și Constituția din 1938

BIBLIOGRAFIE:

IZVOARE

ARHIVE

Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, vol. II, Ferdinand I (1914-1927)

Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Afacerilor Interne (1921-1926)

Arhivele Naționale Bacău, Fond Primăria Bacău, 1920

Arhivele Naționale Bacău, Fond Primăria Bacău, 1922

Arhivele Naționale Bacău, Fond Primăria Bacău,1926

Arhivele Naționale Bacău, Fond Registre Stare Civilă,1884

DOCUMENTE

Arimia, Vasile, Ardeleanu Ion, Cebuc, Alexandru, Istoria Partidului Național Țărănesc. Documente: 1926-1947, Editura Arc 2000, București, 1994

Averescu, Alexandru, Uzurparea de la 4 iunie 1927, în lumina documentelor și declarațiilor Domnului General Alexandru Averescu, București, 1929

Bușe, Constantin, Găucan, Constantin (coordonatori), Nicolae Iorga 1871-1940. Studii și documente XI, Editura Tipo Moldova, Iași, 2012

Buzatu, Gheorghe (coordonator), Discursuri parlamentare (1929-1933).Petre Andrei, Tomul VI, Partea I, Volumul I și Tomul VII, Partea a II-a, Volumul I Editura Omnia, Iași, 2010

Deutsch, Robert, Nicolae Titulescu. Discursuri, Editura științifică, București, 1967

Murgescu, Bogdan (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001

Scurtu, Ioan, Mocan, Constantin, Smârcea, Doina, Culegere de documente privind Istoria României 1918–1940, București, Editura Didactică si Pedagogică, 1994

MEMORII, AMINTIRI, CORESPONDENȚE

Argetoianu, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, Editura Humanitas, București, 1995, vol. V-VIII

Călinescu, Armand, Însemnări politice. 1916-1939, București, Ed. Humanitas, 1990

Constantinescu, Ion. – Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera deputaților 1919-1939 (note și memorii), Editura Politică, București, 1973

ENCICLOPEDII, DICȚIONARE

Alexandrescu Ioan, Bulei Ion, Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994), Editura Mediaprint, București, 1995

Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Geledan, Alain et al., Dicționar de idei politice, Editura Institutul European, Iași, 2007

Giurescu C. Constantin, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971

Mamina, Ion, Monarhia constituțională în România. Enciclopedie politică. 1866-1938, Editura Enciclopedică, București, 2000

Mamina, Ion, Scurtu, Ioan ,Guverne și Guvernanți (1916-1938), Editura Silex, București, 1996

Negulescu P.P., Partidele politice, Editura Garamond, București f. a.

PERIODICE

Bacăul, din 31 ianuarie 1927

Bacăul, din 18 martie 1929

Bacăul, din 1 aprilie 1929

Bacăul, din 8 aprilie 1929

Bacăul, din 2 iulie 1932

Bacăul, din 6 noiembrie 1933

Bacăul, din 2 iulie 1932

Bacăul, din 23 mai 1936

Bacăul, din 12 aprilie 1937

Clujul, din 30 decembrie 1928

Dezbaterile Adunării Deputaților, nr.37, ședința din 9 martie 1923

Dezbaterile Adunării Deputaților, ședința din 4 ianuarie 1926

Dezbaterile Adunării Deputaților, nr.69, ședința din 8 iunie 1930

Dezbateri parlamentare, Ședința solemnă comună a Camerei Deputaților și Senatului, din 15 septembrie 2004

Dezbaterile Senatului, Ședința din 13 martie 1920

Îndreptarea, din 30 ianuarie 1921

Îndreptarea, din 7 ianuarie 1925

Îndreptarea, din 19 februarie 1925

Îndreptarea, din 7 martie 1932

Monitorul Oficial, nr. 282, din 29 martie 1923

Monitorul Oficial, nr. 71 din 27 martie 1926

Monitorul Oficial, nr. 14 bis din 18 ianuarie 1938

Monitorul Oficial, nr. 48, din 27 februarie 1938

Monitorul Oficial, nr. 48 din 27 martie 1938

Monitorul Oficial, nr.282, din 29 martie 1923

LUCRĂRI SPECIALE ȘI GENERALE, STUDII ȘI ARTICOLE

Câncea, Paraschiva., Iosa, Mircea, Stan, Apostol, Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România, Editura Academiei, București, 1983

Cioroiu, Mircea Ștefan, O viață de prestigiu: Alexandru Averescu Mareșal al României, București, 1938

Ciupercă, I., Opoziție și putere în România anilor 1922-1928, Editura Universității ,,Al. I. Cuza”, Iași, 1994

Ciută, Jean, Mircea Cancicov – concitadinul nostru, în ,,Carpica”, nr. XXVI/2, Editura Corgal Press, Bacău, 1997

Dogan, Mircea, Analiza statistică a „democrației parlamentare” din România, Editura Partidului Social-Democrat, 1946

Fătu, Mihai, Cu pumnii strânși. Octavian Goga în viața politică a României(1918-1938), Editura Globus, București, 1993

Focșeneanu. Eleodor – Istoria constituțională a României (1859-1991), Editura Humanitas, București, 1992

Florescu, I. Gheorghe, Activitatea parlamentară a Partidului Poporului (martie 1922-martie 1926), în ,, AJJA”, Iași, 1978

Hlihor, C., Râpan C., O perspectivă asupra propagandei electorale din România interbelică. Imaginea adversarului politic, în,, Dosarele istoriei”, Anul V, nr. 11(51), 2000

Ivan, Marcel, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice (1919-1932), Editura Krafft & Drotleff s.a., Sibiu

Lijphart Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura Polirom, 2006

Maner, Hans-Christian, Parlamentarismul în România (1930-1940), Editura Enciclopedică, București, 2004

Mușat, Mircea, Ardeleanu,Ion, România după Marea Unire, Vol. II, Partea I, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1986

Ibidem, România după Marea Unire, Vol. II, Partea II, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1988

Nedelea, Marin , Prim-miniștrii României Mari, Editura Viața Românească, București, 1991

Radu, Sorin, Electoratul din România în anii democrației parlamentare (1919-1937), Editura Institutul European, Iași, 2004

Savu, Al. Gh., Dictatura regală (1938-1940), Editura Politică, București, 1970

Scurtu, Ioan, Bulei, Ioan, Democrația la români (1866-1938), Editura Humanitas, București, 1990

Scurtu, Ioan Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, București, 1988

Scurtu, Ioan, Iuliu Maniu. Activitatea Politică, Editura, Enciclopedică, București, 1995

Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996

Scurtu, Ioan, Contribuții privind structura socio-profesională a Parlamentului României în anii 1919-1937, în ,,Memoria Antiquitatis”, XV-XVIII (1983-1985), Muzeul de Istorie Piatra Neamț, 1987

Scurtu, Ioan, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din mai-iunie 1920, în ,,Carpica”-1972

Scurtu, Ioan, Monarhia în România (1866-1945), Editura Danubius, București, 1991

Scurtu, Ioan, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, București, 1996

Sonea, E., Sonea, G. – Viața economică și politică a României 1933-1938, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987

Tănăsescu, Florin, Parlamentul și viața parlamentară interbelică (1930-1940), București, Editura Lumina Lex, 2000

Ungureanu, Elena, Neamul Cancicov în date istorice, genealogice și iconografice, în ,,Carpica”, XXXV, Editura Documentis, Iași, 2006

LUCRĂRI ȘI PUBLICAȚII PRIVIND METODICA PREDĂRII ȘI ÎNVĂȚĂRII ÎN ȘCOALĂ

Bennet, Ben, Curriculum la decizia școlii: ghid pentru profesorii de liceu, Editura Atelier Didactic, București, 2007

Căpiță, Laura, Căpiță, Carol, Tendințe în didactica istoriei, Editura Paralela 45, București, 2005

Cojocariu, Venera Mihaela Teoria și metodologia instruirii, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2004

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Polirom, București, 2006

Crețu, Carmen, Orientări actuale în problematica curriculum-ului, în Psihopedagogie pentru examenul de definitivat și gradul didactic II, Ed. Spiru Haret, Iași, 1994

Cucoș, Constantin (coordonator), Pedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 1998

Glava, Adina ,Dezvoltarea curriculară și învățarea pe bază de proiecte, curs ID, Cluj Napoca

Iutiș, Gheorghe, Cozma, Elena, Asăvoaie, Iuliana, Elemente de didactică a istoriei, Editura Graphys, Iași, 2008

Păun, Ștefan, Didactica istoriei, Editura Corint, București, 2003

Tanasă, Gheorghe, Metodica învățării-predării istoriei, Editura Spiru Haret, București, 1998

***CNC, Ghid metodologic pentru aplicare a programelor școlare din aria curriculară ,,Om și societate”, Editura Aramis, București, 2000

***Metodologia privind regimul disciplinelor opționale, anexa la Ordinul Ministrului Educației, nr.3449 din 15.02.1999

*** Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Programa școlară revizuită la istorie, clasele a V-a –a VIII-a, București, nr 5098/09.09.2009

*** Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Programa școlară, ciclul superior al liceului, clasa a XI-a, București, 2006,

***Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 3449 din 15.03.1999 cu privire la regimul disciplinelor opționale în perspectiva aplicării noilor planuri cadru de învățământ începând cu anul școlar 1999-2000, Art. 2

LINK-URI

www.isjsibiu.ro/Dinca/…/cds%20ghid.doc

www.unibuc.ro/n/organizare/biroperf/docs/2012/ian/16_12_49_00Legea Educației Naționale.

http://www.cdep.ro/pls/steno/steno2015.stenograma?ids=5723&idm=1,13&idl=1

ANEXA I

Ordinea de zi a Ședinței Camerei Deputaților de luni, 22 iulie 1929, anunțată la sfârșitul Ședinței de duminică, 21 iulie 1929.

,,În ședința de dimineață:

Proiectul de lege pentru majorarea taxelor prevăzute de legea asupra măsurilor de siguranță pentru cazane, mașini, instalații electrice și mecanice.

Proiectul de lege relativ la majorarea cu 10% a taxelor de măsuri și greutăți.

Proiectul de lege pentru sporirea taxelor de 1/2 % și de cheiaj.

Proiectul de lege prin care se acordă d-lor Maria Branisce și Aurelia S. Albini, câte o pensie viageră de 10.000 lei lunar, cu începere de la 1 iunie 1929.

Proiectul de lege pentru interpretarea articolului 58, alin. d din legea generală de pensii.

Proiectul de lege relativ la modificarea articolelor 15, 47, 78, 82, 86 și 96din legea pentru administrarea și exploatarea monopolurilor statului.

Proiectul de lege pentru autorizarea Ministerului de Război de a ceda Municipiului București o porțiune de 1.456 mp teren de la Comandamentul II Teritorial din București.

Proiectul de lege pentru autorizarea Ministerului de Război de a ceda Municipiului București 23.434 mp teren de la diferite domenii militare din București.

Proiectul de lege pentru autorizarea Epitropiei bisericii Sf. Elefterie din București să vândă parcela de teren lit. B din bulevardul Independenței nr. 25 din București.

Continuarea discuției asupra proiectului de lege pentru modificarea unor articole din legea pentru regimul cultelor (votat de Senat).

În ședința de după amiază:

Votul în total cu bile asupra proiectului de lege pentru organizarea administrației locale.

Proiectul de lege pentru modificarea articolelor 7 și 40 și adăugarea articolelor 54 din decretul-lege, relativ la înființarea și organizarea școlilor politehnice, precum și pentru modificarea articolului 10 din legea de organizare a învățământului silvic.

Proiectul de lege pentru deschiderea pe seama Ministerului de Justiție, pe exercițiul 1929, a unui credit suplimentar de 1.500.000.

Proiectul de lege pentru strămutarea judecătoriei rurale Crâmpoaia, din județul Olt.

Proiectul de lege pentru strămutarea judecătoriei rurale Poșești din județul Prahova.

Proiectul de lege pentru scindarea catedrelor de anatomie patologică și bacteriologică și clinica I chirurgicală și anatomia topografică de la Facultatea de Medicină din București, din inițiativa Senatului (votat de Senat).

Proiectul de lege prin care Primăria municipiului București cedează Ministerului de Industrie un teren pentru construirea localului Institului de Statistică Generală a Statului.

Proiectul de lege relativ la drumuri.”

(G. Buzatu (coord.), Discursuri parlamentare (1929-1933). Petre Andrei, Tomul VI, Partea I, Volumul I, Ed. Omnia, Iași, 2010, pp. 475, 476)

ANEXA II

Fragment din discursul deputatului Partidului Național Țărănesc de Bacău, M. Văgăunescu de duminică, 21 iulie 1929, în cadrul dezbaterilor din Adunarea Deputaților cu privire la Legea pentru organizarea administrației locale.

,,Dl. M. Văgăunescu: D-lor deputați, cu semnăturile regulamentare am propus un amendament în sensul ca alin. 3 al articolului 274 devenit articolul 269 să dispară, alineat care dă posibilitatea ca să fie numiți în funcția de prefect de județ acei care n-au nici un titlu universitar, ci numai titlul că ar fi fost de trei ori în Parlament. D-voastră știți și v-ați plâns, împreună cu noi, cum s-au făcut alegerile de până acum, mai puțin alegerile noastre, știți cum se putea ajunge deputat, pe vremea când se puneau stănoagele, știți de asemenea defectele legii electorale – pe care să stăruim din toată puterea să o modificăm, pentru ca astfel să nu mai fie influențate candidaturile de șeful organizației, care nu dă dreptul cuiva să candideze dacă n-are semnul partidului în mână, și d-voastră, care știți cum se face ierarhizarea pe liste, după ce norme se face, d-voastră știți iarăși că nu se consultă opinia publică dintr-un județ asupra calificării pe care o are cineva și ați auzit cele ce spunea dl. ministru că și un licențiat în drept sau un fost magistrat trebuie să treacă un examen pentru funcția de inspector comunal, pretor sau comisar de poliție pentru că una este să studiezi 4 – 5 coduri fundamentale ale țării și altceva să cunoști legile administrative și să le și interpretezi, pe răspunderea d-tale, mai înainte ca aplicarea lor să fie cenzurată de organul central. (Întreruperi)

Nu fac proces de intenție nimănui dar vă rog să nu-mi faceți nici mie, nu sunt partizanul titlurilor sau netitlurilor, dar un singur lucru, pentru că în viața noastră administrativă de după război s-a întâmplat ca unul sau doi cu titluri au fost foarte buni, sau unul sau doi foarte răi, și invers, dintre necărturari – înțeleg acei fără studii universitare, dar cu cultură autodidactă mai dezvoltată poate chiar decât a unora cu studii universitare – s-a întâmplat ca unii să fie foarte buni, aceasta nu însemnează că trebuie să generalizăm lucrul până acolo, ca să permitem oricui a putut trece de trei ori prin acest Parlament, unde poate a venit adesea ori numai pentru cine știe ce interese la dezbateri, sau chiar dacă le-a urmărit regulat nu însemnează că a învățat cum se administrează un județ. Pentru toate aceste motive, cred că titlul de fost parlamentar, de trei ori, nu e suficient pentru a fi numit prefect. (Aplauze pe numeroase bănci)

Dacă acești parlamentari ar fi fost aleși după sistemul scrutinului universal cu vot uninominal, sau când alegătorul ar fi putut să uzeze de creion și să aleagă valorile județului, nu aș avea nimic de zis dar cu sistemul de până acum se aleg și se vor alege încă parlamentari nedoriți și adesea necunoscuți de județe, dacă nu vom veni cu modificarea legii electorale. Nu trebuie să permitem ca administrația acestei țări să se facă de netitrați, la adăpostul ignoranței administrative.

Să nu vi se pară lucru de glumă. Am votat acum art. 272 devenit art. 267. în acest articol se prevede instituția aceea numită comisia administrativă sau consiliul de prefectură unde prefectul prezidează de câte ori crede de cuviință el, acel consiliu de șefi ai autorităților din județ, obligatoriu odată sau de două ori pe semestru. Prezidează prin urmare acest consiliu , care se compune din toți șefii de autorități, oameni de specialitate, cu un trecut, cărora nu le putem cere să fie obligați a primi președinția unui prefect netitrat, un om care n-ar fi destul de cult și de pregătit, care ar fi prizonierul unui oarecare secretar, unui intelectual de la spatele lui, care să-l manevreze la dreapta sau la stânga, cum face un șofer care învață întâi să conducă automobilul.

Cum putem lăsa ca un prefect care n-are cultura necesară să poată prezida pe primul procuror al tribunalului, pe medicul șef, pe inginerul șef, protoiereul și ceilalți, toți oameni de cultură, în diferite direcții. Cum credeți d-voastră că ar fi posibil lucrul acesta? Nu vă refuză d-voastră gândul să primească această idee? (Întreruperi pe băncile majorității) Nu este cu putință.

Și atunci, din două una: or suprimați articolul care prevede funcționarea acelei instituții, acelui consiliu de prefectură atât de necesar, or, dacă lăsați acel articol, pe care l-ați și votat, nu are ce căuta un prefect fără titlu. Și vedeți, eu nu sunt egoist, să zic că un prefect nu este bun decât dacă este licențiat în drept. Eu sunt partizanul titlului universitar în general, nu numai al licenței în drept, prin urmare să nu credeți că pledez pro domo.

Și, d-lor, am găsit, tot în această lege, niște articole în care se spune că prefectul este organ de control, având dreptul să controleze toate unitățile administrative din județul lui, chiar municipiile , dacă nu mă înșel – este art. 353, devenit art. 347. Vasăzică, un oraș însemnat, care se trudește să pună în fruntea lui pe cei noi de seamă oameni de care poate dispune în localitate, care are în consiliul lui numai intelectuali și oameni de valoare – fiindcă gospodăria unui oraș are multe subtilități pe care cu greu le poate pricepe cineva, cum ar fi cazul prefectului incult, acest consiliu al orașului ar urma să fie controlat în activitatea lui iar, prin ordonanțe prefectoriale, toată viața orașului să fie controlată de un om lipsit de cultură.

Cu sistemul acesta se vor întâmpla două lucruri și nu mă sfiesc să o spun: un asemenea prefect va spune că totul merge bine în județ și va lăsa totul în aceeași stare, pentru că nu îi dictează interesul lui – interes electoral de cele mai multe ori – fiindcă unul care va fi fost ales de trei ori și mai vrea să mai fie ales încă odată; altul, mai redus la minte, o să califice poate de comunist sau bolșevic pe un altul cu idei mai înaintate sau mai îndrăznețe, și pentru că nu poate să înțeleagă asemenea lucruri, va avea mentalitatea strâmtă a omului masiv, incult. Dacă va fi însă un prefect cu pregătire universitară și bună practică, care să poată aprecia ce este bun în realitate și ce este rău în județ, toate aceste neajunsuri, care se pot întâmpla, vor dispare. Dar în afară de aceasta, d-lor, prefectul, ca reprezentant al puterii centrale, are ocazia de multe ori, la diferitele solemnități, să vină în contact nu numai cu cei din județul lui, care, de bine de rău, îl cunosc cum este, dar cu lumea din afară. Sunt asociații, congrese, din țară sau din toată lumea, care pot veni în orașul lui, cum s-a întâmplat în timpul din urmă. Ei bine, ce facem noi cu un prefect care nu va ști să lege două vorbe, două idei culturale, nu fraze sforăitoare, și care n-are altă cultură generală decât certificatul că a fost de trei ori deputat, pentru ca să aplaude numai când majoritatea vrea, și să tacă atunci când un șef ierarhic îl oprește să vorbească? (Întreruperi pe băncile majorității) D-lor nu trebuie să vă supere adevărul. Apoi, d-voastră știți că în țara noastră, în legea învățământului nu este limitat învățământul superior la condițiile de vârstă. Prin urmare oricine poate să-și treacă diferența de liceu sau de universitate. Greu, încet, cum va putea, dar poate să-și ia titlul oricine și să fie la fel cu ceilalți.

Dar spuneți-mi d-voastră, cineva, care și-a făcut o specialitate, un titlu, numai pentru a fi candidat și să ajungă astfel, datorită împrejurărilor, deputat ori senator, o dată sau de trei ori, ce cultură sau pregătire poate să aibă? Adeseori, nu știe nimic, pentru că puterea de a ajunge deputat sau senator nu i-o dă cultura cu locul pe listă. Acest lucru nu l-ați prevăzut în lege – puterea de ajunge în Parlament, sub actuala lege electorală, ți-o dă clubul central din București, ți-o dă directiva partidului. Și, atunci, întreb eu, cînd așa este organizată societatea, noi nu putem consimți … (Întreruperi pe o parte din băncile majorității)

O voce de pe băncile majorității: Să nu fim insultați. (Zgomot)

Dl. M. Văgăunescu: … că ceea ce am câștigat pe teren cultural să dăm înapoi pe o cale tangențială, prin alineatul pe care pretindeți să-l votăm, încurajând lipsa de cultură.”

(G. Buzatu (coord.), Discursuri parlamentare (1929-1933). Petre Andrei, Tomul VI, Partea I, Volumul I, Ed. Omnia, Iași, 2010, pp. 360-364

ANEXA III

Discursul generalului Alexandru Averscu rostit în ședința Adunării Deputaților din 4 ianuarie 1926 în legătură cu legea privind renunțarea principelui Carol la prerogativele sale.

Domnilor deputați, legea asupra căreia suntem chemați să ne pronunțăm, nu este decât urmarea firească a hotărârii la care Suveranul a fost nevoit să ajungă.

Împrejurările care ne-au adus la situaîiunea de azi, s-au înlănțuit în așa fel, încât ne găsim astăzi, nu la o răspântie, ci la o cotitură, deci nu avem înaintea noastră decât o singură soluție.

Pentru motive curat personale, Prințul Carol nu a izbutit să oprească libertatea sa de acțiune la marginile impuse de situațiunea Sa ca membru al Familiei Regale și mai cu seamă ca Moștenitor al Tronului.

Din această cauză, s-a văzut nevoit, încă de mai mult, să ia din propria sa pornire hotărându-se de a renunța la situațiunea sa.

În credință că era la mijloc o simplă rătăcire, datorită unor anumitor împrejurări trecătoare, Suveranul s-a opus atunci dorinței Prințului.

Atât Prințul Carol cât și Auguștii săi părinți, au făcut în urmă ani de-a rândul toate sforțările pentru a întări în sufletul Prințului sentimentul datoriei.

Sforțările s-au dovedit zadarnice.

În urma unui nou și desigur foarte serios examen de conștiință, Prințul a ajuns iarăși la convingerea că este mai bine și pentru el însuși, dar mai cu osebire și pentru țară, de a reveni, în mod irevocabil cu cererea de abdicare.

De astă dată, deși cu inimă îndurerată, Suveranul s-a văzut nevoit să aprobe cererea. În fața acestei situații, linia de conduită este neted indicată partidelor politice, fidele principiului monarhic.

Plini de admirație pentru Suveranii noștri, suntem datori să ridicăm iubirea de patrie deasupra oricărui alt sentiment și să ne strângem într-un devotament comun cu dragoste în jurul Tronului, pentru ca Suveranii să găsească în noi sprijinul de care au nevoie în greaua încercare prin care trec.

Acesta este punctul de vedere nestrămutat al Partidului Poporului, pe care nu-l va părăsi niciodată și cu nici un preț.

Atitudinea aceasta pe care Partidul Poporului o găsește firească, pornește nu numai din admirațiunea sa pentru Suverani, față de patrioticul dar și adânc durerosul gest ce au făcut, ci și din ferma convingere că-și îndeplinește datoria față de țară și Dinastie, ale căror interese se împletesc atât de intim în faza istorică în care se găsește neamul.

Partidul Poporului va vota fără nici o rezervă legea pentru promovarea A.S.R. Principele Mihai, de Moștenitor al Tronului României, cerându-i ca providența să-i călăuzească pașii pe calea glorioasă pe care au mers cei doi mari înaintași ai săi.

( Monitorul Oficial, din 11 februarie 1926, pp.1134-1135)

ANEXA IV

Fragment din mesajul Regelui Ferdinand I către gen. Alexandru Averescu din anul 1921, în care este expus punctul de vedere al Regelui față de activitatea Parlamentului și a relației dintre Guvern și Parlament

Activității guvernului nu i s-ar putea face decât o singură obiecție: alegerea colaboratorilor nu a fost întotdeauna prea fericită. Greșelile și în special încetineala au făcut ca adeseori guvernarea noastră să fie ineficace; răspunderea incumbă șefilor departamentelor respective.

Aici trebuia să intervină activitatea Parlamentului și, din nefericire, din cauza caracterului raporturilor stabilite între parlament și guvern, această instituție nu s-a putut produce destul de des.

Permiteți-mi aici a insista ceva mai mult asupra rolului Parlamentului.

În principiile Partidului Poporului, s-a înscris acela al consultării masei partidului și acest principiu a fost cristalizat în însăși organizația statuară a partidului nostru. În adevăr acest statut arată grija de a consulta întotdeauna periferia și de a se conforma cu sistemul ei.

În numeroase rânduri s-a afirmat că Guvernul este o emanație a Parlamentului. Prea rare au fost însă cazurile când Parlamentul a fost consultat înainte de luarea unei hotărâri importante și prea frecvente acelea când era pus în fața unor fapte împlinite și trebuia să le accepte dacă nu voia să provoace o criză politică.

Există totuși un comitet parlamentar: A fost el vreodată consultat?

Știm că funcționarea sigură a unui astfel de sistem ar putea fi periculoasă, căci deschide poarta ambițiunilor personale, dar credem că, față de manifestarea neserioasă, a majorității guvernului i-ar fi ușor de a-și impune punctul lui de vedere.

A crede că impunerea acestor manifestări consolidează regimul în lăuntrul său și în afară, socotim noi că e o greșeală. În lăuntrul partidului irită și decepționează, iar în afară de el poate produce neîncrederea țării. Faptul că Parlamentul nu reacționează față de greșelile posibile de guvernământ îl compromite în fața opiniei publice.

Parlamentul este procuratorul alegătorilor săi. El nu poate lucra contra sentimentului mandatarului său. El are datoria de a se ține în contact cu dânsul și de a-i reprezenta cât mai fidel interesele și sentimentele.

Să nu uităm că poporul se guvernează singur și că regimul parlamentar a fost imaginat ca modul cel mai practic de autoguvernare a poporului. Crizele, sancțiunile politice trebuie să se producă în incinta Parlamentului, de nu, ele se produc afară de Parlament și țara este tulburată.

Nu e admisibil ca sancțiunea politică să nu se producă din teama că ar putea lovi prestigiul sau interesul partidului de la putere. Din contră, independența de judecată a Parlamentului ridică prestigiul partidului care guvernează, menține autoritatea Parlamentului, inspiră încredere și liniștește opinia publică.

Guvernele se pot uza, Parlamentul nu trebuie să se uzeze.

În țările din apus cesta este modul de funcționare al Parlamentelor și de aceea dizolvările sunt foarte rare.

Dacă se compromite ideea parlamentului, care va mai fi principiul de autoritate care va mai rămâne în picioare?

Noi suntem convinși că alegeri generale, azi, înaintea consolidării economice și morale, ar avea consecințe deplorabile.

Noul parlament nu ar avea majorități omogene și sentimentul grupărilor că sunt indispensabile pentru constituirea guvernelor, v-a încuraja tendințele demagogice. Trebuie deci ca, actualul Parlament, să inaugureze un regim parlamentar real. Vom întări prin aceasta și prestigiul Guvernului, înlăturând dilemele constituționale în care s-ar putea afla și răspunzând tuturor argumentelor cu ajutorul cărora anturajul său caută să-l influențeze și să-l târască într-o fatală aventură politică.”

(Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, vol. II, Ferdinand (1914-1927), d. 9/1921, f. 2, 3)

ANEXA V

Interpelarea făcută de deputatul socialist D. Stoiculescu Ministrului de Interne Constantin Argetoianu, în Ședința Adunării Deputaților din 11 februarie 1921, cu privire la închiderea sediilor Partidului Socialist

,,Am onoarea a interpela pe D-ul Ministru de Interne asupra măsurii ilegale la care este supusă mișcarea, noastră, socialistă.

Prin Constituție dreptul de interpelare este garantat tuturor cetățenilor. Toate partidele politice beneficiază de acest drept, ținând întruniri publice numai Partidul Socialist, de la greva din octombrie nu i se îngăduie nici o întrunire publică.

Localurile noastre sunt închise, toate intervențiile făcute de numeroasele noastre delegații, pe lângă autoritățile în drept au fost zadarnice.

Cu ocazia Consiliilor Generale, ținute în zilele de 30, 31 ianuarie, 1, 2 și 3 februarie ni s-a îngăduit accesul în sala de ședințe Sf. Ionică, totuși după aceste ședințe siguranța statului nu a fost primejduită.

Ce măsuri a luat D-ul Ministru sau ce măsuri înțelege să ia ca să pună Partidul Socialist pe picior de egalitate față de celelalte partide politice pentru deschiderea localurilor noastre?”

(Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Afacerilor Interne, d.38/1921, f. 16)

ANEXA VI

Întrebarea adresată de deputatul socialist Victor Moldovan Ministrului de Interne Constantin Argetoianu, în Ședința Adunării Deputaților din 22 februarie 1921, cu privire la ordonanța dată de Secretariatul general din Cluj cu privire la interzicerea întrunirilor publice

,,Am onoarea a pune D-lui Ministru de Interne următoarea întrebare:

Are D-ul Ministru cunoștință, Secretariatul general din Cluj a dat prefecților o ordonanță, prin care dispune, ca să nu admită nici-un fel de întrunire numai cu aprobarea Secretariatului general?

Are D-ul Ministru cunoștință, că acest Secretariat general a oprit în baza acestei ordonanțe, chiar și întrunirile convocate de parlamentari cu scopul de a da seama alegătorilor despre situația politică?

Nu dorește Guvernul ca țara să ia cunoștință despre activitatea sa și a Parlamentului sau cum explică D-ul Ministru următoarele cuvinte din ordonanța nr. 51 XVIII/1921 din 27 ianuarie a Secretariatului general din Cluj: având în vedere împrejurările actuale nu admit ținerea adunării.

Observ că această întrunire a fost admisă deja de Comandamentul militar. Ar fi de dorit să explice D-ul Ministru care sunt acele împrejurări actuale, care au oprire de a nu admite ținerea unei întruniri convocată de un deputat pentru dare de seamă.

Felul de a desconsidera Constituția și libertățile publice și de a le înlocui cu sistemul pumnului în gură nu poate fi numai în detrimentul guvernului ci și a țării.”

(Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Afacerilor Interne, d.38/1921, f. 21)

Interviu cu deputatul P.N.Ț. de Bacău, Mihail Văgăunescu în Ziarul ,,Bacăul”

(Ziarul Bacăul, din 18 martie 1929 )

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Parlamentarismul Romanesc Interbelic Intre Democratie Si Autotitarism (ID: 160175)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Parlamentarismul Romanesc Interbelic Intre Democratie Si Autotitarism

Copyright Notice

Strategii Didactice Folosite la Clasa a Iv a In Vederea Formarii Unor Notiuni Si Reprezentari cu Caracter Geografic

Sistemul de Invatamant Integrat sau Incluziv

Docimologia Didactica

Internetul LA Scoala Gimnaziala Nr.1 Nicolae Balcescu

Potentialul Turistic al Muntilor Siriu. Integrarea Elementelor de Geografie a Turismului In Activitatea Didactica

PREFAȚĂ…………………………………………………………………….……….. 3

Copyright Notice

Similar Posts