Modalitati de Realizare a Parteneriatului Educational

Introducere-metafora padurii

I. Învățământul primar în România

“Educația nu este pregătirea pentru viață, educația este viața însăși.”

John Dewey

1. Pregătirea copilului pentru școală în contextul colaborării dintre grădiniță și școală

Învățământul preșcolar, prima verigă a sistemului nostru de învățământ, are drept scop pregătirea copiilor pentru integrarea optimă în regimul activității școlare. Învățământul preșcolar constituie astfel prima formă de educație organizată, sistematică și totodată prima formă de socializare a copilului. Grădinița are menirea să ofere experiențe de învățare care să ușureze integrarea copiilor în învățămăntul primar.

Preșcolaritatea, stadiul care se întinde între 3 și 6-7ani, se distinge printr-o creștere însemnată a capacităților psihice, cât și fizice ale copilului, făcând posibilă cumpănirea cu mediul înconjurător, unde ,,principiul realității”, cum îl numește Freud, dă siguranță și mai ales reușită în adaptare. Toate aceste lucruri sunt trăite de către copii cu bucurie, ceea ce face totodată ca acestui stadiu să i se acorde denumirea de ,,vârstă de aur a copilăriei”. Accentul cade așadar, în preșcolaritate, pe dezvoltarea dimensiunii formative a pregătirii, deoarece nu dobândirea unui volum mare de cunoștințe îl face pe copil să fie pregătit pentru școală, ci dobăndirea unor capacități, abilități, aptitudini, valori necesare actului de cunoaștere care favorizează învățarea. Tot în cadrul grădinței, se desfășoară activitați care au menirea de a crea un spațiu cât mai mare pentru învățare, pregătind astfel copilul pentru întâlnirea cu școala.

Este necesar astfel să se asigure o colaborare în procesul instructiv-educativ între grădiniță și școală, dar și o colaborare între educator, învățător și părinți. Colaborarea acestora, bazată pe conlucrare și ajutorare reciprocă, trebuie sa ducă la îndeplinirea unor sarcini care sa vizeze un scop final: acela de formare a personalițătii copilului.

În acest sens, desfășurarea unor activități cum ar fi vizite la școală, serbări și programe comune contribuie la realizarea unei legături dintre grădiniță și școală și mai ales la integrarea optimă în regimul activității școlare a copiilor din grădiniță. Vizitele preșcolarilor la școală trebuie să fie bine organizate pentru a le creea acestora o impresie plăcută și pentru a le stimula dorința de a deveni școlari. Prin stabilirea contactelor cu școala și cu învățătorii, copiii se vor familiariza din timp cu acest mediu, dar și cu cele mai importante personaje ale școlii, ceea ce va contribui la eliminarea neliniștilor și la îndepărtarea stărilor afective negative pe care le creează prima zi de școală. Ideal ar fi ca educatoarea să fie acea persoană care le face cunoșțintă micuților elevi cu viitorul învățător și care îi face o scurtă prezentare, pentru ca atunci când vor păși pragul școlii, să fie familiarizați cu persoana care le va acorda sprijinul necesar și îi va dirija în actul învățării și, de ce nu, să le prezinte chiar și clasa unde vor învăța.

Integrarea elevului în grupul- clasă este, după opinia pedagogului german Kessel ,,un process psihopedagogic de asimilare a normelor de comportament ale clasei, de participare la activitatea colectivă a clasei si de urmărire a scopurilor grupului stabilite prin decizii collective.” (MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI)

Colaborarea dintre grădiniță și școală trebuie să aibă la bază următoarele elemente: continuitatea curriculumului (programă, materiale didactice), metode de lucru similare, amenajarea spațiului de lucru, lucrul în grup, relații de parteneriat.

Continuitatea dintre învățământul preșcolar și primar se realizează prin obiective comune și totodată prin conținuturi și metode similare. ,,Din punct de vedere psiho-somatic, cele două etape de vârstă (preșcolară și școlară) au multe trăsături comune, ceea ce asigură elementul de continuitate educațională: copilul de 3 ani, confruntat prima oară cu dificultățile adaptării la viața colectivă, în momentul intrării la grădiniță, se va integra mai ușor, mai rapid în sistemul școlar. Începutul socializării copilului în grădinița de copii, diversificarea relațiilor interumane (relații copil-adult, copil-copii) se continuă în ciclul primar, în cadrul organizat al învățării. Relațiile interumane devin mai complexe, se structurează pe criterii profesionale. Aceste noi relații impun dezvoltarea capacității de comunicare verbală și nonverbală, ca și formarea unor deprinderi de comportare civilizată, concomitent cu aprofundarea conștiinței de sine.”(GHID)

2. Corența programelor educaționale la nivelul învățământului preșcolar și primar

La reușita copilului în viață contribuie: familia, grădinița și școala. Asigurarea unui parteneriat între aceștia și implicarea tuturor în realizarea anumitor cerințe conduce implicit la o educație corectă a copiilor, cât și la evitarea erorilor în educație. Pregătirea copilului în grădiniță trebuie să fie privită ca un proces de dezvoltare a acelor însușiri și capacități, care vor permite o adaptare ușoară a copiilor la cerințele învățămăntului primar. Acest lucru are la bază cerințele privitoare la continuitatea între primele două trepte ale sistemului nostru de învățământ.

,,Este nevoie de o corelare adecvată a factorilor psihopedagogici ai continuității. Trebuie să se țină cont de: cunoașterea particularităților de vârstă ale copiilor, de respectarea principiului de dezvoltare stadială a personalității, de asigurarea pregătirii pentru școală a copiilor, de dozarea treptată a influențelor în procesul educațional, de unitatea finalităților și a conținuturilor educaționale operaționalizate în educația preșcolară și învățământul primar incipient, descoperirea raporturilor noi între educator și învățător, sprijinirea pe achizițiile copilului la debutul școlar și dezvoltarea lor evolutivă.” (GHID) Aceste lucruri fundamentează astfel relația de continuitate dintre instituția de învățământ preșcolară și cea școlară.

Ghidul metodologic de evaluare a elevilor din clasa pregătitoare susține legătura dintre grădiniță și școală prin diverse acțiuni comune:

○dozarea treptată a influențelor în procesul educațional;

○unitatea finalităților și a conținuturilor educaționale operaționalizate în educația preșcolară și învățământul primar incipient;

○descoperirea raporturilor noi între educator și învățător;

○sprijinirea pe achizițiile copilului la debutul școlar și dezvoltarea lor evolutivă fundamentează relația de continuitate dintre instituția de învățământ preșcolară și cea școlară.

○prezentarea unor casete video cu aspecte de la primirea copiilor în prima zi de școală, având ca invitați elevii clasei I și învățătoarea lor;

○asistența la o activitate de citire, matematică, scriere;

○organizarea de activități de evaluare-concursuri care au loc împreună cu clasa I (obiceiuri și colinde de Crăciun, concursuri sportive, 1 Iunie);

○plimbări;

○excursii în țară;

○dramatizări, în care rolul elevului a fost interpretat de copilul preșcolar;

○confecționarea de felicitări cu ocazia zilei de 8 Martie etc.”

3. Nevoile de dezvoltare ale elevului zilelor noastre

Nevoile elevului zilelor noastre sunt universale: indiferent de locul în care trăiește și mediul cultural din care face parte, nevoile lui sunt general valabile: nevoia de o familie, de hrană, de respect pentru competențele lui. Satisfacerea nevoilor copilului este esențială pentru sănătatea și dezvoltarea eficace a acestuia, însă există tendința de a vedea nevoile fizice ale copilului ca fiind nevoile de bază. Este adevărat că fără hrană, somn, copiii nu rezistă; totuși, un copil are nevoie de mai mult decât a i se împlini nevoile de bază. Un copil are nevoi fizice, dar mai ales nevoi emoționale și psihologice. Nevoile copilului se multiplică și se rafinează odată cu creșterea acestuia.

,,La fiecare stadiu de dezvoltare, copiii au nevoie de diferite resurse de la familie. (…) În primii ani ai copilăriei este vital să simtă că sunt iubiți de cei din jur, iar la școală au nevoie să creadă că pot face față oricărei sarcini școlare.” (Jerome Kagan).

După psihologul american Abraham Maslow, există 5 nivele ale nevoilor: al nevoilor fiziologice, de siguranță, de apartenență la un grup, de stimă de sine și autorealizare. Cele mai importante nevoi psihologice ale copilului sunt: nevoia de atenție, de acceptare, de respect de sine, copiii au nevoie să facă parte dintr-un grup, au nevoie de spijin, de afecțiune și dragoste din partea apropiaților.

În 1979, Bronfenbrenner a propus teoria sistemelor ecologice. Această teorie aduce o nouă perspectivă asupra importanței mediului de dezvoltare. Dezvoltarea are loc prin procese complexe și presupune interacțiune între ființa biopsihosocială activă, în evoluție și persoane, obiecte din mediul extern. Elevul, ca persoană, este caracterizat prin aspecte biologice și genetice pe care le aduce cu sine în orice situație socială. Persoana se caracterizează prin aspecte fizice (vârstă, gen, culoarea pielii) si aspecte mentale, emoționale (aptitudini, inteligența), sociale și materiale (suport parental, hrană, oportunități educaționale adecvate). Altă categorie de caraceristici -temperament, motivație, perseverență- îi definesc forța cu care abordează provocările dezvoltării. Această categorie poate face diferența în ceea ce privește rezultatele dezvoltării între două persoane care au un nivel relativ echivalent al resurselor: va avea rezultate mai bune acea persoană care este mai motivată și cu un nivel de perseverență mai ridicat.

Relația dintre copil și context este una de interacțiune. Primul subsistem cu care copilul interacționeză direct este microsistemul; acesta este constituit din contexte cu care copilul are interacțiuni directe încă din primii ani de viață (parinții, prietenii, profesorii, colegii). La nivelul microsistemului, unele caracteristici ale mediului familiei, școlii, locului de joacă, grupului de pieteni pot influența negativ dezoltarea. Primul context din microsistem rămâne astfel familia: ea este cea cu care copilul interacționează și care îi influențează dezvoltarea. După aceasta, copilul începe să interacționeze cu grădinița, școala, spațiul de joc- al doilea subsistem, denumit mezosistem, întrucât începe să se expună interacțiunilor dintre familie și celelalte contexte ale dezvoltării. Al treilea nivel al mediului, denumit exosistem, include contexte, realități care nu au o influență imediată asupra dezvoltării, precum mass-media, serviciile locale, nivelul de dezvoltare economică a comunității. Al patrulea nivel al sistemului- macrosistemul- este reprezentat de valorile, credințele, stilul de viață și cultura; aceasta structurează funcționarea diverselor contexte sociale în care are loc dezvoltarea.

Un alt factor ce conturează dezvotarea copilului este ipostaza subiectivă a experienței interacțiunii cu mediului. Acest lucru cuprinde forme de interacțiune cu obiecte, persoane, simboluri din mediul imediat al dezvoltării; acestea sunt considerate mecanisme primare și fundamentale ale dezvoltării umane. În această categorie intră: îngrjirea și hrănirea, experiențele de joc cu ceilalți, activitățile cu ceilalți, alfabetizarea, rezolvarea unor probleme, dobândirea unor competențe. Pe măsura ce copilul crește și potențialul lui de dezvoltare se extinde, procesele proximale trebuie sa stimuleze din ce în ce mai mult dezvoltarea. Persoanele implicate alături de individ în aceste procese de dezvoltare au fost denumite prin sintagma ,,ceilalți semnificativi” (Mead)

De la o etapă la alta a vieții, rolurile semnificative pentru dezvoltare sunt jucate de ale persoane. Pe parcursul copilăriei, rolurile cele mai importante sunt jucate de persoanele apropiate copilului, atât din familie, cât și de la școală. Astfel spus, anumiți parametrii precum structura familiei, statutul socioeconomic, nivelul educațional influențează calitatea suportului emoțional al familiei, dar și sănătatea fizică a copilului, dezvoltarea sa cognitivă, emoțională, rezultatele școlare. Caracteristicile contextelor sociale, economice, culturale, influențează procesele care susțin dezvoltarea persoanei. Unele studii au evidențiat relații între resursele economice ale familiei și starea de bine a copiilor. Părinții care au probleme economice au tendința de a acorda mai puțin suport emoțional copiilor și a aplica mai des pedepse pentru menținerea disciplinei.

,, Cu toate că schimbările importante de natură socioeconomică afectează contextul familial al dezvoltării tinerilor, famila rămâne un factor extrem de important pentru dezvoltarea copiilor sub aspectul identității, autonomiei, rezultatelor școlare și sănătații psihosociale. Importanța teoretică a modelului bioecologic provine din accentele puse pe aspectul evolutiv al dezvoltării, pe influențele reciproce dintre persoană și context, pe parcursul dezvoltării și pe influența asupra dezvoltării a interacțiunii dintre factorii individuali și contextuali și de asemenea, dintre diferiți factori contextuali.” (PERFORMANTA SCOLARA)

Părinții, conform Codului Familiei și Legii 272/2004, sunt datori să crească copilul, să se îngrijească de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea și pregătirea profesională a acestuia. Părinții trebuie să asigure un climat care să permită o dezvoltare armonioasă a copilului, asigurarea unei comunicări permanente cu el, luarea în considerare a opiniei lui, luarea de măsuri pentru protejarea drepturilor și intereselor lui.

Perioada școlaritații este o perioadă în care au loc schimbări importante, marcante pentru copii. Acestea au fost grupate în diferite categorii: cognitive, sociale, fiziologice. Acestea presupun o orientare mai accentuată a gândirii spre viitor, o creștere a autonomiei, intensificarea relațiilor cu ceilalți. În această perioadă, copiii dobândesc mai multe drepturi, dar și mai multe responsabilități.

Studiile psihologice delimitează câteva sarcini de dezvoltare specifice acestei perioade: dobândirea autonomiei și a independenței, dezvoltarea relațiilor cu ceilalți, stabilirea unor scopuri educaționale.

Pentru a îndeplini sarcinile, copiii au anumite nevoi de dezvoltare. Lucrările efectuate în acest sens cu privire la autonomie au inclus în acest concept noțiunile de autocontrol, eficiență, abilitatea de a-și asuma responsabilități pentru sine și pentru propriile acțiuni. Grotevant și Cooper (1986) au definit autonomia ca inclunzând atât conectivitatea, cât și individualitatea a fii receptiv la alții și a rămâne în același timp capabil de afirmare de sine. Dezvoltarea autonomiei se realizează în contextul relațiilor existente cu familia, cât și cu școala. La școală, rezultatele cele mai bune obținute în acest sens sunt cele obținute în clasele unde profesorii afirmă încredere și deschidere față de elevii săi și îi stimulează în procesul didactic, prin sarcini de învățare provocatoare. Această atitudine a profesorului stimulează încrederea în sine a elevilor, implicare lor în activități și în obținerea performanței școlare.

Alte studii au caracterizat mediul școlar în care elevii învață prin lipsa unei relații între profesor și aceștia. În acest caz, din cauza neconcordanței dintre caracteristicile mediului și nevoile de dezvoltare ale copiilor, au fost constatate scăderi ale rezultatelor școlare, cât și a motivației pentru învățare. Pentru acest lucru, au apărut strategiile de învățare; acestea se referă la modalitățile de autoreglare a învățării și subliniază importanța amprentei personale în procesul de învățare și control asupra achiziției de cunoștințe.Profesorii, cât și elevii folosesc anumite strategii de reglare a procesului de învățare pentru a selecta învățarea. Elevii care folosesc strategii își planifică și își stabilesc singuri scopuri de învățare, se autoevaluează, modificându-și totodată și cognițiile pe parcursul procesului de învățare.

În contextul școlar, foarte importantă este și stima de sine. Cercetătorii spun că stima de sine se dezvoltă încă din timpul ciclului primar. Stima de sine reprezintă părerea pe care oamenii o fac despre ei însiși, presupune încredere în sine si o recunoaștere a propriilor realizări și abilități. Stima de sine reprezintă unul dintre factorii care influențează activitatea școlară a elevilor. Alți factori sociali, precum suportul, autonomia, structura mediului și calitatea relațiilor au impact asupra dezvoltării cognitive, sociale și școlare a elevilor. Suportul social se asociază astfel pozitiv cu dezvoltarea socială, emoțională și comportamentală a alevilor. Astfel spus, relațiile cu părinții, profesorii și ceilalți colegi sunt privite ca factori de dezvoltare și protecție, fiind încadrate în modele ecologice de dezvoltare. În general, cercetările au afirmat faptul că eleviii care îsi percep părinții, profesorii, cât și ceilalți colegi ca fiind suporturi se descurcă mai bine la școală decât cei care nu pecep aceste surse ca fiind un suport; totodata, acestea sugerează că suportul poate influența rezultatele școlare, prin intermediul unor mecanisme afective și motivaționale.

II. Parteneriatul educațional

"Educația este cheia ce deschide poarta de aur a libertății."

George Washington Carver

1. Dimensiunea conceptului

2. Relația complexă între elev-familie-profesor în reușita școlară

3. Colaboare și mediere la nivelul școlii

1. Dimensiunea conceptului

Conceptul de „parteneriat” provine din englezescul „partner”, adică asociat. Din punct de vedere etimologic, rădăcina este una latina „partitio/ partitionis”, adică separare, diviziune. Parteneriatul reprezintă modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun.

,,Conceptul de parteneriat educațional are valoarea de principiu în pedagogie și este o extensie de la principiul unității cerințelor în educație. Acesta presupune nevoia unei comunicări eficiente în ceea ce privește obiectivele educaționale. Parteneriatul educațional se desfășoară permanent și împreună cu actul educațional propriu-zis. El se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în educație să fie realizate în cooperarea și colaborarea dintre instituții și agenții educaționali.” INTERVETIE S

Pedagogul Sorin Cristea consideră că acest parteneriat este defapt un segment care „reflectă mutațiile înregistrate la nivelul relațiilor existente între instituțiile implicate direct și/sau indirect în proiectarea și realizarea obiectivelor sistemului de învățământ: școala, familia, comunitatea locală, agenții sociali (economici, culturali, politici, religioși), factori de asistență socială”.

Mircea Agabrian consideră că ,,din acest parteneriat cei câștigați sunt elevii”. Aceste parteneriate acționează în următoarele direcții: ajută profesorii în munca lor, perfecționează competențele școlare ale elevilor, îmbunătățesc programele de studiu și climatul școlar, dezvoltă abilitățile educaționale ale părinților, creează un mediu de siguranță sporit în școli.

Principalele caracteristice ale unui parteneriat educațional sunt :

realizarea unei interacțiuni, bazată pe sprijin reciproc, pe toleranță;

realizarea sarcinilor educaționale împreună, având la bază colaborarea partenerilor;

motivația trebuie sa fie rezultatul acțiunilor tuturor membrilor ce urmăresc un scop comun;

se urmărește acordarea ajutorului pentru a obține rezultate eficiente.

Constantin Cucoș clasifică diferitele tipuri de parteneriat educațional:

• în funcție de domeniul de colaborare:

-parteneriate în vederea finanțării derulării unor proiecte;

-parteneriate de realizarea a unor proiecte comune de dezvoltare instituțională;

-parteneriate de dezvoltare a unor proiecte comune didactice;

-parteneriate ce vizează contracte de cercetare;

-parteneriate ce au ca scop activitățile de formare profesională;

-parteneriate în vederea organizării de manifestări științifice și publicarea produselor;

-parteneriate de inițiere, derulare, evaluare a unor programe internaționale;

•în funcție de scopul și obiectivele urmărite:

-parteneriate de reprezentare: federații, uniuni, consilii, alianțe, coaliții;

-parteneriate operaționale cu proiecte concrete ca motiv al asocierii;

•în funcție de durata de desfășurare:

-parteneriate pe termen scurt;

-parteneriate pe termen mediu;

-parteneriate pe termen lung;

•în funcție de forma de finanțare:

-parteneriate cu finanțare integrală;

-parteneriate cu finanțare parțială;

-parteneriate fără finanțare;

-parteneriate cu autofinanțare;

•în funcție de tipul de unitate:

-unitate de învățământ;

-agent economic;

-indicat reprezentativ;

-instituții și organisme guvernamentale centrale/locale;

-instituții nonguvernamentale;

•în funcție de tipul de rețea;

•în funcție de domeniul de interes.

Parteneriatul educațional se referă la acțiunea în același sens și se realizează între:

• Instituțiile educației; familie, școală și comunitate;

• Copii, părinți, profesori, specialiști (psihologi, consilieri psiho-pedagogici, terapeuți);

• Membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției);

• Programele de creștere, îngrijire și educare a copilului;

,,Parteneriatul educațional este astfel unul dintre cuvintele-cheie ale pedagogiei. El este și o atitudine în câmpul educației. Parteneriatul presupune:

• Acceptarea diferențelor și tolerarea opțiunilor diferite;

• Egalizarea șanselor de participare la o acțiune educativă comună;

• Interacțiuni acceptate de toți partenerii;

• Comunicarea eficientă între participanți;

• Colaborare (acțiune comună în care fiecare are rolul său diferit);

• Cooperare (acțiune comună în care se exercită interrelații și roluri comune).” INTERVENTIE S

Parteneriatul educațional este forma de colaborare în sprijinul copilului. El presupune acțiuni educative între factorii educaționali in scopul reușitei acestuia. Parteneriatul școală – familie – elev, cât și comunitate reprezintă o problema actuală importantă, atât la nivel național cât și internațional, dar este și în viziunea cercetărilor în domeniul educației. În România, conform Legii educației naționale nr. 1/2011, părinții sunt considerați parteneri principali ai procesului de învățământ. Legea Educației Naționale dă dreptul părinților de a participa activ la conducerea unităților de învățământ (Articolul 96). Părinții sunt implicați, prin participarea la organizarea diferitelor programe și acțiuni educaționale.

2. Relația complexă între elev-familie-profesor și comunitate în reușita școlară

Dezvoltarea pesonalității copilului este înțeleasă de cercetători ca rezultat al relației unui ansamblu de factori: familiali, școlari, cât și comunitari. Ca urmare, dezvoltările din teoria socială au furnizat o mai bună înțelegere a gradului în care relația dintre școala și familie sporesc evoluția sociala a copiilor, nivelul cunoștințelor și starea emoționala a acestora. Teoria curentă despre parteneriatele școală-familie modifică înțelesurile referitoare la influența pe care acestea le are asupra copilului. Familia este considerată responsabilă pentru îngrijirea, creșterea copilului; iar școala este privită ca fiind agentul socializării, care susține și pregătește copilul pentru rolul și viața sa în comunitate. Totodată, se indică faptul că școala și familia influențează în mod simultan dezvoltarea copiilor. Dezvoltarea copilului este descrisă amănunțit de un număr de perspective teoretice: paradigma rețelei sociale, capitalul social a lui J. Coleman, teoria intersectării sferelor de influență a lui J. Epstein.

O comunitate este constituită din relațiile prin care oamenii interacționează. Rețelele sociale sunt astfel mijloacele prin care membrii unei comunitați interrelaționează și creează sentimentul comunității. Această paradigmă a rețelei sociale evidențiază elementele semnificative pe care le are un individ. În cercetările educaționale, s-a descoperit faptul că copiii cuprinși în relații sociale bine dezvoltate , au rezultate mult mai bune decât copiii care nu beneficiază de ele. Cu cât suportul social este mai mare, cu atât există probabilitatea ca un copil să aibă succes mai mare la școală.

Capitalul social este alt termen care influențează relațiile sociale. Acesta descrie și analizează nivelul de încredere socială în relațiile sociale; desemnează abilitățile de cunoaștere, pattern-urile atitudinale, comportamentale pe care indivizii le au pentru a ridica șansele lor de câștig, succes înstituțiile sociale, așa cum este școala. Indivizii obțin capital social prin relațiile pe care le dețin cu ceilalți.

Teoria intersectării sferelor de influență subliniază importanța parteneriatului școală-familie pentru a asigura nevolile de dezvoltare ale copilului. Teoria integrează perspective psihologice, educaționale și sociologice despre orgaizarea și cercetarea efectelor mediului din familie, școală, cât și comunitate asupra rezultatelor educaționale ale copilului. Se spune că succesul școlar al copilului este dobândit de acesta doar prin acțiunea și suportul cooperant a celor trei factori: familia, școala, comunitatea. Această perspectivă este surprinsă sub forma a trei sfere ce se intersectează; structura externă reprezintă astfel cele trei contexte care influențează activitatea de dezvoltare a copilului. Intersecția lor simbolizează faptul ca școala, familia și comunitatea au responsabilități comune în educarea copilului. Copilul este astfel centrul și personajul principal al acestor interacțiuni. Structura internă reprezintă interacțiunile care pot avea loc atunci când școala, familia și comunitatea lucrează împreună. Acești factori influentează calitatea actului educațional al copilului, rețelele sociale fiind întărite. Modelul parteneriatelor școala-familie-comunitate plasează copilul în centru, având la bază sporirea șanselor de succes.

Figura struct ext_int

Așa cum s-a mai remarcat, numeroase cercetări au demonstrat că implicarea părinților, a familiei, a comunității în sprijinirea activităților școlii este benefică pentru toți elevii. Implicarea acestora transmite elevilor că școala este foarte importantă, iar munca pe care o prestează este prețuită. Implicarea acestora este astfel foarte importantă, fiind un factor important pentru succesul școlar al elevilor. Elevii care sunt sprijiiți de către familie au o atitudine pozitivă față de școală, au rezultate mult mai bune, au o motivației crescută și o stimă de sine ridicată, dobăndesc trăsături psihice pozitive.

Sprijinul din partea școlii și colaborarea dintre aceasta și familie constituie elementul cel mai important în realizarea beneficiilor maxime pentru toți elevii. Parteneriatl eficient constituie un model care îl ajută pe elev să aibă succes în viață. Parinții și școala trebuie să lucreze împreună, să elaboreze o strategie de implicare a familiei în activitățile școlare.Dincolo de aceasta, această implicare are la bază clădirea unei relații între parteneri, caracterizate de responsabilități și cooperări reciproce, cu scopul de a atinge aceleași obiective propuse.

Parteneriatul familie-școală-elev reprezintă o relație între aceștia cu scopul, în primul rând, de a avea elevii rezultate școlare foarte bune și, în al doilea rând, de a se obține beneficii pentru toate părțile implicate. Un parteneriat presupune respect reciproc, responsabilitate, iar partenerii trebuie să recunoască importanța membrilor cu care se lucrează și investesc în educația elevilor, al căror viitor va influența calitatea vieții din întreaga comunitate.

În cadrul parteneriatului, școlii și profesorilor le revine sarcina de a crea școli asemănătoare familiei: aceste școli trebuie să creeze un climat în care elevul să se simtă valorizat, integrat, recunoscandu-se individualitatea acestuia.

În cadrul parteneriatului, familei îi revine sarcina de a crea familii asemănătoare școlii: aceste familii trebuie să sublinieze importanța școlii și faptul că fiecare copil este și elev.

Școala, respectiv familiile trebuie să creeze oportunități de învățare, programe care să susțină și să promoveze creativitatea elevilor, performanțele și progresul.

Creearea unor parteneriate cu familia este un proces care necesită unirea tuturor partenerilor și care trebuie considerat un element important al procesului de învățământ, element care influențează activitatea de învățare a elevilor. Parteneriatele cu familia contribuie la obținerea unor beneficii pe termen lung atunci când sunt bine planificate. În urma unor programe de parteneriat reușite, se evidențiază faptul că implicarea adecvată a membrilor familiei presupune activități desfășurate la nivelul clasei de elevi, acasă, precum și participarea la deciziile care se iau la nivelul școlii. În cadrul acestor parteneriate, sunt apreciate modalitățile mărunte prin care părinții sprijină acasă educația copiilor, pregătindu-i zi de zi pentru activitatea de învățare, cât și modalitățile vizibile de implicare în activitățile ce au loc în școală.

Parteneriatul trebuie sa însemne pentru partenerii implicați încredere, un continuu schimb de informații, drepturi și responsabilități stabilite de comun acord. Foarte importantă în acest parteneriat este atitudinea școlii față de implicarea familiilor; astfel încât directorii de școală trebuie să creeze un mediu de lucru în care școala să perceapă părinții ca parteneri deplini.

În ceea ce privește implicarea familiei, școlile cu climat școlar pozitiv realizează: sprijină familia în dezvoltarea unor relații cu școala; contribuie la dezvoltarea personală a familiei, sub aspectul informațiilor despre creșterea copilului; încurajează familia și îndeamnă să se implice în luarea deciziilor cu privire la educația copiilor. Atunci când se creează un climat școlar pozitiv, vor rezulta parteneriate eficiente. Aceste pareneriate conectează familiile și școlile în scopul de a ajuta elevii să reușească în plan școlar și social.

Parteneriatele influențează performanțele și comportamentul copiilor și încurajază membrii familiei să devină mai implicați în activitățile școlare. Cercetările indică faptul că implicarea familiei în educația copiilor conduce la îmbunătățirea performanțelor școlare și la reducerea ratei abondonului școlar. Părinții copiilor ar trebui să le asculte acestora problemele, să îi sprijine în efectuarea temelor pentru a obține bune rezultate, să ajute la transformarea experiențelor de zi cu zi în oportunități de învățare.

3. Colaboare și mediere la nivelul școlii

Dimensiunile relației dintre familie și școală sunt astăzi extinse datorită conceptului de colaborare la cel de comunicare prin colaborare și mediere, dar mai ales prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate.

Colaborarea și medierea sunt concepte ce sunt întâlnite așadar și la nivelul școlii.

Colaborarea, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, semnifică acțiunea de a colabora și rezultatul ei; în colaborare (cu…) = participând activ, printr-o contribuție efectivă, la o muncă în comun.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, acțiunea de a media se numește mediație, mediere, mijlocire și este definită ca acțiunea prin care o terță persoană intervine pentru rezolvarea pașnică a conflictelor, luând parte la tratative și uneori făcând propuneri. A mijloci, potrivit DEX, înseamnă a stărui pe lângă cineva în favoarea cuiva; a interveni, a intermedia.

Școala si familia urmãresc același scop educativ: formarea tinerilor pentru a deveni personalități care să poată face față vieții sociale, schimbărilor care au loc în societate. Pentru realizarea acestui scop, este necesară unitatea de acțiune de a colabora. În cadrul acestei colaborări, rolul conducător îl are școala. Școala trebuie să fie interesată să colaboreze cu familia, pentru ca acțiunea ei educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei informări reciproce cu privire la personalitatea, comportamentului șî dezvoltarea copilului.

Datorită diferențelor de scopuri, resurse, valori, atitudini, de foarte multe ori există posibilitatea apariției unor conflicte și la nivelul școlii, între părinți și profesori. Pentru o relație optimă de colaborare a școlii, respectiv a profesorilor cu părinții, pot fi utilizate o multitudine de forme și metode de colaborare. Pentru găsirea unor soluții la problemele educative ale familiei, părintele trebuie văzut ca un colaborator, ca un partener care se implică activ în orice acțiune legată de școală. Menținerea unui parteneriat între școală și familie depinde de asumarea responsabilităților de către toți partenerii educaționali. Parteneriatul nu mai este considerat astefl doar o simplă activitate, ci determină o abordare deschisă spre soluționarea problemelor educative, dar și o formă de comunicare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educativ.

Conflictele între părinți și profesori pot fi determinate de :

• slaba sau lipsa de colaborare;

• lipsa unui schimb permaent de informații;

• neacceptarea unor diferențe de pregătire, condiții sociale, morale, religie, nationalitat;

• lipsa unor preocupări în sensul construirii unei relații de colaborare;

• lipsa întâlnirilor dintre profesori și părinti;

• neînțelegerea responsabilităților ce le revin;

• neparticiparea părinților la activitățile școlare;

•gradul scăzut de interes al unor părinți față de educația și evoluția copilului.

Cele mai importante căi de rezolvare a conflictelor sunt:

•comunicare periodică;

•înțelegere reciprocă;

•cunoaștere reciprocă;

•acceptare reciprocă;

•sprijin reciproc;

•întâlniri permanente între profesori și părinți.

Școala și familia trebuie astfel să colaboreze real, bazându-se pe încredere și respect reciproc, pe grija față de elev, făcând loc unei relații deschise.

Conexiunea familie- școală trebuie să susțină activitatea de învățare a elevilor, astfel încât părinții, fiind primii profesori ai copiilor, pot: să stabilească un program zilnic de efectuare a temelor (se încurajează efortul copilului, părinții trebuie să fie disponibili pentru a răspunde la întrebările copilului, discută cu el despre ceea ce învață), să folosească tehnologia în mod inteligent (părinții trebuie să stabilească un program de utilizare a acestor aparate, dacă sunt selectate cu atenție, acestea pot contribui la creșterea interesului pentru învățare), să mențină legătura cu școala (părinții trebuie să se informeze cu privire la ceea ce învața copilul, ce sarcini școlare are și modul în care le îndeplinește), să ofere premii și să îi încurajeze pe copii (părinții trebuie să încurajeze copii să fie perseverenți, să se implice în activități extrașcolare și să ofere recompense pentru succesele obținute de aceștia).

Colaborarea școlii cu familia se realizează în diferite forme:

a) Comitetul de părinți- se alege în fiecare an și este inițiată de profesor. Comitetul de părinți al clasei se compune din trei persoane: un președinte și doi membrii. Profesorul convoacă întâlniri a adunării generală a părinților la începutul fiecărui semestru și la încheierea anului școlar, dar și ori de câte ori este necesar. Aceștia au anumite atribuții: sprijinirea profesorului în organizarea și desfășurarea unor activități, sprijinirea conducerii școlii și a cadrului didactic în întreținerea, dezvoltarea bazei materiale a clasei și a școlii.

b) Ședința cu părinții se organizează deobicei semestrial sau ori de câte ori este nevoie și în cadrul acesteia, părinții sunt informați despre diferite aspecte legate progresul/regresul elevilor, de programul desfășurării activității în școală sau alte aspecte. Acestea se referă la programul zilnic, forme de organizare, evenimentele importante ale școlii, precum și organizarea de drumeții, participarea la activități educative. Aceste ședințe presupun participarea tuturor părinților. In cadrul ședințelor, nu se discută problemele în comun , care ar putea pune părinții în situații jenante și presupun respectarea confidențialității.

c) Lectoratele cu părinții. In cazul acestora, se dezbat anumite teme educaționale de interes pentru părinți. Aceste activități se desfășoară la inițiativa profesorului și presupun implicarea activă a adulților, cu scopul formării și dezvoltării competențelor parentale ale acestora. Aceste lectorate se pot realiza și sub formă de jocuri, iar alături de părinți pot participa și copiii. Este important ca aceste grupuri să fie mai restrânse, iar participarea să fie la libera alegera a adulților, deoarece acest tip de activitate necesită o mare disponibilitate din partea părinților. Activitatea vizează teme diverse, prin care părinții sunt informați privitor la importanța cunoașterii personalității propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor, măsuri și soluții pentru ignorarea sau limitarea comportamentelor negative, tehnici și metode prin care-și pot ajuta copilul la lecții.

d) Vizitele la domiciliul copiilor. Specificul acesteia constă în aflarea directă a condițiilor concrete de viață și educație ale copilului în familie, astfel profesorul cunoaște condițiile de viață din familia copilului și află mai multe detalii despre regimul alimentar, programul de somn, dar și de joacă și plimbare a copilului. Totodată educatoarea primește informații despre implicarea copiilor în treburile gospodărești, dar și despre implicarea părinților în jocul copilului sau în alte activități educative . În cadrul acestor vizite, profesorul poate observa natura relațiilor părinți – copii și a relațiilor cu frații, precum și modul de comunicare între părinți, dar și cu copilul. În acest context, profesorul poate afla concepția părinților despre școala la care este înscrisă și așteptările acestora în ceea ce privește dezvoltarea și educarea copilului lor. Viața copilului se va desfășura în școală, iar dezvoltarea viitoare a copilului depinde și de armonia dintre cele două medii educaționale, de cel de acasă, respectiv de cel de la școală Aceste vizite au ca scop întărirea legăturii cu familia și cunoașterea acesteia. Cadrul mai puțin formal permite părintelui să se simtă mai în largul său și să consolideze relația părinte-cadru didactic.

e) Consultațiile pedagogice cu părinții au un rol important în colaborarea dintre școală și părinți și se desfășoară spre binele și folosul copilului, dar și a părinților sau a cadrului didactic. În cadrul consultațiilor, profesorul discută concret cu părinții copilului despre dezvoltarea copilului, despre eventualele probleme comportamentale sau situații conflictuale ale acestuia, dar și despre progresele și regresele copilului. Este esențial ca părinții să fie implicați în căutarea soluțiilor în rezolvarea unor anumite probleme a copilului. Este indicat ca aceste consultații pedagogice să aibă loc cel puțin de 2 ori pe an. Totodată nu trebuie neglijată și alegerea locului unde va avea loc discuția cu părinții. Este preferabil să se aleagă o încăpere luminoasă, curată, cu o temperatură adecvată și în prealabil aerisită, unde cadrul didactic poate purta o discuție liniștită cu părinții fără a fi deranjați sau întrerupți. Aceste consultații sunt de o importanță majoră, deoarece sub forma acestui parteneriat educațional se realizează colaborarea de care beneficiază atât copilul, dar și părintele acestuia și nu în ultimul rând și cadrul didactic.

f) Voluntariatul se referă la faptul că, „părinții își pot folosi cunoștințele și abilitățile pentru sprijinirea școlii în asigurarea condițiilor optime de desfășurare a activităților educative precum și în elaborarea unor direcții de organizare și sprijin financiar al școlii”.

g) Vizite la locul de muncă al părinților contribuie la cunoașterea specificului unor profesii și competențele necesare practicării acestora; părintele poate fi ghidul acestor acțiuni.

h) Excursii, drumeții- părinții pot contribui la organizarea și sponsorizarea acestor acțiuni, asigură supravegherea copiilor, trăiesc emoții pozitive alături de copilul lor, le oferă modele de comportare.

i) Expoziții cu lucrări ale copiilor reprezintă prilejul de a-i familiariza cu date importante despre evoluția copiilor, atât pe plan artistic, cât și al bagajului de cunoștințe.

j) Sărbătorirea zilei de naștere a copiilor în clasă – copiii învață comportamentul civilizat, unele convenții sociale și se creează legături afective cu membrii familiilor, deoarece invitații sărbătoritului pot fi părinți și alte rude.

k) Derularea unor activități opționale în parteneriat cu părinții. Un exemplu în acest sens ar fi Ziua Porților Deschise. In cadrul acestor activități, părinții asistă la ore/ lecții și la alte activități.

l) Școala părinților – se organizează cursuri psihopedagogice pentru părinți.

m) Ateliere de lucru cu părinții. In cadrul acestora, aceștia sunt familiarizați cu standardele de eficiență a învățării educației, conținuturile, strategiile aplicate, programul de activitate a școlii.

n) Mese rotunde. In cadrul acestora, părinții și profesorii fac schimb de experiență educațională.

o) Conferințe științifice – în cadrul cărora cadrele didactice, dar și părinții țin comunicări cu privire la educația copiilor în școală și în familie.

p) Corespondența cu părinții se referă atât la informarea părinților pe cale scrisă a progreselor copiilor, dar și la afișarea diferitelor teme educaționale. În ceea ce privește școlile moderne, datorită dezvoltării tehnologice, multe dintre acestea au propria pagină de internet, pe care aceastea afișează ultimele noutăți legate de activitățile educaționale și cele adresate părinților, poze și alte lucruri. Scrisorile de intenție sunt de asemenea un bun prilej de comunicare între părinți și cadru didactic. Prin acestea, părinților nu li se comunică doar informații privind temele care urmează a fi abordate, ci totodată aceștia sunt încurajați să participe la diverse acțiuni.

III. Modalități de realizare a parteneriatului educațional

”Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societății."

N. Iorga

1. Rolul profesorului în parteneriatul educațional

2. Modalitați de implicare a familiei în parteneriatul educațional

3. Modalități de susținere a efortului de învățare a elevului

1. Rolul profesorului în parteneriatul educațional

Noțiunea de status pedagogic reprezintă poziția social pe care o ocupă cadrul didactic în școală, iar noțiunea de rol reprezintă comportamentul individului aflat în dubla ipostază: ,,de subiect și de obiect al expectanților, emițător și receptor al acestora”. Cele două noțiuni pot fi înțelese doar în relație, având o parte comună de intersecție.

Școala și clasa de elevi sunt arii în care se desfășoară acțiuni bazate pe legile și principiile interacțiunii umane, studiate de psihosociologi. Atât cadrele didactice, cât și elevii sunt ,,actori sociali” în cadrul activităților școlare, ceea ce implică ,,o redefinire a rolurilor profesorului, o multiplicare și diversificare a funcțiilor acestuia în condițiile în care societatea contemporană este din ce în ce mai mult orientată către cunoaștere, în condițiile declinului numeric și, în consecință, și în condițiile unui declin al calității personalului didactic”.

Mediul clasei școlare este unul dintre cele mai importante contexte în care are loc învățarea și o importantă sursă de suport academic oferit prin relațiile dintre profesori și elevi, cat și prin metodele folosite de profesor.

Suportul academic a fost conceptualizat ca o combinație a resurselor de tip interpersonal, cognitiv, comportamental și instrumental. De exemplu, ajutorul oferit în rezolvarea sarcinilor școlare are o influență directă asupra succesului școlar, în timp ce disponibilitatea unor materiale informative, de exemplu, îl determină indirect. Suportul din partea profesorului a fost asociat pozitiv cu motivația pentru învățare, autoeficiența și performanța. Influentarea elevilor de catre profesor se face direct, prin prezenta sa activa: prin atitudine, limbaj, gestica, stare afectiva, exemplu personal. Aceasta prezenta are functia de stimul ce determina la elevi un raspuns care poate fi de acceptare, acceptare cu convingere, imitare. Indirect, profesorul influenteaza prin intermediul altor factori educationali: colectivul clasei de elevi, familia, consiliul profesoral, comitetul cetatenesc de parinti.

Comportamentul suportiv al profesorilor este important pentru elevi, pentru rezultatele școlare ale acestora, deoarece profesorul poate dirija în mod direct activitățile de învățare prin stretegiile folosite, pot stimula motivația de învățare și le pot influența elevilor comportamente prin normele pe care le fixează pentru activitatea din clasa.

Unii autori, precum Rosenfeld, Richman și Bowen au arătat că suportul profesorului, definit ca ascultare a elevilor, respect și incurajare, prezice angajarea lor în activitatea școlară. Percepția sprijinului și acceptării din partea profesorului are influență pozitivă asupra rezultatelor școlare ale elevilor.

Responsabilitatea morală a profesorului este una foarte importantă. Efectele pozitive sau negative ale comportamentului moral al profesorului acționează mult timp după ce influența propriu-zisă și-a încetat acțiunea. Astfel, dascălul ar trebui să fie deschis în comportament, echilibrat în atitudinea lui morală.

Prietenia dintre profesor și elev poate avea atât consecințe pozitive, cât și negative. O apropiere a profesorului spre elevi duce deobicei la o mai bună comunicare care este benefică în desfășurarea procesului de învățământ. Elevii întotdeauna vor aprecia profesorul care se aproprie de ei, care le determină motivația, care apreciază și răsplătește pe fiecare pentru munca sa și care mereu întreabă care sunt problemele cu care se confruntă ei, încercând să găsească o soluție pentru a elimina orice obstacol din calea lor.

Profesorii ar trebui să fie foarte buni în profesia lor, să exceleze în comunicare, să primească informații, să înțeleagă, să sintetizeze și să exprime ideile la un nivel adecvat. Ei trebuie să fie în măsură să transmită cunoștințe, atitudini și valori în același timp, precum și să demonstreze grija pentru elevii lor. Tot ei sunt cei ce trebuie să-i ajute pe elevi în privința motivației de a învăța.

Comportamentul pedagogic al profesorului se manifestă în atitudini variate, în funcție de acțiunea educativă în care el este angajat. În procesul educativ, el este pentru elevi, figura centrală și ca urmare, atenția lor se îndreaptă spre el. Profesorul trebuie să-și autoregleze comportamentul său pedagogic pentru a se prezenta în fața elevilor într-o manieră de încredere și de ajutor pentru ei. Comportamentul pedagogic se împletește în cadrul lecțiilor și în afara lor cu o anumită tonalitate afectivă, care apropie sau îndepartează pe elevi de profesor, îi entuziasmează pentru școală sau le strecoară în suflet răceala.

Prin comportamentul lui afectiv, profesorul impune elevilor un anumit comportament, individual și de grup. Eficiența acțiunii de influențare, sensul și intensitatea influenței pe care o exercită profesorul asupra elevilor depinde în mare masură de tonul afectiv al relațiilor lui cu elevii.

Comportamentul emoțional al profesorului influențează direct comportamentul elevilor și indirect, prin climatul afectiv pe care îl determină în clasă. Acest comportament poate fi „factor de stimulare a unor stări afective tonice sau de diminuare a capacității învățare a elevilor si de blocare a relațiilor de comunicare între elevi si profesor”.

Relațiile apropiate între profesor și elev, bazate pe încrederea sunt dorite de către elevi, astfel încât aceștia se adreseaza profesorilor pentru a obține sfaturi doar dacă sunt destul de apropiați de ei, dacă au incredere că vor fi înțeleși și bine sfătuiți. Elevii nu se adresează oricarui profesor, ci numai acelora care îi ințeleg. Elevii iși doresc relații mai apropiate cu profesorii pentru a găsi în aceștia sprijin moral ori de câte ori au nevoie.

Rolul profesorului în conducerea pedagogică a activității elevilor se manifestă astfel pe toate planurile implicate de acțiunea educativă. Analiza logică a structurii acestei acțiuni a permis să se determine următoarele componente ale comportamentului pedagogic al educatorului în relațiile cu clasa:

– Profesorul este cel care observă acțiunile și conduita elevilor din clasa în timpul lecțiilor și în activitățile extrașcolare, deoarece adecvarea comportamentului pedagogic la specificul vieții clasei nu e posibil fără observarea atentă a colectivului și a fiecarui elev. J. Dewey considera că educația „trebuie să înceapă prin observarea psihologică a capacităților, a intereselor și a deprinderilor copiilor”.

– Profesorul este cel care cooperează cu elevii săi din clasă în realizarea sarcinilor ce revin grupului, în realizarea scopurilor propuse, în desfășurarea lecțiilor și a activităților extradidactice, în fixarea unor reguli de conduită, în elaborarea deciziilor.

– Profesorul este cel care mediază în constituirea relatiei elev-știintă chiar dacă achiziționarea cunoștințelor științifice presupune efortul individual al elevului și activitatea sa individuală de căutare, de documentare, de rezolvare a problemelor.

– Profesorul conduce, îndrumă, controlează și evaluează activitatea clasei.

-Profesorul organizează activitatea clasei, fixând programul activității ei intelectuale, iar în clasă structurile organizaționale și funcțiile îndeplinite de aceste structuri.

– Profesorul comunică clasei informații științifice, valori morale estetice, culturale și recepționează mesajul elevului. Comunicarea se face atât în funcție de cerințele programei, cât și în raport cu preocupările și interesele cognitive ale elevilor.

– Activitatea educativă a profesorului implică un dialog continuu și variat cu elevii. Desfășurarea dialogului profesor-clasă solicită un context de relații educative pozitive.

– Profesorul stimulează activitatea elevilor prin aprecieri, prin încurajarea eforturilor pe care ei le fac. E. Planchard a remarcat că din dorințele elevilor referitoare la relațiile lor cu profesorii se desprinde necesitatea unei intervenții umane care să-i susțină, să-i încurajeze și să le arate cu bunăvoință când și unde au greșit.

– Profesorul este cel care îi ajută pe elevi în activitatea lor, dându-le sfaturi, arătându-le cum trebuie să procedeze în rezolvarea unei probleme sau în pregătirea lecțiilor. Kriekemans include în relația pedagogică ajutorul pe care profesorul îl dă copilului pentru a deveni om matur care și-a asumat responsabilitatea propriei sale existențe. Astfel, ajutorul se exercită pe planul formării morale a individului.

– Profesorul coordonează relațiile interumane din clasa și activitățile existente în cadrul ei, urmărind întărirea solidarității grupului.

– Profesorul este cel care orientează acțiunile organizate de clasă, urmărind formarea idealului de viața al elevilor.

– Profesorul caracterizează clasa ca grup educativ, conturând trăsăturile ei specifice, factorii de coeziune care acționează în cadrul ei și perspectivele ei de dezvoltare.

După funcțiile asumate și îndeplinite în plan didactic, Dan Potolea a stabilit „rolurile principale ale cadrelor didactice, ca fiind:

• de organizare și conducere a clasei ca grup social;

• de consiliere și orientare școlară și profesională;

• de îndrumare a activității extrașcolare;

• de perfecționare profesională și cercetare pedagogică;

• de activitate socioculturală.”

Shaun Gallagher a identificat trei „tipuri de roluri ale laturii pedagogice ale cadrelor didactice și anume:

• de executor, de aplicant al planurilor și al programelor școlare, al scopurilor obiectivelor cuprinse în paginile acestora;

• de persoană-resursă în rezolvarea problemelor emoționale și motivaționale ale elevilor;

• de facilitator al dezvoltării cognitive și morale ale elevilor.”

Anita E. Woolfolk a realizat o altă ,,clasificare a rolurilor aferente statutului cadrelor didactice:

• de expert în actul de predare-învățare, de transmițător de cunoștințe, dar și de metode și de stiluri educaționale;

• de declanșator și de susținător al interesului pentru învățare al elevilor;

• de lider în clasa de elevi;

• de manager, de persoană care supraveghează, dirijează și organizează activitățile desfășurate în clasă;

• de model sociomoral pentru elevi, de transmițător de valori și de atitudini;

• de profesionist care analizează, studiază și interpretează fenomenele psihosociale din clasă.”

Rolurile profesorului, descrise de către Adrian Nicolau sunt:

1) „calitatea de educator – foarte importantă, deoarece ,,profesorul trebuie să se dedice transmiterii și cultivării valorilor morale, a dezvoltării și cultivării valorilor morale, a dezvoltării unor sentimente pozitive față de sine, cât și față de ceilalți (încredere, respect, generozitate etc.), a deprinderii unor comportamente de cooperare, de manifestare liberă, creatoare”, excluzând ,,dirijismul, autoritarismul, etichetarea, marginalizarea, neâncrederea, suspiciunea, agresivitatea”, din orice conduită manifestată de profesor;

2) organizator al procesului de predare-învățare-evaluare – profesorul modern trebuie să fie un profesionist, un foarte bun cunoscător atât al domeniului de specialitate, cât și al celui psihopedagogic;

3) membru al corpului profesoral – fiecare cadru didactic trebuie să: participe activ la viața școlii, ca și organizație; să colaboreze cu colegii la creșterea actului educativ și la menținerea climatului optim educativ în școală; la pozitivarea imaginii școlii prezentată de mass-media prin cultivarea unor valori autentice; aibă o atitudine responsabilă fașă de propria pregătire și față de pregătirea elevilor’’;

4) funcția de partener al educației – vizează relațiile educative pe care personalul didactic trebuie să le stabilească împreună cu alți factori educativi (părinții elevilor, alte instituții educative), încât fie în mod independent, fie prin colaborare, să găsească cele mai potrivite căi, din punct de vedere sociomoral, valoric, pentru a contribui la educarea optimă a copiilor”.

Rolul profesorului în conducerea activității elevilor se manifestă astfel pe toate planurile implicate de acțiunea educativă, însă o funcție foarte importantă rămâne cea de partener al educației, partener ce vizează atât relatia sa cu elevii, cât și relația pe care profesorul trebuie să o stabilească împreună cu alți factori educativi- părinți. Este esențial ca legătura dintre profesor și parinții elevilor să aibă la bază încrederea reciprocă. Pentru a realiza un parteneriat eficient cu părinții, cadrele didactice responsabile trebuie să urmărească să învețe de la părinți despre copiii acestora și să ofere părinților informațiile și resursele necesare în vederea eficientizării procesului educațional. Profesorul trebuie să fie astfel conștient de rolul și contribuția sa în formarea comportamentului democratic și atitudinii disciplinare a elevilor săi.

2. Modalitați de implicare a familiei în parteneriatul educațional

Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituție socială, pentru multiplele funcții pe care le îndeplinește. Rolul ei în formarea copilului pentru viață este hotărâtor. Dacă în domeniul instrucției, școala îi asigură copilului pregătirea pentru activitatea profesională, în domeniul structurilor de bază ale personalității, fiecare individ evoluează pe baza moștenirii ereditare, iar din punct de vedere formativ, în special, în domeniul moral, caracterul și conduita generală poartă amprenta climatului familial și a influențelor primare. Progresul unei societăți nu se poate realiza „numai prin entități pasive (resurse materiale), ci, mai ales, prin agenți activi. Acești agenți sunt oamenii, resursele umane care, alături de tehnică, devin factorii decisivi ai dezvoltării socio-economice”, a spus E.Păun [6, pg.102]. Mediul familial favorabil înseamnă, în primul rând, câteva componente de bază: − Nutriție corespunzătoare (alimente bogate în glucide, hidrocarbonate, proteine etc.), controlată și dirijată după norme igienice; − Locuința dotată adecvat (mobilier, temperatură optimă vară/iarnă, ordine și curățenie); − Program zilnic rațional, în funcție de vârsta copilului; − Asistență medico-sanitară la nivelul în care trăim.

Mediul familial favorabil înseamnă, în primul rând, câteva componente de bază: − Nutriție corespunzătoare (alimente bogate în glucide, hidrocarbonate, proteine etc.), controlată și dirijată după norme igienice; − Locuința dotată adecvat (mobilier, temperatură optimă vară/iarnă, ordine și curățenie); − Program zilnic rațional, în funcție de vârsta copilului; − Asistență medico-sanitară la nivelul în care trăim. Părinții trebuie să răspundă nevoilor copilului, în special celor emoționale, care se concretizează în dorința de a fi ascultați, îngrijiți și apreciați. În funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinților trebuie să fie corespunzătoare. Din păcate, obstacolele anumitor atitudini parentale (respingere, supraprotecție, adorație, autoritarism), au consecințe nefaste asupra dezvoltării personalității copilului și a raportului său cu exteriorul.

P. Popescu Neveanu spune următorul lucru ”pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată viața” [1, pg. 87]. Adulții trebuie să fie discreți în conversațiile lor. Experiența în grădinițe a arătat că interacțiunile care au loc, formal sau liber, între educatori și părinți stabilesc tonul pentru implicarea viitoare a părinților. Așa cum afirma Holland ”dacă educatorii trebuie să încurajeze participarea părinților, ei trebuie să inițieze eforturi active, personale, persistente, flexibile și sigure de comunicare cu părinții. Educatorii trebuie să creadă că sunt parte integrantă a programului educațional și să se aștepte ca părinții să participe la acestea.” [2, pg.126]. Dacă copilul va fi educat în spiritul unor percepte morale sănătoase, îi va fi insuflată dragostea de muncă încă din primii ani ai copilăriei. Și munca intelectuală este apreciată de către părinți: de exemplu copilul colorează 2 pagini și i s-a cerut să coloreze doar o figurină. Astfel el trebuie recompensat într-un anume fel pentru a-i stimula activitățile următoare. Climatul familial este trăit de copil cu intensitate și de aceea „modelul unui tată ori mamă” este întotdeauna urmat și urmărit. Existența unui program de muncă, apoi activ în gospodărie a părintelui va genera existența unui climat de muncă (după program) a copilului viitor adolescent.

O serie de studii de cercetare arată că implicarea părinților în activitățile de învățare ale copiilor influențează în mod pozitiv performanțele și motivația acestora de a învăța (Epstein, 1992). În studiul realizat de Gettinger, Maribeth, Guetschow, Kristen Waters au fost examinate părerile în privința rolurilor, eficacității și oportunității implicării părinților în viața școlii. La acest studiu au participat 558 părinți și 142 profesori din șase școli. În general, profesorii au considerat că implicarea părinților în a-și ajuta copiii, prin participarea părinților la activități, este mai benefică decât ceea ce au considerat părinții înșiși. Profesorii au punctat și faptul că părinții întâmpină multe bariere și au puține oportunități de implicare în viața școlii. Colectarea de informații și comunicarea între părinți și profesori în ceea ce privește preferințele individuale, eficacitatea și barierele în calea implicării sunt discutate ca premise importante pentru stabilirea unor parteneriate eficiente între familie și școală. Sophia Catsambis și Janet E. Garland punctează faptul că implicarea părinților scade dramatic atunci când elevii intră în clasele de gimnaziu și, cu atât mai mult, când aceștia intră la liceu. Aceste modificări nu înseamnă că părinții își pierd interesul pentru educația copiilor lor. Într-adevăr, între două treimi și trei sferturi dintre părinții elevilor de clasa a douăsprezecea mențin norme de familie și de comportament adecvate pentru adolescenți. Mai mult decât atât, așteptările lor educaționale cresc pe măsură ce adolescenții se apropie de absolvirea liceului.

Există o serie de motive pentru care implicarea părinților în activități coordonate de școală este mai mult decât recomandată: • Implicarea părinților îmbunătățește performanțele școlare ale copiilor. Cu cât părintele este implicat mai mult, cu atât șansa de succes școlar a copilului este mai mare. • Implicarea părinților duce la un comportament al copiilor în clasă mai bun.

• Un părinte poate influența decisiv atitudinea copilului față de școală, comportamentul la clasă, stima de sine și motivația. • Părinții ar trebui să rămână la fel de implicați în educația copiilor lor, de la nivel preșcolar până la liceu inclusiv. • Formarea adecvată și disponibilitatea resurselor necesare pot ajuta părinții să se implice. • Exercițiile de lectură ale copilului împreună cu părinții îmbunătățesc considerabil abilitățile copilului si de aceea școlile caută în mod activ modalități pentru a-i implica pe părinți. • Implicarea părinților ridică moralul profesorilor. • Implicarea părinților aduce beneficii atât pentru copii, cât și pentru părinți. Părinții vor avea o mai bună înțelegere a curriculum-ului și a activităților școlare și vor comunica mai bine cu copiii lor. Constrângerile de timp sunt cel mai mare obstacol în privința nivelului de implicare a părinților. Buna comunicare cu profesorul pentru a găsi modalități potrivite și convenabile de a colabora este soluția în acest caz.- Ghid metodic biblioh