Modalitati de Realizare a Educatiei Interculturale In Invatamantul Prescolar

Pedagogie

Modalitati de Realizare a Educatiei Interculturale In Invatamantul Prescolar

Byadmin ianuarie 1, 2024

MODALITÃȚI DE REALIZARE A EDUCAȚIEI INTERCULTURALE ÎN ÎNVÃȚÃMÂNTUL PREȘCOLAR

Introducere

Capitolul 1. Educația interculturală : repere generale

Ce este cultura?

Analiza relațiilor interculturale

Prejudecăți, rasism, discriminare

Discriminare și rasism

Efectele psihologice ale discriminării asupra copilului de vârstă preșcolară

Combaterea discriminării romilor

Educația interculturală : un demers necesar

Capitolul 2. Grupa de preșcolari : “realitate” multiculturală

2.1. Grupa de preșcolari : spațiu multicultural. Gestionarea diversității

2.2. Conflictele în sala de grupă. Rolul educației interculturale în rezolvarea conflictelor

2.3. Comunicarea interculturală și importanța acesteia în procesul educațional

Capitolul 3. Modalitãți de realizare a educației interculturale în învățământul preșcolar

3.1. Evidențierea echilibrată a asemănărilor și diferențelor culturale

3.2. Abordarea globală, integrată a diversității sociale, lingvistice și culturale

3.3. Abordarea interculturală în activitatea cotidiană a grădiniței

3.3.1. Activități de dezvoltare personală: rutine și tranziții

3.3.2. Activități pe domenii experențiale

3.3.3. Jocuri și activități didactice alese

3.3.4. Evaluarea

Capitolul 4. Educația interculturală în învățământul preșcolar

4.1. Proiectul microcercetării pedagogice

4.1.1. Motivația cercetării

4.1.2. Scopul cercetării

4.1.3. Obiectivele cercetării

4.1.4. Ipotezele cercetării

4.1.5. Metodologia cercetării

4.1.6. Eșantionul cercetării

4.2. Desfășurarea microcercetării pedagogice, analiza și interpretarea datelor

4.2.1. Etapele microcercetării pedagogice

4.2.2. Analiza, prelucrarea și și interpretarea datelor

4.3. Concluzii

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Introducere

Așa cum ne ocupăm de educația intelectuală, de cea morală și estetică, de dezvoltarea aptitudinilor și sentimentelor, așa cum ne îngrijim de educația tehnică și profesională, este timpul să ne ocupăm și de educația interculturală, prin care sa formăm copiilor conștiința europeană / universală, să cultivăm respectul pentru diversitate, toleranță, solidaritate.

Anul acesta, in colectivul grupei nou format am observat că sunt copii născuți în Italia, Belgia, Germania, Spania. Majoritatea a trăit lângă părinți pâna la vârsta de 4–5 ani, iar în preajma vârstei școlarității au fost aduși în țară și sunt crescuți de bunici. Diversitatea culturală, etnică, a religiilor, a modurilor de viață specifice reprezintă provocari ce au la bază interdisciplinaritatea, includerea unor elemente de comunicare, educație pentru societate, activități plastice și practice, educație muzicală. O comunicare eficientă se poate realiza prin utilizarea unui limbaj comun: muzica, dansul, pictura, respectul, iubirea, toleranța.

Toți copiii, indiferent de etnie, doresc același lucru: să se joace, să învețe, să se bucure de tot ceea ce-i înconjoară, într-un climat de stabilitate emoționala, întelegere, prietenie, respect, reciprocitate.

Tuturor copiilor, indiferent de etnie, limbă, cultură, religie etc., trebuie să li se dea ocazia să înteleagă că toți sunt la fel, și că, deși pot exista trăsături prin care diferă, acestea îi particularizează și îi fac să fie valoroși.

Educația interculturală răspunde în mod adecvat la diversitatea nevoilor tuturor copiilor pentru a combate riscurile de excluziune și a asigura tuturor dreptul fundamental la o educație de calitate, șanse egale și dreptul la participare socială.

Scopul educației interculturale este de a le permite atât cadrelor didactice cât și copiilor să se simtă în largul lor atunci când au de a face cu diversitatea și să o considere mai degrabă o provocare decât o problemă, o oportunitate și nu un factor de blocaj.

Implică creșterea participării active a copiilor la educație, indiferent de mediul cultural al familiilor lor și de comunitățile din care provin; presupune o abordare participativă a cooperării între cadre didactice, între cadre didactice și copii, între copii și între părinți și cadre didactice.

În România, efortul pentru educarea copiilor romi ca etapă necesară de integrare socială în Europa întâmpină reale dificultăți, care pot influența negativ deschiderea către civilizație. În ultimii ani s-au făcut progrese remarcabile în domeniul educației copiilor, un mai mic succes înregistrându-se în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor de viață sau a stării de sănătate. Prioritare pentru combaterea discriminării, rasismului manifestat împotriva populației rrome, sunt educarea și integrarea populației minoritare.

În sistemul educațional s-au implementat proiecte, programe și strategii care să sprijine și să stimuleze procesul de integrare în societate a populației rome. Una dintre strategii o reprezintă consilierea familiei rrome cu privire la accesul la educație și cultură.

Problema educării copiilor romi reprezinta o prioritate a sistemului de învățământ românesc, în special după 1990. Se pornește de la premisa că toți copiii rromi se află în situația de a fi excluși și marginalizați, că le este limitat accesul la egaliate de șanse pe care toți copiii ar trebui să o aibă. Aceștia au nevoie de sprijin pentru a-și depăși condiția, dar sărăcia familiilor rome, indiferența părinților în ceea ce privește educația copiilor lor reprezintă o piedică majoră.

În România numai 20% dintre copiii romi frecventează grădinița în vederea pregătirii pentru școala, 20% nu beneficiază de nicio formă de educație, 30% abandonează școala în gimnaziu, iar 50% sunt analfabeți sau semi-analfabeți.

Principalii factori cu rol decisiv în procesul de integrare a populatiei rome sunt : sistemul de învățământ, mass-media, serviciile de asistența socială, factorii de decizie guvernamentali. Pentru asigurarea reușitei strategiilor privind integrarea trebuie luate în calcul specificul cultural și tradițiile rromilor. Tradițional, formele de organizare a comunităților de romi sunt izolate, aflate la periferia socială, auto-marginalizate, supuse prejudecăților sociale, rasiale și culturale. Particularitațile rasei rrome se referă la talentul artistic, dar și la inteligența speculativă. Specificul culturii rrome constă în mentalitatea socio-culturală și caracteristicile limbajului. De asemenea, tradițional sunt inadaptați și predispuși încălcării legii.

Astfel, soluția găsită este facilitarea “educației pentru toți” în instituțiile de învățământ, prin înlăturarea etichetărilor, clasificărilor, categorisirii și creearea ierarhiilor bazate pe valorile și performanțele copiilor.

Capitolul 1

Educația interculturală – repere generale

Ce este cultura?

Cuvântul cultură provine din latinescul “colo – ere”, semnificând “a cultiva”.

Cultura se referă la capacitatea universal valabilă a oamenilor de a clasifica și de a comunica propriile experiențe prin simboluri. Cultura, numită și mod de viață pentru întreaga societate, include norme de bună purtare, vestimentație, limbaj, religie, ritualuri, norme de comportament și sisteme de valori.

Ne-ar plăcea să trăim într-o lume în care toți suntem la fel? sau diferiți?

Diversitatea culturală este răspunsul și în același timp soluția atunci când ne referim la marea dierență existentă între națiuni dar și în interiorul aceleiași națiuni, indiferent că reprezintă rezultatul unor circumstanțe naturale (climă, relief) sau a unor circumstanțe sociale (tehnologice, demigrafice). Societățile pot fi omogene, dar și eterogene.

Când apar tensiuni sociale, oamenii sunt tentați să caute vinovați în cadrul grupurilor minoritare, a “outseider-ilor”.

“Ca să putem aprecia diferențele dintre noi, trebuie să fim conștienți de ceea ce ne face asemănători.” Peter Reese

În Declarația Universală privind Diversitatea Culturală, adoptată de UNESCO în 2001, cultura este definită ca „ansamblu de elemente distinctive, de ordin spiritual, material, intelectual, și emoțional, ale unei societăți sau ale unui grup social, ce include, pe lângă artă și literatură, stiluri de viață, moduri de conviețuire, sisteme de valori, tradiții și credințe”.

Cultura nu este doar oglinda societății, ci îi și influențează dezvoltarea.

Cultura reprezintă modul obișnuit în care trăiesc oamenii. Astfel, în cadrul grupurilor entice, se evidențiază moștenirea culturală, care este transmisă de la o generație la alta. Aceasta se referăla :

istorie (periodă de timp și contextual în care grupul a migrat sau a emigrat);

factori ai statului social (educație, ocupație, venit);

modele de interacțiune a grupului (intra-grup sau inter-grup);

orientarea spre valori (standarde prin intermediul cărora membrii unui grup cultural judecă atât propriile acțiuni cât și pe cele ale altora);

limbaj și comunicare (verbală și nonverbală);

procese ale vieții familiale (roluri de gen, de dinamică familială);

credințe și practici de vindecare ( atitudini și comportamente de vindecare a diferitelor afecțiuni);

religie (credințe și practici spirituale)

forme de manifestare a creativității (artă, muzică, povestiri, dans);

arta culinară (obiceiuri alimentare);

recreere (activități, sporturi preferate);

vestimentație (tipuri, stiluri, modalități de înfrumusețare a corpului).

Cultura, din perspectivă personală, a identității, include tot ceea ce este semnificativ pentru un individ, credințe, valori, percepții, reprezentări și supoziții asupra realității, dezvoltate prin interacțiune socială cu familia sau cu alți indivizi din mediul apropiat. Astfel se dezvoltă competențe culturale: conștientizarea și acceptarea diferențelor, conștiința de sine, dinamica diferențelor, cunoașterea identității culturale a altora, adaptare. Este imposibil pentru cineva să poată aprecia impactul culturii asupra vieții altora dacă el sau ea nu are legătură cu propria cultură. “Mulți oameni nu reușesc niciodată să înțeleagă cum, comportamentul lor de zi-de-zi a fost modelat de normele culturale și valori și întărit apoi de familie, parteneri sau instituțiile sociale. Modul în care definim “familia”, dorințele, țelurile noastre în viață, felul în care percepem problemele, chiar și modul în care salutăm, reprezintă influențe ale realității culturale în care trăim.”

Conștiința de sine necesită o autocunoaștere a propriei culturi, pentru a ști când sunt forțate barierele culturale, pentru a prevedea apariția unor potențiale tensiuni și conflicte în cadrul grupului entic.

Analiza relațiilor interculturale

Înainte de 1989, politica de tip comunist a forțat populația la o minimalizare, aplanare a identităților, reușind să ascundă sau să disimuleze problemele entice sau religioase. Intelectualii autentici ai vremii au pledat doar pentru cultura românească. Istoria predată în școli îi prezenta pe români învingători, în timp ce pe ceilalți (turci, tătari, ruși, germani, maghiari) ca pe forțe ale răului, în același timp naivi și învinși. Totuși, manifestarea diferențelor s-a făcut în mod clandestin, ascuns, printr-un discurs și comportament dublu (unul oficial, explicit, declarativ, și altul privat, implicit, bine mascat)

opunâdu-se astfel politicii oficiale de masificare a diversității, de omogenizare și de eradicare a trăsăturilor particulare.

După căderea comunismului, în România se manifestă o explozie a diferențelor. Minoritățile de toate tipurile își cer deschis drepturile.

C. Cucoș indică patru fenomene de criză: simptomul dificultății regăsirii identității, cel al inerției (de agățare de o identitate trecută), al identității exotice (fuga după o identitate ce poate fi construită numai în alte părți ale lumii), al autoînchiderii și al multiplicării exagerate a grupurilor sau entităților culturale. În România de după 1989 existau câteva sute de partide politice, după criterii nejustificate, generate de libertatea neîngrădită, existau grupuri culturale care militau pentru aceleași drepturi fără a se recunoaște reciproc sau a comunica între ele. Rezultă un peisaj haoticii culturale în care trăim.”

Conștiința de sine necesită o autocunoaștere a propriei culturi, pentru a ști când sunt forțate barierele culturale, pentru a prevedea apariția unor potențiale tensiuni și conflicte în cadrul grupului entic.

Analiza relațiilor interculturale

Înainte de 1989, politica de tip comunist a forțat populația la o minimalizare, aplanare a identităților, reușind să ascundă sau să disimuleze problemele entice sau religioase. Intelectualii autentici ai vremii au pledat doar pentru cultura românească. Istoria predată în școli îi prezenta pe români învingători, în timp ce pe ceilalți (turci, tătari, ruși, germani, maghiari) ca pe forțe ale răului, în același timp naivi și învinși. Totuși, manifestarea diferențelor s-a făcut în mod clandestin, ascuns, printr-un discurs și comportament dublu (unul oficial, explicit, declarativ, și altul privat, implicit, bine mascat)

opunâdu-se astfel politicii oficiale de masificare a diversității, de omogenizare și de eradicare a trăsăturilor particulare.

După căderea comunismului, în România se manifestă o explozie a diferențelor. Minoritățile de toate tipurile își cer deschis drepturile.

C. Cucoș indică patru fenomene de criză: simptomul dificultății regăsirii identității, cel al inerției (de agățare de o identitate trecută), al identității exotice (fuga după o identitate ce poate fi construită numai în alte părți ale lumii), al autoînchiderii și al multiplicării exagerate a grupurilor sau entităților culturale. În România de după 1989 existau câteva sute de partide politice, după criterii nejustificate, generate de libertatea neîngrădită, existau grupuri culturale care militau pentru aceleași drepturi fără a se recunoaște reciproc sau a comunica între ele. Rezultă un peisaj haotic, multicultural, dar în niciun caz intercultural.

În România se evidențiază astfel trei tipuri majore de relații între minoritari și majoritari: una bazată pe discursul majoritar, una bazată pe discursul minoritar conformist și una bazată pe un discurs minoritar revendicativ. Minoritarii conformişti sunt cei ce au grijă să integreze sistematic în discursul lor referiri la faptul că sunt cetăţeni loiali ai României, că se simt acasă în România, accentuând de asemenea bunele relaţii pe care le au, atât cu instituţiile statului român, cât şi cu concetăţenii lor majoritari. O mare parte a raporturilor între majoritate şi minoritarii revendicativi se structurează pe ideea că minoritarii cer, revendică, cât mai mult posibil, în timp ce majoritarii acordă, cedează, cu grija însă de a ceda cât mai puţin posibil. Un leitmotiv al discursului minoritar îl reprezintă dreptul la o viaţă internă proprie a comunităţii respective, recunoscută public. Se folosesc în acest context termeni variaţi: separare, autonomie, privatitate comunitară, sau se face referire la ideea de protecţie, menţinere, prezervare a identităţii culturale/naţionale proprii, identitate ameninţată cu asimilarea de către societatea majoritară. Esenţa discursului minoritar revendicativ ar fi deci: „suntem diferiţi şi vrem să rămânem diferiţi şi să fim recunoscuţi ca atare”. În cadrul discursului majoritar cu referire la minorităţi, dominant este însă leitmotivul comunicării, al deschiderii spre relaţionarea cu celălalt, oferită cu generozitate de majoritari şi solicitată minoritarilor, pericolul avut în vedere, la scara întregii societăţi, fiind definit în termeni de izolare sau segregare a grupurilor minoritare. Esenţa unui astfel de discurs ar fi deci: „trăim în aceeaşi ţară, prin urmare trebuie să comunicăm, orice tendinţă de izolare fiind un pericol pentru stabilitatea societăţii”. Ambele au o idee fundamentală: comunicarea interculturală subminează afirmarea identităţii, favorizând asimilarea, iar afirmarea identităţii în lipsa comunicării interculturale subminează coeziunea şi stabilitatea societăţii. O alegere ar fi deci necesară din această perspectivă: favorizarea fie a identităţii, fie a comunicării. Am putea astfel vorbi de un continuum având la cele două două extremităţi identitatea, respectiv comunicarea.

Ideal ar fi ca societatea României contemporane să permită dezvoltarea simultană atât a identităților specifice, cât și a comunicării interculturale, fără să presupună vreo pierdere pentru minoritari sau majoritari. Analiza relațiilor interculturale se poate realiza pe baza a două concepte provenite din psihologia socială (modelul TILT- Teaching individuals to live together- elaborat de Kalman J. Kaplan), respectiv din psihologia interculturală (teoria strategiilor de aculturație a imigranților- elaborate de J.W. Berry). Ambele modele aduc argumente pentru ideea că o societate interculturală este posibilă, deschiderea spre comunicarea cu celălalt nu reprezintă o amenințare la adresa identității grupurilor, iar menținerea și afirmarea unor identități specifice nu implică în mod necesar riscuri pentru coeziunea și stabilitatea societății. În România există două dimensiuni fundamentale ale relațiilor interculturale: apartența etnică în sensul de “minoritate națională” cu trei categorii diferite: minoritatea maghiară, minoritatea romilor, toate celelalte minorități naționale afirmate public, și apartența religioasă ca relații interconfesionale: relația bisericii ortodoxe majoritare cu celelalte confesiuni și relațiile ortodoxie – catolicism . Mă voi referi aici asupra situației minorității romilor și a relațiilor acesteia cu majoritatea.

În schema propusă de J.W. Berry se disting categorii diferite de atitudini ale acestora.

Există un grup semnificativ numeric de romi care a optat pentru asimilare, ceea ce presupune individuație redusă și atașament ridicat, ca urmare a decalajului de statut social dintre romi și restul populației și a riscului expunerii la discriminare. Existădouă categorii de romi ce tind spre segregare, caracteristic fiind individuația ridicatăși atașamentul redus. Se referă la comunitățile de tip tradițional în care romii se delimitează clar de gadjii și în care au prioritate normele interne, nu cele ale societății majoritare, dar și la activiștii romi care militează pentru construirea unei identități rome de tip național, care revendică dreptul la diferență, doresc redescoperirea și punerea în valoare a tradiției, a limbii. Există de asemenea un alt grup numeric semnificativ care tinde spre marginalizare, având caracteristic un nivel de atașament și individuație redus. Aceste grupuri au fost rupte de identitea tradițională fără a asimila normele culturale ale societății majoritare și fără să fie acceptate de acestea. Reprezentanții acestor grupuri reprezintăținta discriminărilor și a manifestărilor de tip rasist. De asemenea, majoritarii percep ca înșelăciune refuzul romilor de a-și declara identitatea etnică la recensământ sau în mediul școlar. Astfel, asimilarea acestora nu poate fi realizată, ci, dimpotrivă este încurajată separarea în sensul afirmării propriei identități, creându-se astfel un conflict ce duce la segregare conform opiniei extremeștilor naționaliști, deși atitudinile liderilor romilor față de interculturalitate converg cu cele ale majoritarilor, de îmbunătățire a situației romilor. Ambele grupuri sunt de acord că o soluție este integrarea, însă minoritarii doresc întâi separarea (construcția identității de tip național).

Prin analiza relațiilor interculturale se pot stabili condițiile funcționării unei societăți interculturale, dar și raporturile dintre grupurile care compun o anumită societate. Este de dorit existența unei societăți interculturale, în care drepturile minorităților sunt promovate, care are ca principiu recunoașterea egalității culturilor, menținerea stabilității sociale, dar și recunoașterea și afirmarea identității, nu doar ca soluție pentru evitarea sau eliminarea conflictelor, ci pentru găsirea unui echilibru dinamic de promovare a comunicării interculturale.

Prejudecăți, rasism, discriminare

“Se consideră că dezvoltarea mentală a unui adult rom obișnuit este echivalentă cu cea a unui copil de 10 ani” Enciclopedia Britannica, ediția din 1959, la 14 ani după genocidul german asupra populației rome.

În România modernă imaginea romilor nu este una favorabilă, ca urmare a lipsei de interes a acestora pentru a urma o formă organizată de educație, ce se traduce printr-un număr mare de de adulți analfabeți, fără un loc stabil de muncă, dar și un număr redus de copii ce frecventeazăși finalizează cursurile unei instituții de învățământ.

“De ce copiii romi nu au rezultate mulțumitoare la școală?” Cel mai probabil din cauza prejudecăților și a rasismului. Sunt autosuficienți și nu au încredere în programele de învățământ care le sunt oferite. Cel mai adesea părinții sunt refractari, sabotează chiar eforturile cadrelor didactice, minimalizând importanța educației. Acestea sunt punctele de vedere ale unora dintre cadrele didactice, care nu trebuie ignorate, dar nici văzute ca o regulă. În realitate, situațiile variază de la o familie la alta. Sunt și părinți care dau importanță actului educativ, care se implică în activitatea copiilor, care îi susțin și îi îndrumă, adulți care se întorc la școală pentru a învăța elementele de bază ale cititului, scrisului și socotitului.

Discriminare și rasism

Prejudecățile sunt opinii negative preconcepute față de o persoană/ grup de persoane/ comunitate bazate pe anumite criterii.

Rasismul este o teorie social-politică ce susține inegalitatea biologică și intellectuală a raselor umane.

Discriminarea reprezintă una din cauzele pentru care egalitatea de șanse nu este respectată. Presupune diferențierea, excluderea, restricționarea și tratamentul preferențial între persoane, grupuri și comunități în dezavantajul unora dintre acestea, pe baza unor criterii neobiective.

Uniunea Europeană (UE) combate discriminarea pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă și orientare sexuală. În plus, orice discriminare pe criterii de naționalitate este interzisă prin Tratate. Dreptul la nediscriminare este consolidat prin Carta drepturilor fundamentale, care are aceeași valoare juridică ca Tratatele.

Cadrul juridic al UE în materie de luptă împotriva discriminării a fost inițiat în 2000. Acesta conține trei directive referitoare la tratamentul egal fără deosebire de rasă sau origine etnică, egalitatea de tratament pe piața muncii, precum și egalitatea între femei și bărbați în afara mediului profesional. În aplicarea legislației comunitare în materie de luptă împotriva discriminării, statele membre și instituțiile și autoritățile Uniunii sunt asistate de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA). Programul PROGRESS 2007-2013 prevede asistență financiară în acest sens.

Romii au venit în Europa ca o națiune unită prin limbă, culturăși origine, dar în grupuri mici și răspândite pe o arie mare. Astfel, ei nu au avut o putere politică sau militară, o religie a lor sau un teritoriu cu care să se identifice, mijloace esențiale prin care alte populații își apără interesele.

Încă din evul mediu, pielea lor mai închisă la culoare, stilul de viață nomadic, practicarea ghicitului, folosirea blestemelor pentru a se răzbuna au creeat europenilor o imagine negativă despre aceștia, fiind asociați cu magia neagră. Romii au păstrat de-a lungul timpului tradiția “purității” și a “impurității” din India care impune păstrarea distanței față de gadje (non-romi, văzuți ca “impuri” datorită modului de viațăși a necunoașterii codului “pur/ impur”), fapt ce a dus la formarea barierelor de comunicare dintre romi și restul populației și la un șir incredibil de persecuții și discriminare.

În România, mulți au cosiderat că discriminarea romilor este din vina lor, pentru că fură, nu merg la școală, nu se spală, iar romii nu au putut să-și apere drepturile sau să-și exprime opiniile, neavând acces la sistemul judiciar.

În prezent, aceste prejudecăți persistă, ducând în continuare la discriminare, lipsă de respect, lipsă de înțelegere, care generează sărăcie, creșterea infracționalitățiiși lipsa de educație școlară a romilor care duc, inevitabil la mai multă discriminare.

Urmare a statului social marginal, apartenența la această etnie generează lipsa de prestigiu, oferă un capital social negativ, nu oferă individului confort psihologic. Secolele de robie i-au stigmatizat, le-au generat o stimă de sine scăzută, de inferioritate și excludere. De cele mai multe ori, romii sunt ilustrați având cele mai negative caracteristici umane, fapt susținut și de bogatul folclor românesc, în care prin proverbe, snoave și zicători se manifestă o gândire stereotipă ironicăși disprețuitoare, plină de prejudecăți la adresa acestora.

Toate aceste atitudini negative, comportamente discriminatorii sunt de natură rasistă, mai mult sau ma puțin explicite.Rasismul explicit aflat în strânsă legătură cu etnocentrismul manifestat față de toți romii în general, situează această etnie în situație de inferioritate față de celelalte grupuri din societate având credința că propriul grup cultural este superior tuturor celorlalte grupuri, precum și tendința de a folosi propriul mod de viață ca standard pentru a-i judeca pe ceilalți. De asemenea, se crede în transmiterea pe cale genetică a unor tendințe comportamentale care nu pot fi ameliorate prin măsuri de ordin educativ sau socio-economic, susținute și de forma tradițională de organizare a populației rome în comunități izolate, marginalizate de societate, de particularitățile native ale acestora (inteligența speculativăși talentul artistic), atitudini rasiste ale comunității majoritare, negativismul tradițional manifestat prin inadaptabilitate, încălcarea legilor, specificul cultural (limba și mentalitatea).

Discursul populației majoritare poate avea aspecte diferite ca răspuns la toate aceste manifestări caracteriale și atitudinale ale romilor.

Rasismul camuflat este atunci când există o contradicție între discurs și comportament. La nivelul discursului, se afirmă că toți oamenii sunt la fel, că trebuie tratați la fel și că diferențele de comportament se datorează unor factori independenți, deși acești factori îi defavorizeazăsistematic pe romi.

Rasismul aversiv reprezintă forma subtilă, dificil de identificat și la fel de dificil de combătut. Este practicat de persoane care se consideră tolerante, fără tendințe rasiste, care pot chiar să respingăși să combată rasismul, dar care comit în mod inconștient, neintenționat acte de discriminare.

Efectele psihologice ale discriminării asupra copilului de vârstă preșcolară

“Mami, de ce Giani are pielea neagră? Pentru că el s-a născut noaptea și eu m-am născut ziua?” sunt întrebări adresate de o fetiță de 3 ani, mamei sale, după prima zi de grădiniță. Întrebarea ei a rămas fără răspuns, pentru că mama nu a știut cum să reacționeze. Să-i spună copilului ei că de fapt Giani este de altă etnie? Probabil că nu ar fi înțeles și ar fi adresat și mai multe întrebări incomode. Mama a ales să-i povestească pe un ton ușor amuzat doamnei educatoare întâmplarea și să o roage să o scoată din încurcătură. Destul de grav este faptul că această întâmplare poate fi considerată una fericită, întrucât majoritatea părinților aflați în această situație ar fi interzis copilului să vorbească sau să se joace cu cel cu pielea mai închisă la culoare, sau chiar să-l mute de la o grupă care are și astfel de copii.

Devine astfel esențial rolul de mediator al cadrului didactic. Este capabilă doamna educatoare să integreze copiii și părinții romi într-un colectiv de majoritari români? Răspunsul se află din păcate în abilitățile doamnei de a fi un bun consilier, dar mai ales un om deschis și tolerant.

Există la nivel social tendințe de discriminare a romilor, ca membrii ai unui grup social defavorizat. O consecință psihologică distructivă este interiorizarea imaginii negative a romilor și adoptarea unor comportamente negative, anti-sociale, în acord cu previziunile acestor stereotipuri.

Din nefericire, copiii noștri cresc într-o societate în care prejudecățile și discriminarea există.Deși au fost implementate legi și multe atitudini negative s-au schimbat, bigotismul bazat pe prejudecăți rasiale, entice sau religioase face parte din viața de zi cu zi a copiilor și a familiilor lor.

Copiii sunt expuși la diferite culturi prin intermediul media. Ei învațăși își formează opinii despre oameni și evenimente din țarăși din lume. Este deci nevoie să-i ajutăm pe copii să învețe să înțeleagăși să aprecieze diversitatea. Zilnic ei sunt expuși modului în care unii indivizi sunt apreciați mai mult sau mai puțin pe baza sexului, vârstei, culorii sau a studiilor. Pot conștientiza anumite tensiuni, un tratament preferențial, sau faptul că opiniile și dorințele lor sunt mai puțin luate în seamă din cauza vârstei lor.

La vârstă preșcolară, copiii pot avea de suferit dacă sunt expuși prejudecăților sau discriminării. Prejudecățile creează tensiuni sociale și emoționale care pot provoca teamă, anxietate și ocazional ostilitate și chiar violență. Stima de sine și încrederea în sine a celor ridiculzați pot fi afectate determinându-i să se simtă neacceptați sau chiar nedemni. Copilăria nu mai este o perioadă fericităși lipsită de griji când se întâmplă acest lucru, performanțele școlare scad, ei pot devein depresivi, izolați social.

Este important să ajutăm copiii să reacționeze pozitiv la diversitate. Prejudecățile se învață la vârste fragede de la părinți, de la alți copii, persoane sau chiar instituții. În jurul vârstei de 4 ani, copiii devin conștienți de diferențele dintre oameni, în primul rând de caracteristicile fizice, de limbaj și nume, și mai târziu de religie și diferențe culturale. Uneori ei încep să se defineascăși să-și găsească identitatea raportându-se la ceea ce-i face diferiți față de ceilalți, ceea ce este perfect normal. Pe măsură ce tinerii încearcă să înțeleagă particularitățile ce ne fac diferiți, ei pot fi influențati de stereptipuri. Astfel, nu numai că-și dezvoltă o imagine distorsionată despre persoanele întâlnite, dar pot ajunge să dezvolte atitudini și comportamente de intoleranță. Instituțiile de învățământ ar trebui să fie mai mult decât un loc în care se transmit și se asimilează cunoștințe, ar trebui să promoveze buna-înțelegere și cooperarea între oameni și nu prejudecățile.

Copiii romi nu sunt mai răi sau mai puțin dotați decât copiii dintr-un mediu social înstărit. Diferența este dată în timp de lipsa educației. În România, principala preocupare o reprezintăincuziunea copiilor romi, pregătirea acestora prin programe de tipul “Grădinițelor de vară” prin care se urmărește reducerea diferențelor de educație în momentul școlarizării, problema consilierii copiilor discriminați fiind rezolvată la scară redusă, numai în anumite comunități care beneficiază de sprijinul organizației Salvați Copiii. La nivel mondial însă există studii privind efectele negative ale discriminării copiilor, în care se afirmă că majoritatea acestor cazuri se manifestă în instituțiile de învățământ. S-a observat la copiii care au suferit diverse forme de discriminare unul sau mai multe simptome ale tulburării sănătății mentale, cum ar fi depresia, hiperactivitate și deficit de atenție, probleme atitudinale și comportamentale. “Părinții, psihologii și profesorii ar trebui să conștientizeze că discriminarea rasială sau etnică în școală sau în afara ei poate determina la copii tulburări ale stării mentale de sănătate.” dr. Tumani R. Coker, pediatru la Mattel Children’s Hospital UCLA.

Combaterea discriminării romilor

Cele mai importante faze ale politicilor sociale de combatere a discriminării în România sunt constituirea Consiliului Național al Minorităților în aprilie 1993 și a Departamentului pentru Protejarea Minorităților Naționale în 1996, în cadrul cărora activeazăși reprezentanți ai populației rome. Din analiza riscului social și demografic realizat în 2009, au fost evidențiate problemele comunității rome legate de lipsa locurilor de muncă, nivelul scăzut de educație, confruntarea cu atitudini și comportamente discriminatorii, supraviețuirea la limita inferioară a societății.

La nivelul țării noastre, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este singura instituție care și-a asumat activ lupta împotriva discriminării romilor. Totuși, rolul ei este limitat la înregistrarea faptelor cu caracter discriminator și realizarea recomandărilor și transmiterea plângerilor către autoritățile competente.În prezent, strategia privind asistența socială demonstrează o abordare incluzivă, cu obiective care prevăd tratarea nediferențiată a minorităților, cu referire directă la populația romă. Această strategie vizează prevenirea, limitarea și eliminarea temporară sau permanentă a efectelor anumitor situații care pot genera marginalizarea socială sau excluderea unei persoane, familii, grup sau comunități de către autoritățile naționale, locale, sau societatea civilă, având misiunea de dezvoltare a capacității indivizilor sau a comunității de a-și rezolva problemele, dar și creșterea nivelului de viață, de promovare a principiilor de coeziune și incluziune.

La nivel local, există Serviciul Public de Asistență Socială care are ca scop protejarea și sprijinirea copiiilor și a familiilor acestora, lupta împotriva marginalizării, implementarea de programe de prevenire și reducere a situațiilor de risc. Populația romă beneficiază de toate facilitățile oferite de aceste centre de asistență socialăpentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Din nefericire, resursele investite sunt insuficiente, determinând apariția blocajelor și a unor disfuncționalități. Astfel, un rol major în susținerea populației rome o au organizațiile non-guvernamentale.

Din septembrie 2012, Salvați copiii România, în parteneriat cu Salvați Copiii Suedia și cu Fundația IKEA, desfășoară un proiect pentru susținerea celor mai vulnerabile categorii de copiiîn fața stigmatizării și a discriminării. Proiectul este însoțit de o campanie de comunicare și conștientizare “Copiii fără etichetă”, lansată pentru a atrage atenția asupra efectelor negative ale etichetărilor, stigmatizarea și stereotipurile, care afectează dezvoltarea echilibratăși armonioasă a unui copil, dar și pentru a promova măsurile pozitive care pot schimba acest gen de abordare. Aproximativ 9000 de copii și părinții acestora beneficiază de servicii educaționale și de sănătate, în cadrul grădinițelor estivale pentru romi, cu scopul de a reduce diferențele de dezvoltare psiho-educațională a copiilor în prima zi de școală.

Mulți părinți romi aleg să nu își trimită copiii la grădiniță sau la școală, motivele fiind neîncrederea în cadrele didactice, teama de practicile discriminative la care sunt supuși copiii lor, lipsa resurselor financiare, recunoașterea faptului că fac parte dintr-un grup etnic expus practicilor discriminative. Însă lipsa educației îi condamnă la sărăcie, le îngrădește accesul la un loc de muncă, la șanse egale și demnitate.

La acestea se adaugăși acceptarea discriminării ca pe ceva natural, copiii romi fiind învățați de mici să trăiască situațiile de discriminare ca pe ceva firesc. Este importantă de aceea nu doar încercarea de combatere a discriminării, ci și conștientizarea acesteia atât de către cei care o produc, cât și de către victime. Realizarea echilibrului între romi și populația majoritară se poate face prin adoptarea unor măsuri pozitive, cum ar fi acordarea unorfacilități.

Soluția care se impune pentru rezolvarea problemelor acestui grup minoritar constă în prioritizarea educației și a integrării. În domeniul educațional au fost implementate proiecte, programe și strategii pentru susținerea și stimularea procesului de integrare în sistemul de educație și în societate a populației rome. Așa cum am mai specificat o strategie importantă este reprezentată de consilierea familiilor rome pentru acceptarea integrării copiilor în sistemul de educație și pentru a avea acces la cultură. Problema accesului la educație a copiilor romi a devenit prioritară după 1990, devenind un fapt cunoscut că acești copii sunt excluși și marginalizați. Aceasta se datorează din nefericire sărăciei extreme cu care se confruntă familiile rome, indiferența părinților privind educația copiilor, limitarea accesului la șanse egale pe care toți copiii ar trebui să îl aibă. În România, numai 20% dintre copiii romi merg la grădiniță în vederea pregătirii pentru școală, 20% nu ajung niciodată într-o instituție de învățământ, 30% renunță la școală înainte de gimnaziu și 50% sunt analfabeți sau semi-analfabeți. Prin accesul la educație își pot creea propriul sistem de apărare în calea prejudecăților și a discriminării.

Educația interculturală : un demers necesar

Educația interculturală are două aspecte principale:

– Celebrează și recunoaște normalitatea diversității în toate mediile umane și sensibilizează educabilul la ideea că oamenii au dezvoltat moduri diferite de viață, obiceiuri și viziuni asupra vieții, și că acestea nu fac decât să îmbogățească viețile fiecăruia dintre noi.

– Promovează egalitatea și drepturile omului, reprezentând în același timp o provocare la adresa comportamentelor discriminatorii.

Prin educația interculturală realizată în grădiniță se urmărește îmbogățirea spirituală a preșcolarilor, cultivarea toleranței și a respecului pentru valorile și credințele celorlalți, dar și pregătirea acestora pentru a devein cetățeni responsabili în contextul național și European al unei comunități globale.

Așa cum spuneam, educația nu doar reflectă realitățile societății, dar îi și influențează dezvoltarea. Astfel, instituțiile de învământ au un rol important în creearea unei societăți interculturale. Chiar dacă educația nu își poate asuma în totalitate responsabilitatea în combaterea discriminării și promovarea interculturalității, ea contribuie semnificativ la formarea la copii a unor atitudini, deprinderi, valori și cunoștințe. O educație interculturală este valoroasă pentru că oferă copiilor o bază necesară pentru a putea face parte dintr-o societate multiculturală.

Toți copiii din comunitate trebuie să aibă acces la educație, indiferent de statul social.

În zonele cu un procentaj ridicat al copiilor de alte etnii, este necesară adaptarea curriculei, în sensul reflectării diversității culturale, a accesibilizării programei pentru copiii provenți din grupuri entice minoritare, sporirea experiențelor interculturale a tuturor copiilor, creearea unei culturi inclusive a instituțiilor de învățământ. În aceste instituții, curriculumul trebuie să fie individualizat, activitățile didactice să se desfășoare în parteneriat cu profesori de sprijin sau consilieri școlari, iar părinții să fie parte integrantă a procesului educativ. O școală incluzivă, interculturală trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor unei societăți “pentru toți”, inclusiv a copiilor ce nu pot face față cerințelor unei școli obișnuite. Educația interculturală are menirea de a se transforma permanent, de a se adapta cerințelor copiilor, de a elimina barierele de învățare și participare a celor vulnerabili la marginalizare, excluziune sau discriminare. Condiția esențială este de a se adresa tuturor copiilor, de a-i valoriza și de a le oferi abilități de lucru, competențe și cunoștințe de bază.

Principiile pe baza cărora educația interculturală devine eficientă sunt:

Principiul egalității de drepturi. Fiecare individ are dreptul la o dezvoltare socială și intellectuală proprie și trebuie să beneficieze de șansa de a-și atinge propriul potențial de dezvoltare.

Principiul unicității. Fiecare individ este unic. Fiecare individ este unic prin interese, abilități, motivații și are nevoie să se dezvolte.

Principiul diversității. Trebuie creeat alt sistem de educație care sățină cont de diversitate.

Principiul accesului și al participării. Toți cei care au nevoi sau cerințe speciale de învățare și/ sau dizabilități trebuie să aibă acces la o educație adecvatăși de calitate.

Rolul educației interculturale este de a îmbunătăți activitățile de învățare. Procesul educațional este legat de viața și experiențele de învățare ale fiecărui copil, așadar este necesară o strânsă colaborare între profesori și copii, între copii, între profesori și familiile copiilor și chiar comunitate. Toate acestea vin în sprijinul incluziunii educative și sociale a copiilor de etnie romă.

Capitolul 2.

Grupa de preșcolari : “realitate” multiculturală

2.1. Grupa de preșcolari : spațiu multicultural. Gestionarea diversității

O abordare incluzivăși interculturală în educație presupune o abordare globală, o reflectare a diversității sociale, lingvistice și culturale în mediul educațional, în activitățile de învățare, dar și în relațiile stabilite cu familiile și comunitatea. Astfel, deosebit de importantă este planificarea mediului fizic al clasei.

Ideea este să luăm în calcul ceea ce există deja în clasăși să facem un pas mai departe prin explorarea a ceea ce cunoaștem, a atitudinilor și atitudinilor văzute din perspectiva educației interculturale. Observând activitățile noastre din perspectiva educației interculturale, putem cu ușurință să le transformăm în astfel de activități. Oportunitățile există în fiecare activitate, ține numai de noi dacă le valorificăm sau nu.

Educația interculturalăoferă beneficii fiecărui copil, indiferent dacă face parte din comunitatea majoritară sau dintr-un grup etnic minoritar. Deși pot apărea unele probleme în clasele unde există copii din grupuri entice minoritare, cum ar fi cele legate de limba vorbită, sau de prevenire a discriminării, dezvoltarea unui mediu intercultural al clasei va fi valoros pentru fiecare dintre copii. Îi va ajuta să înțeleagă normalitatea diversității, să-și dezvolte imaginația, gândirea critică, abilități sociale, precum și abilități de recunoaștere și de rezolvare a situațiilor conflictuale izvorâte din existența prejudecăților și a discriminării.

Mesajele transmise de mediul fizic al clasei sunt importante. Reprezintă primele mesaje cu care copiii și părinții intră în contact și stabilesc locul pe care fiecare îl ocupă mediul respectiv. Clasele interculturale sunt caracterizate de mediul de învățare care reflectă cu mândrie diversitatea de limbă, etnică sau culturală. Trebuie să reprezinte un mediu securizant pentru toți copiii, să- ajute să-și creeze o imagine pozitivă despre sine, dar și să reamintească normalitatea diversității, să se asigure că reprezentarea minorităților nu se limiează doar la evenimente “spectaculoase” sau “colorate”, că toți copiii indiferent de culoare, religie, etnie se simt acasă. De asemenea, trebuie o atenție deosebită în selectarea textelor, a resurselor ce vot fi utilizate, la dispunerea imaginilor sau a mesajelor expuse, pentru construirea unor comportamente dezirabile. Imaginile selectate și afișate în clasă trebuie să reprezinte într-o manieră pozitivă diversitatea din România. Afișajul trebuie să includă suficiente reprezentări ale oamenilor din diverse grupuri etnice minoritare, ale particularităților lor culturalepentru a se asigura echilibrul cu dominanta comunității majoritare. Trebuie echilibrate în același timp și reprezentări ale oamenilor de vârste diferite, de gen sau nivel social și îndeletniciri. Pentru prevenirea apariției stereotipurilor, imaginile trebuie să reflecte activitățile de zi cu zi ale oamenilor și nu doar imagini ale evenimentelor pline de culoare, precum festivități sau festivaluri. În afișajul din clasă pot fi prezente modele pozitive din diverse medii etnice, culturale, lucrări de artă inspirate din cultura tradițională realizate de artiști provenți din grupurile minoritare, dar și creații ale copiilor. Se pot utiliza semne, atenționări, anunțuri bilingve cu mare impact asupra etnicilor minoritari, care se regăsesc astfel în spațiul educațional.

O mare importanță o au și textele propuse studiului, prin selectarea acestora în funcție de mesaj și imagini se pot modela idei, atitudini, chiar comportamente. Modul în care membrii grupurilor minoritare sunt tratați în poveștile studiate influențează atitudinile și valorile copiilor. Povestirile cu mesaj pozitiv dezvoltă atitudini pozitive pe când cele cu

mesaje negative pot dezvolta comportamente discriminatorii. Așa cum am arătat mai devreme, folclorul românesc înfățișează minoritarii romi într-o lumină nefavorabilă, selectarea textelor fiind cu atât mai dificilă cu cât trebuie să îndeplinească misiunea de a descuraja interpretarea inexată a faptelor, stereotipurile, omisiunile sau exagerările. Dezvoltând copiilor capacitatea de a recunoaște și respinge prejudecățile, îi formăm pentru viață. De multe ori, cadrele didactice pot găsi resurse de explorare a diferențelor, de promovare a egalității chiar și atunci când textele existente au o viziune limitată. Faptul că textele prezintă minoritarii într-o lumină nefavorabilă, poate constitui un punct de plecare pentru găsirea soluțiilor de reabilitare a imaginii acestora. Este dificil de realizat la vârstă preșcolară, dar nu imposibil. Copiii sunt mai deschiși, mai puțin supuși prejudecăților, mai predispuși spre toleranțăși acceptare a diversității, astfel că un demers didactic bine gândit și structurat poate avea rezultate neașteptate în mediul preșcolar. Exemplele alese, povestirile, imaginile nu trebuie să înfățișeze predominant un anumit tip de cultură, ci trebuie să se adreseze unor grupuri diferite de copii, să fie în concordanță cu realitățile de acasă ale fiecăruia, să înfățișeze realist și pozitiv diversitatea etnică.

Se poate alcătui o listă a exemplelor de bună practică în mediul preșcolar pentru a identifica caracteristicile unui spațiu multicultural:

există un echilibru între reprezentările din viața de zi cu zi a membrilor comunității minoritare în relație cu membrii grupului dominant

imaginile afișate reflectă cu acuratețe modul de viață al oamenilor

grupurile etnice minoritare nu sunt prezentate conform stereotipurilor înrădăcinate (romii trăind în sărăcie și având nevoie de ajutor sau în cadrul unor festivaluri specifice)

grupurile minoritare sunt prezentate nu doar ca o sumă de etnici minoritari, ci sunt prezenți în povești, probleme

descrierea etnicilor minoritari nu include termeni ca sălbatici, primitivi, neobișnuiți, corupți, supuși

membrii grupurilor etnice (femei și bărbați) sunt înfățișați în activități diverse (practicând diferite meserii, muncind acasă sau în timpul liber)

sunt afișate lucrările tuturor copiilor, având numele fiecăruia scris în mod vizibil, fără a se face diferențe în ceea ce privește poziționarea în spațiul destinat afișării în funcție de aparteneța etnică

cuvinte și mesaje scrise în limbile tuturor copiilor din grup

în dotarea centrelor se ține cont de reflectarea diversițății (păpuși care reprezintă ambele sexe, vârste diferite, culori diferite ale pielii, stiluri vestimentare diferite, meserii diferite)

repartizarea copiilor în grupe se face evitându-se orice formă de segregare

în fiecare grup de lucru trebuie să se reflecte, pe cât este posibil, diversitatea etnică, lingvistică, socialăși de gen.

2.2. Conflictele în sala de grupă. Rolul educației interculturale în rezolvarea conflictelor

Uneori diferențele dintre oameni pot deveni surse de conflict. Diferențele culturale tradiționale sau viziunea diferită asupra drepturilor și responsabilităților pot genera conflicte. Educația interculturală oferă oamenilor instrumentele necesare pentru a evita sau depăși conflictele și pentru a găsi soluții. Aceste aptitudini sunt utile și necesare tuturor copiilor, chiar dacă nu intră de obicei în contact cu membrii ai unor grupuri etnice.

Conflictele trebuie considerate normale și naturale, trebuie văzute ca oportunități de găsire a unor soluții și de producere a unor schimbări pozitive. Principiile de abordare a conflictelor indiferent de natura lor (interpersonale, între comunități sau politice) sunt:

conflictul nu trebuie evitat. De vreme ce conflictul este ceva firesc, el oferăoportunitatea de a clădi ceva pozitiv. Trebuie să dezvoltăm capacitatea de a negocia și nu de a evita

delimitarea persoanelor de problemă. În situațiile conflictuale, se pot manifesta emoții puternice, bariere de comunicare, viziuni diferite asupra faptelor sau a importanței lor. Nu e nevoie ca cei implicați în conflict să se placă pentru a pica de acord, dar trebuie să fie capabili să-și vorbeascăși să se asculte pentru a putea privi situația din perspectiva celuilalt.

concentrarea asupra motivației. În loc să ne concentrăm pe ceea ce își doresc oamenii, trebuie să înțelegem de ce își doresc acel lucru. În spare tele poziției opozante, se pot ascunde interese comune.

găsirea soluției care să mulțumescă ambele tabere. Căutarea mai multor soluții posibile, nu a unui singur răspuns, fără e emite judecăți.

Pe baza acestor principii se pot creea mai multe modele de rezolvare a conflictelor. Însă,

negocirea ca mod de rezolvare funcționează numai dacă ambele părți implicate sunt capabile sau doresc acest lucru. Când oamenii nu au abilitățile necesare rezolvării prin negociere a conflictului, este nevoie de un mediator. Totuși, de dorit este formarea abilităților necesare pentru ca fiecare să fie capabil să-și rezolve singur problemele. La copiii de vârstă preșcolară, atitudinile cooperante, împăciuitoare se formează prin dezvoltarea capacității de cooperare, de a împărți, de identificare a consecințelor propriilor fapte și de formare a unui limbaj prin care să poată numi și exprima propriile sentimente. Este dificil să spună ceea ce simt fără a deveni violenți, să asculte activ opiniile celorlați, sau sa negocieze o cale pașnică de rezolvare a conflictelor. Este primul pas în procesul de formare ca persoană, baza pe care se va clădi capacitatea de a-și analiza și înțelege trăirile, dar și aceea de a face compromisuriși de a accepta deciziile grupului.

Multe dintre cele mai interesante momente interculturale sunt cele neplanificate, momentele apărute ca urmare a unor incidente, sau probleme ridicate chiar de către copii. Aceste incidente sau momente neplanificate sunt cele care oferășansa unui dialog și reprezintă cele mai mari oportunități pentru realizarea educației interculturale.

Interacțiunile ce au loc în clasă, trebuie să se alinieze unui set de reguli comportamentale, care să asigure tratarea cu respect a tuturor membrilor grupului. Copiii pot uneori să resimtă diversitatea ca pe un discomfort, să o identifice cu anormalitatea în cazul culorii diferite a pielii, a unor trăsături fizice deosebite, a limbii vorbite sau chiar a numelor. Pot avea manifestări izvorâte din prejudecăți, cum ar fi râsul, adresarea unor porecle, manifestarea disprețului și chiar agresivitate. Acest gen de incidente reprezintăo oportunitate a educației interculturale. Pentru soluționarea acestor incidente, cadrul didactic trebuie să intervină imediat și nu să ignore, sau să aștepte ca respectivul comportament să înceteze de la sine. Trebuie să atragă atenția asupra comportamentului nepotrivit și nu a persoanei care îl manifestă, să dea de înțeles că acel comportamnet nu este potrivit și nu este în concordanță cu regulile grupului stabilite de comun acord, fără să determine copilul care a avut o atitudine discriminatoare să nu mai dorescă să participle la discuții. Trebuie să ofere suport emoțional copilului care a fost ținta discriminării, să acționeze cu tact și sensibilitate, să contracareze efectul nedorit al discriminării prin întărirea imaginii positive de sine (de exemplu, dacăținta a fost numele deosebit, caz frecvent etnicilor romi, să îi explice copilului că are un nume frumos, că milioane de oameni din întreaga lume au sau ar dori să aibă numele lui). O altă abordare de dorit este determinarea copilului care a avut un comportament discriminator să se gândească la felul în care s-ar simți dacă el ar fi cel discriminat într-un mod asemănător, dar și să-l ajute să identifice cauza pentru care nu se simte comfortabil în prezența diversității (poate fi o interpretare greșită sau o prejudecată) și să acționeze imediat pentru îndepărtarea ei.

Rezolvarea conflictelor

2.3. Comunicarea interculturală și importanța acesteia în procesul educațional

La baza comunicării interculturale stă ascultarea empatică, în care receptorul mesajului nu se oprește doar la componenta rațională, ci are o atitudine de acceptare a emițătorului așa cum este el, cu nevoile și cu istoria sa personală, cu atitudinea sa. Mesajul transmis nu este receptat ca fiind neutru, funcțional, nu este luat ca o amenințare, ci este personalizat. Emițătorul nu este evaluat, criticat și, mai ales, nu este raportat la propriile așteptări sau experiențe personale. Acesta este un punct de plecare esențial pentru o comunicare eficientă. O comunicare empatică are ca primă condiție încercarea de a nu-i impune interlocutorului sistemul tău de valori, atitudini, motivații, ci de a încerca să-l accepți pe al său, așa cum este, fără o evaluare critică. Este un exercițiu de toleranță în urma căruia fiecare partener de discuție are de câștigat.

Așadar, limbajul este punctul central în dezvoltarea abilităților și capacităților interculturale.

Dacă diferențele sunt văzute ca normale sau anormale, dacă egalitatea este văzută ca un lucru bun sau ca o problemă, depinde de limbajul pe care copiii învață să-l folosească în anumite situații. Limbajul nu doar exprimă gânduri, idei, păreri sau valori ci le și modelează.

Datorită faptului că limbajul este esențial în procesul de învățare, dialogul reprezintă cheia tuturor strategiilor didactice. Dialogul ne permite să cunoaștem valoarea diferențelor. Prin dialog se poate observa că doi oameni care văd același lucru îl pot interpreta diferit. Dacă nu prețuim diferențele de idei, credințe și percepții, dacă nu ne apreciem unii pe ceilalți și nu înțelegem că viața e mai frumoasă tocmai prin diversitatea ei, atunci vom face față cu greu provocărilor unei lumi aflate în continuă schimbare. Prin dialog copiii pot înțelege cum este folosit limbajul și puterea acestuia în etichetarea oamenilor. Copiii ar trebui încurajați să verbalizeze experiențe și reacții. Când copiii folosesc un limbaj neadecvat în relație cu membrii grupurilor minoritare, ei trebuie să aibă ocazia să afle cum anume cuvintele pot răni. Trebuie depuse eforturi pentru a ne asigura că se simt liberi să discute deschis pentru a reuși să le schimbăm părerea și pentru a nu mai utiliza astfel de cuvinte în viitor.

Capitolul 3

Modalitãți de realizare a educației interculturale în învățământul preșcolar

Existența diferențelor culturale la nivelul grupei de copii reprezintă o problemă atât prin metodele de realizare și abordare a educației interculturale cât și datorită dorinței cadrelor didactice de a obține rezultate bune pentru toți copiii. Oferirea unui tratament egal și echitabil tuturor copiilor, nu reprezintă cea mai bună soluție atât timp cât se mizează pe omogenizare, ignrând astfel particularitățile care-i fac pe copii să fie unici. Dacă nu se iau în calcul particularitățile mediului social din care provine copilul, ritmul de dezvoltare, nevoile personale sau ale familiei, mai ales în cazul romilor unde există diferențe culturale asociate cu atitudini negative, un demers didactic nediferențiat poate provoca atitudini de respingere a apartenenței la propria etnie, o asimilare forțată care generează inevitabil frustrări, autoizolare sau agresivitate. În grădiniță este extrem de important să se realizeze o învățare prin joc, prin descoperire și explorare, dar și să se mențină o bună relație de comunicare cu părinții, metode agreeate de principiile educației interculturale care scot în evidență faptul căîntre copii există asemănări și diferențe. Dorința de uniformizare, tratarea nediferențiată generează efecte negative.

3.1. Evidențierea echilibrată a asemănărilor și diferențelor culturale

“Și ei sunt oameni”, “Și ei sunt la fel ca noi”, două dintre cele mai comune expresii care transmit mesajul că cei diferiți, în cazul de față romii, sunt acceptabili prin prisma asemănărilor. Când cadrul didactic ignoră diferențele și evidențiază doar asemănările, mesajul transmis este unul superficial, incomplet și incorect, care nu satisface curiozitatea copiilor privind diferențele observate și care poate determina apariția prejudecăților.

În prezent, copiii noștri iau contact cu diversitatea mult mai mult și mai devreme decât am făcut-o noi. În comunitatea în care trăiesc pot intra în contact cu diferite culturi, astfel că pentru educator este important modul în care îi învață să accepte diversitatea sau depre toleranță. Pentru a avea succes demersul didactic trebuie cunoscut inițial punctul de vedere al părinților asupra acceptării diferențelor și a toleranței, cât de deschiși sunt față de alte culturi sau rase, dacă au prejudecăți față de persoane diferite. Cunoașterea și acceptarea faptului că există prejudecăți reprezintă un punct de pornire pentru a stabili de ce și mai ales în ce măsură copiii sunt afectați de aceste prejudecăți. Scopul este de a-i învăța pe copii despre alte culturi, de a le prezenta moduri diferite de viațăși de a le explica de ce unii oameni sunt altfel decât ei. Nu este de dorit ca cei mici să fie influențați de stereotipurile șiprejudecățile existente în familie. Aceștia trebuie să fie deschiși către cunoașterea de noi oameni și experiențe. Trebuie să crească într-o lume în care diversitatea este normală, în care să se simtă iubiți și integrați, fără a fi nevoiți să simtă durerea respingerii sau a excluderii. Lumea în care trăim este a tuturor, trebuie să învățăm copiii să se bucure de oportunitățile pe cere le oferă multitudinea de tradiții și obiceiuri cu care intră în contact, să respecte valorile celorlalți, indiferent de culoarea pielii, de abilitățile fizice sau de limba pe care o vorbesc.

Aproape fiecare aspect din creșterea unui copil (obiceiuri alimentare, schimbatul scutecelor, deprinderea mersului la toaletă) este influențat de credințele și valorile culturale. Felul în care vorbim copiilor, îmbăiatul, îmbrăcatul, rutinele de culcare sunt comportamente specifice unei culturi. În timp, copiii își formează din toate aceste rutine o identitate rasială, tradițională, culturală. În lucrul cu copiii, este important să ne raportăm permanent la familia din care provin, să învățăm din experiențele lor, să le ascultăm motivațiile, fără a lăsa însă deoparte cunoștințele profesionale sau experiența practică. Când un copil de etnie romă refuză să poarte papucei în sala de grupăși dorește să stea în picioarele goale, cadrul didactic acceptă dorința copilului, însă mama acestuia se supără. Putem vedea situația din perspectiva mamei? Care ar putea fi motivele ei de supărare? Ea face parte dintr-un grup etnic minoritar, nu dorește ca ceilalți să îi considere pe ea și copilul ei ignoranți dacă acesta nu poartă pantofi, sau nu dorește ca ceilalți să considere că nu dispune de resursele financiare necesare pentru că beneficiază de ajutor social pentru îngrijirea copilului, sau nu dorește ca fiica ei să fie expusă prejudecăților de “picioare goale” așa cum s-aîntâmplat în cazul ei. Diversitatea este un concept complex, astfel că nu există un set de răspunsuri corecte la întrebările ce pot apărea din partea indivizilor sau a familiilor. Numai încercând să înțelegem motivațiile fiecăruia putem rezolva astfel de probleme, apelând la un dialog deschis, urmărind mai presus de toate interesul copilului. Când metodele părintelui diferă de ale cadrului didactic, acesta poate încerca să schimbe comportamente fără să înțeleagă că motivele părintelui pot fi altele decât cele ale sale. De aceea, educatorul trebuie să dobândească abilități de comunicare cu părinții în privința diferențelor.

Încă dinainte să meargă la grădiniță copiii încep să-și formeze o imagine despre sine și despre ceilalți. Lecțiile de educație interculturală trebuie să înceapă devreme pentru a-i învăța pe copii să aprecieze și nu să se teamă de diferențe, să recunoască stereotipurile și discriminarea atunci când o întâlnesc. Copiii învață de la televizor, din cărți, reviste, fotografii și din interacțiunea directă cum sunt priviți în societate cei asemeni lor. Ei se pot simți inconfortabil în prezența unor atitudini negative ale unor oameni. Astfel, culoarea ochilor sau a pielii diferită poate fi percepută simplu, ca varietate umană sau poate căpăta o conotație negativă. Dacă ceea ce face un copil în mediul familial este considerat ciudat sau nedemn de luat în seamă de către alții, acest copil poate refuza să vorbească limba vorbită de părinți, să mănânce anumite alimente, să poarte anumite haine sau anumite practici religioase. Unii copii încep să se compare cu alții ca înfățișare sau mod de viațăși își exprimă îngrijorarea când observă diferențele. Copiii trebuie să fie asigurați că diferențele sunt normale. Mai mult, împreună cu părinții trebuie construite punți care să contopească reguli, atitudini, modalități de abordare a problemelor într-o manieră interculturală, pentru a evita apariția unor mesaje dăunătoare copiiilor, care îi pot răni. Cadrul didactic se poate folosi de unele metode care să înlesnească înțelegerea diversității de către copii ca fiind valoroasăși pentru a respinge prejudecățile și discriminarea.

Să învățăm copiii să gândească critic (să examineze datele și să adreseze întrebări) în special când au de a face cu prejudecățile și discriminarea. Chiar și la cele mai fragede vârste ei îți pot da seama când o imagine înfățișează aspecte nedrepte sau dureroase.

Să răspundem întrebărilor sau comentariilor copiilor despre diferențe chiar dacă nu știm ceea ce este corect să spunem. Lipsa unui răspuns poate fi înțeles de un copil că a vorbi despre diferențe nu este acceptabil. Putem evita un răspuns direct, dacă nu suntem siguri de răspuns, spunând “Trebuie să mă gândesc la întrebarea ta, vorbim mai târziu”, dar neapărat să revenim mai târziu cu un răspuns după ce am reflectat.

Să ascultăm cu atenție ce are un copil de spus. Să adresăm întrebări suplimentare pentru a ne asigura că am înțeles corect ceea ce a vrut să spunăși care este părerea lui asupra subiectului.

Să răspundem adecvat vârstei și personalității copilului. În general, copiii vor săștie de ce oamenii sunt diferiți, ce înseamnă să fii diferit, cum îl afectează pe el aceste diferențe. Copiii întreabă pentru a aduna informații despre sine în relație cu ceilalți și nu neapărat pentru că se simte discriminat.

Să discutăm cu colegii și cu părinții pentru a putea obține noi informații sau păreri, astfel ca răspunsul oferit copilului să fie cel potivit.

Să răspundem curiozității copiilor chiar dacă aceștia nu pot exprima verbal ceea ce văd. Dacă un copil se uită insistent sau arată cu mâna spre un alt copil cu pielea mai închisă la culoare, îi putem spune: “Da, el are pielea albă, iar a ta este mai închisă la culoare.”

Să modelăm comportamentul sau atitudinile pe care copilul le va dezvolta. Să fim atenți la situațiile în care copiii pot fi expuși prejudecăților sau pot să inhibe deschiderea sa către diversitate. Să ne asigurăm că programul zilnic reflectă diversitatea în cărți, reviste, păpuși, puzzle-uri, desene, muzică.

Să nu lăsăm remarcile discriminatoare să fie spuse fără să intervenim. Este bine să-i facem pe copii să înțeleagă încă de la vârste fragede căadresarea de porecleindiferent dacă se referă la religie, rasă, etnie, orientare sexuală reprezintă o jignire și provoacă suferință.

Să oferim copiilor ocazii de a interacționa cu oameni diferiți de ei. Copiii învață mai ușor din experiențe directe, concrete.

Să implicăm familiile, să-și impartășească experiențele, tradițiile, să nu fim noi cei care aleg căror tradiții pot fi copiii expuși, ci să lăsăm libertate părinților să aleagă ce anume vor să împărtășească.

Să arătăm copiilor modele demne de urmat provenite din propria lor cultură dar și din alte culturi. Este important ca aceștia să vadă adulții stabilind relații bune cu oameni diferiți de ei, învațând să prețuiască acest gen de relații.

Ca profesioniști care lucrează în egală măsură cu copiii și familiile lor, trebuie să vorbim deschis despre identitate, să construim stima de sine a copiilor, ca afirmare a bogăției diversității umane a comunității în care trăim și în care ne desfășurăm activitatea, să construim căi de comunicare între tradiții și culturi. Există teama că putem încuraja segregarea dacă ajutăm la formarea identității copilului apelând la tradțiile și cultura familiei. Dar nu este cazul. Cu cât copilul are legături mai solide și înțelegerea deplină a tuturor aspectelor legate de proveniența sa etnicăși culturală, cu atât mai mult își va dezvolta abilități de comunicare, de integrare în comunități diferite de a lui, iar noi ne aflăm mai aproape de construirea unei lumi noi, bazate pe respect, curiozitate, împărtășire și omenie.

3.2. Abordarea globală, integrată a diversității sociale, lingvistice și culturale

O instituționalizare a copiilor romi la vârste timpurii nu reprezintă garanția egalității în educație. Succesul școlar al acestora depinde așa cum am mai arătat de mediul din care provin, de nivelul de viață al familiei, de statutul soial, de apartenența la grupul etnic minoritar, de atitudinea mai mult sau mai puțin coopeerantă a familiei, de atitudinea autorităților dar și de pregătirea specificăși de atitudinea cadrelor didactice. Copiii provenți din grupuri etnice minoritare se confruntă deseori cu diferite forme de discriminare în viața de zi cu zi. Profesorii se confruntă cu toate aceste dificultăți în încercarea de integrare a copiilor romi în sistemul de eduație.

Tradițional, părinții romi consideră că locul copilului este lângă mama, de aceea copiii mici nu sunt lăsați la grădiniță, iar cei mai mari părăsesc școala imediat ce se pot alătura familiei pentru a munci. În trecut, educația în cadrul comunității se realiza oral, de către cei mai în vârstă, considerându-se de prisos educația în cadru instituționalizat. Modificările din sistemul de învățământ (includerea în grădiniță a copiilor de la 3 ani) împreună cu dispariția unor îndeletniciri tradiționale ale romilor (care au obligat intrarea pe piața muncii a femeilor rome și nevoia de eduație pentru a ocupa un loc de muncă), au favorizat creșterea numărului de copii ce au acces la educație. Diferențele de ordin cultural devin evidente în momentul în care copilul ia contact cu procesul de învățare. Copiii ajung la grădiniță fără să aibă deprinderile necesare adaptării la viața școlară. Obiceiurile deprinse în familie sunt canalizate în alte direcții, cum ar fi învățarea unei îndeletniciri specific, lipsa preocupării pentru însușirea deprinderilor comportamentale de bază fiind evidentă.

Comunicarea verbală în familie este lipsită de concepte abstracte, copiii întâmpinând dificultăți în înțelegerea acestor concepte cu care nu au contact în mediu familial. Acasă nu sunt ajutați în această privință, părinții nu discută cu ei despre ceea au învățat la grădiniță, nu le citesc povești, ci se ocupă de satisfacerea nevoilor de bază (hrană, îmbrăcăminte), importante pentru ei fiind realizarea unor nevoi imediate și nu cele pe termen lung cum este educația.

Majoritatea copiilor romi trăiesc în familii mari, fiind deschiși comunicării cu membrii comunității dar nu se simt comfortabil la grădiniță, fiindu-le teamă de străinii cu care intră în contact. Totuși, prezența unui alt copil rom printre colegi este suficientă pentru a-și recâștiga încrederea și pentru a fi prietenos și comunicativ. Ei se simt în siguranță în sânul familiei, printre frați, surori, prieteni, rude care îi plasează în centrul atenției la reuniuni. Astfel, integrarea în grădiniță a unui copil rom, înseamnăși integrarea fraților, surorilor, rudelor preocuapte de copil. Există o comunicare inadecvată a părinților cu mediul școlar, de obicei, aceștia fiind solicitați numai atunci când copilul are un comportament nepotrivit. Rezultatul este apariția neîncrederii într-un sistem despre care nu știu nimic. Majoritatea cadrelor didactice nu cunosc cultura romă sau nu o apreciază, intrând ușor în conflict cu părinții care neindentificându-se cu valorile școlii ajung să-i desconsidere importanța și chiar să o respingă. Nemulțumirile și lipsa de încredere a părinților se răsfrâng în mod evident asupra copiilor care ajung să nu mai beneficieze de educație. Un cadru didactic care nu înțelege valorile și tradițiile culturale ale romilor, va fi discreditat de părinți în fața copiilor. Părinții cu venituri reduse și neîncredere în educație, nu vor dori să investească timp și bani într-un demers despre care nu știu nimic și nu-l apreciază. Apare astfel problema absenteismului. La vârste mici, problema absenteismului apare ca urmare a protecției exagerate a familiei. Apoi, copiii nu înregistrează progres pentru că absenteazăși absentează pentru că nu înregistrează progres.

Pentru rezolvarea acestei situații părinții trebuie implicați în viața grădiniței. Aceștia trebuie să poată intra în sala de grupă dimineața, săștie ce se întâmplă cu copilul pe parcursul zilei, să se asigure că este tratat corespunzător, că nu este ținta discriminării celorlalți. Educatorul poate vizita copilul ocazional acasă, pentru a întări relațiile stabilite cu familia acestuia, de comunicare și respect reciproc, de îmbunătățire a imaginii pe care instituțiile de învățământ o au în comunitățile etnice minoritare.

3.3. Abordarea interculturală în activitatea cotidiană a grădiniței

“Lung e drumul prin învățături, scurt și eficace prin exemple” (Seneca, Epistole, VI). Cele mai eficiente demersuri didactice care să-i integreze pe toți copiii în activitatea didacticăsunt cele prin care le oferim cât mai multe ocazii să acționeze împreună, să trăiască laolaltă. Abordarea interculturală cu scopul de a încuraja colaborarea, cooperarea, de a dezvolta stima de sine a copiilor romi se poate realiza prin conținuturi (studierea unor teme care se referă la diversitatea culturală, la elemente specific culturii rome, la relațiile care se stabilesc între oameni cu aparteneță culturală diferită), prin strategiile utilizate, prin modalitățile dirijate de interactțiune între copii, prin particularitățile materialelor didactice, prin metodele de evaluare selctate.

3.3.1. Activități de dezvoltare personală: rutine și tranziții

Momentul sosirii la grădinițăși despărțirea de membrii familiei este pentru copii plin de sensibilitate, în mod special pentru copiii romi care pot resimți o distanță mai mare între mediul familial și cel al grădiniței. Rolul educatorului este de a-i întâmpina cu zâmbetul pe buze, de a fi deschis, pozitiv, fără prejudecăți, pentru a le câștiga încrederea atât copilului cât și părintelui. Romii sunt oameni calzi dar complexați din cauza modului în care sunt percepuți și tratați toți precum răufăcătorilor din etnie. Cei mai mulți condamnă comportamentele infracționale fiind conștienți de defavoarea pe care le-o fac ei. În momentul în care iau decizia de a aduce copilul la grădiniță, ei privesc cu suspiciune modul în care acesta este tratat. Părintele rom urmărește cu atenție modul în care îi este privit copilul, felul în care i se vorbește, gesturile de bunăvoințăși de apropiere, de atingere și de tandrețe, urmărește locul în care este așezat între copii, dacă se comportă spontan colegii și mai ales urmărește comportamentul educatoarei. Modul deschis de adresare și abordare a părintelui și copilului rom trebuie să continue pe parcursul întregului an, iar în momentele conflictuale, când copilul poate manifesta un comportament nepotrivit, părintele va fi cooperant și va corecta greșelile dacă este tratat cu respect. De asemenea și plecarea copilului acasă reprezintă un moment de interacțiune care, gestionat corespunzător consolidează o relație deschisăși pozitivă cu familia. Comunicarea verbală, para-verbalăși non-verbală trebuie să fie în deplină concordanță, mesajul transmis prin comunicarea non-verbală de exemplu, nu trebuie să-l contrazică pe cel verbal, pentru a nu trezi suspiciuni interlocutorului și a compromite procesul de comunicare. Dacă în familia copilului se vorbește limba romani, salutul poate fi în ambele limbi, românăși romani. Atitudinea pozitivă nu trebuie menținută permanent, artificial, ci să fie conform stării de spirit a copiluluiși adaptată la starea lui psihologică.

Curriculumul în varianta nouă din septembrie 2008, a propus o organizare modernă, europeană, care să încurajeze copiii să aprecieze un mod de viață democratic.

În cadrul programului zilnic, “Întâlnirea de dimineață” este momentul în care se creează o atmosferă prietenoasă prin care copiii își formează deprinderi și atitudini de raportare pozitivă la ceilalți, de recunoaștere a valorii fiecăruia, sentimentul apartenenței comune la grup, sunt încurajați să împărtășească, să asculte, să participe.

În cadrul întâlnirii de dimineață se disting patru momente distincte: salutul, împărtășirea cu ceilalți, activitatea de grup și noutățile zilei.

Pentru a promova principiile educației interculturale, salutul trebuie să fie în fiecare zi diferit, distractiv, respectuos, să se țină cont de diversitatea culturală a grupei, de apartenența etnoculturală a copiilor romi prin utilizarea limbii romani și care, odată intrat în rutina zilnică poate fi realizat conform propunerilor copiilor, inspirat din practicile culturale ale comunității.

Împărtășirea cu ceilalți este deosebit de importantă, acum copiii schimbă impresii, opinii, păreri, își transmit deschis problemele, experiențele, acest moment poate încuraja și stimula copiii romi și pe cei care se tem că nu au lucruri interesante de comunicat colegilor. Cadrul didactic trebuie să evite să emită aprecieri sau să sugereze că unii copii au lucruri mai importante sau mai puțin importante de prezentat, trebuie să evite acordarea de concesii sau de aprecieri pozitive artificiale și nejustificate (cu intenția de a favoriza copiii dezavantajați) care pot afecta nefavorabil modul în care aceștia sunt văzuți de colegi.

Activitatea de grup creează coeziunea grupului , accentuează cooperarea, exprimarea liberă, comunicarea, copiii având posibilitatea să transmită experiențe personale deosebite (ce s-a întâmplat cu o zi în urmă, ce au visat, ce au aflat nou), cu rolul de a stimula atitudinile pozitive între copii.Aceasta trebuie să îndeplinească câteva cerințe: să implice acțiune și mișcare, să constituie experiențe de comunicare/ matematice/ științifice/ estetico-creative, să permită exersarea unor cântece/ jocuri cu text și cânt/ jocuri muzicale/ de mișcare/ creative, să respecte nivelul de vârstă al grupei, să fie în concordanță cu tema proiectului aflat în desfășurare.

Noutățile zilei reprezintă momentul în care se face trecerea la etapa programului zilnic din grădiniță, când se furnizează informații copil-copil, copil-educatoare, educatoare-copil, în care pot fi menționate sărbători sau evenimente importante pentru comunitatea de romi.

O altă rutină importantă în formarea coeziunii de grup este momentul gustării sau servirea mesei, când copiii romi care prefer compania altor copii de etnie romă pot fi așezați cu tact și răbdare alături de copii majoritari etnic pentru constituirea grupurilor mixte și pentru încurajarea comunicării între copii de etnii diferite.

În cadrul activităților de dezvoltare personală din grădiniță, tranzițiile sunt activități de scurtă durată care fac trecerea de la momete de rutină la alte tipuri sau categorii de activități de învățare, marcând o pauză între acestea. Și în acest moment educatoarea poate folosi cuvinte în limba romani sau, atunci când este posibil, se pot executa gesturi specifice unor meserii tradiționale rome. Un alt exemplu poate fi cerința ca fiecare copil să mimeze o situație care îi este familiară de acasă. Fiecare copil ajunge în centrul atenției, îmbunătățindu-i astfel stima de sine și o identitate socială pozitivă.

3.3.2. Activități pe domenii experențiale

În noul curriculum, sunt specificate 6 teme mari “Cine sunt/suntem?”, „Când, cum și de ce se întâmplă?”, „Cum este, a fost și va fi pe Pământ?”, „Cum planificăm/organizăm o activitate?”, „Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim?”, „Ce și cum vreau să fiu?” pentru care pot fi concepute activități care vizează, pe lângă atingerea obiectivelor prevăzute în curriculum și obiective ce vizează educația interculturală. Se urmărește în continuare formarea unei identități positive a copiilor romi, stabilirea de relații de cooperare între copiii provenți din grupurile majoritar etnice și din cele minoritare, obținerea succesului școlar pentru toți copiii.

Aceste activități pot fi desfășurate în cadrul centrelor de interes existente în sala de grupă.

Domeniul Limbă și Comunicare:activitățile au ca scop dezvoltarea intelectuală, emoțională a fiecărui copil pentru a beneficia de abilitățile artei comunicării, abilități ce implică trei tipuri de elemente interrelaționate: personale, sociale și culturale. Educatorul este liber să aleagă materialele pe care le consideră cele mai potrivite pentru copii, ținând cont de nivelul de vârstăși mediul de proveniență. O abordare holistică a metodelor de predare și a textelor propuse oferăcopiilor o mare varietate de căi și perspective. Aceste activități vin în sprijinul demersului de formare de atitudini interculturale, de empatie pentru cei care sunt supuși unui tratament discriminant. Se urmărește formarea deprinderilor de ascultare, comunicare, se pun bazele pentru formarea abilităților de citit-scris, în activități desfășurate de sine stătător sau integrat, în cadrul centrului Bibliotecă. Aici, copiii au posibilitatea să-și exprime sau să răspundă unor opinii diferite, să interpreteze idei apelând la experiențele culturale proprii, sunt ajutați să recunoască prejudecățile, stereotipurile din imagini sau texte, să dezvolte o conștiință critică. Sunt încurajați să experimenteze ceea ce simt ceilalți prin interpretarea sau dramatizarea unor texte cu elemente culturale preluate din comunitatea romilor sau cu romi ca personaje pozitive. Temele proictelor de studiu trebuie să prezinte interes pentru copii și să aibăcaracter incuziv (creșterea și dezvoltarea copilului, obiceiuri și tradiții specific diferitelor etnii, meșteșuguri specifice drepturile copilului, egalitate de drepturi). Materialele scrise din sala de grupă să fie bilingve, iar ilustrațiile să reflecte aspecte familiare copiilor romi.

O modalitate prin care putem prezenta copiiilor diversitatea umană sub toate aspectele sale (existența categoriilor sociale defavorizate, nedreptatea și lipsa de omenie, de toleranță) este povestirea. Un basm clasic al literarturii pentru copii este “Fetița cu chibrituri”, de H.C.Andersen ce reușește de fiecare data când este povestit sau ascultat, să ne emoționeze până la lacrimi. În preajma Crăciunului, copiii trăiesc cu emoție întâmplările prin care trece o fetiță săracă, orfană de mama, care nu se poate bucura de magia sărbătorilor în sânul unei familii iubitoare. Ei percep la nivel emoțional drama copilului respins de societate, înțeleg suferința cauzată de nedreptate. Reprezintă un moment de explorare a celor mai profunde sentimente, de înțelegere și empatie pentru cei care sunt altfel, pentru cei aflați în suferință. O altă povestire emoționantă cu profunde implicații interculturale este “Pantofii roșii”, de N.Calma care ilustrează discriminarea la care sunt supuse o fetiță de culoare din America și mama ei. Copiii pot fi ajutați să înțeleagă un mesaj dureros, deși toți suntem egali, există oameni care sunt tratați nedrept de semenii noștrii doar pentru că au pielea mai închisă la culoare. Povestea nu mai este de actualitate pentru societatea modernă americană, care prin educație a rezolvat problema integrării. Printr-un alt exercițiu de imaginație, în cazul povestirii “Povestea ursului cafeniu” în care un urs brun ajunge la Polul nord printre urșii albi și este respins de aceștia, care consideră că blana lui este murdară, copiii pot fi conduși spre concluzia că nu culoarea pielii contează ci curajul și capacitatea de sacrificiu, pentru că ursul brun a demonstrat aceste calități salvând un pui de urs alb, și devenind astfel acceptat de ceilalți.

Prin intermediul poveștilor copiii devin mai receptivi, mai sensibili la problemele grave cu care se confruntă societatea, analizează, interpreteazăși găsesc modalități de rezolvare cu instrumente aflate la îndemâna lor.

Modalități de realizare a educației interculturale în cadrul activităților de educarea limbajului

Domeniul Știință: activitățile matematice și de cunoaștere a mediului pot fi considerate irelevante în demersul de realizare a educației interculturale, însăși aici pot fi găsite o mare varietate de oportunități pentru îndeplinirea obiectivului propus. Dezvoltarea unor deprinderi de bază (comparare, măsurare, desenare unor elemente specifice culturii rome), a gândirii logico- matematice, a abilităților de rezolvare de probleme, de analizare a datelor și de a trage concluzii pot constitui instrumente valoroase în realizarea educației interculturale. Copiii primesc informații despre mediu, despre surse de energie, despre alimentație, vestimentație, lucrează în grup, investighează, explorează. La Centrul Științe, copiii iau contact cu obicte,imagini ale animalelor sau plantelor care au legătură cu viața romilor din trecut sau din prezent, pot studia meserii tradiționale ale romilor.

Modalități de realizare a educației interculturale în cadrul activităților matematice

Modalități de realizare a educației interculturale în cadrul activităților de cunoașterea mediului

Domeniul Om și Societate: activitățile practice și de educație pentru societate oferă o gamă largă de posibiltăți de realizare a educației interculturale, prin încurajarea și aprecierea valorilor diversității. Prin intermediul activităților practice se pot evidenția bogăția și diversitatea culturală a lumii în care trăim, se poate forma o atitudine pozitivăfață de diversitatea culturală, tradițională a oamenilor cu moduri diferite de viață dar ajutăși laîmbunătățirea stimei de sine a copiilor, contribuie la construirea identității, elemente esențiale pentru acceptarea diversității din lumea în care trăim. Acestea se pot defășura în cadrul centrului Arte. Ele joacă de asemenea un rol important în dezvoltarea imaginației, aptitudine esențială pentru găsirea de căi alternative de a-și imagina lumea. Copiii învață să aprecieze formele artistice și tradițiile multor culturi, inclusiv a celei căreia îi aparțin, explorează rolul schimbului intercultural în viațăși în artă, sunt încurajați să descopere și să discute despre multitudinea formelor de exprimare vizuală din perioade și culturi diferite și rolul acestora, sunt încurajați să exploreze și să practice stiluri care reflectă proveniența etnicăși culturală, văd și sunt încurajați să realizeze produse care reflectă diversitatea culturalăși rasială, învață să aprecieze diferitele forme artistice tradiționale ale culturii grupurilor etnice cu care intră în contact. Prin intermediul activităților de educație pentru societate, se urmărește educarea și formarea copiilor în spiritul interculturalității, promovarea unei atitudini pozitive, tolerante, de acceptare a altor etnii, sensibilizarea copiilor făcând referire la viața altor popoare, dezvoltarea capacității de comunicare cu copii din alte etnii prin diferite activități comune. Copiii învață să aprecieze valoarea alimentației, vestimentației, a artelor din diferite culturi fiind încurajați să împărtășească obiceiurile alimentare, vestimentare și artistice, practice, reguli sau tabuuri ale propriei culturi, să creeze produse specific etniei din care provin, dar și ale altor culturi cu care iau contact.

Modalități de realizare a educației interculturale în cadrul activităților de educație pentru societate

Domeniul Estetic și Creativ: incude activități de educație plasticăși muzică. Muzica aparține tuturor culturilor. Pentru realizarea unei activități muzicale interculturale, aceasta trebuie să includă caracteristici ale altor culturi, să se organizeze un program atistic pe o temă culturală sau o călătorie muzicală prin mai multe culturi, să includă costume, mișcări, scenarii, se pot invita muzicieni locali care aparțin unor grupuri etnice diferite, se pot valorifica talentele artistice ale copiilorși chiar părinților din grădiniță pentru prezentarea elementelor culturale specifice etniei, se pot identifica și compara diferite tipuri de răspunsuri la performanțele muzicale cu scopul de a dezvolta respectul pentru muzica și stilul specific anumitor grupuri etnice și de a încuraja participarea activă în activitățile de grup pentru demonstrarea dorinței de reușită a procesului intercultural. De asemenea, se pot face referiri la trecutul cultural, la folclor, să se selecteze cântece care pot oferi ocazia de a studia culturi și tradiții noi, folosirea materialelor video înregistrate pentru a favoriza înțelegerea legăturilor dintre muzicăși cultură, explorarea asemănărilor și diferențelor muzicale ale grupurilor etnice.

Modalități de realizare a educației interculturale în cadrul activităților de educație plastică

Modalități de realizare a educației interculturale în cadrul activităților muzicale

Activitățile corespunzătoare Domeniului Psiho-Motricsunt cele de educație fizică. Acestea promovează o atitudine pozitivă, de cooperare cu ceilalți participanți, conștientizarea impactului pe care cultura o are asupra sporturilor/ dansurilor practicate, promovează fair-playul, abilitățile de comunicare și muncă în grup (cooperare, rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor, respectul pentru opiniile celorlalți). În activitățile de educație fizică sunt multe oportunități de dezvoltare a încrederii și stimei de sine, copiii își dezvoltă abilități de identificare și combatere a lipsei de corectitudine, învață să-și respecte colegii și regulile stabilite pentru fiecare activitate, trebuie să fie antrenați în mod echilibrat în activități de tip competitive dar și necompetitiv pentru a nu-și piarde interesul pentru sport, învață că se pot exprima prin dans, abordând stiluri specifice comunității din care provin dar și din alte culturi. Învață să exprime prin mișcări sentimente și emoții.

Modalități de realizare a educației interculturale în cadrul activităților de educație fizică

Înțelegerea conceptelor de diversitate și bias la vârste mici se poate realiza numai prin exemplificarea cu situații concrete din viața reală.

Joc : Cum îi învățăm pe copii să accepte și să aprecieze diversitatea culturală?

Obiectivul: să ajutăm copiii să accepte și să aprecieze diversitatea culturală prin observarea obiectelor cu care intră zilnic în contact.

Resurse: colecție de obiecte pe care copiii le folosesc acasă

obiecte pentru îngrijirea părului: diferite feluri de perii, piepteni, elastic, berete, agrafe de păr, bandane, bentițe

obiecte folosite în alimentație: boluri pentru supă sau cereal, farfurii, cuțite, furculițe, linguri, tigăi, oale

obiecte legate de locul de muncă al părinților: uniforme, servietă, mănuși, cravată, pălării, bonete

Cum procedăm?

Analizăm necesitatea , utilitatea și modul de folosire pentru fiecare dintre obiectele din fiecare domeniu

Cerem copiilor să găsească explicația pentru existența unei varietăți atât de mari de produse (diferite produse sunt potrivite unor anumite tipuri de păr, diferite legume cresc în regiuni diferite influențând obieciurile alimentare ale oamenilor). În cazul în care copiii pot găsi amuzante produse cu care nu sunt deprinși din familie, îi putem încuraja să le găsească utilitatea, să observe că îndeplinesc același rol cu produsele cu care ei sunt familiarizați.

Această activitate poate fi extinsă la cunoașterea unei varietăți mai mari de obiecte. Poate fi adaptată pentru explorarea aspectelor legate de diversitate în comunitatea în care trăiesc, cum ar fi: diversitatea tipurilor de locuințe, diversitatea structurilor familiale, diversitatea tipurilor preferate de mâncare sau a originilor acestora.

O altă activitate cu scopul de a promova interculturalitatea este cea în care ne propunem să dezvoltăm la copii încrederea în sine:

Joc : “Cum dezvoltăm copiilor o imagine pozitivă despre sine?”

Obiectivul: dezvoltarea abilităților de comunicare și creearea unei imagini positive despre sine

Metode: convorbire, dialog, gândire critică

Modalități de abordare:

așezarea în cerc încurajează o bună comunicare și reflectă principiile de împărtășire cu ceilalți, egalitate, incluziune, grijă pentru ceilalți;

poate fi folosită în orice tip de activitate și la orice nivel de vârstă

are rezultate mai bune când este folosită frecvent, îmbunătățește abilitățile de ascultare active ale copiilor și îi ajută să stabilească relații pozitive cu ceilalți

îi antrenează pe copii în procesul gândirii critice

fiecărui copil i se oferă ocazia să participle la discuții și este încurajat să asculte opiniile celorlalți

Teme care pot fi abordate apelând la așezarea în cerc a copiilor: “Ce este frumos?”, “De ce credeți că oamenii se poartă astfel?”, “Cum te simți atunci când…?”

Aceste tipuri de activități promovează principiile educației interculturale:

construiesc un mediu pozitiv în care copiii se pot exprima sincer, fără teamă, pot discuta despre ideile și percepțiile lor

evidențiază rolul limbajului în descoperirea sinelui și a lumii, formează o înțelegere interculturală a propriilor experiențe

abordează problemele emoționale generate de discriminare și egalitate de șanse într-un mod sigur, potrivit vârstei

permit copiilor să discute și să înțeleagă semnificația situațiior din viața reală, să dezvolte manifeste empatie în relație cu ceilalți.

Cum procedăm?

1. Copiii stau în cerc și sunt solicitați pe rând să completeze propoiția “Mă pricep să …”

Dacă cel solicitat nu se poate gândi la o completare, alt copil poate sugera o continuare a propoziției, sau cadrul didactic poate spune ceva pozitiv descpre copil.

2. Copiii pot interveni cu completări despre talentele celorlalți și care nu au fost menționate: “…este un prieten foarte bun”, “…ține foarte bine scorul la jocuri”.

3. Toate numele copiilor sunt scrise pe bilete și așezate într-o pălărie; copilul ales trebuie să se descrie într-un mod pozitiv; alți copii pot aduce completări, urmărindu-se permanent să nu se facă niciun comentariu rătăcios, nedrept sau discriminator.

3.3.3. Jocuri și activități didactice alese

Jocul este cea mai importantă sursă de învățare pentru copii. Prin joc copiii învață să interactționeze cu ceilalți, să exploreze mediul, să găsească soluții la situațiile problemă, să își exprime emoțiile, să achiziționeze cunoștințe și abilități care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerințele școlii, ale societății. În joc copiii își manifestă spontaneitatea și libertatea de expresie, receptivitatea și sensibilitatea.

În timpul activităților alese procesul demarat în cadrul activităților pe domenii experențiale trebuie să continue, prin joc copiii înțeleg implicațiile asemănărilor și diferențelor dintre oameni, acceptă diversitatea, promovează respectul și cooperarea. Acestea ilustrează un mod distractiv de a privi lumea înconjurătoare, îi fac pe copii să se simtă parte integrantă a grupului clasei prin interacțiune cu ceilalți, se cunosc pe ei înșiși și pe ceilalți.

Jocurile de mișcare au cea mai mare pondere în cadrul activităților alese. Practicate independent sau organizat, permit participarea unui număr mare de copii, atât băieți cât și fete, creează stări emoționale positive, stimulează colaborarea cu partenerii de joc, favorizează găsirea unor interese, motive, acțiuni și eforturi personale comune cu cele ale colectivului, facilitează integrarea în colectiv, acceptarea și recunoașterea conducătorului, asumarea unor responsabilități personale. Pentru îndeplinirea scopului educației interculturale, jocurile trebuie alese cu mare atenție, ținându-se cont de vârsta participantților, de sex, de nivelul de dezvoltare, de pregătirea fizică, sățină cont de dorințele participanților la joc, sa fie atractive, să trezească interesul copiilor.

Copiii pot fi încurajați să practice jocul liber, care reflectă achiziția deprinderilor și atitudinilor inerculturale acumulate în cadrul activităților comune sau pot fi încurajați să se învețe jocuri unii pe ceilalți, acest tip de învățare fiind deosebit de eficientă când se realizează de comun acord.

3.3.4. Evaluarea

Evaluarea este un element esențial al procesului de predare – învățare. Scopul ei este de a oferi continuu cadrului didactic informații detaliate despre progresul înregistrat de copil. Evaluările sunt importante atât pentru cadrul didactic cât și pentru copil. Educatorul își poate regla activitatea la clasă, poate găsi noi posibilități de sporire a eficienței la clasă, iar copilul devine conștient de propriul potențial de învățare, de punctele tari și punctele slabe.

Evaluările trebuie să aibă un efect pozitiv asupra copilului, să stimuleze încrederea în sine și să creeze o imagine pozitivă de sine. Încă de la primul lui contact cu o formă de învățământ, prin evaluare este antrenat în construirea unei relații pozitive față de învățare, dar și cu cadrul didactic. Copilul devine conștient că educatorul este preocupat de dezvoltarea sa.

Evaluarea cu scop formativ urmărește progresul și achizițiile copilului, având rolul de a utiliza informațiile obținute pentru reglarea permanentă a procesului educativ. În scop diagnostic, prin evaluare sunt identificate dificultățile în învățare ale copilului și modificarea traseului educative în funcție de necesitățile de formare ale acestuia. Educatorul poate verifica în ce măsură metodele și strategiile utilizate sunt eficiente și ce anume poate modifica pentru a ajunge la rezultate optime în predare.

Observarea este metoda de bază cea mai adecvată de evaluare la vârstă preșcolară, pentru că, deși urmărește progresele realizate de copil în diferite domenii de dezvoltare, ea poate fi concludentă numai în contextual socio-cultural din care provine copilul. Trebuie observantă fiecare familie în parte, mai ales în cazul copiilor romi și nu trebuie făcute caracterizări generale doar ca urmare a apartenenței la această etnie (mediul familial, comunitate de tip tradețional sau modern, limba sau limbile vorbite în familie, situația economicăși socială, nivelul de educație al părinților, numărul de copii din familie). Toate acestea nu trebuie tratate ca pe bariere în procesul de învățare și dezvoltare al copilului, ci ca pe oportunități de identificare a resurselor ce pot susține dezvoltarea copilului și participarea sa la mediul educațional. Copilul are dreptul de a fi susținut în învățare, indifferent dacă procesul prin care se realizează aceasta este mai lent sau mai rapid. Un copil care nu este încurajat, căruia nu-i sunt apreciate eforturile, nu va dori să învețe.

Metoda Observării ca modalitate de realizare a evaluării la vârstă preșcolară.

Capitolul 4

Educația interculturală în învățământul preșcolar

4.1. Proiectul microcercetării pedagogice

4.1.1. Motivația cercetării

Așa cum ne ocupăm de educația intelectuală, de cea moralăși estetică, de dezvoltarea aptitudinilor și sentimentelor, așa cum ne îngrijim de educația tehnicăși professională, este timpul să ne ocupăm și de educatța interculturală, prin care să formăm copiilor conștiința europeană / universală, să cultivăm respectul pentru diversitate, toleranță, solidaritate.

Anul acesta, în colectivul grupei nou format am observat că sunt copii născuți în Italia, Belgia, Germania, Spania. Majoritatea au trăit lângă părinți până la vârsta de

4 – 5 ani, iar în preajma vârstei școlarității au fost aduși în țarăși sunt crescuți de bunici. Diversitatea culturală, etnică, a religiilor, a modurilor de viață specifice reprezintă provocări ce au la bază interdisciplinaritatea, includerea unor elemente de comunicare, educație pentru societate, activități plastice și practice, educație musicală. O comunicare eficientă se poate realiza prin utilizarea unui limbaj comun: muzica, dansul, pictura, respectul, iubirea, toleranța.

Toți copiii, indiferent de etnie, doresc același lucru: să se joace, să învețe, să se bucure de tot ceea ce-i înconjoară, într-un climat de stabilitate emoțională, înțelegere, prietenie, respect, reciprocitate.

Tuturor copiilor, indiferent de etnie, limbă, cultură, religie, trebuie să li se dea ocazia să înteleagă că toți sunt la fel, și că, deși pot exista trăsături prin care difera, acestea îi particularizeazăși îi fac să fie valoroși.

4.1.2. Scopul cercetării

Identificarea percepției educatoarelor / părinților cu privire la importanța promovării și asumării unor valori și atitudini precum egalitatea, demnitatea, toleranța, solidaritatea, valori specifice unei societăți interculturale.

4.1.3. Obiectivele cercetării

1. Identificarea modului în care cadrele didactice abordează diversitatea culturală în spațiul grupei de preșcolari.

2. Cunoașterea motivelor, așteptărilor și atitudinilor părinților cu privire la implementarea elementelor etnice, religioase, lingvistice, culturale etc. specifice în conținutul și desfășurarea concretă a procesului instructiv- educativ.

4.1.4. Ipoteza cercetării

Dacă educatoarele și părinții valorizează adecvat elementele specifice educației interculturale, atunci acestea se vor regăsi în demersul educațional concret, precum și obiectivate în comportamente și atitudini specifice ale preșcolarilor.

4.1.5. Metodologia cercetării

Realizarea cercetării aplicative prin utilizarea unor metode adecvate: observația, convorbirea, analiza produselor activității, ancheta pe bază de chestionar.

4.1.6. Eșantionul cercetării

24 prescolari din grupa mare “Piticii voinici” de la Gradinița cu PP nr 14 Targoviste

Directorul Gradinitei nr. 14, cadrele didactice și părinții preșcolarilor din grupă.

4.2. Desfășurarea microcercetării pedagogice, analiza și interpretarea datelor

4.2.1. Etapele microcercetării pedagogice

4.2.2. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor

4.3. Concluzii

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Modalitati de Realizare a Educatiei Interculturale In Invatamantul Prescolar (ID: 160066)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Modalitati de Realizare a Educatiei Interculturale In Invatamantul Prescolar

Copyright Notice

Modаlitati de Integrаre А Elevilor In Аctivitаteа de Invatаre Scolаra

Predarea Limbii Engleze LA Prescolari. O Abordare Plurivalenta

Prevenirea Si Rezolvarea Conflictelor In Clasa DE Elevi

Strategii Didactice Specifice Invatamantului Primar

Implicatii ale Locului Didactic In Imbogatirea Si Activizarea Vocabularului Copiilor

Metode Active Si Interactive In Predarea Textului Literar In Invatamantul Prescolar

Copyright Notice

Similar Posts