Metode Si Tehnici Moderne de Predare a Poeziei Lui Tudor Arghezi

Argument

Tudor Arghezi a dat naștere unei opere care impresionează, după cum afirmă Pompiliu Constantinescu, prin varietate și prin întâlniri neașteptate, căci ,,poetica argheziană cunoaște deopotrivă voluptatea smârcurilor și armoniilor astrale.”

Arghezi este considerat făurarul ( poeta faber ) unei slove de foc, cuvântul elaborat trecut prin sita sensibilității și purității expresiei, este slova făurită care va străluci cu putere peste veacuri, ștergând uitarea de pe numele acestui scriitor veșnic însetat de atingerea idealului, acest om hotărât, dar în același timp nehotărât, asemenea apelor Argeșului,râul cu care s-a contopit, luându-i numele.

Al.George îl numește ,,clasic al viitorului”,deoarece, spunea acesta, Arghezi a fost revendicat atât de clasici, cât și de moderni. Dumitru Micu afirmă că opera lui Arghezi este creația unui romantic, cel mai important poet român de după Eminescu.În mod obișnuit îl încadrăm pe Arghezi în categoria moderniștilor, la loc de frunte alături de Lucian Blaga și Ion Barbu, însă poetul depășește prin longevitate artistică perioada interbelică.

În fața acestor aprecieri despre încadrarea lui Arghezi într-o anumită epocă, în prezenta lucrare am încercat să demonstrăm universalitatea operei argheziene și actualitatea lui pentru generația de azi. Poezia lui Tudor Arghezi impresionează și azi ca și în trecut prin marea sa putere de transfigurare, apar în poezia argheziană imagini unice,spiritualizate.Arghezi este singurul poet din literatura noastră care reușește să creeze din ,,zdrențe,bube, mucegaiuri și noroi” o poezie originală presărată de ,,icoane, muguri, frumuseți și prețuri noi.”

Am ales să-l studiem pe Arghezi convinși fiind de complexitatea și diversitatea temelor surprinse în poeziile sale și impresionați de moștenirea spirituală transmisă urmașilor care este de natură existențială și sufletească. Regăsim la Arghezi concepția poporului român conform căreia niciun lucru de valoare nu se realizează fără sacrificiu, idee întâlnită pentru prima dată în mitul jertfei creatoare în capodopera populară Monastirea Argeșului și preluată ulterior și de Arghezi.

Putem afirma fără să greșim că Arghezi este un ,,Manole al cuvântului”, iar așa cum Meșterul Manole a creat o biserică din cărămidă, dragoste și sacrificiu, Tudor Arghezi creează o poezie care nu este doar rodul unei inspirații de moment, ci necesită mult efort artistic și o luptă continuă, după cum el însuși afirmă: ,,Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele. Am căutat să le supun și din materia lor plastică să le modelez, după gând și simțire, un veșmânt nou pentru idee, pentru sentiment. Numai Dumnezeu știe câte gânduri, câte elanuri și prezențe trec și se sting în zarea dintre condei și călimară.” ( Luceafărul, 1 XII 1958, pag.10 )

Marele merit al poetului este că a știut ca nimeni altul ,,a scrie pe dedesupt”, alteori ,,cu unghia de la mâna stângă” considerând că ,,fiecare scriitor este un constructor de cuvinte.”

Pornind de la faptul că Arghezi a realizat cea mai importantă reformă a limbajului poetic din literatura noastră, cu siguranță ne putem pune întrebarea: Cum să-l citim pe Arghezi? Răspunsul este simplu: pe Arghezi nu îl citim, îl auzim, pentru că încă de la grădiniță intrăm în contact cu poezia despre Zdreanță. Apoi creștem o dată cu el și cu versurile sale minunate despre lumea minusculă a insectelor,fluturilor,albinelor care ne invadează imaginația și ne ajută să pășim în lumea viselor.Din când în când, pe la vremea abecedarului, mai aflăm și despre pățaniile desprinse din realitate ale lui Mițu și Baruțu din Cartea cu jucării.

Astăzi îl descoperim, îl analizăm pe Arghezi indiferent de vârstă pentru că poezia lui își dezvăluie farmecul oricui deschide un volum al scriitorului.Astfel, răspunsul la întrebarea: cum îl citim pe Arghezi este la fel de simplu ca și răspunsul la întrebarea: Cum cunoaștem lumea care ne înconjoară? Răspunsul este: cu ochii larg deschiși ai minții, dar mai ales cu sufletul.

Lucrarea se structurează în trei capitole, primul capitol are în vedere o scurtă trecere în revistă a marilor teme argheziene, în capitolul al doilea am abordat poeziile care au în centru universul micilor viețuitoare atât de îndrăgite de copii.

Din multele teme abordate de scriitor în vasta sa operă, m-am oprit asupra poeziei ,,boabei și a fărâmei” conștientizând importanța mesajelor pe care gâzele și ierburile le transmiteau poetului, insuflându-i dorința de a se juca și de a privi lumea înconjurătoare cu delicatețe, duioșie și umor.Poeziile închinate micilor viețuitoare constituie o adevărată pledoarie pentru lumea ignorată de cei mai mulți dintre noi, dar și o predică pentru umanitate și sensibilitate.

Jocul este o activitate practicată în special de către copii, dar totodată este și o formă de socializare, în care individul se construiește pe sine din interior,fiind o ființă socială.

Înțelegând importanța jocului în viața omului, Arghezi ne propune să ne întoarcem la copilărie, să renunțăm la reguli și să ne lăsăm în voia imaginației: ,,Uită regula odată / și, cu cartea dezvățată / Mergi nițel de-a bușile./” ( Prefață )

Prin joc, copiii își pot crea propriul univers, în care ei impun regulile și totul este posibil. Jocul este o metodă perfectă pentru a învăța lucruri noi și pentru a câștiga experiențe.Autorul a înțeles ca nimeni altul că doar prin joc se poate detașa de lumea reală, plină de grijile existențiale și a considerat că jocul ar trebui să existe în viața fiecăruia dintre noi.Această concepție despre joc și joacă a încercat să ne-o transmită și nouă, cititorilor, prin poeziile care au în centru un univers miniatural populat de viețuitoare.

Prin intermediul jocului, copiii conștientizează noțiunile de bine și rău, învață să facă diferența între cele două noțiuni. Din acest motiv prezența lui Arghezi în manualele școlare și studierea poeziilor sale cu tematică ludică este mai mult decât binevenită întrucât jocul se poate transforma într-un exercițiu educativ cu rol în maturizarea elevilor, aceștia capătă încredere în forțele proprii,devenind o dată cu trecerea anilor oameni de bază ai societății.

Disciplina Limba și literatura română are un rol important în formarea personalității elevilor, în formarea unor deprinderi și abilități necesare pentru a le asigura accesul postșcolar la învățarea pe toată durata vieții și integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaștere.

Scopul studierii limbii și literaturii române în perioada învățământului obligatoriu este acela de a forma tineri cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabili să comunice cu semenii, să-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea problemelor concrete din viața cotidiană, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.

Dezvoltarea competențelor de comunicare, adică utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea și receptarea mesajelor orale și scrise, se realizează prin familiarizarea elevilor cu situații diverse de comunicare, cu texte literare adecvate vârstei școlare.

În acest sens, studierea poeziilor lui Tudor Arghezi la orele de limba și literatura română este esențială pentru îndeplinirea cerințelor sistemului de învățământ românesc.

Capitolul I

Marile teme argheziene

Marile teme ilustrate de Arghezi în creația sa se află într-o strânsă relație de cauzalitate cu biografia sa.Astfel,sistemele sale lirice se conturează în jurul câtorva concepte diametral opuse precum existența,dragostea și moartea,la fel cum drumul vieții sale îl poartă de la munca într-o fabrică de zahăr,la viața monahală și chiar până la meseria de ceasornicar.

Lirica argheziană pendulează între gingășia copilăriei și duritatea infernală a viziunilor sociale.De la puritatea misterului erotic până la învolburarea metafizică în fața morții,conștiința poetului înregistrează un traseu sinuos.Discursul poetic al lui Arghezi se manifestă prin confesiunea directă sau prin structuri metaforice dintre cele mai neașteptate,astefel încât poetica lui Arghezi nu seamănă în sintaxa și stilistica sa cu nicio tradiție.

Viziunea liricii argheziene include teme variate și complexe,critica literară apreciind existența poeziei de inspirație religioasă,a celei cu caracter social,a liricii erotice,a poeziei,,boabei și a fărâmei”sau a celei care are în centru universul domestic.

1.1. Poezia filosofică ( Psalmii)

Una din temele fundamentale ale liricii argheziene e aceea a marilor întrebări despre om,reprezentată de poezia cu substrat filosofic și moral.Această temă apare în toate volumele lui Arghezi,de la Cuvinte potrivite (1927) până la volumul Noaptea ( 1967).

Cele mai cunoscut poezii ce prelucrează tema existențială sunt Psalmii.Definit ca poet aflat între credință și tăgadă,între certitudine și îndoială,Tudor Arghezi a creat șaisprezece psalmi,nouă dintre ei fiind publicați în volumul de debut Cuvinte potrivite, iar ceilalți în volumele Frunze, Poeme noi, Silabe, Noapte.Psalmii arghezieni sunt ,,monologuri ale celui care glăsuiește în pustiu-vox clamantis in deserto”.Vocea poetului este aceea a omului care glăsuiește către Divinitate,dar spre deosebire de Psalmii davidici,în care Divinitatea este adorată și responsabilă pentru biruințele psalmistului,Psalmii arghezieni sunt dominați de un ton de lamentație,de strigătul celui părăsit care orbecăiește în beznă.

Psalmii sunt o poezie filosofică în care poetul își pune numeroase întrebări asupra rostului și condiției omului în univers.Poetul pare a se adresa unui cer din care Dumnezeu e absent,unei absențe a Divinității.Credința se îmbină cu tăgada.

Nicolae Manolescu consideră că Arghezi este un ,,poet nereligios” și își întemeiază această afirmație pe o explicație mai profundă asupra substanței poeziei.Adevăratele motive ale liricii argheziene sunt,conform părerii criticului,spaima de neant,de moarte,de Nimic,de singurătate.Ele cer ,,invocarea unui Dumnezeu de legendă sau de metaforă poetică”, religiozitatea aparținând deci expresiei,nu substanței.

Mai mult ca sigur,poetul nu s-a încrezut totdeauna în propriile sale intuiții,adaptând nevoia de Dumnezeu la aspirațiile profunde ale individualității sale și integrând-o unui traiect al devenirii care are ca țel autodesăvârșirea.El și-a făurit un crez religios inspirat de Biblie și Viețile Sfinților,crede în Dumnezeu,în existența lui Isus Hristos,în Apocalipsă,speră în mântuire și înțelege miezul substanțial al codului moral rostit pe muntele Sinai.Pentru Arghezi,credința este în primul rând trăire,iluminare și expresie.

Prietenul său,Gala Galaction i-a intuit complexitatea,mărturisind într-o evocare că Arghezi este religios în felul său,încercând să se apropie de Dumnezeu,dar aducând cu sine toată ,,zgura” sufletului,ființa sa întreagă: ,,Tudor Arghezi este ca o grotă în care un hoț…și-a aruncat comorile de nestemate care s-au amestecat cu pământ,pietre,moloz și alte impurități.”

În toți Psalmii poetului răsună același apel,aceeași chemare către cel nenumit.Aștepatrea,pânda,asaltul sunt ipostaze ale acestui apel.Cel ce cheamă este omul cuvântului,al logosului,deci al cunoașterii.Aceasta ne ajută să interpretăm patosul vederii,atât de specific poetului nostru,ca pe o voință de cuprindere cognitivă.A crede înseamnă a recunoaște,a înțelege,a accepta fără să vezi.Ceea ce crede Psalmistul arghezian nu este harul spiritual al credinței ci,faptul material,nemijlocit,al vederii,al pipăirii.

Într-un eseu despre credință,Petru Creția încearcă să definească virtutea astfel: ,,credința este un asentiment sau o adeziune totală,neclintită și necondiționată a sufletului la o realitate ultimă care nu poate fi supusă cenzurii intelectului sau,în alți termeni,la un adevăr indemonstrabil.”

Trădându-și vocația, cuvântul în Psalmii lui Arghezi,nici nu încălzește,nici nu unește,ci mai degrabă pustiește și izolează.Ca o concluzie,putem deduce că relația omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanentă pendulare între a crede și a nega existența Lui,o continuă căutare de certitudini și de dovezi palpabile,ceea ce denotă frământarea interioară pe care poetul a transpus-o în ciclul Psalmilor.

Reprezentativ pentru lupta între credință și tăgadă a poetului este psalmul Te drămuiesc în care psalmistul ,,drămuiește” sacrul în lumină și întuneric tocmai pentru a arăta că el nu este în niciuna dintre acele entități,că sacrul nu se află într-un loc privilegiat.Primele două versuri ,,Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere/ Și te pândesc în timp,ca pe vânat” atestă faptul că singura posibilitate care îi este dată omului de a căuta absolutul este în lumea terestră,în propriul său univers.Psalmitul pândește netimpul în timp,neputând ieși din cercul temporalității: ,,Ca-n oglindirea unui drum de apă / Pari când a fi,pari când nu mai ești.”Vânatul psalmistului este ,,șoimul”,pasărea fiind o metaforă pentru eternitate.

Versul ,,Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere” exprimă dilema tipic argheziană,anume aceea de a pendula mereu între hulă și laudă,între pietate și blasfemie.Dar psalmistul este înainte de toate omul însetat de cunoaștere care de această dată se cere arătată: ,,Să văd: ești șoimul meu cel căutat?”

În acest psalm,ceea ce pretinde psalmistul nu este harul spiritual al credinței,ci faptul material,nemijlocit al pipăirii,al vederii: ,,Vreau să te pipăi și să urlu : Este!”Nevoia comuniunii directe cu Ființa supremă reiese din versurile acestui psalm,chiar dacă poetul e conștient de zădărnicia căutării sale:,,Pentru credință sau pentru tăgadă / Te caut dârz și fără de folos.”

Citind lirica filosofică argheziană,în special Psalmii,identificăm elemente ale unei poezii care îl are în prim plan pe un Arghezi însetat de cunoaștere care a reușit să creeze o poezie a frământărilor creatoare,transmițând cititorilor dorința de a pătrunde în esența existenței și de a tinde spre absolut.

1.2 Poezia socială

Poezia socială în concepția lui Tudor Arghezi este una de angajare socială,de participare activă la transformarea naturii și a omului însuși,a societății așa cum vedem în Testament,Belșug,Plugule,Flori de mucigai, volumele 1907-Peizaje, Cântare omului.

De-a lungul unei existențe de căutări,rătăciri și zbucium,Arghezi rămâne solidar cu cei mulți care trudesc în anonimat și care constituie temelia întregului edificiu social: ,,Cine-a purces în ploaie și furtuni / Și-a brăzdat în negură și zloată / Șesul blajin și gras,întâiași dată / Cu blesteme,nădejdi și rugăciuni?”( Plugule)

Două dintre cele mai reprezentative poezii cu tematică socială ale lui Arghezi sunt Testament și Flori de mucigai.Poezia Testament face parte din volumul Cuvinte potrivite și a fost publicată în 1927.Titlul ,,Testament” concentrează lexical tema poeziei,moștenirea pe care o lasă ,,urmașilor-stăpâni.”

Tema exprimă concepția despre artă a poetului și definește programatic întreaga creație lirică a acestuia,în care cuvântul este stăpân absolut al universului.Dincolo de ,,poezia despre poezie” textul se construiește ca o amplă meditație asupra destinului colectivității,a relației artistului cu nația,văzută în simultaneitatea generațiilor ei trecute și viitoare,a istoriei colective.

Metafora centrală a poeziei este cartea,sinonimă cu poezia.Ea este unicul bun lăsat moștenire pentru a-și îndeplini rolul de liant între generații,de la eul creator la fiul căruia îi este destinată: ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte.”Cartea devine printr-o metaforă ,,hrisovul cel dintâi”,prin importanță ea este asemenea Bibliei,impunând respectul urmașilor,poetul este depozitarul valorilor spirituale ale trecutului pe care le transmite urmașilor:,,osemintele vărsate-n mine.”

Cartea apare ca o expresie a progresului de la munca fizică (sapă,brazdă,plăvan,sudoare) la munca intelectuală( condei,călimară).Cartea cuprinde ,,sudoarea muncii sutelor de ani”,concentrează suferințele poporului roman.

Arghezi găsește ,,cuvinte potrivite” pentru a reda toate suferințele,tot efortul celor ce au trudit să creeze ceva durabil.Creatorul se inspiră din universul străbunilor, ,,bunii,bătrânii”,din universul rudimentar,inestetic ,,zdrențe,bube,mucegaiuri”,din graiul argotic ,,graiul cu îndemnuri pentru vite”,surse ce demonstrează tendința poetului de valorificare a esteticii urâtului.

O expresie asemănătoare a crezului artistic al poetului o întâlnim și în Flori de mucigai,apărută în 1931 și care este tot o artă poetică.În această poezie,instrumentele de creație sunt neconvenționale sugerate de metaforele ,,unghia îngerească”, ,,mâna stângă”, ,,ghiara” sugerând apartenența la estetica urâtului.Creatorul poartă amprenta vocației sacre,,unghia îngerească”,însă actul creator se desfășoară fără ajutor divin, ,,cu puterile neajutate.”Procesul de creație se realizează în condiții neprielnice, ,,pe întuneric”, ,,pe perete”, ,,în singurătate” și presupune consumarea ființei poetului, ,,mi s-a tocit unghia”, presupune sacrificiu ,,m-a durut.”

Poeziile din acest volum au ca sursă de inspirație penitenciarul,un univers subteran,necunoscut esteticii tradiționale.O altă sursă de inspirație sunt vicisitudinile universului,precum setea,foamea,un univers al suferinței,specific esteticii urâtului.

Volumul 1907-Peizaje aduce un plus de revoltă sufletului frământat al lui Arghezi,fiind un un fel de autor al altei ,,comedii umane”,un pictor vehement al diformităților fizice și morale.Poetul nu s-a gândit să facă o monografie a răscoalei,ci să dea imagini și portrete simbolice,prin care să sugereze câteva ,,peizaje”politice ale vremii,profund umane.

Poetul face să trăiască în versurile sale etica severă conform căreia munca aspră,dar cinstită face să înflorească însușirile naturale,îl înfrumusețează pe om, în timp ce trândăvia violentează firescul,degradează însușirile umane: boierul devine din cauza trândăviei ,,un zgârci”, ,,plin de bube.”Poezie scrisă în marele ciclu Cântare omului,elogiu închinat țăranului român pe care timpul și istoria nu l-au putut schimba, ,,Bade Ioane…”transmite cititorului considerația pe care poetul o nutrește pentru truditorii gliei.

Scriitorul se adresează lui badea Ion numind prin el întreaga colectivitate pe care acesta o reprezintă și în care însuși Arghezi își găsește rostul.Vocativul folosit în titlu,vocativ după care autorul nu folosește virgula,ci punctele de suspensie sugerează reținerea poetului în fața unui subiect care îl depășește.Este o invitație la taifas,la un dialog în care nu sunt așteptate răspunsurile,pentru că ceea ce-i transmite poetul lui badea Ion este de mult știut.

Țăranul român a muncit cu abnegație glia,purtând prin veac povara unui destin de multe ori nedrept.Cu aceeași înțelepciune,țăranul a răspuns chemării patriei,atunci când aceasta a trebuit să fie apărată.A plecat de la câmpul care-i aștepta dăruirea,să apere tot ce era a lui,înfruntând cu vitejie pe dușman: ,,Că ți-ai purtat prin veacuri greu povara / Mărturisesc ogoarele și țara / Clădită-n suferință și răbdare / I-ai dat și sânge și sudoare.”

Prin badea Ion generații întregi își găsesc rostul existenței: glia pe care aceste generații au trudit veacuri întregi și în care s-au îngropat este leagănul existenței lor:

,,Ți-ai deșteptat și morții și cu toții / V-ați dovedit măreți și strănepoții.”

Portretul țăranului român se încheagă încet sub pana lui Arghezi: creator de bunuri materiale și spirituale,luptător pentru libertatea țării și pentru bunăstarea ei,păstrător al tradițiilor și datinilor,depozitar al încrederii neamului.În badea Ion fiecare dintre noi găsește o părticică din propriul suflet,din aspirația fiecăruia spre progres și împlinire.

1.3.Poezia erotică

Nicolae Balotă numește erotica argheziană drept ,,agonică”,pornind de la ideea radicală conform căreia ,,ruptura este experiența originară”a acesteia,susținând că bărbatul și femeia sunt două entități opuse care au doar iluzia întâlnirii lor.Exegetul este de părere că o frază aparținând Terezei de Avila poate să reprezinte ,,cheia potrivită”pentru a ,,deschide”într-un sens hermeneutic lirica erotică argheziană:,,dorim infinit de mult și ne îndepărtăm infinit de mult de ceea ce dorim.”

În acest sens,ceea ce există însă,dincolo de faptul că o uniune propriu-zisă pare a nu avea loc,este o atracție permanentă a ,,contrarelor absolute,a punctelor infinit îndepărtate”care dau senzația de a nu se putea contopi.Întâlnirea face trimitere la cuplul eminescian Hyperion-Cătălina: ,,Eu veneam de sus,tu veneai de jos / Tu soseai din vieți,eu veneam din morți.” (Morgenstimmung)

Poezia Morgenstimmung pune problema inechității între bărbatul care se claustrează în idee ca într-o mănăstire și femeia care nu este o prezență fizică marcată de concret,ci figura ei este reconstituită din simțurile aflate la pândă ale bărbatului care ascultă ,,mierlele”clapelor pianului prin fereastra deschisă.Vulnerabilitatea acestuia este vizibilă prin figura simbolică a ferestrei deschise: ,,Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt.”

Lăsând deoparte sensul mistic-religios al acestor cuvinte și aplicând semnificația acestei fraze reveriei erotice argheziene,putem observa îndepărtarea poetului de persoana iubită tocmai atunci când totul părea că favorizează uniunea.Sensul agonic de luptă al iubirii apare cu claritate în poezia Căutare: ,,M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă/ În umbra lunii albe,cu lancea naltă ruptă.”

Șerban Cioculescu era de părere că ,,poezia de iubire a lui Arghezi surprinde și încântă printr-o notă dominantă de spiritualitate:dorința e sublimată în adorație”, într-o primă parte a creației sale unde poetul idealizează cumva femeia:

,,Copil naiv,de-aceea te ador și te mângâi

Cu fața-nmormântată ca-n floare de lămâi,

În carnea-ți netezită de buzele dintâi!

…Aplec eternitatea spre tine,și rămân

Cu ochii-nchiși în zâmbet,copil abia-nflorit;

Cu fruntea răsturnată,cu visul risipit,

Ca o dantelă scumpă,pe trupu-ți adormit.” ( Tu nu ești frumusețea)

Același critic literar afirma că un factor nou care intervine în lirica argheziană este inhibiția,care provine ,,dintr-o interdicție interioară a subiectului viril care vrea să păstreze imaginea ideală a femeii, necoruptă de contingențele vieții.” Femeia e dătătoare de viață,matricea eternă,în timp ce bărbatul e spiritul veșnic,cunoscător al morții, ,,bântuitul înălțimilor stelare.”

Poeme precum Logodnă, Mirele, Mireasa, Căsnicie din volumul Cărticică de seară(1935) descriu iubirea împlinită în spațiul ocrotitor al universului domestic.Îndrăgostitul arghezian dorește eternizarea sentimentului iubirii prin unirea destinului cu persoana iubită:

,,Vrei tu să fii pământul meu

Cu semănături,cu vii,cu heleșteu,

Cu pădure,cu izvoare,cu jivini?” ( Logodnă)

Se contopesc în această declarație elementele primordiale ale întregii naturi,pe care îndrăgostitul vrea s-o cucerească,prin iubire,doar pentru sine:

,,Vrei tu să fii grădina mea,

De iarbă-mare și de catifea?”

Astfel își întreabă îndrăgostitul femeia iubită,sugerând prospețimea și gingășia dragostei ce înnobilează sufletul uman.Aceeași imagine se conturează și în Mirele unde iubitul își invită aleasa inimii să-i fie ,,pășune”.Robit de sentimente,iubitul acceptă statutul de sclav al sentimentului iubirii:,,Fă-te jugul meu de carne/ Stăpâna mea,frumoasă ca aurul.”Femeia devine complementara bărbatului,fiind acceptată în esnța ei de consolatoare maternă,de soție și de mamă,pământ roditor al vieții.

Psalmul de taină,una dintre poeziile ,,necanonice”argheziene,pune în relație erosul cu moartea,credința în divinitate cu dragostea pentru o ființă pieritoare:

,,O,tu aceea de-altădată,ce te-ai pierdut din drumul lumii

Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-însul locul mumii,

Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,

Scrisă-n visare ca o slovă,înfiptă-n trunchiul meu: săcure…”

Femeia din Psalmul de taină are legătură cu originea poeziei,această femeie a fost o Euridice pentru poetul,care,asemenea lui Orfeu își caută iubita în spațiile mai puțin umblate:,,Tu ce mi-ai prins de cântec viața cu brațe strânse de grumaji/ Și m-ai pornit ca să mi-o caut la tine-n palme și-n obraji.”

În acest sens,N.Balotă afirma: ,,Femeia în această viziune este o placentă cosmică,o apărătoare a germenilor vieții,simțurilor,simțirii,spiritului,sacrului.Taina ei este a unui eros cosmogonic.Metaforele toate ale feminității indică născătoarea de lume,mijlocitoarea întoarcerii în paradisul cosmic,stelar,pământesc,domestic.”

Psalmul de taină duce la extremă experiența rupturii,motiv întâlnit în viziunea erotică argheziană alături de elogiul Femeii.Aceasta este văzută ca un element surprins în mai multe ipostaze ale existenței sale: femeie-mireasmă,femeie-secure,femeie-slovă,femeie-mamă.Sunt elemente sacre și profane care realizează simbioza între femeia-iubită,femeia-muză,portrete în mișcare ale ființei care se lasă trecută în moarte prin menirea ei de a perpetua viața.Minunea vieții s-a înfăpuit deoarece femeia a participat la mister: l-a învățat iubirea, l-a transformat în ,,val de mare”,i-a ,,prins de cântec viața”.

Pământul ,,făgăduit de ceruri cu turme,umbră și bucate” este răsplata pe care o primește poetul după ce se alătură femeii.Ea l-a îndrumat,i-a schimbat cărarea și i-a transformat existența: ,,Tu care mi-ai schimbat cărarea și mi-ai făcut-o val de mare,

De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare

Și țărmii-mi cresc în jur cât noaptea,pe cât talazul mi se-ntinde

Și ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde…”

Întâlnirea cu taina erosului stârnește o tulburare a firii care cuprinde sufletul în ,,vâltoare”,luat de ,,talazul” haotic,dar aceeași taină care stârnește haosul și întunericul este în același timp și dătătoare de căldură și lumină.Femeia e văzută ca stăpână a timpului,care sfidează ,,pustia vremii,străbătută de șoimi,de scrum și de nisip”.

În cele din urmă,durabilitatea paradisului promis s-a dovedit mincinoasă,revelarea tainei este o înșelăciune iar elogiul Femeii este o impostură: ,,Și frumusețea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.”Studiind diferitele expresii ale zădărnicirii dragostei în lirica erotică argheziană,putem observa că între cele două rupturi radicale,cea dintre om și Divinitate și cea dintre bărbat și femeie există o analogie,proiecțiile celor două neanturi,ale credinței și ale iubirii,se întâlnesc.Neîmplinirea iubirii este înscrisă ca o fatalitate în erosul arghezian,femeia devine un simbol al Divinității:

,,Ridică-ți din pământ urechea,în ora nopții,când te chem,

Ca să auzi o!neuitată,neiertătorul meu blestem.”

1.4 Poezia ,,jocului,a boabei și a fărâmei”

Pornind de la concepția lui Brâncuși ,,Dacă nu mai ești copil,ai murit demult”,Tudor Arghezi se joacă necontenit cu cuvintele,creează un univers al boabei și al fărâmei în care se copilărește,invitându-l totodată și pe cititor să redevină copil. ,,Activitatea ludică,neserioasă păstrează o ingenuitate sufletească,o inventivitate și o libertate spirituală pe care preocupările grave omenești le-au pierdut..Poetul face din joc un detector ultrasensibil al proceselor de osificare morală.Dispoziția la zbenguiala copilărească e incompatibilă cu orice formă de uscăciune lăuntrică,fiind dușmana rutinei.

Intenția sa ludică este prezentată explicit în Ars poetica: ,,Toată viața am avut idealul să fac o fabrică de jucării…Am căutat cuvinte care sar și fraze care umblă-de sine stătătoare.”Prin intermediul creașiei,devenită joc prin joc,poetul-artizan se joacă,dând culoare cuvintelor,însuflețindu-le,dând sens vieții.Universul nu mai e monoton,căci cuvintele-jucării îl înfrumusețează,îi inventează sensuri și semnificații noi.

Autorul Arghezi dovedește un spirit de copil,jucăuș precum versurile,o naivitate,dar în același timp și o filosofie originală asupra poeziei și mai ales asupra cuvântului.Influențat de întăia preocupare pentru munca migăloasă a făuririi de ceasornice,Arghezi transpune concretul acestei munci în abstractul mânuirii cuvintelor.Mărturisește el însuși modul în care a potrivit cuvintele: el caută cuvinte precum ar căuta piese pentru ceasornicărie,cuvinte însuflețite ca și lumea sensibilității sale,face resorturi pentru a determina cuvintele să sară,făurește poezia după tehnica unui ceas,care va fi și acesta însuflețit.Astfel,scrie în propriile mărturisiri o adevărată alegorie a creației: ,,Eu,care m-am jucat,știu și mi-am făcut socoteli,să vâr într-o pagină de versuri,ca într-o colivie cu sârme paralele,lucruri și viețuitoare care trebuie să se bată unele cu altele,să se extermine și să se întovărășească rar la câte un ceas de universală hodină.N-am făcut altceva nimic,m-am jucat…”

O latură a poeziei sale mai puțin adusă în atenție a fost tocmai cea care îi ținea spiritul prospăt și pur,o latură inspirată de oaza de căldură și liniște din strada Mărțișor,locul din care poetul își lua puterea.Aici trăiau viețuitoarele mărunte,aici era o lume paralelă realității,cu furnicile și lăcustele din grădină,cu brotăcelul și ariciul,cu buburuzele și mai ales cu dragii săi copii, Mițu și Baruțu. Psalmistul nu mai e ,,singuratic”,nu se mai simte înger căzut și pământul nu-i mai apare ca negația cerului.Propria grădină se identifică,în imaginația poetului,cu edenul biblic,devenind un tărâm al fanteziilor.Astfel,caisele îi par ,,ouă ale lunii(…),scoase cu năvodul din apele acoperite cu cocă de aur,având pâlpâiri de catifea și un miros de tămâie amestecat cu adieri și amintiri de portocale.”

Astfel transformat,Arghezi cel din Versuri de seară,Buruieni,Mărțișoare,Hore, și o serie de poeme în proză,e un ,,alt Arghezi”diferit și de cel din Cuvinte potrivite și de cel din Flori de mucigai.Noua lui poetică nu face aur ,,din bube,mucigaiuri și noroi”și nu ,,zgârie” priveliști ,,pe tencuială”,ci transfigurează artistic frumosul natural.

Arghezi mărturisește intenția sa de a dărui oamenilor crâmpeie din lumea necuvântătoarelor,le dezvăluie și modul inedit de a picta cu cuvinte această lume prin poezia Cuvânt care deschide volumul Versuri de seară:

,,Măcar câteva crâmpeie,

Măcar o țandără de curcubeie,

Măcar nițică scamă de zare,

Nițică nevinovăție,nițică depărtare..”. ( Cuvânt )

Poezia ,,jocului,a boabei și a fărâmei” reprezintă în ansamblu ,,o hartă de suavități,împlinite de o mare creație verbală,pe un înflorit paravan japonez.”

În poezia Creion adresarea directă din primul vers constituie un îndemn adresat cititorului de a reveni la universul nevinovat al copilăriei pentru a retrăi clipele fericite:

,,Fă-te,suflete,copil

Și strecoară-te tiptil

Prin porumb cu moț și ciucuri,

Ca să poți să te mai bucuri.” ( Creion )

Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt,nicăieri ca la el lumea viețiutoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex.El s-a aplecat cu mirări și candori copilărești,până în anii târzii ai bătrâneții,găsind mereu alte metafore pentru a sugera farmecul și ineditul acestei lumi.

Când obosește din pricina ,,grelelor porunci și-nvățăminte” din Psalmi și alte poezii filosofice,poetul se retrage în lumea pură a ,,boabei,a jocului și a fărâmei”.Această lume e populată de fluturi cu aripi de catifea,libelule,furnici,licurici,gâze,albine și alte insecte:

,,Fetele,albinele

Au furat sulfinele,

Țărâna de soare,

De pe flori ușoare,

Pulberea de lună,

De pe mătrăgună…” ( Miere și ceară )

Un portret de gâză pe care îl întâlnim în volumul Versuri de seară este cel al lăcustei,goanga cu pălărie,cu ochii precum rubinul,lăcusta care trece prin lumea scriitorului scuturând păpădiile.

Gingășia cu care o descrie și seriozitatea cu care îi vorbește lăcustei nu pot lăsa neatinsă de duioșie inima cititorului:

,,Mi-a umblat în păpădie

O goangă cu pălărie

Și cămașe stacojie.

Avea fuste și manta

Tăiate din catifea

Și pieptar cu solzi de țiplă,

Căptușit c-un fel de sticlă.” ( O lăcustă )

Vaca lui Dumnezeu descrie,ca pentru copii,vietatea astfel numită în popor,în loc de rădașcă: ,,Dumnezeu când i-a făcut

Ființa din scuipat și lut,

Cu o pensulă de zdreanță

A vopsit-o cu faianță

Și i-a pus ca din greșeală

Două coji cu căptușeală…” ( Vaca lui Dumnezeu )

Cu aceeași voioșie săltăreață se relatează trecerea unui vânticel:

,,Vânt? A fost numai un pui,

Pasăre în țara lui.

Aripile de dantele

Încă-s cu bruma pe ele,

Degetele,la picioare,

Au în vârf mărgăritare.” ( Pui de vânt )

Pompiliu Constantinescu,încântat de versurile argheziene adunate în volumul Versuri de seară, afirma: ,,O-nfrățire cu misterul vieții,revelat în păsări și animale,în copaci și pământ,care duce la viziunea unui poet bucolic,de potență cosmică-iată neașteptata înnoire a poeticii argheziene.Ea vine din același naturism sănătos al misticei populare,din sentimentul mioritic al existenței,întrupat de lirica lui Eminescu și a lui Blaga.O integrare în categoria etnică a simțirii noastre poetice,expresia unui tradiționalism sublimat în valori proaspete caracterizează ultima evoluție poetică a d-lui Arghezi.”

Încă din primul volum Cuvinte potrivite, Arghezi își dovedește înclinația afectivă pentru lumea gingașă și inocentă a viețuitoarelor față de care el manifestă o dependență afectivă,considerându-le creații perfecte ale Divinității.

În poezia Cântec de adormit Mitzura,precum și în Cântec de cununie,urarea caldă,sinceră exprimă bucuria și entuziasmul poetului pentru lumea copilăriei:

,,Doamne,fă-i bordei în soare,

Într-un colț de țară veche,

Nu mai nalt decât o floare

Și îngust cât o ureche.” ( Cântec de adormit Mitzura )

,,Ți.am adus să le cunoască,

Fluturi,melci,aripi și-o broască

Pentru lapte ți-am adus

Capra mea cu coada-n sus

Și un stup crescut de mine

Plin cu faguri de albine

O pisică și-un motan

Și-un cățel de porțelan.” ( Cântec de cununie )

Autorul Buruieni-lor este atras de permanenta mișcare a materiei,de faptul că ființa umană este înrudită cu tot ce o înconjoară,dar și de metamorfozele pe care grădina le prezină.În acest volum poetul înfățișează omul ca fiind fratele păsării,întrucât făptura umană este alcătuită din aceleași materiale din care sunt făcuți copacii,păsările,trestia din baltă iar făptura umană este ,,datoare”tuturor:

,,Câte puțin sunt dator

Fără să-mi fi dat nimic,tuturor-

Și lemnului uscat,și bălții stătute,

Și florilor,și pietrelor,și vitelor bătute,

Și oamenilor din răstignire…” ( Mă uit )

Arghezi trăiește sentimentul unității materiei în care omul este integrat prin condiția biologică în mișcarea generală a naturii,adică e împrumutat naturii înconjurătoare,este unu cu aceasta.Poetul ,,florilor de mucigai” a descins în universal vegetal, caracterizat printr-o veșnică înnoire și se realizează ca poet al ,,buruienilor”.

Poeziile din acest ciclu sesizează și în plantele inferioare mișcarea cosmică:

,,Dintr-o strună de o sfoară

Voi să mă căznesc să scot

Geamătul și-aleanul tot,

Pâcla grea și ceața rară.” ( Iarba trează )

Disprețuitele buruieni sunt văzute de poet ca un constituent prometeic al regnului vegetal,buruienile încolțite ,,în drojdii de țărână” înseamnă mai mult decât ceea ce par a fi:

,,Împotrivite,aspre,solitare,

Ați biruit cu blestem și năpastă

Și vă crezusem strepezi și amare,

O blestemată bălărie proastă.” ( Nu v-am sădit)

Poetul admiră frumusețea desconsideratelor ,,buruieni cu fir aprins” și în opinia sa,lumina care este sămânța divinității rodește și în buruieni:

,,În fiecare urzică

A pus Domnul o mărgică

Și-a croit tulpini și floare

După soiuri de tipare…” ( Buruiană nu știu care )

Un alt volum în care Arghezi completează lumea universului mărunt,a boabei și a fărâmei este Pe o palmă de țărână în care aduce în atenția cititorului lumea animalelor de curte.Eroii din acest volum sunt cei din strada Mărțișor, Zdreanță cu înfățișarea lui de pungaș, care are propriile strategii pentru a-și duce la capăt năzdrăvăniile,porumbeii,murgul,găinile și chiar furnicile care trăiesc în casă.

Mai lungă decât poveștile de inspirație biblică sau folclorică autohtonă, Țara piticilor își are sursa în imaginația unuia dintre cei ,,Doi părinți și doi copii / Din Cartea cu jucării.”Aceștia fac prinsoare: care dintre ei reușește să scrie mai repede câteva sute de stihuri,iar cel care câștigă este evident,poetul.El își imaginează ,,o cetate de pitici”,ai cărei locuitori minuscului trăiesc după ,,pravila călugărească”.Adaptând pravila specificului comunității lor,cuvioșii liliputani amână ,,postul cel mare pentru viața viitoare”,reduce în calendar numărul zilelor de lucru,introduc șapte duminici într-o săptămână și o trec în rândul sfinților pe Sfânta Lene:

,,S-au dat Sfintelor Scripturi

Câteva întorsături

S-a mai pus și s-a mai scos

Ce fusese de prisos,

Și păstrându-se-n sfârșit

Ce era mai chibzuit,

Între sfintele mirene

A fost pusă Sfânta Lene.”

Piticii stau ,,prin scorburi și prin foi”, unii au chilii în stejari ,, nouă-zece pe o cracă”. Neavând de lucru, piticii se țin de drăcii:

,, Unul ține predică,

Altu-i pune piedică.

Unora le vine placul

Să se dea de-a berbeleacul” ( Țara Piticilor)

Ludicul are în poezia lui Arghezi și implicații satirice. Un exemplu în acest sens este ciclul Hore. ,, Horele” sunt un fel de strigături care includ persiflarea, luarea în râs.

Ciclul Hore se deschide cu poezia Abece în care facerea lumii e imaginată ca scriere:

,, A-ntins cerul ca o coală

În toată Tăria goală.

Însă pana nu scria.

A luat atunci o nuia

Și a însemnat cu ea,

Cu argint, stea lângă stea.

Și ca să vadă pe schele

A făcut și cruci de stele.” ( Abece )

Hora lui Esop adună animale de tot felul ca într-un ,, mitoc de haimanale”:

,, Pițigoiul, cucul, stârcul,

Vin să vadă cum e târgul.

Vulpea e cu-nsărcinare

Cioara vine la plimbare. “ ( Hora lui Esop)

Horă-n bătătură caricaturizează reguli de școală elementară. Școlarii sunt păsări și dobitoace de curte: ,, Din clasa-ntâia primară

A fost broasca dată-afară.

La purtare și Grivei

Are tot unu și trei. “ ( Horă-n bătătură )

În Horă de șoareci un șoricel se joacă cu coada unui motan care îl înhață, dar acesta scapă intrând într-o gaură.

Horă în grădină e construită ca o ghicitoare. Cine doarme ,, între flori de chiparoasă/ răsturnat cu ceafa-n sus? “ I se vede doar capul chel, fără urechi, răsăunsul la întrebare îl aflăm în final: ,, N-ai văzut că e dovleac?”

Pentru poetul Tudor Arghezi, revenirea prin creația artistică la copilărie, înseamnă o regăsire a inocenței. Așadar, el îl sfătuiește pe cititor să renunțe la prejudecăți, să uite regulile și să revină la vârsta copilăriei:

,, E nevoie să-ti explic:

Ești prea mare. Fă-te mic.

Uită regula o dată

Și, cu cartea dezvățată,

Mergi nițel de-a bușile.” ( Prefață- Țara Piticilor )

,,Eludând întrebările fără răspuns prin ,,copilărire”,Tudor Arghezi acordă totodată un imens interes copilăriei propriu-zise,care devine una din principalele sale surse de inspirație.”

Fiii săi,Mițura și Baruțu sunt eroii unor povestiri care alcătuiesc volumul Cartea cu jucării.Experiența de părinte i-a inspirat o bogată literatură pentru copii în versuri și proză.Cartea cu jucării dedicată lui Mițura și Baruțu descoperă momente intime de familie,când cei doi copii primesc primele lor lecții de viață.

Poem și roman deopotrivă,Cartea cu jucării este o scriere care va transmite unor generații viitoare povestea unei copilării edenice.Personajele cărții sunt Tătuțu,Măicuța și cei doi copii,Baruțu șu Mițu.Pe paginile ei se răsfață povești care sunt tot jucării,însă din vorbele unde măgarii întemeiază gospodărie,câinii mulg lapte pentru pisici și pițigoii descoperă piatra tinereții veșnice.Alte pagini cuprind notații de mare finețe asupra felului în care Baruțu și Mițura scormonesc și descoperă tainele universului înconjurător,care a fost creat,desigur,de Tătuțu și Măicuța.

Capitolul al II-lea

Jocul poeziei și poezia jocului

Jocul și poezia au în comun ,,un vocabular,o gramatică și o semantică”,după cum afirma Ivan Evseev în binecunoscuta sa lucrare ,,Jocurile tradiționale de copii.”

Un alt teoretician al conceptului de joc,Johan Huizinga,consideră activitatea poetică ,,născută în sfera jocului,îngemănată cu ludicul,iar poiesisul o funcție ludică.”

Limbajul jocului și cel poetic este simbolic,expresiv.Jocul și poezia uzează de puterea limbajului.Ele se pot deschide cu ușurință,făcându-se ușor de înțeles,sau din contră pot fi greu de descifrat,necesitând anumite coduri pentru a-și dezvălui sensurile pe deplin.În cazul poeziei,limbajul este plastic,mereu nou,derivat din capacitatea expresivității poetice de a combina impresiile și de a alătura figurile de stil.Poezia are rolul de a dezvolta limbajul și de a-i conferi noi valențe semantice,fiind formatoare pentru personalitatea umană.Imaginile poetice sunt compuse prin intermediul poeziei ca într-un joc.Regulile jocului poetic sunt de a descoperi noile fețe ale lumii,de a le recompune fără a eluda misterul.Poezia îndeplinește o funcție totemică,jocul poeziei devenind un ,,regresus an infinitum” și conferă astfel o elevație a spiritului deasupra spațiului închis tridimensional,stabilind dimensiuni atemporale.Jocul de-a poezia devine un joc atemporal,o metaforă a lumii care se află deasupra realului obișnuit.Poezia permite accesul spre această nouă lume.

Mulți scriitori,printre care și Arghezi,au apelat la joc și l-au transpus în literatură,conferindu-i sensuri noi,originale.Preluat ca atare sau doar pretext pentru textul literar,jocul de copii devine un motiv întemeiat în poezie.Farmecul versurilor din jocul de copii,bogăția aliterațiilor,imaginile neobișnuite,structurile ritmice specifice au fost transpuse într-o literatură plină de prospețime și savoare,atribute permanente ale jocului de copii.

Creația poetică este un joc care constă în găsirea cuvintelor potrivite,a rimelor,a asonanțelor,în construcția artistică a frazelor,în ascunderea înțelesurilor.Huizinga consideră poezia un ,,joc sacru”,iar activitatea poetică ,,născută în sfera jocului.”

La Tudor Arghezi se poate identifica o față dublă a jocului,un joc cu implicații filosofice și meditative,reperabil în poezii precum: De-a v-ați ascuns…, Pui de găi, unde jocul devine inițiere în moarte și meditație pe tema sorții schimbătoare. Jocul de copii binecunoscut, de-a v-ați ascunsea,de-a puia gaia,de-a arșicele,inițial mijloc de relaxare,capătă în lirica argheziană semnificații grave,fiind motiv de meditație existențială.

Cealaltă față a jocului arghezian coincide cu un mic univers ludic populat de viețuitoare comune jocului de copii: vrăbii,rândunele,melci,brotăcei,licurici,lăcuste,arici,

albine,câini și pisici.Lirica argheziană păstrează astfel sensibilitatea și gingășia jocurilor de copii.

2.1 ,,Meșteșug” și ,,joc”arghezian

Tudor Arghezi vorbea în operele sale despre cuvântul înzestrat cu putere prin care se poate crea toată natura și care are o viață personală pe care o împrumută de la obiecte.În opinia sa orice ,,scriitor este un constructor de cuvinte,de turle și de sarcofagii de cuvinte…Nici un meșteșug nu este mai frumos și mai bogat,mai dureros și mai gingaș totodată ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor.”

Imaginea pe care Arghezi a creat-o despre sine a fost aceea a unui artizan,al unui meșteșugar care duce cu sine o povară a muncii.De aici decurg și atributele sale de ,,dureros”și ,,blestemat”pe care le întâlnim în poeme sau tablete.Înainte să ajungă produsul finit al artei,cuvintele sunt ,,frământate mii de săptămâni”( Testament ) deoarece poetul,în calitate de meșteșugar trudește pentru realizarea produselor sale,situându-se în spațiul ,,seriosului”existenței.Pe acest teren plăcerea și bucuria ludică sunt aproape excluse,dar de îndată ce artizanul își tratează cuvintele ca pe niște jucării,senzația de efort dispare.

,,Meșteșugul ăsta pueril”,una dintre formulele definitorii în Ars poetica pentru actul creator,angajează atât ipostaza artizanală,demiurgică cât și copilărească a poetului.

Estetica argheziană în cadrul acestui articol,ar fi o estetică a jocului care a rezultat dintr-un ideal mai vechi,acela de a face o ,,fabrică de jucării”.Fabricantul de jucării muncește jucându-se,vizând în universul cuvintelor,realizarea unei noi lumi.Afirmând că n-a făcut decât să se joace,poetul e conștient că altora ,,jocul” său le poate părea ,,un joc ridicul,care nu poate ispiti un om grav”,dar pentru el jocul este expresia libertății sale cvasidemiurgice ascunsă sub masca dexterității artizanale: ,,Jucăria e, de altfel,lesnicioasă de fasonat:constrângi cuvântul să fie strivit între un arc și un capac și când vrei să sară cuvântul dai drumul la capac,și când vrei să stea încordat pui capacul la loc și închizi cârligul.Atâta tot.”

Fără să se confunde,în totalitatea ei,cu jocul,creația argheziană marcată fiind de tensiuni dramatice,îl propune ca o componentă a atitudinii creatoare.

Atunci când analizează ce e joc și ce e meșteșug la Tudor Arghezi,Ion Pop pornește de la premisa materialității cuvântului arghezian și acordă poetului statutul unui creator: ,,poetul este pentru el un zeu care muncește ca și cum s-ar juca.”

Referindu-se la poezia argheziană cu caracter ludic,Ștefan Augustin Doinaș este de părere că ludicul e ,,înțeles ca tip de activitate umană specifică (jocul) care se leagă de o anumită vârstă reală (copilăria) sau adoptivă (copilărirea).”Prin urmare,jocul arghezian nu rezultă din planificarea unei activități ludice,întrucât presupune o transfigurare existențială care e specifică copilăririi.Eseistul vorbește despre copilărire ,,ca temei al jocului poetic,divulgată în natura ei zeiesc fatală: transfigurarea interioară a poetului echivalează cu un dulce blestem,elecțiunea lui îl scoate din seria indivizilor obișnuiți și-l înscrie între făpturile care tânjesc după uitare și somn…copilărindu-se,poetul nu mai face parte dintre oamenii de rând.”

O imagine plastică a transformărilor datorate copilăririi apare în poezia Transfigurare:

,,Cu toate că i-am spus că nu vreau

Mi-a dat noaptea-n somn să beau

Întuneric,și am băut urna întreagă.

Ce-o să fie,o să se aleagă.

Puteam să știu că-n zeama ei suavă

Albastră,alburie,era otravă?

M-am îmbătat? Am murit?

Lăsați-mă să dorm…M-am copilărit.” ( Transfigurare )

Poetul caută și descoperă jocul în spectacolul lumii,această formulă de joc al lumii se referă la jocul poetului care prin actul scrierii imită Creația divină.Acest fapt este evidențiat în multe dintre Versurile de seară. În Iarnă blajină:

,,Toată lumea se joacă

De-a un fir de promoroacă,

De-a țandăra,de-a cremenea,

Vrând să fie-asemenea.”…

Într-un Joc de chiciuri natura întreagă apare transfigurată de un jucător-artizan:

,,Cine s-a jucat az-noapte

Că ne-a uns pomii cu lapte

Și-a vopsit cu tibișir

Coardele de trandafir?”…

Universul întreg este văzut ca joc și construit ca joc de către zeul-copil,în timp ce poetul are puterea demiurgică de a transforma natura și viețuitoarele.Astfel,lumea devine ,,jucărie” în mâna unui demiurg-artizan:

,,Ai văzut cum Dumnezeu ne păcălește,

De ne trec lucrurile printre dește?

Ce șiret! Ce calic! Ce tertipar!

Pune un lucru tot în alt tipar!…” ( Ai văzut?)

Are loc o dublă asimilare,a divinității creatoare cu un copil pe de o parte,și a poetului-copil cu un demiurg.Dumnezeu împrumută din ,,obiceiurile” poetului și se joacă scriind:

,,A vrut Dumnezeu să scrie

Și nici nu era hărtie…

A-ntins cerul ca o coală

În toată tăria goală…” ( Abece)

În lirica argheziană întâmpinăm dificultăți în deosebirea meșteșugului de joc,dar tocmai acest fapt definește asemănarea dintre fața artizanal-demiurgică și cea copilărească a creatorului arghezian.

Întocmai ca și divinitatea,poetul arghezian ,,Știe-atât: numai să facă”,iar în acest exercițiu al Genezei spiritualitatea este inclusă ca un punct de plecare esențial.

Ion Pop vorbește despre ,,o viziune ludic-caricaturală” în ciclul Horelor,jocul având o funcție ironică și prezentând o lume pe dos.În acest volum,Arghezi folosește tehnica introducerii onomatopeelor în textul poetic:

,,Într-o țară care-a fost

Era mare cel mai prost.

Bi-ba,ba-ba,

Li-ba,la-ba”…. ( Horă de băieți )

Aceste Hore sunt corelate Blestemelor argheziene unde gravitatea discursului e atenuată prin ludic,dar ele constituie și o prelungire a universului boabei și a fărâmei din Versuri de seară, în Horă de șoareci sau Horă-n bătătură.

În urma acestor exemple care arată că jocul de demiurg-copil al poetului este dublat de jocul grotesc al unei lumi decăzute,se poate afirma că liantul care unește aceste spații este modelarea materiei verbale cu iscusința artizanului și interpretarea unor situații existențiale de către actorul-spectator.

,,De-naturarea,trecerea de la natură la artă,nu poate fi decât un joc.” ,,Copilul care construiește castele de nisip se joacă, însă muncitoarea, care confecționează păpuși,ori mecanicul,ce lucrează într-o fabrică de jucării-nu se joacă.”

O asemenea distincție e clar sugerată în opera lui Arghezi.Situate sub semnul jocului,în sensul lui autentic,rămân însă poemele în care poetul- meșteșugar își uită strădania depusă având drept scop reîntâlnirea prin ,,copilărire” cu vârsta lipsită de griji.

În opera sa, Arghezi și-a propus să reabiliteze jocul ca atitudine lirică fundamentală.Jucându-se,poetul procedează tot mai mult la o explorare a lumii din jur,împreună cu cei mici și sub unghiul candorii infantile.Jocul produce o serie de caricaturi ale ocupațiilor serioase,cărora Arghezi se amuză să le releve absurditatea.Activitatea ludică păstrează o libertate spirituală pe care preocupările grave omenești a pierdut-o.Plăcerea ludică este la Arghezi o bucurie absolut curată.

2.2 Copilăririle argheziene

Tudor Arghezi este unic în literatura română prin maniera în care abordează universul micilor viețuitoare.Poetul ne invită să ne aplecăm cu sensibilitate privirile asupra albinelor,lăcustelor,cărăbușilor,buburuzelor,furnicilor care își împart existența cu omul văzut în diferite ipostaze:copil,tânăr și matur.

Poeziile despre natură și viețuitoare se constituie într-o secvență îndrăgită de copii.Receptivitatea timpurie față de poeziile despre natură și viețuitoare, situate după cântecele de leagăn, poeziile-numărătoare,poeziile-joc, se explică prin optica antropomorfizantă asupra vieții.Aceștia regăsesc, în lumea animalelor,a gâzelor și a plantelor,aspecte ale existenței proprii,cu preocupările cotidiene,cu grijile și satisfacțiile caracteristice vârstei,cu jocurile preferate.

Urmărind poezia ,,jocului,a boabei și a fărâmei”,observăm că Arghezi continuă tradiția lui Emil Gârleanu și a lui George Topârceanu în descrierea universului mărunt,al viețuitoarelor fără cuvânt. Nicăieri ca până la el lumea micilor viețuitoare,de la gâzele minuscule,la felurimea păsărilor ( cocoși,rândunele,vrăbii) și patrupedelor casnice (vaci,măgari,iezi,purcei,căței,pisici) n-a căpătat un contur mai unitar și mai complex zeitatea umană în cele mai felurite ipostaze,de la copil până la matur.

Poetul se coboară până la dimensiunea ludică a vieții.Universul e mărunt,atitudinea e de joc,dar meșteșugul poetului e neîntrecut și metafora se insinuează firesc în text pentru a sublinia că esențele cele mari ale vieții există și în lumea măruntă,de cele mai multe ori mai convingătoare și mai statornice decât în lumea gravă a oamemilor.

În toate poeziile pentru copii incluse în volumele Versuri de seară,Buruieni, Mărțișoare,Cartea cu jucării,Stihuri pestrițe,Prisaca ne întâmpină un univers plin de gingășie,de delicatețe și prospețime.Animale,păsări și gâze devin pentru poet prilej de admirație și uimire în fața miracolului alcătuirii și împlinirii rostului lor,fapt ce explică de ce Arghezi a fost numit,folosindu-i-se propriile cuvinte, ,,poet al boabei și al fărâmei.”

Critica literară vorbește despre ,,poezia universului miniatural”,iar Nicolae Balotă adaugă acestei poezii sintagme precum: ,,miniaturale-domestice și copilărești”, ,,univers infinitezimal”.Critica literară a fost promptă în identificarea unei cauze pentru orientarea argheziană spre acest univers: infinitezimalul este perceput ca un spațiu compensator.Poetul a fost refuzat de marele infinit și caută refugiul în microcosmos,se apleacă spre o lume a inocenței dăruindu-și dragostea ființelor mărunte,firelor de iarbă,florilor:,,Prin infinitul întors pe dos asistăm la o subversiune a marilor valori,reprezentative ale unui etos sublim.”

Când obosește din pricina ,,grelelor porunci și-nvățăminte” din psalmi și alte poezii filosofice,poetul se retrage în lumea pură,mereu capabilă să se autoregenereze,a boabei și a fărâmei,între viețuitoare care populează aievea,sau în propriile lor jucării,universul casnic arghezian.

Volumul Versuri de seară se deschide cu poezia Cuvânt care îi definește intențiile:

,,Vrui,cititorule,să-ți fac un dar,

O carte pentru buzunar,

O carte mică,o cărticică.

Din slove am ales micile

Și din înțelesuri furnicile.

Am voit să umplu celule

Cu suflete de molecule.”

Această poezie definește lumea măruntă și pregătește cititorul pentru universul miniatural în care va fi introdus.Pregătirea se realizează atât la nivel discursiv,prin introducerea diminutivelor ,,cărticică”, ,,micile”, cât și la nivel semantic,prin folosirea cuvintelor ,,violoncel”, ,,brotăcel”,,,lăcustă”:

,,Mi-a trebuit un violoncel:

Am ales un brotăcel

Pe-o foaie de trestie-ngustă.

O harpă: am ales o lăcustă

Cimpoiul trebuia să fie un scatiu,

Și nu mai știu…” ( Cuvânt )

Poetul mărturisește intenția sa de a dărui oamenilor crâmpeie din lumea necuvântătoarelor și le dezvăluie în același timp modul inedit de a picta cu cuvinte această lume: ,,Măcar câteva crâmpeie,/ Măcar o țandără de curcubeie,/ Măcar nițică scamă de zare,/ Nițică nevinovăție,nițică depărtare…”.

În acest volum,Arghezi redă în cel mai original mod posibil legenda vacii lui Dumnezeu,buburuza,care a fost făcută din scuipat și lut,iar în ciuda faptului că e cât o boabă de cafea și are două coji în spinare pentru a le folosi la zbor, comunică cu infinitul creației și se consideră vecină cu aștrii:

,,Crede că din zare-adâncă

Luna vine și-o mănâncă.

Și se-așează liniștită

Ca să fie înghițită.” ( Vaca lui Dumnezeu )

Suntem anunțați că spiritul arghezian se copilărește voit printre făpturile mărunte,universul înfățișat este domestic,iar poetul nu-și poate stăpâni uimirea și dă frâu liber fanteziei creatoare:

,,Îmbrăcați în straie de iască

Sunt gata cartofii să nască.

S-au pregătit o iarnă,de soroc,

Cu cârtițele la un loc,

Cu întunericul,cu coropișnița și râmele,

Și din toate fărâmele

Au rămas grei ca mâțele…” ( Har )

Atenția poetului se îndreaptă spre ,,melcii betegi în găoci”, ,,veverițele flămânde”, albinele adunate pe o bucată de ,,pâine cu povidlă și unt”, ,,vrăbioii hoți”, ,,șopârlele verzi și cenușii din chiparos”, ,,păianjenii cu picioare lungi”, ,,cucoanele găini în șaluri și scurteci de catifea”, cărăbușul ,,somnoros”, lăcustele ,,cu ochi mari și coifuri tari,strânse în platoșe pe măsură și în pulpane negre de metal”,scatiii,mâțele și iezii.

O lentilă cu virtuți optice neobișnuite descoperă în lumea aceasta,rezumată la perimetrul ogradei,mirificul.Harnicile muncitoare ale stupului execută zilnic tot felul de operații uluitoareEle materializează inefabilul,fură:

,,Țărâna de soare,

De pe flori ușoare,

Pulberea de lună,

De pe mătrăgună,

Scrumul de șofran,

Nea de măghiran,

De pe izma-creață

Broboane de ceață”… ( Miere și ceară )

Prin stilizare ia naștere o natură copilarită,dominată de brotăcei,veverițe,albine,câini ori păianjeni.Aceste prezențe se vor prelungi și în volumul Mărțișoare :

,,În cutia de sidef și aloi

Au venit podoabe noi,

Lacaste,păianjeni,brotăcei.

Nu te speria de ei.

I-am încremenit în stihuri blajine…” ( Nu e)

Criticul literar Ovid S.Crohmălniceanu va analiza ,,poezia boabei și a fărâmei” din prisma termenului de ,,franciscanism” care de fapt fusese aplicat poeziei argheziene de Călinescu.Arghezi se orientează spre ceea ce este insignifiant,umil în viață,spre micile viețuitoare și lumea lor restrânsă,în care descoperă o frumusețe plină de prospețime.În acest univers domestic se produc două mișcări opuse,pe de-o parte miniaturizarea colosalului și pe de alta,mărirea minusculului.Poetul e conștient de acțiunile întreprinse de el și mărturisește cu o voioșie excepțională:

,,O șopârlă vrea să fie

Cât un ac de gămălie.

În imperiul meu pătrat,

S-au mutat și așezat

Ciute,cerbi și căprioare

Prefăcute-n mărțișoare.

Toate cele mari și vii

Sunt făcute jucării

Și-au trecut prin făcătură

Nouă în miniatură,

Între bumbi și cuișoare,

Fermecate să și zboare….” ( Parada )

Făpturile mărunte sunt prezente în Stihurile noi sau Stihurile pestrițe ca vechi prieteni ai casei,cu slăbiciuni și năravuri bine cunoscute,cu un nume și o biografie precisă.

Zmeu,Zdreanță și Dulău sunt câini cu însușiri omenești.Zmeu ,,falnic,sprinten și semeț/ Trece zidurile-n zbor/ Elegant ca un cocor.”Ia poze nobile de leu și ,,vorbește numai englezește”,dar e încorporat și el în ambianța domestică a ogrăzii,deprinzându-se treptat să asculte de limba ,,universală” a bățului și chiar să latre ,,ca la noi”.Fiind mustrat,lasă scatiul din gură și,privind la rândunici,sticleți și vrăbii,vede că tot ce se mănâncă,zboară.Fiindcă fură,lui Zdreanță i se dă un ou fierbinte,iar Dulău observă că omul a pus troaca mare cu păsat pentru el și pentru vrăbii și,gingaș cum nu se poate,împarte masa cu ele.

La fel ca Topârceanu,Arghezi e un fin observator al lumii animale.

Pisica e indolentă,adică indiferentă:

,,Când se scoală iese-n tindă.

De-abia-ncepe să se-ntindă,

Și-obosită de căscat

Se întoarce iar în pat…” ( Mâța )

Țepos cum e și întărit ca o cetate,ariciul e sociabil și vesel:

,,Nesupus la gând pizmaș,

Bogorici e drăgălaș

Cui îl ia cu prietenie

Cântă numai din tipsie

Și-ți și joacă o chindie…” ( Arici,arici,bogorici )

Cele ,,cinci pisici” din grădină sunt prezentate în același spirit,poetul integrându-le într-un univers intim și elogiindu-le calitățile cu sentimentul proprietății:

,,Sunt tigrii mei de veche obârșie,

Și mă mândresc cu neamul lor cel mare

Și bărbătesc și blând la duioșie

Și-ntr-adevăr țesuți ca pe covoare…” ( Cinci pisici )

Greierele devine un intrus,care tulbură cu apucăturile lui insolite obiceiurile casei:

,,A-nceput un greiere

Casa s-o cutreiere.

Șuieră

Și fluieră

Și să dormi nu te mai lasă;

Parc-ar fi la el acasă…” ( Greierele)

Privind vrăjit cum se joacă iepurii ,,de-a leapșa” și gângăniile ,,de-a capra”,cum se adună ele în cele mai mărunte pulsații ale naturii minunile creației,poetul are impresia că prin preajma lor ,,trece Sfântul câteodată”, ,,purtat repede de vânt.”

Viziunile poetului apropie mineralul și vegetalul de animalic,teluricul de spiritual.Totul este văzut sub un unghi al pluralității și unității forțelor vieții,totul participă la analogii universale fantastice.Albinele au trimis ,,o solie” care să cânte copiilor ,,la ureche / Ruga bălții veche”( Domnița ). Gângăniile se prefac în podoabe de mărțișoare: ,,Chihlimbarul ăsta-i o răgace / Matostatul e un cărăbuș / Prins acuș.”( Nu e )

În poezii precum O lăcustă, O furnică, Vaca lui Dumnezeu, Har poetul privește ființele mărunte ca pe niște bijuterii însuflețite,care uimesc și încântă sufletul arghezian ce se copilărește o dată cu aceste ființe miraculoase.

În poezia O furnică este descrisă furnica,folosindu-se o gamă variată de procedee artistice,menite să facă poezia accesibilă copiilor-înțelegerea modului de a se comporta al furnicii,atrăgând atenția asupra mediului ei specific de viață. Succint, dar convingător, Arghezi individualizează personajul, atribuindu-i unele calități, furnica este harnică, prevăzătoare,cumpătată :

,,Mărunțica de făptură

Duse,harnică,la gură

O fărâmă de ceva.

Care-acasă trebuia

Așezat în magazie

Pentru iarna ce-o să vie…” ( O furnică )

Poetul o consideră ca pe o făptură a propriului său univers: ,,Unde dormi,aici,departe?

Întrebarea este, de fapt ,pretextul transfigurării vieții în creație: ,,Într-o pagină de carte? / S-ajungi virgulă târzie / Într-un op de poezie?”

Pe de altă parte,acest dialog este și un pretext de a vedea lumea dintr-un alt unghi,personificată,fiind atrăgătoare pentru copii.A feri pe furnică ,,de neștiut”,de pericolele pe care le-ar putea întâlni în calea ei,este cel mai nobil gest uman al poetului.Furnica aparține lumii ei,furnicarului,și de aceea,truda ei de a urca ,,două dealuri și-o bărbie” reprezintă și o încercare,dar și zădărnicie.Îngrijorat de soarta furnicii,dar și de neliniștea maicii ,,stareță furnică”,Arghezi transmite mesajul poeziei.În opinia lui,fiecare trebuie să se mențină în propriul său mediu de viață fără să depășească firescul existenței speciei.

Lumea minusculă a lui Arghezi are un pronunțat aer domestic.Făpturile care se bucură cu precădere de atenția poetului sunt pisica din sufragerie,dulăul din curte,greierele de sub perdea,furnicile din cămară,trântorii tăbărâți pe felia de cozonac cu stafide a Mițurei.O intimitate cotidiană sudează acest univers.El gravitează în jurul gospodăriei,al îndeletnicirilor curente și închipuie un fel de nucleu uman robust în centrul căruia stau afecțiunea între soți,dragostea părinților pentru copii,micile satisfacții ale vieții familiale.Sentimentul dragostei împlinite face,de fapt,din Arghezi,poetul boabei și al fărâmei.

2.3. Prisaca

Prisaca este un ciclu tematic alcătuit din cinci poezii pe care Arghezi le-a publicat în anul 1954 și în care este omagiată în armonii biblice împrumutate din Cântarea Cântărilor existența albinelor în stup.Ciclul poetic arghezian are unitate epică,având forma unor poeme despre calendarul natural al albinelor într-un an.Cu ajutorul pastelului,al fabulei și al monologului liric sunt evocate existența albinelor în stup în vreme de iarnă,zborul lor din floare în floare în timpul primăverii,regulile care asigură securitatea stupului și pedepsirea răufăcătorilor ce atentează la mierea adunată cu atâta trudă.Ultima poezie,Fetica,realizată sub forma unui portret,transmite admirația poetului față de această viețuitoare harnică și fragilă,una din minunile creației divine pe pământ.

În prima dintre poezii, Stupul lor, Arghezi creează un pastel al iernii.În acest anotimp al frigului,albinele își protejează comoara în stupul acoperit de ,,o blană de zăpadă”.

Imaginile însingurării ,,trei plopi”, ,,prisăcarul le-a uitat”, ,,zăpada a cucerit tot peisajul” contrastează cu lucrul neîncetat din interiorul stupului ,,împlinit de miere bună”,unde micile ființe alcătuiesc un singur trup:

,,Înlăuntru însă-n stup

Lucrătoarele sunt treze

Și făcând un singur trup

Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit

Pentru sine,ci-mpreună

Pentru stupul împlinit

Cu felii de miere bună.” ( Stupul lor )

Următorul poem, Iscoada, este un pastel al sosirii primăverii.Albina ,,gospodină”își începe acum neobosita alergare din floare în floare,pentru a aduna ,,probe de dulceață”.Poezia descrie primele semne ale înfloririi vegetației din grădină: izma creață,sulfina,verbina.Cum semnele înfloririi sunt numeroase,ea se întoarce în stup,,,după povață”,cu probe de dulceață:

,,Se-ngrijește gospodina

De-nflorește și sulfina,

Căci plutise văl de ceață,

Astă-noapte,pe verdeață.

A găsit toată grădina

Înflorită,și verbina,

Și s-a-ntors,după povață,

Cu o probă de dulceață.” ( Iscoada )

Paza bună,al treilea poem, ilustrează un aspect din ordinea socială a stupului.Prevăzătoare,înainte de a pleca după mierea din flori,albinele își lasă copiii în paza ,,nepoatelor”,care au datoria să apere stupul în timpul zilei de muscoii și bondarii care ,,umblau mierea să le-o fure”:

,,Și-au plecat aproape toate

La cules,cu mii și mii,

Lăsând vorbă la nepoate

Să-ngrijească de copii.

Căci muscoii și bondarii

Și-alte neamuri de pădure,

Pe șoptite,ca tâlharii,

Umblau mierea să le-o fure…” ( Paza bună )

Exemplul unui musafir nepoftit în stupul albinelor este șoarecele din Tâlharul pedepsit.O dată întrat în spațiul albinelor,el are de înfruntat întregul roi care îl îmbracă în ceară ,,de la bot până la coadă”.Poemul are forma unei fabule,cu o structură clasică,a cărui morală exemplifică forța de neînvins a unui grup,solidar atunci când interesele lui colective sunt amenințate de răufăcători.Poetul schițează un personaj a cărui mentalitate de tâlhar este ilustrată sub forma unui monolog interior: pe asfințit,șoarecele,încrezător în puterile lui de uriaș,vrea să prade stupul de miere.Numai că musafirul neinvitat este întâmpinat de întreg roiul,care demonstreză forța celor mici adunați împreună:

,,Într-o zi,prin asfințit,

Șoarecele a-ndrăznit

Să se creadă în putere

A prăda stupul de miere…

Roiul,cum de l-a zărit

C-a intrat,l-a copleșit.

Socoteală să-i mai ceară?

Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,

De la bot până la coadă,

Tăbărâte mii, grămadă,

Și l-au strâns cu meșteșug,

Încuiat ca-ntr-un coșciug…” ( Tâlharul pedepsit )

Ultimul poem, Fetica, are forma unui portret al albinei muncitoare și harnice,dăruită misiunii sale de adunare a nectarului florilor și de prefacere a acestuia în miere.Alcătuită pe baza unei ample interogații,poezia ilustrează roboteala zilnică a albinei ce adună asemenea unui magician ,,pulberi,rouă,stropi și leacuri”,indispensabile vieții oamenilor.Stupul în care albina se adăpostește și preface pulberile în miere pare opera unui inginer,creator de minuni ,,în toată clipa.”Rezultatele efortului ei zilnic sunt miraculoase,cu atât mai mult cu cât este o viețuitoare modestă care nu se laudă cu rezultatele muncii ei.Portretul acestei minunate creaturi,exemplu al prezenței divine pe pământ,este realizat cu mijloace retorice specifice liricii argheziene: enumerații ,,scule,numere,cântare”, comparații ,,țese rețeaua de ghioace ca din lână,ca din ace”, dislocări inedited ale topicii ,,Ceară cu miere…ostenită de albină.”Ele evidențiază noi valori semantice și sintactice,asociază termeni neologici cu cei arhaici.

Fetica devine un simbol al ingeniozității și muncii perseverente,al miraculosului ce definește existența viețuitoarelor pe pământ:

,,Ce duh ai și ce putere

Să-mpletești ceară cu miere,

De la floarea din grădină,

Ostenită de albină?

Tu aduni de pe meleaguri,

Pentru stupi și pentru faguri,

Pulberi,rouă,stropi și leacuri

Poate că de mii de veacuri.

Ca din lână,ca din ace,

Țeși rețeaua de ghioace,

De celule-n care pui

Mierea dulce și un pui….

În găoacea cea mai mică

E giocul tău fetică.

Ești,pe lumea de subt cer,

Cel mai mare inginer.

Pe-ntuneric,făr’ să știi,

Ai făcut bijuterii

Și minuni în toată clipa

Cu musteață și aripa…” ( Fetica )

Acest ciclu tematic,alcătuit din poeme cu forme prozodice diferite,dedicat albinei ca viețuitoare harnică,ingenioasă și modestă a fost publicat de Arghezi la vârsta de 64 de ani,când ajunsese la deplina maturitate artistică și după ce traversase experiențe literare diverse:romantice,simboliste,gândirist-tradiționaliste.În aceste poeme,el propune celor mici exemplul unei viețuitoare ale cărei calități native și activități zilnice puteau exemplifica unele dintre ideile doctrinare ale vremii: victoria celor mulți și modești în fața celor puțini și exploatatori,solidaritatea care ar trebui să guverneze toate grupurile.

Secretul rezistenței operei poetice argheziene rezidă,în opinia lui Pompiliu Constantinescu,în intuiția fundamentală a unității lumii terestre și cosmice: ,,Dacă am scrie într-o zi un studiu asupra operei argheziene,îl vedem de-acum în fireasca lui alcătuire de planuri centrate în principiul misterului creator,aplicat la regnul uman,vegetal și animal.Univers complet,universul liric al d-lui Arghezi se reazămă pe o viziune cosmică a vieții.Copilăria,natura,cu vietățile ei vegetale și animale,formează paradisul existenței; omul matur,încadrat în societate,în prejudecățile ei și egoismul conștient al colectivității întruchipează infernul.Din aceste intuiții fundamentale a crescut toată lirica argheziană,din ele s-a hrănit și metafizica ei.”

Așa cum poetul a atins,a frământat noroiul și putreziciunea,așa cum a urcat cu spiritul până la Dumnezeu pentru a-i pipăi existeanța,așa a coborât cu candoare și gingășie asupra lumii gâzelor sau a animalelor din curte,așa le-a dat glas pentru a încânta chiar și astăzi generații de copii.

2.4 Poeziile-ghicitori argheziene

Evoluția ghicitorii culte de la cea populară a cunoscut mai multe trepte,impuse de etapele parcurse de fenomenul literar în ansamblu.Silviu Angelescu afirma: ,,Consecința preluării de literatură a unor specii folclorice a constat în apariția unor dublete ,,savante” sua ,,culte” ale formelor ,,populare”.

Contemporane cu primele culegeri,formele culte au avut un statut diferit , strecurându-se în aceste colecții printre ghicitorile populare.Astfel se prezintă lucrurile în uriașa antologie a lui Gorovei,unde stau alături,pentru aceleași subiecte,variante populare și ,,prelucrări” culte,ale căror surse sunt, de obicei, scrierea lui Anton Pann, culegerile lui Ispirescu,Bulgărescu sau Românul glumeț.

Cauzele acestui fenomen sunt variate,și anume,conceptul de autenticitate nu avea granițe bine stabilite în această epocă de început,plăcerea de a ,,imita” modelele a generat o adevărată modă,iar criteriul estetic-distincția reuțit / mediocru – era departe de a se impune.

Au existat însă și unele excepții: forme culte,dezvoltând teme populare,intră în circuitul folcloric,generând noi ghicitori populare.Exemplificăm cu povestea ghicitorii despre scriere,care dezvoltă metafora aratului: ,,Gâsca / Ară, / Omul / Mână,/ Câmpul / Alb,/ Sămânța / Neagră.”-pana,scrierea și cititul. Imaginea gâștii evocă o epocă în care nu era cunoscut decât scrisul cu pana.Uneori,se adaugă ideea că scrierea este stăpânită doar de acela care o învață: ,,Arătură albă,/ Sămânță neagră; / Cine poate, / Acela seamănă.”

Ghicitoarea cunoscută din publicațiile lui Ispirescu, Bulgărescu și Românul glumeț transpune amândouă temele în domeniul pastoralei: ,,Câmpul alb / Oile negre; / Cin’ le vede; / Nu le crede; / Cin’ le paște, / Le cunoaște.” De aici a derivat varianta populară mai nouă,produsă prin contragere: ,,Câmpul alb, / Oile-s negre; / Cine le paște, / Le cunoaște.”

Observațiile acestea ar putea fi dovada că începuturile ghicitorii culte stau sub semnul lipsei de interes manifestate față de calitățile modelului popular-precizia decupării imaginii de un tipar ,,nărăvaș” care nu se lasă ușor ,,îmblânzit”.

A trebuit să treacă mai mult de o jumătate de secol pentru ca literatura cultă să-și definească raporturile cu cea populară. Prin creațiile semnate de Arghezi și Topârceanu,ghicitoarea cultă se ridică pe o altă treaptă de evoluție și,de data aceasta, ea împrumută mai puține teme și imagini.Nici dimensiunile nu mai sunt întotdeauna reduse,sunt păstrate structura încifrată ( descrierea unui obiect de ghicit ) și limbajul metaforic iar stilul este personal și individualizează creațiile,făcându-le inconfundabile.

În această etapă modelul popular nu este întotdeauna vizibil sau indicat.

Găsindu-și locul și în poezia contemporană, ghicitoarea pare să refacă întreaga istorie,se hrănește cu teme, fie din creația populară,fie de la înaintași – autori de ghicitori(,,abecedarul” semnat de N.Stănescu și Gh.Tomozei după ,,modelul” alfabetului lui Arghezi).Creațiile sunt adunate în veritabile culegeri tematice cu denumirile consacrate în mediul popular-ghicitoare sau cimilitură.

E prezent,ca și la Arghezi,tot arsenalul de formule și imagini din ghicitoarea populară,iar micul poem devine un mozaic de variațiuni pe aceeași temă,în care putem recunoaște variantele populare reproduse aproape identic: ,,-Dar ce e luna,/ vechea și buna? / Poate fi mâța cu potcoave / de garoafe,/ jucând șindrilele / în toate zilele./ Ori inelul doamnei / în ochiul bulboanei,/ ori oală unsă / după munte-ascunsă? / O prinzi în stropul de apă / și-ți scapă,/ o culegi / și n-o înțelegi./ Seara se năruie,/ noaptea se sparge / dar,de-o visezi, / se întoarce…”

Problema prelucrării ghicitorii nici nu s-a ivit până la Arghezi.Cauzele ar putea fi prejudecățile estetizante,dar și faptul că ghicitoarea este o specie greu de abordat,datorită formei concentrate și structurii gnomice,prin care se refuză unei încercări de asimilare.

În literatura sa pentru copii,Arghezi aplică ghicitorii un tratament ironic,mecanismele metaforei fiind etalate fără reținere.Prin topicalizarea funcției fatice,Arghezi decodifică ghicitoarea:

,,Prin petala de opal

Se străvede un cristal,

Și-ntr-un sâmbure de ceață,

Strânsă-n tainele de viață,

Încolțește veșnicia…” ( Giuvaere )

,,Arghezi procedează la o însușire a ei prin analogie.” Alfabetul, din ciclul poemelor Copilărești, este o suită de ghicitori în tonul didactic spiritual al fanteziei populare.Intenția este cărturărească, dar este asimilată întru totul particularităților populare ale speciei,conținutului și scopului ei:

,,Cine vine mândru și călare

Și nici cal măcar nu are? ( M)

O să-ți fac o întrebare:

Cine-i gol,rotund și mare? ( O )

Fuge după coadă

Și n-o poate prinde. ( C )

Îi atârnă,de căldură,

Până-n praf limba din gură…” ( R )

Formula aceasta,prin analogie,îmbracă două aspecte: elemente de formă,adică modelul folcloric și,în al doilea rând,orice ghicitoare devine o analogie, adică o specie ce formulează întrebări, așteptându-și răspunsul, pe baza unor reprezentări paralele fenomenelor existente în realitate.

Exemple de acest fel constituie o serie de poezii,la care numai dispunerea grafică diferă față de ghicitorile populare,răspunsul fiind dat la sfârșit sau în titlu. Dezlegarea este un element nou,dar adresarea și formulele ce cuprind îndemnuri sau invitații,uneori interogații, sunt preluate din recuzita ghicitorii populare.Cea mai cunoscută Ghicitoare a sa este cea a ariciului,inclusă de multă vreme în manualele școlare:

,,Ghicitoarea știu că-ți place.

Ce-i ca un burduf de ace?

Ca un pepene cu țepi?

Ia gândește-te.Pricepi?

Și răspunde-n doi-trei timpi,

Cine are mii de ghimpi?

Cui îi ustură șoriciul?

N-ai ghicit că e ariciul?” ( Ghicitoare )

Tot în interogația finală se așează cheia și într-una din ,,hore”, Horă în grădină, în care descrierea dovleacului recurge la imagini specifice variantelor populare:

( Într-o ghicitoare populară: ,,Pe dealul rotat / Șade moșul bosumflat )

,,…Domnule, nu ș’cine ești,

Dar te bate vântu-n pat

Și parcă te-ai și umflat,

Pune fesul,că răcești.

Dă-i mai bine-un bobârnac.

N-ai văzut că e dovleac?” ( Horă în grădină )

În poezia lui Arghezi ,,accentul cade pe cascada de metafore textuale,nu pe rigorile speciei.”

Într-o altă Ghicitoare, ,,Fetița” tatii-Mitzura-pentru care par a fi scrise toate ghicitorile,e ea însăși subiect și cheia e sugerată într-o paranteză la formula finală interogativă,printr-o vorbă de alint:

,,Ghici ghicitoarea mea.

S-a pogorât un păianjen dintr-o stea…

Și nu era păianjen,era păienjeniță…

Ghici ( mânca-o-ar tata! )

Cine era fata?” ( Ghicitoarea )

Descoperim ghicitori în același volum Versuri de seară, care își așează simplu și direct cheia în titlu.Cele mai concise descrieri,după modelul popular popular al sintaxei interogative sau enunțiative, sunt ale urechelniței ( ,,Unde fugi,nebună oarbă,/ Cu picioarele de barbă?” ) și ale toamnei ( ,,Cade frunza de pe nuci,/ Tălpi croite,de papuci”).

În aceeași serie de poezii,vântul e descris ca un hoț de frunze care a smuls toamna ca pe un afiș și-a vârât-o-n buzunar,iar vrăbiile apar într-un catren în ipostaza unor pere cu coadă și cioc care fug din pom în timp ce lăcusta ,,e o goangă cu pălărie / Și cămașe stacojie”,vopsită de cineva de sus.

În micul poem dedicat altei gâze, Vaca lui Dumnezeu, dezlegarea e reluată în text o singură dată,în povestea boabei de cafea care zboară și pe care demiurgul a creat-o ,,din scuipat și lut”,ca să fie ,,vaca” lui. ,,Nodul de broderie / Neagră și cărămizie” are gânduri ciudate,cu rezonanțe mitice.Smerită,ca orice supus al Domnului,așteaptă să cadă jertfă lumii.

Joc de chiciuri e un poem construit dintr-o serie de ghicitori pe aceeași temă care începe cu un pseudo-dialog:

,,Cine s-a jucat azi-noapte

Că ne-a uns pomii cu lapte

Și-a vopsit cu tibișir

Coardele de trandafir?

Ba se poate că o mână

Le-a-nșirat c-un fir de lână

Și-a tras crăci de corcoduși

Prin degete de mânuși.” ( Joc de chiciuri )

,,Broboada de ciucuri,cearceafurile și horbotele” pot sta alături de ,,cusătura / Fără leac de tivitură” și de ,,cioarecii noi” din cimiliturile populare ale zăpezii.

Mimarea tehnicii ghicitorii,aluzivă în Plugule, este vizibilă în Hore, în special în Horă de ucenici.Textul este ,,o defilare sprințară de întrebări și răspunsuri în manieră suprarealistă.” Răspunsurile sunt aleatorii,iar jocul de-a semnele are rezonanța tragică a lumii întoarse:

,,…Cum sunt puse oasele?

La om,pe de-a-ndoasele.

Citești drept? Dar scriu întors.

Pui muștar și iese orz.

Pui cartofi,ies toamna gâlci.

Piatra ce-i? Un fel de zgârci…” ( Horă de ucenici )

E timpul să ne retragem deoparte și să contemplăm acest ,,paradis biblic și păgân”,în care ,,arborii,viețuitoarele,ploaia,pământul,cerul,grădina sunt realități primordiale.” În acest paradis terestru,t oate făpturile poartă aureolă împrejurul capului; << Biblia în versiune de buzunar implică nu doar miniaturalul,ci și artificialul; creația e artizanală,creaturile,jucării.Materiile folosite sunt sintetice,artificiale.Fluturele cu ,,trupul de catifea”, lăcusta un ,,pieptar cu solzi de țiplă / Căptușit c-un fel de sticlă” sau vaca lui Dumnezeu ,,vopsită cu faianță”, par fabricate într-un atelier elvețian specializat în operațiuni de finețe.,,Toate cele mari și vii / Sunt făcute jucării / Și-au trecut prin făcătură/ Nouă,în miniatură”,scrie poetul în Parada, semnalând el însuși latura artizanală.>>

Capitolul al III-lea

Modalități și tehnici moderne de predare a poeziei lui Arghezi

,,Orice metodă pedagogică rezultă din întâlnirea mai multor factori și,din acest punct de vedere, educația va rămâne mereu o artă: arta de a adapta,la o situație precisă, indicațiile generale date de cărțile de metodologie.” ( Gaston Mialaret )

Trăim într-o societate aflată în continuă mișcare și modernizare,în care viziunea contemporană impune schimbări în finalitatea educativă,văzută mai puțin ca transmitere de cunoștințe și mai mult ca formare a personalității.

Elevul de azi trebuie să dea universului informațional întâlnit un sens critic,creativ și productiv.Pentru a manevra bine informațiile, elevul va trebui să aplice un set de deprinderi de gândire care să-i ofere posibilitatea de a sorta informația cu eficiență.Pentru a realiza acest deziderat,profesorul trebuie să-i ofere elevului un cadru de învățare și unul de gândire,pentru a-i da posibilitatea acestuia să-și urmărească și să-și monitorizeze propriile procese de gândire.

Predarea literaturii române reprezintă,în primul rând,o problemă de educație estetică.Preocupările pentru frumos,pentru reflectarea expresivă a realității,au existat dintotdeauna.Educației moderne îi revine rolul de a deplasa accentul de la ipostaza reproductivă a învățării la cea a cultivării potențialului creativ al personalității.

Literatura favorizează formarea sentimentelor intelectuale,a convingerilor morale,echilibrând personalitatea elevilor și permițănd realizarea idealului educațional.Aceste obiective pot fi atinse în predarea literaturii române prin percepția directă, profundă și creatoare asupra operei de artă,prin observarea unității formă-conținut, prin interdependența dintre operă –creator –condiții sociale și istorice de apariție.

Datorită faptului că trăim într-o lume asaltată de tehnologii moderne,precum calculatorul,internetul,televizorul ne confruntăm cu fenomenul scăderii rolului cărților în viața elevilor.Profesorului de limba și literatura română îi revine o sarcină dificilă, și anume, atragerea elevilor spre lectură.Miron Costin spunea că ,,Nu este alta mai plăcută și mai folositoare zăbavă decât cetitul cărților.”

Cultivarea interesului pentru lectură, pentru lucrul cu cartea, rămâne unul dintre principiile fundamentale ale muncii noastre.Elevii trebuie învățați să cunoască importanța cărții, acest lucru se poate realiza și prin folosirea unor metode și mijloace didactice moderne, care să fie atractive pentru elevi, să le stârnească curiozitatea și dorința de a studia.

În acest capitol ne-am oprit asupra câtorva metode moderne de predare,printre ele amintim metoda cadranelor,a cubului,metoda Frisco,ciorchinele,metoda Știu – Vreau să știu – Am învățat,etc.Aceste metode utilizate în cadrul lecției activ-participative sunt importante deoarece presupune implicarea totală a elevului în actul de predare-învățare până la identificarea lui cu sarcina de învățare în care este antrenat.

Pentru realizarea acestor obiective, este necesar ca profesorul să devină un adevărat maestru în împletirea metodelor clasice folosite în învățământul românesc,cu cele interactive, care formează elevilor abilități de comunicare,gândire critică și alegerea unor soluții optime.

Indiferent de metodele aplicate, rolul dascălului trebuie să fie acela de a-și conduce elevul pe drumul spre cunoaștere.Pentru acest drum este necesar să ne înnoim,să ne îmbogățim și să învățăm, în acest fel este nevoie să fim promotorii inițiativelor creative și ai democratizării relațiilor profesor-elev, printr-un proces interactiv de învățare.Datorită progresului tehnologic ne putem propune și realiza schimbări la care,cu puțin timp în urmă, nici nu ne gândeam că ar fi posibile.Provocarea cadrului didactic este de a genera un învățământ modern, eficient și atractiv care să permită o anume creativitate și spontaneitate în rândul elevilor,încurajându-i astfel să-și exprime părerile și convingerile.

Astfel, rolul profesorului capătă noi valențe, depășind optica tradițională prin care era doar un ,,furnizor” de informații și devine un ,,mediator” între elevi și sursele de informație.

O astfel de predare este activizată, presupunând ,,nu doar realizarea de activități, acțiuni și interacțiuni în cadrul secvențelor didactice, ci și activități în amonte, prin mecanismul de feed-forward și prin activitatea didactică și activități în areal, prin mecanismul feed-back,prin reglarea, ameliorarea și chiar inovarea instruirii.”

3.1 Metodologia didactică. Concepte-cheie

În procesul de învățământ, profesorul și elevul acționează prin intermediul unor metode de predare și învățare.Aceste metode constituie o sursă importantă de creștere a eficacității și eficienței învățământului.Aplicându-se metode diferite se obțin diferențe esențiale în pregătirea elevilor.De asemenea,însușirea unor cunoștințe noi poate deveni mai dificilă sau mai ușoară pentru unii și aceiași elevi,în funcție de metodele utilizate.

În același timp, s-a constatat că exersarea funcțiilor intelectuale este condiționată nu numai de conținuturile date,ci și de forma în care acestea sunt aduse la cunoștința elevilor,adică de metodele folosite în predarea lor.

Nu există act de predare-învățare care să nu includă în stuctura lui un anumit fel de a se proceda, o anumită tehnică de realizare a acțiunii respective.

În semnificațe originară, cuvântul metodă provine din grecescul ,,methodos” și înseamnă cale de urmat în vederea atingerii unui scop sau a unui mod de căutare,cercetare și aflare a adevărului. În practica școlară, metoda se definește drept o cale de urmat în vederea atingerii unor obiective instructiv-educative stabilite dinainte,printre care cele de transmitere și însușire a unor cunoștințe,de formare a unor priceperi și deprinderi.Altfel spus, metoda definește o cale pe care profesorul o urmează pentru a ajuta elevii să găsească singuri o cale proprie de parcurs în vederea desoperirii unor noi adevăruri, consemnate în noi cunoștințe și forme comportamentale.

Acțiunea de predare-învățare încorporează mai multe operații, ordonate într-o anumită logică.În mod corespunzător, metoda include în structura ei o suită echivalentă de procedee.Procedeul reprezintă o tehnică mai limitată de acțiune, un simplu detaliu sau o componentă a metodei.Procedeul didactic se referă la o secvență a metodei,la o componentă sau o particularizare a metodei,unde metoda reprezintă acel ansamblu de procedee ales pentru o situație de învățare.Modul de organizare a învățării se definește ca un grupaj de metode sau procedeecare operează într-o anumită situația de învățare.Toate combinațiile metodologice alese de cadrul didactic duc la așa zisa denumire de ,,mod de realizare a învățării’’.

Ansamblul metodelor de predare și învățare utilizate în procesul de învățământ constituie ceea ce se numește metodologia didactică.Ea studiază natura, funcțiile, clasificarea metodelor, precum și principiile care stau la baza utilizării lor optimale.

Metodologia are caracter dinamic,se distinge prin flexibilitate și suplețe, permanentă deschidere la înnoire și manifestă preocupare de racordare la crințele actuale ale învățământului.

Sistemul metodelor de învățământ conține:

metode tradiționale, cu un lung istoric în instituția școlară și care pot fi păstrate cu condiția reconsiderării și adaptării lor la exigențele învățământului modern;

metode moderne, determinate de progresele înregistrate în știință și tehnică,unele dintre acestea îl pun pe elev în ipostaza de a dobândi cunoștințele printr-o investigație experimentală.

Metodele îndeplinesc câteva funcții,unele cu caracter general și comun, altele cu caracter particular.Dintre funcțiile cu caracter general,amintim:

funcția cognitivă – de organizare și dirijare a învățării, de elaborare a noilor cunoștințe:

funcția instrumentală sau operațională – de intermediar între elev și materia de studiat, între obiective de îndeplinit și rezultate;

funcția normativă – de a arăta ,,cum” anume să se procedeze pentru o predare și o învățare eficientă pentru a se obține cele mai bune rezultate;

funcția motivațională – de stimulare a curiozității, de trezire a interesului și a dorinței de a cunoaște și acționa, de energizare a forțelor intelectuale ale elevilor;

funcția formativ-educativă – de exersare și dezvoltare a proceselor psihice și motorii,concomitent cu însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor, se formează și se dezvoltă anumite deprinderi și capacități intelectuale, atitudini, convingeri,competențe.

Fiecare metodă deține o funcție specifică prin care se impune față de alte metode care-i conferă o anumită identitate.De exemplu, exercițiul este exercițiu și nu altceva,tocmai prin funcția lui aparte,formativă de noi structuri operatorii,de noi priceperi și deprinderi,prin repetiția unor acțiuni sau operații.Alte metode pot deține și unele funcții adaptate unor sarcini concrete.Astfel,conversația poate servi simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective: la descoperirea unor cunoștințe noi obținute pe baza prelucrării datelor existente deja în mintea elevilor ( converația euristică), la fixarea sau sistematizarea sau verificarea cunoștințelor însușite.

O observație bună ar fi aceea că încadrarea unei metode într-o anumită clasificare este relativă,deoarece o metodă se definește prin predominanța unor caracteristici la un moment dat, caracteristici care se pot metamorfoza în așa fel încăt metoda să fie satisfăcătoare într-o clasă complementară sau din contră.Astfel, o metodă tradițională poate evolua spre modernitate, în măsura în care secvențele procedurale care o compun permit restructurări inedite sau când circumstanțele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi.În unele metode moderne surprindem secvențe destul de tradiționale sau descoperim că variante ale acestei metode erau de mult cunoscute și aplicate.

Profesorul Ioan Cerghit propune următoarea clasificare a metodelor de învățământ:

metode de comunicare orală: expozitive, interogative(conversative sau dialogate); discuțiile și dezbaterile; problematizarea;

metode de comunicare bazate pe limbajul intern: reflecția personală;

metode de comunicare scrisă: lectura;

metode de explorare a realității: a) observația sistematică și independentă,experimentul,învățarea prin cercetarea documentelor și vestigiilor istorice ( metode de explorare nemijlocită a realității); b) metode demonstrative, metode de evaluare ( metode de explorare mijlocită a realității);

metode bazate pe acțiune( operaționale sau practice): a) exercițiul, studiul de caz, proiectul sau tema de cercetare,lucrările practice ( metode bazate pe acțiune reală); b) învățarea prin joc, învățarea prin dramatizare, învățarea prin simulatoare ( metode de stimulare-bazate pe acțiunea fictivă);

metode de raționalizare a învățării și predării: activitatea cu fișele, algoritmizarea, instruirea programată, instruirea asistată de calculator( I.A.C.)

Putem vorbi și de o altă clasificare a metodelor, astfel amintim metode de transmitere și asimilare a cunoștințelor, metode de formare a priceperilor și deprinderilor, metode de fixare și aplicare a cunoștințelor, metode de verificare și evaluare a rezultatelor învățării.

Ca formă de organizare metodele pot fi individuale, frontale sau de grup. După criteriul psihologic, metodele sunt de: analiză, sinteză, comparație, abstractizare, generalizare.

Lista metodelor ar putea continua, însă nu metoda luată izolat, prin ea însăși,ci unitatea metodelor este indispensabilă.În fond, interdependența și unitatea metodelor reflectă coerența și unitatea învățării în diversitatea ideilor și procedeelor prin care ea se poate realiza.

Impactul metodei asupra învățării și rezultatelor învățării este legată de personalitatea profesorului,de capacitatea acestuia de a stăpâni cât mai multe metode eficiente,adică de a fi un specialist în utilizarea metodelor de instruire și educare.Majoritatea didacticienilor sunt de părere că personalitatea profesorului are un rol mai important decât alegerea metodei.Ei consideră că un profesor bun poate obține rezultate bune indiferent de metoda folosită, în timp ce un profesor slab pregătit nu va obține rezultate satisfăcătoare chiar dacă metoda utilizată ar fi una modernă.Fiecare profesor are libertatea de a-și alege propriile metode care se potrivesc cel mai bine cu temperamentul și personalitatea sa.

Metodele nu funcționează singular,ci doar integrate în sistemul strategiilor didactice.

Strategia didactică este expresia unității și interdependenței metodelor didactice, procedeelor, mijloacelor de învățământ și a modurilor de organizare a învățării (frontal,pe grupe sau individual). ,,Strategia didactică sau strategia de predare-învățare presupune integrarea unitară a tuturor secvențelor educative pentru atingerea obiectivelor operaționale.Strategia didactică este un concept complex care presupune îmbinarea armonioasă a metodelor,mijloacelor și formelor de organizare a învățării.”

Strategia didactică este concepută ca un scenariu didactic complex,în care sunt implicați actorii predării-învățării, condițiile realizării, obiectivele și metodele vizate.Rolul strategiei didactice este de a prefigura traseul metodic cel mai eficient pentru abordarea unei situații concrete de predare și învățare.Astfel, se pot preveni erorile, riscurile și evenimentele nedorite din activitatea didactică.

Ioan Cerghit enumeră patru categorii de elemente ale unei strategii didactice:

formele de organizare și desfășurare a activității educaționale (frontală,colectivă,individuală,în perechi,mixtă,etc)

metodele și procedeele didactice

mijloacele de învățământ ( materiale didactice,tehnici audio-video,etc)

modurile de abordare ( tipurile de experiențe de învățare: prin receptare,prin descoperire,prin problematizare,prin cooperare,etc)

Opțiunea pentru o anumită stategie didactică ar putea fi determinată de următoarele elemente:

Stilul de conducere al activității instructiv-educative;

Modul în care se va produce învățarea (prin cooperare, colaborare,cercetare,descoperire,problematizare,aplicații practice);

Modalitățile care vor conduce la promovarea învățării dorite: metode,procedee,tehnici,noi tehnologii;

Formele de organizare ale activității: frontală,individuală,colectivă,mixtă;

Modul de participare al elevilor la activitate;

Timpul necesar aplicării strategiei;

Tipul de dezvoltare vizat ( cognitivă,afectivă,socială,practic-aplicativă);

Modul de prezentare al conținuturilor ( structurate,algoritmice,euristice);

Cadrul în care are loc experiența de învățare;

Punând accent pe acțiunea care predomină în cadrul activității de predare-învățare, Ion și Mirela Albulescu clasifică strategiile didactice astfel:

Strategii expozitive

Strategii euristice

Strategii bazate pioritar pe acțiunea de cercetare a elevilor

Strategii algoritmice

Strategii de manifestare a personalității elevilor

Strategii de evaluare

3.2 Metode și tehnici interactive-rol și avantaje

,,Să nu-i educăm pe copii pentru lumea de azi.Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari.Și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor.Atunci să-i învățăm să se adapteze.” ( Maria Montessori )

În învățământ, ca în orice alt domeniu, au loc transformări rapide, a căror dinamică a obligat cadrul didactic să se adapteze, să găsească noi metode și modalități pentru a realiza obiectivele pe care și le propune la materia la care predă.

Învățământul modern presupune o nouă abordare a educației prin promovarea metodelor didactice interactive care să solicite mecanismele gândirii,ale imaginației și creativității.Reforma din sistemul de învățământ are drept obiective schimbarea mentalității profesorilor în abordarea metodelor utilizate în predarea la clasă pentru ca acesta să gândească clar și corect din punc de vedere științific.

Metodele interactive de grup sunt modalități moderne de stimulare a învățării, niște instrumente care favorizează schimbul de idei și de cunoștințe.Interactivitatea se referă la învățarea prin comunicare și are ca efect producerea de opinii și argumente,stârnind dorința de cooperare și implicare activă a elevilor.De asemenea, interactivitatea creează unele situații de învățare centrate pe influența reciprocă din interiorul microgrupurilor și pe interacțiunea socială a membrilor unui grup.

Școala nu reprezintă doar o instituție unde elevii primesc niște informații,ci un loc unde trebuie să învețe toți cei care lucrează.Rolul dascălului nu este doar acela de a prezenta informații,el trebuie să fie capabil să ofere elevilor trăiri emoționale despre miracolul descoperirilor.Dacălul are misiunea de a stimula dorința de învățare și,mai ales, trebuie să-l învețe pe elev să învețe.Elevul are nevoie să fie învățat să treacă de la ipostaza de ,,a ști” la ,,a ști să facă”. Pentru a realiza acest lucru, profesorul trebuie să manifeste creativitate profesională și să utilizeze strategii moderne de provocare și dirijare a gândirii și acțiunii elevilor.

Promovarea metodelor interactive de învățare a devenit o reală necesitate,deoarece este important ca elevul să se identifice cu sarcina de învățare.Utilizarea metodelor moderne în procesul de predare-învățare face ca accentul să nu mai cadă pe cantitatea informațiilor asimilate de elevi,ci pe valoarea informației primite de aceștia.În acest fel,elevii sunt învățați să gândească critic, creativ și constructiv.Fiecare elev trebuie să fie pus în situația de a participa activ la dobândirea de noi cunoștințe.Un elev care stă în bancă și urmărește noțiunile predate fără a se implica activ nu poate obține rezultate foarte bune la învățătură.Plecând de la această premisă, profesorului îi revine rolul de a asigura toate condițiile necesare pentru schimbarea comportamentelor care se așteaptă să fie dobândite pe baza activității efectuate direct de elev.

Folosirea metodelor interactive promovează învățarea prin cooperare ca formă superioară de interacțiune psihosocială care se bazează pe sprijin reciproc și efort susținut din partea tuturor elevilor.Interacțiunea are efecte pozitive în planul dezvoltării cognitive și sociale a personalității,dezvoltă inteligențe multiple,capacități specifice inteligenței lingvistice,logico-matematice,interpersonale,muzicale,existențiale,etc.

Interactivitatea presupune atât competiția, definită drept ,,forma motivațională a afirmării de sine, incluzând activitatea de avansare proprie, în care individul rivalizează cu ceilalți pentru dobândirea unei situații sociale sau a superiorității”, cât și cooperarea, care este o activitate orientată social, în cadrul căreia individul colaborează cu ceilalți pentru atingerea unui scop comun.

Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacțiunea dintre mințile participanților, dintre personalitățile lor, având ca efect o învățare mai activă și cu rezultate mai bune. ,,Învățarea în grup exersează capacitatea de decizie și de inițiativă, dă o notă mai personală muncii, dar și o complementaritate mai mare aptitudinilor și talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susținută de foarte multe elemente de emulație, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă.”

Aplicarea metodelor activ-interactive presupune îmbinarea dintre munca individuală cu munca în echipă și în colectiv, dezvoltă elevilor o motivație intrinsecă,implică întreg colectivul,elevul devine obiect și subiect al actului de instruire,îmbină învățarea individuală cu învățarea socială.

Implementarea acestor instrumente didactice moderne presupune o serie de calități pe care profesorul trebuie să le dețină: receptivitate la nou, adaptarea stilului didactic în funție de elev,dorință de autoperfecționare,gândire reflexivă și o mare flexibilitate în concepții.În organizarea unui învățământ modern, centrat pe elev, profesorul devine un coparticipant alături de elev la activitățile instructiv-educative.

Metodele interactive se pot combina între ele sau cu metodele tradiționale,acestea din urmă nu se elimină, doar se modernizează,se îmbunătățesc și se adaptează.Dintre obiectivele metodelor interactive enumerăm:

Formarea sau promovarea unor calități europene care au la bază competențe democratice și stabilirea unor relații interculturale care au la bază comunicarea;

Însușirea unor cunoștințe și abilități practice în condiții de cooperare;

Implicarea activă și creativă a copiilor pentru stimularea gândirii productive, a gândirii divergente;

Formarea deprinderilor elevilor de a găsi singuri informații, de a lucra în echipă,de a aplica cunoștințele asimilate în diferite situații de viață, de a conștientiza stilurile de învățare pe care le preferă ( de exemplu: cum învață o poezie, cum realizează un desen cel mai repede);

Focalizarea strategiilor pe promovarea diversității ideilor;

Formarea deprinderii de a gândi critic;

Realizarea unor obiective interdisciplinare,a ști să culeagă informații despre o anumită temă și să existe capacitatea de a face diferite conexiuni;

Comunicarea pe baza unei tehnologii informaționale,moderne.

Rolul metodelor moderne este de a crea un context situațional, în așa fel încât cel care învață să participe în mod activ la realizarea obiectivelor predării și, în același timp, să asigure transformarea lui în subiect al propriei formări.Aceste metode se caracterizează printr-o permanentă deschidere la înnoire, la inovație.Tendințele principale ale modernizării metodologiei de instruire ar fi:

Valorificarea deplină a metodelor în vederea activizării elevilor, a participării lor efective la dobândirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;

Accelerarea caracterului formativ al metodelor de instruire utilizate în activitatea de predare-învățare;

Aplicarea cu prioritate a metodelor activ-participative centrate pe elev.

Prin aplicarea metodelor moderne la clasă, elevii își împărtășesc ideile, învață să coopereze pentru rezolvarea sarcinilor de lucru, argumentează, manifestă gândire critică și creativă.În continuare, enumerăm câteva din avantajele utilizării acestor metode pentru elevi:

Stimulează interacțiunea dintre elevi;

Generează sentimente de toleranță, simpatie și corectitudine cu cei din jur;

Dezvoltă capacitatea de autoevaluare,de a emite ipoteze,de a evalua alternative și a lua decizii;

Crește încrederea în forțele proprii și a stimei de sine;

Promovează învățarea prin cooperare;

Încurajează comportamentele de facilitate a succesului celorlalți;

Elevii sunt încurajați să învețe creativ, să negocieze soluțiile, să rezolve o problemă împreună cu alți copii;

Intensifică atitudinile pozitive față de cadrele didactice

Prin folosirea acestor metode interactive se conferă activității o individualizare, o specificitate care devine o aventură a cunoașterii în care elevul este participant activ.Aplicarea acestor metode solicită timp, diversitate de idei, angajare în acțiune, responsabilitate didactică și încrederea în capacitatea personală de a le aplica eficient în procesul de învățământ.

3.3 Optimizarea învățării prin utilizarea metodelor interactive de predare-învățare

,,Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic.Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva dintre oamenii tineri ai lumii, să vină acolo pentru a se elibera de tirania profesoratului.Căci totul și toți le dau lecții.Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva? De mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși… Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.”

( Constantin Noica )

Cerința primordială a educației progresiviste, așa cum afirmă Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităților de învățare și de muncă independentă, cu activitățile de cooperare, de învățare în grup și de muncă independentă.

Pedagogia contemporană evidențiază din ce în ce mai mult rolul tehnicilor moderne de instruire centrate pe elev, acesta fiind privit ca protagonist activ al procesului de predare-învățare, pe nevoile sale, în relație cu finalitățile actului educațional.

Modernizarea și perfecționarea metodologiei didactice presupune sporirea caracterului activ al metodelor de învățământ, adică aplicarea metodelor cu un pronunțat caracter formativ.Așadar, metodele interactive sunt mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile și deprinderile elevilor de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare,formând caracterul și dezvoltând personalitatea.

Necunoscutul, căutarea de idei prin metode interactive atribuie activității de învățare ,,mister didactic” și se constituie ca ,,aventură a cunoașterii”.În această aventură a cunoașterii elevul este participant activ pentru că el întâlnește probleme,situații complexe pentru mintea lui de copil, dar în grup, prin analize, dezbateri reușește să găsească răspunsuri la toate întrebările,iar în finalul lecției simte că a avut și el o anumită răspundere în rezolvarea exercițiilor.

Metodele interactive implică mult tact din partea dascălilor deoarece trebuie să-și adapteze stilul didactic în funcție de tipul de elev timid, nerăbdător sau agesiv și trebuie să găsească pentru fiecare gestul, mimica sau limbajul potrivit care să îl aducă pe acesta în ipostaza de a fi atent și de a rezolva cu interes sarcinile de lucru. Dacă elevii sunt receptivi, pasionați de tot ce înseamnă noutate,creativi au șanse să devină gânditori critici.Stilul didactic este o formă de exprimare a originalității cadrului didactic și o sursă generatoare de noi practici didactice.Alegerea unei metode care să conducă la învățare interactivă se află în strânsă legătură cu personalitatea profesorului, nivelul de pregătire și motivare al clasei,dar și stilurile de învățare ale grupului.

Profesorul trebuie să respecte și să asculte părerile elevilor,să acorde fiecăruia încredere în capacitățile lor de gândire critică, în caz contrar există riscul de blocaj intelectual al elevilor, de sufocare a gândirii prin inducerea unui sentiment de risc personal.Gândirea critică a elevilor înseamnă punerea de întrebări și căutarea sistematică a răspunsurilor,găsirea de alternative, a întreba ,,ce ar fi dacă?”, luarea în considerare a argumentelor celorlalți, realizarea unor asocieri între ceea ce a fost învățat și propriile lor experiențe.Lucrul în echipă dezvoltă atitudinea de toleranță față de ceilalți, răspunsurile nu sunt luate în derâdere,ci, prin argumentele celorlalți,cel care a emis o soluție greșită își schimbă părerea și preia soluția corectă.

După funcția didactică principală, putem clasifica metodele și tehnicile interactive de grup astfel:

Metode și tehnici de predare-învățare interactive în grup: metoda predării/ învățării reciproce, metoda mozaicului, Știu-Vreau să știu-Am învățat, metoda piramidei, învățarea dramatizată, conversația euristică, dezbaterea și discuția în grup, cubul, jocul didactic, studiul de caz, metoda schimbării perechii;

Metode de fixare și sistematizare a cunoștințelor și de verificare: tehnica florii de nufăr, ciorchinele, portofoliul individual sau de grup, jurnalul reflexiv, pânza de păianjen;

Metode și tehnici de rezolvare de probleme prin stimularea creativității: brainstorming, metoda pălăriilor gânditoare, interviul de grup, tehnica 6/ 3/ 5, metoda Frisco, Sinectica, explozia stelară;

Metode de cercetare în grup: tema sau proiectul de cercetare în grup, experimentul pe echipe, portofoliul de grup.

Didactica modernă aduce în fața dascălilor o multitudine de metode interactive: mozaicul, cascada, pânza de păianjen, starbursting-ul, caruselul, proiectul, metoda piramidei,portofoliul,etc. Optimizarea modalităților prin care elevul poate ajunge să descopere tainele cunoașterii a constituit dintotdeauna o preocupare de bază a învățământului școlar. Direcțiile principale de optimizare a acestor metode cuprind următoarele aspecte:

Metodele sunt axate pe activitatea elevului, acesta este considerat principalul subiect al actului de instruire și educare;

Metodele sunt subordonate principiului educației permanente urmărind însușirea unor tehnici de muncă intelectuală, de autoinstruire continuă;

Metodele conduc către dobândirea unui sistem de cunoștințe bazat pe explorare, experimentare, acțiune prin efort propriu;

Metodele stimulează la elevi efortul de autocontrol și autoevaluare și dezvoltă motivația interioară;

Metodele promovează relații democratice, intensifică relațiile profesor-elevi și elev-elev schimbând rolul profesorului cu cel al elevului.

Având în vedere importanța limbii și literaturii române ca disciplină de studiu,dar și importanța acesteia în activitatea umană,am considerat că este necesar să ne referim la câteva strategii didactice adecvate și eficiente care să contribuie la stimularea și dezvoltarea creativității în ciclul gimnazial.

Dezvoltarea unei națiuni depinde tot mai mult de sectorul care produce inteligență, creație,adică de învățământ. Limba și literatura română este cel mai cunoscut domeniu în care elevii învață să fie creativi prin diverse modalități: prin intermediul jocurilor de cuvinte, al comentariilor, al interpretărilor de texte, al compunerilor școlare.Profesorul poate oferi viziuni valoroase asupra predării și învățării acestei discipline asigurând, în cadrul orelor, un climat favorabil pentru exprimarea ideilor și încurajându-i să caute noi conexiuni între fenomene, să formuleze răspunsuri îndrăznețe, să dezvolte ideile altora.

Un ,,dascăl creativ” formează un ,,elev creativ” prin aplicarea unei metodologii adecvate, care se răsfrânge asupra întregului demers.Acesta stăpânește arta de a pune întrebări și de a aștepta răspunsuri originale, are o inteligență lingvistică specială, competențe de comunicare și este disponibil să-i ajute pe elevi în orice situație creată.

Dacă dorim să avem un răspuns creativ, este necesar să formulăm întrebări cu sens, fără răspunsuri predeterminate,de exemplu:

-Ce s-ar întâmpla dacă…?

-Ce credeți despre…?

-Dar dacă…totuși…?

-Cum s-ar mai putea…?

Tehnicile de învățare creativă ar trebui să constituie o componentă de bază a lecțiilor de limba și literatura română, care se caracterizează prin productivitate ( idei importante, soluții multe), utilitate ( vizează rezultatele obținute), eficiență ( performanțele pe care le obțin elevii prin utilizarea rezultatelor activității creatoare ).

Maria Roibu menționează: ,,Profesorul este cel care stabilește metode constructive de dobândire a cunoștințelor, iar metodele trebuie axate,în special pe colaborare, acesta devenind mai degrabă animator și administrator de săli de clasă decât formator ex-catedra.”

Elevii din gimnaziu sunt încântați când li se oferă șansa să-și exprime gândurile și sentimentele în moduri cât mai variate și mai originale.În acest scop, jocurile de creativitate, povestirea cu schimbarea formei, crearea de poezii, elaborarea compozițiilor sunt posibilități ample de dezvoltare a capacității de creație a elevilor.

În acest capitol voi prezenta și voi exemplifica câteva din metodele moderne folosite la clasă.În demersul meu de cercetare este necesar să am în vedere particularitățile de vârstă ale elevilor, pecum și trăsăturile specifice operei literare a scriitorului abordat. Opera lui Tudor Arghezi este complexă, scriitorul fiind un poet care a stârnit multe controverse printre exegeții vremii,dar totodată studierea poeziilor sale este interesantă și oferă multiple posibilități de exersare a capacităților creative ale elevilor.Dintre poeziile argheziene,cele mai atractive și accesibile elevilor sunt cele care au a temă jocul și universul domestic.

Pornind de la concepția lui Arghezi că poezia este creație,este joc,este armonie de sunete și culori, cercetătorul Constantin Șchiopu este de părere că ,,poezia, în înțelesul ei originar, se află mai aproape de joc decât celelalte compartimente ale vieții spirituale.Toate formele poeziei, forme prozodice ( măsură, ritm, rimă ), mijloace poetice ( inversiunea,repetiția,etc ), forme de exprimare ( lirică, epică, dramatică ) își au originea în joc.”

Pentru că poezia este ,,o funcție ludică” care ,,se desfășoară într-un spațiu de joc al minții, într-o lume proprie pe care și-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în viața obișnuită și sunt legate între ele prin alte legături decât cele logice”, după cum afirmă J.Huizinga în Homo-ludens, de foarte multe ori profesorii o includ la lecții drept element al jocului didactic, utilizat ca tehnică de lucru în procesul de interpretare a operelor lirice.

Fiecare cadru didactic își proiectează activitățile și folosește metodele interactive pe care le consideră cele mai eficiente pentru a-și atinge obiectivele pe care și le-a propus la începutul lecției.Astfel,elevului implicat în procesul de învățare, metodologia activă îi formează capacitatea de a-și însuși aptitudinile învățării,dar și aptitudinile fundamentale ale muncii și ale rezolvării de probleme.

În ultimul timp, savanții sunt tot mai preocupați de elaborarea sistemelor de exerciții axate pe antrenarea gândirii divergente, în special pe imaginație.Emanuela Ilie definește exercițiul drept ,, activitate ce constă în repetarea conștientă a unei operații sau acțiuni cu intenția de a o apropia de un model.” Apelând la exerciții care provoacă mereu elevii spre aflarea noilor soluții, profesorul reușește să formeze o gândire creatoare. Chiar dacă este o metodă cunoscută, exercițiul trebuie utilizat astfel încât să abordeze o atitudine iscoditoare, să stimuleze curiozitatea și să susțină un tonus intelectual și afectiv de învățare.

Numai încadrându-se cu interes în activitatea ce vizează rezolvarea unor exerciții neobișnuite,elevii își vor forma unele abilități care le vor fi de folos la elaborarea unor produse de calitate cu un grad înalt de complexitate.

Un exemplu de exercițiu care antrenează gândirea divergentă a elevilor este acela al ,,finalurilor diferite.” Acest exercițiu constă în imaginarea unor variante de final pentru opera studiată, fiecare elev fiind solicitat să propună un alt final al povestirii sau poeziei studiate.

După studierea, conform Curriculumului, poeziei lui Tudor Arghezi O furnică la clasa a V-a, elevilor li se citesc alte creații ale poetului.

Foarte semnificativă și specifică vârstei este poezia Lumină lină. Harnica albină dorește să agonisească pentru stup,dar greutatea prea mare o împinge spre moarte.

Putem formula întrebarea: ,,Cum ați dori voi să se sfârșească poezia? Imaginați-vă un alt final pentru biata albină.”

Se așteaptă răspunsuri originale, cu soluții multiple.Unul ar putea fi:

– Eu nu cred că a murit

Albinuța muncitoare

Stupu-n grabă a pornit

Să-i ajute și să care

Dulcea, greaua ei povară

Nu-i corect s-o lași să moară.

După ce și-a revenit,

Toate-albinele-au vorbit

Pentru viața ce-o să vină

S-o aleagă-a lor regină.

3.3.1 Metoda predării / învățării reciproce ( Reciprocal teaching – Palinscar, 1986)

Este o strategie instrucțională de învățare a tehnicilor de studiere a unui text. Ea constă în împărțirea colectivului clasei în grupe de predare și învățare reciprocă. Mai mult decât în cazul altor metode și tehnici didactice, această metodă pune accentul pe dezvoltarea dialogului elev – elev, specificul îi este dat de aportul deosebit pe care îl primește fiecare elev al clasei.După ce se vor familiariza cu metoda, elevii preiau rolul profesorului și își instruiesc colegii.

Metoda predării reciproce este centrată pe patru strategii de învățare:

Rezumarea – expunerea a ceea ce este mai important din ceea ce au avut elevii de citit;

Punerea de întrebări – se pun întrebări despre textele citite;

Clarificarea datelor – discutarea termenilor necunoscuți, apelând la diferite surse,posibil dicționare;

Prezicerea – exprimarea a ceea ce cred elevii că se va întâmpla în continuare;

Etapele metodei:

explicarea scopului și descrierea metodei și a celor patru strategii;

împărțirea rolurilor elevilor;

organizarea pe grupe;

lucrul pe text;

realizarea învățării reciproce;

aprecieri și comentarii.

Varianta nr.1

Întreaga clasă primește același text de studiat, am ales ca exemplu poezia O furnică de Tudor Arghezi. Am împărțit clasa în patru echipe și fiecare echipă are în componență patru elevi. Prima echipă este formată din rezumatori și este responsabilă cu rezumatul textului. Sarcina de învățare este formulată astfel: Prezentați în câteva propoziții întâmplarea surprinsă în poezia O furnică, de Tudor Arghezi.

Echipa nr.2, alcătuită din întrebători, face o listă cu întrebări care vor fi adresate întregului colectiv. Posibile întrebări formulate ar fi:

Care sunt faptele atribuite furnicii care pun în evidență un comportament apropiat de cel omenesc?

Ce este real în poezie?

Care sunt aspectele ireale prezentate în poezie?

De ce omul consideră că furnica îl vede ca pe un uriaș?

Care dintre elementele imaginate de poet vi se par cele mai surprinzătoare pentru universul furnicii? Explicați prin ce v-au impresionat aceste elemente.

Echipa nr.3 clarifică termenii necunoscuți, explică unele expresii.

Găsiți sensul din text al cuvintelor: înfiptă, făptură, fărâmă, neștiut.

Indicați sinonime pentru următoarele cuvinte și expresii: a îmbuca, merinde, a lua drumul îndărăt, în zadar, degrabă.

Ultima echipă, prezicătorii, dezvoltă predicții, interpretări.

Imaginați-vă ce se întâmplă în continuare cu furnica devenită personaj al operei literare.

Explicați raportul dintre realitate și ficțiune în poezia citată.

Identificați cuvintele cu sens figurat din poezie și oferiți o posibilă interpretare a acestora.

În final, după lucrul pe text, fiecare echipă își exercită rolul în fața celorlalte echipe

Varianta nr.2

Clasa se împarte în atâtea grupe câte părți are textul studiat ( în cazul unei poezii fiecare grupă studiază câte o strofă ). În fiecare grupă există patru elevi, fiecare elev având câte un rol: rezumator, întrebător, clarificator, prezicător.

Se distribuie câte o strofă fiecărui grup în parte.Echipele lucrează pe text,fiecare elev execută rolul primit.După lucrul pe text,fiecare grup află de la celălalt despre ce a citit, apoi fiecare membru al fiecărei grupe îi învață pe colegii din alte grupe ceea ce a avut de lucrat.

Avantajele metodei:

Ajută elevii în învățarea metodelor și tehnicilor de lucru cu textul, tehnici de muncă intelectuală pe care le pot apoi folosi și independent;

Dezvoltă gândirea cu operațiile ei – analiza, sinteza, concretizarea, generalizarea;

Stimulează capacitatea de concentrare asupra textului citit și priceperea de a selecționa esențialul;

Dezvoltă capacitatea de exprimare, atenția și ascultarea activă.

Dezavantajul princpal constă în obișnuirea elevilor cu un anumit rol și implicit dificultatea lor de a se acomoda cu alt rol.Există posibilitatea ca, după ce a terminat de rezolvat în grup sarcinile de învățare, elevul tinde să nu mai fie atent și să se concentreze la maximum atunci când alt coleg îi predă.

3.3.2 Metoda ,,Schimbă perechea” ( Share-pair Circles)

,,Schimbă perechea” este o metodă de lucru pe perechi. Se împarte clasa în două grupe egale ca număr de participanți..Elevii din fiecare grupă se așează față în față cu perechile atribuite, rezultând două cercuri concentrice.

Profesorul pune o întrebare sau dă o sarcină de lucru în perechi. Elevii lucrează doi câte doi timp de câteva minute, fiecare pereche discută și apoi comunică ideile. Cercul din exterior se rotește în sensul acelor de ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche.

Etapele metodei:

Organizarea colectivului în două grupe egale. Fiecare elev ocupă un scaun, fie în cercul din interior, fie în cercul exterior.Profesorul poate lăsa elevilor libertatea de a-ți alege locul sau poate organiza clasa punând elevii să numere din doi în doi.Astfel, cei cu numărul 1 se vor așeza în cercul interior cu fața la exterior, iar cei cu numărul 2 în cercul exterior cu fața către elevii din cercul interior.Stând față în față, fiecare elev are un partener.

Prezentarea și explicarea problemei. Profesorul oferă elevilor cazurile pentru studiu sau problemele de rezolvat și explică importanța rezolvării lor.

Etapa de lucru în perechi. Elevii lucrează doi câte doi câteva minute.Apoi, elevii din cercul exterior se mută un loc mai la dreapta pentru a schimba partenerul, constituindu-se o nouă pereche.Jocul se continuă până când se termină întrebările sau se ajunge la partenerii inițiali.

Etapa analizei ideilor și a elaborării concluziilor. În această etapă se analizează soluțiile emise de toate grupele.

,,Schimbă perechea” poate fi utilizată atât în orele de predare-învățare, cât și în cele de recapitulare și sistematizare sau în cele de evaluare. Ea dă profesorului șansa de a distribui clasei o sumă de sarcini, de la cele simple la cele complexe, de tipul întrebărilor problematizante.

La clasa a VII-a, în cadrul studierii poeziei Cuvânt, de Tudor Arghezi,sarcinile de lucru primite de elevi ar putea fi următoarele:

Identificați mijloacele artistice prin care poetul dă viață operei sale.

Cum poate fi interpretat titlul poeziei?

Care ar putea fi tema poeziei?

Identificați și explicați metaforele referitoare la creația artistică.

Comentați asocierea instrumentelor muzicale cu micile viețuitoare ( brotăcel-violoncel, lăcustă-harpă, scatiu-cimpoi).

Identificați figurile de stil care se referă la originalitatea creației poetice.

Selectează, din text, două elemente care simbolizează universul și natura înconjurătoare.

Rescrie, din text, sintagmele care sugerează ideea de prospețime și inocență.

Ca modalitate de lucru, profesorul poate utiliza întrebări cu răspunsuri eliptice care se vor completa pe rând de fiecare echipă sau se pot da probleme numerotate pe fișe care circulă și sunt completate de perechi după o ordine stabilită dinainte.De exemplu, fiecare pereche inițială rezolvă prima sarcină din fișa de lucru, perechea nou-formată continuă cu următoarea întrebare de pe fișă până la terminarea întrebărilor, după care se citesc rezolvările și se emit concluziile.

Avantajele metodei

Stimulează abilitățile de lucru în echipă și creativitatea;

Fiecare elev este implicat și lucrează cu fiecare dintre colegii săi;

Dezvoltă spiritul de cooperare și toleranța față de ideile celorlalți.

3.3.3 Cubul

Metoda presupune explorarea unui subiect din mai multe perspective, permițând abordarea complexă și integratoare a unei teme.Sunt recomandate următoarele etape:

Realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează;

Anunțarea temei;

Împărțirea clasei în șase grupe, fiecare examinând tema din perspectiva cerinței de pe una din fețele cubului;

Descrie: Cum arată?

Compară: Cu ce se aseamănă și prin ce se diferențiază?

Asociază: La ce te face să te gândești?

Analizează: Din ce e făcut?

Aplică: Cum poate fi folosit?

Argumentează: pro sau contra și scrie motivele care susțin părerea ta

Redactarea finală și împărtășirea ei celorlalte grupe;

Afișarea formei finale pe tablă sau pe pereții clasei.

Elevii răspund la întrebările care alcătuiesc cubul fie frontal ( dacă se citește și se dezbate fiecare sarcină prin dialog cu toată clasa ), fie individual ( dacă sarcina este propusă spre rezolvare ca activitate independentă ) , fie pe grupe ( dacă elevii sunt împărțiți în grupe mici și au de rezolvat problema de pe câte o fațetă a cubului ).

Am aplicat această metodă la clasa a V-a, într-o oră de însușire a noilor cunoștințe la poezia O furnică de Tudor Arghezi.Am împărțit clasa în șase grupe, fiecare grupă a trebuit să răspundă unei cerințe de pe una din fețele cubului.Sarcinile de lucru sunt formulate astfel:

Descrie- Descrie trăsăturile furnicii.

Compară- Care sunt elementele din text care vă sugerează că lumea micilor viețuitoare este asemănătoare cu cea a omului?

Analizează – Analizează figurile de stil din poezie.

Asociază- La ce vă face să vă gândiți comportamentul furnicii?

Aplică- Ținând cont de sentimentele pe care eul liric le manifestă în relația cu mica și harnica viețuitoare, ce atitudine ați adopta voi față de aceasta?

Argumentează- Exprimă-ți punctul de vedere în legătură cu posibilitatea transformării furnicii dintr-o vietate a lumii reale în virgulă a unei pagini de carte.

Fiecare grupă a avut la dispoziție 15 minute pentru a rezolva cerința, iar după expirarea timpului un reprezentant din fiecare grupă a expus clasei soluțiile problemei, se discută cu întreaga clasă răspunsurile elevilor și se notează la tablă și în caiete rezolvările corecte.

Avantajele metodei

Stimulează gândirea critică, atât componentele cognitive propriu-zise (informațiile noi legate de tema abordată), cât și componentele metacognitive (capacitatea de a învăța prin această metodă orice alt conținut cognitiv);

Sarcinile de învățare sunt diferențiate,fiecare grupă având altă problemă de rezolvat;

Formează abilități de comunicare și cooperare;

Dezavantajul metodei ar consta în faptul că profesorul nu are un control clar asupra cunoștințelor fiecărui elev și s-ar putea produce gălăgie în timpul rezolvării sarcinilor de lucru.

3.3.4 Mozaicul ( Jigsaw )

Metoda mozaicului se bazează pe conceptul de învățare în echipă, fiind denumită și ,,metoda grupurilor independente” deoarece presupune învățarea prin cooperare la nivelul unui grup și predarea achizițiilor dobândite de către fiecare membru al grupului unui alt grup. Această metodă se aplică prin împărțirea clasei în grupe de lucru, în cadrul cărora fiecare membru primește o sarcină de lucru în care trebuie să devină expert, astfel încât ulterior să își inițieze colegii cu privire la subiectul respectiv.

Metoda mozaicului este folosită cu succes mai ales în orele de teorie literară.

Activitate practică ( model de abordare )

Clasa a VII-a: Cuvânt, de Tudor Arghezi – operă lirică

Desfășurarea optimă a metodei presupune respectarea unor etape de lucru:

1. Pregătirea materialului de lucru

Profesorul decide tema de studiu ( menționată mai sus) pe care o va împărți în 4 sau 5 subteme, de exemplu:

1.Stabiliți tema poeziei, referindu-vă și la câmpurile lexicale ale poeziei.

2.Identificați mărcile prezenței eului liric în poezie.

3.Determinați ideile, respectiv sentimentele dominante în jurul cărora se organizează textul poeziei.

4.Limbajul artistic ( imagini poetice, figuri de stil)

5.Versificația poeziei

Profesorul poate realiza fișe-expert în care va nota cele 4 sau 5 subteme și, eventual, elementele de urmărit la fiecare.

2. Organizarea colectivului în echipe de învățare de câte 4-5 elevi

Fiecare elev din echipă primește un număr de la 1 la 4/ 5 și are ca sarcină studiul independent al subtemei corespunzătoare numărului său.

Exemplu: Elevii cu numărul 1 din toate echipele vor primi subtemele 1), urmând să le studieze individual, în clasă sau acasă.

3. Constituirea grupurilor de experți

După ce elevii au studiat independent subtema repartizată, elevii cu același număr se întâlnesc și se constituie în grupe de experți cu același număr.

Fiecare grupă de experți se așează la aceeași masă și aprofundează subtema respectivă. Fiecare membru din grupă prezintă un raport individual asupra a ceea ce a studiat independent,dar și a modalității de lucru pe care a ales-o. Au loc discuții pe marginea subtemei și a modului în care vor fi prezentate colegilor cunoștințele dobândite.

4. Reîntoarcerea în echipa inițială de învățare

Fiecare expert, reîntors în prima echipă din care a făcut parte, le transmite colegilor, succint și cât mai atractiv cu putință, ceea ce a avut de învățat, eventual se poate folosi și de mijloace audiovizuale.

La fel procedează toți experții din fiecare echipă, astfel încât, la sfârșitul activității să poată fi asimilate toate informațiile despre toate subtemele.

5.Evaluarea

Evaluarea constă în faptul că fiecare echipă își prezintă rezultatele învățării în fața clasei, elevii putând fi evaluați fie oral de profesor dar și de ceilalți colegi, fie în scris, prin chestionare sau fișe de evaluare,doar de cadrul didactic.

Aplicând metoda la clasă, am constatat câteva avantaje ale mozaicului:

Metoda dezvoltă capacitățile de ascultare și exprimare liberă, fiecare elev din clasă având sarcina de a asculta activ, apoi de a transmite verbal colegilor ceea ce au învățat într-o formă accesibilă și atractivă;

Metoda este una foarte eficientă în scopul anihilării comodității deoarece fiecare elev trebuie să participe la activitatea clasei, având un set de sarcini clar stabilit;

Metoda stimulează capacitățile de cooperare, de reflecție, de rezolvare de probleme,dar și creativitatea.

După cum demonstrează Ștefan Boncu: ,,Esențială pentru această modalitate de structurare a travaliului clasei este interdependența dintre membrii grupului, care-i stimulează să coopereze. Sarcina comună nu poate fi îndeplinită decât dacă fiecare elev își aduce contribuția.Metoda cuprinde activități ce vizează întărirea coeziunii grupurilor, ameliorarea comunicării și dezvoltarea capacității de a facilita achiziționarea cunoștințelor de către colegi.”

3.3.5 Metoda cadranelor

Este o modalitate de rezumare și sistematizare a unui conținut informațional, solicitând participarea și implicarea elevilor în înțelegerea lui adecvată.

În cadrul activităților desfășurate în echipe, vor trebui parcurse câteva etape:

Elevii vor fi grupați în patru echipe în funcție de posibilitățile pe care le oferă mobilierul din sala de clasă;

Fiecare echipă primește o fișă de lucru pe care construiește propriul cadran completat, ținându-se cont și de ideile colegilor din echipă;

Profesorul are rolul de a dirija completarea fișei comune și de a monitoriza permanent grupurile de elevi pe care trebuie să-i încurajeze în sensul participării tuturor la completarea cadranului;

La finalul exercițiului, prin aportul elevilor și prin completările profesorului, se vor completa corect, pe tablă, iar elevii în caiete, cele patru cadrane care vor sintetiza modul de asimilare a cunoștințelor noi.

Predarea cunoștințelor noi prin aplicarea metodei cadranelor

Am aplicat această metodă la predarea poeziei Steaua-n iarbă ,de Tudor Arghezi la clasa a V-a, ora a II-a de interpretare a semnificațiilor textului liric.

După ce în prealabil, prin conversație, am verificat cunoștințele predate în prima oră, referitoare la autorul poeziei și a activității sale literare, la aspectul general de viață prezentat de Arghezi, am identificat și explicat cuvintele necunoscute și am rezolvat exercițiile de vocabular, am sugerat elevilor să împartă o coală ministerială în două axe perpendiculare în așa fel încât să apară patru cadrane.

Solicit elevilor să recitească textul în gând, urmând să primească în momentul de după lectură sarcini de lucru complexe care le vor îmbogăți cunoștințele referitoare la sensurile poeziei. Elevii sunt împărțiți în patru grupe corespunzător celor patru cadrane trasate pe fișă.

Grupa I – Explicați titlul poeziei și identificați tema poeziei în funcție de aspectele prezentate.

Grupa a II-a – Prezentați trăsăturile licuriciului așa cum reies din comparațiile și epitetele prezente în poezie.

Grupa a III-a – Identificați imaginile artistice din poezie.

Grupa a IV-a – Care sunt sentimentele poetului față de acest miracol al naturii, care este licuriciul? Argumentați-vă părerea.

Elevii încep să lucreze la rezolvarea sarcinilor de lucru timp de 15 minute, timp în care profesorul monitorizează permanent activitatea grupelor de elevi, pe care îi îndrumă pentru a se asigura că s-au transmis informațiile în mod corect.

După expirarea timpului destinat rezolvării sarcinilor de lucru, profesorul cere unui elev din fiecare grupă să citească planul rezultat din activitatea pe grupe. Ideile transmise de elevii-experți, discutate cu întreaga clasă, completate și corectate de profesor, vor fi trecute pe tablă în cadranele respective care vor sintetiza într-o structură complexă, rezultatele elevilor realizate prin eforturi proprii.

Avantajele metodei

Facilitează o cât mai bună receptare a mesajului scris;

Oferă oportunități elevilor în sensul exprimării unor puncte de vedere personale referitoare la subiectul discutat;

Stimulează atenția și gândirea și înlesnește elevului formarea unui mod propriu de abordare și înțelegere a unei teme;

Formează competențe și deprinderi reale de lucru cu textul literar;

Oferă elevului parcursuri accesibile de punere în valoare a propriilor cunoștințe și convingeri;

Îl determină pe elev să fie conștient de nivelul său real de cunoștințe.

3.3.6 Ciorchinele

Ciorchinele este o metodă antrenantă care oferă posibilitatea fiecărui elev să participe individual, în perechi sau în grup. Solicită gândirea copiilor, deoarece ei trebuie să treacă în revistă toate cunoștințele lor în legătură cu un termen-nucleu, reprezentativ pentru lecție, în jurul căruia se leagă toate cunoștințele lor.

Ciorchinele este o metodă de brainstorming neliniară, care se poate aplica în etapa de evocare sau reflecție, în realizarea sensului și evaluare.

În evocare:

Se poate utiliza un ciorchine înaintea scrierii unei compuneri ( planul );

Se pot verifica toate cunoștințele elevilor, bazându-ne pe experiența lor de viață sau pe alte surse de informații decât cele de la școală în legătură cu tema ce urmează a fi studiată ( evaluare interioară );

Dezbaterea și scrierea unui ciorchine pentru a demonstra înțelegerea titlului unei lecții;

Când facem evaluarea unei unități de învățare, elevii pot trece într-un ciorchine toate informațiile, urmând apoi compararea și dezbaterea lor între grupe.

În realizarea sensului: o dată cu citirea textului, elevii pot trece informațiile într-un ciorchine ( ce descoperă pe rând în text: loc, timp, mesaje, idei, sentimente etc ) despre care ar dori lămuriri sau ar vrea să discute.

În reflecție:

Ideile principale din text;

Sistematizarea și sintetizarea cunoștințelor din lecție care vor deveni un suport mult mai ușor de reținut pentru lecție;

Gruparea mesajelor, concluziilor, părerilor.

Etapele metodei:

Se scrie un cuvânt / temă ( care urmează a fi cercetat ) în mijlocul tablei sau a foii de hârtie;

Se notează toate ideile, sintagmele sau cunoștințele care vă vin în minte în legătură cu tema respectivă în jurul acestuia, trăgându-se linii între acestea și cuvântul inițial;

Pe măsură ce se scriu cuvinte, idei noi, se trag linii între toate ideile care par a fi conectate;

Activitatea se oprește când se epuizează toate ideile sau când s-a terminat timpul acordat.

Etapele pot fi precedate de brainstorming în grupuri mici sau în perechi.Rezultatele grupurilor se comunică profesorului care le notează la tablă într-un ciorchine fără a le comenta sau judeca.

Aplicarea metodei ciorchinelui

Am folosit această metodă la o lecție de predare-învățare a poeziei Cuvânt, de Tudor Arghezi la clasa a VII-a.Am scris în mijlocul tablei cuvântul CARTE; în jurul acestui cuvânt elevii au ieșit pe rând la tablă și au notat o idee, o sintagmă care îi vin în minte când se gândesc la acel cuvânt, trăgând linii între acestea și cuvântul inițial.

Avantajele metodei

Nu se critică ideile propuse ;

Stimulează conexiunile dintre elevi ;

Realizează asociații noi de idei sau relevă noi sensuri ale ideilor ;

Iese în evidență modul propriu de înțelegere al unei anumite teme

3.3.7 Metoda Știu / Vreau să știu / Am învățat

Metoda poate fi utilizată în scopul lecturării textelor expozitive și presupune identificarea, de către elevi, a punctului de plecare (Ce știu despre subiect?), a aspectelor pe care doresc să le cunoască în timpul activității (Ce vreau să știu?) și ceea ce au dobândit în procesul de învățare (Ce am învățat?).

Metoda se poate folosi în orice tip de lecție.Rubricile se pot completa în diferite secvențe didactice, pe măsura acumulării cunoștințelor, până la sfârșitul orei.

Etapele acestei metode sunt:

Elevii, grupați în perechi, elaborează o listă cu tot ceea ce știu despre tema propusă pentru discuție. Cadrul didactic va realiza pe tablă un tabel cu rubricația de mai jos:

Câteva perechi de elevi vor comunica clasei ideile inventariate. Informațiile cu care este toată lumea de acord vor fi consemnate în coloana Știu. Poate fi utilă gruparea informațiilor pe categorii.

În coloana Vreau să știu se notează neclaritățile și întrebările adresate de elevi la tema abordată.

Urmează etapa de realizare a sensului prin lectura unui text sau prin prelegerea profesorului.După lectura textului, se va reveni la întrebările pe care le-au formulat înainte de a citi textul și pe care le-au trecut în coloana Vreau să știu. Se va verifica la care întrebări s-au găsit răspunsuri și se vor trece aceste răspunsuri în coloana Am învățat. În continuare elevii vor verifica ce alte informații au găsit în text și care nu au legătură cu niciuna din întrebările puse la început și le vor trece și pe acestea în coloana Am învățat.

În final se vor trece în revistă cu elevii întrebările care au rămas fără răspuns și se va dicuta posibilitatea găsirii unor surse care să furnizeze răspunsuri la aceste întrebări.Discuția finală va conține mesajul central și are semnificația unui schimb reciproc și organizat de informații și idei, păreri și impresii. Asigură crearea unei atmosfere de deschidere, facilitează intercomunicarea și acceptarea punctelor de vedere diferite, precum și statornicirea unui climat democratic la nivelul clasei.

Aplicarea metodei la clasa a V-a în cadrul studierii poeziei Steaua-n iarbă, de Tudor Arghezi

3.3.8 Metoda Frisco

Metoda a fost propusă de echipa de cercetare din San Francisco, numită The Four boys of Frisco și presupune interpretarea a patru roluri: conservatorul, exuberantul, pesimistul, optimistul.

Metoda Frisco a fost concepută să folosească două procedee:

1.aplicarea listei de control ( check list )

2.brainstorming-ul regizat ( staged brainstorming )

Lista de control este un chestionar alcătuit dintr-o succesiune de întrebări care să permită formularea unor concluzii clare și care lămurește conținutul problemei propuse spre rezolvare.

Această listă de control trebuie să respecte o serie de condiții:

să conțină întrebări simple, fără echivoc, formulate clar, fără a lăsa loc interpretărilor;

întrebările să fie ordonate după o scară psihologică;

să solicite un număr mic de informații;

să ceară informațiile pe care elevii le pot da;

să presupună răspunsuri simple de tipul: da / nu.

Etapele de desfășurare a metodei:

Profesorul împarte clasa în două echipe: prima echipă, numită echipa de investigație ( investigation team ) este alcătuită din zece-cincisprezece elevi, iar a doua echipă, echipa de concluzionare ( interference team ) are în componență cinci-șase membri;

Este aplicată lista de control membrilor echipei de investigație;

După ce elevii formulează răspunsuri scrise, echipa identifică problemele, le comentează critic și propune rezolvări obișnuite, clasice;

Profesorul distribuie membrilor echipei de concluzionare roluri care definesc anumite structuri psihologice:conservatorul, exuberantul, pesimistul, optimistul.

Conservatorul apreciază meritul soluțiilor vechi, le punctează neajunsurile și se pronunță pentru menținerea lor fără a exclude eventualele îmbunătățiri;

Exuberantul emite idei originale, imposibil de aplicat în practică, asigurând prin aceasta o atmosferă imaginativ-creativă;

Pesimistul vede lucrurile în negru, cenzurând ideile celorlalți, amendând chiar și sugestiile de ameliorare;

Optimistul încurajează grupul să vadă totul într-o lumină și o perspectivă realizabilă, găsind soluții realiste sau stimulând participanții să gândească pozitiv.

La sfârșitul discuțiilor, profesorul sistematizează ideile și invită pe elevi să formuleze concluziile necesare.Evaluarea va fi făcută pe baza răspunsurilor la chestionar și a ideilor exprimate de participanți.

Aplicarea metodei în predarea poeziei Lumină lină, de Tudor Arghezi la clasa a VII-a

Etapele lecției:

formarea celor două echipe ( investigație și concluzionare );

împărțirea rolurilor ( conservatorul, exuberantul, pesimistul, optimistul )

împărțirea întrebărilor din lista de control pentru echipa de investigare pe cele trei grupe:

Grupa I 1. Ce exprimă poezia Lumină lină, de Tudor Arghezi?

2. Explică titlul poeziei.

3. Explică semnificația figurii de stil din titlu.

Grupa II 1. Metafora care îl simbolizează pe poet este ,,albina”.

De ce această metaforă?

2. Prezentați situația dramatică în care se află albina citind

. prima strofă a poeziei.

3. Explică motivul care a dus-o pe albină la un sfârșit

dramatic.

Grupa III 1. Cum își exprimă eul liric sentimentele față de albină?

Care sunt acestea? Argumentați-vă alegerea prin citate.

2. Care este mesajul exprimat în această poezie?

3. Interpretați ultimele două versuri ale poeziei.

După ce elevii au răspuns în scris la întrebările formulate, se verifică frontal răspunsurile.Echipa de concluzionare,ajutată de profesor, apreciază răspunsurile și este sesizată o situație-problemă care este propusă pentru analiză.

Urmează etapa dezbaterii colective, în care sunt interpretate rolurile.

Desfășurarea activității pe roluri la situația problemă identificată de elevi.Profesorul formulează următoarea sarcină de lucru: Joacă o atitudine față de albină- întruchipare a aspirației omului pentru atingerea idealului prin creație.

Conservatorul

Eu consider că metafora ,,lumină lină” se referă la albină și îl simbolizează pe poet care dorește să atingă absolutul prin poezie,prin creație.Sunt de părere că această metaforă este adecvată pentru a exprima asemănarea dintre albină și poet și ne sugerează nouă faptul că menirea poetului este de a răspândi arta, la fel cum menirea albinei este de a poleniza și de a ne hrăni.Hărnicia albinei ilustrează munca titanică a artistului pentru a crea o operă de artă,în timp ce delicatețea ei înseamnă frumusețea pe care ne-o oferă arta.

Exuberantul

Dacă albina și-a găsit sfârșitul alergând după un ideal este problema ei, oricum este prea neimportantă și prea mică pentru ca cineva să o ia în considerare.Trebuia să-și da seama că nu va sfârși prea bine, mai ales că nici nu a ascultat de ,,vântul de la stup” care a avertizat-o de pericol. Efortul depus pentru atingerea perfecțiunii a fost peste puterile ei, de aici dramatismul situației. Cu toate acestea, nimeni nu putea să o oprească de la finalul tragic, fiecare trebuie să lupte pentru crezurile lui în viață și să-și asume riscuri, doar așa simți că trăiești.

Pesimistul

Mă gândesc cu tristețe la eșecul albinei de a atinge idealul și regret faptul că văd oameni, în special artiști,care sunt cuprinși de această patimă distrugătoare de atingere a idealului.Nimeni nu a atins idealul și nu înțeleg strădania multora de a reuși lucrul acesta. Ar trebui să trăim o viață liniștită și să ne mulțumim cu ce avem, să nu dorim mai mult decât e necesar.

Optimistul

Trebuie să vă corectez, dragi colegi, nu e chiar așa.Omul trebuie să lupte pentru idealurile sale, iar dacă nu am avea oameni curajoși care să producă valoare în diferite domenii de activitate, ce ar fi lumea în care trăim? Albina trebuia să fie mai atentă și să știe că absolutul nu poate fi atins de nimeni.Dacă ar fi ascultat, albina și-ar fi îndeplinit misiunea, dar nu ar fi realizat lucruri mari și nu ar fi rămas în amintirea generațiilor viitoare.Fără sacrificiu nu se poate realiza o operă de artă care să dăinuie peste veacuri. Oamenii de creație rămân vii prin operele lor care se transmit din generație în generație.

Astfel, fiecare dintre noi trebuie să muncim pentru a ne atinge idealul în viață, dar nu trebuie să uităm că suntem limitați, nu putem să ne substituim Divinității.

Urmează etapa aprecierii activității elevilor de către profesor;

În finalul activității, elevii formulează concluzia asupra problemei, fiind ajutați de profesor.

CONCLUZII

Pledoaria pentru utilizarea metodelor specifice în cadrul activităților de grup are la bază câteva avantaje evidente, care corespund atât obiectivelor cognitive, cât și celor socio-integratoare ale procesului de predare-învățare:

Oferă posibilitatea manifestării unor puncte de vedere diferite;

Asigură un climat interactiv, mărește posibilitatea de comunicare;

Favorizează apariția unor raporturi noi de cunoaștere și de stimă reciprocă;

Obișnuiește participanții să accepte puncte de vedere diferite, crește gradul de susținere a propriului punct de vedere;

Oferă șansa de a reflecta asupra propriilor idei, valori, atitudini și prilejuiește reconsiderarea lor în contextul contactului cu diferențele individuale;

Prezintă atractivitate și declanșează plăcere datorită caracterului ludic al metodelor interactive;

Formează un comportament adecvat necesar integrării în viața socială.