Modalitatile Lecturii din Afara Clasei

2.1.1.LECTURA DIN AFARA CLASEI

Toate disciplinele studiate de elevi în școală nu dau decât elementele de bază ale științei respective, urmând ca prin studiu individual sau în cadrul unei specializări fiecare individ să-și desăvârșească cunoștințele. Spre deosebire de celelalte obiecte de învățământ, literatura nu constituie neapărat un domeniu de specializare, ci cunoașterea ei este necesară oricărui om cultivat, indiferent care va fi domeniul specializării și activității sale ulterioare. Privit din aceste două puncte de vedere: imposibilitatea de a cuprinde vastitatea operelor literare în cadrul lecțiilor și importanța literaturii pentru formația intelectuală și morală a oricărui om, studiul literaturii în afara clasei și a școlii capătă o importanță deosebită.

Prin studiul literaturii în afara clasei și a școlii se înțelege, în primul rând, literatura dirijată și sistematică a cărților de literatură, a operelor din literatura noastră și a celor din literatura universală, de la literatura pentru copii și până la operele cu o problematică înaltă, de la jurnalul de călătorie până la poezia lirică de delicate sentimente intime, de la reportajul literar până la drama filosofică.

Începând de la vârsta mică, de la clasa a V-a, lectura în afara clasei lărgește orizontul intelectual al elevilor, ajutându-i să acumuleze pe această cale cunoștințe din toate domeniile și concomitent să-și îmbogățească vocabularul și să-și dezvolte posibilitățile de exprimare. De aceea, la clasele V-VIII, lectura în afara clasei presupune nu numai citirea unor opere literare, ci și a unor cărți de știință popularizată, pentru discutarea cărora atât profesorul de limba română, dirigintele clasei, cât și ceilalți profesori trebuie să acorde timp și atenție.

Dezvoltarea multilaterală a elevilor se realizează nu numai în timpul orelor de curs, ci și prin atenta organizare și supraveghere a unor activități conexe, desfășurate în afara clasei și în afara școlii. Lectura din afara clasei este un important auxiliar al procesului instructiv-educativ care are loc în orele de clasă. Valabilă pentru majoritatea obiectelor de învățământ, afirmația capătă semnificație deosebită când e raportată la studiul literaturii în școală.

Rolul lecturii operelor beletristice se desprinde, în primul rând, din natura literaturii ca formă a ideologiei, a conștiinței umane, din funcția gnoseologică și social-educativă a artei în general. Cartea literară oferă elevilor bogate valori de cunoaștere, le zugrăvește oameni cu înalte calități morale. Prin aceasta, contactul permanent cu literatura este necesar oricărui om, indiferent de specialitatea lui. Organizată și îndrumată cu pricepere și cu perseverență, lectura din afara clasei creează interesul pentru opera beletristică, formează obișnuința de a citi, dezvoltă pasiunea pentru literatură și capacitatea de orientare prin liber arbitru spre cartea bună.

Studiul literaturii cuprinde un domeniu foarte vast, care nu poate fi parcurs numai în orele de clasă. Lectura individuală adâncește și completează materia predată după programe și manuale. În general, ea mărește înțelegerea textului literar, lărgește orizontul istorico-literar al elevilor și posibilitățile lor de orientare liberă în istoria literaturii noastre sau a literaturilor străine, oferă prilej de comparare între opere și literaturi, dezvoltând capacitatea de apreciere a valorilor estetice, de formulare a unor concluzii și deducții personale. Raportată direct la programele școlare, lectura din afara clasei devine absolut necesară în situații determinate. Întâi, ea întregește imaginea personalității unor scriitori cunoscuți uneori prin analiza unei singure opere literare (I.Slavici, Cezar Petrescu etc.).

Necesitatea este mai stringentă când este vorba de literatura actuală;lectura cărților care oglindesc viața noastră actuală trebuie începută de timpuriu și continuată pe toată durata școlarității. În sfârșit, în cazul operelor care trebuie analizate și care nu pot fi citite în întregime în clasă, lectura lor în afara clasei este obligatorie, condiționând însăși buna desfășurare a lecțiilor.

Lectura individuală completează și dezvoltă unele deprinderi dobândite la lecții. Astfel, ea întărește deprinderile de citire expresivă, îmbogățește vocabularul, activizează fondul pasiv din lexicul elevilor, cultivă în general exprimarea orală și scrisă, posibilitățile de redactare coerentă, înăbușind influențele vorbirii familiare, neîngrijite.

Evident, lectura din afara clasei nu se reduce la citirea operelor beletristice și interesează nu numai studiul literaturii.De aceea, dacă profesorul de literatură este factorul cel mai important în îndrumarea și controlul lecturii individuale a elevilor, interesați sunt, după caz, și profesorii de alte specialități, dar- mai ales- directorii, diriginții, bibliotecarul școlii și familia. Concepută din acest punct de vedere, lectura individuală relevă adeseori aptitudini personale, contribuie la orientarea profesională a elevilor, la formarea disciplinei în activitatea personală, a obișnuinței de organizare rațională a timpului liber. Pentru pedagogi, ea oferă un câmp important de cercetare a psihologiei, a trăsăturilor morale ale elevilor.

2.1.1.1 CONȚINUTUL LECTURII INDIVIDUALE ÎN RAPORT CU VÂRSTA ELEVILOR

Încă înainte de a începe munca școlară, lectura este cunoscută în rândurile copiilor prin diferite căi: cărți de lecturi, reviste, emisiuni pentru copii,la radio și televiziune,popularizări prin activitatea caselor de cultură și cămine culturale, teatre de copii, seri de povești în cadrul căminelor culturale etc.

Literatura pentru copii, concepută ca artă de cunoaștere a realității prin imagini artistice, ocupă un loc important și în sfera activității din școală. Ea răspunde în aceeași măsură sarcinilor educației social-morale datorită tematicii ei bogate. Literatura pentru copii este o parte integrantă a întregii literaturi.

În reconsiderarea moștenirii literare, în ceea ce privește literatura pentru copii, se merge de asemenea pe linia respectării tradițiilor, a valorificării celor mai de seamă opere care oglindesc viața, însetata dragoste pentru libertate și dreptate, lupta cu forțele naturii, patriotismul, eroismul poporului. Grija în reconsiderarea literaturii pentru copii este manifestată prin îmbrățișarea operelor cu teme și idei care dezvoltă dragostea pentru muncă, pentru patrie, popor și care prezintă copiilor grăitoare exemple de norme și conduită morală.

Literatura pentru copii trebuie să zugrăvească realitatea, viața în dezvoltarea ei, iar personajele trebuie să fie puternic individualizate.

Din cuprinsul literaturii, copiii cunosc chipuri de oameni cu calități deosebite, eroi cu trăsături și activități pozitive care se disting prin muncă, descoperiri științifice, prin lupta pentru apărarea patriei ș.a. Respectarea veridicului cere ca personajele să fie oglindite în opere conform realității. În creațiile în care personajele sunt copii, este necesar ca ei să fie zugrăviți cu porniri și înclinații firești, potrivit cu condițiile de viață obiective și cu particularitățile lor psihice, astfel încât să nu apară creați după șabloane, idealizați, prezentați în chip artificial. Astăzi literatura pentru copii este diversă, legată de viață. Izvorul ei de inspirație este același ca pentru întreaga literatură: natura cu fenomenele, cu schimbările ei, relațiile între oameni și raportul dintre natură și om, concepția despre viață etc. Însă, deși temele literaturii pentru copii sunt aceleași cu ale literaturii în general, o deosebire totuși există, în senul că modul de prezentare a problemelor de viață este altul, conform cu accesibilitatea și particularitățile psihice și de vârstă ale copiilor. Literatura pentru copii are un pronunțat caracter popular. Basmele și povestirile înfățișează lupta dintre bine și rău, dintre asupriți și asupritori, lupta poporului pentru dreptate și adevăr. Zugrăvirea animalelor, a insectelor, a plantelor cunoaște multe variante în legende populare, în istorioare și fabule. Aceste producții cu dimensiuni mai restrânse, dar dinamice în structura și compoziția lor, sunt preferate deoarece conflictele se declanșează ca pe o scenă, ilustrând accesibil tâlcul moral. Din povestea lui Harap Alb și din alte basme ale lui Ion Creangă, copiii cunosc figuri din viața satului, oameni optimiști și veseli, glumeți, care ies totuși învingători din toate primejdiile, deși dușmanii le împovărează viața. Aceștia reprezintă poporul înzestrat cu reale calități, poporul care înfrânge piedicile și luptă împotriva minciunii, a nedreptății, a lăcomiei etc. Citind povestea Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă, copiii cunosc aspecte din viața satului, oameni buni, modești și harnici care muncesc cu voie bună (moșneagul și fata lui) și oameni încrezuți, certăreți, clevetitori, leneși, care fac munca în silă,o disprețuiesc (baba și fata ei ). Prin conținutul basmului, prin acțiunea și reliefarea personajelor, prin deznodământ, Ion Creangă pune în lumină antagonismul dintre

bine – rău, dintre muncă-lene și cinste-viclenie.

La baza literaturii pentru copii, ca în întregul tezaur literar, stau creațiile populare cu conținutul lor variat, izvorât din experiența de viață.

Factorii care determină selectarea cărților în lectura individuală sunt, în principal, cerințele școlii și preferințele elevilor. Garanția succesului în orientarea lecturii elevilor stă în cunoașterea intereselor acestora și în capacitatea de a pune de acord preferințele elevilor, particularitățile lor de vârstă și individuale cu sarcinile școlii. Cercetările specialiștilor în materie au arătat că, dacă școala abuzează uneori în recomandare de lucrări cu conținut de idei, libera alegere a elevilor preferă operele de sentiment și de imaginație, specifice trebuințelor spirituale ale copilului și ale tânărului. În acest sens, direcția lecturilor tineretului are oarecare analogie cu orientarea profesională, ambele având bază psihologică. Creșterea posibilităților materiale și sensul educației ar trebui să atingă idealul de a putea oferi elevilor cartea preferată, determinându-i totodată să prefere ceea ce poate fi recomandat.

La clasele V-VIII, lectura în afara clasei cuprinde opere literare asemănătoare ca tematică, volum și specie literară cu cele din manualul de literatură: basme, balade, schițe, nuvele, romane ușoare, descrieri de călătorii, etc., operele cele mai de seamă din literatura pentru copii românească și universală. Lectura particulară a elevilor la aceste clase îmbrățișează sfera foarte largă a literaturii indicate pentru vârsta lor și din care manualul nu a putut cuprinde decât o foarte mică parte.

În școala medie, lectura în afara clasei condiționează buna desfășurare a lecțiilor de literatură, deoarece operele de analizat adeseori nu pot fi citite în întregime în clasă din cauza întinderii lor (nuvele, romane, poeme, piese de teatru.), însă ele nu pot fi studiate fără a fi cunoscute integral. De asemenea, din creația unui scriitor nu pot fi analizate în clasă decât una sau câteva opere, dar pentru a-l putea aprecia elevii vor trebui să citească individual și alte opere ale sale. De exemplu, nu este admisibil ca din creația lui Eminescu elevii să cunoască doar 5-6 poezii, sau din opera lui Mihail Sadoveanu elevii să nu fi citit de pildă Neamul Șoimăreștilor, Zodia Cancerului, etc.Literatura noastră actuală, atât de importantă pentru formația cetățenească a elevilor și atât de aproape de viața pe care o trăiesc, nu este ilustrată în programa școlară decât cu câteva opere, așa că ei vor trebui să citească individual, de pildă poeziile lui Nicolae Labiș, romanele lui Eugen Barbu, piesele de teatru ale lui Horia Lovinescu, etc.

La discutarea în clasă a unor opere literare se fac referiri la alte opere din literatura noastră sau din literatura universală care tratează aceeași temă sau care arată atitudinea, preocupările asemănătoare ale altor scriitori. Astfel, la analiza operei Hagi Tudose de B.Șt.Delavrancea vor fi amintite romanul Mara și nuvela Comoara de I.Slavici, romanele Eugenie Grandet de H. de Balzac, Suflete moarte de N.Gogol, piesele de teatru: Aulularia de Plaut, Neguțătorul din Veneția de Shakespeare și Avarul de Moliere. Este firesc ca unii dintre elevi să fi citit una sau alta din aceste opere, iar prin menționarea lor să le fie stimulată și celorlalți dorința de a citi.

Lectura individuală la clasele mari vine să completeze și să actualizeze preocupările literare ale elevilor, care, prin aplicarea strictă a programei școlare de istorie a literaturii române ar fi nevoiți să citească numai opere de literatură clasică și abia în ultima clasă să vină în contact cu literatura contemporană.

Conținutul lecturii individuale se stabilește în funcție de anumite criterii.

Educarea treptată a interesului pentru carte. Acest prim criteriu presupune cunoașterea preferințelor elevilor, a nivelului și a posibilităților lor intelectuale, cunoaștere care se poate realiza pe căi variate: discuții individuale, anchete pe bază de chestionar scris, studii de psihologie a copilului etc. Cercetările întreprinse au dus la următoarele concluzii:

a. Tânărul cititor, deși setos de cunoaștere variată, este înclinat spre cărțile în care natura și societatea sunt văzute din unghiul emoției, al simpatiei și al antipatiei. Lucrările abstracte nu atrag pe copil, el rămânând sensibil multă vreme numai la cartea de acțiune, care trezește imagini puternice, care-i provoacă stări afective acute. Gândirea lui, îndeosebi concretă, este solicitată de operele pline de fantezie și fantastic, de eroism și bărbăție, de gingășie și optimism ( de unde interesul pentru basme, pentru cartea de aventuri, pentru viața marilor personalități etc.).

b. Copilului îi place să vadă și să judece în ansamblu. Lucrările care tratează probleme (sau care oglindesc realitatea) dintr-un singur punct de vedere (istoric, geografic etc.) îl lasă de obicei impasibil. Dimpotrivă, date științifice sau tehnice îmbrăcate în haina

concret-senzorială a artei îl pasionează ( de unde larga preferință pentru Jules Verne, pentru cartea științifico-fantastică etc.).

c. Copilul caută la început, în cărți, lumea lui, lumea experienței lui sociale și intelectuale, lumea închipuirilor, a imaginației sale bogate. De aceea, o carte care depășește experiența de viață a elevilor și nivelul sau posibilitățile lor de înțelegere rămâne, prin inaccesibilitate, o carte indiferentă (de unde înclinarea spre cărțile ai căror eroi sunt copiii, spre amintirile din copilărie, etc.).

d. Din motive discutate, copilul este atras în mică măsură de poezie, mai subtilă și în afara formelor obișnuite de exprimare. Descripția stărilor emotive personale, efuziunile intime, limbajul cât de cât metaforic al poeziei impresionează pe copil mai puțin decât sentimentele trăite direct, prin participare afectivă intensă la faptele narate. Copiii nu cer niciodată bunicilor să le spună o poezie, ci o poveste. Opera dramatică, privită tot ca obiect de lectură- mai cerebrală, cu localizare inexpresivă

(de obicei restrânsă în interioare), cu fapte, conflicte și sentimente care trebuie induse, prin efort, din dialog- exercită iarăși puțină atracție asupra elevilor. De aceea, spre a crea și dezvolta gustul pentru citit, este necesar să ne limităm, o vreme, a recomanda opere epice.

În general, categoriile de opere care pot stimula interesul pentru carte sunt, ordonate preferențial, următoarele: povești, basme, legende; povestiri din viața plantelor și a animalelor; povestiri din viața copiilor; povestiri din viața oamenilor din mediul social în care trăiesc elevii; cărți de aventuri; descrieri de călătorii; povestiri științifico-fantastice; biografii literare ale unor personalități politice, culturale etc.

Realizarea sarcinilor instructiv-educative ale școlii. Lectura individuală este un mijloc eficace de educare a omului. Conținutul ei este subordonat sarcinilor instructiv-educative ale școlii noastre. De aceea, orientarea justă a lecturii elevilor este o preocupare permanentă a tuturor factorilor angrenați în acțiunea de educare a tineretului. Lectura individuală cuprinde, din acest punct de vedere, mai ales următoarele categorii de opere:

opere care contribuie la educația patriotică a elevilor, reflectând lupta poporului nostru în trecut pentru libertate și independență;

clasicii literaturii naționale și universale, care contribuie la lărgirea orizontului intelectual al tinerilor.

În sfârșit, dezvoltarea interesului elevilor pentru problemele actuale ale vieții noastre politice, economice, sociale și culturale se asigură prin formarea obișnuinței de a citi ziarele și periodicele adecvate vârstei și posibilităților lor de înțelegere.

Cerințele programelor școlare. Conform acestui criteriu, tematica lecturii individuale variază după vârste, după clase și cicluri de învățământ. Raportată, din punctul de vedere al studiului literaturii, la cerințele programei, lectura individuală poate avea caracter obligatoriu sau poate fi lăsată la libera alegere a elevilor.

Lectura obligatorie cuprinde:

– așa-numita lectură suplimentară, lectura operelor înscrise pe listele anexate la programele școlare pentru clasele V-XII; manualele claselor elementare o au reprodusă ca adaos la lectura din clasă;

-lectura operelor prevăzute în programele claselor VIII-XII pentru analiză și care nu pot fi citite integral în clasă;

-lectura operelor prevăzute în programele claselor IX-XII pentru caracterizare.

Toate operele literare cuprinse în una sau în alta din categoriile de mai sus sunt supuse controlului în clasă și notării.

Lectura individuală liberă este, în principiu, lectura determinată de preferințele elevilor, nesupusă verificării în lecție și notării. Îndrumarea și supravegherea ei sunt tot atât de necesare ca în cazul lecturii obligatorii, grija permanentă a pedagogilor fiind orientarea ei, dacă nu chiar spre subordonare directă spiritului unei programe, cel puțin spre realizarea sarcinilor educative generale ale școlii.

Din toate aceste motive apare clară nevoia unei bune organizări și îndrumări a lecturii în afara clasei încă din clasele mici. O primă problemă pe care o ridică lectura în afara clasei este formarea și dezvoltarea gustului pentru citit. În primii ani de școală, elevii întâmpină greutăți în munca lor individuală, datorită fie dificultăților ridicate de nivelul manualelor, fie al unor cărți de lectură necorespunzătoare puterii lor de înțelegere, fapt care poate provoca aversiune pentru citit în general. Împotriva acestei atitudini ca și pentru a deștepta atracția către lectură trebuie să acționeze cu pricepere profesorul de limba română împreună cu dirigintele, cu ceilalți profesori și cu familia. Este evident că pentru a-i atrage pe elevi spre lectura individuală, aceasta nu trebuie să apară ca o obligație, ci ca o plăcere, ca un mijloc de a obține bucurii, satisfacții. De aceea, atât natura cărților recomandate, cât și mijloacele de îndrumare trebuie să țină seama de scopurile instructiv-educative ale școlii noastre, de particularitățile de vârstă, de preocupările elevilor, de preferințele lor individuale.

În clasele mici, elevii citesc ușor și cu plăcere opere cu caracter narativ, cu acțiune vie și rapidă, cu personaje realizate cu ajutorul faptelor, fără multă analiză psihologică, fără digresiuni care să abată de la firul acțiunii. Sunt preferate încă basmele, cărțile de aventuri al căror maestru rămâne încă Jules Verne, și în special întâmplările care au ca erou un copil, romanele istorice în care acționează eroi ale căror însușiri sunt hiperbolizate etc. De asemenea, sunt citite cu plăcere cărțile cu subiect științifico-fantastic, biografiile oamenilor celebri, călătoriile și chiar cărțile de știință prezentate într-o formă accesibilă și agreabilă.

Pentru a putea recomanda elevilor cărți pentru lectura în afara clasei cu scopul de a le forma și dezvolta gustul pentru citit, este necesar să se cunoască preferințele lor, nu numai cele literare, dar, în genere, cele manifestate în viața lor de școală și în afara școlii. De aici, se impune concluzia că recomandarea lecturii o va face profesorul ținând seama și de ceilalți factori mai sus amintiți. Pentru cunoașterea preferințelor literare ale elevilor sunt necesare discuțiile repetate cu clasa sau chiar folosirea unui chestionar la care să răspundă fiecare elev în parte.

Este bine ca la începutul anului să se întocmească un chestionar individual, aproximativ după modelul de mai jos, în colaborare cu dirigintele și cu profesorii clasei, care vor recomanda anumite cărți de lectură particulară legate de obiectul lor. Prin acest chestionar se urmărește cunoașterea clasei, nivelul general de cunoștințe, precum și aptitudinile elevilor.

CHESTIONAR

Care sunt cărțile care ți-au plăcut în mod deosebit?

Ce preferi, lecturi literare sau științifice?

Ce scriitori cunoști mai bine?

Ce carte ai recitit, când, de ce?

Ce personaje ți-au plăcut mai mult, de ce?

Ce filme ai văzut?

Ce piese de teatru ai văzut? Unde? (în sălile de spectacole sau la televizor?)

Ce carte citești în prezent?

Câte ore citești, săptămânal, cărți de lectură particulară?

În ce măsură folosești biblioteca școlară sau altă bibliotecă?

Cum îți organizezi biblioteca de acasă?

Ce reviste citești?

Ce cărți ți-ar mai plăcea să citești?

Despre viața actuală sau din trecut?

Versuri sau proză?

Știință, literatură, artă sau cărți științifico-fantastice?

Când citești, obișnuiești să faci notări în caietul de lectură particulară?

Pentru elevii mai mari, chestionarul trebuie să cuprindă și punctele:

Ce scriitori clasici cunoști mai bine?

Dar din scriitorii contemporani?

Ce opere însemnate din literatura universală cunoști?

Ce sciitori preferi din literatura universală?

Ce studii de critică literară ai citit?

Ce reviste literare citești?

Câte ore folosești, săptămânal, pentru lectura suplimentară de cultură generală?

Din răspunsurile date de elevi și controlate în timp de profesor, acesta își poate face o părere exactă despre preferințele, volumul lecturilor și măsura în care elevii și-au format deprinderi de lectură individuală.

Recomandarea cărților pentru lectura în afara clasei se face lunar sau semestrial, iar pentru vacanța de vară profesorul face recomandări la ultima oră de curs de la sfârșitul anului școlar.

Începând tot din clasele V-VIII recomandarea lecturii în afara clasei trebuie să țină seama și de conținutul lecțiilor de lectură literară, de lectura suplimentară indicată de programă. La aproape fiecare lecție de lectură literară se va recomanda elevilor să citească o altă operă cu o tematică similară, din aceeași specie literară, pentru a putea astfel întregi cunoștințele literare pe care manualul nu le poate cuprinde decât în mică măsură. Astfel, dacă manualul cuprinde un basm, elevilor li se recomandă citirea altor basme de Petre Ispirescu, de Frații Grimm, de Andersen, de Pușkin, etc. Dacă la lecția de lectură literară s-a citit un fragment din romanul Frații Jderi de M.Sadoveanu, elevilor li se va recomanda lectura integrală a romanului, precum și a altor opere care evocă trecutul patriei (Neamul Șoimăreștilor, etc.). De asemenea, se mai pot indica opere care zugrăvesc viața copiilor (Aventurile lui Tom Sawyer de M.Twain, Minunata călătorie a lui Nils Hilgersson de Selma Lagerlöf etc.)

Desigur, că recomandările de lectură la aceste clase vor include treptat și opere literare absolut necesare studierii celor câteva noțiuni de teorie și istorie literară, în sensul că după studierea unei fabule se va recomanda lectura altor fabule de Gr.Alexandrescu, A.Donici sau la Fontaine, după studierea unor opere din creația populară, din cea a lui V.Alecsandri sau M.Sadoveanu li se va recomanda elevilor să citească alte opere aparținând creației populare sau acelorași creatori.

La clasele școlii medii, unde fără lectura făcută în afara clasei nu se poate desfășura studierea unei opere literare, recomandarea cărților pentru lectura individuală se face de la începutul anului școlar și este reamintită elevilor în timp util, deoarece operele fiind de mare întindere ei au nevoie de un răgaz mai mare pentru a le putea citi. Recomandarea lecturii în afara clasei la elevii mari se face ținându-se seama de necesitățile impuse de programa școlară și de completarea cunoștințelor elevilor în domeniul literaturii noastre actuale și a literaturii universale. În perioada studierii cronicarilor se poate recomanda elevilor să citească pe lângă unele fragmente din cronici, unele nuvele, romane ori piese de teatru cu subiect istoric, care au la bază inspirația din cronicari, de exemplu: Nicoară Potcoavă de M.Sadoveanu, Ion-Vodă cel Cumplit de Laurențiu Fulga. Pentru cunoașterea unor figuri de cronicari (ca Miron Costin) în evocarea marilor scriitori, elevii pot citi, de pildă Zodia Cancerului de M.Sadoveanu. Când se studiază creațiile noastre epice populare sau epopeea, se va recomanda elevilor lectura unor opere similare din creația altor popoare, cum sunt: Cântecul Nibelungilor, Kalevala, Cântecul despre oastea lui Igor etc.Unii profesori obișnuiesc ca la clasele mari să recomande încă de la sfârșitul anului școlar cărțile pe care elevii va trebui să le citească pentru viitorul curs de literatură.

Legătura dintre studiul literaturii în clasă și lectura în afara clasei asigură posibilități de îndrumare și control permanent, deoarece elevii, știind că răspunsurile lor la lecția zilei vor fi apreciate și din punctul de vedere al cunoștințelor literare mai largi, vor da mai multă atenție operelor recomandate pentru lectura în afara clasei , se vor sili să le citească și să stabilească asocieri cu temele și scriitorii studiați în clasă.

Organizarea lecturii individuale pe clase și pe cicluri, în funcție de cerințele programelor școlare, ridică problema caracterului sistematic al acesteia. Este necesar ca operele recomandate să alcătuiască, dintr-un punct de vedere sau altul( și în primul rând din punct de vedere tematic), sisteme clare, constituite pe baza unor înrudiri evidente. Cartea recomandată ar trebui să alcătuiască, împreună cu ceea ce se studiază la orele de curs, unități distincte, grupări cu nete trăsături comune.Lucrul acesta ar favoriza consolidarea și lărgirea sistematică a reprezentărilor elevilor, întărirea legăturilor temporare formate prin lecții și studiu individual, dezvoltarea în condiții propice a priceperii lor de a intui specificul unei opere, al artei unui scriitor etc.

Astfel, la clasa a V-a până la a VIII-a inclusiv, lectura individuală cuprinde cărți înrudite cu textele literare din manual prin conținut, prin gen sau specie literară sau cărți care ilustrează pregnant alte noțiuni de teorie a literaturii dobândite la lecții.

La clasele IX-XII, lectura individuală cuprinde, afară de operele de analizat sau de caracterizat, opere care adâncesc o tematică importantă, opere care completează imaginea despre creația unui scriitor, opere și scriitori care întregesc cunoașterea unei epoci, referințe critice, cărți de informație istorico-literară legate de perioadele studiate, opere din literatura universală care explică influențele exercitate asupra literaturii noastre etc.

Stabilind în mod științific tematica lecturii individuale, este necesar să urmărim totodată ca efectuarea ei să respecte criteriul legăturilor firești dintre operele recomandate, să se facă deci pe unități tematice, iar tematica în sine să armonizeze preferințele elevilor, posibilitățile lor, cu sarcinile instructiv-educative ale școlii și cu cerințele directe ale programelor școlare.

2.1.1.2. VOLUMUL LECTURII DIN AFARA CLASEI

Pentru educator, important este să știe clar nu numai ce trebuie să citească elevii săi, ci și cât se poate întinde lectura individuală la o anumită vârstă, în condițiile obligațiilor școlare zilnice. Stabilirea volumului lecturii individuale este o problemă care se rezolvă de la clasă la clasă, dar, uneori, și de la elev la elev. Pentru aceasta este necesar să fie cunoscute și câteva principii fundamentale.

Relațiile dintre cantitatea și calitatea lecturii individuale. În mod obișnuit, cantitatea care depășește anumite limite reduce valoarea calitativă a lecturii. Educatorul care se lasă impresionat de numărul mare de cărți citite de un elev se poate înșela.

Mai întâi, lectura constituie câteodată o formă de trândăvie și de eludare de la îndatoririle școlare. Aceasta se întâmplă mai ales la elevii pentru care cititul, lipsit de constrângere, are atribute opuse învățării; evitând efortul, munca organizată, aceștia se refugiază în lectură, deoarece lectura reprezintă, pentru ei, un mijloc de distracție. Abuzul relevă în asemenea cazuri superficialitate, risipă inutilă a spiritului.

În al doilea rând, supraalimentarea cu lectură este pernicioasă pentru spirit, ruinează forțele intelectuale chiar atunci când atitudinea față de carte nu este cea de mai sus. Interesează, în lectura individuală, nu volumul parcurs, ci cantitatea asimilată; altfel cheltuielile de energie cerebrală depășesc, fără ca elevii să-și dea seama, profitul. Condițiile memoriei, în primul rând impresia intensă și repetată, condamnă lecturile grăbite, superficiale. Procesul citirii este un proces esențial activ, de confruntare permanentă a conținutului cărții cu rațiunea și cu experiența cititorului. Citind mult și neîngrijit, memoria este folosită abuziv și aproape exclusiv, iar facultatea de a reflecta la faptele citite, posibilitatea elevilor de a gândi prin ei înșiși, se pierd încetul cu încetul. Lectura devine ineficientă sau chiar vătămătoare în măsura în care îndepărtează pe elev de la observație, anulându-i personalitatea.

În afara tendinței spre abuz de lectură individuală, care pornește mai mult sau mai puțin spontan de la elev, apare în numeroase cazuri, de data aceasta din partea profesorului, tendința de supraîncărcare a elevilor cu lectură în afara clasei. Aceasta se manifestă fie prin exigență exagerată în raport cu indicațiile programei, fie prin lipsă de organizare a îndrumării lecturii individuale, când se aglomerează sarcini multiple în timp redus.

Volumul minimal și volumul maximal al lecturii individuale.Ținând seama de cele de mai sus, este necesar în practica de la catedră să determinăm volumul minimal și volumul maximal al lecturii individuale, apoi să veghem la respectarea lor.

Volumul minimal este constituit de ceea ce am numit “lectura obligatorie”, lectura cerută de indicațiile programei școlare. Aceasta, fiind ea însăși destul de bogată, este necesar să fie planificată judicios, în funcție de timpul util elevilor pentru lectură, de nivelul, de posibilitățile lor, și de viteza de citire specifică fiecărei vârste. Fără măsuri organizatorice stricte, respectate de elev și controlate perseverent de profesor, chiar realizarea volumului minimal de lectură individuală poate produce supraîncărcarea elevilor.

Volumul maximal se stabilește pe baza tematicii indicate mai înainte, în funcție de clasă și de vârsta elevilor, volumul total depășind ușor nivelul volumului minimal.

Situarea lecturii individuale sub nivelul minimal este pasibilă de urmări neplăcute pentru însușirea însăși a materiei din programe și manuale. În direcție contrarie, zelul unor cititori neavizați de scopul lecturii individuale și de modalitatea ei, trebuie temperat. Este bine, în asemenea cazuri, să convingem pe micul sau pe tânărul cititor că nu trebuie să se risipească în cărți prea multe, că este preferabil ca anumite cărți recomandate, care l-au interesat și l-au mișcat, să fie recitite după un timp. Reluarea lecturii unei cărți care răspunde trebuințelor elevului, care are în mintea și sufletul lui o rezonanță profundă, este mai plină de consecințe educative favorabile decât goana după cât mai multe cărți, citite superficial.Lectura supraabundentă și de suprafață nu se asimilează; elevii devin instrumente docile ale faptelor narate, se lasă furați de amănuntul anecdotic, își mobilează mintea formal cu noțiuni pe care nu încearcă să le adâncească prin raportare la experiența personală, prin confruntare cu rațiunea personală, pierd ideea de bază și rămân străini de mesajul creatorului operei parcurse.

2.1.1.3.MODALITATEA LECTURII DIN AFARA CLASEI

Legată direct de chestiunile discutate mai sus este problema modalității lecturii individuale. Ce să citească elevii, cât să citească și cum să citească- sunt cele trei aspecte ale procesului de orientare și de organizare a lecturii din afara clasei. Obiectivele acestui proces sunt dezvoltarea interesului pentru carte și a priceperii de a citi, formarea deprinderii de a respecta, în alegerea cărții de lectură și în lectura

propriu-zisă , un anumit sistem de muncă și, în sfârșit, subordonarea lecturii individuale sarcinilor instructiv-educative ale școlii.

Atitudinea față de cartea de lectură.Aceasta este prima preocupare a educatorului. De modul în care elevul consideră cartea de lectură depinde eficacitatea influențelor instructiv-educative ale acesteia asupra lui. Cartea, care în mâinile unui elev, după două zile ajunge fără copertă, desfasciculată, este un simptom. Sunt elevi care nu rețin numele autorului unei cărți citite, alții care denaturează, prin memorare superficială, titlul operei, mulți- printre cei mari- care neglijează lectura prefețelor, postfețelor, a studiilor introductive și destui care nu-și dau seama de importanța anului de apariție, care nu știu ce înseamnă editură, ediție, etc. Aceștia sunt în general cei ce văd în cartea de lectură numai un instrument de plăcere. Asemenea atitudini nu trebuie combătute brutal, lezând susceptibilitatea, atât de mare, a tânărului cititor, ci asigurând treptat înțelegerea și prețuirea cărții tipărite ca rezultat al muncii colective, în care sunt angrenați autorul, editorii, zețarii, tipografii, legătorii, difuzorii. Atitudinea deferentă față de carte, înțelegerea acesteia ca rod al unei munci- apropriabilă deplin tot printr-un gen de muncă- încep prin atenția acordată aspectelor exterioare ale cărții tipărite. Observarea, înregistrarea și înțelegerea importanței fiecărei laturi a cărții se cultivă atent în micul cititor, spre a nu deveni “probleme” mai târziu.

Autorul, eventual și traducătorul sau ilustratorul, titlul exact al operei, ediția, editura, anul și locul apariției, rostul prefeței, postfeței, a sumarului- mai târziu rostul indicilor pe materii, pe autori etc.- trebuie fixate în mintea cititorului, pentru ca atenția acordată lor să intre în obișnuința fiecărui elev. Văzând în acțiunea cărții nu numai eroii, ci și pe autor, urmărind dincolo de fapte anumite probleme asupra cărora fusese avizat din prefață, adăstând clipa de lectură cu nerăbdare și curiozitate, dar și cu respect și prețuire, se formează încetul cu încetul concepția sănătoasă despre carte și despre lectură.

Cum trebuie citită o carte de literatură. Se consideră de regulă că lectura individuală trebuie să se supună principiilor și cerințelor analizei literare efectuate în clasă, la nivel corespunzător treptei de învățământ pe care se află elevul. Acesta este numai țelul către care trebuie să tindă, calitativ, priceperile de lectură individuală. Manifestarea, dintru început, a unor pretenții exagerate, poate îndepărta însă pe elevi de la lectura individuală, deoarece aceasta le-ar apărea ca o obligație școlară prea împovărătoare. Totuși, anumite cerințe se comunică elevilor din timp, iar respectarea lor este supusă controlului. Recomandările urmează să se refere la durata lecturii, la ritmul ei și la modalitatea propriu-zisă de a citi.

În mod obligatoriu, lectura individuală se efectuează după rezolvarea sarcinilor școlare pentru a doua zi, fiind proporționată în funcție de timpul liber al elevilor. O oră de lectură sau numai o jumătate de oră, folosită cu consecvență zilnic, este mai fructuoasă decât cititul în asalt, întrerupt de perioade mari. Din motive arătate mai înainte, ritmul prea accelerat de citire, lectura grăbită și superficială trebuie condamnate. Citind încet și aprofundat, lăsând să se distileze în minte treptat gândirea autorului, trăind intens faptele narate și reflectând asupra lor, elevul ajunge la sfârșitul cărții cu un spor real de cunoștințe, de experiență socială și intelectuală. De aceea, ritmul mediu de citire al unei opere beletristice este de 30-40 de pagini pe oră, el reducându-se mult când este vorba de studii de critică sau de istorie literară.

Elevii consideră “carte bună” pe aceea care răspunde preferințelor, trebuințelor vârstei lor, care le provoacă stări afective intense. O carte impresionează în măsura în care face din cititor un părtaș la întreaga viață afectivă și spirituală cu care autorul și-a înzestrat personajele. A citi o operă literară înseamnă, în primul rând, a trăi, prin contagiune, viața personajelor create. Mimarea personalității unui erou prin desprindere din realitate și substituire, transformarea ficțiunii în realitate aievea și retrăirea ei nemijlocită, prin abandon, sunt procese psihologice care măsoară forța educativă a unei cărți, dar și gradul de cultivare a sensibilității elevilor.

În viața de împrumut a cărții, elevii trăiesc mai intens, mai bogat decât în viața obișnuită. Furați de întâmplările adeseori extraordinare, ei trec însă cu vederea aspecte importante ale cărții. A citi înseamnă nu numai a retrăi viața zugrăvită, nu numai a reconverti ficțiunea, prin trăire interioară, în realitate aievea, ci și a gândi, a reflecta asupra celor citite și trăite. A gândi, a reflecta asupra unei opere de imaginație înseamnă a manifesta, în cursul lecturii, o anumită atitudine critică, pornită din cunoașterea câtorva probleme de bază: opera beletristică este o concretizare a unui mijloc specific de oglindire a realității, iar nu realitatea însăși; ca atare, valoarea ei stă, în primul rând, în capacitatea de a crea imagini vii și veridice; scriitorul vede și zugrăvește realitatea prin concepția sa despre lume și despre artă; de aceea opera literară cuprinde, o dată cu viața oglindită, mesajul etic și estetic al scriitorului, mesaj care, în lectură, trebuie descoperit, înțeles și apreciat. Iată de ce rezultatele lecturii individuale măsoară nu numai sensibilitatea elevilor, ci și capacitatea lor de a înțelege esența cărții citite și de a aprecia valoarea ei. Cu alte cuvinte, gustând, prin sensibilitate, frumusețea și intensitatea vieții morale a eroilor unei cărți, elevii trebuie să aprecieze totodată, prin judecăți de valoare la nivelul vârstei lor, autenticitatea personajelor, semnificația lor socială și morală, gradul de realizare artistică a vieții zugrăvite.

Fixarea în lectura individuală a unui obiectiv critic de interpretare și apreciere, e un lucru necesar, iar posibilitatea de a-l realiza este educabilă, atât prin orele de literatură, cât și prin lectura individuală însăși. Pentru aceasta, lectura din afara clasei urmează să respecte câteva cerințe, în primul rând cerința ca elevul să înțeleagă ce citește. Putința de a trăi nedeformat viața oglindită într-o carte și de a reflecta la veridicitatea imaginilor, la sensul mesajului artistic etc., depinde direct de măsura în care cartea este înțeleasă de cititor.

Dezvoltarea posibilității de a înțelege o operă literară începe cu facultatea de a sesiza just sensul cuvintelor.Elevii trebuie obișnuiți cu ideea că o carte conține un număr mai mare sau mai mic de cuvinte pe care ei nu le-au întâlnit înainte și la care, neînțelegându-le, trebuie să se oprească spre a le lămuri sensul, oricât de neplăcută ar părea, în lectură, pauza astfel creată. În această direcție, folosirea dicționarului și transcrierea cuvântului explicat într-un carnet personal constituie prima treaptă în realizarea unei lecturi eficiente. Fără o astfel de obișnuință, formată de timpuriu, vocabularul sărac al elevilor și volumul mereu crescând de cuvinte neînțelese, din cărți , vor crea fobia față de cartea mai dificilă, determinând menținerea în limitele basmului și legendei la o vârstă când s-ar putea aborda firesc romanul și poemul. Când termenii necunoscuți denumesc noțiuni științifice sau tehnice, dicționarul poate deveni insuficient. Lectura explicită cere în asemenea cazuri o oarecare documentație, la nivelul posibilităților de informare și al accesibilității elevilor.

Cititorul, chiar de vârstă mijlocie, trebuie să înțeleagă apoi, clar, când și unde se petrec faptele zugrăvite; el trebuie să fie capabil a plasa acțiunea în timp și spațiu fără echivoc. Uneori, în reproducerea unei opere literare, elevii comit anacronisme sau inadvertențe geografice,vorbind, de exemplu, de prietenia dintre popoare în Ostașii noștri de V. Alecsandri sau situând, de exemplu, Plevna undeva în nordul Dunării.Pentru cititorul avizat nu este indiferent faptul că țăranii lui Slavici sunt ardeleni, trăind în a doua jumătate a veacului trecut. Așadar, lăsând la o parte basmele, cunoașterea timpului și a locului în care se desfășoară acțiunea este indispensabilă pentru înțelegerea justă a faptelor oglindite și a semnificațiilor lor. Consultarea atlasului și a unor cărți de știință, răsfoirea manualelor pentru reîmprospătarea unor noțiuni sunt adeseori necesare. Inițiativa, în această direcție, trebuie să pornească de la școală, și nu numai de la profesorul de literatură. Prin convorbiri apropiate, în atmosferă caldă de joc, cu atlas și cărți adecvate în față, discutându-se opere ca Toate pânzele sus de Radu Tudoran sau Cei trei muschetari de Al.Dumas-tatăl, se poate dovedi importanța informației sigure de ordin geografic, biologic, fizic, istoric etc. pentru înțelegerea și prețuirea valorilor unei cărți literare.

A treia cerință se referă la acțiune și la personaje.Pasiunea pentru amănuntul anecdotic și lipsa de orientare duc adeseori pe cititorul de vârstă mijlocie, dacă nu și de vârstă mai mare, la neglijarea liniilor mari de acțiune, la incapacitatea de a desprinde, din mulțimea faptelor, esența și semnificația lor. Sunt elevi care pot reproduce cu lux de amănunte cutare luptă sau scenă spectaculoasă din Cei trei muschetari, retrăind-o intens, dar, captivați de aventură și senzațional, aceștia nu înregistrează substratul eroismului muschetarilor, lupta lor în numele onoarei, voinței, dreptății și curajului, opusă vieții de curte- dominată de intrigi, lașitate și interese meschine. Este bine ca cititorul mijlociu să afle din vreme că în acțiunea operei literare se nasc și se consumă conflicte fundamentale, că faptele, comportarea personajelor- care constituie propriu-zis acțiunea- nu sunt întâmplătoare, că ele sunt determinate de anumite mobiluri, de legi sociale, că au un caracter necesar, relevând treptat personalitatea eroilor și relațiile dintre aceștia. Elevul cititor este apoi avizat asupra faptului că personajele unei opere literare, indivizi viabili, reprezintă totodată categorii umane, că un conflict între personaje poate semnifica o luptă între opinii, mentalități și interese aparținând unor grupări umane potrivnice, adeseori o luptă între clase antagoniste. În sfârșit, cititorul este obișnuit să înțeleagă că o operă literară cu relativ puține personaje poate constitui, prin concentrație și tipizare, tabloul viu al unei întregi perioade din viața unui popor.

În ultimă instanță, elevii trebuie să înțeleagă mesajul cuprins în opera pe care au citit-o. Scriitorul încorporează în creația sa concepția lui despre lume și despre artă, dând o anumită orientare ideologică faptelor zugrăvite și urmărind să sugereze anumite idei, sentimente sau convingeri prin scrisul său. Artă gratuită, fără finalitate, nu există. Interpretarea și aprecierea conținutului unei cărți nu vin de la sine. Și aici, ca în realizarea tuturor celorlalte cerințe ale lecturii individuale, inițiativa trebuie să pornească de la școală. În privința înțelegerii sensului adânc uman al unei cărți, în privința înțelegerii mesajului unui scriitor, situația este mai dificilă în literatura dinainte de 23 August 1944, când ideile valoroase din punct de vedere social nu apar totdeauna cu limpezime, ele trebuind să fie descoperite, reliefate printr-o anumită experiență dobândită treptat în clasă.

De exemplu, neavizat asupra rolului pe care-l joacă banul și fără a fi discutat în clasă opere cu problematică asemănătoare, citind romanul “Mara” de I.Slavici, un elev de vârstă mijlocie va înțelege cu greu sau nu va înțelege deloc sensul ideologic al operei, distrugerea celor mai firești sentimente umane provocată de goana după avere, de patima banului. Cu alte cuvinte, clipa de reflectare de după terminarea lecturii, când se recapitulează mintal problemele de viață cuprinse în cartea închisă, când se deduce sensul ideologic al întâmplărilor și se hotărăște atitudinea finală a cititorului față de problemele parcurse și față de măsura realizării lor artistice- în raport cu ecoul pe care l-a avut cartea în conștiința lui- ar trebui să intre, încetul cu încetul, în obișnuința fiecărui elev.

Consemnarea lecturii individuale. Posibilitatea de a înțelege cartea de lectură literară, de a interpreta și aprecia constituie obiectivul fundamental al lecturii individuale. Școala trebuie să formeze, în același timp, priceperea și obișnuința elevilor de a-și transpune impresiile, din sfera gândirii logice și a afectului, în însemnări sumare, dar substanțiale, pe un caiet personal. Cunoștințele devin mai limpezi și mai puternice când au la bază experiența personală. Fuziunea dintre experiența de viață încorporată în cartea de lectură și experiența de viață a cititorului cere, din când în când, căldura efortului de compoziție. Fără o asemenea punere de acord a personalității cititorului cu cunoștințele din cartea citită și fără consemnarea, măcar sporadică, a atitudinii sale față de problemele trăite și gândite în cursul lecturii, cititul devine inconsistent, vag și superficial. Dimpotrivă, notițele organizate, răsfoite la intervale, împiedică uitarea, împrospătează impresiile și contribuie la transformarea acestora în convingeri și acțiuni. A uni lectura cu efortul plin de energie de a concentra într-o jumătate de pagină ideile autorului și de a le fixa, prin atitudine critică, în sensibilitatea cititorului este o muncă rodnică, creatoare și necesară. O asemenea activitate este profitabilă numai în măsura în care nu este impusă prin măsuri coercitive, ci apare, prin educație treptată, ca o necesitate interioară a elevului cititor, și numai în măsura în care profesorul nu transformă notarea succintă a impresiilor, în rezumate cenușii, impersonale, transmisibile de la elev la elev.

De la consemnarea sumară a laturilor fundamentale ale cărții (autor, titlu, editură, an de apariție, esența acțiunii, personaje principale, sens ideologic) și a impresiilor personale referitoare la cartea în cauză, se poate trece, din când în când, la forme superioare de valorificare în scris a datelor lecturii individuale. Recenzia unei cărți- eventual pentru gazeta de perete, pentru activitatea dintr-un cerc, etc.- cere o oarecare adâncire a analizei (acțiunea, personajele și mesajul scriitorului, privite mai insistent), precum și motivarea atitudinii critice față de cartea recenzată. Legătura dintre studiul literaturii din clasă și studiul literaturii din afara clasei se realizează în mod creator și prin alte forme de compuneri școlare, în care exigența în analiză și libertatea în alegerea și ordonarea ideilor de dezvoltat pot fi mărite.

Lectura studiilor de critică sau de istorie literară. Lectura individuală cuprinde la clasele mari și studii sau articole de critică sau istorie literară. Priceperea de a le citi se formează treptat, începând cu lectura unor fragmente legate direct de opere analizate în clasă. În general, cerințele formulate cu privire la lectura unei opere beletristice își păstrează valoarea și aici. A înțelege conținutul studiului citit și a putea aprecia justețea punctelor de vedere sunt condiții indispensabile. Pentru aceasta, elevii sunt obișnuiți să citească încet, cu atenția permanent activă, revenind mereu asupra unor pasaje importante, comparând, asociind și diferențiind, spre a surprinde ideea fundamentală a studiului și ideile generate de aceasta, spre a putea pătrunde și urmări întreaga argumentație logică a autorului. Conspectarea este obligatorie pentru înțelegerea gândirii, a principiilor care sunt dezvoltate în studiu. Conspectul nu este rezumatul pur și simplu al studiului, alcătuit din fraze sau crâmpeie de fraze reproduse aidoma din autor. Conspectarea cere un efort curajos de comprehensiune și oglindește măsura în care cititorul a pătruns, prin experiența lui intelectuală, în sensul ideologic al studiului. Cel mai indicat mod de conspectare este transcrierea și ordonarea ideilor mari sub formă de teze succesive. Tezele formulează principiul, ideea fără argumentele care dezvoltă ideile principale și fără materialul faptic ilustrativ. Operația fiind dificilă chiar la o vârstă mare, este nevoie de exerciții colective, în clasă, care să creeze priceperea în general. Conspectarea concomitentă cu prima lectură trebuie condamnată; tezele se formulează în a doua lectură, după ce conținutul articolului, parcurs o dată în întregime, s-a cristalizat oarecum în mintea cititorului.

Lectura presei.Întâi, elevii trebuie să știe ce este un ziar și ce este un periodic, să le deosebească pe unul de celălalt și pe amândouă de cartea obișnuită, și să le considere, asemenea cărții tipărite, ca rezultate ale unei mari și intense munci colective. Explicând elevilor de vârstă mijlocie ce este un ziar, care este semnificația titlului și a subtitlului marilor noastre ziare, cum este alcătuit un ziar, cât de variat este materialul cuprins, care sunt principiile repartizării materialului pe rubrici, de ce este necesar editorialul etc., profesorul subliniază natura informativă, agitatorică și educativă a presei zilnice, caracterul ei combativ și partinic. Citirea presei zilnice cere continuitate și, adeseori, discuții și convorbiri menite să clarifice probleme politice curente. Lectura presei zilnice contribuie la lărgirea orizontului elevilor, la formarea concepției lor despre lume, la priceperea de a interpreta fenomenele sociale.

Prin compararea unui ziar cu un periodic se pot induce caracteristicile acestuia din urmă: o anumită unitate tematico-ideologică a materialului, rubricația, spațiile mari acordate studiilor și cercetărilor, număr de articole relativ redus, apariția săptămânală, bimensuală, lunară etc. Contactul cu marile periodice literare sau ideologice trebuie cultivat din clasele IX-XII. Lectura revistelor Viața românească, Gazeta literară, Contemporanul, Luceafărul a intrat în obișnuința multor elevi. Important este ca cel puțin unele din articolele sau studiile citite să urmeze indicațiile expuse mai înainte privitoare la acest lucru. Spre a trezi interesul pentru lectura periodicelor literare și a obișnui pe elevi să se orienteze singuri în paginile acestora, profesorul poate prezenta în mod organizat- într-o oră de cerc- un anumit periodic literar după un plan ca cel de mai jos:

Numele publicației, cine o conduce, locul unde apare, caracterul periodicității ei (săptămânal, bimensual, lunar), format, număr de pagini etc.

B. 1. Caracterul și scopul publicației.

2. Rubricația ei generală, sensul fiecărei rubrici, sumarul unui număr, autorii frecvenți în paginile publicației.

3. Recenzarea unui material semnificativ pentru caracterul și scopul publicației, ales din sumarul numărului prezentat.

C. Concluzii asupra importanței publicației.

2.1.1.4.ÎNDRUMAREA LECTURII DIN AFARA CLASEI

Tot ce s-a spus până aici dovedește nevoia de a organiza scrupulos îndrumarea, evidența și controlul lecturii din afara clasei. Factorii în sarcina cărora cade acest lucru sunt școala și familia. Colaborarea dintre școală și familie condiționează orientarea justă a lecturii individuale , supravegherea și, deci, eficacitatea ei. În acțiunea de îndrumare, evidență și control, rolul principal îl au profesorul de literatură și bibliotecarul școlii.

Formele îndrumării. Formele îndrumării sunt diferite, după unghiul din care este considerată lectura individuală a elevilor. Se poate vorbi mai întâi de o îndrumare cantitativă și de una calitativă.

În primul caz, în funcție de sarcinile lecturii individuale și de indicațiile programelor școlare, profesorul stabilește pentru fiecare clasă ce și cât trebuie să citească elevii într-o perioadă dată, deci titlul cărților, numărul lor și ordinea în care este preferabil să fie citite. În afara acestui volum minimal și cu caracter obligatoriu, profesorul comunică un număr variabil de opere literare a căror lectură o recomandă fără obligația de a fi citite și fără a fi supuse controlului în clasă.

În al doilea caz, profesorul explică elevilor cum trebuie citită o carte de literatură, ce trebuie să urmărească ei în lectura unei cărți, cum urmează să-și consemneze impresiile despre cartea citită. Problemele acestea, dată fiind importanța lor, nu se pot realiza într-o lecție sau două. Îndrumarea calitativă și cantitativă a lecturii elevilor- ținând de sarcinile educative ale școlii- stă permanent în atenția profesorilor.

În afară de îndrumările generale și permanente care vizează cantitatea și calitatea lecturii individuale în linii mari, determinate de sarcinile instructiv-educative ale obiectului și ale școlii, elevii simt nevoia adeseori de îndrumări restrânse și ocazionale, legate de o formă a muncii lor individuale (lucrări la cerc, referate etc.). Indicațiile bibliografice la problemă și sfaturile privitoare la selecționarea materialului și la modalitatea de a-l utiliza, de a-l integra și valorifica în lucrare, sunt aspecte curente în care se realizează îndrumarea ocazională.

Îndrumările generale și ocazionale – cantitative sau calitative- au caracter expres. Elevul este conștient că, în momentul respectiv, profesorul, bibliotecarul etc. îi recomandă anumite cărți, ori îi dau sfaturi privitoare la modul de a citi. Aceasta este îndrumarea directă, a cărei eficacitate scade când este transformată în predici sau în alte forme retorice de a determina convingerea și trecerea la acțiune.

Este posibilă însă, o stimulare indirectă a interesului pentru anumite cărți de lectură sau chiar pentru anumite probleme de urmărit în cutare carte, stimulare decurgând din calitatea predării; și aceasta- cu intenție sau fără intenție din partea profesorului. Sensibilitatea profesorului, transparența lui sufletească la frumosul etic și artistic, capacitatea lui de a valorifica expresiv calitățile unei opere analizate în clasă acționează asupra elevilor ca stimuli puternici în direcția formării interesului pentru lectura cărții, pentru lectura altor opere ale aceluiași scriitor, a altor opere cu aceeași tematică etc. Operând prin insinuare și sugestie permanentă, îndrumarea indirectă este adeseori mai plină de efect decât cea directă- primită sub rezerva unor sarcini în plus. În orice caz, ea întărește, sprijină formele directe de îndrumare.

Procedeele de stimulare și de îndrumare a lecturii individuale. În stabilirea și folosirea procedeelor de stimulare și de îndrumare a lecturii trebuie respectate principiile care determină conținutul, volumul și modalitatea lecturii din afara clasei, precum și specificul diverselor forme de îndrumare.

Îndrumarea orală- în cursul lecției sau în afara orelor de clasă- prin convorbiri individuale sau colective și prin consultații, este caracteristică orientării calitative a lecturii. Pentru a evita ținuta rigidă a preceptelor “ex catedra”, este bine ca elevii să fie convinși de necesitatea unei anumite atitudini față de carte și de trebuința de a adopta un anumit mod de a citi, prin concluzii pe care ei înșiși să le scoată din convorbirile despre cărți citite. Asemenea convorbiri pot avea caracter întâmplător,spontan sau organizat.

Astfel, pentru a dezvolta atitudinea de prețuire a cărții, considerate sub latura efortului uman concretizat în ea, se pot pregăti o ședință de cerc literar la clasele V-VIII cu tema “Drumul cărții” (de la manuscrisul autorului la cartea aflată în bibliotecă), precum și o vizită într-o întreprindere poligrafică. Planul discuțiilor dintr-o astfel de ședință ar fi următorul:

Manuscrisul

Ce reprezintă manuscrisul (oglindă a cuceririlor omului, a eforturilor lui creatoare etc.).

Cum se elaborează o carte (muncă intensă care ține uneori o viață întreagă).

Manuscrisul în forma ultimă înaintat editurii.

Munca editorială

Care este rolul editurii (pregătirea manuscrisului pentru tipar).

Drumul de la manuscrisul autorului la “bunul de cules”.

Redactorul de carte și răspunderea lui.

Legătura dintre munca editorială și cea din tipografie.

Tipografia

Rolul tipografiei (imprimarea și multiplicarea manuscrisului ).

“Culesul”manuscrisului venit de la editură.

Corecturile (greșeli de cules, observate în editură și reparate în tipografie).

Paginarea și ultimul control de editură (corespondența perfectă dintre manuscris și tipăritură).

“Bunul de tipar” și multiplicarea.

Legătoria

Rolul legătoriei (transformarea colilor de tipar în cartea propriuzisă).

Drumul de la coala de tipar la cartea broșată sau legată.

Difuzarea

Rolul organelor de difuzare (popularizarea și distribuirea cărții tipărite în librăriile și bibliotecile de pe tot cuprinsul țării).

Cartea în librării. Raioane, standuri și vitrine de cărți.

După discuții sau chiar în timpul lor, elevii, având cărți variate sub ochi, pot citi cele cuprinse pe coperta exterioară și interioară, în căsuța editorială, în sumar sau indice, pot răsfoi prefețe sau addendae, înțelegând, pe concret, rostul fiecărui amănunt în parte.

În vederea dezvoltării priceperii de a citi, se pot organiza convorbiri legate tot de o activitate din afara clasei. Important este ca, și de această dată, recomandările să evite tonul oficios. O consfătuire în jurul unei cărți citite, în care elevii să arate deschis cum au citit cartea, ce aspecte ale conținutului i-au atras, ce părți au citit mai ușor, ce capitole au înțeles mai greu ori nu le-au înțeles deloc, când au citit cartea și în ce condiții etc., ar constitui un mod indicat de a ajunge, prin efort și consens general, la concluzii privind greșelile comise în cursul lecturii și cerințele care urmează a fi respectate în viitor. De altfel, toate activitățile din afara clasei (cercuri literare, manifestări artistice pe teme literare, concursuri literare etc.) ca și pregătirea pentru ele sunt prilejuri și de orientare tematico- ideologică și metodică a lecturii individuale.

Îndrumarea scrisă de bază, cu caracter cantitativ, se face în general prin liste de scriitori și opere, alcătuite conform cerințelor privitoare la conținutul și la volumul lecturii individuale (cerințe expuse mai sus) și comunicate apoi, într-o formă sau alta elevilor. În practica îndrumării prin liste trebuie respectate câteva principii elementare.

La clasele V-VIII, unde lectura “suplimentară” este reprodusă în manual, lista cuprinde și alte opere literare, alese din punctul de vedere al contribuției fiecăreia la formarea interesului și a priceperii de a citi și la educația elevilor. Nici criteriul de ordonare a cărților în liste nu poate fi întâmplător. La aceste clase, cărțile recomandate se grupează pe liste după temă sau gen(specie), fiind înscrise succesiv, în ordinea în care profesorul preferă să fie citite. Cărțile a căror lectură profesorul o consideră obligatorie, eventual câte una din grup, se subliniază. Când se comunică lista, semnificația ordinii operelor și a sublinierii unora dintre ele este împărtășită elevilor. Respectând principiile de mai sus și urmărind realizarea lecturii conform listelor astfel întocmite, profesorul atinge două obiective importante: întâi, o lectură organizată, desfășurându-se într-o anumită ordine, corespun-

zătoare creșterii nivelului de dificultate a cărților recomandate sau nevoii de a educa treptat interesul pentru citit; în al doilea rând, asigurarea unui volum minimal de lectură, fundamental pentru dezvoltarea priceperii de a citi și pentru educația elevilor. Un exemplu de grupă tematică pentru clasa a VI-a:

ȘI COPIII POT FI EROI

1.R.Tudoran- Ultima poveste

2.T.Popescu- Un băiat privește marea

4.L.Kassil și M.Polianovski- Strada mezinului

5.V.Hugo- Gavroche

La clasele VIII-XII, în centrul atenției stau operele a căror lectură prealabilă condiționează însăși buna desfășurare a lecțiilor. Pentru aceasta, operele sunt ordonate în liste îmbinând criteriul priorității cu criteriul cronologic istorico-literar. În virtutea primului citeriu, ordinea este următoarea: operele de analizat în clasă, a căror lectură integrală nu se poate efectua în orele de curs; operele de caracterizat; operele indicate de programe ca lectură suplimentară; opere pe care profesorul le recomandă ca lectură în afara obligațiilor școlare. Așadar, întâi trebuie asigurată, de exemplu, lectura comediei O scrisoare pierdută, apoi, în subsidiar, lectura altor opere dramatice ale lui Caragiale și, în sfârșit, consultarea unor studii critice despre Caragiale (de pildă, acela al lui S.Iosifescu). În cadrul fiecărei unități, opera a cărei lectură este indispensabilă procesului de învățământ, se subliniază. Este necesar apoi ca operele să fie indicate clar, individual, nu însumate în categorii vagi, de gen sau specie, specifice creației scriitorului inclus pe listă; deci nu: I.L.Caragiale- “Teatru”, ci (pentru clasa a X-a):

I.L.CARAGIALE

1.”O scrisoare pierdută”

2. “O noapte furtunoasă”

3 .”Năpasta”

S.Iosifescu- “Caragiale”

În virtutea celui de-al doilea criteriu, se respectă succesiunea cronologică a epocilor și a scriitorilor. Astfel, este firesc ca Eminescu să fie citit înainte de Vlahuță, iar Gherea înainte de Ibrăileanu. La clasa a XI-a, lista ar conține, fragmentar, următoarea cronologie:

L.REBREANU

1.”Răscoala”

2.”Ion”

3.”Pădurea spânzuraților”

– Ov.S.Crohmăniceanu – “Liviu Rebreanu”

CEZAR PETRESCU

1. “Întunecare”

2. “Aurul negru”

3.”Oraș patriarhal”

Horia Stancu- “Cezar Petrescu”

CAMIL PETRESCU

1.”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

2.”Bălcescu”

3.”Un om între oameni”

4.”Patul lui Procust”

– Dumitru Solomon- “Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu”.

În concluzie, respectând ordinea cronologică pe epoci și pe scriitori, în cadrul fiecărui scriitor trebuie dată prioritate operelor necesare direct procesului de învățământ.

Important este, apoi, ca lista să fie recomandată din timp, pentru a asigura lectura integrală a volumului minimal (operele subliniate), iar la clasele mari, pentru a preveni analiza sau caracterizarea, în clasă, a unor opere de întindere, în necunoștință de cauză, fără lectura lor prealabilă, acasă. În practică, foarte mulți profesori comunică la sfârșitul anului școlar lista lecturilor individuale pentru clasa următoare, elevii având astfel posibilitatea de a citi, în vacanță, o bună parte din materialul literar pe care-l vor studia. Se poate anunța, în asemenea împrejurări, lista completă sau numai o parte a ei. În orice caz, elevii sunt avizați asupra priorității pe care urmează s-o acorde lecturii operelor subliniate. La începutul anului școlar, obișnuința de a controla sumar măsura în care elevii au citit cărțile recomandate stimulează îndeplinirea conștiincioasă a sarcinilor date. În același moment se completează eventual lista, dar, mai ales, se indică riguros termenele la care lectura individuală va fi valorificată în lecții, ori va fi supusă controlului în ore speciale.

În stimularea interesului pentru lectura literară, un rol important îl are popularizarea cărții prin variate procedee de agitație vizuală. Asemenea acțiuni cer consecvență, menținerea permanentă în actualitate, informare sistematică, realizându-se în strânsă legătură cu bibliotecarul.

Procedeul cel mai răspândit și mai eficace este popularizarea cărții prin standuri, expoziții sau vitrine, organizate pe baza unui criteriu oarecare și, de obicei, cu un obiectiv imediat clar. Criteriul de organizare poate fi unul tematic (de exemplu, “Bucureștiul de ieri și de astăzi în literatură”), unul istorico-literar ( de exemplu, “Evoluția creației lui I.L.Caragiale” sau “Romanul românesc între cele două războaie mondiale”). Foarte instructive s-au dovedit a fi standurile sau expozițiile în care apar exclusiv cărțile dintr-o anumită colecție a unei edituri (de exemplu, “Clasicii români”, “Clasicii literaturii universale”, sau “Biblioteca pentru toți” din Editura pentru literatură ). În afara acestor expuneri cu caracter oarecum periodic, este necesară și o vitrină permanentă cu “Ultimele noutăți literare”, adecvate vârstei și preocupărilor elevilor, precum și sarcinilor instructiv-educative ale școlii.

În privința obiectivelor, acestea sunt, în general, următoarele: dezvoltarea interesului pentru anumite cărți de lectură; formarea unui sistem de lectură; contactul cu cărți necunoscute, rare, care pot fi cercetate și răsfoite; pregătirea sau sprijinirea unei lecții ori activități din afara clasei; orientarea spre problemele de actualitate etc.

Câteva principii de organizare trebuie cunoscute și aplicate. Întâi, expoziția să poarte un titlu(de regulă, titlul îl dă criteriul de organizare). În al doilea rând, cărțile expuse să reprezinte rezultatul selecționării operelor celor mai valoroasedin categoria abordată drept criteriu de organizare. Compoziția și ținuta generală a unei expoziții variază în funcție de temă, de obiectiv, de condițiile locale etc. Ordonarea cărților după un punct de vedere clar (după temă, după gen și după specie, cronologic) este însă necesară. În sfârșit, cărțile alese pot fi puse în valoare de variate materiale ilustrative- portrete, hărți, desene, fotografii, diagrame, scheme etc.- care completează ideea generală a expoziției. Procedeul în sine cere pregătire atentă din partea profesorului, iar expoziția propriuzisă este bine să fie valorificată fie în lecție, fie într-o activitate din afara clasei legată de studiul literaturii. Respectând principiile elementare de organizare a unei expoziții de cărți, se realizează nu numai o acțiune de emulație a interesului, ci și una de îndrumare calitativă. Pentru o eventuală temă de sinteză la consultațiile de pregătire a examenului de bacalaureat, s-ar putea organiza, de exemplu, o expoziție cu tema „1907 în literatura noastră”. O asemenea expoziție cuprinde:

– Opere ale clasicilor noștri și, în general, ale scriitorilor vremii, referitoare la răscoalele țărănești din 1907:

I.L.Caragiale, 1907- din primăvară până-n toamnă

A.Vlahuță, 1907

P.Cerna, „Zile de durere”; „Poporul”

A.Mirea (D.Anghel și ȘT.O.Iosif), 1907 și Scrisoarea deschisă a unui melc.

N.D.Cocea, Jertfa celor douăsprezecemii

M.Sadoveanu, În ziua aceea de mart 1907, Un instigator

– În măsura în care se pot găsi (în biblioteca școlii, a orașului, în biblioteca personală…), se pot expune reviste din perioada 1907-1912, deschise la opere sau la imagini despre răscoalele din 1907;

Viața românească (cu poezia lui Vlahuță, cu Măcar o lacrimă de Paul Bujor etc.).

Facla (cu pamfletul lui N.D.Cocea amintit înainte, cu desenele lui Iser în legătură cu represiunea sângeroasă a răscoalelor etc.)

Furnica (bogată în desene satirice la obiect)

Convorbiri critice (cu fabulele „Marelui Anonim”, I.L.Caragiale- Duel, Temelia etc.)

– Opere din literatura contemporană:

Liviu Rebreanu, Răscoala

Cezar Petrescu, 1907

Zaharia Stancu, Desculț

Tudor Arghezi, 1907 (Peisaje)

– Material ilustrativ, 1907 în artele plastice; reproduceri după:

Ștefan Luchian

Oct.Băncilă

Corneliu Baba, etc.

-Ziare și periodice cu articole și evocări din perioada comemorării a 50 sau 75 de ani de la răscoala din 1907.

Stimularea lecturii în afara clasei se face prin diverse mijloace. La clasele mici, profesorul le poate povesti sau citi elevilor fragmente mai interesante din operele pe care le recomandă pentru lectură, stârnindu-le astfel curiozitatea de a afla restul povestirii. De asemenea, li se pot aduce ilustrații care reprezintă scene din opera respectivă, fotografii din filmele realizate după anumite opere, se pot face comentarii în legătură cu opera recomandată, adică ceea ce ar reprezenta la vârsta elevilor mici corespondentul recenziilor literare pentru elevii mai mari, cărora li se va recomanda lectura revistelor literare.

Împreună cu bibliotecarul școlii se mai pot organiza standuri de cărți noi sau cu copertele cărților recomandate, se pot face vizite la librării, la expoziții de cărți etc.

Gazeta de perete a școlii poate rezerva o rubrică permanentă pentru stimularea lecturii individuale, publicând recenzii, ghicitori literare, anunțând noutăți literare, evidențiind pe cei mai harnici cititori, etc.

Teatrul și cinematograful pot contribui la dezvoltarea gustului pentru citit prin reprezentarea unor piese de teatru potrivite pentru elevi și prin ecranizarea unor opere literare indicate pentru vârsta lor. Permanenta grijă a profesorului va fi însă ca elevii să nu înlocuiască lectura prin spectacol, preocupându-se doar de desfășurarea acțiunii, ci să rămână în contact direct și să aprecieze toate celelalte fațete ale creației artistice literare.

Elevii pot fi influențați puternic în direcția dezvoltării interesului pentru cartea de lectură (sau chiar pentru anume cărți de lectură) prin manifestări literar-artistice considerate ca mijloace de popularizare a cărții. Întâlnirile cu scriitorii iubiți, excursiile în locurile unde au trăit scriitori mari, serile literare, concursurile literare etc. – organizate în directă legătură cu studiul unor opere literare- sunt stimulenți siguri ai lecturii individuale.

Pe lângă acestea, școala poate utiliza și ceea ce îi oferă factori din afara ei, interesați în opera comună de educare a tinerelor generații. Radioul și televiziunea pot sprijini în mare măsură munca profesorului de literatură atunci când, prin audiții sau vizionări colective repetate, pregătite și urmate de discuții, se formează la elevi obișnuința (sau chiar trebuința) de a asculta ori viziona emisiuni instructive, ca :

„Teatru la microfon (pentru copii și pentru adulți)”, „Prietena noastră cartea”, „Medalion literar”, „Seri literare”, „Scriitori la microfon”, „Note de lector”, montaje literar-muzicale etc. În teatru și în cinematograf, elevii găsesc realizate plastic, într-o anume interpretare, personaje din opere pe care le-au citit sau nu. În ultimul caz, spectacolul poate stârni interesul pentru lectura cărții reprezentate sau ecranizate. Dacă opera a fost citită înainte de a fi vizionată transpunerea ei pe scenă sau pe ecran- situație preferabilă pentru operele legate direct de studiul literaturii în școală- atunci elevii au prilejul de a confrunta imaginile personale despre eroii cărții citite cu modul de realizare artistică a personajelor prin interpretarea actorilor. Deprinderea de a opera mintal astfel de confruntări trebuie cultivată în elevii mai mari, fiind plină de efect pentru dezvoltarea priceperii de a citi, pentru formarea atitudinii critice față de cartea citită ca și față de spectacolul văzut.

Nu trebuie disprețuită, ca procedeu de stimulare a lecturii individuale, popularizarea cititorilor.Premierile și evidențierile periodice ale elevilor cititori cu rezultate remarcabile, întreprinse în clasă ori pe școală în cât mai variate ocazii (lecții, ore educative, cercuri literare, gazete de perete, etc.) și concretizate în note (dacă nu și în mici daruri de cărți), constituie nu numai răsplata unei munci deosebite, dar și prilejul de a îndemna la activitate pe elevii mai pasivi. Din acest punct de vedere, evidența clară și controlul consecvent al lecturii din afara clasei sunt mijloace puternice de stimulare și de îndrumare a lecturii. În cadrul acestor acțiuni, chiar evidențierile negative, făcute cu tact, pot avea efecte pozitive.

Pentru a determina un adevărat spirit de colectiv în îndeplinirea sarcinilor de lectură individuală, profesorul poate folosi ca nucleu grupul de elevi cu obișnuința de a citi formată. Prin diverse acțiuni ale acestora- cu caracter spontan sau deliberat- pot fi atrași treptat și ceilalți elevi în cercul de cititori pasionați. Trebuie să ținem seama, în acest sens, că o carte recomandată de un prieten este pentru elev cu totul altceva decât cartea recomandată de părinți sau profesori- aceasta fiind primită de obicei cu rezervă și suspectată de moralizări plictisitoare. Dirijarea atentă, plină de tact, a acțiunilor de agitație ale nucleului poate sprijini cu mult efect stimularea și îndrumarea lecturii individuale conforme sarcinilor școlii.

Eficacitatea procedeelor de îndrumare.Pentru ca procedeele enunțate mai sus să ducă la rezultate fructuoase, este necesară respectarea câtorva condiții. În primul rând, nu numai procedeul în sine asigură succesul, ci și modalitatea de a-l aplica practic și de a-l adapta la condițiile concrete de muncă. De aceea, organizarea judicioasă a formelor și a procedeelor de îndrumare, realizarea consecventă a planului de organizare alcătuit, evidența clară și reală a situației lecturii individuale trebuie îmbinate cu cunoașterea înclinațiilor, preferințelor, a nivelului și posibilităților fiecărui elev în parte, cu cunoașterea mediului familial în care trăiesc și muncesc copiii. Alegerea unui procedeu sau a altuia (excluzând procedeul recomandărilor prin liste, cvasiobligatoriu), ca și folosirea lui practică sunt determinate de cele mai multe ori de condițiile de viață, de muncă, de înțelegere ale elevilor cu care lucrăm.

În al doilea rând, toată bunăvoința profesorului, unită cu aceea a elevilor, rămân fără rezultat dacă nu sunt asigurate mijloacele materiale de realizare a lecturii individuale. Existența unui fond de cărți utilizabil- în biblioteca școlii sau a orașului(comunei)-mai precis existența în bibliotecă a cărților recomandate este, firesc, o condiție indispensabilă. Stimulând pe elevi să-și cumpere unele cărți pentru a-și alcătui treptat o mică bibliotecă personală, nu putem lăsa totuși numai în seama elevilor procurarea tuturor cărților recomandate. Împreună cu factorii de decizie, profesorul trebuie să depună toată străduința pentru achiziționarea cărților direct necesare procesului de învățământ.

În sfârșit, legătura cu familia, cu dirigintele clasei este absolut necesară pentru a corecta regimul lecturii, volumul ei, chiar calitatea ei. Supravegherea lecturii tineretului este o obligație generală, iar factorii de mai sus, inclusiv profesorul de literatură, poartă răspunderea orientării ei.

Un plan de acțiune unic, elaborat de profesor, în care să existe concret sarcinile fiecăruia dintre factorii numiți, sarcini coordonate și îndrumate de profesorul de literatură, ar contribui la orientarea sigură a lecturii din afara clasei.

2.1.1.5.EVIDENȚA ȘI CONTROLUL LECTURII DIN AFARA CLASEI

Evidența lecturii. Felurile evidenței și modalitățile ei variază după cel ce ține evidența sau după cel în interesul căruia se ține ea.

Prima formă de evidență este aceea ținută de profesor.O asemenea evidență folosește, pe de o parte, elevului ca stimulent și ca îndrumare spre organizarea lecturii în conformitate cu un sistem, iar pe de altă parte, profesorului ca mijloc de înregistrare și cunoaștere a activității elevilor și de control al îndeplinirii sarcinilor personale (eventual și ale dirigintelui și ale familiei, când s-a constituit un front comun, cu un plan de activitate unic).

Evidența volumului lecturii- deci evidența cantitativă- se ține de obicei prin liste sau grafice sinoptice. Acestea sunt, de fapt, o dezvoltare a listei de cărți recomandate, cu rubrici pentru termene și pentru fiecare elev din clasă; cărțile și termenele apar într-un plan (orizontal / vertical), iar numele elevilor în plan invers. Lista rămâne afișată, urmând ca rubricile corespunzătoare coordonatelor carte-elev să fie completate

într-un mod convențional, pe măsură ce elevul citește cărțile notate în dreptul său.

De exemplu:

Lista se completează, de regulă, cu încuviințarea profesorului, care verifică sumar, în prealabil, dacă opera a fost sau nu citită în realitate. Se poate întâmpla ca elevul să noteze singur cartea citită, rămânând ca adevărul declarației sale să fie verificat ulterior. Evidența sinoptică indică profesorului, în momentul studierii unei opere literare în clasă, măsura în care opera a fost citită și, în consecință, metoda de lucru pe care trebuie

s-o adopte în analiza ei. Procedeul este emulativ și pentru elevi, care- oricum- simt jena spațiilor albe și, treptat, dorința de a ajunge cu completarea acestora la nivelul, măcar mediu, al colegilor.

Evidența calității lecturii se poate ține pe fișe personale. Înscriind treptat observații privitoare la preferințele unui elev, la puterea de înțelegere a cărților recomandate, la modul în care citește, la măsura în care consultă dicționarul, atlasul etc., profesorul dispune la un moment dat de un material de care se poate folosi pentru a determina- prin convorbiri individuale sau pe altă cale- o schimbare de atitudine la elevii în defect. Când profesorul obișnuiește să întocmească fișe individuale (de regulă, o foaie dintr-un caiet al întregii clase) chiar pentru activitatea din clasă, observațiile privitoare la lectură se pot nota aici. În afara acestor procedee, notarea obligatorie în orele de control al lecturii constituie ea însăși un mijloc de evidență și un stimulent.

A doua formă de evidență este cea ținută de elev. Profesorul trebuie să tindă a-și obișnui elevii cu efortul de a transcrie după lectură, sumar, ideile cărții și impresiile personale. O asemenea operație poate fi pregătită prin deprinderea de a nota pe un carnet, pe maculator, etc. titlul cărții citite, autorul, anul apariției. Lista personală de evidență, completată consecvent, face pasul către caietul de lectură alcătuit nu ca sarcină școlară, ci din nevoie interioară.

Evidența ținută de elev este utilă în primul rând acestuia. Ea dezvoltă priceperile și deprinderile de muncă organizată, posibilitățile de redactare ale elevilor, fixează în minte și în sensibilitate imagini, pasaje, construcții care au impresionat în cursul lecturii. Școala este interesată și ea în ținerea unei evidențe personale, în consemnarea lecturii din afara clasei, aceasta constituind un mijloc de adâncire a acțiunilor instructiv-educative care-i revin ca sarcini.

Instructivă pentru cunoașterea preferințelor elevilor este evidența ținută de bibliotecar. Colaborarea dintre profesor și bibliotecar contribuie la îndrumarea, dar și la supravegherea lecturii elevilor. Eficacitatea acestor acțiuni depinde de sistemul de evidență al bibliotecarului, de măsura în care bibliotecarul ține evidența clară și sistematică a cititorilor săi. Bibliotecarul poate informa școala și asupra atitudinii elevului față de cartea împrumutată, asupra docilității elevilor la influențele din afară (care sunt adeseori mai pline de efect decât recomandările școlii), la timpul mediu în care un elev citește o carte etc.

S-ar putea vorbi și de o influență nescriptică, ținută de familie.Obligația familiei de a contribui, alături de alți factori educativi, la îndrumarea și supravegherea lecturii copiilor trebuie cultivată în părinții elevilor cu care lucrăm, spre a avea în familie un sprijin real în opera de educare a generațiilor tinere. Familia poate informa școala nu numai asupra cărților pe care copilul respectiv le citește cu preferință, ci și asupra condițiilor în care citește, a timpului consacrat lecturii, asupra mijloacelor prin care copilul își procură cartea, asupra factorilor care-l influențează în alegerea cărții etc.

Controlul lecturii. Controlul îndeplinirii sarcinilor de lectură individuală se face în mod permanent- în legătură cu obligațiile școlare curente din procesul de învățământ- și periodic, în ore special afectate de programele școlare.

Controlul curent al lecturii individuale este un auxiliar al celor mai multe din lecțiile de lectură literară sau de literatură. El trebuie inclus în astfel de lecții atunci când o operă de caracterizat sau, mai ales, de analizat în clasă, neputând fi citită integral în timpul afectat analizei ei, a fost recomandată, cu termen precis și cu titlu de obligativitate, ca lectură în afara clasei.

Controlul curent este necesar și pentru a lărgi o tematică discutată, pentru a adânci o noțiune de teorie literară predată etc., când se presupune că profesorul a indicat din vreme anumite cărți spre a fi citite.

În sfârșit, controlul curent se efectuează și cu prilejul lucrărilor scrise (compuneri, referate etc.) date ca sarcini tuturor elevilor clasei, în legătură cu probleme predate la lecție, când se poate constata măsura în care operele recomandate au fost citite, consultate, precum și ecoul pe care l-au avut ele în sensibilitatea elevilor.

În toate aceste aspecte ale controlului curent, verificarea nu constituie activitatea principală, ci se subordonează unui obiectiv mai larg.

Controlul periodic al lecturii se face în lecții speciale, a căror pregătire și desfășurare trebuie supusă câtorva condiții.

Important, în primul rând, este ca orele de control al lecturii să nu fie gândite ca lecții obișnuite de verificare a cunoștințelor și desfășurate ca atare. Scopul educativ al acestor ore (dezvoltarea interesului pentru lectură și a priceperii de a citi,modelarea trăsăturilor de caracter etc.) trebuie considerat precumpănitor. De aceea, forma de activitate fundamentală în aceste ore o constituie convorbirile însuflețite, în care elevii își exprimă liber și, adeseori, în condițiile luptei de opinii, impresiile despre cărțile citite. Rolul profesorului este de a conduce cu tact discuțiile, de a le îndrepta spre aspectele esențiale, de a introduce în dispută probleme și, obligatoriu, de a trage concluzii parțiale și, apoi, finale.Discutarea cărților din unghiul intereselor elevilor și al intereselor educative ale școlii este plină de consecințe pentru dezvoltarea morală și intelectuală a școlarilor, ca și pentru profesor, care poate cunoaște astfel temperamentul, înclinațiile, perspectivele individuale ale copilului, judecata, puterea lui de observație, maturitatea gândirii lui, concepția lui despre lume și viață, despre relațiile dintre oameni etc.

Controlul se efectuează deci nu numai în latura lui cantitativă, ci și în cea calitativă. Evident, profesorul trebuie să-și dea seama întâi dacă au fost sau nu citite cărțile pe care le-a recomandat și al căror control l-a planificat pentru ora respectivă. Dar chiar lucrul acesta poate rezulta din felul cum profesorul știe să verifice și calitatea lecturii din afara clasei. Privitor la cărțile de acțiune, la operele epice, profesorul trebuie să tindă a descoperi următoarele: dacă elevii au reținut liniile mari ale acțiunii și personajele importante; dacă ei pot discerne amănuntele episodice de faptul esențial; pentru care dintre fapte și eroi merg preferința, simpatia lor; dacă pot aprecia just calitatea morală a faptelor și a personajelor întâlnite; dacă au înțeles sensul ideologic al cărții; dacă pot stabili relații juste între ficțiune și realitate; dacă pot aprecia nu numai valoarea umană a personajelor, ci și gradul de realizare artistică a acestora; dacă pot să-și argumenteze atitudinea, aprecierile; dacă pot compara- din puncte de vedere variate- două opere cu aceeași tematică etc. Problemele acestea nu reprezintă o schemă rigidă, nu trebuie aplicate în mod rigid. După condițiile locului de muncă, după posibilitățile, vârsta și nivelul elevilor se pot urmări unele sau altele din probleme, ori întregul lor.

Este inutil să se planifice în astfel de ore verificarea lecturii operelor de analizat în clasă și, în general, a operelor care pot face obiectul controlului curent. De exemplu, dacă profesorul urmărește ca elevii lui să adâncească, prin lectură individuală, cunoașterea felului cum apar oglindite, în opera scriitorilor vremii, condițiile vieții sociale, morale și culturale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, va lăsa pe seama controlului curent opere ca “Școala acum 50 de ani”, “Amintiri despre Grigore Alexandrescu și Nicu Bălcescu” de Ion Ghica; “Cântarea României” de Al.Russo; “Chirița în provincie” de V.Alecsandri, etc., dar va supune controlului periodic opere ca:

M.Kogălniceanu Fiziologia provincialului în Iași

Soirées dansantes

Al.Russo Iașii și locuitorii lui în 1840

Soveja

C.Negruzzi Fiziologia provințialului

Istoria unei plăcinte

V.Alecsandri Iașii în 1844

Istoria unui galbân

I.Ghica Din vremea lui Caragea

Un bal la curte în 1827

Controlul lecturii în afara clasei se face tangențial în cadrul fiecărei lecții de literatură și în mod periodic, în orele special prevăzute de programa școlară. În orele de îndrumare și control al lecturii în afara clasei (câte una pe lună) se discută unele dintre cărțile recomandate, profesorul punând întrebări menite să scoată în evidență problemele importante de conținut și de formă ale operelor citite și să se asigure că elevii au citit într-adevăr operele respective. Lecția de control al lecturii în afara clasei poate avea ca obiect discutarea a 1-2 opere literare, a unui ciclu de poezii, nuvele sau povestiri. În mod curent, discuția se duce în jurul acelorași probleme arătate la desfășurarea unei analize literare (temă, subiect, personaje etc.), insistându-se asupra atitudinii scriitorului față de realitatea oglindită în opera sa, asupra valorii etice și estetice a operei și asupra legăturilor operei respective cu alte creații ale scriitorului sau cu alte opere literare aparținând fie literaturii noastre, fie literaturii universale.

Lecțiile de discutare a lecturii în afara clasei pot fi pregătite și în sensul de a li se cere elevilor să reflecteze asupra unor probleme interesante de conținut și de interpretare a artei scriitorului. De exemplu, pentru discutarea romanului Un om între oameni de Camil Petrescu se pot pune elevilor următoarele probleme:

Ce semnificație are titlul acestui roman?

De ce Bălcescu apare ca un om între oameni?

Care este concepția despre viață a scriitorului, așa cum se desprinde din zugrăvirea eroului principal?

Atunci când lecția cuprinde discutarea a două sau a mai multor opere, chestiunile dezbătute se pot grupa în:

a)generale: tematică asemănătoare sau înrudită, apartenența la același gen sau la aceeași specie literară, modalități de realizare, compoziție, tipuri de context comune unor scriitori, unor specii literare, etc.

b)speciale: analiza unor personaje, particularități compoziționale: succesiunea momentelor acțiunii, gruparea personajelor, etc.; analiza stilistică și lingvistică a unor pasaje de o rară măiestrie artistică etc.

Elevii pot avea caiete de lectură în afara clasei sau pot face fișe pentru fiecare carte citită. În clasele mici, evidența lecturii întregii clase se poate realiza și cu ajutorul unui tabel care cuprinde pe linie orizontală titlurile cărților indicate pentru lectură tuturor elevilor, iar pe linie verticală, numele elevilor din clasă. În dreptul fiecărui elev se vor putea observa la sfârșitul anului școlar semnele (marcate cu data terminării lecturii) care arată ce și câte cărți a citit fiecare.În felul acesta profesorul își va putea da seama de preferințele fiecărui elev, de volumul lecturii fiecăruia.

Trebuie remarcat faptul că în clasa a V-a numărul mijlociu de cărți citite de un elev se ridică la 10-14 volume anual,iar în clasa a VIII-a atinge 20 de volume anual, ținându-se seama că întinderea operelor este acum mult mai mare. La clasele mari, media lecturii în afara clasei nu trece de 30 de volume pe an, inclusiv operele citite în vacanța de vară.

Ora de control al lecturii nu poate fi consumată cu discutarea unei singure opere literare, nu poate fi deci transformată într-o lecție obișnuită de analiză literară. Controlul trebuie astfel organizat, încât să cuprindă toate operele recomandate. Dacă fiecărei opere de lectură individuală i

s-ar acorda- în vederea verificării lecturii ei- câte o oră, numărul orelor de control s-ar ridica la un nivel imposibil de atins. De aceea, începând chiar din clasele mici, unde controlul se îmbină în mai mare măsură cu îndrumarea calitativă, cu formarea gustului și a preferințelor elevilor, cu educarea lor, este bine să fie supuse discuției două (sau chiar trei) cărți, înrudite însă într-un fel sau altul. De exemplu, s-ar putea grupa pentru aceeași oră Nufărul roșu de P.Luscalov și Inimoșii de G.Iuteș (dacă nu și Copiii din Stojarî de A.O.Musatov), iar discuțiile ar putea fi dirijate- în acest caz- spre concluzii educative importante privind adevărata prietenie.

Este bine, cum s-a mai spus, ca operele supuse controlului într-o anumită oră să fie legate între ele prin ceva comun. Din acest punct de vedere, pentru ca ora să se desfășoare în condiții bune, se anunță din timp obiectivul celei mai apropiate ore de control, lucrul acesta presupunând o planificare riguroasă a tematicii tuturor orelor de control al lecturii

dintr-un an școlar. Totuși, elevii nu trebuie avizați și asupra elementului comun operelor planificate, acesta urmând a fi descoperit și luat ca punct de plecare al discuțiilor la începutul orei. Se poate întâmpla ca operele grupate pentru control în aceeași oră să aibă comun două aspecte (și tematica, și specia literară, de exemplu). În cazuri de acestea, unul dintre elemente este considerat punct de plecare, celălalt- factor de concluzie. De exemplu, controlul lecturii unor opere ca Farmecul genezei și Dobrogea de aur de Tr.Coșovei și Paralela 45˚ de Pop Simion (la clasa a VIII-a) poate porni de la constatarea, înscrisă ca titlu al discuțiilor, “Dobrogea renaște”; iar în concluzii, se poate vorbi despre valoarea literară, agitatorică și educativă a reportajului.