Metode Traditionale de Invatare Versus Metode Moderne

Pentru a putea dezbate importanța unor metode în asimilarea unor deprinderi și abilități , trebuie să cunoaștem semnificația conceptului:

          ,, Privită sub raport funcțional și structural, metoda poate fi considerată drept un model sau un ansamblu organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practica a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de profesori și elevi și care conduc în mod planificat și eficace la realizarea scopurilor  propuse. „( I. Cerghit)       

          ,, Înțelegând prin metodă de învățământ o cale , un drum de străbătut deopotriva de elevi și profesori, prin care- conform unor principii (principii didactice) dar și unor legi (legile învățării)  se înfăptuiesc obiectivele instruirii, adică se însușesc de către elevi anumite cunoștințe de bază și se formează anumite capacități intelectuale și convingeri în vederea integrării progresive în societate.” ( Ion Berca) .

Plecand de la o literatura in domeniu(Cerghit,Mucchielli)metodele didactice sunt impartite din punct de vedere istoric in:metode traditionale(expunerea, conversatia, demonstratia) si metode moderne(brainstormingul,cubul,cvintetul,ciorchinele).

         Dacă în învățământul tradițional, principalele metode le constituie conversația, expunerea, demonstrația, metodele centrate pe profesor, transmiterea de cunoștințe, pasivitatea elevilor,învățământul modern solicită aplicarea metodelor active și interactive, a celor care dezvoltă gândirea critică.

2.1. EXPUNEREA Se înscrie între metodele de predare verbală, fiind expozitivă în funcție de gradul de angajare al elevului situându-l permanent în postura de receptor. Este o metodă ce s-a folosit o perioadă îndelungată în procesul de învățământ, fapt ce a condus la încadrarea ei între metodele tradiționale ale școlii de pretutindeni. Se poate folosi și în formă „pură”, dar de obicei se utilizează împreună cu alte metode sau se sprijină pe ele, în funcție de materia la care este utilizată. De exemplu se poate folosi împreună cu conversația în cadrul materiilor umaniste, cum ar fi istoria ori literatura, și cu demonstrația în cadrul unor obiecte ca geografia sau științele naturale. Expunerea îmbracă mai multe variante ca povestirea, explicația, prelegerea școlară în funcție de vârsta elevilor, de experiența lor de viață, de natura și amploarea deducțiilor și argumentelor desfășurate, de stilul discursiv și de concretețea limbajului folosit. Povestirea este folosită atunci când se dorește prezentarea informației sub formă descriptivă sau narativă cu respectarea ordinii în timp sau spațiu a obiectelor, fenomenelor și evenimentelor. Locul principal în cadrul povestirii îl ocupă prezentarea faptelor, iar pe cel secund explicațiile, acestea fiind nelipsite. Ea este o narațiune simplă, fiind folosit un limbaj expresiv, utilizată cu precădere la clasele mici. Discursul este ornamentat cu figuri de limbaj, realizându-se astfel o participare afectivă a elevilor, stimulându-le imaginația, antrenându-le noi 15 motivații și disponibilități de învățare. Motivarea se sprijină pe o serie de realități precise, adică: a) insuficiența volumului de reprezentări pe care copilul le are la această vârstă școlară. Înseși procesul gândirii trebuie sprijinit pe niște reprezentări sau imagini concrete ale obiectelor sau fenomenelor; b) tendința de cunoaștere a tabloului faptic, concret al lumii specifică vârstei școlare mici. Elevul de școală primară nu are dezvoltată gândirea abstractă îndeajuns încât să-l ajute să înregistreze faptele prin intermediul explicației științifice autentice; c) povestirea permite educatorului să folosească o anume „încărcătură afectivă” a faptelor prezentate și a limbajului utilizat. Explicația este o formă de expunere în care „predomină argumentarea rațională” și presupune o dezvăluire a adevărului pe baza unei argumentații deductive, punându-se astfel în mișcare operații logice mai complicate precum inducția, deducția, comparația, sinteza, analiza și analogia. „În explicație, cuvântul profesorului înfățișează elevilor tema desfășurată într-o ordonare logică de date și fapte, care duce în mod necesar la o concluzie sau generalizare.”6 Deci, pe primul plan se află „faptele de explicat” accentul căzând pe receptarea cunoștințelor și mai puțin pe interpretarea acestora. Explicația poate fi folosită încă din clasele primare, dar într-o formă simplă devenind predominantă din clasele mijlocii (V-VIII), continuând în clasele liceale. Rațiunile pe care se bazează explicația sunt: → elevul în timp acumulează experiență faptică suficientă și simte nevoia să fie lămurit în amănunt; 6 Todoran, D., Metodele de învățământ, EDP, București, 1964, pagina 85 16 → „mecanismele” gândirii logice sunt destul de dezvoltate să poată recepționa și înțelege discursul științific propriu-zis; → de la o anumită vârstă elevul are tendința de cunoaștere a tabloului cauzal dinamic al lumii. Prelegerea este o formă de expunere, în care profesorul prezintă un volum mai mare de cunoștințe, bine organizate și sistematizate, ceea ce necesită o mai mare maturitate receptivă a elevilor. Metoda este recomandată a se folosi la clasele mai mari. Profesorul poate folosi un plan orientativ pentru o mai bună reușită a prelegerii. Metoda expunerii didactice constituie o cale simplă, directă și rapidă de transmitere a unor cunoștințe, fiind o modalitate funcțională de predare, elevii putând sesiza direct, în gândirea profesorului, un model de discriminare și de operare teoretică. Prin faptul că, în expunere, elevilor li se oferă cunoștințe de-a gata, metoda predispune la pasivism și la absența spiritului critic. Prin folosirea frecventă a acestei metode se poate ajunge la formalism și superficialitate în învățare. „Comunicarea între profesor și elev este unidirecțională, iar feedback-ul este mai slab. În același timp, expunerea asigură o slabă individualizare a predării și învățării. De aici nu rezultă că metoda expunerii ar trebui eliminată. Alegerea și folosirea ei vor fi justificate de adecvarea la o situație didactică dată – atunci când se utilizează ca atare – sau prin imprimarea unei note euristice (prin recursul la întrebări, luări de poziție, încercări de problematizare pe anumite secvențe, discriminări valorice).”7 Prelegerea școlară presupune prezentarea informației ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot. Ea se folosește în clasele mari liceale. Această metodă diferă de 7 Cucoș C., Pedagogie, Editura Polirom, București, 2006, pagina 292 17 povestire și explicație prin faptul că vine în întâmpinarea specifică vârstei, dar și prin considerarea posibilităților elevilor de această vârstă care dețin o cantitate mare de informații particulare și dezvoltă suficient mecanismele gândirii abstracte. Avantajul folosirii metodei expunerii este acela că scurtează timpul însușirii de către elevi a culturii multimilenare a omenirii, ceea ce prin alte metode, cum ar fi cele bazate pe descoperire ar fi mult mai dificil, dar constituie și o ocazie permanentă pentru profesor de a oferi educatului un posibil model de ordonare, închegare, argumentare, sistematizare a informației din diverse domenii. Această metodă pentru a fi eficientă trebuie să respecte câteva cerințe, cum ar fi: (1) conținuturile prezentate să fie autentice și convingătoare, ceea ce implică pregătirea anticipată temeinică a expunerii; (2) în cadrul oricăreia dintre formele prezentate să fie respectate limitele și obiectivele programei: nici prezentarea simplistă a conținuturilor, nici încercarea excesivă cu elemente care nu au legătură cu lecția, nu sunt procedee normale; (3) volumul de informație să fie rezonabil, în raport cu vârsta și cu experiența de învățare a copiilor. Unii autori dau chiar „cifre orientative despre această cantitate de informație, consemnând între 3-5 noțiuni noi, în clasele cele mai mici, până la aproximativ 20 noțiuni noi în clasele superioare”;8 (4) stringență logică și succesiune logică. Stringența logică cere ca expunerea să aibă o idee centrală, din care decurg câteva idei principale; la 8 Roman, I., Curs de pedagogie, Vol. II, Institutul Pedagogic Suceava, Suceava, 1970, pagina 265 18 rândul lor, acestea trebuie să fie explicate și susținute prin idei de amănunt și exemple. Succesiune logică, adică ideile să decurgă unele din altele; (5) exemplele ilustrative să fie doar în cantitate suficientă; abuzul de exemple consumă timp sau chiar împiedică înțe1egerea esențialului; lipsa totală a acestora face neinteligibil orice conținut, chiar și la vârste mari; (6) în cazul povestirii, se impune ca o cerință aparte caracterul plastic, emoțional, sugestiv al expunerii, aceasta fiind sprijinită chiar pe elemente dramatice, mimică, gestică; (7) sub aspectul exprimării: adecvare a limbajului și stilului la nivelul auditoriului; claritate logică și corectitudine gramaticală. Expunerea cu adevărat profitabilă este cea care se prezintă în haina cea mai simplă; 8) echilibru între cantitatea de cuvinte și conținutul exprimat; expresivitatea (realizată prin: intonație, accente semnificative, pauze necesare, sublinieri etc.); un ritm optim, de aproximativ 60-70 cuvinte pe minute. Prelegerea universitară este folosită în învățământul superior, desfășurându-se pe durata a două ore și poate lăsa loc și intervențiilor studenților. Expunerea în actualitate. Sunt mulți autori care au obiecții referitoare la folosirea expunerii ca metodă de predare mai ales în varianta prelegere, cât și explicație, dar destui care o susțin subliniindu-i valabilitatea prin argumente din cele mai rezonabile. Există însă autori care vin cu propuneri de inovare a expunerii în vederea trecerii ei mai aproape de grupa metodelor active prin adoptarea a două noi variante de expunere: expunerea cu oponent și prelegerea dezbatere. Expunerea cu oponent este o variantă dramatizată a expunerii, implicând prezența celui de-al doilea cadru didactic, în afară de expozant și 19 de auditoriu: oponentul, care pe parcursul expunerii să intervină cu întrebări sau opinii deosebite de ale celui care face expunerea. „Prin formularea unor întrebări, crearea unor situații problematice, se înviorează mersul expunerii, imprimând un caracter euristic căutării unor soluții, rezolvării unor probleme”.9 Prelegerea-dezbaterea este o combinație a expunerii cu dezbaterea. Autorul expunerii prezintă în prima parte conținuturile pregătite acoperind aproximativ jumătate din timpul alocat învățării. Partea următoare trebuie să constea din discuție, cu participarea întregului auditoriu, pe baza tezelo

METODE DE PREDARE VERBALA

Se înscrie între metodele de predare verbală, fiind expozitivă în funcție

de gradul de angajare al elevului situându-l permanent în postura de

receptor.

Este o metodă ce s-a folosit o perioadă îndelungată în procesul de

învățământ, fapt ce a condus la încadrarea ei între metodele tradiționale ale

școlii de pretutindeni. Se poate folosi și în formă „pură”, dar de obicei se

utilizează împreună cu alte metode sau se sprijină pe ele, în funcție de

materia la care este utilizată. De exemplu se poate folosi împreună cu

conversația în cadrul materiilor umaniste, cum ar fi istoria ori literatura, și cu

demonstrația în cadrul unor obiecte ca geografia sau științele naturale.

Expunerea îmbracă mai multe variante ca povestirea, explicația,

prelegerea școlară în funcție de vârsta elevilor, de experiența lor de viață, de

natura și amploarea deducțiilor și argumentelor desfășurate, de stilul

discursiv și de concretețea limbajului folosit.

Povestirea este folosită atunci când se dorește prezentarea informației

sub formă descriptivă sau narativă cu respectarea ordinii în timp sau spațiu a

obiectelor, fenomenelor și evenimentelor.

Locul principal în cadrul povestirii îl ocupă prezentarea faptelor, iar pe

cel secund explicațiile, acestea fiind nelipsite. Ea este o narațiune simplă,

fiind folosit un limbaj expresiv, utilizată cu precădere la clasele mici.

Discursul este ornamentat cu figuri de limbaj, realizându-se astfel o

participare afectivă a elevilor, stimulându-le imaginația, antrenându-le noi

2.2. METODE DE COMUNICARE

2.2.1.Instruirea prin metode expozitive

1. Expunerea

Expunerea este o metoda complexa de comunicare sistematica si continua a cunostintelor dintr-un anumit domeniu de specialitate prin intermediul limbajului oral, îmbinat, in diferite contexte, cu alte „limbaje”, cum ar fi cele demonstrativ-intuitive, audio-vizuale, experimental-aplicative si de investigatie, logico-matematice si altele. Forma traditionala este bazata numai pe comunicarea orala a informatiilor, sub forma de monolog si poate duce la o serie de neajunsuri în receptare, cum ar fi: monotonia, pasivitatea si chiar inhibitia auditoriului studios. Acestea au facut casa-i scada prestigiul sau în rândul metodelor didactice. Îmbinata, însa cu alte limbaje de comunicare, expunerea si-a dodandit caracteristici noi, active, operative, participative si chiar euristice. Aceasta înnoire a determinat mentinerea ei cu o pondere importanta în sistemul metodelor didactice. Expunerea îsi justifica locul si rolul instructiv-educativ si în etapa contemporana, deoarece asigura transmiterea unui volum relativ mare de cunostinte, într-un timp relativ scurt, fiind o forma de comunicare între oameni. În functie de particularitatile si cerintele specifice profilului învatamântului, ale disciplinei de studiu sau ale tipului de activitate didactica, expunerea poate avea mai multe forme:

1) povestirea didactica;

2) descrierea; 3)explicatia si 4) prelegerea.

2. Povestirea este forma de expunere cu caracter plastic – intuitiv, concret, evocator si emotional, care sporeste valoarea comunicarii, mai ales la elevii de vârsta mica. In cazul disciplinelor tehnice, ea poate fi folosita ca un procedeu auxiliar pentru prezentarea unor momente si fapte din istoria stiintei, din viata unor oameni de stiinta, cultura, descoperiri stiintifice, precum si pentru a dinamiza atentia si functia educativa a activitatii didactice, în situatie in care nu trebuie sa depaseasca 3 – 5 minute într-o ora didactica.

3. Descrierea este o forma de expunere care este realizata de obicei pe baza observatiei si prezinta caracteristicile si detaliile exterioare tipice obiectelor, proceselor, fenomenelor etc. care se studiaza, urmarind sa evidentieze aspectele (fenomenele) fizice ale acestora. In domeniul tehnic, ea se refera la prezentarea partilor componente ale unui aparat, dispozitiv sau fenomen. Descrierea trebuie sa îmbine observatia dirijata cu observatia individuala, dezvoltând astfel spiritul de observatie al elevului .

In vederea maririi gradului de participare si antrenare a elevilor la lectie, descrierea va fi insotita de aparatul sau dispozitivul descris in limita posibilitatilor, daca nu de o plansa, imagini, sunete, prezentate pe calculator etc. In acest fel va creste foarte mult eficacitatea metodei.

Ea poate fi utilizata ca etapa premergatoare explicatiei.

4. Explicatia este forma de expunere care urmareste sa dezvaluie, sa clarifice, sa lamureasca si sa asigure întelegerea semnificatiilor, cauzelor relatiilor, principiilor, legilor, ipotezelor, teoriilor etc. esentiale, care definesc obiectele, fenomenele, procesele etc. studiate. Explicatia este una dintre metodele cu cea mai frecventa utilizare la toate obiectele de învatamânt si în toate ciclurile scolare. Ea consta în expunerea continua si sistematica a cunostintelor bazate pe demonstrarea logica si argumentarea rationala. Explicatia intervine în toate formele de instruire tehnica. Ea este folosita descrierea structurii si a modului de functionare a masinilor, aparatelor, si instalatiilor atât în instruirea teoretica din clasa cât si la instruirea practica. În desfasurarea explicatiei este necesara o exprimare îngrijita, clara si concisa din partea cadrului didactic, utilizarea unei terminologii accesibile elevilor si explicarea termenilor tehnici noi pentru elevi.

Explicatia poate lua forma unui demers inductiv (un fapt particular care poate fi explicat prin trimitere la general) sau forma unui demers deductiv(se pleaca de la o lege, un fenomen pentru care se analizeaza cauzele, consecintele si aplicatiile acestuia). La realizarea explicatiei profesorul poate folosi si integra diverse mijloace de invatamant.

5. Prelegerea este o forma de expunere complexa, cu un caracter abstract si avand un nivel stiintific înalt, care ofera unui cadru didactic posibilitatea prezentarii unui volum mare de informatii selectate, sistematizate si organizate in jurul unei teme sau a unui plan de idei. Ea foloseste îndeosebi descrierea si explicatia, îmbinata cu diferite modalitati demonstrative – intuitive, logico – matematice, specifice predarii fiecarei discipline de învatamânt. Ea poate fi aplicata în liceu, învatamântul tehnico – profesional si cu o pondere sporita în învatamântul superior.

Prelegerea este utilizabila în clasele liceale mari si presupune o sistematizare riguroasa a cunostintelor de transmis. Pentru fi urmarita cu eficienta de elevi, prelegerea scolara se cere sa fie riguros sistematizata si este bine sa debuteze cu enuntarea problemelor esentiale ce urmeaza a fi tratate, iar pe parcursul ei sa se procedeze la fixarea acestor elemente prin formularea unor concluzii partiale care vor fi reluate si sistematizate în finalul prelegerii. În cadrul instruirii tehnice prelegerea scolara este mai putin utilizabila, natura disciplinelor tehnice impunând contactul permanent cu obiectul sau fenomenul tehnic. Unul dintre tipurile de prelegeri care se pot folosi în instruirea tehnica este prelegerea cu demonstratii (ilustratii) si aplicatii. Acesta este tipul de prelegere care îmbina mesajele orale si intuitive – demonstratia intuitiva, materialul didactic, mijloacele audio – vizuale, desenul didactic etc., cu mesajele logico – matematice si aplicative (practice) – experiente de laborator, judecati si rationamente si, respectiv, procesele productive. În realizarea ei este necesar sa se îmbine dirijarea profesorului cu participarea efectiva a elevilor. Un asemenea tip de prelegere asigura caracterul activ – participativ si euristic al predarii – învatarii, contribuind la formarea convingerilor stiintifice, la formarea capacitatilor si abilitatilor profesionale, la realizarea unei eficiente instructiv – educative deosebite.

Alte procedee posibile: dramatizarea, lecturarea, instructajul verbal,

expunerea problematizata, formularea de sinteze si concluzii, analiza de caz etc.

2.1.2. Instruirea prin metode conversative (interogative)

Metodele interogative sunt metode de transmitere pe cale orala a unor cunostinte ce se realizeaza pe baza unor conversatii organizate si coordonate de profesor. Prin aceste metode, profesorul adreseaza intrebari asupra unor continuturi, asupra carora elevii reflecteza si raspund.

2.2.2. Conversatia

Conversatia (convorbirea, discutia, dialogul didactic sau metoda interogativa) este o metoda ce consta în dialogul dintre profesor si elevi, pe baza unor întrebari formulate de profesor si care au rolul de a stimula si dirija gândirea elevilor în vederea însusirii si fixarii cunostintelor, sistematizarii si verificarii acestora si însusirii de noi cunostinte. Conversatia este metoda care vehiculeaza cunostintele prin intermediul dialogului (întrebarilor si raspunsurilor), discutiilor sau dezbaterilor. Dialogul poate fi realizat intre profesor-elevi, elevi – profesor sau elevi – elevi.

Pe parcursul lectiei ea se foloseste în toate etapele acesteia: verificare, transmitere si fixare.

Conversatia cunoaste mai multe forme si anume:

2.2.1.1. Conversatia catehetica (de verificare)

Aceasta forma de conversatie se baza învatarea mecanica, pe de rost, specifica evului mediu, când circula forma didactica „magister dixit” (ceea ce a spus profesorul nu poate fi discutat). În spiritul acestei metode, elevul trebuia sa memoreze si sa reproduca fara nici o interpretare, modificare ceea ce a transmis profesorul sau ceea ce era scris în carte.

Deci ea reprezinta dialogul bazat pe simpla reproducere a notiunilor acumulate de elevi in etapele anterioare in vederea fixarii si consolidarii. Metoda frâneaza manifestarea si dezvoltarea capacitatilor intelectuale si profesionale, nemaifiind sustinuta de pedagogia si scoala moderna, insa poate fi folosita in unele situatii, cum ar fi de datele de nastere sau deces ale unor personalitati, care nu pot fi explicate sau nu pot fi corelate cu alte date sau fenomene si trebuie memorate.

2.2.1.2. Conversatia euristica (conversatie socratica)

Este o forma de conversatie bazata pe învatarea constienta, folosind dialogul (întrebarile si raspunsurile). Ea a fost denumita socratica (dupa numele filosofului grec Socrate care a folosit-o) – Socrate a folosit dialogul euristic ca un proces de descoperire, de creatie, de „nastere” a cunostintelor. Metoda euristica ofera posibilitatea elevului de a descoperi si a întelege singur cunostintele ce trebuie sa le învete si apoi de a le reproduce într-o forma libera, personala, desigur cu respectarea adevarului stiintific. Este o forma de conversatie ce da învataturii caracter activ-participativ, antrenând si dezvoltând capacitatile intelectuale si profesionale.

Exemplu:

Disciplina: Elemente de comand! "i control pentru ac ion!ri "i sisteme de reglare

automat!

Clasa: a XI – a

Titlul lec iei: Func ionarea ma"inii de curent continuu ca generator

În timpul prezent!rii de noi con inuturi, profesorul poate stimula

participarea elevilor la lec ie prin adresarea de întreb!ri, care s! aib! ca rezultat

un dialog bazat pe logic!, gândire "i sistematizare a no iunilor cunoscute, dar "i de

descoperire a celor noi.

(Î) Care sunt m!rimile ce caracterizeaz! func ionarea generatorului de curent

continuu ?

(R) M!rimile care caracterizeaz! func ionarea generatorului de curent continuu

sunt: tensiunea la borne, curentul debitat în re ea, tura ia "i curentul de excita ie.

(Î) Ce informa ii ne d! caracteristica de func ionare în gol la ma"inile de curent

continuu ?

(R) Caracteristica de func ionare în gol d! o imagine asupra gradului de satura ie a

circuitului magnetic al ma"inii "i a posibilit! ilor de reglare a tensiunii.

(Î) Cunoscând formula t. e. m. indus! în calea de curent E k n e

" ! , când va

produce generatorul de curent continuu o tensiune la borne ?

(R) Generatorul de curent continuu va produce la borne o tensiune numai dac! este

Excitat pentru a produce fluxul în întrefier "i dac! rotorul es

………………………………………………………………………………..

Dezbaterea (discutia)

Este o forma complexa si eficienta de „conversatie”, care se caracterizeaza

printr-un schimb de pareri (vederi), pe baza unei analize profunde asupra unei

probleme (teme), stiintifice sau practice, încheiat cu anumite deliberari, omologate

de catre profesor, în cadrul unui colectiv studios. Ea poate fi folosita ca procedeu

didactic, îmbinata cu dialogul în cadrul unor prelegeri, la seminarii, în cadrul

lucrarilor de laborator, a proiectelor si practicii, precum si în cadrul unor

simpozioane, mese rotunde, sesiuni stiintifice.

Problematizarea

Reprezinta o modalitate de instruire ce îmbina: rezolvarea de probleme si de

situatii-problema, valorificarea experientei anterioare ale elevului, restructurarea/

completarea fondului de cunostinte si efectuarea unui efort personal de rezolvare.

Starea conflictuala mentala creata elevilor prin care structurile lor cognitive

sunt insuficiente trebuind sa construiasca structuri noi, reprezinta motorul

descoperirii care întretine nevoia launtrica umana de cunoastere si autodepasire.

Procedee de aplicare: prezentarea prin expunere a problemelor si situatiilorproblema,

formularea problemelor si demonstrarea rezolvarii lor, audio-vizionarea

de materiale din care sa rezulte identificarea problemelor, încorporarea

problemelor în secvente de instruire prin descoperire sau instruire asistata de

calculator, valo-rificarea problematizarii prin modele mute, descoperirea de solutii

prin probleme prezentate ca proiecte, probleme reiesite din analize de cazuri,

simularea problemelor cu echipamente tehnice, îmbinarea lucrarilor practice cu

rezolvarea problemelor, rezolvarea de probleme si situatii-problema prin strategii

experimental-faptice, algoritmizare, modelare, probabilitatea ipotezelor, analize în

contexte noi etc.

2.5.1. Definitia si semnificatiile problematizarii

Problematizarea este modalitatea de a crea în mintea elevului (studentului) o

stare (situatie) conflictuala (critica sau de neliniste) intelectuala pozitiva,

determinata de necesitatea cunoasterii unui obiect, fenomen, proces sau rezolvarii

unei probleme teoretice sau practice pe cale logico-matematica si (sau)

experimentala.

Situatia problematizarii se produce datorita conflictului intelectual ce apare

între ceea ce stie (poate rezolva) si ceea ce nu stie (trebuie sa rezolve) elevul

(studentul), între ceea ce îi este cunoscut si ceea ce-i necunoscut într-o anumita

problema de specialitate, ca urmare a caracterului relativ incomplet al cunoasterii

si necesitatea dobândirii de noi cunostinte într-un anumit domeniu informational.

Problematizarea este o metoda noua, moderna, cu caracter activ-participativ,

formativ si euristic, capabila sa determine activitatea independenta, sa antreneze si

sa dezvolte capacitatile intelectuale-imaginatia si gândirea logica, de investigatie si

explorarea, productive si creative, prin formularea de ipoteze, variate solutii de

rezolvare(aplicare). Ea contribuie la transformarea elevului (studentului) în subiect

al educatiei, în participant la dobândirea noilor cunostinte, creând posibilitatea de a

mobiliza resursele personalitatii si de a aduce satisfactii pe toate planurile ei:

cognitiv, afectiv, estetic, actional. O activitate didactica bazata pe problematizare

sporeste eficienta învatarii.

Problematizarea îsi justifica utilizarea ca metoda didactica daca duce la o noua

învatare. În procesul de învatare ea se combina cu usurinta cu alte metode cum

sunt: lucrarile practice, lucrarile de laborator, demonstratia si descoperirea.

Prin utilizarea acestei metode se evita transmiterea cunostintelor „de-a gata”

pe care

Etapele problematizarii

Activitatea elevilor în învatarea prin rezolvare de probleme se consuma în

urmatoarele etape:

a) Înregistrarae problemei (situatiei problematice) propusa de cadrul

didactic

b) Actualizarea si sistematizarae informatiilor necesare (în care pot fi

stimulati de profesor)

c) Analiza problemei

d) Cautarea solutiilor de rezolvare

e) Alegerea solutiei optime, verificarea prin aplicarea ei în rezolvarea

problemei

f) Verificarea si generalizarae rezultatului