Modalitati de Valorificare a Jocului Didactic In Activitatile de Educare a Limbajului din Gradinita

Modalități de valorificare a jocului didactic în activitățile de educare a limbajului din grădiniță

CUPRINS

Argument

CAPITOLUL I – JOCUL DIDACTIC – STRATEGIE DIDACTICĂ DOMINANTĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

I.1. Clasificări conceptuale

I.2. Particularități ale învățării la vârsta preșcolară

I.3. Tipologia și caracterizarea jocului didactic

I.4. Metodologia proiectării, organizării și desfășurării jocului didactic în grădiniță

CAPITOLUL II – ASPECTE METODICE PRIVIND UTILIZAREA JOCULUI DIDACTIC PENTRU DEZVOLTAREA LIMBAJULUI PREȘCOLARILOR

II.1.Caracteristicile limbajului la vârstă preșcolară

II.2.Rolul jocului didactic în educarea limbajului la vârsta preșcolară

II.3. Tulburările de vorbire la vârsta preșcolară

II.4. Rolul jocului didactic în înlăturarea tulburărilor de vorbire la vârsta preșcolară

CAPITOLUL III – STUDIU CVASIEXPERIMENTAL PRIVIND VALORIFICAREA JOCULUI DIDACTIC ÎN ACTIVITĂȚILE INSTRUCTIV-EDUCATIVE DIN GRĂDINIȚĂ

III.1. Ipoteza și obiectivele cercetării

III.2. Metodologia cercetării

III.2.1. Subiecți

III.2.2. Metode de cercetare

III.2.3. Măsurarea

III.2.3.1. Variabile

III.2.3.2. Instrumente

III.3. Procedura

III.4. Analiza și interpretarea rezultatelor

III.5. Concluziile cercetării

CONSIDERAȚII FINALE – MODALITĂȚI DE EFICIENTIZARE A ACTIVITĂȚILOR DE EDUCARE A LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

Motto: „Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale.

Sufletul și inteligența devin mari prin joc. Despre un copil nu se poate spune că el crește și atât, trebuie să spunem că el se dezvoltă prin joc" (Jean Chateau)

Cerințele mereu crescânde ale societății contemporane impun învățământului actual sarcini importante care să determine creșterea calității lui.

Este necesar, pentru aceasta, să se utilizeze, în desfășurarea procesului de învățământ, cele mai eficiente căi, cele mai variate metode și mijloace care să asigure și să stimuleze în același timp, creșterea ritmului de însușire a cunoștințelor.

F. Froebel consideră că scopul educației și instrucției este de a scoate din ce în ce mai multe informații de la individ, decât de a introduce din ce în ce mai mlte informații în mintea acestuia.

Prima vârstă a omului stă sub semnul jocului, care îl fascinează prin libertatea pe care i-o dă, prin lipsa convențiilor sociale, ale limitelor. Jocul probează imaginația și spiritul creator al omului.

Jocul este o activitate care își găsește motivația și împlinirea în sine însăși. Spre deosebire de muncă, jocul nu își propune să obțină bunuri materiale sau spirituale, iar spre deosebire de învățătură, nu-și propune să obțină în mod expres noi cunoștințe. Jocul este o activitate caracteristică pentru copil. Pentru el reușita jocului pe care și-l propune este foarte importantă. De aceea antrenează în joc toate posibilitățile fizice, intelectuale și afective de care dispune. Jocul are contribuții instructive și educative de neînlocuit și este folosit ca formă de organizare a procesului de învățământ din grădiniță și din treptele superioare ale învățământului. Jocul nu poate însă suplini îndrumarea, stimularea, informarea pe care le oferă în special adulții.

Se poate considera că jocurile constituie o adevărată școală de educație a conduitei, a fanteziei și imaginației. Ele formează atenția, spiritul de observație și redare (povestire), perseverență, îndemânarea, ordinea, abilitatea, perspicacitatea, promptitudinea, contribuind astfel la dezvoltarea și antrenarea capacităților fizice și intelectuale și a trăsăturilor de caracter.

Jocul reprezintă în același timp, o activitate în procesul căreia se modelaza dimensiunile etice ale conduitei. Cinstea, corectitudinea, onestitatea au în joc un caracter dominant.

Folosit cu pricepere și cu tact pedagogic, jocul reușește să înlăture și să prevină rămânerea în urmă la învățătură a preșcolarilor cu o înțelegere mai greoaie.

Toți marii psihologi și pedagogi au acordat o importanță deosebită jocului în formarea și dezvoltarea copilului pentru viață.

J. Chateau spunea despre copilărie că aceasta este “ucenicia necesară vârstei mature și nu putem ignora din această perioadă jocul – acest impuls irezistibil prin care copilul își modelează el singur propria statuie.”

A. J, Makarenko afirma că ,,jocul îl pregătește pe copil pentru munca de mai târziu”, Ed. Claparede spunea că ,,jocul pregătește viitorul, satisfăcând necesitățile prezente.”

Copiii trebuie să învețe jucându-se căci jocul este activitatea prin care copilul cucerește încredere în forțele sale. De aceea învățarea apare frecvent în împletirea cu jocul la această vârstă. În programul zilnic al preșcolarilor intervin schimbări impuse de ponderea pe care o are acum grădinița, schimbări care nu diminuează însă dorința de joc, jocul rămânând o problemă majoră a întregii copilării.

În familie, jocul se desfășoară într-o manieră distractivă, devenind un mijloc plăcut de petrecere a timpului liber. La grădiniță, acesta este înlocuit cu jocul didactic și cu elemente de joc, favorizând astfel adaptarea cu ușurință a preșcolarilor la activitatea dominantă – învățarea.

Știind că jocul este formă de organizare, metoda și procedeu, am folosit des metodele interactive, considerându-le jocuri cu multiple valente formativ-informative ce se răsfrâng asupra minții și personalității copilului. Ele sunt mijloace prin care se formează și se dezvolta priceperile, deprinderile, capacitățile copiilor de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilitate interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.

CAPITOLUL I.

JOCUL DIDACTIC – STRATEGIE DIDACTICĂ DOMINANTĂ

ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

I.1. Clasificări conceptuale

Jocul este o activitate specific umană, conștientă și are caracter universal, permanent și polivalent. Pornind de la polisemia cuvântului joc, ne dăm seama de importanța acestuia în viața omului: "joc de șah", "joc de cărți", jocul de-a școala", "joc de șcenă", etc.

Jocul ocupă un rol important în viața de zi cu zi a copilului deoarece jucându-se copilul își satisface nevoia de activitate, de a se transpune în roluri și situații care îl apropie de realitatea înconjurătoare, de a acționa cu obiecte imaginare sau reale.

Victor Țârcovnici consideră că "prin joc copilul reușește să cunoască lumea înconjurătoare și să se integreze în societate. Caracterul colectiv al jocului permite stabilirea de relații sociale între copii, schimburi de cunoștințe, trăirea unor game bogate de stări afective, dezvoltarea stăpânirii de sine și a curajului, a inițiativei și a supunerii". O definiție asemănătoare ne este oferită de către Ioan Cerghit, care relevă că prin joc "copilul își imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a cunoaște mai bine, de a-și lărgi orizontul de cunoaștere, de a-și forma anumite deprinderi.

Jocul reprezintă o formă de activitate preferată și adecvată specificului activităților realizate în grădiniță, dar și principala metodă de instruire și educație utilizată în activitățile cu copiii preșcolari. Jocul satisface în cea mai mare măsură trebuințele de manifestare și de exprimare a copilului. Valoarea activităților de joc este apreciată după capacitatea acestora de a-l ajuta pe copil să se integreze în mediul natural și social și pentru a înțelege lumea înconjurătoare.

"Jocul este activitatea de bază în grădiniță și cuprinde toate ariile de activitate, realizând procesul de învățare într-un mod atractiv, antrenant și ușor de asimilat de către copil".

Între joc și muncă există un raport mutual "jocul fiind vestibulul natural care conduce spre muncă, spre disciplină, spre activitatea de grup".

J. Chateau apreciază că la vârstă foarte mică, jocul constituie motorul de declanșare a comportamentului ludic și anunță trezirea personalității prin implicațiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea și disciplina în grup. "Copilul își arată în joc de asemenea inteligența, voința, caracterul dominator, într-un cuvânt personalitatea".

În astfel de condiții, J. Piaget definește jocul ca pol al exercițiilor funcționale în cursul dezvoltării individului, celălalt pol fiind "exercițiul neludic, când subiectul învață să învețe într-un context de adaptare cognitivă și nu numai prin joc". Acesta "este o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activități alimentația necesară și transformând realul în funcție de multiple trebuințe ale copilului".

Majoritatea psihologilor au considerat jocul ca un mijloc de instruire și educare a copiilor, mai ales la vârsta preșcolară mică. Jocul constituie o îmbinare a componentelor intelectuale cu cele afectiv motivaționale. D.B. Elkonim este de părere că "jocul este o școală a moralei, dar nu în planul reprezentărilor, ci a unei morale în acțiune".

În ceea ce privește noțiunea de joc, acesta poate fi caracterizat drept "spontaneitate originală", "ca o acțiune urmărită prin ea însăși, fără utilitate imediată, generatoare de distracție și reconfortare, de sentimente de plăcere și bucurie".

Claparide consideră că " după cum apele tumultoase ale unui torent neputând învinge un obstacol își croiesc drum lăuntric, tot așa curentul impulsurilor, dorințelor, intereselor care alcătuiesc eul nostru, caută ieșire în ficțiune, în joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare."

După J. Piaget, copilul își creează un "sector de activitate" a cărei motivație nu este "adaptarea la real" la lumea specifică oamenilor mari, ci dimpotrivă "asimilarea realului la eul său, fără constrângeri sau sancțiuni. "

Generalizarea și clasificarea, ca cerințe ale jocului didactic, implică necondiționat operațiuni ale gândirii și sunt foarte ușor de realizat atunci când sunt motivate de cuvintele jocului. Astfel, prin joc, limbajul se dezvoltă în strânsă interacțiune cu gândirea. În cadrul jocului se pot fixa unii termeni lexicali fundamentali pentru dezvoltarea vorbirii preșcolarului, se corectează și se îmbunătățește pronunția, se cristalizează anumite structuri gramaticale și se pot însușii noi noțiuni legate de mediul înconjurător.

Prin jocul didactic se asigură cu ușurință înțelegerea, fixarea sau repetarea anumitor cunoștințe în mod plăcut, fără ca interesul celor care comunică să se diminueze. Nu putem să nu amintim aici faptul că dezvoltarea inițială la nivelul senzațiilor și al percepțiilor prin intermediul jocului vor pregăti apariția reprezentărilor și a gândirii, iar mai apoi a imaginației la copiii implicați în actul educativ. Imitarea unei situații concrete este succedată de recombinarea reprezentărilor, care, la rândul ei, este urmată de completarea creatoare, personală a fiecărui copil. "Jocul este considerat manifestarea unei vivacități deosebite, a lipsei de griji și a unui înalt nivel de dezvoltare a imaginației sau fanteziei. Faptul nu trebuie să ne surprindă. Chiar nespecialiștii, care observă jocurile copiilor preșcolari rămân uimiți înainte de toate de modul în care aceștia transformă obiectele folosite în joc!"

J. Chateau apreciază că la vârsta foarte mică, jocul constituie motorul de declanșare a comportamentului ludic și anunță trezirea personalității prin implicațiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea și disciplina în grup. “Copilul își arată în joc deasemenea, inteligența, voința, caracterul dominator, într-un cuvânt personalitatea.” Trebuie să avem în vedere faptul că “jocul este o activitate conștientă, fiind înțeles ca atare de cei care îl practică, nefiind confundat cu nici una dintre celelalte activități umane.”

Putem considera că jocul este elementul esențial prin intermediul căruia se putem face trecerea cu ușurință de la etapa preșcolară la cea școlară și prin care activitățile din clase sunt percepute ca o continuare firească a activităților desfășurate în cadrul grădiniței, dar cu un grad de dificultate mai ridicat.

De-a lungul timpului clasificarea jocurilor a constituit o preocupare majoră pentru mulți specialiști în domeniul pedagogcități deosebite, a lipsei de griji și a unui înalt nivel de dezvoltare a imaginației sau fanteziei. Faptul nu trebuie să ne surprindă. Chiar nespecialiștii, care observă jocurile copiilor preșcolari rămân uimiți înainte de toate de modul în care aceștia transformă obiectele folosite în joc!"

J. Chateau apreciază că la vârsta foarte mică, jocul constituie motorul de declanșare a comportamentului ludic și anunță trezirea personalității prin implicațiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea și disciplina în grup. “Copilul își arată în joc deasemenea, inteligența, voința, caracterul dominator, într-un cuvânt personalitatea.” Trebuie să avem în vedere faptul că “jocul este o activitate conștientă, fiind înțeles ca atare de cei care îl practică, nefiind confundat cu nici una dintre celelalte activități umane.”

Putem considera că jocul este elementul esențial prin intermediul căruia se putem face trecerea cu ușurință de la etapa preșcolară la cea școlară și prin care activitățile din clase sunt percepute ca o continuare firească a activităților desfășurate în cadrul grădiniței, dar cu un grad de dificultate mai ridicat.

De-a lungul timpului clasificarea jocurilor a constituit o preocupare majoră pentru mulți specialiști în domeniul pedagogiei preșcolare sau a specialiștilor care au abordat problema jocului în contextul unor cercetări orientate spre alte domenii, dar cu toate acestea, nici în momentul de față nu s-a ajuns la o clasificare unanim acceptată, dată fiind perspectiva din care au fost investigate și criteriile diferite ce s-au utilizat pentru diferențierea lor. O clasificare extrem de complexă, dar în același timp relevantă a fost realizată în lucrarea “Activități de joc și recreativ-distractive. Manual pentru școlile normale” (a se vedea schema pe pagina următoare), în care jocurile se impart în două categorii majore: jocuri simbolice (care sunt specific vârstei preșcolare și se caracterizează prin prezența regulilor intrinseci) și jocuri cu reguli (care nu sunt specific vârstei preșcolare și se desfășoară pe baza unor reguli extrinseci). Din categoria a doua, cea mai cuprinzătoare parte a jocurilor cu reguli o reprezintă jocurile didactice.

*Clasificarea jocurilor după: Barbu H., Popescu E., Șerban F., Activități de joc și recreativ-distractive. Manual pentru școlile normale – specialitatea educatoare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993.

Jocurile didactice constituie o formă de activitate plăcută, accesibilă, atractivă. "Esența jocului la copil constă în interpretarea unui anumit rol și în crearea unei anumite situații." Jocurile trezesc interesul și curiozitatea, îndepărtează frica, nesiguranța, mobilizează copiii pentru o activitate rodnică, creativă. Prin joc procesul de adaptare a metodelor și procedeelor la particularitățile individuale ale copiilor, în vederea atingerii scopului instructiv-educativ, se realizează mai ușor. Copiii așteaptă cu mare bucurie momentul de joc, iar evaluarea devine un moment palpitant, cu evidente valențe formative.

În învățământul preșcolar jocul se poate organiza cu succes la toate disciplinele școlare, în orice moment al lecției, în funcție de sarcina didactică urmărită: dobândire de cunoștințe, formare de priceperi și deprinderi, fixare și consolidare de cunoștințe, verificare și evaluare.

Jocurile didactice se pot desfășura în multiple variante, în funcție de vârsta copiilor și de nivelul cunoștințelor lor. Dacă un joc didactic se repetă într-o altă formă pentru a se elimina monotonia și plictiseala, poate fi mărit gradul de dificultate fără a diminua atractivitatea, fără să devină obositor. Jocul didactic – ca metodă în care predomină acțiunea didactică simulată – se folosește mai des în învățământul preșcolar și primar. Prin el "se valorifică la nivelul instrucției finalitățile adaptive de tip recreativ proprii activității umane, în general, în anumite momente ale evoluției sale ontogenetice, în mod special."

Majoritatea pedagogilor au considerat jocul ca un mijloc de instruire și educare a copiilor, mai ales la vârsta școlară mică. Jocul constitue o îmbinare a componentelor intelectuale cu cele afectiv motivaționale. Prin joc copilul își angajează întreg potențialul psihic, își ascute observația, își dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă. Jocul este un mijloc de dobândire și precizare a cunoștințelor prin acțiune, este o activitate de gândire orientată spre rezolvarea unor probleme, spre găsirea căilor în vederea depășirii unor obstacole.

„În literatura psihologică și pedagogică găsim recomandări de principiu privitoare la îndrumarea jocului didactic. Metodicile și materialele auxiliare oferă indicații generale, precum și schițe sumare în legătură cu fiecare joc didactic, lăsând câmp liber căutărilor, investigațiilor, spiritului creator referitor la optimizarea jocului în scopul dezvoltării vorbirii.” De asemenea, „sunt necesare corelarea jocului didactic cu conținutul informațional și lexical însușit în activitățile anterioare, în procesul comunicării cu cei din jur, precum și asigurarea condițiilor materiale optime pentru desfășurarea jocului.”

Încorporate în activitatea didactică, elementele de joc îi imprimă acestuia un caracter mai viu și mai atrăgător, o stare de destindere și bună dispoziție, ceea ce previne monotonia și plictiseala. Pedagogia modernă nu atribuie jocului doar o semnificație funcțională, de simplu exercițiu pregătitor și util dezvoltării fizice, ci una de asimilare a realului la activitatea proprie a copilului, motiv pentru care acesta a devenit una dintre principalele metode active, atractive, eficace utilizate în activitatea instructiv-educativă. Atunci când este rațional introdus în activitate, jocul se poate înălța până la nivelul seriozității, asumându-și importante funcții pedagogice. În acest mod s-au dezvoltat o serie de jocuri didactice care asigură îmbinarea între elementele distractive și cele de învățare.

I.2. Particularități ale învățării la vârsta preșcolară

Învățarea este o activitate fundamentală, alături de joc, muncă și creație, specifică fiecărei etape de vârstă, care se manifestă cu preponderență în mod organizat, programat, instituționalizat în perioada școlarității.

Învățare poate fi definită în sens larg ca proces complex de însușire a experienței sociale în forme generalizate. În sens restrâns, din perspectivă psihologică, reprezintă „dobândire de noi comportamente în urma acțiunii repetate a unor stimuli asupra organismului și a fixării unor reacții. Este în esență o asimilare activă de informație însoțită de achiziționarea de noi operații și deprinderi.”

P. Golu consideră că „învățarea este legată de activitatea unui anumit substrat material, în speță a creierului care de-a lungul evoluției filogenetice, devine organul specializat al prevenirii, păstrării și prelucrării informației.”

Din perspectiva lui I. Cerghit învățarea este „modificarea sistematică a probabilității răspunsurilor pe baza experienței câștigate.”

Din perspectiva științelor pedagogice, învățarea reprezintă, în esență, "modalitatea specific umană de achiziție a cunoștințelor, competențelor sau aptitudinilor".

Vârsta preșcolară este o perioadă de evoluție spectaculoasă a conduitei ludice; evoluție ce nu se mai găsește în nici o altă perioadă a vieții. Bogăția conduitei ludice este datorată nu numai dezvoltării și maturizării psihofizice, ci și posibilităților de relaționare și a experiențelor acumulate odată cu intrarea copilului în grădiniță. Adaptarea la noul mediu va fi de lungă durată, cu progrese și regrese, cu eforturi perseverente și de durată, atât din partea copilului însuși, cât și a adulților care-l susțin. În grădiniță, copilul își continuă construirea propriei identități. Crescând, copilul începe să relaționeze cu cei de-o seamă, trecând de la „jocul în paralel“, la cel „împreună cu“ ceilalți copii, câștigându-și și consolidându-și imaginea de sine.

La preșcolar, învățarea apare combinată cu jocul. Bazată pe asimilarea și sedimentarea cunoștințelor, învățarea conduce la elaborarea unor comportamente noi care satisfac mai bine necesitățile adaptative ale copilului. În preșcolaritate sunt întâlnite învățarea socială și învățarea didactică.

Învățarea socială se realizează ca urmare a contactelor interpersonale ale copiilor, cu adulții sau cu cei de-o seamă cu și în situații de viață diverse. Oferă prilejul de a asimila o serie de experiențe socio-umane, semnificații și valori sociale, stiluri comportamentale, roluri și comportamente, modalități de adaptare, acomodare și armonizare interpersonală. Activitatea de joc a copiilor cere cooperare. De aceea copilul este nevoit să învețe să stabilească ușor contacte interpersonale, să respecte colegii de joc, să-și inhibe anumite comportamente agresive, să se acomodeze relativ ușor la noile situații, să-și coordoneze eforturile cu ale celorlalți în vederea atingerii scopurilor fixate, să contribuie constructiv prin informație, opinii, aprecieri la desfășurarea activității. Pentru că învățarea socială este o învățare participativă, copilul își însușește toate aceste comportamente participând efectiv în anumite situații la diverse activități pentru că orice situație, orice eveniment, orice activitate este furnizoare de experiență socială. Preșcolarul are nevoie de ceilalți. Are trebuințe psihosociale-nevoia de acceptare și apreciere a lui de către grup, are nevoie de statut în cadrul grupului, de participare, de reprocitate relațională, de integrare în grup, în intercunoaștere, sociabilitate și comunicativitate. Trăind în colectivitate, prin intermediul cuvântului, al simbolurilor și al gesturilor, copilul achiziționează cunoștințe, deprinderi și atitudini, în mod spontan, neorganizat.

,,Experiența umană circulă de la individ la individ și de la colectivități la colectivități. Oamenii se influențează reciproc, fac schimb de idei cu ajutorul limbii.”

Copilul observă comportamentul altuia, îl învață implicându-se și participând direct la diferitele tipuri de activități sociale. Ca factori întăritori ai comportamentelor sunt folosiți aprobarea și dezaprobarea, recompense sau sancțiuni morale- recunoaștere, acceptare, promovarea în grup sau dimpotrivă: blamarea, critica, marginalizarea, respingerea de către grup.

,,În cazul învățării psiho-sociale o persoană poate fi față de altă persoană atât generator de stimulare, cât și factor de control al efectului produs, cu condiția ca acele persoane să se găsească într-o interacțiune psihică reciprocă.”

Învățarea didactică, presupunând organizarea activităților copiilor, desfășurarea acestora după programe obligatorii și riguroase, capătă un caracter dirijat, organizat și sistematic. Cunoștințele transmise, formarea deprinderilor și dezvoltarea intereselor suferă transformări și restructurări convertindu-se în joc didactic cu conținut și finalitate instructiv-educativă. Experiența nemijlocită a copilului începe să fie reglată și organizată de adult pe cale verbală.

,,Orice idee, orice problemă și orice sursă de cunoștințe pot fi prezentate într-o formă destul de simplă pentru ca orice copil să le poată înțelege într-o versiune recognoscibilă.”

Skinner preciza că de fapt ,,instrucția organizează condițiile învățării să o ușureze, să accelereze apariția comportamentelor care, fără acestea, n-ar fi dobândite decât încet, sau n-ar apărea niciodată.”

Jocul este extrem de important pentru copil. El este situația ce oferă prilejurile cele mai bogate prin care copilul poate învăța experimentând activ.

Pentru copil, jocul este munca sa, iar adulții nu trebuie să minimalizeze nici activitatea, nici seriozitatea cu care este îndeplinită de cei mici.

Ca formă de activitate instructiv-educativă, jocul trebuie înțeles în primul rând, ca un cadru organizatoric de desfășurare a activității didactice. Educatoarea trebuie să creeze un cadru de așa natură încât copiii să găsească în joc cel mai bun climat psihologic și social de manifestare și de dezvoltare a propriei lor personalități.

De asemenea, această formă de activitate trebuie înțeleasă ca modalitate modernă de desfășurare a procesului educației în grădiniță. ,,Nota modernă îi este conferită prin aceea că se armonizează perfect cu toate orientările metodologice moderne.”

Jocul, ca formă de activitate instructiv-educativă, nu poate fi apreciat în nici un caz ca o joacă oarecare, ci ca o activitate de mare răspundere, de o asemenea complexitate încât numai educatoarele îi pot valorifica din plin valențele formative. De aceea, jocul este o formă de activitate bine gândită, necesară și indispensabilă procesului educației.

,,Jocul copilului-nu este numai o oglindă fidelă a personalității sale în formare…, ci poate fi utilizat și ca auxiliar educativ și chiar să servească drept bază a metodelor de predare în școlile preelementare și elementare”

Trăind permanent satisfacția deplinei libertăți, copilul poate să-și aleagă tema de joc sau ocupația dorită, să se asocieze cu partenerii pe care îi preferă, să recurgă la soluții pe care le apreciază ca necesare spre a duce la îndeplinire activitatea cerută.

Copilul este liber să dea activității orice conținut, fie să privească, să examineze, să mânuiască diferitele obiecte care se găsesc în preajma sa; fie să rezolve ceva cu semnificație socială mai deosebită, cum ar fi aceea de a surprinde în joc diferite aspecte ale vieții cotidiene care i-au reținut cândva atenția în mod deosebit. De asemenea, poate să-și încerce competențele într-o direcție sau alta, ori să-și exerseze cu bună știință anumite deprinderi, care pot influența performanțele viitoare, unele având chiar valoare competitivă.

O altă particularitate a jocului ca formă de activitate instructiv-educativă este faptul că permite cultivarea spiritului de independență în efectuarea diferitelor acțiuni cu grad sporit de dificultate. Această particularitate derivă din faptul că în joc exprimarea simbolică nu este limitată sau îngrădită. Prin ambianța ce și-o creează, jocul înlătură orice acțiune neplăcută a factorilor formativi și evită instalarea, sub orice formă, a blocajului psihic.

Atunci când greșește, copilul își dă seama de consecințele greșelii și dacă situația cere, el remediază totul spontan și ingenios. Atunci când copilul în joc nu greșește sau greșeala este una mică, neimportantă în raport cu ceea ce face, el își continuă drumul firesc și nestingherit sau imprimă acțiunulor sale alte dimensiuni, cu noi sensuri și semnificații.

Jocul, ca formă de activitate instructiv-educativă, dă posibilitatea copiilor de a avea preocupări variate sub aspectul conținutului. În toată etapa destinată jocului, copilul știe că are voie să manifeste inițiativă, să rezolve singur sau împreună cu partenerii problemele întâlnite; să facă ceeea ce îi place sau îi produce satisfacție; să participe la activități care sunt pe măsura sa și spre binele său.

I.3. Tipologia și caracterizarea jocului didactic

De-a lungul timpului, clasificarea jocurilor a constituit, și fără îndoială că încă mai constituie o preocupare intensă pentru specialiștii din domeniu, dar datorită varietății foarte mari a jocurilor, precum și datorită opticii diferite a curentelor și a școlilor care au dezbătut problema ludică, nu s-a putut ajunge la o clasificare unanim acceptată. S-a încercat structurarea jocurilor pe tipologii, cu criterii multiple de clasificare, după formă, sarcina urmărită cu prioritate, materialele utilizate, etc. În cele ce urmează vm căuta să prezentăm cele mai cunoscute clasificări ale jocurilor.

J. Piaget împarte jocurile în trei categorii:

1. Jocuri exerciții

2. Jocuri simbolice

3. Jocuri cu reguli

Cu precizarea că, în etapele inițiale gruparea este evidentă dar , ulterior se pot înregistra și combinații, în sensul că un joc la o vârstă mai înaintată a copilăriei poate avea caracteristici corespunzătoare nu doar uneia dintre categorii.

Fiecare dintre categorii cuprinde subcategorii proprii :

1. Jocuri exerciții:

– Jocuri senzorio-motorii sau de mânuire (manipulare): 

a) jocuri – exercitiu simple – forme rudimentare de joc, anterioare jocului simbolic (jocul propriu-zis); constau în simpla repetare a unor acțiuni: se trage, se împinge, se târăște, se divide, se manevrează obiecte, butoane etc. În acest caz obiectele de joc nu prezintă în sine niciun interes, ci sunt asimilate în calitate de simple elemente funcționale, fiind folosite predominant în stadiul senzorio-motor;

b) jocurile de combinații fără scop recurg la dezmembrarea și reconstituirea de obiecte, adesea fortuită (''jocuri de distrugere'');

c) jocuri de combinații de obiecte și acțiuni cu scopuri – acest gen de jocuri permite formarea de miscări utile în adaptarea la viața cotidiană, desprinzâdu-se, mai târziu, de conduita ludică;

– Jocuri de exersare a gândirii:

a) întrebări de tipul: ''Ce este ?'', ''De ce ?'', care apar în conduita verbală a copilului antepreșcolar și preșcolar fac parte din astfel de manifestari ludice destinate exersării în plan intelectual, dacă ele sunt însoțite de tendința de amuzament

b) fabulațiile.

2. Jocuri simbolice:

Jocul simbolic este pentru inteligență ceea ce este jocul de mișcare pentru planul senzorio-motor, arăta Jean Piaget. În jocul simbolic, copilul folosește imagini care sunt, de fapt, imitații interiorizate. Piaget distinge caracteristicile imaginilor (reprezentărilor) ce se construiesc în condițiile de viață curentă de acelea care se formeaza în joc. În timp ce imaginile din prima categorie se cer a fi cât mai exacte, respectându-se cerința fundamentală a cunoașterii umane, imaginile utilizate în joc nu se subordonează în mod obligatoriu acestei cerințe.

Prima categorie de imagini se integrează în situații problematice concrete ce țin de adaptare, a doua categorie se subordonează eventual cerinței de a fi satisfăcută trebuința de joc. De asemenea, în vreme ce reprezentările (imaginile) formate în afara jocului (simbolic) sunt reflectarea pe plan mental a unor obiecte sau fenomene particulare ce reprezinta o clasa mai mare de obiecte, în jocul simbolic, obiectul simbol este mai degrabă un substitut al unui obiect real. Astfel, bătul poate fi cal, spadă sau lopată, în functie de necesitățile de joc ale copilului; calul, spade sau lopata sunt substitute ale tuturor obiectelor incluse în categoria respectivă.

În consecință, obiectele sunt folosite în jocul simbolic spre a evoca și substitui alte obiecte și acțiunile determinate de acestea; acest joc are character situativ. J. Piaget acrediteaza astfel ideea că jocul propriu-zis se naște odată cu ficțiunea, pe care o întreține ca atare.

Jocul de ficțiune/jocul simbolic are o geneză complexă. Debutează la începutul celui de-al doilea an de viață și decurge din gândirea infantilă a copilului (gandirea autistă), servind asimilării realului în sisteme simbolice și având un rol esențial la dezvoltarea echilibrului dintre asimilare și acomodare.

Funcția de asimilare la Eu a jocului simbolic, despre care discuta Piaget, se traduce prin construirea unor simboluri după dorințe, pentru a exprima tot ceea ce în experiența traită nu poate fi formulat și asimilat numai prin mijloacele limbajului – este un simbolism centrat pe Eu. Piaget clasifică jocurile simbolice în două categorii:

– jocuri cu o simbolistică conștientă – sunt legate de aspecte ale vieții ce se asimilează;

– jocuri cu o simbolistica inconștientă – au o anumită valoare compensatorie: de ex., copilul neglijat de mama care-l îngrijeste pe frațiorul mai mic se joaca cu două păpuși inegale, iar cea mai mică, arată Piaget, este trimisă în călătorie, iar cea mare rămâne cu mama.

Piaget distinge mai multe categorii de scheme de tip simbolic, în baza carora copilul actionează în joc, și anume:

1. scheme de operare cu simboluri de tip A1 – cea mai simplă, care nu implică neaparat o generalizare a unor situații de viață, ci o simplă proiectare simbolică: păpușa mănâncă, păpușa doarme, plânge etc.;

2. scheme de operare cu simboluri de tip B1 – proiectarea de scheme de imitație pe jucării și obiecte: copilul imită cearta părinților sau a apropiaților, punând papușile să se certe; imită modul de a vorbi la telefon al cuiva cunoscut transferându-l asupra ursulețului etc. Schemele de tip A1 și B1 sunt scheme de proiectare.

3. scheme de tip A2, constau în asimilarea caracteristicilor unui obiect oarecare în conduit curentă. De ex., copilul plimba degetele pe masa și spune ''degetele se plimbă'', apoi convertește totul într-un symbol, spunând ''pisica aleargă''.

4. scheme de tip B2, constau în încorporarea evenimentelor trecute și în crearea de simboluri de completare. De exemplu: copilul se joacă de-a v-ați ascunselea cu un vecin plecat de mai mult timp;

5. scheme de tip A3, o prelungire a tipului A2 și B2 – constau în construirea unor scene simbolice. De exemplu: fetița își sfătuiește păpușa, în timp ce o hrănește, în același mod în care primește sfaturi de la mama, o pune să se uite la televizor și-i povestește ce vede.

6. scheme de tip B3, cuprind combinații compensatorii. Copilul căruia îi este interzis sa se joace cu apă și nisip face ca ursulețul lui să se ''joace cu acestea'' sau copilul căruia îi este interzis să meargă în camera în care se zugrăvește ''povestește unui prieten imaginar'' cum un alt baiețel a intrat acolo și a pațit ceva.

Jocurile simbolice se desfășoară sub două forme:

– jocurile cu rol, care pot fi: cu subiecte din viața cotidiană (“De-a grădinița”, “De-a vânzătorul”, “De-a gospodinele”, “De-a familia”, etc), cu subiecte din povești (“De-a Scufița Roșie”, “De-a capra cu trei iezi”, etc), dramatizările (“Coliba iepurașului”, “Greierele și furnica”, “Fata babei și fata moșneagului”, “Căsuța din oală”, etc);

– jocurile de construcție, desfășurate în jurul unor teme propuse de educatoare sau de copii, putând să elaboreze o construcție absolut nouă sau să construiască un obiect prezentat anterior.

3. Jocuri cu reguli – apar odata cu preșcolaritatea și se dezvoltă foarte mult în perioada școlară mică. Reprezintă unul din punctele de pornire în procesul de socializare. Pentru a utiliza jocul cu reguli, copilul are nevoie de o anumită înțelegere a acțiunii ca atare. Cauza pentru care jocurile cu reguli se constituie mai greu la copii, este ceea ce Piaget numește ''efectul egocentrismului initial'', observabil în primul rând în comportamentul copiilor mici. Piaget clasifică jocurile cu reguli în:

– jocuri cu reguli spontane ;

– cu reguli transmise de la o generație la alta.

Leontiev spunea: “Jocul devine activitatea principala a copilului deoarece dezvoltarea acestuia stimuleaza și întreține cele mai importante modificări ale psihicului copilului în cadrul căreia se dezvoltă procesele psihice ce pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de dezvoltare”. Fundamentat pe această definire a Jocului Leontiev face și o tiplogie a jocurilor, stabilind următoarele tipuri:

Jocurile de rol, în care prim planul este atribuit rolului asumat de copil, care reprezintă de fapt o funcție socială generalizată a adultului;

Jocurile cu rol și subiect în care copilul își asumă o funcție socială anume, pe care o realizează prin acțiunile sale;

Jocurile cu reguli, care apar mai târziu și în cadrul cărora copilul subordonează ordini fixe și raporturi între participanți, includ o anumită sarcină, au un rol în structurarea personalității și în socializarea copilului;

Jocurile de tranziție spre activitatea de învățare, care pregătesc învățarea, începând să substituie procesul de joc cu învățarea.

După conținutul și obiectivele urmărite, jocurile se pot clasifica astfel:

Jocuri senzoriale (vizual motorii, tactile, auditive);

Jocuri de observare a naturii (a mediului înconjurător);

Jocuri de dezvoltare a vorbirii;

Jocuri de asociere de idei și raționament;

Jocuri matematice;

Jocuri de construcții tehnice;

Jocuri de orientare;

Jocuri de sensibilizare (de deschidere), pregătitoare pentru înțelegerea unor noțiuni noi;

Jocuri aplicative (de extindere a cunoștințelor asupra unor noi situații);

Jocuri demonstrative;

Jocuri de fantezie, de memorie;

Jocuri simbolice;

Jocuri de îndemânare (de exerciții simple, de mișcare).

În lucrarea “Culegere de jocuri didactice”, Popovici Constantin împarte jocurile didactice în patru categorii, luând ca reper conținutul acestora, după cum urmează:

Jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii și consolidarea cunoștințelor în domeniul literar;

Jocuri didactice pentru consolidarea deprinderilor de numărat și socotit (matematice);

Jocurile didactice pentru dezvoltarea atenției, memoriei și a perspicacității;

Jocuri pentru consolidarea cunoștințelor despre mediul înconjurător.

Luând ca reper obiectul de învățământ căruia i se adresează, Popovici Constantin, împarte jocurile în următoarele categorii:

Jocuri didactice pentru limba și literatura română;

Jocuri didactice pentru matematică (jocuri matematice);

Jocuri didactice pentru educație plastică;

Jocuri didactice pentru educație muzicală (jocuri muzicale).

După materialele folosite în cadrul lor, jocurile se pot împărți în următoarele categorii:

Jocuri cu materiale;

Jocuri fără materiale;

Jocuri orale;

Jocuri cu întrebări (“cine știe câștigă”);

Jocuri-ghicitori (în care trebuie să identifice o persoană sau un obiect);

Jocuri de cuvinte încrucișate (careuri);

Făcând o sinteză a ceea ce am prezentat anterior, putem propune o clasificare a jocurilor didactice după cum urmează:

a. După conținut:

– jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător;

– jocuri didactice pentru educarea limbajului, cuprinde aspecte fonetice, lexical-semantice și gramaticale ale limbii materne;

– jocuri didactice matematice;

– jocuri didactice pentru însușirea normelor de comportare civilizată;

– jocuri didactice pentru însușirea unor norme de circulație rutieră;

b. După prezența sau absența materialului didactic:

– jocuri didactice orale;

– jocuri didactice cu material ajutător:

– cu material didactic – jetoane,jucării,jocuri de masă, cuburi, etc;

– cu material ajutător – diferite obiecte și jucării cu rol auxiliar;

– cu material suport – imagini, diafilme, diapozitive, C.D-uri;

c. După scopul urmărit:

– jocuri senzoriale pentru-dezvotarea sensibilității vizuale;

-dezvoltarea sensibilității auditive;

-dezvoltarea sensibilității tactile-kinestezice;

-devoltarea sensibilității gustativ-olfactive;

– jocuri intelectuale – de stimulare a comunicării orale:

– de exersare a pronunției corecte;

– de atenție și orientare spațială;

– de analiză și sinteză mentală;

– de realizare a comparației mentale;

– de realizare a abstractizării și generalizării;

– pentru dezvoltarea perspicacității;

– pentru dezvoltarea imaginației;

– pentru dezvoltarea proceselor de inhibiție voluntară și a autocontrolului

I.4. Metodologia proiectării, organizării și desfășurării jocului didactic

Desfășurarea activităților de joc nu se realizează la întâmplare, ci prin raportare la anumite aspecte de ordin metodologic. Metodologia proiectării, organizării și desfășurării jocului didactic presupune ca educatorul să parcurgă următoarele etape:

Proiectarea jocurilor didactice – se integrează proiectării de ansamblu a activității instructiv-educative, urmărindu-se corelarea lor cu celelalte activități organizate în grădiniță, precizarea scopului și obiectivelor urmărite, asigurarea condițiilor pentru realizarea acestora, stabilirea elementelor de conținut cu care se va opera în desfășurarea lor, dar și celelalte elemente componente. Această activitate se finalizează în elaborarea proiectului didactic.

Asigurarea condițiilor necesare bunei desfășurări a jocului – presupune amenajarea locului unde acesta va avea loc, pregătirea și distribuirea materialului didactic, organizarea colectivului de copii.

Introducerea în joc – vizează motivarea copiilor față de activitatea ce urmează să se desfășoare, crearea unei atmosfere favorabile, trezirea interesului și curiozității copiilor pentru joc. Se realizează în modalități variate, diferite în funcție de vârsta copiilor. La grupele mici se poate recurge la elemente de surpriză, la prezența unor personaje cunoscute de copii, care le pun anumite probleme de rezolvat, la ghicitori, versuri. La grupele mari introducerea în joc se poate realiza prin metoda conversației, prezentarea materialului.

Prezentarea și familiarizarea copiilor cu materialul folosit în desfășurarea jocului. La grupa mică materialele sunt prezentate de educatoare care le evidențiază principalele caracteristici, le amintește copiilor eventual în ce alte jocuri, activități le-au folosit. Începând cu grupa mare intuirea se face de către copii, prilej cu care educatoarea poate realiza și o reactualizare a cunoștințelor.

Anunțatea titlului jocului și a obiectivelor urmărite prin joc. Pentru a orienta atenția copiilor această etapă trebuie să se realizeze în termeni foarte clari, preciși și cât se poate de sugestiv. Trebuie acordată o atenție deosebită denumirii jocului, care se recomandă să fie exprimată în cuvinte puține, să sintetizeze esența jocului.

Explicarea și demonstrarea jocului – are un rol hotărâtor pentru desfășurarea ulterioară a activității, cadrul didactic trebuie să rezolve problemele care condiționează reușita jocului:

Să explice sarcina didactică;

Să precizeze acțiunile pe care trebuie să le efectueze copiii pentru realizarea sarcinii didactice;

Să actualizeze cunoștințele, priceperile, deprinderile ce constituie conținutul jocului;

Să precizeze regulile ce trebuie respectate în joc;

Să dea indicațiile necesare cu privire la folosirea materialului didactic de către copii;

Să precizeze sarcinile conducătorului de grup;

Să indice cerințele ce trebuie îndeplinite pentru a fi desemnat câștigătorul jocului (dacă jocul presupune competiție);

Să constituie echipele (în cazul jocurilor pe echipe)

Educatoarea trebuie să se asigure că toate problemele au fost bine însușite de copii pentru ca în desfășurarea jocului să nu fie nevoie de întreruperi pentru explicații suplimentare. Demonstrarea jocului va fi făcută de educatoare care poate fi ajutată, începând cu grupa mare de unii copii.

Executarea jocului de probă – se realizează sub directă îndrumare a educatoarei, care urmărește astfel să-i familiarizeze pe copii cu jocul, să-i pregătească pentru desfășurarea corectă a acestuia. Se pun la punct problemele de ordin organizatoric, se exersează acțiunea de joc, se insistă pe succesiunea etapelor jocului, se fixează regulile ce trebuie respectate, insistându-se pentru înlăturarea eventualelor greșeli.

Executarea propriu-zisă a jocului – urmează imediat după jocul de probă. Poate fi condusă de educator sau de un copil. În cazul în care cadrul didactic nu participă direct la joc, acesta trebuie:

Să urmărească rezolvarea corectă a sarcinii didactice de către toți copiii, indiferent dacă aceasta se realizează independent sau în grup;

Să insiste pentru respectarea regulilor;

Să mențină atmosfera de joc prin valorificarea elementelor gândite în această idee;

Să imprime jocului un ritm alert, evitând momentele de monotonie și dezinteres ce pot să apară;

Să antreneze toți copiii în acțiune, cu deosebire pe cei timizi sau mai slab pregătiți.

Pentru ca scopul să fie îndeplinit ar trebui ca jocul să se desfășoare în mai multe variante de joc, prin complicarea sarcinii, prin folosirea de materiale și elemente noi de joc.

Încheierea jocului – prilejuiește formularea concluziilor și aprecierilor asupara modului în care s-a desfășurat jocul, desemnarea câștigătorului.

CAPITOLUL 2.

ASPECTE METODICE PRIVIND UTILIZAREA JOCULUI DIDACTIC

PENTRU DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI

2.1. Caracteristicile limbajului la vârsta preșcolară

„Limbajul este funcția de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalți oameni. Este o funcție complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcții, în special a celor intelectuale și motorii. Întelegerea cuvintelor impune o percepție clară și antrenează memoria semantică, imaginea și gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă și voluntară.”

Ca formă de activitate specific umană, limbajul constă în folosirea mijloacelor specifice de exprimare în procesul de comunicare și de gândire. Principal mijloc de comunicare între membrii aceleiași comunități, limbajul joacă un rol important atât în viața societății cât și în cea a indivizilor. În procesul instructiv-educativ din grădiniță, dezvoltarea capacităților de comunicare ocupă un loc principal, limbajul fiind una din condițiile esențiale ale formării personalității copilului, ca si ale asigurării necesarului școlar.

Fără prea mare greutate putem spune că un rol determinant în domeniul educării limbajului copilului îi revine educatoarei, care trebuie să se preocupe permanent să cultive în rândul preșcolarilor dragostea pentru o exprimare clară, frumoasă și corectă. „Limbajul se dezvoltă și progresează în permanență la copil, iar educatoarei nu îi revine decât sarcina de a organiza și planifica experiențele de limbaj ale fiecăruia, în funcție de ritmul propriu de dezvoltare.”

Nu trebuie omis faptul că tot în atribuțiunile educatoarei stă rolul acesteia de a corecta toate deficiențele de exprimare constatate, fiind ea însăși un model de vorbire corectă, prin articalarea cuvintelor și păstrarea ritmului și a a intonației potrivite, cu pauze și accente corespunzătoare conținutului de idei. „În principiul studierii metodicii dezvoltării vorbirii, în practica pedagogică preșcolarul își formează propria imagine despre personalitatea educatoarei care pe lângă creativitate și competență, trebuie să iubească și să respecte copilul, să-i ofere model de comportament inclusiv în ce privește folosirea limbii materne.”Prin întregul proces instructiv-educativ din grădiniță și, îndeosebi, prin activitățile specifice de cultivare a limbajului se perfecționează vorbirea copiilor sub aspect fonetic, se lărgește sfera vocabularului activ și pasiv, se consolidează formele corecte gramatical.

Pe parcursul vârstei preșcolare are loc perfecționarea laturii fonetice a limbajului copilului. Asimilarea compoziției sonore a cuvintelor reprezintă un aspect important în dezvoltarea ulterioară a limbajului, permițându-i acestuia să se descurce cu mai multă ușurință în raporturile complexe ale formelor gramaticale ale limbajului verbal. Limbajul este una dintre cele mai importante surse care permit copilului să transmită cu ușurință ceea ce percepe în jurul său, ceea ce simte, dorește sau gândește, prin aceasta reușind să-și facă cunoscut întregul conținut al vieții psihice, dar reușind să dobândească și noi informații despre ceea ce îl înconjoară. „Activitățile de cunoaștere a mediului oferă educatoarei material pentru îmbogățirea vocabularului, pentru precizarea sensului unui cuvânt, iar copilului, posibilitatea de a-și comunica impresiile și cunoștințele.”

Mai multe obiective ale educării limbajului în grădiniță urmăresc cu prioritate expresivitatea comunicării, ceea ce înseamnă, stimularea copilului de a vorbi, păstrându-și farmecul vorbirii, adică prin intonație, accent, ritm. „Curiozitatea specifică vârstei preșcolare constituie o bază pentru formarea deprinderii copilului de a se informa prin întrbări. În toată activitatea din grădiniță copilul trebuie să-și exprime emoțiile, trăirile afective, sentimentele, atitudinile față de oameni, plante, animale, situații pozitive sau negative, împrejurări concrete sau întâlnite în povești.” Limbajul este cel care îndeplinește o funcție deosebit de însemnată în procesul de cunoaștere a realității. Prin limbaj i se dă copilului posibilitatea să reflecte mijlocit și generalizat realitatea, sub toate aspectele ei, să treacă de la senzații, percepții și reprezentări la gândirea logică, abstractă, care operează cu noțiuni, judecăți și raționamente. În grădiniță, prin intermediul limbajului este dirijată învățarea, perceperea lumii înconjurătoare. Copilul este condus astfel, să deosebească ce este esențial, semnificativ, de neesențial, este ajutat să analizeze, să compare, să grupeze, să clasifice limba, contribuind direct la stimularea proceselor gândirii, la perfecționarea acesteia. Prin cuvânt, în cadrul activităților din grădiniță, copilul este pregătit să facă trecerea de la perceptie la reprezentare, să-și insușească un instrument superior de investigare și de cunoaștere a lumii înconjurătoare.

Scopul principal al educării limbajului rămâne stimularea comunicării verbale a preșcolarilor, deoarece întreaga experiență instructiv-educativă din grădiniță atestă posibilitatea și utilitatea cultivării limbajului oral, în strânsă legătură cu dezvoltarea operațiilor gândirii, efectuându-se exerciții de pronunțare, de exprimare, de conversație și de povestire. „Accentul principal în această privintă este pus pe activitățile de comunicare, pe dialogul liber, pe formarea deprinderilor de exprimare ordonată a gândurilor, de însușire treptată a structurii gramaticale a limbii materne… ”

Importanța excepțională a limbajului în dezvoltarea psihică a copilului constă în faptul că îi oferă posibilitatea să-și îmbogățească cunoștințele nu numai în baza experienței proprii, ci și pe baza experienței sociale. „Obiectivul principal al activității instructiv-educative din grădinița de copii este formarea personalității individuale a copilului, ținând seama de ritmul său propriu, de nevoile sale afective și de activitatea sa fundamentală: jocul.”

De cele mai multe ori, funcțiile și obiectivele activităților de dezvoltare a vorbirii din învățământul preșcolar se confundă cu cele ale predării limbii române la nivel școlar, având în vedere faptul că prin dezvoltarea vorbirii se urmărește formarea în fază incipientă a unor intrumente ale muncii intelectuale. Funcția instrumentală alternează, în această primă treaptă, cu cea informațională și formativ-educativă, în vederea pregătirii preșcolarului pentru integrarea fără dificultăți în clasa I.

Ca primă verigă a limbajului diferențiat după funcții, vorbirea trebuie înțeleasă, atât de preșcolar, cât și școlarul mic, ca fiind un mijloc de comunicare directă a lui cu familia, cu educatoarea, cu colegii. Cuvântul va acoperi astfel, sfera realității înconjurătoare, a lumii materiale și fenomenele pe deplin accesibile preșcolarului și școlarului mic.

Cu toate că preșcolarii au o serie de caracteristici comune, ei sunt foarte diferiți din punct de vedere psihologic, motiv pentru care nu este posibilă utilizarea unei singure metode de dezvoltare a limbajului la toți, însă se pot adapta exercițiile destinate facilitării transferului de informații, cooperarea, adaptarea și implicit dezvoltarea atenției.

O primă categorie de obiective ale dezvoltării limbajului în grădiniță vizează lărgirea orizontului de cunoaștere al copilului, ca bază pentru îmbogățirea și nuanțarea exprimării.

În activitățile libere și obligatorii, copilul este dirijat să cunoască lumea înconjurătoare utilizând toate simțurile și evoluând treptat prin folosirea unor mijloace de cuantificare, de comparare, de procese, de analiză și de interpretare a datelor obținute. „Curiozitatea specifică vârstei preșcolare constituie o bază pentru formarea deprinderii copilului de a se informa prin întrebări. În toată activitatea din grădiniță copilul trebuie să-și exprime emoțiile, trăirile afective, sentimentele, atitudinile față de oameni, plante, animale, situații pozitive sau negative, împrejurări concrete sau întâlnitte în povești.”

Complexitatea și varietatea activităților de cultivare a limbajului în grădiniță oferă cadrul larg pentru aplicarea și respectarea principiilor didacticii. „Metodele și formulele specifice de organizare și desfășurare a activităților de dezvoltarea vorbirii sunt determinate de aplicabilitatea practică a principiului însușirii conștiente și active a principiului învățământului sistematic, a principiului însușirii temeinice a cunoștințelor și deprinderilor etc. în strânsă corelare cu particularitățile psihologice ale copiilor. Particularitățile de gândire, cele ale proceselor intelectuale la vârsta preșcolară dau o dimensiune specifică principiului intuiției, celui al accesibilizării și individualizării învățământului, sistematic și continuu, al asigurării conexiunii inverse, în procesul formării deprinderilor de exprimare corectă la vârsta preșcolară.”

În perioada vârstei preșcolare condițiile noi de viață și de activitate ale copilului se răsfrâng și asupra limbajului său, care se dezvoltă și se îmbogățește considerabil în această etapă. Dezvoltarea limbajului este indisolubil legată de evoluția gândirii copilului și, invers, gândirea se poate ridica pe trepte tot mai înalte de generalizare și abstractizare, numai sprijinindu-se pe o dezvoltare corespunzătoare a limbajului.

În decursul anilor vârstei preșcolare, sub influența cerințelor crescânde ale activității și comunicării, are loc o asimilare rapidă a diferitelor aspecte ale limbii; apar și se dezvoltă noi funcții și forme ale limbajului, care devine astfel mai coerent.

Cercetările au arătat că de la dominația aproape exclusivă a limbajului situativ din perioada antepreșcolară, copilul trece treptat la însușirea limbajului contextual, a cărui greutate specifică crește pe măsură ce, în relațiile sale cu lumea înconjurătoare, copilul depășește tot mai mult limitele experienței senzoriale. Menționăm că în cursul perioadei peșcolare, aceste două forme de limbaj coexistă, dar relațiile dintre ele se schimbă: limbajul contextual dobândește un rol tot mai important pe măsură ce copiii se dezvoltă. La copiii de vârstă preșcolară mare, caracterul situativ al limbajului este mult diminuat, atât în povestirile independente, pe teme din viața lor proprie, cât și în cazul sprijinirii pe ilustrate; în cazul repovestirilor caracterul contextual al limbajului lor este bine reprezentat.

Forma inițială a limbajului este cea dialogată, dar cu timpul din limbajul extern dialogat se desprinde și se constitue o formă specială de limbaj ,,pentru sine” – limbajul interior. Limbajul interior are o însemnătate deosebită în desfășurarea gândirii, în efectuarea operațiilor intelectuale. Dintre principalele particularități ale limbajului interior pot fi amintite următoarele:

– este lipsit de sonoritate;

– se realizează sub formă de cuvinte și propoziții prescurtate, eliptice, pe care omul nu le ,,rostește” niciodată complet ;

– apare pe baza și după asimilarea limbajului oral, sonor.

Trebuie să subliniem că asimilarea compoziției sonore a cuvintelor reprezintă un moment important în dezvoltarea limbajului la vârsta preșcolară. Pe de altă parte, perceperea auditivă a fiecărui sunet din cuvânt, diferențierea de celelalte sunete, analiza compoziției fonetice a cuvintelor oferă premisele necesare pentru învățarea citit – scrisului în școală.

„Obiectivele cadru sunt urmărite de educatoare de-a lungul intregii perioade a preșcolarității și constituie repere ale activităților de aducarea limbajului”. În consecință, în procesul de îndrumare a educării limbajului la preșcolari, Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii le propune educatoarelor obiective cadru cum ar fi:

dezvoltarea exprimării orale, înțelegerea și utilizarea corectă a semnificației structurilor verbale orale;

educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere gramatical;

dezvoltarea creativității și expresivității limbajului oral.

„Studierea metodicii dezvoltării vorbirii impune elevului și educatoarei cunoașterea metodelor și a mijloacelor de învățământ și stimulează adaptarea acestora la specificul muncii de cultivare a limbajului în grădinița de copii. În principiul studierii metodicii dezvoltării vorbirii, în practica pedagogică preșcolarul își formează propria imagine despre personalitatea educatoarei care pe lângă creativitate și competență, trebuie să iubească și să respecte copilul, să-i ofere model de comportament inclusiv în ce privește folosirea limbii materne.”

2.2. Rolul jocului didactic în educarea limbajului la vârsta preșcolară

Numeroase studii și cercetări științifice au avut ca principal obiectiv analiza atât a limbajului în perioada vârstei preșcolare, cât și cea a jocului, ca mijloc de realizare al acestuia, prilej cu care au fost subliniate valențele lor formative pentru această vârstă. După primii trei ani de viață ai copilului, fiind sub influiența directă a mediului în care trăiește, precum și a educației din familie, se poate resimți o dezvoltare intensă a limbajului activ, ceea ce conduce, indubitabil, spre apariția de noi modalități de manifestare a activității cogitive a copilului, precum și o influiență reglatoare asupra conduitei sale față de tot ceea ce îl înconjoară.

Jocul reprezintă forma de activitate care îmbină latura distractivă cu sarcinile instructive, astfel, realizându-se în practica școlară dezideratul învățării prin joc. În această privință Ghiorghion E. spunea: „Este cunoscut că, în joc, copilul se exersează în ceea ce privește pronunția, îți îmbogățește și își activează vocabularul, învăță să facă unele generalizări care duc la precizarea conținutului noțional, însă nu în mod organizat. Datele cercetăriilor și observațiile psihologice arată că jocul însuși ca formă a „preînvățării” contribuie la dezvoltarea proceselor și însușirilor psihice, la dezvoltarea formelor de analiză și de sinteză verbală, la nivelul potențialului intelectual al fiecărei vârste, numai dacă devine activitate obligatorie (de tipul jocului didactic). Îmbinând elementele de învățare cu cele de joc și invers, copilul își îmbogățește sistematic cunoștințele și vocabularul. În îmbogățirea lexicului calea cea mai adecvată a verbalizării activității prezente și trecute, dar mai ales a însușirii cuvintelor în percepția obiectului, a acțiunilor naturale, a situației – cale oferită plenar de specificul jocurilor didactice.”

Prin jocul didactic se urmărește îmbogățirea și activizarea vocabularului copilului, avându-se în vedere păstrarea unei strânse legături cu extinderea sferei cognitive. Sarcina didactică, de care se leagă direct sensul principal al jocului și atracția copilului pentru el, apare sub forma unor probleme de recunoaștere, de denumire, de ghicire, de comparare, urmărind îmbogățirea și activizarea lexicului.

Vorbind despre rolul jocului didactic în îmbogățirea lexicului copilului la vârsta preșcolară, Tribon M. spunea: „valorificarea rolului formativ al jocului didactic privind îmbogățirea și activizarea lexicului nu este deloc ușoară, dat fiind specificul jocului la această vârstă, pe de o parte, și particularitățile de vârstă și individuale ale limbajului sub aspect lexical, pe de altă parte. După cum se știe, preșcolarii mici nu reușesc să desfășoare în mod independent jocul didactic. Sunt atrași de acțiunea ca atare a jocului, de situația lui nemijlocită. Impresiile concrete acționează mai puternic decât cuvântul educatoarei. Copiilor nu le este ușor să înțeleagă sarcina didactică, să realizeze acțiunile de joc, să respecte regulile. În ce privește dezvoltarea lexicului există mari diferențe individuale independente de mediu, de educație. Toate acestea ridică probleme de ordin psiho-pedagogic și metodic, atunci când se urmărește îmbogățirea și activizarea vocabularului la vârsta preșcolară, fără a uita că jocul trebuie să rămână tot joc, chiar dacă este didactic.”

Cadrul didactic, ca îndrumător principal al jocurilor utilizate în actul educativ, are marea responsabilitate de a face o selectare atentă a acestora, fără a se erija de la grija de a îmbina cu abiliate latura instructivă cu cea distractivă, raportându specificul jocului folosit la vocabularul posibil vârstei copiilor implicați, precum și la registrul psihologic lexicalal fiecăruia dintre ei. „sunt necesare corelarea jocului didactic cu conținutul informațional și lexical însușit în activitățile anterioare, în procesul comunicării cu cei din jur, precum și asigurarea condițiilor materiale optime pentru desfășurarea jocului. De măiestria cu care educatoarea știe să aplice teoria științifică despre joc și despre legitățile însușirii cuvintelor, să folosească creator indicațiile metodice și materialele auxiliare depinde de aportul jocului didactic la dezvoltarea vocabularului.”

Analizând din acest punct de vedere modalitățile de îndrumare ale jocului în vederea dezvoltării și educării vocabularului în perioada vârstei preșcolare, Ghiorghion E. distingea două direcții diametral opuse, care prezintă variante diferite, cu aplicații psiho-pedagogice, cu evoluții numeroase și cu perspective diferite:

1. Îndrumarea jocurilor de dezvoltarea vorbirii prin aplicarea, mai mult sau mai puțin selectivă, a indicațiilor metodice, a materialelor auxiliare; ignorarea recomandărilor de principii; promovarea practicii empirice.

2. Îndrumarea jocurilor de dezvoltarea vorbirii prin aplicarea creatoare a teoriei, a materialelor auxiliare, racordarea metodologiei jocului la particularitățile vârstei psihologice, la potențialul intelectual și lexical al copiilor, promovarea unei experiențe didactice pozitive în problema abordată.

În orice formă ar fi utilizat jocul, nu trebuie omis faptul că „pornind de la ideea că „exercițiul” este elementul constitutiv al jocului, prin care se stimulează dezvoltarea gândirii, educatoarea trece pe plan secundar elementele de joc care conferă activității ludice un caracter plăcut, facilitând rezolvarea sarcinii didactice.”

Se poate constata că datorită faptului că se dorește respectarea riguroasă a schemelor din materialele auxiliare folosite în actul educativ se omite faptul că de cele mai multe ori acestea au rol orientativ, putând fi aplicate adecvat cu potențialul intelectual al copiilor cărora se adresează, fără a fi neglijate particularitățile individuale privitoare la lexicul și vârsta copiilor. „Se uită faptul că jocul este eficient dacă sunt luate în considerare diferențele posibile între copiii de aceeași vârstă, privind nivelul de experiență (informație-formație) specificul fiecărei individualități la efort intelectual, capacitiatea de asimilare a cunoștințelor, de îmbogățire a vocabularului. În jocurile didactice de dezvoltare a vorbirii, recomandările metodice de principiu ne ajută numai dacă găsim o încadrare adecvată fiecărui caz particular. Acestea trebuie aplicate selectiv, întrucât copiii nu pot fi uniformizați, cu atât mai mult în dezvoltarea vocabularului, chiar dacă se întâmplă ca influențele să fie neindividualizate, nediferențiate.”

Un alt aspect care trebuie luat în seamă îl reprezintă capacitatea copilului de a parcurge nivele evolutive succesiv progresive în dezvoltarea limbajului sub aspect lexical. Despre aceasta Șchiopu U. spunea: „procesul însușirii lexicului se produce în fiecare caz în mod riguros individualizat, mai devreme sau mai târziu, mai accelerat sau mai încetinit, în dependență de o serie de condiții externe (mediu, educație) și interne. În această situație apare necesitatea de a cunoaște nivelul de dezvoltare a vocabularului și pornind de aici să programăm îmbogățirea și activizarea vorbirii în activitățile următoare.”.

Din cele prezentate anterior concluzia pedagogică este lesne de deprins. În jocurile didactice este absolut necesar ca problema intelectuală (sarcina didactică) să fie prezentată într-o formă atractivă, saturată de elemente de joc, care facilitează rezolvarea sarcinii didactice, stimulează vorbirea, trezește la copii dorința de a-și comunica gândurile, impresiile, de a se mai juca. Pe această cale, jocul devine o activitate irezistibilă, prin care copilul își dezvoltă vorbirea.

Jocurile didactice dețin un rol deosebit de important pentru dezvoltarea limbajului copiilor sub aspect lexical. Metodele de predare și fixare, precum și cele folosite pentru îmbogățirea și activizarea vocabularului trebuiesc atent selectate scopului urmărit. „Practica educației preșcolare desfășurată în condiții optime ne cere să aplicăm în mod creator măsurile prescrise de teoria pedagogică referitoare la jocurile didactice de dezvoltarea vorbirii. Nu în orice împrejurare aceste prescripții sunt valabile, dat fiind caracterul lor general. Acesta cu atât mai mult atunci când se urmărește îmbogățirea vocabularului.”

Cadrul didactic trebuie să aibă permanent în vedere pentru aplicarea metodologiei didactice atât factorii obiectivi, care țin în special de natura finalității, de logică și specificul activității activității desfășurate, dar și de factorii obiectivi: psihologia și nivelul grupei, particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor. „Valorificarea rolului formativ al jocurilor didactice de dezvoltare a vorbirii nu este posibiliă fără a conferi activităților ludice un caracter plăcut, atractiv. A face jocul eficient și atractiv înseamnă a satura conținutul cu imagini și reprezentări, emoții și sentimente, cu dorințe și năzuințe, cu fapte și acțiunim, a înlesni comunicarea vie dintre educatoare și copii.”

Copilul antrenat prin joc în activitățile didactice desfășurate, atunci când îi sunt cunoscute precis motivația și sarcinile jocului, nu va resimți starea de oboseală și nici nu va cunoaște starea de apatie, activitățile fiind desfășurate din plăcere, dornic de a se implica, fiind generată acea „plăcere funcțională” acționată prin joc, despre care vorbea Karl Buhlea. Din acest motiv Stoica C. spunea: „jocurile didactice fiind cea mai de bază metodă (dar și mijloc sau instrument) de educare a copiilor, cea mai la îndemână prin multitudinea tematică și de formă, și cea mai acceptată și mai agreată de copii, se poate mula pe fiecare obiectiv și conținut educațional, așa încât să faciliteze dobândirea de către copii a deprinderii de interrelaționare și a formării unei imagini de sine pozitive.”

Pentru a sublinia rolul deosebit de important pe care îl are jocul didactic în dezvoltarea gândirii și a comunicării preșcolarilor, propunem spre analiză următoarele direcții:

dezvoltarea comunicării orale (jocurile cu întrebări și răspunsuri, în care sunt implicați frecvent pentru răspuns copiii cu deficiențe (în comunicare, limbaj etc.); pentru cei cu tulburări de vorbire (dislalie, rotacism etc.) se aplică jocuri didactice cu exersare și corectare a pronunției; jocuri de creație – atât creație verbală, cât și artistico-plastică, în care se vor implica mai mult copiii cu rețineri în comunicare prin să exprime ceea ce au desenat (pictat, modelat) ei, dar să încerce să exprime și ceea ce deduc din realizările colegilor lor);

dezvoltarea expresivității (jocuri prin care se insistă pe deprinderea asocierii conținutului cu intonația, pe accentuarea și nuanțarea corespunzătoare a vocii, arătând, de exemplu, prin jocul „Ce vreau să spun?” că o propoziție exprimată cu aceleași cuvinte poate avea înțelesuri diferite în funcție de cele expuse);

dezvoltarea comunicării gestuale, pentru care oferim ca exemplu jocul „Mima” în care se pornește de la exprimarea gestică a unui singur cuvânt (substantiv) și se ajunge la exprimarea propoziției întregi: „Ce sunt eu?” – pe meserii (pianist, polițist, doctor, tăietor de lemne, dactilograf etc.), pe fenomene ale naturii (ploaie, vânt, iarnă, mare, copac etc), pe ființe (pisică, bătrân, cerșetor, prot etc.);

dezvoltarea evaluării și estimării personale, pentru care se poate aplica jocul „Să ne cunoaștem” în care fiecare copil este rugat să-și facă o descriere, atât fizică (corporală), cât și comportamentală sau caracterială, apoi, anumiți copii, în special cei mai timizi sau mai retrași sunt numiți să facă descrieri ale colegilor lor. De notat este că aceste (auto)aprecieri sau (auto)evaluări se notează pe fișe, iar analiza acestora arată diferențele de percepție asupra fiecărui subiect în parte, sau exact ce anume trebuie – în opinia fiecăruia – să fie corectat.

dezvoltarea gândirii, pentru care se pot utiliza jocuri precum „Să ajutăm pisica să-și găsească puii” (labirint) era urmat de discuții libere pe tema „Ce știu despre pisică?”, „Ce povești, povestiri, poezii sau cântece cunoaștem despre pisică?”, etc. „Pentru dezvoltarea gândirii, pe lângă jocurile care servesc și dezvoltările verbale, se aplică jocuri matematice și logice, insistând pe desfășurarea celor care solicită atenția și concentrarea. Se includ aici jocuri distractive și recreative de tipul puzzle și labirint, în mod particular legând soluționarea lor de analiza cunoștințelor în privința personajelor pe care la figurează”.

În întregul proces de educare a limbajului la vârsta preșcolară se urmărește:

formarea deprinderilor de vorbire corectă (sub aspect fonetic, lexical, gramatical, coerentă și expresivă);

îmbogățirea și activizarea limbajului și a gândirii, dezvoltarea limbajului monologat și dialogat, însușirea simbolurilor verbale cu caracter generalizator, în funcție de particularitățile de vârstă;

formarea deprinderii de exprimare adecvată a gândurilor, ceea ce contribuie la pregătirea lor pentru activitatea instructiv-educativă din școală;

trecerea treptată de la limbajul concret – situativ la limbajul contextual, pe măsură ce copilul depășește limitele experienței senzoriale, însușirea treptată a structurii gramaticale a limbii materne în practica vorbirii, îmbogățirea vocabularului în condițiile comunicării continue cu persoanele din jur;

prevenirea și corectarea defectelor de pronunție, în cadrul muncii individuale, cu grupuri mici de copii, precum și în cadrul activității de dezvoltare a limbajului cu întreaga grupă de copii.

Cel mai eficient mijloc de realizare a acestor sarcini îl constituie jocul didactic. Jocurile didactice pot fi folosite atât pentru consolidarea și precizarea cunoștințelor, cât și pentru verificarea și sistematizarea lor, pentru deprinderea unei pronunții corecte, pentru îmbogățirea sau consolidarea vocabularului, pentru formarea vorbirii corecte și coerente.

Jocurile didactice destinate dezvoltării limbajului contribuie, în mare măsură, la dezvoltarea acuității auditive a auzului fonematic. Ele solicită perceperea corectă a sunetelor, descifrarea compoziției sonore sau semnalarea prezenței sau absenței unui anumit sunet într-un cuvânt. Asemenea sarcini pot fi înfăptuite prin jocurile: „Cine face așa?”, „Ce se aude?”, „Repetă ce spun eu”, „Cu ce sunet începe cuvântul (Ștafeta)?” etc. În astfel de jocuri s-au introdus mai întâi sunetele a căror pronunție poate fi prelungită, cum este cazul vocalelor sau unele consoane ca: s, r, j, z, ș. Aceste sunete sunt introduse în exclamații ca: „Aaaa”, „Uuuu”, „Oooo” etc., fie prin onomatopee ca: sss, vâjjjj, bâzzzz, fâșșșș etc.

Dezvoltarea auzului fonematic este strâns legată, și de sarcina deosebit de importantă privind corectarea defectelor de vorbire, întrucât cauza principală a acestor defecte o constituie tocmai slaba dezvoltare a auzului fonematic. În acest sens, jocurile enumerate pot aduce o contribuție de seamă nu numai la perceperea clară și corectă a sunetelor corespunzătoare, ci și pentru corectarea pronunției defectuoasă acestora, solicitând copiilor audierea lor cu atenție și reproducerea lor corectă.

O altă sarcină pe care o îndeplinesc jocurile didactice destinate educării limbajului se referă la clarificarea și precizarea unor noțiuni, sarcină ce se realizează concomitent cu cele care se referă la îmbogățirea vocabularului și activizarea lui.

În scopul îmbogățirii vocabularului copiilor cu substantive proprii, care să denumească numele lor, al fraților, al părinților, al educatoarelor (la grupele mici și mijlocii), apoi la grupa mare, nume de localități importante din județ, din țară, ale unor forme de relief sau obiective socio-economice cunoscute de copii, numele țării, ale unor personalități istorice, se pot organiza și desfășura diverse jocuri didactice cum ar fi: „La cine s-a oprit jucăria? (Cine a primit mingea ?)” utilizat pentru recunoașterea și denumirea membrilor grupei din care fac parte.

Cele mai multe jocuri didactice sunt destinate îmbogățirii lexicului copiilor cu substantive comune ce denumesc: obiecte și fenomene percepute direct în natura înconjurătoare și în viața socială, nume de obiecte necesare în viață și activitatea lor, principalele încăperi cu obiectele necesare, părțile componente ale corpului, obiecte de igienă personală, îmbrăcăminte, încălțăminte, alimente, mijloace de locomoție, anotimpurile și fenomenele specifice lor, animale domestice și sălbatice, plante cunoscute și unele părți componente ale acestora, unele aspecte ale muncii, ale vieții sociale desfășurate de părinții lor.

La grupa mare se acordă prioritate cuvintelor care exprimă aspecte comportamentale, stări afective, relații sociale și noțiuni cu un grad mai mare de generalizare, trăsături de caracter, norme de comportare, sentimente etc.

De asemenea, la grupa mică se pot organiza jocuri didactice diverse prin care se urmăresc:

identificarea și denumirea obiectului de îmbrăcăminte, corespunzător acțiunii efectuate de educatoare (jocuri precum: „Cu ce se îmbracă păpușa?” sau „Să facem valiza păpușii”);

recunoașterea și denumirea corectă a părților corpului omenesc, executarea unor acțiuni specifice (jocul „Spune ce face copilul?”),

recunoașterea și denumirea unor obiecte de veselă, alegerea lor în raport de utilitate (jocul „Să servim musafirii” sau jocul „Să primim musafiri”),

recunoașterea și denumirea jucăriilor (jocuri precum: „Sacul lui Moș Crăciun”, „Cu ce mă joc”, „De-a magazinul de jucării”),

denumirea unor profesii, materiale, unelte, produse ale muncii (jocul „Stop”),

denumirea unor mijloace de transport și a mediului de deplasare (jocul „Cu ce plecăm în excursie?” sau jocul „Să călătorim”),

denumirea unor fructe, legume, alimente (jocuri precum: „Ghicește ce a cumpărat mama” sau „Cu ce ne hrănim?”),

denumirea diferitelor animale, a hranei lor (jocul „Ghici ce se potrivește fiecărui animal”).

Toate cunoștințele de limbă sunt date într-o organizare concentric – cantitativă, adăugându-se pe niveluri de vârstă, componente ale aceleiași probleme abordate la grupele următoare, se reiau și se aprofundează într-o prezentare concentric superioară, prin sporirea gradului de generalizare și abstractizare a cunoștințelor, fiecare parte de vorbire este reluată și însoțită de precizări și recomandări clare cu privire la cunoștințele și jocurile care se recomandă, pe grupe de vârstă.

Dar jocul didactic contribuie la îmbogățirea lexicului copiilor preșcolari și cu diferite adjective; la grupa mică accentul cade pe însușiri privind culoarea (roșu, galben, albastru, alb, negru), pe raporturi dimensionale (mare, mică); însușiri gustative (dulce, acru), olfactive, termice sau anumite calități morale (leneș, harnic, mincinos).

La grupa mijlocie se are în vedere îmbogățirea vocabularului cu adjective și adverbe care se referă la însușiri privind culoarea, raporturi dimensionale, raporturi cantitative, trăsături de caracter, însușiri gustative, olfactive, termice.

La jocurile didactice, se are în vedere formarea deprinderii de a folosi corect gradele de comparație pozitiv și comparativ ale adjectivelor, formulând propoziții scurte în urma sesizării relațiilor ce se pot stabili între două obiecte „Cum este?”.

Jocurile didactice ce se organizează la grupele mari și pregătitoare au sarcini didactice mai complicate:

recunoașterea și denumirea diferitelor culori și nuanțe, raportarea acestora la obiecte cunoscute („Ce culoare se potrivește?”),

descoperirea numelui colegului după descrierea unor însușiri fizice și morale („Cunoști copiii din grupa ta?” sau “Ciobanul și mielul”),

recunoașterea unor personaje din poveștile cunoscute, precizând trăsăturile fizice și morale ale acestora („Traista cu povești”).

Jocurile didactice contribuie din plin la îmbogățirea lexicului sub aspectul achiziționării de noi cuvinte, al consolidării și activizării lor, sarcină deosebit de importanță la această vârstă a marilor acumulări. Se pot organiza diferite focuri care pot să opereze cu diferite antonime, știut faptul că preșcolarul își precizează mai ușor sensurile cuvintelor pe care le diferențiază prin contrast „Răspunde repede și bine” (precizarea și activizarea vocabularului cu unele cuvinte – adjective – substantive – cu sens contrar, găsirea antonimelor unor cuvinte, formularea unor propoziții cu acestea).

Pentru precizarea sensului unor cuvinte – omonime, se pot desfășura diferite jocuri cum ar fi: „Ascultați ce se spune la radio”, (se denumesc obiectele expuse și se alcătuiesc propoziții cu ele (toc; broască; cocoș; cățel; ochi etc.).

Îmbogățirea vocabularului cu cuvinte sinonime se poate realiza cu mare eficiență tot prin intermediul jocului didactic: „Cum este?” (expunerea unor scurte povești despre anumite animale cunoscute prin observarea directă, și din povești, fabule, în care să se folosească în fraze succesive diferite sinonime: vulpe hoață, șireată, vicleană, precizând sensul lipsit de sinceritate.

Știind că numărul sinonimelor ca și al cuvintelor polisemantice în limba română este foarte mare și sunt mai greu sesizabile la vârsta preșcolară, este necesar un bogat material concret, intuitiv în desfășurarea unor astfel de jocuri didactice.

În ceea ce privește folosirea corectă a pronumelui, la grupa mică sunt recomandate jocuri – exerciții destinate pronumelui personal și a celui de politețe: „Cine a primit mingea?” (înlocuirea numelui colegului din grupă și al educatoarei cu pronumele personale și de politețe).

La grupa mijlocie se adaugă însușirea pronumelor posesive și a celor demonstrative. Jocul didactic „La cine se află stegulețul?” contribuie la formarea deprinderii copiilor de a folosi corect diferitele pronume personale și demonstrative în funcție de relațiile ce se stabilesc între membrii jocului, aceștia nu au voie să folosească numele copilului care oferă jucării, ci să-l desemneze folosind pronumele personal sau demonstrativ corespunzător.

La grupa mare se completează pronumele demonstrativ „celălalt, cealaltă” și se recomandă folosirea unor pronume relativ-interogative: care, cine ce și nehotărâte: cineva, ceva, unul altul, fiecare, oricine.

Prin anumite jocuri didactice se urmărește îmbogățirea vocabularului cu numerale cardinale și ordinale; la grupa mică se însușesc numeralele cardinale: unu, doi, trei și ordinale corespunzătoare: primul, al doilea, al treilea.

La grupele mare și pregătitoare copii se familiarizează și cu numeralele distributive: câte doi, câte zece, în cadrul jocurilor didactice utilizându-se și versuri care au un accentuat caracter ludic, fiind atractive prin umorul lor, prin ritmicitate și muzicalitate.

Jocul didactic contribuie și la îmbogățirea vocabularului cu cuvinte ce denumesc acțiuni (verbe): la grupa mică accentul cade pe acțiunile copilului în familie, pe stradă, pe acțiunile adultului și ale animalelor cunoscute. Astfel jocul didactic „Cine este și ce face?” pune accent pe activizarea vocabularului cu cuvinte ce denumesc ființe cunoscute și acțiunile acestora („câinele latră, câinele roade un os, câinele mușcă, câinele fuge, stă la pândă”).

La grupa mijlocie se continuă procesul de îmbogățire și activizare a vocabularului copiilor cu verbe care denumesc atribuții ale membrilor familiei, ale altor adulți, iar al grupa mare elementul de noutate este legat de denumirea efectelor unor fenomene ale naturii („Găsește cuvântul potrivit”).

Anumite jocuri didactice contribuie la îmbogățirea vocabularului copiilor cu cuvinte – adverbe referitoare la locul unde se petrece acțiunea, la timpul când se desfășoară și la modul cum aceasta se realizează.

Exercițiile de vorbire rațional dozate judicios îmbinate cu elemente de joc, contribuie din plin la îmbogățirea vocabularului, dar și la realizarea corectă a acordului între diferite părți de vorbire, exprimarea corectă a gradelor de comparație, folosirea corectă a timpului verbelor.

Jocul didactic contribuie atât la educarea vocabularului copilului la vârsta preșcolară, cât și la activizarea și exersarea lui, precum și la însușirea unei exprimări clare, coerente, corecte din punct de vedere gramatical, la cultivarea independenței în vorbire și stimularea creativității în exprimarea orală.

„Orice proces de însușire a unor cunoștințe (receptare și fixare) activează o serie de procese psihice (atenție, memorie, gândire etc.) fără de care însăși însușirea n-ar putea avea loc. Totuși, aceste variate procese psihice se pot dezvolta, într-o măsură mult mai mare și într-un ritm mult mai rapid, dacă se folosesc mijloacele care li se adresează în mod special sau activitățile în care se cere atenția să fie îndreptată cu precădere asupra lor. Activitățile care se pretează în cea mai mare măsură la atingerea acestui scop sunt jocurile, în general și cele didactice, în special. În jocurile didactice pot fi întrunite aspectul cognitiv, cu cel formativ – în doze foarte variate – ceea ce dă educatoarei posibilitatea să acorde după dorință prioritate fie unui aspect, fie celuilalt sau să le îmbine în proporții oarecum egale. Ele mai prezintă avantajul că se pot adresa – în funvție de necesități – unui copil, unui grup de copii sau unei grupe întregi din grădiniță, că pot fi folosite în etapa activităților alese sau în aceea a activităților obligatorii.”

În concluzie, prin jocul didactic se asigură înțelegerea, fixarea sau repetarea anumitor cunoștințe în mod plăcut, fără ca interesul celor care comunică să scadă. Jocul se constituie ca activitate fundamentală la vârsta preșcolară motiv ce l-a determinat pe Jean Piaget să denumească jocul ca fiind un anumit tip de activitate, înțeleasă ca un exercițiu funcțional.

2.3. Tulburări de vorbire la vârsta preșcolară

Pe lângă particularitățile firești, în dezvoltarea vorbirii preșcolarilor și școlarilor mici pot să apară unele tulburări de vorbire care au tendința să se stabilizeze sau chiar să se agraveze. „Aceste tulburări se numesc defecte de vorbire și ele pot apărea, în principal, datorită unor deprinderi greșite de vorbire cauzate sau susținute de o educație lacunară sau incompetentă, dar și datorită unor particularități ale aparatului fonator, ale analizatorului verbomotor și analizatorului auditiv de care depinde pronunția corectă”.

Datorită importanței limbajului în structurarea și desfășurarea proceselor cognitive, orice afectare a acestuia ar putea avea efecte și asupra calității operațiilor gândirii, relațiilor cu ceilalți și structurării personalității copilului.

“Prin tulburările limbajului înțelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă.” (M. Guțu, 1975)

Pentru clasificarea tulburărilor de limbaj pot fi invocate mai multe criterii. E. Verza face o clasificare a tulburărilor de limbaj prin raportare simultană la criteriile anatomo-fiziologic, etiologic, lingvistic și psihologic. Astfel, au fost identificate următoarele categorii de tulburări:

tulburări de pronunție: dislalia, rinolalia și dizartria;

tulburări de ritm și fluență a vorbirii: bâlbâiala, tahilalia, bradilalia, logonevroza, aftongia și tulburări pe bază de coree;

tulburări de voce: afonia, distonia și fonastenia;

tulburări ale limbajului citit-scris: disfexia-alexia și disgrafia-agrafia;

tulburări polimorfe: afazia și alalia;

tulburări de dezvoltare a limbajului: mutismul psihogen, electiv sau voluntar și întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.

Cele mai răspândite dintre aceste tulburări sunt cele de pronunție (dislalia și rinolalia), tulburările de ritm și fluența vorbirii (bâlbâiala și bradilalia), tulburări ale limbajului citit – scris (dislexii, disgrafii), tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul electiv sau voluntar).

Dislalia este o tulburare de pronunție ce constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau a mai multor sunete izolate sau în combinații fluente în timpul vorbirii și care se manifestă prin omiterea, substituirea sau denaturarea anumitor sunete în vorbirea spontană și cea reprodusă. Din punct de vedere etimologic, numele acestei afecțiune de vorbire provine din grecescul „dys”, care înseamnă greu, dificil și „lalein”, care înseamnă a vorbi. Această tulburare de pronunție se manifestă sub diferite aspecte, dintre care le preyentăm pe cele mai întâlnite:

omiterea unor sunete: s, z, ș, j. Neputând fi pronunțate, acestea se omit complet sau sunt pronunțate doar în combinație cu vocalele.

substituire (înlocuirea unor sunete):

inlocuirea siflantelor cu șuierătoarele: ș – j: jece pentru zece;

înlocuirea șuierătoarelor cu siflantele: s – ș: sase pentru șase;

înlocuirea africatelor între ele: ce, ci cu ț: ținți pentru cinci;

înlocuirea siflantelor și șuierătoarelor cu africatele: ț – ș: țase pentru șase.

„După cum arată E. Boșcaiu în „Prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire în grădinița de copii”, de obicei „la dislalici sunt afectate consoanele și, foarte rar vocalele deoarece acestea au un mod de articulare mai simplu”.”

Rinonalia sau nazalizarea este o alterare patologică a vocii provocată de vegetațiile de polipi ce duc la tulburări de articulație, deteriorări ale sunetelor (m-n ).

Aceste greșeli de pronunție sau de vorbire nu au un caracter fiziologic, se înscriu în limitele normalului și pot fi ușor corectate.

Bâlbâiala, afectând ritmul și fluența vorbirii este mai mult decât un defect de vorbire, este o tulburare de comunicare. Este una din diferențele care poate afecta grav nu numai vorbirea, comunicarea, ci întreaga personalitate a copilului.

S-a impus părerea că bâlbâiala apare, de obicei, la 4-5 ani, odată cu dezvoltarea limbajului propozițional sau odată cu intrarea copilului în școală, când au loc mutații importante în activitatea nervoasă a acestuia. Emil Verza în „Manualul de psihopedagogie specială” consemnează trei forme de bâlbâială: clonică, tonică și mixtă. „În bâlbâiala clonică apar întreruperi ale fluenței vorbirii, determinate de prelungirea sau repetarea unor sunete și silabe. În forma tonică se produce un blocaj la nivelul primului cuvânt din propoziție, prin prezența unui spasm articulatoriu ce poate dura mai mult sau mai puțin, în funcție de gravitatea acestuia. Forma mixtă este cea mai complexă deoarece sunt prezentate caracteristicile primelor două.”

În unele cazuri bâlbâiala poate să dispară de la sine, dar, de obicei, datorită unor condiții de mediu nefavorabile și a unor greșeli educative, copilul devine conștient de defectul său și bâlbâiala se agravează, putând deveni chiar o boală a întregii personalități cu repercursiuni asupra comportamentului: devine suspicios, negativist, neîncrezător, anxios.

Prin intervenția timpurie în înlăturarea cauzelor predispozante și declanșatoare, prin crearea unor condiții speciale de revenire la vorbirea normală, se înlătură definitiv bâlbâiala.

Mai sunt și alte tulburări de ritm și fluență ca tahilalia (vorbirea într-un tempo rapid) și bradilalia (vorbirea într-un tempo rar).

„Tulburările de dezvoltare a limbajului mutismul efectiv sau voluntar se manifestă printr-un refuz temporar de a comunica cu anumite persoane. Boala este determinată de traume psihice puternice și eventual repetată pe un fond de mare sensibilitate afectivă.”

Printr-un comportament de apopiere și încredere această tulburare poate dispărea.

„Vorbirea pe inspirație. Preșcolarii vorbesc pe inspirație la recitări, povestiri și chiar în vorbirea spontană. Aceasta se datorează unei capacități respiratorii insuficiente, unui ritm dereglat de respirație, precum și unei imaturități psihomotrice.”

Se corectează cu timpul prin repetarea unor versuri, povestiri insistând să nu se vorbească când inspiră. Inhibițiile în vorbire se pot datora unor cauze hiperemotive, încăpățânării sau unei deprinderi greșite de conduită verbală.

„Tulburările limbajului, citit-scrisului, dislexiile și disgrafiile constau în confuziile pe care preșcolarii le fac între fenomenele asemănătoare acustic, literele și grafemele lor, în inversiuni, adăugiri și omisiuni ale acestora.”

Tulburările de articulație sau de pronunție se întâlnesc frecvent atât la preșcolari cât și la școlarii mici, esențial este ca educatoarea să desfășoare o activitate sistematică, cu îndrumarea medicului logoped, atunci când tulburările de limbaj sunt de natură organică, pentru corectarea acestora, pentru evitarea transformării acestora în deprinderi greșite greu de eliminat mai târziu.

În activitatea de corectare a tulburărilor de vorbire se disting trei etape:

a) Etapa de depistare și cunoaștere a tulburărilor de vorbire presupune ca educatoarea să-și întocmească o evidență clară a copiilor cu dificultăți de vorbire, să întocmească la început de an școlar, o fișă pentru fiecare copil, în care se consemnează datele rezultate din examinarea limbajului, progresele obținute pe parcursul anului școlar. La început, se va urmări modul de pronunție a sunetelor din punct de vedere al emiterii (s, j, z, ț, t, ș, ce, ci) pronunțate cu limba așezată între dinți. Se va acționa pe linia formării și consolidării unor deprinderi articulatorii, pe educarea respirației și a echilibrului dintre expirație și inspirație, pe dezvoltarea auzului fonematic, a mișcărilor fonoarticulatorii.

Pentru prevenirea și înlăturarea tulburărilor de vorbire constatate se pot folosi exerciții cum sunt: jocurile în aer liber, expirarea și inspirarea alternativă pe gură și pe nas, jocuri de ghicire a vocii celor care strigă, imitarea onomatopeelor specifice unor animale, recitarea unor poezii ritmice, identificarea și diferențierea cuvintelor sinonime și paronime, folosirea unor exerciții pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii.

Constatările din etapa depistării se înregistrează în fișa de observație a copilului, la rubrica „observații asupra dezvoltării limbajului”, cu referiri asupra sunetelor incorecte, la poziția limbii în timpul pronunției, la conformația maxilarelor, a dentiției, la cursivitatea vorbirii.

b) Etapa de formare, fixare și consolidare a unor deprinderi articulatorii corecte se caracterizează prin formarea unor deprinderi de respirație corectă, dezvoltarea capacității toracice și pulmonare, realizarea unei mobilități sporite a organelor articulatorii, dezvoltarea auzului fonematic.

c) Etapa de muncă individuală sau colectivă pentru corectare, fixare și consolidarea deprinderii de emitere a sunetelor și cere multă răbdare și întelegere. Timpul de corectare poate varia de la un copil la altul, în funcție de gradul de dificultate și de receptivitate a copilului.

“Necesitatea urmăririi consecvente a corectitudinii exprimării verbale a copiilor este determinată de factori multipli. Argumentele de ordin psihologic scot în evidență faptul că vârsta preșcolară mică este etapa hotărâtoare în însușirea corectă a vorbirii, datorită modificărilor de ordin cantitativ și calitativ care vizează însușirea pronunției corecte a tuturor fonemelor, constituirea lexicului de baza, apariția limbajului interior, diversificarea formelor de comunicare, intensificarea funcțiilor cognitive ale limbajului, asimilarea în practica de zi cu zi a structurii gramaticale”.

2.4. Rolul jocului didactic în înlăturarea tulburărilor de vorbire la vârsta preșcolară

Vârsta preșcolară are o deosebită importanță în dezvoltarea limbajului și în ridicarea gândirii pe trepte mai înalte de generalizare și de abstractizare. La această vârstă copilul începe să depășească faza limbajului situativ, desprinzându-se de influența momentului prezent și-și dezvoltă din ce în ce mai mult capacitatea de a folosi limbajul contextual, intensificându-se funcția intelectuală a limbajului care constă în planificarea mintală și reglarea activităților practice.

Odată cu asimilarea fondului lexical, copilul își însușește și semnificația cuvintelor. El nu învață regulile gramaticale, nu cunoaște definiții, nu știe ce este substantivul, verbul, adjectivul, declinarea sau alte denumiri, dar respectă în vorbire aceste reguli, pentru că are în jur modelul de vorbire, este antrenat să le cunoască prin jocuri și exerciții, este corectat atunci când greșește.Tocmai de aceea modelul de vorbire trebuie să fie corect, iar adultul trebuie să aibă o exprimare îngrijită, să respecte regulile gramaticale după care este structurată vorbirea.

Unul din obiectivele majore ale învățământului preșcolar îl constituie omogenizarea relativă a dezvoltării limbajului copiilor, în așa fel încât la intrarea lor în școală, copiii să posede noțiunile strict necesare însușirii cunoștințelor de bază prevăzute în programa școlară, îndeosebi pentru însușirea citit-scrisului.

Un mijloc adecvat particularităților de vârstă ale preșcolarului, util în realizarea dezvoltării vorbirii, este jocul didactic.Prin intermediul lui se consolidează, fixează și se activizează vocabularul care contribuie la perceperea structurii limbii române.

Eficiența jocurilor didactice de educare a limbajului depinde însă de modul în care educatoarea știe să le selecționeze în raport cu particularitățile concrete ale grupei. Aceasta presupune o foarte bună cunoaștere a copiilor, sub raportul nivelului atins de dezvoltare a limbajului, precum și sub aspectul defectelor de vorbire, ca în funcție de aceste realități să se acționeze în vederea prevenirii și a corectării acestora.

În organizarea și în desfășurarea acestor jocuri, educatoarea are adesea posibilitatea să depisteze cu mai multă ușurință defectele de vorbire ale copiilor, deoarece în cadrul jocului aceștia se manifestă liberi, nestingheriți, fără rezervele determinate uneori de intervenția directă a educatoarei.

Dată fiind vârsta, îndreptarea greșelilor nu poate fi concepută rigid, ca o reproducere repetată a unor cuvinte, silabe, sunete, până la corecta lor executare. Una din modalitățile cele mai recomandate este aceea a includerii exercițiului, oricare ar fi el, într-un joc antrenant cu un conținut inteligibil, corect.

Exerciții care pot fi desfășurate la începutul fiecărui joc:

1) Gimnastica facială:

a) umflarea și retragerea simultană a obrajilor;

b) imitarea surâsului, pentru obținerea unei deschideri transversale a gurii;

c) imitarea sărutului;

d) închiderea și deschiderea alternativă a gurii;

e) vibrarea surdă a buzelor.

2) Gimnastica linguală:

a) ridicarea și coborârea limbii în cavitatea bucală;

b) ascuțirea limbii, în afara cavității bucale;

c) așezarea limbii între buze , în formă plată;

d) mișcări de lateralitate a limbii;

e) mișcări de formare a șanțului lingual, prin ridicarea marginilor laterale ale limbii;

f) mișcări de proiectare a limbii în afara cavității bucale;

g) pronunțarea ritmică a sunetelor.

Deosebit de eficiente sunt exercițiile de imitare a sunetelor din natură (onomatopeele).Găsim în jurul nostru o mare varietate de sunete care ne pot fi utile în activitatea noastră la clasă, în scopul prevenirii și a corectării eventualelor deficiențe de vorbire , pe care le întâlnim la copii noștri.

Jocurile didactice destinate dezvoltării vorbirii contribuie, în mare măsură, la dezvoltarea acuității auditive a auzului fonematic.Ele solicită perceperea corectă a sunetelor, descifrarea compoziției sonore sau semnalarea prezenței sau absenței unui anumit sunet într-un cuvânt. Dezvoltarea auzului fonematic este strâns legată de sarcina deosebit de importantă privind corectarea defectelor de vorbire.Jocurile didactice își aduc contribuția nu numai la perceperea clară și corectă a sunetelor corespunzătoare ci și la corectarea pronunției defectuoase a acestora, solicitând copiilor audierea lor cu atenție și reproducerea lor corectă.

Jocul „Spune cum face”

Scopul jocului: exersarea pronunțării corecte a unor consoane ca: r, c, g, s, ș, z aflate în diferite părți ale cuvântului (început, mijloc, sfârșit), activizarea vocabularului cu cuvinte care desemnează animale cunoscute de copii, dezvoltarea capacității de a face legături simple între glas, mișcare și animalul respectiv.

Sarcina didactică: recunoașterea animalelor și reproducerea onomatopeelor corespunzătoare glasului acestora.

Regulile jocului: la primirea jucăriei sau a imaginii, copilul trebuie să imite glasul animalului respectiv, iar ceilalți copii să-l recunoască și să-l denumească. La semnalul dat, toți copiii sau un grup limitat, imită glasul animalului și execută mișcări corespunzătoare acestuia.

Material didactic: animale – jucării sau imagini reprezentând câinele, pisica, oaia, calul, găina, cocoșul, rața, gâsca, vrabia, albina, etc.

Indicații pentru organizarea și desfășurarea jocului

Materialul necesar jocului va fi acoperit sau introdus într-un săculeț (coșuleț) pentru a crea surpriza la prezentare și a da posibilitatea să se perceapă pe rând fiecare animal al cărui glas va trebui imitat. Copiii vor fi așezați pe scăunele în jurul mesei cu materialul de joc.

În desfășurarea jocului, se va asigura o anumită succesiune în prezentarea imaginilor sau jucăriilor, începând cu cele ale căror glas este mai ușor de pronunțat (pisica) și terminând cu cele a căror glas (onomatopee) prezintă oarecare dificultate în reproducere (albina, cocoșul). Se va urmări sistematic ca reproducerea să se facă la început individual, apoi se trece la pronunțarea în grupuri mici sau cu întreg colectivul și în cele din urmă în mod individual cu copiii care întâmpină dificultăți în pronunțarea unor sunete.

În complicarea jocului se modifică ordinea acțiunilor. Copiii ascultă onomatopeea (reprodusă de educatoare, înregistrată), apoi aleg animalul al cărui glas l-au auzit și-l reproduc individual sau în colectiv, după cum li se cere.

Variante:

Copiii stau la mesele aranjate în careu deschis, Pe masa educatoarei sunt dispuse jucăriile reprezentând animale cunoscute de copii. Aceștia le denumesc pe rând și reproduc onomatopeea.

În timp ce copiii stau cu capul pe măsuțe, fără a avea voie să privească, educatoarea așază un animal-jucărie în dreptul unui copil. La semnalul educatoarei: „Spune cum face!” copiii se uită în fața lor. Cel care a primit jucăria reproduce onomatopeea corespunzătoare denumind totodată animalul. De exemplu: „pisica face miau”. Ceilalți copii imită acțiunile caracteristice animalului și repetă sunetele corespunzătoare.

În aceeași formație, jocul se poate desfășura și sub altă formă. Copilul chemat la masa educatoarei ia o jucărie și o duce în dreptul unui copil ales de el. Acesta răspunde la întrebarea „Cine este și cum face?” De exemplu: „Acesta este un urs. El face mor, mor, mor”.

Jocul se poate desfășura și fără material intuitiv. Educatoarea începe să spună o propoziție despre animale, iar copilul care a primit mingea trebuie să completeze propoziția cu onomatopeea corespunzătoare.

Cocoșul strigă ………(cucurigu)

Găina cântă……….…(cot-co-dac)

Cioara face……..……(cra,cra,cra)

Jocul didactic prezentat se poate introduce cu success la toate grupele, indiferent de vârstă, inclusiv la clasa I, mai ales în perioada preabecedară.

Introducerea jocului în structura activității constituie un mijloc de prevenire a oboselii și chiar la înlăturarea acesteia, cunoscută fiind capacita- tea redusă de efort a preșcolarilor.

La grupa mare, copiii respectă regulile și sarcinile didactice, deși acestea sunt uneori complexe și impuse de educatoare. La această vârstă jocurile cer o mai mare concentrare, copiii conștientizând sarcina, dar nu neglijând aspectul distractiv.

Jocurile didactice constituie una dintre cele mai plăcute forme de muncă cu preșcolarii, întrucât asigură, totodată o participare activă, atractivă și deconectantă.

Pentru familiarizarea copiilor cu componența silabică a unor cuvinte din două silabe – cu sarcina de a reconstitui imaginile din două jumătăți am ales spre exemplificare jocul didactic. „Jocul silabelor”

Scopul jocului: formarea deprinderii de a găsi cuvinte care să înceapă cu o silabă dată, precum și de a despărți cuvintele din cuprinsul unei propoziții în silabe; perfecționarea capacității de analiză și sinteză fonetică, a capacității de a efectua rapid asociații; exersarea pronunțării corecte a unor sunete.

Sarcina didactică: să completeze silaba dată cu alte silabe pentru a obține un cuvânt; să alcătuiască propoziții cu cuvântul dat și să despartă în silabe toate cuvintele din propoziție, menționând numărul silabelor din fiecare cuvânt spus.

Regulile jocului: copilul indicat prin intermediul unei baghete va pronunța silaba enunțată de educatoare și o va completa construind un cuvânt. Copiii vor căuta alte cuvinte care să aibă în cuprinsul lor aceeași silabă și se vor anunța să le spună.

Material didactic: ilustrații care să sugereze copiilor diferite cuvinte cu silabe frecvent folosite în vorbire, de exemplu:

1)casă, cană, cadă

masă, mazăre, mamă, macara

tavă, taburet, taraf, taxi

măgar, măceș, mălai, mănușă, mătură, mătase

ladă, lamă, lacăt, labă

2)Cuvinte care conțin 2-3 consoane consecutive:

capră, castană, castel, carte, castravete

creion, cretă, crap, parc, porc, palme, scrisoare, stropitoare

Fișă de evaluare, creioane(buline)

Indicații pentru organizarea și desfășurarea jocului

Copiii vor sta pe scăunele în cerc, lasând doar un loc pentru educatoare. Aceasta organizează în introducere câteva exerciții de analiză a structurii unor cuvinte cunoscute, pentru a familiariza copiii cu noțiunea de silabă. După ce educatoarea va da exemple, copiii pot asocia pronunțarea silabelor cu bătăi ritmice din palme, cu brașele bine întinse oblic, în față, pentru ca pauzele necesare să fie cât mai bine marcate, va începe jocul. Educatoarea pronunță o silabă din cele frecvent întâlnite în structura cuvintelor: ma, na, la, pa, da, ca, etc. și lasă timp de gândire copiilor.Ea se deplasează prin spatele copiilor.Cel atins cu bagheta trebuie să spună un cuvânt care începe cu silaba spusă. Nu va limita copiii în ceea ce privește numărul sau structura silabelor. Va putea accepta și cuvinte care au silaba în interiorul cuvântului.

Pentru învioarearea jocului se poate utiliza întrecerea între copii sau între echipe.

Variante:

Educatoarea pronunță o silabă. Copilul cu care a dat mâna adaugă imediat o altă silabă pentru a construi un cuvânt cu sens, apoi îl repetă în întregime.

Educatoarea spune un cuvânt, iar copilul cu care a dat mâna îl desparte în silabe. Grupa de copii scoate din coșuleț atâtea bețișoare câte silabe are cuvântul. Se începe cu cuvinte cu două silabe și se continuă cu cuvinte care conțin mai multe silabe. Se pot alege cuvinte cu același sens, dar cu structură diferită. De exemplu: bunic, bunicul, bunicilor; floare, florile, flori, florilor.

Educatoarea pune pe flanelograf imagini cu obiecte a căror denumire începe cu aceeși silabă.Spune prima silabă, iar copiii spun un cuvânt, apoi aleg de pe flanelograf toate imaginile a căror denumire începe cu silaba enunțată și le pun într-un coșuleț.Copiii care dau cele mai multe răspunsuri corecte primesc câte un steguleț.

Copiii primesc câte o fișă pe care se găsesc imagini.Trebuie să scrie în dreptul fiecărei imagini atâtea liniuțe câte silabe are fiecare cuvânt.Copiii pot primi buline și să așeze atâtea buline, în spațiul din dreptul fiecărei imagini, câte silabe are cuvântul.

Pe lângă valoarea deosebită pe care o are acest joc în dezvoltarea limbajului, el acționează și asupra imaginației creatoare, dezvoltând deasemenea și operațiile gândirii: analiza, sinteza, comparația, flexibilitatea și fluiditatea.

Prin introducerea fișei de evaluare se are în vedere depistarea copiilor care nu știu să despartă corect cuvintele în silabe, având astfel posibilitatea să recupereze aceste cunoștințe în activități cu grupuri mici sau individual pentru a-i aduce pe toți copiii la nivelul cerut de programă.

De un real folos sunt frământările de limbă,utilizate tot ca și activități în completare. Pentru exprimarea corectă a sunetelor ( b, m, r, j, ț, gi ) s-au folosit în cadrul jocurilor didactice câteva versuri pe care elevii le repetau de mai multe ori, reușind să rostească corect sunetele respective.

Ț. Ursu-Leț și Ursu-Fleț

Mure coapte au cules

Dar de ce plângi Ursu-Fleț?

A, acum am înțeles:

Te-ai pătat pe șorțuleț!

R. Rică nu știa să zică

Râu, rățușcă, rămurică.

Dar decând băiatu-nvață

Poezia despre rață

Rică știe acum să zică

Râu, rățușcă, rămurică.