Modalitati de Valorificare Eficienta a Predarii Povestirilor In Invatamantul Prescolar

Pedagogie

Modalitati de Valorificare Eficienta a Predarii Povestirilor In Invatamantul Prescolar

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

ARGUMENT

IPOTEZĂ

CAPITOLUL I

1.1. Introducere. Locul literaturii pentru copii în învățământul preșcolar

1.2. Povestirea – specie a genului epic

1.3. Clasificarea tematică a povestirilor

1.3.1. Povestiri despre natură și viețuitoare

1.3.2. Povestiri și schițe despre copilărie

1.3.3. Povestiri despre trecutul istoric

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI DE VALORIFICARE EFICIENTĂ A PREDĂRII POVESTIRILOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

APLICAȚII ALE METODELOR GÂNDIRII CRITICE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

MOTO:

Toți copiii din lume iubesc poveștile, povestirile. În sufletul cât o mlădiță de alun, elastică și dreaptă, cuvintele ar fi muguri sau frunze, uneori chiar fruct, dar povestea e floarea cea rară, floarea de vis, floarea de lumină și libertate.

Pentru copii povestea ar fi ceea ce este pentru semănători o zăpadă albă și bogată iarna, o ploaie de aur și răcoare vara.

În creștere fiind dacă nu mănânci cum trebuie, cât trebuie și când trebuie poți ajunge un slăbănog. Dar, dacă inima și mintea ta (..) nu își primesc rația de basm, fabule și istorioare, sufletul se chircește și devine rău.

I.D. Sârbu – Dansul ursului

Literatura, ca artă a cuvântului, încă din cele mai vechi timpuri, a găsit forme potrivite pentru a exprima întregul univers de gândire și sentimente al societății, în general și al sufletului uman, în particular. O componentă a literaturii naționale și universale este literatura pentru copii, menită să răspundă trebuințelor intelectuale și afectivității fragile a copiilor. Indiferent de formele pe care le îmbracă pentru diferite vârste, esențial rămâne mesajul pe care literatura îl transmite.

Conceptul de literatură pentru copii și tineret este unul dintre cele mai discutate și adeseori contestate. Teritoriul ei este dilatat până la dispariția granițelor față de domeniile cunoașterii. După Mihail Sadoveanu o carte pentru copii, ca să fie bună, trebuie să rămână bună și când copilul ajunge om.

Copilul are un nivel scăzut de înțelegere a operei literare, dar pe măsura dezvoltării sale psihice, el devine tot mai receptiv la adevăratele valori estetice. Copilul este dotat cu multă fantezie și capacitate imaginativă, cu ajutorul fanteziei copilul transformă realitatea într-o lume plină de farmec. Tot datorită ei, el are și capacitatea de a visa, de a conferi lumii înconjurătoare o aură pe măsura dorinței lui.

Literatura pentru copii este destinată nu numai copiilor ci și adulților. Ceea ce diferă în procesul receptării, este grila de lectură; astfel copiii sunt capabili să recepteze nivelul anecdotic al unei opere epice, iar adulții își vor orienta receptarea spre nivelul discursului și al semnificațiilor moral – filozofice, proprii textului. Pentru a fi operă de artă, scrierile pentru copii și tineret, trebuie să intereseze și pe oamenii mari și instruiți.

Primele texte literare epice cu care copilul intră în contact sunt basmele care apelând la lumea fantastică conturează reprezentări de tipul bine — rău, adevăr — minciună, dreptate — nedreptate, cinste — înșelăciune.

Basmelor le urmează povestirile care înlocuiesc lumea fantastică cu un univers mai aproape de realitatea cunoscută de copil. Prin motivele lor, prin valorile care le diseminează în rândul lectorilor sau ascultătorilor, prin personajele care însuflețesc acțiunile derulate, povestirile reprezintă o lume fascinantă. În cuprinsul acesteia se găsesc nenumărate elemente care transmit mesaje tonifiante, vitalizante pentru preșcolari, precum demnitate, curaj și eroism, capacitatea de sacrificiu, iubirea față de părinți. Iată un set de valori care vor influența în mod decisiv mintea și sufletul celor mici, încât temeiurile lor ca viitori oameni, sunt intim legate de lumea povestirilor prin care s-au format. Cu câtă emoție au ascultat și știu să asculte cei mici până la uitarea de sine înșiși!

Lucrarea de față își propune să configureze fascinantul univers al povestirilor pentru copii decantând valoarea lor instructiv-educativă și modalitățile prin care ele pot fi valorificate în procesul instructiv-educativ din grădiniță.

IPOTEZĂ

Alegerea judicioasă a poveștirilor facilitează procesul de formare a reprezentărilor educative, de însușire a categoriilor morale ca fundament pentru formarea unor comportamente morale la vârsta preșcolară. Astfel cercetarea mea pornește de la formarea laturii instructiv-educativă a preșcolarilor.

Modalitatea cercetării:

1. Scopul, obiectivele și ipoteza cercetării

2. Coordonatele generale ale cercetării

2.1. Metode de cercetare utilizate:

2.1.1. Metoda observației

2.1.2. Experimentul didactic

2.1.3. Metoda analizei rezultatelor activității

2.2. Coordonatele didactice ale activităților educaționale implicate:

2.3. Etapa preexperimentală

2.4. Etapa experimentului formativ

2.5. Etapa postexperimentală

Prezentarea cercetării

Cap. I. Introducere și clasificarea tematică a povestirii

Locul literaturii pentru copii în învățământul preșcolar, povestirea ca specie a genului liric și locul ei în curriculumul învățământului preșcolar

1.1. Locul literaturii pentru copii în învățământul preșcolar

1.2. Povestirea ca specie a genului liric

1.3. Locul povestirii în curriculumul învățământului preșcolar

1.4. Povestiri despre natură și viețuitoare

1.5. Povestiri despre copilărie

1.6. Povestiri despre trecutul istoric

Prezentarea cercetării pedagogice: Modalități eficiente de conturare a profilului moral la vârsta preșcolară

Prezentarea problemei cercetate:

Obiectivele educației morale se situează pe următoarele linii:

Formarea conștiinței morale:

– noțiuni și reprezentări morale

– idei și concepții instructiv-morale

– atitudini morale

– convingeri morale

– aspirații și idealul moral al personalității

Formarea conduitei morale:

– deprinderi instructiv-morale

– obișnuințe morale

– voința morală

– caracterul

Morala reprezintă:

– un sistem complex structurat pe norme și valori etice

– un ansamblu de norme și valori, recunoscute și impuse de societate

– valorile și principiile morale, dependente de cultură și condițiile social-istorice.

În gândirea instructiv morală distingem două planuri:

– „experiența instructiv-morală”, care se construiește treptat în acțiune, în contact cu faptele

– experiența teoretică, legată de cea precedentă prin diverse verigi, dar care se îndepărtează de ea în măsura în care reflecția poate să se îndepărteze, de acțiunea imediată.

Problema accesibilității pentru copii se pune în legătura cu particularitățile dezvoltării intelectuale și psihice ale copiilor de diferite vârste. Respectând și aplicând practic principiile didactice: al intuiției, al accesibilității, al însușirii conștiente și active, al sintetizării cunoștințelor, am căutat să selectez opere literare relevante din perspectiva temei abordate și să le grupăm după categoria morală evidențiată și care urmează să fie însușită de copii.

Tipul cecetării: cercetare-acțiune

Obiectivele cercetării:

– determinarea nivelului general de pregătire, a nivelului cunoștințelor copiilor, și în mod explicit, a nivelului cunoștințelor legate de categoriile morale.

– utilizarea unor metode și tehnici adecvate de determinare obiectivă a nivelului de cunoștințe

– înregistrarea, monitorizarea și compararea rezultatelor obținute de preșcolarii grupelor experimentală și de control.

Variabilele cercetării

– variabila independentă – valorificarea accentuată a mijloacelor educaționale ale unor opere de literatură pentru copii: povestirile

– variabila dependentă: calitatea procesului de formare a reprezentărilor morale.

Reprezentările și categoriile morale pe care le-am vizat în cadrul experimentului sunt:

– Categoria morală: bucurie-tristețe

politețe-impolitețe

hărnicie-lene

adevăr-minciună

ascultare-neascultare

prietenie-dușmănie

cinste-necinste

dreptate-nedreptate

Locul de desfășuare a cercetării: grădinița „Prichindeii” nr. 7 din județul Maramureș, loc. Borșa.

Perioada de cercetare an școlar 2013-2014 sem I și II.

Eșantionul de participanți: 30 preșcolari de grupă pregătitoare.

Eșantionul de conținut

Literatura de copii privită ca o varietate de genuri și specii literare dispune de un real izvor de exemple pe care le putem oferi copiilor în întreaga activitate.

În vederea investigării temei propuse, educatoarea are rolul de a selecta acele povestiri care să stârnească interesul copiilor pentru cunoașterea și receptarea categoriilor morale.

Pentru categoria bucurie-tristețe am selectat povestirile lui Emil Gârleanu :

– Cel mai frumos dar

– Gândăcelul

– Frunza

– Căprioara

– Sărăcuțul

– Călătoare

– Fetița cu chibriturile de H.C. Anderson

Pentru categoria morală ascultare-neascultare: povestirile

I.Al. Brătescu Voinești – Puiul

I. Creangă – Amintiri din copilărie

I.L. Caragiale – Vizită, D-l Goe

Frații Grim – Scufița Roșie

I. Creangă – Capra cu trei iezi

Pentru categoria morală adevăr – minciună

Barbu Șt. Delavrancea – Bunicul – Bunica

Frații Grimm – Scufița Roșie

Ion Creangă – Capra cu trei iezi

Pentru categoria morală prietenie – dușmănie

Mih. Sadoveanu – Dumbrava minunată

Frații Grimm – Albă ca Zăpada

F. Mugur – Rilă Iepurilă și Cărăbușul cu aripioare de aur

Pentru categoria morală cinste – necinste

Ion Creangă – Moș Ion Roată și Vodă Cuza

Ion Creangă – Moș Ion Roată și Unirea

Ion Creangă – Ursul păcălit de vulpe

Ion Creangă – Fata babei și fata moșneagului

Ion Creangă – Punguța cu doi bani

Pentru categoria morală dreptate – nedreptate

Dumitru Almaș – Stejarul din Borzești

Eusebiu Camilar – Povestiri eroice

Eusebiu Camilar – Când a venit Darius și a cerut apă și pământ

Eusebiu Camilar – Vulturii de pe cele 7 coline

Pe parcursul derulării experimentului am folosit texte literare cu un conținut mai amplu, cu personaje mai numeroase și mai complexe, categoriile, categoriile morale amintite, regăsindu-se în aceleași texte literare: “Nuielușa de alun” de Călin Gruia, “Fata babei și fata moșneagului” de I. Creangă, “Cenușăreasa” de Frații Grimm, “Sarea în bucate” de Petre Ispirescu.

Metodologia cercetării

experimentul didactic

metoda observației

metoda analizei rezultatelor activității

Instrumente de cercetare utilizate

chestionarele

probele psihologice

Proba definițiilor

1) Ce e rău? De ce?

Ce e bine? De ce?

Care copil este politicos?

Care copil este nepoliticos?

Care copil este harnic?

Care copil este leneș?

Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra diferențelor individuale în însușirea și receptarea categoriilor morale, am utilizat ca instrument de cercetare proba de analiză și sinteză.

Proba de analiză și sinteză

În ce situație personajul respectiv a spus adevărul? De ce?

În ce situație personajul respectiv a spus o minciună?

Care personaj este ascultător?

Care personaj este neascultător? Când?

Care personaj a dovedit prietenie? În ce situație?

Care personaj a dovedit dușmănie? Când?

După recunoașterea personajelor și caracterizarea lor, li s-au adresat copiilor din grupă câteva întrebări.

Care personaj a fost cinstit? În ce împrejurare?

Care personaj a fost necinstit? În ce împrejurare?

Care personaj a fost drept? În ce împrejurare?

Care personaj a fost nedrept? În ce împrejurare?

Chestionar

Ce este bine? Poți să spui o povestire referitoare la bine?

Ce este rău? Poți să spui o povestire referitoare la rău?

Ce înseamnă să fii politicos? Poți să spui o povestire referitoare la politețe?

Ce înseamnă să fii nepoliticos? Poți să spui o povestire despre nepolitețe?

Ce înseamnă să fii harnic?

Ce înseamnă să fii leneș?

Ce înțelegi prin adevăr?

Ce înțelegi prin minciună?

Ce înseamnă ascultare? Spune o povestire despre ascultare.

Ce înseamnă neascultare? Spune o povestire despre neascultare.

Ce înțelegi prin prietenie?

Ce înțelegi prin dușmănie?

Ce înseamnă să fii cinstit?

Ce înseamnă să fii necinstit?

Descrierea etapelor cercetării

Experimentul didactic produce datele, furnizează fapte provocla politețe?

Ce înseamnă să fii nepoliticos? Poți să spui o povestire despre nepolitețe?

Ce înseamnă să fii harnic?

Ce înseamnă să fii leneș?

Ce înțelegi prin adevăr?

Ce înțelegi prin minciună?

Ce înseamnă ascultare? Spune o povestire despre ascultare.

Ce înseamnă neascultare? Spune o povestire despre neascultare.

Ce înțelegi prin prietenie?

Ce înțelegi prin dușmănie?

Ce înseamnă să fii cinstit?

Ce înseamnă să fii necinstit?

Descrierea etapelor cercetării

Experimentul didactic produce datele, furnizează fapte provocate special pentru a se putea realiza raționamentul experimental al cercetării.

Experimentul a fost realizat la grupa pregătitoare, respectiv pe eșantionul de copii selectați, care au alcătuit grupa experimentală, în scopul validării unor proiecte didactice de realizare a educației morale a acestora. A fost derulat pe parcursul a 3 etape:

etapa preexperimentală

etapa experimentului propriu-zis

etapa postexperimentală.

În etapa preexperimentală s-au aplicat probe de verificare a cunoștințelor morale ale preșcolarilor, a semnificației acestora pentru comportamentele lor în familie, în grădiniță, în societate. Au fost selecționate:

povestiri cu conținut mai simplu

audiții literare.

În etapa experimentului propriu-zis, mi-am propus îmbogățirea sferei de reprezentări despre categoriile morale, prezentându-le copiilor un bogat material intuitiv, care să contribuie eficient la îmbogățirea cât mai profundă a conținutului acestor categorii morale.

S-a făcut apel la:

povestiri cu conținut mai amplu

personaje mai multe și mai complexe

dramatizări

teatru de păpuși.

În etapa postexperimentală s-au aplicat probe care au condus la unele concluzii pozitive.

S-au folosit:

texte literare de o întindere mai mare

povestiri create de copii

jocuri didactice

concursuri.

Prezentarea intervenției ameliorative:

Proiect didactic: Cel mai frumos dar de Mihnea Moisescu

PROIECT DIDACTIC

EDUCATOARE: Pop (Bilț) Elena

GRUPA: pregătitoare, nivelul II

ACTIVITATEA: Educarea limbajului

TEMA: Cel mai frumos dar de Mihnea Moisescu

TIPUL DE ACTIVITATE: transmitere de cunoștințe

FORMA DE REALIZARE: povestire

SCOP :

– Exersarea capacității de a audia o poveste, de a reține ideile acesteia și de a demonstra că le-au înțeles;

– Activizarea vocabularului;

– Educarea unor trăiri de valoare etică și estetică care să influențeze sentimentele și comportamentul copiilor;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE :

să rețină titlul, acțiunea și personajele poveștii;

să se exprime în propoziții corecte din punct de vedere gramatical;

să mânuiască imaginile prezentate;

să aprobe/dezaprobe conduita și faptele personajelor;

să-și exprime opiniile și sentimentele în legătură cu acțiunea desfășurată;

METODE ȘI PROCEDEE: conversația, explicația, brainstorming, povestirea, algoritmizarea, munca în echipă, metoda „pălăriilor gânditoare”;

MATERIAL DIDACTIC: imagini din poveste, silueta personajelor, măști, materiale adecvate la centre.

DURATA: 25 minute

MATERIAL BIBLIOGRAFIC :

– „Cel mai frumos dar" – Texte literare pentru copii

– Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii

– „Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar” / Florica Mitu, Ștefania Antonovici – București: Humanitas Educațional –2005.

Proiect didactic: Fata Babei și Fata Moșneagului de Ion Creangă

PROIECT DIDACTIC

Nivel: II

Categoria de activitate: Educarea limbajului

Tema activității:”Fata babei și fata moșneagului”, de Ion Creangă

Mijlocul de realizare: Repovestirea copiilor

Tipul de activitate: Verificare-consolidare

Scopul activității: Dezvoltarea capacității copilului de a reproduce conținutul unui text narativ, de a se exprima liber, creativ; verificarea însușirii conținutului poveștii „Fata babei și fata moșneagului”, de Ion Creangă.

Obiective operaționale:

Cognitiv-informaționale:

să reproducă în rezumat conținutul poveștii;

să adreseze întrebări legate de conținutul poveștii și să răspundă la acestea;

să desprindă învățătura poveștii pe baza întrebărilor;

să explice cuvintele din text: „slută”, „vitregă”, „horopsită”;

să alcătuiască propoziții cu cuvintele noi din text;

să numească trăsăturile caracteristice ale personajelor principale pe baza faptelor acestora;

să știe cine este Ion Creangă și să-i recunoască portretul;

• să dea exemple de alte povești scrise de Ion Creangă,

Afective:

să aprecieze trăsăturile pozitive de caracter;

să aibă o atitudine pozitivă față de muncă;

să se conformeze regulilor jocului;

să colaboreze cu colegii de grupă.

Strategia didactică:

Metode:

Povestirea;

Explicația;

Predarea-învățarea reciprocă;

Conversația;

Cvintetul;

Piramida și diamantul.

Mijloace didactice:

• planșe reprezentând momentele subiectului, carte cu povestea dată, portretul lui Ion Creangă, machetă și siluete reprezentând personajele poveștii, palete cu întrebări (Ce ?, Cine ?, Cum ?, Când ?, De ce ?, Din ce cauză ?), coronițe de lider (având inscripționate literele R, Î, C, P), cartonașe pentru masă (având inscripționate literele R, Î, C, P), o piramidă.

Durata: 30-35 minute

Obiective operaționale:

să prezinte conținutul povestirilor audiate, a întâmplărilor, a personajelor

să confrunte personajele cu realitatea pe care o cunosc și în care trăiesc

să expliciteze ceea ce este real și ceea ce este fantastic în povestiri.

Strategii didactice:

Metode didactice: povestirea, explicația, conversația.

Mijloace de învățământ: imagini cu momentele principale din poveste, siluete cu personaje de la teatrul de păpuși.

Joc didactic: „De-a spectatorul”

Obiective operaționale:

să enumere cerințele cu privire la modul de comportare într-o sală de spectacol

să recunoască și să redea conținutul povestirilor.

Sarcina didactică: Să își adapteze comportamentul în funcție de condițiile desfășurării unui spectacol.

Reguli de joc:

în sala de spectacol intră doar copiii care au bilet și și-au lăsat îmbrăcămintea la garderobă

în timpul spectacolului, copiii-spectatori nu au voie să vorbească, să deranjeze spectacolul

copiii spectatori aplaudă dacă le-a plăcut o anumită secvență din spectacol.

Elemente surpriză: aplauze, mișcarea, surpriza etc.

Mijloace de învățământ: costumație adecvată rolurilor din povești, bilete de teatru.

Desfășurarea jocului:

Jocul a debutat prin împărțirea rolurilor corespunzătoare textelor amintite.

Echipa de actori a avut un prezentator care a dirijat spectacolul.

Educatoarea a condus grupa spectatorilor în sală, la locurile destinate acestora și a respectat câteva acțiuni: controlul biletelor; ocuparea disciplinată a locurilor; urmărirea spectacolului, aplauze; discuții pe marginea a ceea ce le-a plăcut mai mult și de ce?

În ziua următoare s-au schimbat rolurile: cei care au fost spectatori au devenit actori și invers, astfel încât, fiecare, să simtă cum este să interpretezi un anumit personaj.

Copiii și-au interpretat bine rolurile, folosind și expresii din povestirile amintite.

Acest joc ne-a permis să formulăm câteva concluzii referitoare la reprezentările despre conduite pe care le au copiii, precum și la capacitatea de întipărire, păstrare și reproducere a unor cunoștințe asimilate prin intermediul textelor literare.

– Strategia de verificare și evaluare a rezultatelor obținute.

Chestionar individual:

Rezultate și randamente obținute.

Grupa experimentală – 5 calități enumerate de către preșcolarii chestionați – 40% din nr. de preșcolari.

Grupa de control – 5 calități enumerate de preșcolarii chestionați – 30% din nr. de preșcolari.

Concluziile cercetării:

preșcolarii ambelor grupe posedă reprezentări morale și noțiuni morale corespunzătoare vârstei;

subiecții și-au lărgit sfera de reprezentări și norme de conduită morală;

procesele de cunoaștere parcurse, activitățile desfășurate i-au ajutat pe copii să înțeleagă mai bne acțiunile instructiv-morale;

s-au remarcat, în mod special, preșcolarii grupei experimentale, care au progresat vizibil;

rezultatele experimentului sunt pozitive și reflectă evoluția fiecărui copil;

experimentul didactic realizat și-a dovedit eficiența;

educația morală nu este numai necesară, ci și posibilă la vârsta preșcolară.

Modalități de diseminare a rezultatelor

lecții deschise în cadrul comisiei metodice

lectorate cu părinții

curs cu părinții „Educăm așa”

elaborarea unei reviste cu desene ale copiilor pe teme morale

Originalitatea cercetării și punctele sale tari

folosirea de metode și mijloace didactice corespunzătoare temei de cercetare

urmărirea în permanență a comportamentului copiilor, pe tot parcursul experimentului

oferirea de exemple concrete pentru categoriile morale abordate, exemple extrase din realitate, cât și din povestiri

analizarea, împreună cu copiii, a diferitelor comportamente decupate din realitate și din povestiri.

Punctele slabe

lipsa preocupărilor părinților de a continua activitatea din grădiniță

Deschideri spre alte teme de cercetare:

Educația părinților, educația copiilor

Comportamentul copiilor în familie, grădiniță și societate

Educația viitorilor părinți

CAPITOLUL I

1.1. Introducere. Locul literaturii pentru copii în învățământul preșcolar

Literatura, ca artă în general, este o formă a conștiinței sociale care reflectă realitatea, ajutându-ne să cunoaștem viata.

Literatura pentru copii are o importantă valoare de cunoaștere, o puternică funcție educativă și este un mijloc eficient de educație morală și patriotică.

Literatura are un material de bază – cuvântul – realizat cu valențe specifice acestuia, imagini artistice, exprimând reacția omului față de realitate, creat cu ajutorul imaginației și având o valoare estetică.

Sistemul de învățământ depinde de natura formațiunii sociale, în care funcționează, de baza economică, de relațiile care se formează în societate, de concepțiile forului de decizie, etc.

Între sistemul instructiv-educativ și sistemul social-global există relații de interdependență.

Întreaga pregătire în instituțiile de învățământ, indiferent de treapta pregătitoare, urmărește să formeze personalitatea copilului care să aibă capacități, competențe, abilități și aptitudini cerute de nevoile societății și de perspectivă pentru progresul uman și social.

Învățământul preșcolar își propune aceleași obiective: pregătirea copilului pentru viață, pentru societate, mai concret, pregătirea copilului pentru treapta următoare – școala – prin dezvoltarea cu predilecție a personalității preșcolarului.

Copilul trăiește într-o lume de vis și fantezie, de cele mai multe ori neexistând o linie de demarcație între fantezie și realitate. Literatura este aceea care oferă copilului o imagine a lumii, contribuind la amprenta pusă de societate asupra personalității copilului acum în formare.

Structurile de bază ale personalității determină mai puternic formarea personalității preșcolarului pe baza lecturilor contribuind la formarea în mod propriu de relaționare a individului cu ceilalți oameni.

În realizarea sarcinii formative a procesului instructiv-educativ, un mijloc adecvat particularităților de vărstă ale preșcolarului este literatura pentru copii.

Obiectivele literaturii pentru copii sunt:

– investigarea universului celor mici;

– formarea caracterului acestora;

– cultivarea simțului pentru frumos.

Ca trăsături definitorii ale literaturii amintim caracterul ei: informativ, formativ și expresiv.

În formarea și dezvoltarea personalității copiilor de vârstă preșcolară importantă este formarea caracterului acestuia.

Așa cum precizează literatura de specialitate, literatura pentru copii aparține literaturii universale, dar operele sale sunt destinate copiilor, având un mesaj clar bine precizat.

Educația preșcolară prin literatură este educația estetică, educația etică și intelectuală.

Contactul copilului cu literatura și educația lui prin literatură contribuie la dezvoltarea lui multilaterală. Acțiunea literaturii pentru copii, oricare ar fi genul ei, trebuie să tindă să valorifice pe toate planurile nevoile și posibilitățile preșcolarului.

În privința lumilor ce i se propun preșcolarului prin literatură, la diferite etape ale dezvoltării sale, trebuie să ținem seama de amploarea și de densitatea intereselor sale specifice. Numai răspunzând intereselor copilului și pe baza acestora dezvoltând altele putem să-1 punem în contact cu o literatură care la rândul ei ne va permite formarea mai departe a unor noi interese și adâncirea lor.

Literatura trebuie să investigheze universul propriu de cunoaștere a copilului, năzuințele, aspirațiile lui, să releve modele umane proprii timpului nostru printr-o ingenioasă transfigurare artistică.

„Copilul, scria George Călinescu, se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care-i satisface această pornire îl încântă (..), ca să fie opere de artă, scrierile pentru copii și tineret trebuie să intereseze și pe oamenii maturi și instruiți. A ieși din lecturi cu stimă sporită pentru om, acesta e secretul marilor literaturi pentru tineret ".

Madeleine Faure, o autoare pentru care rolul literaturii oferite copiilor preșcolari este de prim ordin, spune:

„Sub influența acestuia, sensibilitatea fiecărui copil se deschide în fiecare clipă, sentimentele se dezvoltă și se exprimă mai clar. La această trezire a sensibilității, imaginația copiilor contribuie în mod constant”.

Întrucât prin literatură se urmărește transmiterea și formarea la noile generații a experienței de muncă și viață a cunoștințelor și deprinderilor, comportamentelor și valorilor acumulate de omenire până în acel moment dat, în scopul formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor, spunem că are valoare educativă.

E important să reținem și valoarea instructivă a literaturii, ea este lecție de istorie, de botanică, de zoologie, de astronomie, de fizică sau de comportament civic.

Literatura prin intermediul cuvântului se adresează gândirii, imaginației, conștiintei pe care le modelează și le sensibilizează „solicitând nu numai văzul și auzul, ci mai toate simțurile, chiar mirosul sau simțul tactil”.

O operă literară trezește în noi stările afective, imaginile și gândurile de care e stăpănit autorul, ea având o importantă valoare de cunoaștere, un pronunțat caracter ideologic, o puternică funcție educativă.

Vorbind despre artă în general, H. Taine în Filozofia artei preciza că spre deosebire de știintă „arta scote la iveală cauzele și legile fundamentale nu prin definiții aride, inaccesibile mulțimii și inteligibile doar pentru câțiva specialiști, ci într-un mod sensibil, adresându-se nu numai rațiunii, ci și simțurilor și inimii omului celui mai obișnuit.”

Scriitorul are ca punct de plecare realitatea, imaginează întâmplări și personaje, prezintă stări de spirit, sentimente, idealuri, înfrângeri, plănuiește o lume nouă exprimând prin imaginea artistică reacția omului față de realitate. De pildă, Nică, personajul principal al numeroaselor întâmplări din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, este un personaj de ficțiune, de plăsmuire literară. Toate atestatele școlare ale lui I. Ștefănescu (Ion Creangă) îl clasifică ca excelent la învățătură și cu o purtare exemplară și nu un poznaș, așa cum e prezentat în operă.

Literatura pentru copii e o disciplină separată, ținând seama de unele particularități specifice în primul rând pentru că ea cuprinde opere accesibile copiilor. Ea este partea integrantă a literaturii artistice ale cărei trăsături sunt:

– simplitatea,

– claritatea,

– plasticitatea care determină construcția operei, mărindu-i accesibilitatea și influența asupra auditorului infantil.

Literatura pentru copii cuprinde opere reprezentative ale literaturii naționale și opere din literatura universală, adică opere care într-o formă artistică desăvârșită exprimă trăsături ale sufletului omenesc în orânduiri și perioade istorice diferite. În mod greșit se consideră uneori literatura pentru copii un gen minor, limitând-o la acele opere în care autorul a reușit să găsească acele căi ale frumosului la care au acces și micii cititori.

Nu putem stabili o linie de demarcație între poligonul tematic al literaturii pentru copii și literatura artistică în general.

„Pe copil îl interesează totul, vrea să știe totul, trăiește viața la tensiunea ei maximă; curiozitatea și afectivitatea sunt atributele de aur ale copilăriei. Să-i lăsăm pe copii în lumea lor de vis și fericire, pentru că ei se vor apleca cu același interes și înspre realitate.”

Pe copil îl interesează deci orice aspect al realității. Având în vedere scopul prioritar – educativ, modelator al caracterelor umane, vom exclude tot ce este morbid, inuman și artificial.

Aria tematică a literaturii pentru copii este viața.

Operele literare prin conținutul lor, prin personajele model ale căror aspecte de viață le reflectă pun pe preșcolar în situația de a-și formula opțiuni, de a lua decizii, de a-și alege ca model de viață anumite personaje sau trăsături ale lor, de a hotărî să acționeze în situații similare cu cele din operele literare într-un anumit fel.

Literatura are o importanță deosebită în educarea multilaterală a copiilor, fapt subliniat de Bianca Bratu în studiu și antologie.

“Contactul copilului cu literatura și educația prin literatură, contribuie la dezvoltarea lui multilaterală.”

Valoarea instructiv-educativă a literaturii este recunoscută de toți aceia care se ocupă de educarea copiilor. Literatura transmite copiilor cunoștințe din ce în ce mai variate, contribuind astfel la formarea și lărgirea orizontului cognitiv.

Prin intermediul literaturii pentru copii se dobândesc reprezentări despre natură și frumusețile ei, despre diferite fenomene naturale, despre viața plantelor și animalelor, despre multe alte aspecte a căror cunoaștere contribuie la perceperea realității.

Literatura mai oferă în forme accesibile cunoștințe despre oameni, despre trecutul de luptă glorios al poporului nostru pentru libertate și independență națională, realizările zilelor noastre în toate domeniile.

Ascultarea sau lectura poveștilor, stimulează procesele psihice și afective ale copilului: atenția, memoria, imaginația, unele operații ale gândirii, limbajul.

Gândirea copilului se poate ridica pe trepte cât mai înalte de generalizare și abstractizare numai sprijinindu-se pe o dezvoltare corespunzătoare a limbajului.

Ascultând literatura, copilul judecă faptele, înțelege legăturile dintre ele, pătrunde tâlcul poveștilor. Ca să dezlege o ghicitoare copilul trebuie să facă efort de gândire. Trebuie să aibă un bagaj bogat de cunoștințe, să știe ceea ce este caracteristic anumitor ființe sau lucruri.

Valoarea literaturii este recunoscută pentru dezvoltarea limbajului.

Copiii își însușesc pe lângă conținut și diferite expresii, își îmbogățesc vocabularul.

“Copiii sesizează odată cu conținutul de idei și expresiile poetice insușindu-și-le, își îmbogățesc vocabularul cu expresii din limba vie a poporului ajutându-i să-și însușească mai bine limba maternă, cu expresivitatea și bogăția ei, cu figurile ei poetice, cu zicătorile pline de înțelepciune, care aduc o însemnată contribuție la dezvoltarea personalității copilului.”

Puterea dragostei materne duse până la sacrificiul suprem, întâmplările spectaculoase din viața plantelor și animalelor, lupta cu greutățile deosebite ale vieții, duc la conturarea dragostei pentru natură, pentru viață, pentru bucuriile ei în sufletul oricărui copil.

Povestirile „Puiul” sau „Privighetoarea” de I. Alexandru Brătescu – Voinești surprinde aspecte cu semnificații profunde dintre relațiile omului cu natura.

La fel povestirea „Guleraș cenușiu" de M. Sibiriac, precum și lectura „Valea cu fluturi, păsări și flori” de F. Neagu, dezvăluie copiilor un univers al cunoașterii și al trăirii.

Copilăria cu bucuriile sau tristețile caracteristice vârstei este subiectul schițelor și povestirilor despre copilărie.

Copilăria fericită, veselă, ocrotită de părinți harnici și pricepuți, copilăria cu tot ce are mai frumos rămăne vie prin Amintirile lui Creangă.

Bunătatea, hărnicia, sinceritatea sunt calități cu care preșcolarii vin în contact.

O incursiune cu adânci și multiple semnificații în universul copiilor lipsiți de copilărie, face M. Sadoveanu în povestirea Dumbrava minunată. Aceeași tematică o abordează și în La Mestecănei sau Un om năcăjit.

Printr-o încântătoare combinație de realitate și poezie se distinge Dumbrava minunată. Puritatea și delicatețea Lizucăi, frumusețea portretului și fizic și moral, prietenia curată cu cățelul Patrocle, impresionează pozitiv pe micii ascultători.

În literatura contemporană Octav Pancu-Iași cu Iedul cu trei capre și Mihai Sântimbreanu cu Mama mamuților mahmuri, diversifică universul copilăriei, cu vădite intenții instructiv-educative.

În literatura universală, H. Cr. Andersen cu Fetița cu chibriturile arată drama copilului sărman, iar Collodi cu Pinochio zugrăvește suprema dragoste a copilului – dragostea de mamă.

Rolul istoriei, forța ei instructiv-educativă reprezintă un capitol aparte în literatura pentru copii. Scriitorii români care au creat numeroase opere dedicate trecutului nostru istoric sunt: Costache Negruzzi, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Eusebiu Camilar.

Neîntrecut prin povestirile sale, Ion Creangă surprinde momente importante din istoria noastră și le redă pe înțelesul celor mai mici ascultători. Dintre aceste povestiri amintim pe Moș Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Cuza Vodă. Învățăminte ca: “unde-s doi puterea crește”, „de la vorbă la faptă este mai mare deosebire” sau „de la vlădică până la opincă toți să ieie parte la sarcini”, sunt premise pentru formarea unor calități ale voinței și ale caracterului copiilor preșcolari.

Eusebiu Camilar în Stejarul din Borzești și Eroi au fost, eroi sunt încă, realizează o suită de portrete și evocări istorice.

Dragostea pentru trecutul istoric, pentru înaintașii care au luptat pentru țară, pentru neatârnare, vor fi exemple pentru micii ascultători, pentru formarea patriotismului. Literatura pentru copii cuprinde și opere aparținând genului liric.

La capitolul Poezii despre trecutul de luptă amintim pe: Dimitrie Bolintineanu cu Legende istorice, George Coșbuc cu Cântece de vitejie, Mihai Eminescu cu Scrisoarea a III-a. Din versurile acestor poeți se pot desprinde sentimente patriotice.

Asemenea poezii au educat multe generații tinere și educă și azi copiii în spiritul iubirii de țară.

Operele literare sensibilizează sufletul infantil față de obligații moral-cetățenești ca: datorie, respect, hărnicie și valorifică valori etern-umane ca: dragoste pentru părinți, pentru țară, pentru viață.

Educatoarea prin operele literare prezentate va acorda importanță funcțiilor de direcționare a actelor comportamentale, formării personalității copiilor.

Bianca Bratu spune că orice tip de povestire pentru preșcolari se poate defmi în relație cu basmul, ca „un fel de basm” sau ca o „povestire care nu este basm”.

Ca să fie atractivă pentru preșcolari, povestirea trebuie să mențină caracterul de extraordinar.

Povestirea aduce lumea unor personaje realizabile în propriul său univers cotidian.

Puiul de animal preia propriile sale preocupări; raporturile cu părinții și cu cei de o seamă, bucuriile și temerile, ascultarea și zburdălnicia, foamea și setea, somnul, visul, constrângerile, orice.

De cele mai multe ori povestirile vorbesc despre situațiile unor copii, spre exemplu Lizuca și aventura ei în Dumbrava minunată a lui Mihail Sadoveanu. Această povestire impresionează copiii tocmai prin tema relatată, mai ales că această dramă a fetiței orfane tiranizate de mama vitregă o întâlnesc și în alte povestiri.

Ch. Perault vorbind despre rolul educativ al poveștilor și basmelor create pentru cei mici arată cum normele morale de „bine” și de „rău” sunt cu ușurință însușite de copii prin exemplul oferit de basme și povestiri.

Oricât de simple și de ușoare ar părea aceste povestiri, ele nasc, fără îndoială printre copii dorința de a fi ascultători cu cei mai buni care ajung fericiți și în același timp se naște în sufletul lor teama față de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi… este de necrezut cu câtă sete privesc aceste inimi pure și încă necoapte morala ascunsă în haina basmului, îi vezi triști și disperați atâta vreme cât eroul sau eroina povestirii sunt în impas și îndură suferințe, apoi strigă de bucurie când vine întorsura fericită și personajele iubite sunt salvate.

1.2. Povestirea – specie a genului epic

Originile povestirii sunt greu de stabilit. Povestirea cultă își are punctul de plecare în folclor. Autorul își îndreaptă atenția spre realitatea exterioară a lui, contemplă și urmărește întâmplările în desfășurarea și înlănțuirea lor, apoi le înregistrează și le comunică în viziunea sa artistică proprie, prin mijlocirea personajelor și a resurselor artistice specifice.

„Socotită ca o formă esențială și arhetipală a epicului, povestirea apare în mai toate variantele genului epic, componentul definitoriu fiind elementul narativ.”

„Povestirea este o lucrare în care se înfățișează fapte și întâmplări în desfășurarea lor; iar prin ele se dezvăluie firea, ideile, gândurile și sentimentele personajelor care sunt puse în valoarea întâmplărilor și iau parte la ele.”

În sens larg povestirea se confundă cu narațiunea. Într-o accepție mai restrânsă povestirea este o specie a genului epic relatând faptele din punct de vedere al unui narator care este martor sau participant la evenimentul povestit.

Povestirea se limitează la relatarea unui singur fapt, interesul concentrându-se asupra situației.

Relația dintre narator și cititor (ascultător) este mai directă și mai strânsă decât în cazul altor specii. Această relație se realizează prin oralitate (ceremonial care cuprinde prezentarea și apariția povestitorului, motivarea împrejurărilor care declanșează povestirea, formulele de adresare) și prin atmosfera povestirii (stimulând atenția și emoția cititorilor, menținând suspansul).

Timpul faptelor relatate este situat în trecut, iar sensul poate să fie transmis de narator sau să fie dat la iveală de însăși desfășurarea evenimentelor.

Caracteristicile povestirii sunt următoarele: faptele sunt relatate din unghiul povestitorului, narează un singur fapt, interesul se concentrează asupra situației.

Operele reprezentative din literatura universală sunt: E.A. Poe, Povestiri ale grotescului și arabescului. N. Gogol, Serile din cătunul Dikanka, I. Turgheniev, Povestirile unui vânător, G. Flaubert, Trei povestiri, E. Zola, Povestiri pentru Ninon, A. Daudet, Povestiri despre moara mea.

Operele reprezentative din literatura română sunt: I.L.Caragiale, La Hanul lui Mânjoală, G. Galaction, Moara lui Căilifar, M. Sadoveanu, Povestiri, Hanu Ancuței, I. Agârbiceanu, Mistrețul, Bunica, M.Eliade, La țigănci, V.Voiculescu, Pescarul Amin, Ultimul Berevoi, Lostrița, Șt. Bănulescu, Dropia.

Povestirea, ca specie literară, este o narațiune limitată la o singură întâmplare relatată, de cele mai multe ori, la persoana I; ea presupune ca povestitor fie un martor, fie un personaj implicat în acțiune.

În literatura engleză, termenul short-story se aplică tuturor speciilor epice de mică întindere (mai restrânse decât romanul).

În literatura germană, Kurzgeschichte desemnează narațiunea scurtă, la persoana I, cu final deschis.

În epica românească, povestirea are o configurația proprie determinată de relația folclorică:

– relația explicită povestitor-ascultător îi conferă oralitate;

– respectă un ceremonial al spunerii (adresări, captarea atenției, cucerirea ascultătorilor, verificarea atenției, etc);

– presupune o atmosferă (de petrecere, sfat, intimitate, etc);

– evocă un timp trecut, vag istoric, de cele mai multe ori mitic.

Povestirile compun de multe ori un ciclu unitar, narațiunea cu cadru, numită fie povestire în ramă, fie povestire cu sertare. Modelul narațiunii cu cadru este oriental (O mie și una de nopți) și occidental, cultivat din Renaștere până în epoca modernă:

– în literatura italiană – Decameronul de Giovanni Boccacio;

– în literatura franceză – Heptameronul de Margareta de Navarra;

– în literatura engleză – Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer.

În secolul al XIX-lea tradiția ciclului narativ o continuă romancierii mari din literatura franceză (Balzac, Povestiri deșucheate), engleză (Charles Dickens, Schițele lui Boz).

Întâmplările narate sunt subordonate unei acțiuni centrale, iar episoadele o întregesc și o lămuresc, măresc intensitatea emoțiilor și subliniază o anumită concluzie și idee estetică și morală.

Propozițiile povestirii diferă, conținând elemente fundamentale de organizare și de construcție a materialului în funcție de specii (schiță, nuvelă, memorii, roman).

În literatura română și universală pentru copii, povestirea ocupă un loc remarcabil atât prin varietatea tematică cât și prin mijloacele de expresie.

Copilul ascultă la început povestiri scurte și simple. Ca să fie atractivă pentru preșcolari povestirea trebuie să aibă caracter de extraordinar. Această exigență se aplică povestirii în care imaginarului fictiv i se opune un imaginar real, o reprezentare realistă a existenței în felul acesta preșcolarul poate răsturna basmul și recepta un anumit realism, pentru că, în loc să se vadă în rolul eroului fantastic se vede în acela al unui personaj care-i seamănă nu prin ceea ce visează el despre sine, ci prin ceea ce afectiv și intuitiv simte că este.

Povestirea aduce, lumea unor personaje realizabile în propriul său univers cotidian.

Tot ce este și apare, în imaginarul real al preșcolarului, antropomorfizat, tot ce există obiectual poate trece printr-un proces al animismului infantil. În felul acesta, întreaga realitate seamănă cu realitatea lui familiară și-1 cuprinde pe el însuși.

Puiul de animal preia propriile sale preocupări: raporturile cu părinții și cu cei de o seamă, universul afectiv și cel fiziologic.

Transferându-se în altul, copilul începe să se cunoască pe sine. El este și pui de prepeliță, și pisicuță și fir de iarbă și broscuță. De cele mai multe ori povestirile vorbesc despre situații ale unor copii, ale unor pui din diferite specii de plante și animale. Sunt povești pentru copii, dar se petrec într-un cadru diferit de cel cotidian, cu granițe deschise între real și imaginar, între basm și o istorie din viața socială.

1.3. Clasificarea tematică a povestirilor

O însemnătate deosebită pentru educarea copilului o constituie operele inspirate din viața reală. Povestirile cu teme inspirate din cele mai variate domenii ale vieții se pot grupa după similitudinea aspectelor prezentate în trei mari categorii.

Unele povestiri prin mijloace artistice specifice literaturii – personificare, dialog, narațiune – urmăresc explicarea unor variate aspecte din natură.

Cele mai numeroase și cele mai atractive pentru micii preșcolari sunt povestirile care prezintă copilăria cu complexitatea aspectelor și preocupărilor acestei vârste, opere ale căror personaje sunt copiii.

Un alt grup de opere din categoria celor ce narează aspecte ale vieții reale sunt povestirile care evocă momente din trecutul istoric.

Povestiri și schițe au scris în literatura noastră Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Octav Pancu-Iași.

În literatura universală schițe și povestiri au creat: Lev Tolstoi, A.P. Cehov, H. Ch. Andersen.

1.3.1. Povestiri despre natură și viețuitoare

Mulți dintre marii scriitori cu un ascuțit spirit de observație au înfățișat în povestiri, prin variate procedee stilistice, aspecte din viața diferitelor vietăți din natură. Un model al acestui gen de povestiri este volumul Din lumea celor care nu cuvântă de Emil Gârleanu. Din aceeași categorie de opere face parte și schița Puiul de Alexandru Brătescu-Voinești.

Emil Gârleanu a fost un pasionat și fin observator al naturii, al micilor viețuitoare. Marea sa admirație pentru natură a dus la crearea volumului Din lumea celor care nu cuvântă. Povestirile sale se constituie în mici drame aduse de scriitor la nivelul dramelor umane.

Gândăcelul din Cât un fir de neghină trezit într-o dimineață sub o rochița -rândunicii pornește la un drum plin de primejdie. „Din ce-ți atârnă viața în ziua de azi!" își spune el, că doar „nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină ori cât un fir de colb, dacă ai în căpșorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea și-i de ajuns; știi ce știi, de unde vii și încotro trebuie să te îndrepți”. Dar rostul lui este să hrănească „păsările care au ce căuta pe lume”.

„Gârleanu se simte parcă vinovat de toate durerile și necazurile lumii – Celor care nu cuvântă. De aici, vibranta tristețe, melancolia care străbate schițele sale, pline de duioșie, blândețe și adâncă umanitate”.

Emil Gârleanu împrumută un suflet de copil și percepe lumea înconjurătoare din perspectiva acestuia. Gâzele, păsările, vietățile mărunte ale ogrăzii sunt privite cu tandrețe și duioșie. Gândăcelul, greierele, musculița, cărăbușul, fluturele, furnica, vulturul, cocoșul, pisica, devin personajele unor conflicte epice ce absorb întreaga lor existență. Emil Gârleanu anticipează astfel un domeniu tematic ce va reveni după mai bine de un deceniu la B. Fundoianu, în ciclul intitulat Din dicționarul meu domestic; un sfert de veac mai târziu, Tudor Arghezi se va îndrepta către același univers miniatural în ciclurile de versuri Hore, Buruieni, Mărțișoare, dar și în volumele de proză Cartea cu jucării și Ce-ai cu mine, vântule!

Emil Gârleanu a creat un suav bestiarum, imaginând o analogie între viețuitoarele naturii și ființele umane. Fiecare schiță este construită pe o figură semantică de natură clasicizantă, o personificare ce operează mutația de sens dintre instinct și conștiință. Gâzele, păsările, animalele domestice și sălbatice gândesc și acționează într-un conflict epic similar cu acela întâlnit în societatea umană.

Prin povestirile cuprinse în acest volum, Emil Gârleanu inaugurează în literatura română genul de povestiri inspirate din lumea plantelor, a gâzelor și a animalelor.

Lumile create de el se fac purtătoare ale unor trăsături umane. Cele mai reprezentative povestiri sunt: Căprioara, Gândăcelul, Frunza, Fricosul.

În Sărăcuțul, un cărăbuș, pornit la călătorie fără voie, sfârșește tragic. O furnică trece printr-o terifiantă experiență, urcând pe cisma unui vânător (Călătoare…). Un câine își simte sfârșitul apropiat și părăsește ograda, căutând un loc ferit unde să închidă ochii pentru totdeauna.

În schița Gândăcelul e descris cu multă finețe un gândăcel care strălucea în lumina soarelui, ca și cum ar fi fost îmbrăcat în aur. El pornește într-o dimineață să urce pe lujerul unui crin, spre soare, din care crede că e rupt. Cu multă plasticitate este creată imaginea întregii naturi în raport cu infimele dimensiuni ale gândăcelului.

Pentru el o pietricică e cât un munte, iar drumul pe lujerul crinului este plin de nenumărate piedici. Lujerul care i se păruse neted la început avea ridicături și adâncituri care pentru el însemnau „văi și dealuri”.

Gândăcelul ce urcă pe tija crinului, năzuind să ajunsă la globul de aur al soarelui reprezintă proiecția omului însetat de un ideal.

Descrierea drumului parcurs de gândăcel este o lecție pentru micii ascultători în ideea de a aspira spre un ideal, ideea de autodepășire.

Antiteza dintre realitate – puterea gândăcelului și aspirație – ajungerea la soare subliniază încrederea acestuia în forțele proprii.

Copiii vor învăța că oricât de mici și neîndemânatici am fi, aspirațiile noastre pot și trebuie să fie înalte, că încrederea în forțele noastre, perseverența, trebuie să ne caracterizeze la orice vârstă.

Frunza este o schiță deosebit de instructivă, dar și cu utile calități educative.

Copiii au ocazia să cunoască, sub formă literară, viața unei frunze din primele ei zile când se desface din mugur sub razele calde ale soarelui de primăvară – până când cade pe covorul de frunze moarte ale toamnei.

Scriitorul a personificat frunza dându-i simțăminte omenești. Ea începe să se bucure de viață făcând cunoștință cu frumusețile naturii din jur, e încântată de miresma crinilor, se miră de ciripitul primei rândunele și se întristează de cerul înnorat și de zilele de ploaie. Frunza se bucură nespus de prietenia păsării ce-și găsise adăpost la umbra ei. Dar timpul trece și odată cu suflul rece al vântului de toamnă își simți puterile scăzute, începuse să îngălbenească, iar tovarășele ei o părăsesc una după alta, până când rămâne singură.

Simțămintele omenești atribuite frunzei sunt și mai puternic conturate în finalul schiței. Frunza se cutremură „la gândul că poate și dânsa va trebui să se desprindă și să moară ca și celelalte”.

Sfârșitul schiței aduce un deznodământ neașteptat. Pasărea a revenit, s-a oprit puțin pe altă ramură ca și când n-ar fi cunoscut locul, apoi își luă zborul. În trecerea ei grăbită lovi cu vârful aripii frunza care de-abia ținându-se, căzu.

Procedeul personificării duce la umanizarea frunzei și a trăirilor ei, ceea ce constituie temeiul influenței educative a schiței, prietenia, afectivitatea, dragostea de viață.

Dar povestirea care atrage cel mai mult pe copii este Căprioara.

Ea subliniază puterea dragostei materne dusă până la sacrificiul matern. Iedul, neprevăzător, se avântă într-un luminiș, dar căprioara sesizează prezența lupului. Cu un asalt, cade în mijlocul poienii, salvându-și „copilul”. Însă la un nivel mai adânc al lecturii, constatăm că fiecare text dezvoltă o idee etică.

Frumusețea acestor viețuitoare, armonia dintre ele și natură, par la începutul povestirii să respire împăcare și liniște.

„Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara sta jos lângă iedul ei… Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului”.

Ca și în viață, în sufletul căprioarei se dă o luptă puternică între dragostea pentru puiul ei și necesitatea de a se despărți de el.

Acum se conturează conflictul. Mama îl mângâie pentru ultima dată, apoi îl conduce în desișul pădurii. În drum mama încearcă puterile iedului privind dacă acesta „i se ține voinicește de urmă”.

Natura devine amenințătoare. Pentru a-și salva puiul, mama se aruncă în fața fiarei flămânde apărute în umbră.

„Trece din poiană în poiană, intră apoi supt bolți de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeață, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.”

Ca o prefigurare a trecerii căprioarei în neființă, drumul ei duce de la seninătatea luminoasă a poienii la întunericul plin de spaime și amenințări din inima codrului.

Sensibilitatea prozatorului vibrează îndeosebi în fața morții. Simțind că i se apropie sfârșitul, Grivei „plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinți cari îi lunecau pe bot și parcă-1 ardeau”.

„Prăbușită în sânge, la pământ, supt colții fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei și numai când acesta înspăimântat se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.”

Instinctul și dragostea maternă apar într-o gamă de bogată simțăminte, în gradație ascendentă. Mai întâi e descrisă duioșia cu care căprioara își mângâie iedul la despărțire, apoi tristețea și îmbărbătarea cu care îl conduce prin locuri primejdioase pentru a-i încerca puterile.

Sentimentul matern culminează cu sacrificiul propriei vieți.

Căprioara, Sărăcuțul, Călătoare demonstrează că existența cotidiană este pândită de numeroase primejdii.

G. Călinescu găsea aceste schițe „monotone prin fabule și duioșii”. Conflictele epice sunt construite pe un nucleu ce nu permite totdeauna perceperea unor raporturi mai generale între cele două lumi. Însă duioșia este un element congenital autorului. În toate schițele, sufletul său vibrează, prozatorului îi este imposibil să aibă obiectivitatea rece, detașat ironică, a lui T. Arghezi.

Emil Gârleanu trăiește efectiv fiecare eveniment, se identifică afectiv cu fiecare personaj. Toate schițele sunt construite pe o empatie adâncă, deosebită de simpatie, simplă stare emoțională. Emil Gârleanu proiectează stările sale sufletești asupra personajelor, tinde să intre în consonanță cu ființele umile imaginate, se bucură și suferă împreună cu ele. De aici izvorăște umanizarea sentimentelor și a trăirilor interioare ale necuvântătoarelor.

Emil Gârleanu umanizează Lumea celor care nu cuvântă tratând-o cu înțelegere, blândețe și delicatețe. Schițele lui au o însemnată valoare instructivă și educativă constituind un mijloc de a cunoaște unele aspecte inedite din viața plantelor și animalelor.

Li se trezește copiilor interesul de a observa mai atent viața, de a cunoaște mai bine natura.

Sentimente de profund umanism, de dragoste de semeni, de prețuire, de responsabilitate, de sensibilizare a sufletului infantil se degajă din schițele cuprinse în volumul Din lumea celor care nu cuvântă.

Prozator sensibil și realist al vieții rurale și fin analist al psihologiei ființei umane și a lumii necuvântătoare, Emil Gârleanu a fost unul dintre puținii scriitori români profesioniști la începutul veacului. Cu toate că „n-a izbutit să-și geluiască opera – constata G. Călinescu – , cele câteva nuvele izbutite îi fac o fizionomie proprie.”

Miniaturist din familia sentimentalului Emil Gârleanu și a umoristului George Topârceanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești alegorizează cumpătat. Umanizarea universului animalier se realizează în sensul unei pledoarii pentru adeziunea omului la purtătorii durerilor înăbușite, indiferent de unde ar proveni. Bătrânul câine Castor sfârșește într-o mică apoteoză care-i luminează parcă dintr-un gest calități înnobilatoare de-o viață. Devotat stăpânului, până în ultima clipă, i se supune într-un mod înduioșător: „Castor se târăște cu greutate după mine, până la maidanul de pe drum. Aici se culcă pe partea dreaptă, lăsând descoperit locul inimii". Câinele Castor, prin dragostea și credința lui față de casă și stăpân, evocă înstrăinatului copilăria fericită și tristețea plină de aspirații, făcându-1 să înțeleagă că locul lui în lume este doar cel natal, că numai aici va găsi modalitățile de a se împlini ca personalitate, prin continuarea eforturilor părinților săi.

Ion Alexandru Brătescu-Voinești, prin povestirea Puiul transmite copiilor valori didactice deosebite.

Aspecte ale relațiilor dintre om și natură cuprinse de autor în această povestire dobândesc semnificații profunde.

Tema este naivitatea, curiozitatea, neastâmpărul copilăriei, iar ideea este necesitatea de a înțelege și a folosi experiența de viață a părinților, respectarea povețelor acestora începând cu moto – ul „Sandi, să asculți pe mămica!”.

Viața prepeliței și a puilor ei este descrisă gradat; la început ea se desfășoară liniștit, până când puiul cel mare, din dorința de a cunoaște repede totul, nu ține seama de sfaturile mamei de a sta ascuns și este împușcat într-o aripă de un vânător.

Sufletul mamei se frământă dureros pentru a soluționa situația. „Inima ei ar fi vrut să se rupă în două, jumătate să plece cu puii sănătoși, iar jumătate să rămână cu puiul bolnav”.

Intensitatea trăirilor sufletești are puternice valențe educative. Drama prepeliței se desfășoară pe fundalul general al anotimpurilor; primăvara – naștere, vara – creștere, toamna – maturizare, iarna – moarte.

Personificând personajele autorul se vădește a fi un mare iubitor și cunoscător al naturii și dorește ca omul să o ocrotească. Omul, însă, în multe cazuri distruge echilibrul, armonia naturii.

Povestirea Puiul prin finalul ei tragic, este un semnal de alarmă pentru comportamentul copiilor care învață că sfaturile părinților, ascultarea de aceștia le este primordială.

Chinurile puiului, moartea acestuia, durerea fără margini a mamei, vor schimba atitudinile multor copii, vor contribui la prevenirea impulsivității, a nestăpânirii de sine, la întărirea sentimentelor de dragoste pentru frați, pentru părinți, pentru mamă în special.

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, mare iubitor al naturii, insuflă povestirii o stăpânită mâhnire, deoarece surprinde aspectul prin care prezența omului distruge echilibrul și armonia naturii.

George Călinescu, referitor la opera lui Brătescu-Voinești, afirmă: „Brătescu-Voinești nu e un scriitor mare în termeni absoluți, nu e un poet ca Sadoveanu, dar prin intensitatea atinsă în câteva puncte, prin originalitatea indiscutabilă a „duioșiei” lui, ce înființează o treaptă superioară curatei simțiri etice, ocupă în literatura română un loc remarcabil, mai ales dacă ținem seama de sărăcia producției acum câteva decenii și de tot binele care a decurs din pătrunderea acestei literaturi în școală, unde vorbește ca nici o alta sufletelor tinere, fără a coborî din zona artei.”

Prin povestirile și schițele despre viețuitoare transmise copiilor se lărgește orizontul copiilor, cunoștințele lor despre natură se îmbogățesc, li se dezvoltă limbajul, inteligența, sentimentele ce se formează de dragoste pentru natura înconjurătoare, pentru ființele ce o populează.

Povestirile despre natură și viețuitoare, despre faună și floră aduc lumea unor personaje realizabile în propriul univers cotidian al copilului. Tot ce este viu apare, în imaginarul real al preșcolarului, antropomorfizat, tot ce există obiectual, poate trece printr-un proces al „animismului” infantil. În felul acesta, întreaga realitate seamănă cu realitatea lui familiară și-1 cuprinde pe el însuși. Puiul de animal se zbate între obligațiile impuse de cei mari și teama de a fi lipsit de ocrotirea acestora dacă nu ține seama de ele.

Contemporan cu Delavrancea și Caragiale, prin opera sa, I. Al. Brătescu – Voinești nu a atins nici amploarea epică imaginativă a primului și nici virulența satirică a celui de-al doilea. Prin duioșia și căldura cu care își învăluie personajele, fie mici vietăți, fie ființe oropsite de o societate indiferentă, Brătescu – Voinești se apropie mai mult de AL. Vlahuță.

Brătescu-Voinești ne face cunoscut un alt univers al copilăriei decât Creangă sau, mai târziu, Ionel Teodoreanu. Doar o singură proză, Sâmbăta, ne amintește de isprăvile lui Nică din Humulești și, totodată, e anticipată, prin câteva elemente, atmosfera „Medelenilor”.

Dacă la Creangă și Ionel Teodoreanu micii cititori se întâlnesc cu o copilărie fericită, la Brătescu-Voinești ei fac cunoștință cu copiii văduviți de o adevărată copilărie, cum sunt eroii din prozele: Nicușor, Niculăiță Minciună, Gheorghiță al Anghelinei ș.a.

Nicușor, din schița cu acest titlu, e un copil captivat de tainele naturii. Stând în tufiș, el ascultă cântecul privighetorii și se interesează dacă la spițerie se vând ouă de furnică pentru a-i cumpăra. Nicușor este fiul lui Odăiașu de la casierie și devine prietenul conului Mișu. Copilul visează la „raiul” din curtea boierului. În seara de Crăciun, Nicușor se furișează în curtea acestuia și, ajutat de gratii, privește extaziat la „minunile” rezervate copiilor conului Mișu. Amorțite de ger, mâinile scapă gratiile și Nicușor cade în zăpadă, pradă câinilor. Cea mai realizată artistic este povestea Niculăiță Minciună. Niculăiță Gropescu, feciorul lui neică Andrei din satul Manga e deosebit de sensibil și curios să pătrundă tainele naturii. Observă că o călugăriță mică mănâncă o lăcustă mai mare, că pisica face din gâtlej ca vrăbiile ș.a. Pentru toate acestea, sătenii nu-1 înțeleg și-1 poreclesc Niculăiță Minciună. La

batjocura sătenilor se mai adaugă și zâmbetul puțin încurajator al Salomiei, vecina care nu-i este indiferentă. Din nefericire, Niculăiță găsește punga cu bani căzută din buzunarul unui negustor și o predă șefului de post, fără martori. La ancheta care urmează, acesta nu mai recunoaște, iar procurorul și doctorul îl consideră pe Niculăiță alienat. Pierzând-o și pe Salomia, care se încurcase cu un consătean, și rămânând fără nici un sprijin moral, eroul se sinucide. Niculăiță cade victimă mediului social mărginit, prejudecăților, lăcomiei și cruzimii unei lumi indiferente. El simbolizează pe copiii fără copilărie, dotați psihic, însă lipsiți de posibilitatea de a se realiza.

Mihail Sadoveanu a evocat cu duioșie copilăria chinuită a unor ființe pretimpuriu maturizate ca Niculăieș din povestea Un om năcăjit și Tovarășul Moise din povestea cu același titlu. În schimb, Dumbrava minunată este o capodoperă a prezentării personajului – copil, cu înclinația lui spre vis, împletind în imaginația sa realul cu fantasticul. În dumbrava din pădure, Lizuca adoarme și visează în lumea basmelor. Însă, în lumea basmului, fetița transferă necazurile ei din viața reală. Spovedania Lizucăi către Patrocle, către Sora – Soarelui, îmbinarea impresiilor produse de aspectele naturii asupra copilului, cu impresiile rămase în mintea lui din lumea basmelor, îl farmecă pe micul ascultător, îi dezvoltă imaginația și gustul estetic.

1.3.2. Povestiri și schițe despre copilărie

Copilăria cu bucuriile și tristețile ei sunt redate de scriitori ca: Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Barbu Ștefanescu Delavrancea, Octav Pancu-Iași.

„Opera lui Ion Creangă este o epopee a poporului român. Creangă este un Homer al românilor.” (Garabet Ibrăileanu)

Cea mai importantă scriere a sa Amintiri din copilărie, este opera lui de maturitate, un roman al vârstei incerte, al formării și modelării umane.

Opera este scrisă în patru capitole, primele trei fiind publicate în „Convorbiri literare” în timpul vieții, cel de-al patrulea – postum și este un document biografic și psihologic prezentând imaginea artistică a vieții satului răzășesc din preajma Unirii din 1859.

Structurat ca un adevărat roman, pe capitole, Amintirile pot fi citite și pe fragmente. Izolarea fragmentelor a fost posibilă și datorită caracterului „mozaical” al scrierii, elaborată de autor la anii maturității, întoarcerile în timp făcându-se aparent, fără vreun plan prestabilit și fără a urmări o cronologie precisă.

Ion Creangă a realizat pentru prima dată în literatura noastră cea mai atractivă și accesibilă operă cu tema – viața copilului – în Amintiri din copilărie care la apariție și până în zilele noastre au constituit o lectură prețuită de toți copiii.

Cea mai mare parte a copilăriei lui Nică se desfășoară în Humulești. Amintirea copilăriei, cea mai frumoasă etapă a vieții, a permis lui Creangă să privească satul copilăriei cu optimism, caracterizându-1 ca pe un sat întemeiat în toată puterea cuvântului: „cu oameni unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti hora, dar și suveica”. Oamenii prezentați iubesc viața, munca și satul lor.

Întâmplările anilor fragezi plutesc într-un fel de vag temporal, nefiind datate strict, ci situate într-un timp aparent incert: „într-una din zile” , „într-o zi pe-aproape de Sfânt-Ilie”, etc.

Creangă nu reface anii copilăriei, ci copilăria în sine, evocarea acesteia stând sub semnul nostalgiei, al duioșiei și al umorului.

În ciuda aparenței lipsite de ordine, în rememorarea întâmplărilor, fiecare din cele patru părți ale Amintirilor are o structură asemănătoare. Autorul matur creează la începutul fiecărui capitol o atmosferă, o stare de spirit de care se lasă cuprins el însuși, încetul cu încetul și care declanșează fluxul memoriei, amintirile înfațișându-se ca niște instantanee centrate în jurul unei întâmplări cu valoare de unicat: „școala din Humulești”, „prinderea lui bădița Vasile cu arcanul”, „caprele Irinucăi”, „la cireșe”, „pupăza din tei”, „la scăldat”, etc.

Proza memorialistică pe care o practică Ion Creangă se bizuie tocmai pe acest joc subtil între atitudinea scriitorului matur care face efortul întoarcerii în timp și identificarea lui totală, la un moment dat, cu copilul Nică: „Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremuri și ce oameni mai erau în părțile noastre”; „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele… parcă-mi saltă și acum inima de bucurie.”

Scrisă la persoana întâi, opera pare să aibă doi naratori: unul, Creangă – scriitorul („Bade Ioane”) și altul Nică „cel vesel ca vremea cea bună și știurlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa.”

În introducerea primei părți accentul cade pe reconstituirea, din memorie, a satului natal și a oamenilor săi, în timp ce începutul părții a doua are în centru casa și familia văzute exclusiv din perspectiva copilului, care reține cu precădere locurile de joacă („stâlpul hornului unde lega mama o sfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei… cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc.”), prezența rudelor apropiate („căci și părinții și frații și surorile îmi erau sănătoși”) și a tovarășilor de joacă („și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururi în petrecere cu noi”).

Dintre toate aceste personaje ale universului infantil se detașează Mama, „cea care era vestită pentru năzdrăvăniile sale”, depozitară și practicantă a unui fond de credințe și practici magice străvechi, cu atât mai tulburătoare și de neînțeles pentru copil.

Adevărații zei protectori ai copilăriei lipsite de griji, tatăl și mama privesc din unghiuri relativ diferite continua joacă a copiilor: mama e mai neînduplecată, fiind tot timpul acasă și avându-i mereu sub ochi; tatăl e îngăduitor, ca unul ce era mai mult plecat cu treburi în afara casei. El considera joaca drept un dar al copilăriei: „dacă-i copil să se joace” – disculpându-i astfel, pe cei mici și găsind chiar resurse să o ironizeze pe Smaranda, soția sa, pentru habotnicia ei:

„Poi dă, măi femeie, tot ești tu bisericoasă de s-a dus vestea: încaltea ți-au făcut și băieții biserică aici pe loc, după cheful tău, că-ți intră biserica în casă de departe ce-i…”

Creangă a fost puternic impresionat de satul său natal, de locurile copilăriei și de oamenii de acolo. Dragostea lui pentru casa părintească, pentru poporul căruia îi aparține și cu ale cărui năzuințe s-a identificat trezește în sufletul copiilor același sentiment.

Jocurile copilărești nevinovate, pe care tatăl le acceptă cu înțelepciune și umor, sunt înlocuite cu timpul prin adevărate aventuri care-1 pun pe Nică în conflict cu maturii și atrag după ele pedepse, amenințări sau numai spaime, ca în cazul uratului cu recuzită improvizată („o coasă ruptă”, „o cârceie de tânjală”, „un vătrar cu belciug”, „beșica cea de porc”) și la o oră nepotrivită („de-abia s-au culcat găinile și voi ați și început?”), vizitele repetate la moș Chiorpec ciubotarul, „trebușoara” cu cânepa după furatul cireșelor, luarea pupezei din cuibul ei, scăldatul, etc.

Fiecare „amintire” are autonomia sa relativă, episodul cu pupăza fiind ilustrativ în acest sens.

Creangă rememorează cu fidelitate momentul acțiunii: prinderea pupezei al cărei cântat îl trezea dimineața prea devreme, plângerea mătușii Măriuca a lui moș Andrei, sigură de faptul că el era „autorul”, căci ,,zbânțuitul ista al dumitale nimic nu scapă”, încercarea băiatului de a vinde pupăza la târg, intervenția unui „cumpărător” care face pasărea scăpată, sfârșitul fericit al întâmplării cu întoarcerea pupezei la cuibul său.

Tot atât de bine articulat epic este și episodul cu caprele Irinucăi, în care pasajele descriptive, (așezarea satului Broșteni, casa gazdei și personajele care o locuiesc, râia căprească și „tratamentul” aplicat de către copii pentru a scăpa de boală) alternează cu două întâmplări dramatice: tunsul „chilug” o dată cu intrarea la școala profesorului Nanu din Broșteni și răsturnarea stâncii care „trece prin gardul și prin tinda Irinucăi, pe la capre, și se duce drept în Bistrița, de clocotea apa!”, urmată de plecarea precipitată cu pluta spre Borca.

Partea a treia din Amintiri marchează o altă vârstă a eroului, ținând de formația lui școlară, întâi cu părintele Isaia Duhu, apoi la școala de catiheți („fabrica de popi”) de la Fălticeni, cu evocarea eforturilor aproape tragice ale colegilor săi de a învăța, după metodele de atunci, gramatica, („cumplit meșteșug de tâmpenie”), cu petreceri tinerești și conflicte de proporții uriașe, precum alungarea convivilor nedoriți de la gazda comună – Pavel Ciubotariu.

Ascultând Amintirile din copilărie, copiii fac cunoștință cu o variată galerie de personaje tipice, luate din lumea satului de pe vremea lui Creangă, cu obiceiurile și concepțiile lor, dar în același timp află despre jocurile, bucuriile și năzbâtiile copilăriei.

Figura centrală a Amintirilor din copilărie este copilul Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotariul și al Smarandei. În înfățișarea acestui personaj apar bine conturate trăsăturile psihice specifice copilului la diferite vârste, în anumite condiții de viață. Minte ageră și fire vioaie, în primii ani petrecuți în casa părintească e gata oricând de joacă și năzdrăvănii „Când mama nu mai putea de obosită” și încerca să se odihnească, ori noaptea când tata se întorcea obosit de la muncă începea jocul cu „mâțele”. Figura tatălui este redată sporadic ca fiind blând, bun, cu dragoste față de copii. „Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu înghețat de frig și plin de promoroacă… îi săream înainte…” . Tata nu punea mare preț pe învățătură:

„Logofete brânză-n cui

Lapte acru-n călămări

Chiu și vai prin buzunări”.

Era replica pe care o dădea Smarandei, care lupta din răsputeri să-și dea băiatul să învețe carte. Pentru a-și îndeplini marea dorință adeseori a avut neînțelegeri cu soțul ei, iar întotdeauna a știut să lupte cu dârzenie pentru a-și îndeplini convingerile. Ea a urmărit cu toată atenția să dea copilului norme de conduită morală și să-i dezvolte însușirile unui om de caracter.

Alteori, când mama sa, copleșită de treburile gospodăriei, îl ruga să legene copilul mai mic, Nică pleca pe furiș la scăldat și rămânea acolo toată ziua, prăjindu-se la soare și aruncând pietre în apă. Mama cu aceeași povață blândă, dar plină de dojana, îl îndemna pe copil să se străduiască să-și înlăture deprinderile rele: „și să știi că mi te-ai lehămetit de la inimă: doar să te porți frumos de acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu știu, zău!”.

Trăind încă de mic în mijlocul consătenilor săi, el îi îndrăgește și învață de la ei practica datinilor strămoșești, strigăturile satirice și proverbele pline de înțelepciune. În acest mediu i se dezvoltă o adâncă dragoste de viață, un optimism și un umor sănătos.

Fresca satului e completată cu chipurile bunicilor, moșilor, mătușilor, vecinilor și ale altor consăteni.

Povestitorul a zugrăvit viața trudită a țăranului de la munte. Fata Irinucăi: „…se ducea cu tatăl-său în munte, la făcut ferestrea, și lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimic toată: doi oameni ca doi boi, în vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga…”

Episoadele, deși constituie unități narative de-sine-stătătoare, sunt împletite într-un tot armonios, într-o povestire care curge lin, pe un ton firesc și sfătos, ținând mereu încordată micilor copii și trezindu-le un viu interes pentru continuarea lecturii.

În fine, cu partea a patra Amintirile din copilărie se încheie și nu întâmplător, fără a lăsa posibilitatea unei continuări, pentru că sfârșitul lor înseamnă ieșirea din copilărie, plecarea spre o lume străină și neprimitoare, despărțirea, în fond, de Nică, „dragul mamei”, care devenise, încă de la Fălticeni, pentru profesori și colegi „Ștefănescu” și devine chiar pentru mama, într-un moment de tensiune, „Ioane”.

Faza cu care începe această ultimă parte din Amintiri relevă „legătura sufletească deplină a ființei omenești cu peisajul – cuib" (Vladimir Streinu): „cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam dus din Humulești, în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei”. Temerile acestei îndărătnicii se află chiar în trecerea copilului într-o altă vârstă: „drăgăliță Doamne, eram și eu acum holtei, din păcate!”.

Creangă – autorul se substituie, cu o irezistibilă abilitate noului personaj narator, de o altă vârstă decât Nică, din a cărui memorie afectivă sunt actualizate, aduse la suprafață, de data aceasta, mai mult stări sufletești decât întâmplări: dragostea față de satul natal cu împrejurimile sale păstrătoare de istorie („Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!”), dar mai ales depozitare ale unor mijiri de sentimente noi, necunoscute copilului Nică, precum „mândrele dealuri de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereței!”

Amintirile sunt presărate cu proverbe, zicători și expresii populare, care îmbogățesc vorbirea copiilor și-i fac să pătrundă în tainele limbii materne și în comorile înțelepciunii populare.

Umorul lui Creangă – specific poporului nostru – constituie unul din elementele antrenante ale lecturii. Râzând de pățaniile copilărești din minunatele pagini ale Amintirilor, copiii găsesc exemple pozitive.

Citind sau ascultând aceste Amintiri copiii își îmbogățesc vocabularul, ceea ce îi ajută în comunicarea cu ceilalți, își formează trăsături morale ale omului din popor ca: optimismul viguros, încredere, respect, cinste, înțelepciune, perseverență, hărnicie și dârzenie.

Creangă este, înainte de toate, un povestitor, artă pe care și-o exersase cu strălucire în poveștile sale (Punguța cu doi bani, Povestea porcului, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Harap Alb) etc.

Diferența constă în faptul că acolo el povestea despre alții, ceea ce auzise de la alții, în timp ce în Amintiri narează întâmplări trăite de el însuși în copilărie și rememorate tot de el la anii maturității.

Fără să fie autobiografică în adevăratul sens al cuvântului, opera Amintiri din copilărie nu este nici o operă de memorialistică propriu-zisă, pentru că unele întâmplări par a fi inventate și construite după modelul poveștilor.

Accentul cade deci, nu numai pe ce spune autorul (faptele sunt, în totalitatea lor, memorabile), ci și pe felul cum le spune.

De menționat sunt mai întâi, cele două registre, tonalități, folosite de Creangă în Amintiri. Pe de o parte, tonul evocativ, serios, grav, folosit în crearea cadrului întâmplărilor (satul, vecinătățile, casa), pe de alta, aerul de șăgălnicie, de glumă cu care sunt rememorate unele dintre năzbâtiile copilăriei.

În Amintiri se îmbină ca nicăieri altundeva, „dorul cu umorul” (Ovidiu Bârlea), nostalgia după paradisul pierdut al copilăriei cu un comic sănătos de origine țărănească, nu lipsit, însă de subtilități, de rafinamente pe care un orășean din zilele noastre le gustă, poate, mai puțin, tocmai pentru că le înțelege din ce în ce mai greu resorturile, mecanismul care provoacă râsul. Chiar situațiile mai grele sunt estompate printr-o replică, un comentariu, o zicere care le diminuează tragismul. Tăierea pletelor la școala din Broșteni, act pe drept cuvânt umilitor, pentru un tânăr țăran de la jumătatea secolului trecut, îi face pe noii școlari să plângă „cu zece rânduri de lacrimi”, ineficiența tratamentului satiric împotriva râiei este comentată cu un proverb: „Vorba ceea se ținea ca râia de om”; Părăsirea locului faptei după dărâmarea casei Irinucăi, se face „cu gheața în spate”, eliberarea pupezei îl lasă pe copil „mare și devreme cu lacrimile pe obraz”, etc.

Povestitorul face, cum se spune, „haz de necaz”, nu se lasă copleșit de tristețe chiar atunci când împrejurările par a fi cu totul potrivnice, ca în finalul întâmplărilor cu pupăza, care relevă o perfectă artă a disimulării („I-auzi bădiță! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate! – Mai așa surioară! Dar în gândul meu: Când ați ști voi câte-a pătimit, sireaca, din pricina mea, și eu din pricina ei, i-ați plânge de milă”), sau în momentul plecării la Iași, când îl face complice chiar pe cititor: „Căci nu vă pară de șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț”, situația fără ieșire fiind condensată într-o zicere aforistică: „Dar vorba ceea: Ursul nu joacă de bunăvoie”.

Modul de a povesti a lui Creangă nu este străin de anumite procedee dramatice, dialogul viu, schimbul de replici, dând narațiunii dinamism și făcând-o reprezentabilă, aptă de a fi pusă în scenă, ca și schițele lui Caragiale.

Alternanța pasajelor evocatoare, dominante de nostalgia după timpul trecut („…căci sprințar și înșelător este gândul omului, pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit și nu te lasă în pace, până ce intri în mormânt”) cu altele pline de umor, îmbinarea elementelor narative cu cele dramatice, succesiunea frazelor elaborate după modul savant cu expresii ținând de firescul și spontaneitatea vorbirii țărănești, de o oralitate necăutată, dau Amintirilor din copilărie de Ion Creangă o notă de necontestată originalitate și de unicat în literatura română.

Dacă Creangă ni-1 prezintă pe copilul săteanului obișnuit, Ion Luca Caragiale fixează în cele două schițe, Vizită… și Domnul Goe, portretul copilului aparținând familiilor înstărite. Datorită unei educații greșite, el este orgolios, chiar îngâmfat, iar prin tot ce face dă dovadă de un libertinaj ce frizează bunul simț. De aceea cei doi eroi sunt ridiculizați de marele dramaturg.

Prietenul lui Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, evocă în două schițe poematice, Bunicul și Bunica, atmosfera de basm a copilăriei, jocurile vârstei, figurile dragi bunicul și bunica, clipele de farmec petrecute în tovărășia acestora. Această atmosferă de vis se destramă când ajunge la școala Domnului Vucea, unde bătăile și umilințele provoacă traumatisme sufletului de copil.

Portretul bunicului e prezentat cu toată măiestria de către B. Ș. Delavrancea „cu plete albe și crețe, parcă sunt niște ciorchini de flori albe: sprâncenele, mustățile, barba – peste toate au nins ani mulți grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori”.

Portretul bunicului e completat prin convorbirea acestuia cu nepoții din care se desprinde dragostea lui pentru copii și înțelegerea pentru zburdălniciile lor.

Dialogul plin de vioiciune cu replici scurte, redă veselia copiilor care se joacă pe genunchii bunicului, trăgându-1 fiecare de o mustață, împărțindu-și barba și certându-se pentru obraji.

În această operă sunt oglindiți copiii cu particularitățile vârstei lor. Delavrancea sesizează dorința copiilor de a ști totul, afecțiunea lor pentru bătrânul bunic și zburdălniciile lor nevinovate.

Un portret tot atât de bine realizat este „Bunica”, femeia de la țară: înaltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui… care aducea întotdeauna nepotului câte ceva și nu scotea mâna din sân până acesta nu ghicea. Bunica este înfățișată de scriitor ca o femeie bună, blândă, duioasă: ea își iubește nepotul căruia îi povestește basme minunate.

Lectura acestor schițe îi atrage pe copii, amintindu-le de clipele de farmec pe care le-au petrecut în tovărășia bunicilor, de jocurile cu haz ale bunicului, de basmele pline de vrajă ale bunicii, de duioșia și dărnicia ei.

Autorul a dovedit o adâncă cunoaștere și înțelegere a particularităților psihice ale copiilor, a preocupărilor și preferințelor acestora.

Aceste schițe trezesc în sufletul copiilor dragoste și respect pentru cei mai în vârstă, pentru bunătatea lor sufletească

Potrivit pentru o proză a dorințelor, visul s-a impus ca o notă proprie scriitorilor din epoca romantică, îndeosebi a celor germani: Tieck, Novalis, Jean Paul, Brentano.

În timpul visului spațiul și timpul se șterge, totul primește forme hiperbolice. Visul este cea mai adecvată modalitate de exprimare.

Ideile privitoare la vis, ca și acelea despre simbol au evoluat, considerăm că nu mai este cazul să le facem istoricul. Dar chiar și astăzi specialiștii au păreri diferite. Pentru Freud, visul reprezintă expresia sau chiar împlinirea unei dorințe refulate, pentru Jung el este auto-reprezentarea spontană și simbolică a situației actuale a inconștientului. Visul este un fenomen psihologic ce se produce în timpul somnului și care este alcătuit dintr-o serie de imagini a căror derulare figurează mai mult sau mai puțin o dramă neîntreruptă. Visul scapă deci de sub cenzura conștientului, pentru că dramaturgia lui nocturnă este spontană și necontrolată. De aceea subiectul își trăiește drama visată ca și cum ea ar exista în mod real.

Visul reprezintă o modalitate de cunoaștere, este cel mai bun agent de informare privitor la starea psihică a celui ce visează, o imagine asupra lui însuși, adesea nebănuită, este un revelator al eu-lui și al sinelui. Rolul visului, poate cel mai important este acela de a stabili în psihismul unei persoane, un soi de echilibru compensator. El asigură o autoreglare psiho-biologică. Drama onirică poate să ofere ceea ce refuză viața exterioară.

Pornind de la acest fundament psihologic referitor la vis, vom analiza modul în care cele mai sus prezentate se reflectă în literatura pentru copii, subliniind în mod deosebit rolul compensatoriu pe care îl are visul în viața psihică a orfanului. Texte reprezentative în acest sens sunt Dumbrava minunată, de M. Sadoveanu – din literatura română și Fetița cu chibriturile, de H. Ch. Andersen – din literatura universală.

Oniricul în Dumbrava minunată își face apariția o dată cu lăsarea treptată a nopții, printr-un măiestrit joc de umbre și lumini, moment care pregătește trecerea de la starea de veghe la cea de somn, ca și apariția domniței, a prichindeilor, precum și a altor personaje din lumea fermecată a basmului: „Și cu toate că înspre răsărit se înroșea luna și creștea lumina peste pâcla ogoarelor, în pădure umbra deasă și tainică se întindea, izvorând din văi și cotloane necunoscute… Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Și duduia Lizuca înțelegea că în farmecul acela are să se întâmple ceva deosebit…”

Scriitorul nu înfățișează numai comunicarea dintre om și natură, ci, folosind simbolul miniatural, ca și procedeul transferului, plasează în plan fantastic, alături de suferințele Lizucăi și pe cele ale lui Statu-Palmă sau pe cele ale lui Făt-Frumos, îndrăgostit de o himeră.

Pendularea între real și fantastic înlesnește înțelegerea mesajului artistic: aspirația spre o viață fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căreia îi aparțin.

Cartea mamei are pentru Lizuca o valoare afectivă specială. Apariția prichindeilor tocmai din cartea cu povești pe care o citea mama când era de vârsta ei nu este întâmplătoare; se realizează astfel o comuniune spirituală cu aceasta, fapt deductibil și din cuvintele autorului ce completează pe cele ale Lizucăi:

„- Vă cunosc, șopti ea cu nespusă fericire; v-am văzut la bunici acasă, într-o carte veche, pe care o citea mama când era ca mine.”

Se realizează astfel o atmosferă familială care amintește fetiței de ființele cele mai dragi din lume; mama și bunicii. De fapt, bătrânelul și bătrânica îi simbolizează pe bunici. În inconștient, dorul de bunici și nevoia de afecțiune îmbracă forma unor scenarii imaginative în care elementele realității sunt substituite cu elemente fantastice.

Domnița poate fi o ipostaziere a mamei, deoarece așa cum bătrâneii îi amintesc fetiței de bunici, Domnița îi amintește de mama care, în mod cert, îi spunea fetiței povești: „întâi începu a vorbi Domnița cu un glăscior de păsărică.

– Duduie Lizucă, așa-i că-ți plac sfaturile și poveștile?

– A, da, răspunse copila, învăluită de o căldură plăcută. Spunea mama că fără povești viața omului ar fi tristă și searbădă.”

Domnița, la fel ca mama, îi deschide Lizucăi o lume minunată, un univers care se află la pol opus celui în care trăiește. În realitate mama ar avea rolul de a face copiilor viața frumoasă, mama ar fi ființa miraculoasă din universul copilăriei. Nu trebuie decât să ne amintim de Smaranda Creangă pentru a ne convinge de acest lucru. Însuși Ion Creangă spunea despre mama sa că era „plină de minunății”, „vestită pentru năzdrăvăniile sale.” Domnița prezintă fetiței lumea de basm pe care oamenii mari nu o cunosc, nici nu o înțeleg, dar care reprezintă un univers copleșit de fericire: „Mie-mi pare bine că ai venit în noaptea asta. Am trimes un iepure să deie de veste în toate părțile că ieșim în lumina lunii. Noaptea dumbrava asta este o împărăție fermecată pe care oamenii de rând n-o pot niciodată cunoaște.

Luând în degetele-i fine o vărguță albă, subțire ca o igliță, Domnița prichindeilor făcu un semn de amenințare spre pârâu. Și deodată, Lizuca văzu în locul punții de lemn arcuindu-se peste malurile negre un podișor de argint cu parmalâc în filigrană. Și șopotul apei se auzi ca un cântec moale sub răchită.

Domnița făcu un semn și lumina lunii începu a curge în poieni ca o ploiță, iar pe cărări, printre ierburi și flori, începură a sosi jivinele dumbrăvii. Erau ierburi mari care-și mișcau urechile, și mustățile, și guzgani roși cu priviri viclene, și popândoci care făceau semne cu lăbuțele. Și peste podul de argint trecu greoi bursucul. Și ridicând cuminte cărăruia până în fața adunării, se ridică în două labe, se ploconi, apoi începu să joace ca un ursuleț. Duduia Lizuca se minuna cum o ființă așa de închisă și de ursuză ca bursucul poate să joace și să fie veselă Pe deasupra tufișurilor prinseră a fâlfâi, cu aripi de puf, paseri necunoscute. Și prin lumină treceau gângănii negre, cardașe mari și fluturi de noapte. Și privighetoarea porni iar să cânte nevăzută.

– Așa venim noi aici și petrecem, zise iar Domnița. Oamenii dorm și nu știu

nimic."

Tot Domnița este aceea care spune copilei și tuturor celor din poiană povestea cu zâna închipuirii. Se satisface astfel o altă trebuință a Lizucăi, specifică vârstei copilăriei și anume nevoia de a asculta povești, nevoia rămasă nesatisfăcută în casa părintească, deoarece doamna Mia Vasilian numai de povești nu avea timp și dispoziție. În salonașul ei nu exista loc pentru povești, decât pentru musafirii aceia fanfaroni, în fața cărora dumneaei avea posibilitatea de afirmare. Lizuca mai păstrează amintirea basmelor de pe vremea când trăia mama ei, iată de ce regăsim în vis elemente de basm și deducem și o eventuală identificare a Domniței cu mama.

Oniricul reflectă și teama copilei de singurătate, de abandon, teamă înrădăcinată în cele mai adânci unghere ale sufletului. Dezinteresul față de povești are ca rezultat moartea acestora și ca urmare, personajele de basm se pierd în anonimat. Bătrânelul îi explică Lizucăi: „Și cum oamenii iubesc tot mai puțin poveștile, nu va trece mult și avem să închidem și noi ochii”. Gândul acesta o îngrozește pe biata fetiță, care simte amenințarea universului ei. Această teamă este de fapt trăită și în realitate, dar acutizarea ei determină inconștientul să opereze cu imagini care transpun spaima la nivelul visului. Apare însă și elementul compensator, care evidențiază rolul de echilibru al visului în viața psihică. Acest element este incumbat în reacțiile și spusele bătrâneilor, care se dovedesc a fi plini de compasiune față de copila ajunsă în pragul disperării. Comportamentul lor amintește din ce în ce mai mult Lizucăi de bunicii pe care ar fi dorit să îi aibă aproape:

„Duduia Lizuca simți lacrimi în ochi.

– Asta nu se poate, șopti ea. Dacă vă duceți dumneavoastră, ce fac eu? Bătrânica începu deodată a lăcrima și a suspina.

„Întocmai ca bunicuța", se gândi Lizuca.

Ceilalți prichindei zâmbiră. Bătrânelul se aplecă și puse mâna pe fruntea copilei.

– Fii liniștită, Lizuca, pentru că noi nu te lăsăm.”

Feerica dumbravă a Buciumenilor reprezintă toposul interstițial între lumea reală și lumea visului. Este împărăția minunilor străbătută de Lizuca și prietenul ei Patrocle. Tehnica transferului între planul real și cel oniric se întrevede într-o continuă alternare a imaginilor care oglindesc o natură picturală, văzută în dimensiuni obișnuite: „Era în juru-le tăcere și singurătate Ș-o lumină dulce se cernea printre crengile sălciilor. Nu se auzea nici un lătrat de câine, nici chemare de pasăre.” Această natură picturală este transfigurată de imaginea fetiței. „În lumina verzuie, fără zgomot, o ușă de cremene se mișcă și se dădu la o parte și din întuneric de peșteră apăru minunata arătare.” Ne vom opri în continuare asupra simbolismului peșterii, așa cum este el prezentat în Dicționarul de simboluri al celor doi colaboratori: Jean Chevalier și Alain Gheerbrant.

„Arhetip al uterului matern, peștera apare în miturile privitoare la origini, la renaștere și la inițiere ale multor popoare.” Imaginea peșterii apare în vise și simbolizează locul identificării, adică procesul de interiorizare psihologică, în cursul căruia individul devine el însuși și ajunge la maturitate …Organizarea eu-lui interior și a relației lui cu lumea exterioară este concomitentă. Peștera simbolizează din acest punct de vedere subiectivitatea, în încleștarea ei cu problemele diferențierii sale".

Având aceste date simbolistice putem atrage atenția asupra faptului că peștera reprezintă în visul Lizucăi locul intim al inimii, eu-1 ei interior din care țâșnesc cu putere toate dorințele refulate, combinate cu imaginația deosebit de bogată a vârstei, care, potrivit animismului infantil, însuflețește și animă totul în jur, atribuind plantelor și micilor viețuitoare însușiri omenești. Specificăm și acest lucru, deoarece, la vârsta maturității, oricât de multe și de orice natură ar fi neîmplinirile individului, din paleta imagistică a visului dispare caracterul animist, ca rezultantă a unei gândiri labile, așa cum se întâmplă la vârsta copilăriei.

Într-un cadru citadin obișnuit se desfășoară și acțiunea povestirii Fetița cu chibriturile, de Hans Christian Andersen, în care este evidențiată tema copilăriei nefericite.

Drama copilului sărman se ilustrează prin situarea acțiunii într-un timp bine precizat, într-o societate nedreaptă fetița fiind lipsită de cele mai elementare nevoi. Totul se petrece în noaptea Anului Nou, când contrastele sociale apar mai pregnant, în plus Anul Nou este un moment de cumpănă între ani, simbolizând trecerea de la vechi la nou, după cum vom vedea și în cazul fetiței, care, în această noapte simbolică, va inaugura trecerea spre o altă formă de existență, de la ființă, la neființă.

Pe un frig cumplit, o fetiță sărmană, desculță, având în șorț cutii de chibrituri, colindă străzile înzăpezite ale orașului sperând că va vinde câteva. Șansa însă n-o favorizează, astfel că, frigul, foamea, întunericul, oboseala o fac să-și caute un ungher între două case spre a se încălzi. Scriitorul prezintă cu note afective starea ei mizeră, ca un preambul explicativ la ceea ce va urma:

„Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vându-se nici o cutie de chibrituri și nu căpătase nici un bănuț măcar. Tată-său avea s-o bată, dealtfel și acasă era frig, pereții erau sparți și cu toate că astupaseră crăpăturile cu paie și zdrențe, vântul tot răzbea înăuntru. Mâinile îi erau aproape țepene de frig. Un chibrit ar fi strașnic acum; ce-ar fi să scoată unul, să-1 aprindă și să-și încălzească degetele?… Toată ziua umblase așa și ni-i dăduse nimeni nici măcar un bănuț. Și-acum era ostenit, flămândă și pe jumătate înghețată de frig”.

H. Christian Andersen a realizat trecerea de la starea de veghe, la cea de vis prin folosirea adverbului deodată, precedat de conjuncția și.

„A scos un chibrit și 1-a aprins. Ce frumos ardea și deodată fetiței i s-a părut că șade în fața unei sobe mari de tuci… în sobă era un foc zdravăn și fetița își întinse picioarele să le încălzească… dar flacăra se stinse, soba pieri… și fetița se trezi ținând între degete chibritul ars.”

Imaginile de vis durează cât pâlpâie chibritul aprins. Dorințele fetiței sunt legate de unele necesități stringente. La fel ca în Dumbrava minunată, rolul visului este acela de a asigura un echilibru compensatoriu între lumea exterioară, ostilă orfanului și lumea interioară, bulversată de insatisfacții. Așa se explică frigul care i-a amorțit întregul corp o face să viseze soba cu „foc zdravăn”.

În al doilea rând, foamea îi aduce înaintea ochilor o masă întinsă pregătită probabil pentru cină, cu față de masă albă și farfurii de porțelan, farfurii din care fetița cu siguranță nu a mâncat niciodată, dar și-a dorit și, în mijlocul mesei „o coșcogeamite gâscă friptă, umplută cu prune și mere din care ieșeau aburi”. Autorul notează: „Și ce era mai minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a început să umble pe jos legănându-se, cu furculița și cuțitul înfipte în spate, și s-a îndreptat chiar către fetiță. Această scenă sugerează foamea fetei împinsă până la extreme și încercarea de diminuare a poftei prin visul care trimite gâsca spre fetiță.

Dorința de a avea un cămin de Anul Nou și un brad frumos se materializează în imaginația ei într-un brad „mai mare și mai frumos decât acela pe care-1 zărise pe geam la negustorul cel bogat”. Mai interesant este că lumânările bradului se transformă în stele și că, la un moment dat una dintre stele a căzut: „una dintre ele a căzut, lăsând în urma ei o dâră de lumină…” În tradiția populară, căderea unei stele semnifică moartea unei persoane:

„- Acum moare cineva! A zis fetița” Cum nimic în povestire nu scapă povestitorului și, prin urmare fiecare rând își are rostul său, nu putem admite faptul că ar fi fără semnificație căderea stelei. În mod sigur ar anunța moartea fetiței și, pe de altă parte, ar constitui un bun prilej de apariție a bunicii, investită cu rolul de a răspunde nevoii interioare de afecțiune a fetiței; îi revine în gând chipul bunicii „singura ființă de pe lume care o iubise și pe dânsa și care acum era moartă”, îi spuse odată: „Când cade o stea un suflet se urcă la cer”. De frică să nu dispară fetița aprindea chibrit după chibrit, amintirii bunicii să i se asocieze imaginea ei: ”și în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind și ea cu zâmbetul ei bun și blând.” Fericirea fetiței este explicabilă, dar umbrită de teama dispariției nălucii în întuneric, de sentimentul unei dureroase zădărnicii din străfundul căruia izbucnește strigătul disperării:

„- Bunicuță! A strigat fetița. Ia-mă, ia-mă cu tine! Știu că ai să pleci și tu când se stinge chibritul, tot așa cum a plecat și soba cea caldă, și gâscă cea friptă și pomul cel frumos!”

Și repede a aprins și celelalte chibrituri care mai erau în cutie, fiindcă voia s-o mai ție pe bunică-sa, să nu plece. Și chibriturile au dat o lumină așa de mare, că se vedea mai bine decât ziua”.

Înălțarea fetiței la cer este prezentată într-o lumină ignică, de domeniul hieratic. „Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica”, „bunica a luat-o în brațe și s-au înălțat în strălucire amândouă, iar fetița nu a mai simțit nici frigul, nici frica – era în cer – murise”.

O relaxare sobră, concisă, punctează revenirea la realitatea tragică: „Zorii Anului nou s-au ridicat deasupra trupușorului mort, lângă care erau împrăștiate o mulțime de cutii de chibrituri, una dintre ele cu toate chibriturile arse. A vrut să se încălzească, ziceau oamenii. Dar nimeni nu știa ce frumuseți văzuse ea și în ce strălucire intrase și ce bucurie mare îi aduse Anul Nou.”

Spre deosebire de Lizuca, fetița cu chibriturile, pe lângă nevoia de afecțiune, are și trebuințe fizice, legate de umilul necesar existenței: căldură, hrană, un acoperiș deasupra capului. În cazul ambelor fetițe, alinarea durerilor este realizată de către bunici. În ființa lor ele găsesc tot ceea ce și-ar dori un suflet de copil: dragoste, blândețe, înțelegere, protecție. Ființa umană este bipolară: spirit și materie. Ca atare și nevoile vor fi spirituale și materiale, însă cum sufletul are o structură mai fină decât materia, este mult mai simțitor la durere. De aceea, indiferent de vârstă, primordiale sunt nevoile sufletești, iar cea dintâi necesitate a oricărui suflet este iubirea, această energie inexplicabilă furnizatoare de viață, la care s-ar adăuga nevoia de siguranță. Nici una dintre cele două copile nu a găsit afecțiune în sânul familiei, ambele erau persecutate fie de mama vitregă și slujnica ei, în cazul Lizucăi, fie de tată, în cazul fetiței cu chibriturile. Evident, situația celor două copile este diferită, dar ambele duc lipsă și de înțelegere: maștera nu înțelegea nevoia de joc și copilăriile Lizucăi, tatăl nu înțelegea fiica ce nu a reușit să vândă chibriturile. Cert este că universul oniric compensează toate refulările, că în final realitatea se va alinia și ea la exigențele oniricului. Susținem acest lucru, deoarece ambele fetițe găsesc ceea ce-și doreau. Pentru ele visul se transformă în realitate, Lizuca bucurându-se de viață alături de bunici, iar fetița cu chibriturile se dematerializează și intră, plină de bucurie, alături de bunică, în lumea în care absența bunăstării nu mai contează, așa cum a și dorit. H. Christian Andersen își exprimă compasiunea față de destinul nefericit al copiilor sărmani, lipsiți de cele mai elementare bucurii ale vieții.

Cei ce plâng când ascultă povestirea sunt, dimpotrivă, copiii care se înspăimântă la gândul că ar putea fi în locul ei. Acești copii înțeleg prin întâmplările „fetiței cu chibrituri”, ce s-ar întâmpla dacă i-ar pierde pe cei dragi care-i îngrijesc și îi dezmiardă, dacă ar fi părăsiți, singuri, în iarna geroasă, dacă n-ar avea o casă, ș. a. m. d.

Realitatea sobră, tragică, dezvăluie viața grea a micuței fetițe. Acest lucru îi impresionează pe copii până la lacrimi, trezindu-le milă față de cei năpăstuiți de soartă, bunătatea sufletească, dragostea pentru toți copiii lumii.

Forța educativă a povestirii se exercită asupra micilor preșcolari prin puternica emoție pe care le-o produce soarta nefericitei fetițe.

Octav Pancu-Iași dedică aproape în întregime creația sa copiilor, creație ce se distinge prin preocuparea autorului de a cultiva vădite intenții educative valori morale: binele, dreptatea, munca, adevărul, cinstea. Iedul cu trei capre este o astfel de povestire. Pornind de la un motiv clasic al Caprei cu trei iezi, printr-o inversare de roluri, autorul creează premisele unei acțiuni cu importante implicații de ordin instructiv-educativ. Aspectele ilustrează actele responsabile din viața unui ied răsfățat și alintat.

1.3.3. Povestiri despre trecutul istoric

Pentru educarea copiilor în spiritul iubirii și respectului față de înaintași, pentru trezirea în sufletul lor a unui sentiment patriotic sincer, sunt scrise povestiri care respectă particularitățile vârstei infantile, fiind accesibile celor mici, narațiunea concentrată se îmbină cu dialogul viu și descrierea, evocarea faptelor este cronologică, (circumscrise într-un anumit spațiu și timp), personajele sunt simbolice (de obicei sunt caracterizate antitetic) iar limbajul este bogat în resurse artistice și morale.

Operele literare cu ajutorul cărora educatoarele educă dragostea față de țară, de limbă, de popor, de tot ceea ce este românesc, se împletesc cu dragostea pentru om.

Literatura pentru copii fiind un mijloc deosebit în munca de educator, morala pe care o facem copiilor preșcolari prin operele literare ca: Moș Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Vodă Cuza de Ion Creangă, Stejarul din Borzești, de Eusebiu Camilar (Povestiri istorice) – conțin exemple minunate de cinste, curaj, dragoste pentru om și faptele lui.

„Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a sentimentului și a minții omenești, supt toate formele dinăuntru și dinafară, în timp și în spațiu.”

Neîntrecutul povestitor Ion Creangă, în povestirile Moș Ion Roată și Vodă Cuza și Moș Ion Roată și Unirea surprinde atitudinea principalelor clase sociale, a țărănimii și boierimii, față de evenimentele istorice importante ale vremii respective.

„La 1857, pe când se fierbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmizachi, Mihail Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii în Iași boierii au pus mână de la mână și i-au ferchezuit frumos, și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit.”

Narațiunea se realizează printr-o economie maximă de fapte. Unul din boieri primește sarcina de a lămuri grupul de țărani asupra sensului și importanței unirii și încearcă printr-o suită de argumente:

„Țări megieșe, am zis, oameni buni, căci numai părăuașul Milcov, ce trece pe la Focșani, le desparte. Să-1 secăm dar dintr-o sorbire și să facem sfânta Unire, adică înfrățirea dorită de strămoșii noștri, pe care ei n-au putut să o facă în împrejurările grele de pe atunci”.

Afirmațiile sunt acceptate de grupul de țărani cu excepția lui Moș Ion Roată, care se arată nedumerit și de aceea boierul decurge la o demonstrație faptică:

„… ia haidem în grădină să vă fac a înțelege mai bine. Moș Ioane, vezi acolo în ogradă la mine bolovanul cel mare?

– Îl vedem, cucoane.

– Ia fă bine și adă-1 ici, lângă mine, zise boierul care ședea acum pe un jilț în mijlocul țăranilor.”

Boierul încearcă astfel să-i demonstreze lui Moș Ion Roată că puterea se constituie prin unirea forțelor. În final, însă, faptele primesc o altă semnificație, ce răstoarnă sensul aparent, demonstrând inteligența lui Moș Ion Roată și realitatea că el înțelege cu adevărat evenimentele:

„Iar de la bolovanul dumneavoastră… am înțeles așa: că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o povară mai mare pe umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, o stâncă pe umerele noastre…”

Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie. La început, țăranii uimiți de atenția ce li se acordă lasă impresia că acceptă explicațiile boierului ca pe niște lucruri firești. Apoi din grupul lor se desprinde figura lui Moș Ion Roată, simbol al țărănimii din acel moment istoric, caracterizat prin inteligență, hotărâre, spontaneitate, umor. Acesta se preface că nu înțelege explicațiile date de boier.

Istețimea omului simplu din popor este realizată aici și îi ajută pe copii să înțeleagă că țăranul român, deși este simplu, lipsit de învățătură, are o istețime superioară boierului, are un caracter nobil, deosebit și o dragoste fără seamăn pentru țară.

Dincolo de umorul personajului, se simte o puternică amărăciune, generată de înțelegerea faptului că țărănimea, în fond, continuă să rămână oprimată, în ciuda promisiunilor de tot felul.

Creangă surprinde aici, ca-n toate scrierile sale, o pagină din viața românului simplu, a țărănimii din rândul căruia s-a desprins și s-a dezvoltat, devenind, în cele din urmă, un mare scriitor, un mare povestitor.

Valoarea educativă a povestirii este complexă. Ea ține încordată atenția celor care ascultă povestea, trezește interesul acestora, făcându-i să pătrundă tâlcul și semnificația atitudinii și cuvintelor lui Moș Ion Roată, descifrând și sensurile adânci ale înțelepciunii poporului, învață s-o prețuiască și să și-o însușească.

Povestiri valoroase care evocă figuri mărețe din istoria poporului român, a scris și Eusebiu Camilar. Demn de menționat în această direcție este volumul Povestiri eroice.

După cum sugerează și titlurile, povestirile pun în relief momente din epoci diferite ale istoriei poporului nostru.

Primele povestiri, Când a venit Darius și a cerut pământ și apă și Vulturii de pe cele șapte coline, amintesc despre vremuri străvechi, înainte de formarea poporului român, de când pe pământul patriei noastre locuiau geții și dacii cu așezări statornice. Se amintește despre invazia perșilor. Mai târziu pământul geto-dacilor a fost râvnit de romani, dar vitejia lor a adus multe pierderi legiunilor romane. Sunt povestite apoi luptele lui Decebal cu romanii și sfârșitul acestuia.

Altă povestire Mircea cel Mare, evocă figura domnitorului muntean Mircea.

Povestirea începe cu înscăunarea pe tronul Țării Românești a domnitorului

Mircea:

„ … domnul Mircea s-a arătat pe cal alb, în fața porților. Cum l-au văzut, mulți au înțeles că poartă noapte în ochi și vifor în vârful spadei. Când s-au urnit spre el stareții și boierii mari, să i se plece, a făcut semn scurt de oprire, cu spada, încât toți s-au tras repede la locuri, înțelegând că noua domnie începe cu fapte și nu cu laudă deșartă…”

Văzuse bine și zâmbetele de umilință de pe chipul boierimii, văzuse, în acel fulger scurt al ochilor, și lacrimile gata să cadă ale pământenilor…

Mircea, fiind un bun gospodar și aflând că „Țara Românească are cam cinci sute de mii de oameni, pe un spațiu strâns, potopit de păduri seculare”, a hotărât:

„să vadă totul cu ochii lui și să rânduiască totul cu mâna lui… Bunul și aprigul gospodar își văzuse glia și acum socotea ce are de făcu, cum să croiască prima brazdă către viitor…”

La întoarcere domnitorul a hotărât doborârea codrilor; și pentru aceasta a dat poruncă să fie liberi toți cei ce vor strămuta în codrii Deliorman și Vlăsia și vor dezbate pădurile și pământul „cu topoarele și cu sapele și cu plugurile” și vor ridica pe acele locuri sate.

Continuând cu povestirea faptelor mărețe ale domniei lui Mircea, este descrisă faimoasa biruință de la Rovine, apoi înfrângerea trădătorului Vlad, precum și alte multe bătălii ce a purtat pentru a putea păstra independența și integritatea teritorială.

Povestirea se încheie cu sfârșitul lui Mircea în urma unei răni dobândite în luptă. Ultimele rânduri scot mai puternic în evidență figura măreață a acestui domnitor care umblase treizeci și doi de ani cu vitejia în vârful spadei, cu chibzuință păstrată în chimir ca un ban și cu simțul diplomatic ascuțit și fin ca o rază de luceafăr.

Dar așa cum spune și scriitorul, amintirea lui Mircea a rămas peste veacuri în conștiința poporului… Mircea avea să deschidă în neuitarea poporului său brazdă lungă cât somnul lui și cât lungul timpurilor.

Celelalte povestiri din volumul Povestiri istorice evocă figura lui Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Doja și Ion Vodă

Povestirile eroice sunt accesibile copiilor de grupă pregătitoare, contribuind cu succes la dezvoltarea patriotismului, la trezirea admirației și a înaltei prețuiri pentru luptătorii din trecutul poporului nostru.

Stejarul din Borzești este cea mai cunoscută povestire a lui Eusebiu Camilar. E atât de îndrăgită de copiii de vârstă preșcolară și școlară mică pentru că evocă cu multă culoare și căldură fapte din viața domnitorului Moldovei Ștefan cel Mare. Spre deosebire de alte povestiri, aici ei îl cunosc pe Ștefan nu numai ca domnitor, ci și ca pe un copil mai răsărit și mai isteț ca alți tovarăși de joacă, din anii copilăriei, petrecuți, probabil, o parte prin părțile Trotușului, în împrejurimile Borzeștilor.

Copiii sunt captivați în aceeași măsură de filonul epic al povestirii și de frumoasele descrieri de natură, de obiceiuri aparținând unor vremuri de mult apuse. Spiritul de dreptate, vitejia și curajul, patriotismul fierbinte sunt trăsăturile de caracter pe care le stimulează această povestire în personalitatea copilului. Meritul scriitorului este cu atât mai mare cu cât toate acestea nu sunt intercalate voit în narațiune, ci ele transpar indirect din întâmplările la care participă cititorul.

Povestea poate fi asemănată prin dramatismul ei cu o mică piesă în două acte. La începutul primului act Camilar evocă în culori luminoase copilăria lui Ștefăniță, cum îi ziceau copiii de răzeș:

„Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-1 putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli! Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși.”

Acesta e copilul lui Bogdan – voievod, căruia îi plăcea să se ,Joace de-a tătarii”.

Foarte inspirat a fost scriitorul când și-a imaginat acest joc, el sugerând micului cititor că faptele ce se petrec sub ochii lui sunt de pe timpul când Moldova era atacată de hoardele tătarilor.

Copiii se împart în două cete, una condusă de Ștefăniță – erau moldovenii, cealaltă condusă de puiul de răzeș Mitruț – erau tătarii, și se angajează într-o adevărată luptă cu arcuri și săgeți. Bineînțeles, învinge Ștefânucă, iar „hanul” tătarilor, Mitruț, e prins între lănci de trestie și judecat ca de un sfat domnesc. Mitruț e „spânzurat” (legat) de o ramură a uriașului stejar. Vin însă adevărații tătari, copiii fug și Mitruț este ucis chiar de hanul tătarilor, ceea ce rămâne în memoria micului Ștefan.

Actul al doilea al povestirii se rezumă la răzbunarea copilului din Borzești, Ștefan, ajuns domn, care îi trimite hanului vorbă să trăiască în pace cu moldovenii. Dar acesta calcă din nou pământul Moldovei. Ștefan îl prinde și-1 pedepsește, răzbunându-și și tovarășul de joacă în același mod în care a fost ucis Mitruț.

Povestea Stejarul din Borzești este o adevărată pagină de istorie. Prin ea copiii fac cunoștință cu realitățile Moldovei din timpuri străvechi. Scriitorul evocă în imagini sumbre urmările năvălirilor tătare:

„Veneau tătarii și pârjoleau până și iarba. Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gât și duși în robie”.

Cu toate acestea, moldovenii vor să trăiască în pace cu ei.

Scriitorul evidențiază firea pașnică și înțeleaptă a moldovenilor, care-i sfătuiesc pe tătari să se lase de pradă și jaf. Când însă aceștia năvălesc din nou, Ștefan le dă o lecție aspră.

Copiii învață din această lectură să fie buni, drepți, dar și viteji și neiertători cu cei care calcă pământul țării, „tăindu-le pofta de pâine străină”.

Copiii vor învăța din această lectură că vitejia, perseverența în realizarea scopului propus, tăria de caracter, prietenia pot fi calități atât ale unui domnitor, cât și ale unui om simplu.

Copiii sunt educați în spiritul dragostei de țară, cunosc faptele de vitejie ale înaintașilor noștri, cunosc ținuturile țării cu frumusețile și oamenii săi.

Frumoasele descrieri de natură care constituie cadrul de desfășurare a jocului copiilor, descrierea „scaunului de judecată” sau peisajul sobru al năvălirilor tătare completează și întregesc un tablou istoric la care copiii vibrează, înțeleg vremurile grele de altădată și prețuiesc mai mult copilăria lor.

Toate acestea primesc din ce în ce mai multă importanță în formarea etică a preșcolarului, dezvoltând și educând la aceștia trăsături morale stabile, atât de necesare unei personalități puternice.

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI DE VALORIFICARE EFICIENTĂ A PREDĂRII POVESTIRILOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

În grădiniță, operele literare predate se caracterizează prin accesibilitate. În predarea lor, urmărim înțelegerea de către copii a mesajului acestora în sensul de reconstituire a trăsăturilor sufletești pe care le includ, desprinderea adevărului vieții.

Învățăm copiii să-și exprime gândurile și sentimentele, le cultivăm dragostea și admirația pentru frumos.

În vederea realizării obiectivului principal al învățământului preșcolar, -formarea personalității preșcolarului, educatoarea trebuie să dea dovadă de dragoste, pasiune, să găsească mijloace variate pentru valorificarea literaturii destinate copiilor.

Povestirile satisfac setea de cunoaștere a copilului, contribuie la formarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter, la dezvoltarea preșcolarului.

Putem valorifica cu eficiență literatura pentru copii prin:

– activități comune (frontale – dirijate),

– alte activități.

Activitatea comună (obligatorie) este instrumentul principal de care se folosește educatoarea în realizarea obiectivelor prevăzute de programa activităților instructiv-educative.

Activitatea obligatorie este organizată până în cele mai mici detalii de către educatoare. Ea stabilește locul unde se va desfășura activitatea, materialul pe care îl va folosi, durata. Participă toți copiii iar tema este fixată de educatoare. Se transmit tuturor copiilor cunoștințe din domeniul vieții sociale, al naturii, al limbii materne, activităților matematice, al muzicii, prevăzute în programă.

Prin aceste activități copiii se obișnuiesc cu munca organizată îndrumată spre atingerea obiectivelor propuse.

Se lărgește orizontul de cunoaștere, vorbirea li se perfecționează. Copiii se deprind să asculte atenți explicațiile educatoarei, învață când și cum trebuie să răspundă, învață să aprecieze munca lor.

Aceste deprinderi îi ajută pe copii să se adapteze cu ușurință activității școlare.

Una dintre modalitățile de realizare a personalității copiilor cu ajutorul literaturii pentru copii, este povestirea.

1) Povestirea poate fi folosită în grădiniță atât ca metodă de exprimare și comunicare de cunoștințe, cât și ca formă de activitate destinată cunoașterii mediului înconjurător, precum și vorbirii copiilor.

2) Povestirea este o creație epică în proză, narațiune literară de dimensiuni relativ reduse, care conține un fond liric.

3) Povestirea este însă o modalitate literară, pe cât de simplă, pe atât de captivantă, deoarece suscită din plin curiozitatea ascultătorului sau a cititorului. Povestirea narează o întâmplare încheiată, având o expoziție, intrigă, desfășurarea acțiunii, un punct culminant și un deznodământ.

După modul de participare al copiilor, ca ascultători sau ca povestitori -activitățile de povestire au fost grupate în două categorii:

– povestirile educatoarei;

– povestirile copiilor.

Povestirile educatoarei sunt activități de exprimare orală al unor creații literare, ele dau copiilor cunoștințe privitoare la unele aspecte de viață și domenii de activitate, îl familiarizează cu natura înconjurătoare.

Prin povestiri copiii au posibilitatea să deosebească binele de rău, să dobândească unele deprinderi de comportare civilizată pe care sunt convinși că trebuie să le respecte, să aprecieze prietenia, ajutorul reciproc și viața în colectiv, să admire și să trăiască puternice emoții față de faptele de vitejie ale poporului nostru.

Ele pot să se clasifice astfel: povestiri realiste, povești, basme, legende, balade, snoave.

Un rol deosebit în formarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter îl constituie povestirile istorice.

Prezentând copiilor la 24 Ianuarie povestirea Moș Ion Roată și Unirea de Ion Creangă, copiii se familiarizează cu unele aspecte ale luptei pentru Unire, înțelegând semnificația Unirii de la 1859, dar în același timp sunt scoase în relief înțelepciunea omului din popor. De asemenea, în cadrul unei serbări, se poate prezenta dramatizarea Moș Ion Roată și Unirea cu momentele cele mai semnificative, reușind astfel să se facă cunoscută preșcolarilor înțelepciunea omului simplu din popor, rolul Unirii și importanța colaborării inter-umane:

„Unde-i unul nu-i putere

La nevoi și la durere

Unde-s doi puterea crește

Și dușmanul nu sporește.”

În vederea aprofundării cunoștințelor transmise se cântă și dansează „Hora

Unirii”.

Altă povestire cu un profund răsunet în sufletul copiilor este Stejarul din Borzești de Eusebiu Camilar. Această povestire produce o puternică impresie asupra copiilor. Faptele, acțiunile eroilor îi emoționează puternic, încât le stimulează dorința de a acționa așa cum acționează aceștia, de a gândi așa cum gândesc ei, fapt care se reflectă în jocurile copiilor interpretate de ei.

În urma audierii acestei povestiri, copiii învață despre Moldova în timpul năvălitorilor tătari, despre jocurile copiilor din acele vremuri cultivând în rândul acestora spiritul de dreptate, vitejie, deprinzându-se să fie neiertători cu dușmanii țării. Copiii trăiesc puternice stări sufletești ca: bucuria, tristețea, ura. Folosind procedee și mijloace de învățământ variate se dezvoltă, prin conținutul acestei povestiri, sentimente patriotice.

Altă categorie de povestiri o constituie cele legate de locurile natale și imaginea copilăriei.

De ce își amintește copilul ajuns la maturitate cu mai multă duioșie de casa părintească care ascunde în ea farmecul copilăriei și satul natal cu împrejurimile sale, de râurile, dealurile și pădurile alături de care copilul a petrecut o parte din cea mai frumoasă vârstă a vieții.

Cine altul a descris această perioadă a vieții mai frumos decât Ion Creangă în nemuritoarele Amintiri din copilărie?

Prin prezentarea primului capitol sub formă de lectură, folosind o intonație și o mimică adecvată educatoarea trezește interesul copiilor pentru povestire. Folosind mijloace moderne de învățământ, copiii au posibilitatea prin analizatorul vizual să participe direct la desfășurarea evenimentelor, trăind puternice emoții. Acest fapt duce la realizarea temei de desen – satul natal al lui Nică – folosită ca metodă de evaluare.

Povestirile copiilor îmbracă două forme:

– repovestirile;

– povestirile create de copii.

Încă de la cea mai fragedă vârstă, copiii trebuie deprinși să-și exprime cu ușurință gândurile, dorințele, impresiile, în mod cursiv, logic, o povestire. Această deprindere se formează în cadrul tuturor activităților de educarea limbajului, iar povestirile ocupă un rol important în acest sens. Prin reproducerea unor povestiri se face apel la vocabularul copiilor pentru redarea firului povestirii prin cuvinte și expresii adecvate situației.

Repovestirile sunt activitățile prin care copiii sunt puși în situația de a reproduce conținutul povestirii cunoscute anterior în scopul formării deprinderilor lor de a expune cursiv și logic și al exersării vorbirii contextuale și monologate.

Reușita activităților de repovestire este condiționată de modul în care și-au însușit copiii povestirea. Cunoscând-o bine și înțelegând-o pe deplin, ei o vor reproduce cu multă ușurință. De aceea, educatoarea asigură în prealabil însușirea conștientă și temeinică a povestirilor. În acest sens expune în sala de grupă tablourile ce reprezintă povestirea.

Prin intermediul repovestirilor educatoarea are posibilitatea:

– să efectueze un control asupra modului în care au reținut povestirea;

– să aprecieze în ce măsură reușesc să reproducă succesiunea desfășurării

faptelor;

– să constate temeinicia cunoașterii și gradul de înțelegere a mesajului povestirii.

Activitățile de repovestire pot fi realizate în forme diferite:

– repovestiri care au ca punct de plecare un suport intuitiv (tablouri, machete, siluete);

– repovestiri pe baza unui plan verbal;

– repovestiri libere fără sprijin intuitiv sau verbal.

Repovestirile libere au ca obiectiv expunerea, nararea unor povestiri cunoscute de către copii; se poate repovesti pe fragmente de către mai mulți copii sau de către un copil; se poate interveni cu întrebări ajutătoare, astfel încât să nu fie influențată expunerea copiilor, lăsându-le libertatea de expresie a trăsăturilor afective și imaginației creatoare.

Repovestirile au un însemnat rol pregătitor pentru activitatea școlară deoarece îi învață pe copii tehnica memorării și reproducerii unor povești, le dezvoltă unele calități ale voinței, cum sunt perseverența și dorința de a face orice activitate în mod corect.

Activitățile în care copiii compun și expun într-o manieră relativ personală, întâmplări, aspecte sau fapte legate de viață, de preocupările sau cunoștințele lor, constituie povestiri create de copii.

În elaborarea acestor povestiri contribuția individuală a copiilor este mult mai mare față de repovestiri. Ei sunt puși în situația de a închega o narațiune simplă, de a expune faptele într-o înlănțuire logică și de a găsi formele de exprimare adecvate.

În funcție de mijloacele folosite, povestirile create de copii pot fi:

– povestiri cu un început dat,

– povestiri după ilustrații;

– povestiri după modelul educatoarei, etc.

Povestirea cu un început dat este caracteristică copiilor grupei mari și pregătitoare. În cadrul acestora copiii trec de la postura de ascultător, la cea de povestitor, cu sarcina de a continua firul narațiunii începute de educatoare și de a găsi o rezolvare corespunzătoare situațiilor ivite. De exemplu, povestirea cu un început dat „O faptă bună”, care este deosebit de valoroasă din punct de vedere educativ, dar în același timp și formativ fiind un început de compunere. Fiecare copil compune și expune într-o manieră personală, iar educatoarea are datoria de a încuraja copii, de a activiza și stimula vocabularul acestora.

Povestirile după ilustrații sunt activități care pun bazele psihologice ale gândirii creatoare și creativității verbale, stimulând capacitatea de exprimare verbală sub aspectul fluidității, flexibilității, originalității.

Ilustrațiile destinate povestirilor trebuie să posede reale calități atât din punct de vedere al conținutului, cât și din punct de vedere al calității artistice.

Deprinși să repovestească, copiii sunt stimulați să povestească în mod liber, independent anumite fapte, întâmplări din experiența lor personală.

Oferind ca model povestiri cu întâmplări din viața personală, cu întâmplări de acasă sau de la grădiniță, educatoarea actualizează fapte concrete trăite de ei și le trezește dorința de a le povesti. Modelul oferit servește copiilor drept exemplu practic de alcătuire a unei povești în care trebuie să existe un început, o intrigă și o încheiere.

Un alt mijloc îl constituie lectura educatoarei, care se poate organiza în orice moment al zilei. Astfel prin povestirea Puiul, copiii sunt impresionați până la lacrimi când văd consecințele neascultării puiului cel mare, despărțirea de mamă și frați. Lecturându-le povestirea Căprioara copiii apreciază jertfa mamei, sacrificiul suprem, ori prin „Dumbrava minunată” – copilul lipsit de copilărie.

De asemenea, bucățile literare pot fi valorificate cu ocazia diferitelor evenimente: 1 Iunie, 8 Martie, 24 Ianuarie, etc.

Ariile de stimulare constituie un bun prilej pentru a forma personalitatea preșcolarilor, folosind literatura pentru copii. Lecturarea unor fragmente literare care să-i evidențieze o faptă petrecută în mediul copiilor, natura cu frumusețile ei sau un viitor eveniment sunt tot atâtea prilejuri de a valorifica tezaurul bogat al literaturii pentru copii.

Șezătorile și serbările fructifică și ele literatura adresată copiilor, făcându-i coparticipanți la însușirea mesajului etic.

În cadrul unei serbări se poate prezenta dramatizarea „Moș Ion Roată și Unirea” cu momentele cele mai semnificative, reușind astfel să se facă cunoscută preșcolarilor înțelepciunea omului simplu din popor, rolul Unirii și importanța colaborării inter-umane:

„Unde-i unul nu-i putere La nevoi și la durere

Unde-s doi puterea crește Și dușmanul nu sporește.”

Pentru a trezi copiilor sentimente de dragoste față de patrie și eroii săi, pot fi vizionate în grup diapozitive reprezentând figuri de domnitori care au luptat pentru binele țării, pentru Unire. Cu aceste ocazii copiii trăiesc intense stări sufletești: bucurie, tristețe, ură pentru dușmani, participând la expunerea acțiunii povestirii Stejarul din Borzești de Eusebiu Camilar, însoțite de diafilm / casete audio-video.

Jocurile simbolice care se desfășoară aproape zilnic, cele cu subiecte din basme, povești sau povestiri, la fel ca și dramatizările sunt un exemplu în formarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter și înlăturarea celor negative.

Un exemplu concludent îl constituie dramatizarea povestirii Iedul cu trei capre, unde iedul le avea pe toate, fiind răsfățat, răzgăiat și alintat, dar care se schimbă datorită încercărilor la care este supus.

Plimbările, vizitele, excursiile sunt și ele prilejuri în care literatura poate fi valorificată deplin. Jocurile, conflictele dintre copii, pot fi rezolvate prin câteva rânduri literare schimbând astfel intențiile și scopurile, canalizându-le actele comportamentale.

În concluzie putem afirma că prin intermediul povestirilor, fie prin joc sau alte mijloace se dezvoltă mai ușor creativitatea, le trezim interesul față de conținutul povestirilor realizându-se și pe această cale o educație morală judicioasă. De asemenea se canalizează afectivitatea copiilor în scopul dezvoltării personalității acestora.

APLICAȚII ALE METODELOR GÂNDIRII CRITICE

Aplicația 1

DIAMANTUL ȘI PIRAMIDA POVESTIRII

Reprezintă una dintre metodele active utilizată în vederea dezvoltării gândirii critice. Este o metodă atractivă și foarte îndrăgită de preșcolari, dar în același timp, valoroasă pentru etapa de reflecție.

Reguli de construire a diamantului:

un cuvânt pentru regiunea unde este plasată povestea;

două cuvinte pentru personaje;

trei cuvinte pentru …………………..;

patru cuvinte pentru …………………..;

………………………………………………

Astfel se va obține o piramidă, iar dacă se va continua descrescător se va obține un „diamant”.

Am folosit această metodă la lecția „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, lectură suplimentară, în etapa de reflecție, deoarece metoda presupune sintetizarea principalelor idei ale textului.

Astfel, după citirea și discutarea fragmentului, am realizat împreună cu preșcolarii pe o foaie de flipchart diamantul povestirii, după următoarele reguli:

pe primul rând am scris un cuvânt care să reprezinte personajul principal al textului;

pe al doilea rând am ales două însușiri pentru respectivul personaj;

pe al treilea rând am scris trei verbe;

pe al patrulea rând am căutat un citat format din patru cuvinte;

pe al cincilea rând s-au trecut două cuvinte ce exprimă sentimentele față de personaj;

pe ultimul rând un cuvânt-sinteză, care să conțină semnificația mesajului transmis de textul studiat.

Înainte de a le cere preșcolarilor să alcătuiască diamantul, le-am oferit câte un exemplu pentru cuvintele de pe fiecare rând.

Metoda, utilizată sub forma unui joc, la sfârșitul activității a fost deosebit de eficientă și atractivă pentru preșcolari.

În continuare, vom prezenta diamantul obținut cu ajutorul preșcolarilor.

Aplicația 2

– Grupa pregătitoare

– Amintiri din copilărie de Ion Creangă

– metoda Diamantul

Aplicația 3

Grupa pregătitoare:

– „Moș Ion Roată și Cuza Vodă” de Ion Creangă

– povestire – convorbire

– metoda Ciorchinelui

Aplicația 4

BRAINSTORMING

La ce vă gândiți când spun cuvântul MAMA?

ființa cea mai dragă

bunătate

frumusețe

duioasă

gingașă

grijulie

darnică

iubitoare

înțelegătoare

sprijin

Aplicația 5

Metoda „pălăriilor gânditoare"

– am pregătit șase pălării de culori diferite;

– pentru fiecare pălărie va veni un copil care va răspunde cerinței scrise sub pălărie;

1. Pălăria albă: „INFORMEAZĂ”

– „Despre cine este vorba în poveste?”

2. Pălăria roșie: „SPUNE CE SIMȚI”

– „Ce îți place cel mai mult din poveste? De ce?”

3. Pălăria neagră: „ASPECTE NEGATIVE”

– „De ce era supărat Cătălin?”

4. Pălăria galbenă: „ASPECTE POZITIVE”

– „Cum și-a exprimat mama bucuria când a primit darul lui Cătălin?”

5. Pălăria albastră: „CLARIFICĂ”

– „Ce ați învățat din poveste?”

6. Pălăria verde: „GENEREAZĂ IDEI NOI”

– „Ce ați fi făcut voi în locul lui Cătălin?”

CONCLUZII

VALENȚELE INSTRUCTIV-EDUCATIVE ALE POVESTIRILOR

Povestirea este folosită atât ca metodă de expunere, de comunicare de cunoștințe pe cale orală, cât și ca formă de activitate de educație a limbajului.

Ca metodă de învățământ, povestirea este întotdeauna îmbinată cu alte metode și ocupă numai o parte din activitatea obligatorie. În acest caz, ea este folosită la începutul unor activități comune (educație muzicală, joc didactic, convorbire, etc); în cursul desfășurării lor, pentru sintetizarea unor date, fapte, etc. (observare, lectură după imagini); la încheierea lor (în special a celor de consolidare și verificare) cu scopul de a fixa, sintetiza și generaliza cunoștințele respective.

Pe calea povestirilor pătrund în limbajul copiilor forme de exprimare atât ale limbii literare culte cât și ale celei folclorice, familiarizându-i în același timp cu expresiile care se repetă în povestiri și astfel limba literară și populară cu expresiile ei proprii intră în limbajul curent al copiilor.

Povestirea are puternice valențe etice, contribuția ei la construcția personalității umane este unanim acceptată.

Povestirile au rămas de-a lungul veacurilor opere îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei. Mai întâi ascultându-le și mai târziu prin lectura lor, copiii își însușesc din povestiri comoara nesfârșită a înțelepciunii.

Povestirile au o însemnătate deosebita producând prin mesajul lor ușor de recepționat, o impresie puternică asupra sensibilității copiilor.

Putem afirma așadar că povestirea are o influență deosebită atât pe plan formativ: formarea caracterului, cizelarea personalității, precum și pe plan instructiv. Influența etică a povestirilor la această vârstă de fragedă copilărie este foarte mare. Pentru a recunoaște acest lucru este necesar să lămurim conceptul de etică.

Cuvântul etică înseamnă morală reprezentată prin cinste, curaj, spirit de dreptate, simțul răspunderii. În grădiniță se pune deosebit accent pe educația morală a copiilor. Dintre toate dimensiunile educației, cea morală pătrunde cel mai profund în conștiința tineretului și îi modelează conduita socială. În primul rând trebuie avută în vedere formarea conștiinței morale și a conduitei morale. Aceasta trebuie să se facă treptat, începând de la o vârstă fragedă, oferindu-i copilului modele comportamentale pe care el mai mult sau mai puțin conștient le va imita.

Acest lucru se realizează cel mai ușor în familie, apoi în grădiniță și școală prin prezentarea eroilor din povestiri, subliniindu-le trăsăturile de caracter pozitive și respingându-le pe cele negative. Copiii vor fi foarte receptivi, ei observând și atitudinile negative ale personajelor, dar nedorind să le imite.

Valorile morale observate și însușite încetul cu încetul, întăresc copilul în lupta sa cu sine însuși, cu micile sau marile probleme întâlnite, făcându-1 capabil să se înalțe spre bine, adevăr, cinste. Copilul își cizelează acțiunile, le controlează prin cunoașterea valorilor morale apropiindu-1 mai mult de semenii săi. Conștiința morală trebuie formată prin acțiuni educative (prin citirea diverselor povestiri, discutarea lor, caracterizarea personajelor, jocuri de rol, dramatizări) pentru a întări moralitatea și valoarea morală a actelor copiilor. Formarea conștiinței morale se impune așadar ca obiectiv primar al educației. Încă din familie trebuie începută formarea conștiinței morale continuându-se informarea despre normele și valorile morale care trebuie respectate în societate.

Formarea lor prin imperative: să nu minți, să nu furi, nu este acceptată de multe ori de copii, mult mai eficace fiind prezentarea unor modele.

Povestirile oferă în forme accesibile cunoștințe despre oameni, despre trecutul de luptă glorios al poporului nostru pentru libertate și independență națională, despre realizările zilelor noastre, despre muncă și valorile ei în toate domeniile. Copiii află date despre diferite procese prin care se realizează bunurile necesare vieții: casele, pâinea, îmbrăcămintea, etc.

Lumea viețuitoarelor reprezintă pentru copil un univers al cunoașterii, al investigațiilor minuțioase pe care le face permanent, al descoperirilor care-1 uimesc și încântă.

Această lume necunoscută pentru cei mici, îi impresionează prin ineditul ei, prin tainele pe care le descoperă treptat printr-o complexitate care ne uimește.

În povestirea Căprioara, de Emil Gârleanu, copiii cunosc nemijlocit mediul de viață, comportamentul față de pui, la adăpost, hrană, etc. Aceste date, descrise literar foarte aproape de înțelegerea copilului, îi atrag, îi interesează.

Cel mai important aspect îl reprezintă modul în care este descrisă lumea vie; copilul învață că totul este important în această lume, că merită să fie cunoscute „vietățile”. Acestea nu sunt „bune” sau „rele”, ci atitudinea lor față de om este diferită.

Și ele își iubesc puii, ca și oamenii, de altfel, și ele se sacrifică pentru hrana acestora, pentru ocrotirea vieții lor.

Ascultarea sau lecturarea povestirilor stimulează diferite procese afective ale copiilor: atenția, memoria, imaginația, unele operații ale gândirii, limbajul. Gândirea copilului se poate ridica pe trepte tot mai înalte de generalizare și abstractizare numai sprijinindu-se pe o dezvoltare corespunzătoare a limbajului.

Copiii își însușesc pe lângă conținut și diferite expresii din limba vie a poporului ajutându-i să-și însușească mai bine limba maternă, cu expresivitatea și bogăția ei, cu figurile ei poetice, cu zicătorile pline de înțelepciune, care aduc o însemnată contribuție la dezvoltarea personalității copilului.

Ascultând povestirile ei le învață cu ușurință, acest fapt contribuind la dezvoltarea memoriei. Copiii memorează expresiile proprii limbii noastre care intră apoi în limbajul lor.

Povestirile se adresează în special afectivității copilului, acesta trăind cu intensitate emoțiile și sentimentele pe care le manifestă eroii diferitelor povestiri.

Sentimentele morale exprimate prin povestiri reflectă atitudinea pozitivă sau negativă a copiilor față de acțiunea povestirii, personajele pozitive trăiesc emoția copiilor de a le imita, iar cele negative le trezesc antipatie.

Un rol important în viața afectivă a copiilor îl ocupă formarea patriotismului, în special a admirației pentru trecutul glorios al poporului. Stejarul din Borzești de Eusebiu Camilar trezește în sufletul copilului patriotismul fierbinte, spiritul de dreptate, vitejia și curajul, dar și ura împotriva celor ce râvnesc la avutul altuia.

Pentru cunoașterea unor aspecte de luptă din timpul celui de-al doilea război mondial, pentru eliberarea patriei se pot prezenta copiilor faptele de vitejie de care a dat dovadă armata noastră prin povestirea Virgil Iovănaș (copil erou), de V. Bârza.

Comentariul operei literare la nivelul posibilităților copiilor are un rol formativ deosebit. În analizarea povestirilor se urmărește:

– prezentarea personajului oferit ca model;

– descrierea comportării acestuia cu desprinderea valorii morale a acțiunilor

sale;

– motivarea acțiunilor pozitive sau negative ale personajului model;

– consecințele morale ale acțiunilor pentru ei și pentru alții.

Povestirile își aduc o prețioasă contribuție și la formarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter. Prin ele se oferă copiilor „modele” de comportare morală pe care ei le urmează.

Copilul de azi, prezentat în contemporaneitate, observă cu spirit mai acut ce se întâmplă în jurul lui și recepționează valorile din mediul înconjurător. Literatura rămâne principalul instrument prin care copilul mic descifrează mai prompt realitatea.

Prin povestiri educatoarea îmbogățește vocabularul copiilor explicând cuvintele neînțelese de către copii și spunându-le sinonime.

Respectând particularitățile de vârstă ale copiilor, gândirea lor concret intuitivă, educatoarea va evidenția în mod firesc ceea ce este mai important în operele literare – mesajul moral.

Textele literare contribuie la dezvoltarea vorbirii copiilor. Ele oferă posibilitatea de activizare a vocabularului, pronunțarea corectă și clară a cuvintelor.

Literatura pentru copii privită ca o varietate de genuri și specii literare, cuprinzând operele literare ale poeților și prozatorilor naționali și universali, dispune de un nesecat izvor de exemple, care se pot oferi copiilor în întreaga activitate din grădiniță, cu pondere mai mare în activitatea de educarea limbajului, în dorința de a-i face mai buni, mai drepți, mai comunicativi. Cuprinzând o gamă variată de proverbe, zicători, literatura pentru copii contribuie la dezaprobarea trăsăturilor negative de voință și caracter: încăpățânarea, lașitatea, lenea, lăcomia, necinstea, îngâmfarea, etc.

Povestirile sunt ușor asimilate satisfăcând dorința copiilor aflați la vârsta „de ce-urilor”. Un rol deosebit în asimilarea povestirilor îi revine educatoarei care cunoscând particularitățile de vârstă ale preșcolarilor, interesele și dorințele lor, selectează activitățile de lecturi, povestiri, audiții literare.

Dacă avem în vedere spiritul de imitație al copilului mic, capacitatea slabă de discernământ a modelelor pe care le imită înțelegem necesitatea de a selecta aspectele comportamentale oferite de literatură.

Copilul apreciază, după experiența pe care o are, dacă o faptă este bună sau rea, cinstită sau necinstită, după cum l-au învățat părinții sau educatoarea, cei implicați direct în educarea lui.

Conținutul povestirilor îl transpune pe copil într-o lume mirifică, îi cultivă fantezia. Gustul pentru literatură se cultivă treptat și este condiționat de experiența de viață, de cunoștințele copilului. De multe ori copiii se dovedesc a fi cei mai docili ascultători de literatură. Ei nu suferă pentru eroul din povestire, ci se confundă direct cu el.

Se subliniază necesitatea oferirii unor exemple în mod indirect din povestiri care vor găsi răsunet în sufletul copiilor decât un învăț, o povață oferite direct.

Cel mai mare tact al educatoarei este de a nu spune nimic pe moment, ci de a indica ulterior greșeala, în mod indirect în așa fel încât copilul să fie pus în situația de a-și face singur observațiile sau de a se mustra.

Educatorul poate ajunge la acest rezultat povestind de exemplu ceva care dă copilului prilejul de a compara propria conduită cu faptele frumoase sau urâte ce i se povestesc sau exprimând o părere asupra lor, pe care copilul și-o va însuși, deși nu-i este direct adresată.

Povestirile constituie o sursă inepuizabilă de exemple frumoase de comportare oglindite în mici antiteze între eroi, ne oferă consecințele ascultării sau neascultării, vredniciei sau leneviei, cinstei sau necinstei, adevărului sau minciunii. Povestirile ne prezintă trăsături pozitive de caracter ale unor eroi: vitejia, curajul, înțelepciunea, stăpânirea de sine, devotamentul, dar și trăsături negative: viclenia, zgârcenia, îngâmfarea, etc.

Povestirile își găsesc un mare auditoriu pentru că apelează la afectivitatea

preșcolară.

Tot prin intermediul povestirilor se dezvoltă spiritul și capacitățile creatoare

ale copilului.

O activitate de lectură poate ajuta copiii să selecteze eroii, întâmplări cunoscute, trăite, pe baza analogiei, în primul rând morale, cu conținutul textelor prezentate. Așa se dezvoltă gândirea, memoria, imaginația.

Principalele metode de evaluare a literaturii pentru copii în grădiniță sunt: chestionarea (discuția orală), observarea curentă și aprecierea unor desene ce pot reprezenta personaje, situații din povești sau redarea unor cuvinte sau expresii literare.

Prin observarea curentă se verifică cum muncește copilul, prezența sa activă, cum urmărește răspunsurile colegilor, intervențiile sale cu ocazia chestionării celorlalți colegi.

Aprecierea desenelor se face prin interpretare de către educatoare a semnelor pe care acestea le reprezintă.

În evaluarea literaturii pentru copii, a valorii sale, instructiv-educative se ține seama de toate metodele și procedeele enunțate, pondere având stările afective, sentimentele formate.

În activitatea preșcolară se utilizează pe scară tot mai largă fișele de evaluare. Prin acest procedeu se asigură un unghi de deschidere spre însăși cunoașterea în spirală, de fiecare dată pe o treaptă superioară. Ca procedeu de lucru, după fiecare activitate se stă de vorbă cu fiecare copil în parte și apoi se notează observațiile necesare, în vederea centralizării și interpretării lor.

Expunerea metodică a povestirii Stejarul din Borzești de Eusebiu Camilar se poate sincroniza cu ajutorul diafilmelor și al casetofonului. În final, pentru reliefarea hotărârii lui Ștefan de a-1 răzbuna pe prietenul său Mitruț, se poate înregistra pe casetă. După terminarea activității, pentru a stabili stările emoționale de care în mod sigur vor fi cuprinși copiii, se poate adresa următoarea întrebare:

„ – Ce învățăminte ați desprins din această povestire?”

Valoarea morală a povestirii – prietenia – i-a influențat pe copii; de asemenea, dragostea de țară, față de neam.

Copiii, însușindu-și cunoștințe despre trecutul istoric al poporului nostru prin opere literare și istorice – se întâlnesc cu eroi care au știut să dea dovadă de cinste, optimism, sinceritate, curaj, constituind pentru copii exemple demne de urmat.

Operele literare cu ajutorul cărora educatoarea educă dragostea față de țară, de limbă, de popor, de tot ce-i românesc, se împletesc cu dragostea pentru om.

Operele literare ca Moș Ion Roată și Unire, Amintiri din copilărie, de Ion Creangă sau Hora Unirii de Vasile Alecsandri, conțin exemple minunate de cinste, curaj, dragoste pentru om și faptele lui.

Copilul care este o personalitate în formare și de aceea are nevoie să se întâlnească în operele literare cu copilul adevărat, cu lumea lui intimă, cu aspirațiile lui firești.

Povestirile contribuie la sistematizarea și lărgirea cunoștințelor vieții (la nivelul copilului), și îi influențează nu numai conștiința, dar și sentimentele și viața copiilor, dezvăluind sentimentele, gândurile, interesele, trebuințele sale.

Dacă psihologia copilului îl învață pe adult să cunoască copilul, literatura pentru copii îl ajută pe copil să devină om.

În același scop, se poate folosi povestirea Cum au fugit jucăriile de la un copil de Nina Stănculescu.

Cunoașterea la nivelul povestirii este confruntată permanent cu cea din planul cunoașterii senzoriale, individuale. Ei transformă realitatea pe plan imaginar, iar elementele familiare se împletesc cu altele necunoscute. Se face trecerea într-o lume nouă, ce trebuie cucerită și de aici farmecul deosebit al povestirilor.

Literatura destinată cu predilecție copiilor, prin toate speciile ei influențează cel mai puternic copiii, mai ales prin exemplul dat de eroii pozitivi prezentați. Indiferent de etapa în care este prezentat, momentul de literatură este necesar zilnic copiilor.

Prin activitățile instructiv-educative desfășurate în grădiniță se dă posibilitatea copiilor de a aplica în practică cunoștințele pozitive dobândite prin intermediul operelor literare. Educatoarea facilitează mesajul transmis prin intermediul povestirii și menține treaz interesul copiilor pentru literatură.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, J., Filipescu, V. (1983), Instrumente și modele de activitate în sprijinul pregătirii preșcolarilor pentru intrarea în clasa I, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Alexis, C. (1975), Omul ființă necunoscută, în „Dicționar al bunei-cuviințe”, Editura Albatros, București.

Andreescu, F. (1975), Pedagogie preșcolară, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Bout Odarca (2006) Ghid de practică pedagogică pentru elevi și studenți Limba și Literatura Română învățământ primar și preșcolar Sighetu-Marmației

Bocoș Mușata (2007) Teoria și practica cercetării pedagogice, Casa Cărții de Știință Cluj-Napoca

Bocoș Mușata (2007) Didactica Disciplinelor Pedagogice, Un cadru constructivist, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Chircev, A. (1979), Problematica școlarizării copilului de 6 ani, în „Copilul, grădinița și școala”, culegere metodică editată de Revista de Pedagogie, București. Chircev, A., Roșca, Al. (1975), Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Chircev, A. (1974), Educarea conștiinței și conduitei moral politice la copii, în „Educația moral-politică a tineretului școlar”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Chiș,V. (2005), Pedagogia contemporană – Pedagogia pentru competențe, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

Coașan, A., Vasilescu, A. (1988), Adaptarea școlară, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Comenius, J.A. (1968), Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Cristea, R., Cristea, M. (1983), Personalitatea și idealul moral, Editura Albatros, București.

Drolnitki, O. (1985), Noțiunea de morală, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Grigoraș, I. (1988), Binele și răul, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Gheorghian, E., Taiban, M. (1977), Metodica jocurilor și a programului distractiv în grădinița de copii, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Ezechil, L., Lăzărescu Păiși, M. (2004), Laborator preșcolar – ghid metodologic, V& Integral, București.

Flueraș Vasile (2007) Paideia și gândire critică, Casa Cărții de Știință Cluj-Napoca

Lector univ.dr. Glava Cătălin; Lector univ.dr. Glava Adina; Prof. Bout Odarca (2008), Pedagogia și didactica învățământului primar și preșcolar, Sighetu-Marmației

Ionescu, M., Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediția a Il-a revizuită, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Joița, E. (2003), Pedagogie și elemente de psihologie școlară, Editura Arves, Craiova.

Key, E., (1979), Secolul copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București. Kulcsar, T. (1978), Factorii psihologici ai reușitei școlare, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Kant, E. (1972), Întemeiere a metafizicii moravurilor, Editura Științifică, București.

Locke, J. (1975), Câteva cugetări despre educație, în „Dicționar al bunei-cuviințe”, Editura Albatros, București.

Manolache, A., Muster, D., Nica, I., Văideanu, G. (coord.) (1979), Dicționar de pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Muster, D. (1985), Metodologia cercetării în educație și învățământ, Editura Litera, București.

Nicola, I. (1994), Educația morală și estetică, în „Pedagogie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Pavelcu, V. (1977), Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Piaget, J. (1972), Psihologie și pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Piaget, J. (1980), Judecata morală la copii, Editura Didactică și Pedagogică București.

Pleșu, A. (1988), Minima moralia, Editura Cartea Românească, București. Puiculeș, E. (1992), Povestirile și basmele – rolul lor educativ, în „Revista învățământul preșcolar”, nr.1-2.

Safran, O. (1971), Instruirea morală, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Spaneci, V. (1995), Colaborarea grădiniță – familie în vederea dezvoltării personalității copilului, în „Revista învățământul preșcolar", nr.3-4.

Stanciu, I. (1958), Copilul și cartea, Editura Didactică și Pedagogică, București. Taiban, M., Manasia, V., Varzari, E., Gheorghian, E. (1977), Metodica cunoașterii mediului înconjurător și dezvoltării vorbirii, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Tomșa, G. (2005), Psihopedagogie preșcolară și școlară, Ministerul Educației și Cercetării, București.

Țugulan, L.; Toma, M. (1978), Literatura pentru copii, Editura Didactică și Pedagogică, București.

*** (1995), Antologie de poezii, Editura Didactică și Pedagogică, București.

*** (1976), Culegere de texte literare, Editura Didactică și Pedagogică București

*** (2000), Programa activităților instructiv-educative din grădinița de copii, Editura Didactică și Pedagogică, București

ANEXE

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Anexa 10