Modalitati de Motivare a Copiilor Elevilor In Procesul de Invatamant

Modalitǎți de motivare a copiilor/ elevilor ȋn procesul de ȋnvǎțǎmȃnt

Introducere

În preocupările specialiștilor din psihologia educației, motivația pentru învățare a reprezentat întotdeauna un subiect important. Luând în considerare schimbările majore din societate, care au un impact considerabil asupra dezvoltării indivizilor, astăzi, mai mult ca oricând, este necesar să ne îndreptăm atenția asupra acestui fenomen.

Învățarea școlară reprezintă activitatea de planificare și modelul de acțiune dinamică prin care se urmărește reconstruirea și dezvoltarea sistematică a cunoștințelor , ideilor și modurilor prin care se pot fundamenta, analiza și valida adevăruri. Ea constă în organizarea și autoorganizarea experienței, construcția și reconstrucția personalității elevului, dar și în formarea și autoformarea propriei individualități bio-psiho-socioculturale.

Motivația este un proces psihic important deoarece ea impulsionează și declanșează acțiunea, care la rândul ei prin intermediul conexiunii inverse influențează însăși baza motivațională și dinamica acesteia. Fiind o sursă de activitate , motivația este cosiderată a fi “motorul” personalității.

Între motivație și învățarea școlară există o strânsă legatură deoarece una din legile care stau la baza învățării școlare este însăși Legea motivației conform căreia învățarea școlară este orientată și motivată spre cunoaștere, spre rațional, spre comunicativitate și sensibil.

Prin motivația învățării se înțelege totalitatea mobilurilor care deretermină declanșarea, susținerea energetică și dinamizarea activității de învățare. Motivele învățării sunt considerate a fi : anumite trebuințe de autorealizare, de afirmare prin reușita școlară/parașcolară; dorința de a lua note foarte bune pentru a fi premiat sau pentru a-i mulțumi pe părinți; teama de eșec sau de a fi pedepsit; anumite interese, etc.

Pornind de la rolul deosebit de important pe care îl ocupă motivația în activitatea de învățare putem afirma că un proces educațional real nu poate avea loc dacă în prealabil nu se identifică motivele învățării, dacă nu se determină aria acestora de acțiune și dacă cadrul didactic nu știe să beneficieze de forța motivelor în practica învățării.

În desfășurarea învățării , cunoașterea motivelor ce îl impulsionează pe elev este importantă pentru cadrul didactic , deoarece acestea îi arată exact traseul ce trebuie parcurs în vederea finalizării procesului de educație ,cu succes.

Este important ca motivația pentru învățare a elevilor să fie stimulată, orientată și întreținută având în vederea că acest proces psihic este cel care se face responsabil de activarea , mobilizarea și reglarea conduitei . În această întreprindere cadrul didactic joacă un rol de prim rang și tocmai de aceea el trebuie să fie convins că intervenția lui pedagogică este necesară și că motivația poate fi influențată pozitiv. În acest sens cadrul didactic trebuie să identifice lucrurile care îi interesează și pasionează pe elevi și de asemenea să găsească modalitățile cele mai adecvate de a le transpune atât în modalități de stimulare a randamentului școlar cât și în căi de dezvoltare a unor atitudini pozitive față de învățare. Pentru a crește motivația instructanților este de preferat ca profesorii nu doar să știe de existența factorilor ambientali ci și să-i utilizeze.

CAPITOLUL I: Motivația- aspecte generale

1. Definirea conceptului de motivație

Termenul de motivație iși are originea în latinescul″ motivus ″ adică care pune în mișcare .

În literatura de specialitate , noțiunea de motivație a apărut în jurul anului 1930. Aceasta a cunoscut de-a lungul timpului un mare succes, putând fi întâlnită astăzi în mai toate domeniile care studiază conduita umană: pedagogie, morală, economie, religie, artă, politică, etc.

Asupra termenului de motivație s-au aplecat numeroși cercetători. Fiecare încercând să ofere o definiție cât mai explicită a acestuia.

Alin Roșca definea motivația ca fiind ″totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte ″ (apud M. Zlate, p.186, 2009) . Conform acestei definiții mobilurile reprezintă condiții interne ce se interpun între stimulii mediului și reacțiile organismului, cerând și întreținând un anumit comportament.

Motivația este cea care determină organismul să acționeze și să urmărească anumite scopuri. Orice act de conduită are la bază un motiv ,chiar dacă , în unele situații nu ne dăm seama pentru ce motiv realizăm diferite acțiuni . Fără o anumită incitare, direcționare și susținere energetică, nu apare și nu se manifestă nici un act comportamental.

În definirea motivației, Nuttin se bazează pe conceperea raționala a comportamentului. El plasează punctul de plecare al motivației în caracterul dinamic al relației și nu în stimuli intraorganici sau în mediu. În cartea sa, Nuttin arată că ″termenul general și abstract de motivație va fi folosit pentru a desemna aspectul dinamic și direcțional (selectiv sau preferențial) al comportamentului. Motivația este cea care, în ultimă analiză, este responsabilă de faptul că un comportament se orientează, de preferință, spre o categorie mai mult decât spre alta″(apud M. Zlate, p. 186, 2009). Din această definiție se poate deduce cu ușurință că motivația însumează totalitatea factorilor interni care au un rol fundamental în determinarea comportamentului.

În 1965 Michotte a definit motivația ca fiind o ″cauză internă″ a comportamentului deoarece ea se află în spatele tuturor deciziilor, atitudinilor și acțiunilor umane .

Motivația este nucleul în care își are rădăcina comportamentul uman și tot ea este cea care ne oferă răspunsul la întrebarea atât de frecventă : De ce? Adesea ne este mult mai ușor să înțelegem comportamentul unui individ dacă cunoaștem ″ cauza internă″ , adică ce anume îl motivează să acționeze astfel. Având în vedere că motivația sensibilizează individul diferit la influențele externe ar trebui să nu ne așteptăm ca efectele produse de aceeași influență externă la același individ sau la indivizi diferiți în momente diferite ale existenței lor să fie identice.

Un alt cercetător care și-a îndreptat atenția asupra motivației a fost P.Golu. El a definit motivația ca ″ model subiectiv al cazualității obiective, cazualitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată și transferată prin învățare și educație în achiziție internă a persoanei″ (apud M. Zlate, p.187, 2009). Pentru a oferi această definiție P. Golu a pornit de la ideea că dacă unui copil i se amintește frecvent și imperativ acel ″ trebuie″ (trebuie să te speli pe mâini, trebuie să mergi la școala) atunci copilul nu numai că va asimila în timp acest ″ trebuie ″ ci și îl va transforma într-un stimulator interior, astfel încât el va acționa ″ din propria inițiativă″. Conform opiniei lui P. Golu, motivația , pe de o parte leagă individul de lume și îl păstrează în aria determinismului exterior ,ceea ce este indispensabil pentru ființarea individului, iar pe de altă parte efectuează o anumită întrerupere în șirul cauzelor din exterior, ajungând să preia funcția de ″ punct de comandă dominant″ în comportamentul individului. Ea nu lasă informația să se propage la întâmplare ci creează un sistem de filtrare și comparare între stimul și reacție astfel încât aceasta să se propage selectiv, în funcție liniile de semnificație ale individului. Motivația ,prin mecanismele sale de permeabilitate sau blocare, creează individului sentimentul manifestării libere și spontane, al autodeterminării.

Considerarea motivației ca fiind ″model subiectiv al cazualității obiective ″ a adus importante servicii în ceea ce privește explicarea genezei motivației, însă trebuie avut în vedere ca această explicație este valabilă numai pentru formele superioare ale motivației.

Totalitatea definițiilor oferite conceptului de motivație însumează elemente definitorii precum:

– Existența

Aceste concept este asociat de cele mai multe ori cu cel de motivație, care poate fi explicat prin diversitaea comportamentului uman în vederea atingerii obiectivelor dorite;

– Intensitatea comportamentului

Aceasta intervine atunci când obiectul vizat prezintă un grad mare de interes pentru persoana respectivă;

– Obiectivele și direcția

Orice comportament motivat presupune anumite obiective. Ceea ce este echivalent cu direcționarea acțiunilor noastre spre o anumită finalizare

În dicționarul de psihologie socială, motivația apare ca un „concept fundamental în psihologie și, în genere în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini” (Dicționar de psihologie socială, p.148, 1981). Pe baza acestei definiții putem afirma că motivația reprezintă baza comportamentului și activităților pe care indivizii le prestează în diferite grupuri în funcție de specificul cerințelor rezultate din relațiile funcționale ( relațiile dintre subiect și sarcinile activității).

Motivația reprezintă ″totalitatea motivelor sau mobilelor conștiente sau nu , care determină pe cineva să efectueze o anumită acțiune sau să tindă spre anumite scopuri″ (Dicționarul explicativ al limbii române).

Dacă ne îndreptăm atenția asupra motivației în procesul de învățământ vom constata că aceasta oferă răspunsurile la o serie de întrebări precum: De ce unii elevi învață, iar alții nu?, De ce unii elevi se implică în realizarea sarcinilor propuse de cadrele didactice și se străduiesc să atingă scopul, iar alții sunt delăsători și se implică în alte activități decât cele propuse de cadrele didactice?

În desfășurarea normală și eficientă a activității nu este de ajuns ca scopul acesteia să fie formulat clar, corect și riguros ci este necesară stimularea și susținerea energetică. Așadar , stimularea, activarea și sensibilizarea reprezintă seria de factori încadrați în noțiunea de motivație, la care trebuie să facă apel activitatea umană.

Motivația reprezintă forța motrice a întregii dezvoltări psihice și umane a unui individ.

″ Motivația învățării se subsumează sensului general al conceptului de motivație și se referă la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Motivația energizează și facilitează procesul de învățare prin intensificarea efortului și concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru activitatea de învățare″.( Maria Savu-Cristescu, p. 60, 2014) Conform autoarei citate motivația învățării constituie totalitatea mobilurilor sau impulsurilor care au un rol fundamental în declanșarea, susținerea și direcționarea în activitatea de învățare a comportamentului elevului. În vederea asimilării unor cunoștințe și formării unor priceperi și deprinderi, motivația reprezintă mijlocul prin care energiile interne ale elevului sunt mobilizate.

Elevii motivați , pe lânga faptul că sunt mai perseverenți, ei și învață mai eficient. Motivația reprezintă o cauză pentru care elevii învață sau nu. Elevii motivați în activitatea de învățare sunt acei elevi impulsionați de motive, aflați într-o stare dinamogenă, mobilizatoare și direcționată spre atingerea scopurilor.

Motivația este, în același timp un efect al activității de învățare. În urma satisfacției datorate rezultatelor activității de învățare, motivația elevului de a învăța va crește. Astfel că între învățare și motivație apare o relație de reciprocitate. Învățarea este energizată de motivație, iar motivația este intensificată de învățarea încoronată de succes.

Motivația este o condiție fundamentală pentru activitate instructiv- educativă deoarece ea este cea care determină ca învățarea să se transforme dintr-o activitatea de rutină, plictisitoare într-o activitate interesantă, creativă și captivantă, calitativ diferită prin structură și metode dar și prin rezultate. Este necesar ca în stimularea motivației pentru învățare să se ia în considerare particularitățile individuale precum( capacitățile și abilitățile ) ale elevilor. Motivațiile puternice aflate în discordanță cu capacitățile intelectuale ale elevilor pot avea urmări opuse celor așteptate. Dacă scopul propus nu este realizat și susținut în plan afectiv și de o motivație pozitivă atunci încrederea în forțele proprii se pierde treptat și se instalează sentimentul de eșec.

Activitatea de învățare trebuie să fie motivată tot timpul . Prezența stimulărilor sau mobilurilor motivaționale nu este de ajuns. Pentru ca acestea să fie eficiente trebuie puse în acțiune, în mișcare de către cadrele didactice prin diferite procedee pshihopedagogice pe care le are la dispoziție.

2 Funcțiile motivației

Motivația reprezintă o lege generală de organizare și funcționare a psihicului uman, ce realizează distincția între bun – rău, între plăcut-neplăcut, între util- inutil.

Termenul de motivație definește o componentă strutural-funcțională specifică psihicului uman, care reflectă starea de necesitate în sens larg, iar prin termenul de motiv este exprimată forma concretă prin care se activează și se manifestă starea de necesitate. Principalele dimensiuni pe baza cărora motivul poate fi analizat și evaluat sunt:

conținutul, intensitatea, durata și nivelul de integrare.

Conținutul este identificat și apreciat pe baza stării de necesitate pe care motivul o reflectă , dar și pe baza valențelor obiectuale sau comportamentale care duc la satisfacerea stării de necesitate.

De exemplu: conținutul comportamentului de obținere a unor deosebite performanțe în activitatea profesională este reprezentat de dorința de autorealizare sau de nevoia unui anumit statut social.

Intensitatea exprimă încărcătura enegetică a motivului. Ea se concretizează în forța de presiune exercitată asupre mecanismelor de decizie și execuție. Astfel motivele pot fi de trei feluri: puternice, moderate și slabe.

Intesitatea motivului este condiționată atât de apartenența modală cât și de intervalul de timp. Variabila modală acționează în structura motivației, ceea ce înseamnă că ea are o influență intrinsecă. Pe baza acesteia, A. Maslow a realizat piramida motivațională conform căreia nevoile biofiziologice ating și se manifestă cu intensități mai mari decât nevoile cognitive.

http://www.asigurari.ro/noutati-si-opinii/articole/asigurarile-nevoi-de-baza-asadar-indispensabile/

23.03.2015- 11: 53

Având în vedere caracterului ei circumstanțial, variabila modală poate atinge într-o situație valori ridicate, iar în altă situație se poate opri la valori scăzute. Pornind de la regula conform căreia intensitatea motivului ar crește direct proporțional cu intervalul de timp datorat amânării satisfacerii stării de necesitatte, în studiul experimental al motivației a fost introdusă metoda privațiunii și a fustrației.

”Privațiunea constă în interzicerea sau blocarea pentru un anumit timp (evident controlabil) a satisfacerii nevoii de hrană sau de apă, de exemplu. Se constată că intensitatea motivului, exprimată în desfășurarea comportamentului de satisfacere este cu atât mai mare, cu cât intervalul de privare de hrană sau de apă este mai lung”(Viorel Mihai,p.98,2010)

Frustrația constă în introducerea unor obstacole în calea comportamentului de ajungere și luare în stăpanire a obiectului trebuinței. Dacă intensitatea motivului este scăzută, atunci se poate întrerupe sau chiar renunță la comportamentul de satisfacere. Dacă intensitatea motivului este crescută, atunci comportamentul de satisfacere își va face loc printre obstacole.

Astfel că reglarea optimă a activității presupune pe lângă simpla prezență a motivului și un anumit nivel de activare al acestuia.

Durata exprimă timpul în care motivul este menținut în stare activă dominantă fără a fi satisfăcut. S-a constatat că orice motiv se activează și se menține în prim-plan un anumit interval de timp. El atinge un punct maxim de intensitate, după care, dacă nu este satisfăcut scade în intensitate și dispare.

Nivelul de integrare: ”se referă la posibilitatea de identificare și exprimare verbală a motivului.

Registrul de integrare se întinde între două niveluri extreme:

primul – la care motivul este perfect și clar conștientizat și acțiunea poartă semnul deplinei deliberări și responsabilități;

al doilea – la care activarea și funcționarea lui rămân total inconștiente, așa cum se întâmplă în cazul actelor comportamentale aberante – somnambulisme, lapsusuri, inversiuni, automatisme etc.”(Mielu Zlate,p.90, 2009)

Motivația are trei funcții principale: funcția de declanșare, funcția de orientare- direcționare și funcția de susținere.

Funcția de declanșare: deblochează și activează centrii de comandă efectori în vederea satisfacerii stărilor de necesitate. Pentru ca ea să se producă, intensitatea motivului trebuie să depășească așa numita valoare-prag. Dacă intensitatea motivului va fi mai mare, atunci și forța de declanșare a acestuia va fi mai mare.

După psihologul francez H. Piero , motivul, prin funcția sa de declanșare , alege dintre ″ deprinderile existente pe cea care va fi actualizată″.(apud M. Golul, p. 580,….) Ceea ce îi determină pe indivizi să dea răspunsuri diferite în fața aceleiași situații sau ca la aceeași situație în contexte diferite același individ să reacționeze altfel.

În funcția de declanșare, un rol important îl au și mecanismele cognitive de analiză- evaluare și decizie. Pentru a lua decizia de a trece la satisfacerea motivului , acesta trebuie să îndeplinească anumite criterii de acceptare socială, de încadrare într-o schemă mai largă de interese a individului, etc.

Funcția de orientare – direcționare: ghidează comportamentul și activitatea pe un obiectiv anume , stabilit ca și motiv. Ea vine în continuarea funcției de declanșare deoarece nu este de ajuns ca acțiunea să fie declanșată ci trebuie să fie și orientată către un deznodământ, trebuie să aibă o finalitate ce constă în satisfacerea stării de necesitate.

J. Nuttin include funcția de orientare-direcționare în definiția motivelor, care în viziune sa sunt

formațiuni care au în structura lor două segmente: unul energizant și Dinamo gen și altul orientativ sau direcțional. Activitatea orientată spre scop nu are un caracter unidimensional, de la motiv la scop, căci pe parcursul activității motivele se reorganizează, apărând altele noi, realizând-se astfel trecerea de la scop la motive.

Funcția de susținere și energizare: menține în stare activă comportamentul declanșat până la realizarea obiectivului. Astfel, energizarea dată de motiv reprezintă un proces continu al cărui durată coincide cu satisfacerea stării de necesitate. După cum susține M. Golu, funcția de susținere și energizare este dependentă de intensitatea motivului dar și de semnificația acestuia pentru subiect. Așadar la om ″ organizarea sferei motivaționale se realizează nu numai după forța sau intensitatea energetică a motivelor, ci și după o dimensiune valorică, de sorginte socio- culturală( morală, estetică, religioasă, politică etc.), trebuințe primare, cu toată virulența lor, subordonându-se celor secundare″ (M. Golu, p.581-582,….)

3. Teorii ale motivației

Teorii instrumentale

Sunt acele teorii care susțin că recompensele sau pedepsele sunt mijloace cu ajutorul cărora îi poți determina pe oameni să aibă comportamentul pe care ți-l dorești. Instrumentalitatea este echivalentă cu convingerea potrivit căreia dacă faci un lucru, aceasta te va conduce la altul.

Bazele teoriei instrumentaliste au fost puse în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea. Potrivit acestei teorii, o persoană este motivată să depună efort dacă recompensele și penalizările sunt lagate de performanțele sale.

După cum reiese din schema de mai jos ,cercetătorii care au dezbătut această teorie sunt: Murray, Catell și McClelland.

Teorii ale conținutului

”Se concentrează pe conținutul motivației, afirmând că motivația se referă la întreprinderea acțiunilor necesare pentru satisfacerea trebuințelor, identificând principalele necesități care influențează comportamentul”(Manolescu, A., Lefter V., Deaconu, A., p.27, 2007)

Ierarhia nevoilor-Abraham Maslow

Pe această linie a conținutului, psihologul Abraham Maslow a emis una dintre cele mai cunoscute teorii motivaționale. El clasifică toate nevoile umane în cinci categorii așezate într-o formă piramidală.

Nevoile fiziologice ( aerul,apa,hrana, odihna, adăpostul, imbrăcămintea,etc.)- stau la baza piramidei și asigură existența și supraviețuirea.

Nevoile de securitate fizică și socială (protecție, apărare, etc.)

Nevoile sociale (apartenență, dragoste, familie, prieteni,etc)

Nevoi de stimă(statut social, respect,etc.)

Autorealizare(auto-împlinire)

Principiul de satisfacere al neviolor umane este următorul:

-prima dată, individul își satisface nevoile de la baza piramidei

-apoi își satisface nevoile situate pe nivelul următor

-după ce sunt satisfăcute și acestea, individul avansează la următorul nivel

-se continuă astfel până se ajunge la ultimul nivel al piramidei ierahice.

Teoria factorilor duali-Frederick Herzberg

Herberg dezvoltă și modifică teoria Ierarhiei nevoilor a lui Maslow, ajungând astfel la concluzia că există două grupuri de factori, care influențează sentimentele individului față de munca sa.

Teoria achiziției succeselor –McClelland și Atkinson

Această teorie susține că locul de desfășurare a activității profesionale aferă satisfacerea a trei tipuri de nevoi:

-nevoia de putere: indivizii la care primează nevoia de putere sunt motivați de ocuparea unei funcții cât mai înalte și mai autoritare.

-nevoia de afiliere:indivizii la care primează nevoia de afiliere sunt motivați în cadrul unei organizații de cantactul pe care îl cu colegii

-nevoia de realizare: indivizii la care primează nevoile de realizare caută sarcini care le solicită asumarea responsbilității.

Teorii ale procesului

Teoria performanțelor așteptate-Victor Vroom

În explicarea motivației, această teorie combină factorii individuali cu factorii organizaționali.

Puterea motivației este redată prin următoarea funcție: F=A x I x V, unde:

F=forța sau motivația;

A=așteptarea-exprimată prin raportul efort/performanță sau act/rezultat:

I=instrumentalitatea –exprimată prin raportul performanță/recompenză;

V=valența sau preferința-ce exprimă valoarea negativă sau pozitivă atribuită rezultatelor externe sau interne.

”După Vroom, principalele variabile ce afectează satisfacția în muncă sunt:

1. Supervizarea

2. Munca în grup/echipa

3. Satisfacția muncii

4. Salariul/plata

5. Posibilitățile de promovare

6. Programul de lucru”(Dumitru Al., p.200, 2001)

4.Forme și structuri motivaționale

Există două tiputi de motivație:

Motivația înăscută sau primară are la bază zestrea individuală cu care se naște individul. Instinctul este definit ca fiind baza materială a comportamentului. El are următoarele caracteristici:

Actul instinctiv este specializat doar la una din cerințele speciei

Înscrierea modalităților în bagajul ereditar al individului atrage o anumită uniformitate a instinctului în cadrul unei specii

Odată declanșat, instinctul se desfășoară ca o activitate unitară, continuă, care consideră că orice activitatea instintuală se poate descompune în două verigi:

Comportamentul de apartenență

Actul consumator

Comportamentul instinctual al omului este supus atât controlului instanțelor psihice superioare cât și influențelor sociale și educaționale. Încă de la naștere, o parte din componentele motivației sunt funcționale și incită la comportamente de satisfacere, iar altele se vor activa automat,

o dată cu avansarea individului spre stadiile corespunzătoare de dezvoltare și maturizare biologică. Pentru asigurarea și funcționnarea normală a amului ca sistem viu , satisfacerea motivelor primare devine obligatorie.

Motivația dobăndită sau secundară este specifică omului. Ea se constituie pe parcursul dezvoltării ontogenetice ale individului , ținând cond de specificul fiecăruia. În formarea acestei structuri motivaționale sunt esențiali doi factori:

Factorul intern, ce este legat de creșterea gradului de complexitate structural- funcțională a creierului, care duce la inversarea raportului dintre experiența individuală și cea de specie în cadrul procesului adaptării în favoarea celei dintâi, pe de o parte, iar pe de altă parte mecanisme de realizare a funcțiilor psihice de nivel superior.

Factorul extern, ce are în vedere complexitatea mediului social.