Masurile Educative
MĂSURILE EDUCATIVE
INTRODUCERE
Scopul prezentei lucrări, „Măsurile educative”, elaborată sub coordonarea Conf. univ. dr. Cristian Mitrache, este acela de a analiza modalitățile de tragere la răspundere penală aplicabile infractorilor minori, potrivit cerințelor societății actuale, concordanța acestora cu standardele fixate prin documentele adoptate de diferite organisme internaționale, punerea în executare potrivit legilor speciale și nu în ultimul rând evidențierea necesității unui regim sancționatoriu distinct.
Delincvența în general și delincvența juvenilă în special, sunt fenomene caracteristice oricărei societăți, chiar dacă au o democrație consolidată ori se află într-o perioadă de tranziție. Fenomenul frecvent întâlnit și la nivel național, a determinat cercetători din domenii variate, precum medicină, psihologie, sociologie, pedagogie, criminologie etc. să efectueze studii în vederea predicției și explicării comportamentului delincvent al adolescenților, cu principalul scop al combaterii acestuia.
O altă problemă care se pune și în funcție de care se apreciază luarea unei măsuri este considerarea minorului un delincvent sau o victimă. Astfel, în urma analizării referatului de evaluare se pot constata anumite carențe ale minorului care pot privi mediul familial, social, adică lipsa de afectivitate, mediul școlar și profesional, lipsa de educație sau starea de sănătate, iar săvârșirea infracțiunilor poate fi pusă inclusiv pe seama acestor factori. Din acest motiv, prin serviciul de probațiune sau în cadrul centrelor educative, respectiv de detenție se încearcă reeducarea și reintegrarea în societate prin urmarea cursurilor școlare sau profesionale. Totodată, în programul minorului trebuie să se regăsească diverse activități recreative și culturale în scopul stimulării lui, avându-se în vedere vârsta, comportamentul și aptitudinile sale.
Prin măsurile educative neprivative de libertate se realizează în primul rând funcția preventivă, pentru că așa cum reiese și din denumire, rolul lor este de educare, iar la copiii cu un grad de inteligență scăzut, cu aspirații educaționale slabe s-a observat posibilitatea creșterii șanselor de a comite infracțiuni. În schimb, prin măsurile educative privative de libertate, funcția punitivă se realizează cu precădere, din cauza constrângerii mai profunde pe care o suportă minorul odată cu luarea măsurilor, având în vedere că el este luat din sânul familiei este supus unui program zilnic strict, stabilit de persoane specializate, cu care nu este acomodat.
Regimul sancționatoriu diferit al minorilor față de majori, dar și al minorilor în raport cu alți minori se justifică prin considerente de ordin juridic: se iau măsuri educative privative de libertate numai față de minorii care au săvârșit fapte grave sau care au „recidivat”; considerente de ordin sociologic, deoarece prezintă multiple și importante particularități față de alte categorii de vârstă; considerente de ordin psihologic, în sensul că nu au același discernământ ca majorii și sunt mult mai influențabili.
CAPITOLUL I. RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR ÎN NOUL COD PENAL
Secțiunea I. Evoluția conceptului de minoritate
Legile penale mai vechi, distincte în funcție de fiecare epocă și țară, stabileau ca minorii până la o anumită vârstă, de regulă 7 ani, să nu răspundă penal. Încă din Antichitatea romană s-a instituit un sistem diferit de răspundere pentru minorii delincvenți, față de majorii care comit fapte penale. Legea celor XII Table a făcut distincția dintre impuber și puber, primul având o răspundere diminuată, de exemplu, dacă sancțiunea puberului în cazul săvârșirii infracțiunii de furt era bătaia cu nuiele cu posibilitatea de a fi omorât de victimă, în cazul impuberului, acesta putea fi bătut cu nuiele, iar părinții lui erau obligați la despăgubiri.
„Prin Legiuirea lui Iustinian s-a stabilit că minorii de până la 7 ani nu pot răspunde penal, fiind considerați incapabili. Între 7 și 14 ani minorul răspundea numai dacă a săvârșit fapta „cu pricepere”; la 18 ani era considerat la vârsta tinereții pline (plaena puberas), iar la 25 de ani era asimilat cu adultul”.
În Franța, copiii de până la 7 ani nu răspundeau penal fiind considerați incapabili de răutate, iar vârsta băieților de până la 14 ani și a fetelor de până la 12 ani constituia o cauză atenuantă. Dimpotrivă, în Anglia, minorii care împliniseră vârsta de 7 ani erau pedepsiți mai aspru, fiindcă se considera că răutatea lor este excesivă față de vârsta pe care o aveau, iar în vechiul drept germanic, minorii nu răspundeau până la vârsta de 12 ani, dar după această vârsta se aplica același sistem de răspundere pentru toate persoanele.
„În dreptul românesc, primele legiuiri care fac referire la minori sunt Cartea Românească de Învățătură a lui Vasile Lupu de la 1646 în Moldova, editată la Mânăstirea Trisfetitelor din Iași și Îndreptarea legii a lui Matei Basarab de la 1652 în Muntenia, editată la Târgoviște”. În cadrul acestor legiuiri s-a stabilit că minorii de până la 7 ani nu răspund penal; băieții cu vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani și fetele între 7 și 12 ani beneficiază de pedepse mai ușoare; băieții cu vârsta între 14 și 20 de ani și fetele între 12 și 25 de ani beneficiază de o cauză de atenuare a pedepselor mai puțin în cazul în care au săvârșit fapte deosebit de grave.
Minoritatea reprezenta o cauză de diminuare sau înlocuire a pedepsei, potrivit codului lui Constantin Armenopol, spre deosebire de Manualul lui Andronache Donici, care prevedea pentru săvârșirea infracțiunii de omor pedeapsa capitală, indiferent de vârstă.
Legiuirea lui Caragea, a intrat în vigoare în 1818, în Țara Românească și prevedea un regim sancționatoriu diferit „după vârstă și după minte” astfel: minorii de până la 7 ani nu răspundeau penal; cei între 7 și 14 ani erau pedepsiți fie cu bătaia(în locul acestei sancțiuni, fiii de boieri erau încredințați părinților sau epitropilor), fie cu închisoarea la mânăstire pe o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani; minorii între 14 și 20 de ani care săvârșeau infracțiuni pedepsite cu moartea sau cu „ocna cu soroc” erau trimiși la închisoarea Snagov sau Mărgineni pe o perioadă cuprinsă între 2 și 10 ani, iar dacă săvârșeau infracțiuni pedepsite cu bătaia, cu biciul sau cu toiege, acestora li se aplica o treime din lovituri cu nuiele; tinerilor între 20 și 25 de ani li se dădea posibilitatea, în condițiile legii, de a cere domnitorului venia aetatis (iertarea vârstei).
„Condica Criminalicească a lui Sandu Sturza din 1826, inspirată de Codul penal austriac de la 1803, tradus în românește și tipărit în 1807 la Cernăuți, care s-a aplicat în Moldova până la Unirea Principatelor” a modificat limitele răspunderii penale astfel:
„- anterior vârstei de 8 ani, minorul nu răspundea penal;
– între 8 și 15 ani, dacă se dovedea că au acționat „fără pricepere și fără cugetare” minorul era încredințat părinților pentru supraveghere și îngrijire. Dacă însă acționa “cu pricepere”, „după firea și mărimea crimei sau vinei”, se stabilea atât pedeapsa, cât și locul de executare;
– între 15 și 21 de ani minorul nu răspundea penal”.
În Țara Românească, Codul penal Știrbei, care a intrat în vigoare în 1952, prezentând similarități cu Codul penal francez, stabilea aceleași reguli privind răspunderea penală a minorilor ca și legiuirea din Moldova, cu diferența că minorii între 15 și 20 de ani răspundeau penal, dar beneficiau de o cauză de reducere a pedepselor.
Primul cod penal român, Codul penal din 1864, a intrat în vigoare la 1 mai 1865 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, fiind inspirat din Codul penal francez(1810) și Codul penal prusian(1851), a pus capăt diversității teritoriale conținând reglementări asemănătoare codurilor pe care le-a înlocuit.
În 1874 intră în vigoare Legea privind regimul închisorilor care reglementează executarea pedepselor aplicabile minorului în incinta caselor de educațiune corecțională pentru minori, precum și în anul 1914, sub forma coloniei disciplinare pentru copii vagabonzi și cerșetori. În 1919 începe să funcționeze la Gherla Institutul de educație corectivă pentru minori de ambele sexe, iar în 1921 ia ființă prima școală de îndreptare pentru copiii cu rele porniri. În același an intră în vigoare Legea pentru înfrângerea vagabondajului și cerșetoriei și pentru protecția copiilor, lege care înființează școlile de îndreptare și ocrotire, precum și coloniile de muncă pentru minorii vagabonzi, cerșetori și copiii găsiți.
În 1936 a intrat în vigoare un nou Cod penal, care a adus anumite modificări: vârsta majoratului era stabilită la 19 ani, minorii care nu au împliniseră 14 ani nu răspundeau penal, iar cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 19 ani răspundeau numai dacă se demonstra că au acționat cu discernământ. Față de minorii pentru care se dovedea că au acționat fără discernământ se luau măsuri preventive, educative, tutelare și de protecție, care încetau la împlinirea vârstei de 21 de ani, iar față de cei pentru care se dovedea existența discernământului la momentul săvârșirii faptei se puteau lua măsuri de siguranță, respectiv libertatea supravegheată și educația corectivă sau se puteau aplica alte pedepse precum: mustrarea, închisoarea corecțională sau detențiunea simplă. La scurt timp, Codul Penal de la 1936 a fost modificat, aducându-se o contribuție majoră și în materia minorității, astfel vârsta majoratului a fost stabilită la 18 ani, minorul de până la 12 ani nu răspundea penal, între 12 și 15 ani răspundeau numai dacă se demonstra că au săvârșit fapta cu discernământ, iar între 15 și 18 ani minorii răspundeau, dar beneficiau de o cauză de atenuare a pedepsei.
Un al treilea Cod penal a intrat în vigoare în 1969 și nu mai consideră minoritatea o circumstanță personală, ci o stare tranzitorie. Vârsta majoratului rămâne la 18 ani, in schimb vârsta minimă de la care minorii răspund penal este de 14 ani. De la 14 la 16 ani minorii sunt prezumați relativ a nu avea discernământ, așadar subiect activ al infracțiunii nu poate fi decât minorul care are discernământ în momentul comiterii faptei, iar între 16 și 18 ani minorul răspunde penal.
Secțiunea a II-a. Protecția minorilor în legislația internațională
Legiuitorul român a avut în vedere la redactarea Noului Cod Penal și prevederile documentelor internaționale privind minoritatea în materie penală. Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului a intrat în vigoare la 27 septembrie 1990, a fost ratificată de 191 de state și este considerată un document revoluționar din prisma faptului că stabilește în afară de drepturile copilului și o serie de obligații pe care statele se obligă să le recunoască. Aceasta nu are în vedere drepturile copilului dintr-un punct de vedere al unui grup individual, ci ia în considerare credințele, valorile și tradițiile populației lumii. Prin Convenția cu privire la Drepturile Copilului se consacră drepturi noi, cum ar fi de exemplu dreptul copilului de a-și păstra propria identitate, cetățenia, numele și relațiile de familie, dreptul copilului localnic de a practica propria cultură, dar și drepturi care până atunci erau prevăzute doar de legi independente cum ar fi dreptul copilului de a fi audiat direct sau indirect , în orice procedură judiciară sau administrativă care îl afectează și dreptul ca părerile sale să fie luate în considerare.
Regulile și standardele minime ale Națiunilor Unite privind administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing), deși nu au regimul juridic al unui tratat, ele sunt obligatorii pentru statele parte, prin incorporarea lor în Convenția privind Drepturile Copilului și au în vedere măsurile și sancțiunile ce pot fi impuse de autoritățile competente. „Principiul fundamental al Regulilor este acela că plasamentul minorilor într-o instituție va constitui o dispoziție de ultim resort, iar în cazul în care minorul va fi instituționalizat se va dispune internarea pe o perioadă cât mai scurtă posibil, cauzele privind pe minori urmând să se sși tradițiile populației lumii. Prin Convenția cu privire la Drepturile Copilului se consacră drepturi noi, cum ar fi de exemplu dreptul copilului de a-și păstra propria identitate, cetățenia, numele și relațiile de familie, dreptul copilului localnic de a practica propria cultură, dar și drepturi care până atunci erau prevăzute doar de legi independente cum ar fi dreptul copilului de a fi audiat direct sau indirect , în orice procedură judiciară sau administrativă care îl afectează și dreptul ca părerile sale să fie luate în considerare.
Regulile și standardele minime ale Națiunilor Unite privind administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing), deși nu au regimul juridic al unui tratat, ele sunt obligatorii pentru statele parte, prin incorporarea lor în Convenția privind Drepturile Copilului și au în vedere măsurile și sancțiunile ce pot fi impuse de autoritățile competente. „Principiul fundamental al Regulilor este acela că plasamentul minorilor într-o instituție va constitui o dispoziție de ultim resort, iar în cazul în care minorul va fi instituționalizat se va dispune internarea pe o perioadă cât mai scurtă posibil, cauzele privind pe minori urmând să se soluționeze cu celeritate, fiind avută în vedere caracteristica particulară a unui minor, a cărui capacitate de a relata se deteriorează în timp.”
Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile (Principiile de la Riad) așa cum se observă încă din titlu au în vedere prevenirea și protecția în faza incipientă. Principiile se bazează pe faptul că în cazul copiilor abandonați, expuși abuzului de drepturi, marginalizați, neglijați sau agresați chiar dacă au săvârșit sau nu o faptă penală, trebuie să li se acorde o atenție specială, întrucât ei se află în situația de risc social, adică acel rezultat al circumstanțelor lor de viață și mediu familial sau al unor anomalii psiho-fizice care poate fi înlăturat prin măsuri nepunitive. Principiul pe care se bazează este ca prevenția să se realizeze și prin intermediul familiei și al școlii, scopul fiind de a ajuta copilul să se integreze și să socializeze prin acești factori.
Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokio) enunță anumite principii minimale pentru a se recurge la măsuri neprivative de libertate în scopul responsabilizării delincvenților față de societate, considerându-se că alternativele la pedeapsa închisorii reprezintă un mijloc eficient și în plus, avantajează atât delincventul, cât și societatea. Chiar dacă aceste reguli se referă la delincvenți în general, ele sunt aplicabile și minorului.
Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate au în vedere minorii privați de libertate chiar și în situația în care această măsură a fost luată în scop de protecție. Regulile prevăd condițiile generale în care un copil poate fi privat de libertate cu mențiunea că aceasta este o măsură care se ia în ultimă instanță.
Secțiunea a III-a. Limitele răspunderii penale
Prevenirea și combaterea fenomenului delincvenței juvenile a ridicat probleme speciale, în cadrul legislației penale, distincte de problemele privitoare la combaterea criminalității săvârșite de adulți. Legiuitorul a stabilit pentru minori un regim sancționatoriu diferit, pentru că și cauzalitatea fenomenului infracțional în rândul minorilor are la bază mai mulți factori precum: „lipsa de experiență de viață socială a minorului cu consecința neînțelegerii depline a semnificației sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale, ca și sancțiunile care li s-ar aplica, deficiențe în procesul educativ ce s-a desfășurat în familie, școală, influența negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracțională etc.”.
Legiuitorul român a menținut vârsta răspunderii penale ca fiind vârsta de 14 ani, iar în cadrul aceluiași articol sunt prevăzute și anumite prezumții: înainte de împlinirea vârstei de 14 ani minorul este prezumat absolut ca fiind lipsit de discernământ, între 14 și 16 ani este prezumat relativ ca fiind lipsit de discernământ, iar între 16 și 18 ani minorul este prezumat relativ ca având discernământ.
Până la împlinirea vârstei de 14 ani minorul beneficiază de prezumția absolută de nevinovăție și este considerat incapabil de a cunoaște prevederile legii penale și de a înțelege gravitatea unei fapte prin care se încalcă această lege.
Atunci când minorul care a săvârșit infracțiunea are vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani el este prezumat relativ nevinovat, iar instanța este obligată să dispună efectuarea unei expertize psihologice și psihiatrice, precum și a anchetei sociale, pentru a se stabili pe baza rezultatelor, dacă în momentul comiterii faptei, minorul avea sau nu discernământ. „Prin discernământ se înțelege atât capacitatea mentală (psihică și intelectuală) a persoanei de a înțelege semnificația social a faptelor pe care le săvârșește (urmările acesteia), cât și capacitatea de a-și manifesta voința neconstrânsă de a le săvârși”.
În cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani și care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, acesta răspunde penal, deși legiuitorul consideră că nu are capacitatea deplin formată.
Aceste limite prevăzute și de Codul Penal anterior, din 1968 s-au păstrat, deși în Proiectul Codului penal s-a încercat reducerea limitei de vârstă a răspunderii de la 14 la 13 ani. Motivele care au stat la baza acestei încercări de modificare au fost:
a) numărul crescut de fapte penale săvârșite de minori ce nu au împlinit vârsta de 14 ani, aceștia ajungând să comită fapte foarte grave sau să facă parte din grupuri de criminalitate organizată, tocmai în considerarea imposibilității tragerii lor la răspundere penală (cea mai expusă categorie de vârstă la comiterea de acte de vagabondaj, cerșetorie și furturi este cea între 11 și 14 ani);
b) rezultatele expertizelor efectuate cu privire la existența discernământului la minorii cu vârste între 14 și 16 ani au stabilit în mai mult de 90% din cazuri că acest discernământ există. Din acest motiv se consideră că discernământul există anterior vârstei de 14 ani, aceasta fiind o consecință a progresului tehnologic și a mediului social contemporan ce favorizează o maturizare mai rapidă a adolescenților;
c) necesitatea uniformizării treptate a vârstei răspunderii penale a minorilor, în cadrul dreptului european, având în vedere tendința generală de reducere a acestei limite.
d) „în susținerea acestei modificări se adaugă și statisticile ce au înregistrat în prima jumătate a anului 2007, perioada ianuarie-iunie, 770 de minori infractori, dintre care 80 având vârsta până la 14 ani”.
Secțiunea a IV-a. Consecințele răspunderii penale
Spre deosebire de reglementarea anterioară care dădea posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte penale, de către un minor, să se aplice fie o pedeapsă cu închisoarea sau amenda, fie o măsură educativă, Noul Cod Penal consacră expres și „exclusiv soluția luării unei măsuri educative față de minorul care a săvârșit o infracțiune și care răspunde penal”(se renunță la sistemul sancționator mixt, în favoarea sistemului unic care dă posibilitatea aplicării unei măsuri educative privative sau neprivative de libertate). Prin minor care răspunde penal se înțelege potrivit art.114 din Noul Cod Penal, minorul care „la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani”, dar pentru minorul care nu a împlinit 16 ani, numai dacă se demonstrează că a săvârșit fapta cu discernământ.
Regula consacrată în Noul Cod Penal este ca față de minorul care a săvârșit o infracțiune și care răspunde penal să se ia una dintre măsurile educative neprivative de libertate și numai în mod excepțional să se ia o măsură educativă privativă de libertate.
„Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe durata executării acestora asigurându-se menținerea și întărirea legăturilor minorului cu familia și comunitatea, dezvoltarea liberă a personalității minorului, precum și implicarea acestuia în programe personalizate, derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate și respect pentru drepturile și libertățile celorlalți”(art. 63, Legea 253/2013).
Situațiile de excepție sunt prevăzute în mod expres și se referă fie la cazul în care minorul a săvârșit anterior o infracțiune, „pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată, ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat”, fie la cazul în care „pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață”.
În ceea ce privește prima excepție este reglementată un fel de „recidivă” a minorului, caz în care se justifică necesitatea aplicării unei măsuri educative privative de libertate, având în vedere perseverența infracțională și ineficiența măsurii educative dispuse anterior. Din text reiese că nu prezintă importanță pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea anterioară și nici forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea anterioară sau noua infracțiune. Din punct de vedere temporal, noua infracțiune trebuie să fie comisă fie după executarea măsurii educative dispuse pentru infracțiunea anterioară, fie în timpul executării măsurii educative respective. Din coroborarea celor 2 excepții, rezultă că pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune, in primul caz (cel de la lit.a)), poate fi amenda, amenda alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 7 ani sau pedeapsa închisorii de maximum 7 ani, în caz contrar fiind incident cel de-al doilea caz, de la lit.b). „Nu poate fi aplicată o măsură educativă privativă de libertate dacă pentru fapta anterioară s-a reținut existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate”.
În ceea ce privește cea de-a doua excepție, se are în vedere comiterea unei fapte grave, a cărei pedeapsă prevăzută de lege pentru infracțiunea fapt consumat este închisoarea de 7 ani sau mai mare, ori detențiunea pe viață. Nici în acest caz nu prezintă relevanță forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta și în plus, nu prezintă relevanță aplicarea anterioară a unei măsuri educative privative sau neprivative de libertate. Prin acest articol din Noul Cod penal se regăsesc în legislația românească prevederi din Convenția Organizației Națiunilor Unite potrivit cărora „orice privare de libertate a minorilor trebuie să fie o măsură extremă și cât mai scurtă posibil” și prevederi din Regulile de la Tokyo potrivit cărora „recurgerea la măsuri neprivative de libertate trebuie să se înscrie în cadrul eforturilor de depenalizare si de dezincriminare, și nu trebuie să le aducă atingere sau să le interzică”.
Având în vedere că, pentru regimul sancționator al minorului data de referință este cea de la momentul comiterii infracțiunii, măsurile educative privative sau neprivative de libertate, pot fi dispuse și față de infractorul care până la data pronunțării hotărârii judecătorești a devenit major. Acesta este un motiv în plus, ca procesul să se desfășoare cu celeritate în cauzele cu suspecți sau inculpați minori, mai ales că scopul educațional se poate realiza mai eficient la o vârstă fragedă.
Important de reținut este că „măsurile educative nu constituie antecedente penale, nu atrag ulterior interdicții, incapacități ori decăderi pentru persoanele minore condamnate și nu sunt avute în vedere la stabilirea stării de recidivă” .
Așadar, în Noul Cod penal, minoritatea nu mai este considerată o stare de atenuare a pedepsei, ci este o instituție propriu-zisă, cu un regim sancționatoriu specific, întrucât legiuitorul a avut în vedere particularitățile biologice, psihologice și sociale ale minorilor. De asemenea, în doctrină se consideră că faptele comise de minori prezintă un pericol social diminuat, față de faptele comise de majori și de aceea accentul se pune pe prevenire, atât înainte de săvârșirea infracțiunii, cât și după.
În concluzie, condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru luarea unei măsuri educative neprivative de libertate sunt: minorul să aibă vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani (între 14 și 16 ani va răspunde numai dacă se demonstrează că a acționat cu discernământ) și să fi săvârșit o infracțiune (faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, care este nejustificată și imputabilă persoanei care a comis-o). În schimb, pentru luarea unei măsuri educative privative de libertate trebuie îndeplinite una din următoarele condiții: minorul să fi săvârșit o nouă infracțiune după executarea unei măsuri educative ori în timpul executării măsurii sau „pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață”.
CAPITOLUL AL II-LEA. MĂSURILE EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
Secțiunea I. Stagiul de formare civică
Stagiul de formare civică este o măsură educativă neprivativă de libertate introdusă prin Noul Cod penal, de inspirație franceză, „fiind apropiată de reglementarea prevăzută de art. 15-1 pct.6 din Ordonanța din 2 februarie 1945”.
Stagiul de formare civică este prima măsură educativă neprivativă de libertate care poate fi luată de instanța de judecată și este obligatoriu pentru minor să participe la programul de formare civică, nefiind o măsură facultativă.
Această măsură nu va putea fi aplicată faptelor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod penal, decât dacă este considerată o măsură educativă mai favorabilă. În comparație cu măsurile educative din Vechiul Cod penal, măsura educativă a stagiului de formare civică este o măsură mai aspră decât mustrarea, deci legea veche este mai favorabilă, dar stagiul de formare civică, în comparație cu libertatea supravegheată este o măsură mai ușoară, motiv pentru care legea nouă este legea mai favorabilă.
Formarea civică reprezintă, după cum se prevede și în textul articolului 117, instruirea și educarea unei persoane „pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor”. Cu alte cuvinte, formarea civică are scopul de a sprijini minorul să conștientizeze și să asimileze „normele morale și de conviețuire socială pozitive și dominante în societate”, aceasta fiind „obiectivul socializării primare a copilului și revine, în principal, familiei și școlii”
Motivele care determină minorii să săvârșească fapte penale sunt diverse, iar printre acestea se regăsesc și: dezorganizarea familială, incapacitatea educativă a părinților, grupul de socializare negativă a minorului. Neavând un mediu din care să asimileze valori și norme pozitive, minorii devin inadaptați din punct de vedere social și aderă la nonvalori, adoptând un comportament contrar normelor morale și civice.
Tocmai de aceea, prin luarea acestei măsuri (cea mai ușoară dintre măsurile educative) se încearcă readaptarea socială a minorului prin insuflarea și perpetuarea unor valori morale, prin măsuri specifice organizate de o instituție specializată a statului, serviciul de probațiune, care se află în subordinea Ministerului de Justiție. Potrivit art.69 din Legea nr.252/2013, „serviciul de probațiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate și a executării obligațiilor impuse de instanță în sarcina minorilor față de care s-a dispus: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemnarea la sfârșit de săptămână; d) asistarea zilnică.”
Serviciul de probațiune este instituția care, la cererea instanței, întocmește un referat de evaluare care cuprinde „propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță”, potrivit art. 116 din Noul Cod penal. În scopul obținerii datelor necesare pentru evaluarea inculpatului minor se poate colabora cu: asistenți sociali, consilieri școlari, pedagogi, psihologi, medici sau alți specialiști. Organizațiile sau instituțiile în evidența cărora se află sau s-a aflat minorul pentru educație, îngrijire, protecție socială sau tratament vor pune la dispoziția consilierului de probațiune, la solicitarea acestuia, în termen de 7 zile, informațiile relevante pentru procesul de evaluare.
În plus față de propunerile motivate, „referatul de evaluare conține:
Date privind mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională, conduita generală a minorului;
Analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni;
Referiri la starea de sănătate, la evoluția minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral și intelectual, în măsura în care acestea au influențat sau pot influența comportamentul infracțional;
Orice alte date relevante pentru situația minorului.”
Evaluarea are caracter personal și se realizează prin mai multe mijloace: întrevederi între consilierul de probațiune și inculpatul minor, precum și pe baza informațiilor obținute din alte surse. Dacă minorul nu dorește să colaboreze, consilierul de probațiune va face mențiune despre aceasta, în cuprinsul referatului de evaluare, iar la acesta se va atașa declarația minorului cu privire la refuzul de colaborare. Alta va fi situația în care minorul nu este găsit, caz în care consilierul de probațiune se va afla în imposibilitatea de a întocmi referatul de evaluare, făcând în acest sens o adresă de informare pe care o va înainta organului judiciar. Așadar, referatul de evaluare nu poate fi efectuat în absența a cel puțin unei întrevederi între consilierul de probațiune și minorul inculpat, chiar dacă acesta din urmă refuză să colaboreze.
În cazul în care instanța apreciază că sunt necesare lămuriri suplimentare, fie în privința situației minorului, fie în privința propunerilor formulate va putea proceda la ascultarea consilierului de probațiune care a efectuat referatul de evaluare.
Dacă referatul de evaluare se întocmește față de un inculpat minor, care în același timp execută o măsură educativă, în cuprinsul acestuia se vor regăsi și mențiuni referitoare la modul de respectare a condițiilor de executare a măsurii și a obligațiilor impuse, dacă este cazul.
Acest referat se întocmește de către serviciul de probațiune de fiecare dată când „instanța dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării obligațiilor impuse” cu excepția prevăzută de lege (excepția are în vedere situația în care pe durata executării unei măsuri educative privative de libertate, persoana internată ,care împlinește vârsta de 18 ani și care împiedică procesul de reintegrare a celorlalte persoane internate sau le influențează în mod negativ prin comportamentul său, va putea sa continue executarea măsurii educative într-un penitenciar, dacă instanța va dispune astfel), în acest caz referatul fiind întocmit de către centrul educativ sau de detenție.
Potrivit articolului 34 din Legea 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, în referatul de evaluare se vor specifica informații privitoare la „mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională, conduita generală a minorului, analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni, precum și orice alte date relevante pentru situația minorului”. Sunt considerate date relevante: starea de sănătate a minorului, evoluția sa fizică, intelectuală, afectivă și morală, „în măsura în care acestea au influențat sau pot influența comportamentul infracțional”. În plus, potrivit aceluiași articol, „referatul de evaluare va cuprinde și propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura și durata programelor de reintegrare socială, precum și la alte obligații care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârșire de infracțiuni”.
„Ca urmare, durata măsurii va avea în vedere programele de reintegrare socială propuse prin referatul obligatoriu. De asemenea, la individualizarea conținutului și naturii obligațiilor ce se pot stabili în sarcina minorului, în contextul art.121 Codul penal(norma este supletivă), vor fi avute în vedere aspectele decelate și motivate în referat.”
În executarea acestei măsuri, serviciul de probațiune nu se implică în mod direct în activitățile programate și desfășurate de minor, rolul său fiind acela de a monitoriza modul în care minorul realizează activitățile din programul stabilit, de a coordona programul, de a stabili și de a lua măsuri de organizare și asigurare a participării minorului la programul de formare civică și totodată are îndatorirea de a-l supraveghea pe minor pe toată perioada programului de formare civică. Consilierul de probațiune este cel care, pe baza evaluării inițiale a minorului, decide care este instituția din comunitate pe care o consideră adecvată în care va avea loc cursul și va comunica acestei instituții copia de pe dispozitivul hotărârii, precum și decizia sa.
Din punct de vedere temporal, măsura poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 4 luni, dar legea nu prevede și un termen minim, motiv pentru care instanța, în funcție de persoana minorului, de perspectiva psiho-comportamentală a acestuia de a se îndrepta, poate stabili o durată a programului de formare civică apropiată de maximul prevăzut de lege sau o durată mai scurtă, așadar o durată cuprinsă între o zi și 4 luni. Articolul 66, teza a doua din Legea 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal stabilește că, desfășurarea stagiului va avea loc într-un număr de aproximativ 8 ore lunar.
Din punctul de vedere al formei, în cursul celor maxim 4 luni, stagiul de formare civică este organizat în sesiuni continue sau periodice care includ unul sau mai multe module. Acestea au caracter teoretic sau aplicativ, sunt adaptate în funcție de vârsta sau personalitatea minorului și în măsura în care este posibil se va mai avea în vedere un factor, și anume, natura infracțiunii comise. „Cursurile de formare civică se elaborează în baza unei programe-cadru aprobate prin ordin comun al ministrului justiției și al ministrului educației naționale, în conformitate cu standardele minime de lucru în probațiune pentru instituțiile din comunitate.”
Așadar, în ceea ce privește conținutul, în perioada stabilită de instanță, minorului îi sunt insuflate anumite valori, este pregătit, format și inițiat pentru un comportament corespunzător, demn societății în care trăiește. Această măsură se poate concretiza în programe educaționale ce presupun diferite activități, cum ar fi: prelegeri, conversații cu tineri performanți, dar și cu foști infractori, care s-au reabilitat, dezbateri interactive, concursuri etc. Activitățile diferă în funcție de instituția organizatoare, de capacitatea și calitatea acesteia, care poate fi o școală, un serviciu social din cadrul primăriei, un institut specializat, o organizație nonguvernamentală etc. Un reprezentant al instituției desemnate sau al serviciului de probațiune, în funcție de entitatea în care se desfășoară stadiul de formare civică, va putea adapta programul concret al stagiului, pentru a fi în concordanță cu particularitățile minorului, dar cu respectarea programei-cadru și cu aprobarea consilierului de probațiune.
Supravegherea desfășurării efective a acestor activități și aprobarea programelor educaționale este o sarcină a serviciului de probațiune și chiar dacă în lege nu se prevede în mod expres, unii autori consideră că „evaluarea minorului pe parcursul și la finalul programului educațional […] este necesară serviciului de probațiune pentru un alt referat de evaluare, în cazul în care minorul nu se va reeduca și va continua să comită infracțiuni”.
Din punctul de vedere al competenței, va fi competent să organizeze, să asigure participarea și să supravegheze activitatea minorului pe durata stagiului de formare civică, serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială locuiește minorul.
Luând în considerare faptul că participarea minorului la activitățile din cadrul programului educațional stabilit este obligatorie, Noul Cod penal stabilește că pe durata cursului de formare civică nu trebuie să se aducă atingere programului școlar sau profesional al minorului. Legiuitorul consideră că prin cumularea acestor activități se ajunge la un rezultat mai eficient și că astfel, integrarea sa în societate se realizează în mod facil.
În situația în care față de minor s-a luat această măsură educativă neprivativă de libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești se va fixa un termen la care minorul va fi adus și va fi chemat și reprezentantul serviciului de probațiune în scopul punerii în executare a măsurii. Includerea minorului într-un curs de formare civică se va efectua în cel mult 60 de zile de la punerea în executare a hotărârii conform art. 511 din Legea nr. 135/2010.
Secțiunea a II-a. Supravegherea
Supravegherea este ce-a de-a doua măsură educativă în ceea ce privește severitatea, dar prima măsură restrictivă de libertate. Măsura educativă a supravegherii nu a fost reglementată prin legea penală anterioară, deși aparent este asemănătoare cu măsura educativă a libertății supravegheate. Cele două măsuri se diferențiază în privința: termenului de aplicare, deoarece libertatea supravegheată presupunea lăsarea în libertate a minorului timp de un an, în timp ce măsura supravegherii poate fi dispusă pe o durată cuprinsă între două și șase luni; scopului urmărit al fiecărei măsuri, întrucât în cazul libertății supravegheate acesta era al îndreptării minorului, iar în cazul supravegherii, scopul este asigurarea participării la cursurile școlare sau de formare profesională; sarcinilor care revin supraveghetorului, deoarece la libertatea supravegheată, „persoana sau instituția căreia instanță i-a încredințat supravegherea minorului are două îndatoriri: prima, aceea de a veghea îndeaproape asupra minorului, și a doua, aceea de a înștiința instanța, de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra sa sau are purtări rele ori a comis din nou o faptă prevăzută de legea penală”.
Această măsură educativă este de inspirație spaniolă, fiind regăsită în art.7 lit. h) din Legea spaniolă nr.5/2000 ca una dintre măsurile ce pot fi impuse de către judecător, în funcție de limitarea drepturilor minorilor. Supravegherea în dreptul spaniol implică monitorizarea activității minorului căruia i s-a aplicat această măsură și asistarea lui la școală, la centrul de formare sau la locul de muncă, în scopul de a-l ajuta să depășească factorii care au determinat săvârșirea infracțiunii. În unele cazuri măsura presupune ca minorul să urmeze anumite linii directoare socio-educaționale stabilite de entitatea publică sau profesională însărcinată cu monitorizarea, în conformitate cu programul aprobat de către judecătorul pentru minori. Persoana față de care s-a luat această măsură este obligată să se prezinte la interviurile profesionale stabilite în program și să se supună normelor de conduită dispuse de instanță, dacă este cazul.
În ceea ce privește stabilirea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă, „în comparație cu măsura libertății supravegheate prevăzută de art.103 CP 1969, supravegherea din noul cod este mai blândă, deoarece are o durată mai mică și nu prevede posibilitatea prestării unei activități neremunerate”
După judecarea definitivă, pentru determinarea legii penale mai favorabile Codul penal, în art.6, alin.4 stabilește că „măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute”. Cu toate acestea, prin Legea pentru punerea în aplicare a Codului penal se prevede că măsura educativă a libertății supravegheate pronunțată în baza Codului penal anterior se va executa potrivit dispozițiilor acestuia.
Măsura educativă a supravegherii presupune controlarea minorului, dar și îndrumarea lui în cadrul programului său zilnic, obișnuit, sub coordonarea serviciului de probațiune, având un dublu scop: primul, acela de a se asigura participarea la cursurile școlare sau de formare profesională, iar ce-al de-al doilea, prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea avea un impact negativ asupra procesului de îndreptare al minorului.
Durata pentru care poate fi dispusă această măsură este cuprinsă între două și șase luni, ceea ce presupune că instanța, pe baza probatoriului existent la dosar și a referatului de evaluare întocmit de serviciul de probațiune, va aplica măsura pentru o perioadă de minim două luni și maxim șase luni. „Potrivit art.123 alin.1 Noul Cod penal, măsura supravegherii nu va putea depăși maximul prevăzut de lege (6 luni), însă ea poate fi înlocuită cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă”.
Supravegherea, controlarea și îndrumarea minorului se încredințează părinților minorului, adoptatorilor sau tutorelui. În cazul în care supravegherea nu poate fi realizată în mod satisfăcător de aceștia, instanța va încredința supravegherea minorului către o altă persoană de încredere, preferabil o rudă apropiată a minorului, la solicitarea acesteia, dacă are legături cu caracter de permanență și de afecțiune. Dacă în cursul executării măsurii, persoana desemnată de instanță nu mai poate exercita, permanent sau chiar temporar, supravegherea, atunci aceasta va putea fi înlocuită.
Instanța trebuie să înștiințeze persoana căreia i-a încredințat supravegherea că are obligația de a veghea îndeaproape asupra minorului, scopul fiind acela al îndreptării, și de a înștiința instanța dacă minorul se sustrage de la supraveghere, se face vinovat de rele purtări ori a comis o altă faptă prevăzută de legea penală.
Măsura educativă a supravegherii presupune în mod special obligația supraveghetorului (părinte, adoptator, tutore sau altă persoană apropiată, de încredere) de a-l controla pe minorul față de care s-a dispus aceasta, pe tot parcursul programului său zilnic, cu privire la activitatea școlară dar și extrașcolară. Prin supraveghere și control se urmăresc 3 obiective:
„a) participarea minorului la cursurile școlare sau de pregătire profesională;
b) prevenirea desfășurării unor activități ilicite;
c) prevenirea intrării în legătură cu persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.”
În ceea ce privește participarea minorului la cursurile școlare sau la cele de pregătire profesională, persoana desemnată trebuie să exercite supravegherea atât în mod direct, cât și în mod indirect, de exemplu prin păstrarea unei legături permanente cu cadrele didactice, prin care să se asigure că minorul participă efectiv la cursurile respective. Important de reținut este că prin acest obiectiv nu se urmărește obținerea unor performanțe școlare sau profesionale, dar controlul permanent al activității îl poate sprijini în acest sens. În schimb, orice absență a minorului va trebui să fie motivată, mai ales în fața serviciului de probațiune, care are obligația legală de a superviza executarea măsurii educative.
În ceea ce privește celelalte două obiective, prevenirea desfășurării unor activități ilicite și a intrării în legătură cu persoane care pot influența în mod negativ procesul de îndreptare, supraveghetorul nu poate executa această îndatorire în mod direct și total, întrucât se află în imposibilitatea de a analiza în mod obiectiv fiecare situație de viață cu care se confruntă minorul, neputând fi prezent în mod continuu în apropierea sa.
Minorul va avea la rândul său obligațiile corelative celor care revin supraveghetorului: să participe la cursurile școlare sau de formare profesională, să nu desfășoare activități ilicite și să nu intre în contact cu persoane care l-ar putea influența în mod negativ cu privire la îndreptarea sa. Instanța poate dispune în conținutul măsurii educative a supravegherii participarea la un curs școlar sau de formare profesională, chiar dacă minorul nu este înscris într-o astfel de formă de învățământ.
Consilierul de probațiune va exercita în mod permanent controlul asupra modului în care se execută supravegherea și a modului de îndeplinire a atribuțiilor persoanei desemnate, astfel serviciul de probațiune va avea sarcina supervizării, care presupune contactul periodic cu minorul, cu supraveghetorul său, dar și cu cadrele didactice implicate în procesul de învățământ al minorului sancționat penal.
Controlarea minorului este o activitate a serviciului de probațiune „prin care în mod permanent, periodic sau inopinat și pe tot parcursul perioadei de supraveghere dispusă de instanța de judecată, minorul este verificat, supravegheat, ținut sub control, spre a se cunoaște modul cum își desfășoară programul zilnic, dar și în scopul de a preveni desfășurarea unor activități dăunătoare, de încălcare a regulilor programului prestabilit”. Îndrumarea minorului este activitatea serviciului de probațiune care presupune: orientarea, călăuzirea, dirijarea, îndemnarea, sfătuirea minorului și învățarea acestuia să respecte programul stabilit pentru fiecare zi, să aibă o conduită bună în familie, dar și în afara acesteia și să participe la concursurile școlare sau de formare profesională. Așadar, supravegherea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic ar putea fi rezumată ca fiind verificarea modului în care minorul își respectă obligațiile decurgând din statutul său școlar, profesional sau familial.
„Această măsură nu presupune o implicare directă a serviciului de probațiune în realizarea activităților din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul în care minorul își respectă programul obișnuit (frecventarea cursurilor, activități sportive, recreative etc.)”.
Executarea măsurii va avea loc în cel mult 30 de zile de la data prezentării în fața judecătorului delegat cu executarea, a minorului și a persoanei desemnate sa-l supravegheze.
Secțiunea a III-a. Consemnarea la sfârșit de săptămână
Potrivit expunerii de motive, această măsură este de inspirație spaniolă, la fel ca supravegherea, întrucât este apropiată de măsura reglementată în art.7 lit.g din Legea spaniolă nr.5/2000, măsură ce poate fi impusă minorilor, de către judecător, în funcție de limitarea drepturilor minorilor. Aceasta presupune că „persoanele care fac obiectul acestei măsuri rămân la domiciliu sau într-un centru, pentru o perioadă de maxim 36 de ore, între după-amiaza sau seara zilei de vineri și duminică noaptea, cu excepția, dacă este cazul, a perioadei de timp necesară a fi dedicată sarcinilor socio-educative desemnate de către instanță, care urmează să fie efectuate în afara locului de reședință”.
Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână nu se regăsește printre măsurile educative reglementate de Codul penal de la 1969, motiv pentru care această măsură nu se va putea aplica faptelor săvârșite sub imperiul legii penale anterioare, decât în situația în care reprezintă o măsură mai favorabilă.
Spre deosebire de măsura educativă a libertății supravegheate, reglementată de Codul penal anterior, această măsură este considerată mai aspră, întrucât limitează mai mult libertatea minorului, în sensul că îl obligă pe acesta să nu părăsească domiciliul în zilele de sâmbătă și duminică (această restrângere drastică a libertății neregăsindu-se în cadrul măsurii libertății supravegheate). „Chiar dacă durata acesteia din urmă (un an) este mai mare decât durata consemnării la sfârșit de săptămână (între 4 și 12 săptămâni), în determinarea legii penale mai favorabile conținutul măsurii ar trebui să primeze asupra duratei acesteia”. Însuși legiuitorul stabilește acest criteriu de preferință al efectelor în raport cu durata măsurii prin Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal.
Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână va deveni aplicabilă și ca efect al dispozițiilor tranzitorii, când va înlocui pedeapsa amenzii executabilă, care a fost aplicată pentru infracțiuni comise în timpul minorității, potrivit Codului penal anterior, dacă aceasta din urmă nu a fost executată în tot sau în parte.
Prin aplicarea măsurii consemnării la sfârșit de săptămână, minorul va fi obligat să nu părăsească locuința în week-end, mai exact doar în zilele de sâmbătă și duminică, cu excepția cazului în care în aceste zile trebuie să participe la diverse programe sau să desfășoare anumite activități impuse de instanță.
Obiectivul acestei măsuri este evitarea unui contact între minor și persoane care l-ar putea influența în mod negativ sau evitarea prezenței sale în locuri predispuse pentru manifestarea unui comportament infracțional.
Această măsură impusă minorului urmărește ca el să nu părăsească locul unde își desfășoară în mod normal și firesc viața, astfel încât, chiar dacă minorul are domiciliul în alt spațiu din localitatea respectivă sau în altă localitate, la aplicarea măsurii se va avea în vedere locul în care acesta își desfășoară activitatea și locuiește în mod efectiv, pentru că textul legii face referire la termenul de „locuință” și nu prevede în mod expres domiciliul.
În ceea ce privește durata de timp în care minorul este obligat să nu părăsească locuința în zilele de sâmbătă și duminică, aceasta este cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, dar legea prevede și o situație excepțională, în cazul în care, „în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de școală, de locul de muncă sau de instanță”. La stabilirea duratei vor fi avute în vedere mai multe criterii printre care natura infracțiunii săvârșite și alte împrejurări legate de posibilitatea minorului de a avea contact cu diverse persoane care prezintă pericolul de a-i afecta în mod negativ programul școlar sau de formare profesională și chiar programul de reintegrare în societate.
Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână se va executa pe durata unor sfârșituri de săptămână consecutive, mai puțin în situația în care consilierul de probațiune propune un alt mod, iar judecătorul delegat cu executarea dispune astfel. Măsura se va executa, de regulă, sub supravegherea persoanei cu care locuiește minorul sau a unei alte persoane majore desemnată de instanță.
În plus, obligația de a nu părăsi locuința are caracter cumulativ pentru cele două zile, iar nu alternativ, aceasta presupunând că interdicția minorului de a părăsi locuința începe la ora 0:00 a zilei de sâmbătă și se finalizează la ora 24:00 a zilei de duminică. Regula este aplicabilă și în cazul persoanelor care fac parte din culte religioase legale, care au alte zile de repaus decât sâmbăta și duminica, așadar nu prezintă relevanță faptul că, în mod normal, pentru aceste persoane zilele de sâmbătă și duminică reprezintă zile lucrătoare.
În privința persoanei desemnate cu supravegherea, de regulă, persoana majoră cu care locuiește minorul sau o altă persoană majoră desemnată de instanță, părinte, rudă, tutore, adoptator etc., aceasta are un rol esențial, iar dacă nu-și mai poate îndeplini sarcinile permanent sau temporar, va putea fi înlocuită cu o altă persoană care să continue activitatea de supraveghere, aceasta fiind desemnată de către judecătorul delegat, după consultarea consilierului de probațiune.
Controlul se exercită atât asupra modului de executare a măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână, cât și asupra îndeplinirii atribuțiilor persoanei care îl supraveghează pe minor, de către consilierul de probațiune sau de o altă persoană desemnată de acesta, care face parte dintr-o instituție din comunitate. „În vederea exercitării controlului, minorul care locuiește singur sau, după caz, persoana majoră cu care locuiește minorul are obligația de a permite persoanei desemnate cu controlul executării și supravegherii executării măsurii efectuarea vizitelor programate sau inopinate la locuința minorului, în zilele în care minorul trebuie să se afle în acel spațiu potrivit hotărârii instanței”. Sancțiunile ce pot interveni în cazul nerespectării acestei obligații sunt prevăzute de art.123 Codul penal și constă în prelungirea sau înlocuirea măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână.
Instanța de judecată sau consilierul de probațiune pot stabili în conținutul măsurii educative ca minorul să participe la un curs școlar, de formare profesională sau la un program de reintegrare. După primirea copiei de pe hotărârea judecătorească, pe baza evaluării inițiale, consilierul de probațiune va stabili ce curs trebuie urmat, dar și instituția din comunitate în care va avea loc, comunicând acesteia din urmă o copie a dispozitivului hotărârii și decizia sa. Serviciul de probațiune va supraveghea și controla respectarea obligației de a urma cursul de pregătire școlară sau de calificare profesională cu privire la persoana supravegheată, dar și cu privire la instituția stabilită.
„În cazul în care s-a luat față de minor măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, instanța, după rămânerea definitivă a hotărârii, fixează un termen pentru aducerea minorului și chemarea reprezentantului serviciului de probațiune în vederea punerii în executare a măsurii luate”, iar de la prezentarea minorului și a persoanei desemnate cu supravegherea în fața judecătorului delegat punerea în executare trebuie să aibă loc în cel mult 15 zile.
Secțiunea a IV-a. Asistarea zilnică
Măsura educativă a asistării zilnice nu a existat în reglementarea anterioară și este inspirată tot din dreptul spaniol, o măsură asemănătoare fiind regăsită în art.7 din Legea spaniolă nr.5/2000….
Asistarea zilnică este ultima măsură educativă neprivativă de libertate, fiind cea mai severă dintre acestea și presupune “obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune. Aceasta poate fi stabilită pe o durată cuprinsă între 3 luni și 6 luni.
În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, comparativ cu măsura educativă a libertății supravegheate, asistarea zilnică este mai aspră, pentru că impune minorului nu numai orarul, dar și condițiile de exercitare a activităților, care se desfășoară sub supravegherea serviciului de probațiune, în timp ce la măsura libertății supravegheate nu era stabilit un program strict. Chiar dacă în privința duratei pentru care pot fi dispuse, libertatea supravegheată pentru maxim un an, iar asistarea zilnică pentru o perioadă de minim 3 luni și maxim 6 luni, prima pare o măsură mai aspră, pentru argumentele expuse în cadrul Secțiunii a III-a, referitoare la consemnarea la sfârșit de săptămână, se va da prioritate criteriului conținutului măsurii educative, iar nu aceluia al duratei.
Măsura asistării zilnice prezintă unele asemănări față de măsura supravegherii, cum ar fi faptul că minorul este supravegheat în cadrul programului zilnic, supravegherea se realizează sub coordonarea serviciului de probațiune, iar durata maximă pentru care poate fi dispusă este în ambele cazuri de 6 luni.
Deosebirea esențială dintre cele două rezidă în faptul că, în timp ce la supraveghere minorul este controlat și îndrumat în cadrul programului său zilnic, stabilit de el, de părinți, tutore, rude sau alte persoane determinate, la asistarea zilnică minorul este obligat să respecte un program stabilit cu participarea serviciului de probațiune. „Prin intervenția directă a serviciului de probațiune în organizarea programului zilnic al minorului, asistarea zilnică este cea mai severă dintre măsurile educative neprivative de libertate, prevăzute de noul Cod penal. Astfel, minorul nu are posibilitatea de a-și desfășura activitățile obișnuite, cotidiene, ci este ținut să respecte un program prestabilit, care se bazează pe participarea la anumite acțiuni, respectarea anumitor obligații și impunerea unor interdicții”.Cu toate acestea, programul alcătuit nu trebuie să aducă atingere cursurilor, pregătirii școlare sau unei alte activități licite desfășurate de minor și care este de interes pentru acesta.
Așadar, la asistarea zilnică, în cadrul programului se stabilesc orarul și condițiile de exercitare a activităților, precum și interdicțiile care ii sunt impuse minorului cu participarea serviciul de probațiune, dar acesta din urmă va avea în continuare sarcina de a supraveghea modul de executare al programului stabilit.
În plus, interdicțiile pe care le impune serviciul de probațiune în executarea programului zilnic trebuie să aibă un alt conținut față de obligațiile prevăzute de art.121, alin.1 Noul Cod penal, care reprezintă o prerogativă a instanței de judecată. „Atât respectarea programului stabilit de serviciul de probațiune, precum și anumite interdicții prevăzute în sarcina minorului se dispun în mod obligatoriu de instanța de judecată și nu în mod facultativ”.
Important de reținut în privința executării măsurii este că programul zilnic (care cuprinde orarul, sarcinile și activitățile pe care trebuie să le îndeplinească) pe care minorul este obligat să îl respecte se stabilește de comun acord de către părinți, adoptator, tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul și consilierul de probațiune. În caz de neînțelegere, judecătorul delegat cu executarea va stabili programul în cadrul unei proceduri contradictorii, iar după ascultarea celor interesați va pronunța o încheiere motivată, nesupusă niciunei căi de atac.
Minorul trebuie să respecte întocmai programul stabilit și nu se poate abate de la respectarea lui, mai ales că la elaborarea și structurarea lui „se va ține cont de situația socială a minorului și, după caz, profesională și de obligațiile și interdicțiile impuse acestuia pe perioada executării măsurii. Programul are în vedere dezvoltarea armonioasă a personalității minorului, prin implicarea acestuia în activități ce presupun relaționare socială, organizarea modului de petrecere a timpului liber și valorificarea aptitudinilor sale”.
Deși nu se prevede în mod explicit soluția aplicabilă în cazul în care programul este excesiv față de puterile minorului, depășind posibilitatea efectivă de realizare a sa, rezultă implicit din atribuția serviciului de probațiune de a iniția programe speciale pentru protecția minorilor delincvenți. În plus, minorul, prin intermediul reprezentantului său legal, se poate adresa șefului serviciului de probațiune, care poate aplica o sancțiune disciplinară în cazul în care constată un exces sau o abatere disciplinară a consilierului de probațiune care a întocmit programul.
Prin asemănare cu măsura supravegherii și cea a consemnării la sfârșit de săptămână, instanța sau consilierul de probațiune prin conținutul măsurii, respectiv programul zilnic pot stabili în sarcina minorului obligația de a participa la un curs școlar ori de formare profesională sau participarea la un program de reintegrare. În situația în care minorul nu este înscris într-o astfel de formă de învățământ, va fi înscris în anul școlar următor.
Atunci când față de minor s-a luat măsura educativă a asistării zilnice printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, instanța va fixa un termen pentru aducerea minorului și chemarea reprezentantului serviciului de probațiune, iar în cel mult 30 de zile de la acest moment, consilierul de probațiune trebuie să întocmească programul zilnic. Asistarea zilnică va începe cel mai târziu la 5 zile de la stabilirea programului. În situația în care asistarea zilnică devine aplicabilă ca urmare a înlocuirii unei măsuri educative privative de libertate, consilierul de probațiune trebuie să stabilească programul zilnic al minorului într-un termen mai scurt și anume, 15 zile de la punerea în libertate a minorului.
Secțiunea V. Executarea măsurilor neprivative de libertate
§ 1. Obligațiile minorului
„Fiecare din cele patru măsuri educative neprivative de libertate va putea fi considerată, indubitabil, măsură comunitară, întrucât satisface toate cele trei cerințe ale definiției europene în materie, respectiv: măsura se execută în comunitate, are asociat un control judiciar obligatoriu format din una sau mai multe obligații de supraveghere impuse de către instanță și se află sub autoritatea de implementare exclusivă a Serviciului de probațiune”.
Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța de judecată poate stabili în sarcina minorului una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute limitativ în art.121 alin.1 din Noul Cod penal. În Codul penal anterior erau prevăzute numai interdicția de a frecventa anumite locuri, de a intra în legătură cu anumite persoane și obligația de a presta o activitate neremunerată pe o durată determinată, primele două fiind păstrate și în prezent.
În ceea ce privește natura normei, aceasta este supletivă, se lasă la aprecierea judecătorului dacă va impune sau nu vreuna sau mai multe dintre obligații, reprezintă o prerogativă a sa, dar nu e obligat să le aplice. Pe baza referatului de evaluare, în funcție de măsurile pe care le consideră utile pentru reformarea atitudinii minorului, judecătorul va lua o decizie cu privire la acestea.
Obligațiile respective permit realizarea unui control general asupra activității minorului având în vedere faptul că îi sunt supravegheate pregătirea școlară sau profesională, deplasările și îngrijirea medicală. Rolul lor este de a adapta regimul de supraveghere în funcție de fiecare minor și de caracteristicile cauzei, luându-se astfel o măsură cât mai eficientă, prin care se protejează în unele cazuri victima, iar în alte cazuri, chiar minorul. Prin obligațiile pe care instanța le poate stabili în sarcina minorului, în conținutul măsurii educative neprivative de libertate se ajunge la un regim de executare asemănător cu cel al majorului infractor, față de care s-a aplicat o sancțiune și care beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivativă de libertate.
Obligațiile prevăzute de Noul Cod penal sunt o parte obligații de a face, iar o parte obligații de a nu face. Prima dintre acestea, să urmeze un curs de pregătire școlară sau de formare profesională, este o obligație de a face ce va fi impusă minorului infractor în situația în care nu a absolvit cursurile gimnaziale, în scopul de a le finaliza, iar dacă le-a absolvit, i se poate cere să urmeze cursurile unei școli profesionale. Impunerea acestei obligații, deși reprezintă o prerogativă exclusivă a instanței, aceasta nu poate fi dispusă decât după consultarea serviciului de probațiune și a susținătorului legal, pentru că acesta îl cunoaște cel mai bine pe minor, aptitudinile, interesele și disponibilitățile sale. O obligație asemănătoare poate fi impusă majorului (să urmeze un curs de pregătire școlară sau de calificare profesională), în cazul amânării aplicării pedepsei, dar și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Următoarea obligație ce poate fi impusă minorului este să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță. Cu toate acestea, pentru motive obiective(de exemplu urmarea unui tratament sau a unei intervenții medicale), la solicitarea minorului, consilierul de probațiune îi poate permite să depășească limita teritorială stabilită de instanță, dar în cazul în care se pune problema părăsirii teritoriului țării, permisiunea va avea o durată de cel mult 30 de zile într-un an. Limita teritorială la care se referă textul trebuie să se întindă pe o zonă ce cuprinde domiciliul minorului, instituția de învățământ unde își desfășoară cursurile, dar și traseele de deplasare. Această obligație se impune în scopul împiedicării minorului de a ajunge la locațiile în care se află anturajul său.
Prin obligația de a nu face, de a nu se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale sau la alte adunări publice, stabilite de instanță, se interzice minorului să frecventeze anumite locuri cum ar fi cluburi, baruri, restaurante, stadioane, săli de teatru, cinematografe etc., în care anterior își desfășura activitatea infracțională. Obligația poate fi stabilită și în sarcina majorului, în cadrul amânării aplicării pedepsei.
Obligația de a nu se a apropia și de a nu comunica cu victima sau cu membrii familiei acesteia are caracter de protecție a persoanelor prejudiciate prin săvârșirea infracțiunii, minorul fiind împiedicat să amenințe sau să contacteze victima în scop de șicană. Această obligație se referă și la interdicția de a lua legătura cu ceilalți participanți la săvârșirea infracțiunii sau cu alte persoane stabilite de instanță, în scopul de a nu recidiva.
În cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, minorului i se aplică obligația tipică de a se prezenta la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta, de regulă săptămânal, în scopul de a se observa evoluția persoanei sancționate.
Minorul poate fi obligat să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, caz în care instanța de judecată trebuie să stabilească instituția în care persoana supravegheată urmează să se supună acestor măsuri ce au scop curativ. „Dacă instituția nu este menționată în hotărâre, consilierul de probațiune stabilește prin decizie, instituția în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală și comunică acesteia copia de pe dispozitivul hotărârii, precum și decizia sa”, urmând ca suportarea costurilor controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale să se facă din bugetul de stat.
În cazul obligațiilor de a avea o anumită conduită, executarea începe în momentul în care conținutul concret al acesteia, stabilit de consilierul de probațiune, este adus la cunoștința minorului, spre deosebire de obligațiile de a se abține de la o anumită conduită a căror executare începe la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost stabilite. În schimb, obligațiile se aseamănă prin aceea că „încetează de drept la data executării sau considerării ca executată a măsurii educative pe care o însoțesc” sau atunci când instanța apreciază că nu mai este necesară menținerea lor, față de progresele pe care le-a înregistrat minorul.
§ 2. Modificarea obligațiilor
În scopul de a se asigura persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare, instanța poate modifica obligațiile impuse, cele prevăzute de art.121 din Noul Cod penal, atunci când există motive justificative, prin individualizarea obligațiilor impuse minorului. Modificarea poate să constea în impunerea unor noi obligații, încetarea unora din obligațiile impuse sau sporirea ori diminuarea condițiilor de executare a celor existente.
Sesizarea instanței se poate face fie de consilierul de probațiune, fie de judecătorul delegat cu executarea, la cererea minorului, a părinților, a tutorelui sau a altei persoane în grija căreia se află minorul ori a persoanei vătămate. Referatul de evaluare întocmit de consilierul de probațiune prezintă un rol important și in acest caz, întrucât sesizarea nu va putea fi făcută în absența lui.
§ 3. Nerespectarea obligațiilor impuse
Atunci când minorul nu respectă, cu rea credință, obligațiile impuse de instanță sau condițiile de executare a măsurilor educative, instanța are 3 posibilități.
În primul rând poate prelungi măsura educativă, dar fără a depăși maximul prevăzut de lege (4 luni pentru stagiul de formare civică, 12 săptămâni pentru consemnarea la sfârșit de săptămână și 6 luni pentru supraveghere și asistarea zilnică).
În al doilea rând, poate înlocui măsura luată cu o altă măsură neprivativă de libertate, dar mai severă, acest lucru fiind posibil pentru că măsurile educative sunt prevăzute în ordine crescătoare, în funcție de severitatea lor (de exemplu, măsura stagiului de formare civică poate fi înlocuită cu oricare din cele 3 măsuri sau un alt exemplu: măsura consemnării la sfârșit de săptămână poate fi înlocuită cu asistarea zilnică).
A treia posibilitate este reglementată pentru situația în care, inițial, s-a luat măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă de 6 luni (cea mai severă măsură e dispusă pentru perioada maximă), caz în care instanța o va putea înlocui cu internarea într-un centru educativ.
Dacă prelungirea măsurii sau înlocuirea ei cu o măsură mai severă nu se dovedesc a fi eficiente, în sensul că ele nu se respectă nici de această dată, instanța de judecată va înlocui măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ.
Important este ca nerespectarea să se facă cu rea-credință, iar „noțiunea „relei-credințe” este dată de jurisprudența anterioară în considerarea executării obligațiilor stabilite în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Reaua-credință trebuie dovedită. Astfel, s-a considerat că în cazul în care nu s-a probat reaua-credință a condamnatului în nerespectarea măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse, plecarea acestuia în străinătate fiind determinată nu de intenția de a se sustrage obligațiilor ce-i reveneau, ci de dorința de a obține un câștig licit și necesar, nu se impune prelungirea termenului de încercare (C.A. București, Secția I penală, decizia nr. 204/2003)”.
Noțiunea de „purtări rele” din vechea reglementare a fost preluată sub forma noțiunii de „rea-credință”, astfel încât prezintă interes și în prezent definiția formulată în contextul măsurii educative a libertății supravegheate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2355/C din 11 septembrie 2008 pentru aprobarea procedurii privind supravegherea executării obligației persoanei condamnate sau minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, impusă de către instanța de judecată.
Sunt considerate rele purtări consumarea băuturilor alcoolice sau a drogurilor, indiciile că persoana se află sub influența acestor substanțe și posesia dovedită de alcool, droguri sau arme.
În cazul în care minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța va avea tot trei posibilități, și anume:
– prelungirea măsurii inițiale;
– înlocuirea cu o măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;
– înlocuirea cu o măsură educativă privativă de libertate.
CAPITOLUL AL III-LEA. MĂSURILE EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE
Secțiunea I. Internarea într-un centru educativ
Internarea într-un centru educativ este prima măsură educativă privativă de libertate, fiind și cea mai blândă, și are un corespondent parțial în reglementarea anterioară, în măsura internării într-un centru de reeducare. Diferența dintre cele două este că măsura educării într-un centru educativ nu se dispune pe perioadă nedeterminată, ci pe o perioadă cuprinsă între un an și 3 ani, acesta fiind totodată și motivul pentru care legea nouă reprezintă legea penală mai favorabilă. În plus, nu se va putea dispune liberarea minorului înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, ci se va înlocui cu măsura asistării zilnice, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. În legislația anterioară termenul pentru evaluarea reintegrării sociale și a dispunerii înlocuirii măsurii sau a liberării era de 1 an, în timp ce în prezent aceasta se poate face după cel puțin jumătate din perioada internării.
În conformitate cu dispozițiile tranzitorii, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă pe baza Codului penal va fi înlocuită de măsura educativă a internării într-un centru educativ pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și data împlinirii vârstei majoratului, fără a se depăși însă durata maximă de 3 ani. Perioada executată prin internarea în centrul de reeducare, precum și perioada reținerii și a arestării preventive vor fi considerate parte executată din durata măsurii educative a internării într-un centru educativ.
După cum se observă și din denumire, această măsură privativă de libertate presupune internarea minorului într-un centru educativ. Centrele educative sunt instituții specializate în cadrul cărora se desfășoară programe de reintegrare socială a minorilor infractori, dar mai ales programe de pregătire școlară și de formare profesională adaptate în funcție de aptitudinile minorilor, în scopul recuperării acestora. „Pe parcursul executării măsurii educative a internării în centrul educativ, minorul va fi supus unui program riguros de activitate, program care va avea ca obiectiv dobândirea educației necesare și a unei pregătiri profesionale conform cu aptitudinile acestuia”.
Pentru ca măsura dispusă să-și atingă finalitatea (reintegrarea socială a minorilor și reformarea atitudinii lor cu privire la valorile sociale ocrotite de legea penală), centrul educativ trebuie să îndeplinească anumite criterii speciale printre care se numără prezența personalului specializat (care are o formare special pentru a lucra cu minori) pentru activități educative, culturale, moral-religioase, recreative, sportive, de asistență socială, de asistență psihologică; prezența personalului medical, a personalului de pază și supraveghere; existența unui consiliu educativ (format din directorul centrului, directorul adjunct pentru asistență psihosocială, educatorul responsabil de caz, medicul șef, un consilier de probațiune din cadrul serviciului de probațiune din circumscripția căruia se află centrul educativ și un reprezentant al Direcției Județene pentru Protecția Copilului) cu rolul stabilirii și schimbării regimului de executare a măsurilor educative. Justificarea se regăsește în faptul că, programele sunt inițiate având la bază instruirea școlară, formarea profesională și asistența psihosocială, aceste elemente constituind pilonii principali în reintegrarea socială a minorului.
Noutatea adusă prin măsura internării într-un centru educativ se reflectă la nivelul regimului, fiind unul deschis, care permite minorului să participe la programe adaptate necesităților sale fizice și psihice, să se deplaseze neînsoțit în interiorul centrului, să presteze muncă în interiorul sau exteriorul centrului fără a fi supravegheat.
Această măsură se va dispune în cazul în care minorul nu poate fi reeducat prin niciuna dintre măsurile educative neprivative de libertate, apreciindu-se în raport cu periculozitatea infractorului și gravitatea faptei. În plus, condițiile alternative ce trebuie îndeplinite pentru a se lua măsura educativă a internării într-un centru educativ sunt prevăzute de art.114, alin.2 din Noul Cod penal:
a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
În ceea ce privește durata pentru care poate fi dispusă, aceasta este cuprinsă între un an și 3 ani și va fi stabilită în concret de judecător pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art.74 Noul Cod penal: a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În funcție de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, executarea măsurii va avea loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, după împlinirea vârstei de 18 ani sau o parte a măsurii se va executa înainte de majorat, iar restul după.
În situația în care pe perioada internării, minorul săvârșește din nou o infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța va avea 2 posibilități: fie va prelungi durata măsurii, dar fără a depăși maximul prevăzut de lege, fie o va înlocui cu măsura internării într-un centru de detenție.
Dacă, în schimb, minorul se arată interesat de programul școlar și/sau profesional și dovedește progrese importante în vederea reintegrării sociale, după trecerea a cel puțin jumătate din perioada pentru care a fost dispusă internarea, instanța, în funcție de vârsta minorului, va înlocui această măsură, cu măsura asistării zilnice (pentru perioada rămasă neexecutată din internarea în centrul educativ, fără a depăși 6 luni), dacă nu a împlinit 18 ani sau îl va libera din centrul educativ dacă a împlinit vârsta majoratului. Așadar liberarea operează numai pentru cei deveniți majori. Cu toate acestea, în ambele ipoteze, până la împlinirea termenului pentru care a fost dispusă internarea se vor stabili în sarcina minorului una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute de art.121 din Noul Cod penal. „În Expunerea de motive s-a precizat că astfel se asigură o supraveghere a minorului în perioada imediat următoare punerii în libertate, știut fiind că riscul comiterii de noi infracțiuni este mai mare în această perioadă. Obligațiile pe care instanța le poate impune minorului concomitent cu una dintre măsurile educative neprivative de libertate sunt similare cu cele reglementate pentru majorul ce beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivativă de libertate”, exceptând măsurile incompatibile cu persoana minorului.
În ceea ce privește procedura înlocuirii cu măsura asistării zilnice sau a liberării, în cadrul centrului educativ se va forma o comisie alcătuită din: directorul centrului, directorul adjunct pentru educație și asistență psihosocială, directorul adjunct pentru siguranța deținerii, educatorul responsabil de caz, medicul-șef, un psiholog și un asistent social, dar din care trebuie să facă parte și judecătorul de supraveghere a privării de libertate și un consilier de probațiune din cadrul serviciului de probațiune din circumscripția căruia se află centrul. Pentru a se dispune înlocuirea cu asistarea zilnică, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: minorul să fi dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale, să fi făcut progrese importante în vederea reintegrării sociale, să fi executat cel puțin jumătate din durata internării și să nu fi împlinit 18 ani. Pentru a se dispune liberarea trebuie îndeplinite aceleași condiții, cu precizarea că, de această dată, minorul trebuie să fi devenit major.
„Respectarea de către minor a obligațiilor impuse de instanța de judecată, în caz de înlocuire sau de liberare, până la împlinirea duratei pentru care au fost luate, are ca efect considerarea ca executată a măsurii educative a internării într-un centru educativ”.
În caz contrar, dacă după intervenția acestor modificări, minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a asistării zilnice sau, după caz, obligațiile impuse, instanța va reveni asupra înlocuirii sau liberării și va dispune continuarea executării restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
În situația în care minorul săvârșește o nouă infracțiune, mai înainte de împlinirea duratei măsurii internării inițiale, dar după înlocuirea cu măsura asistării zilnice, instanța va reveni asupra înlocuirii și va dispune fie executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale și chiar prelungirea duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenție. Prevederile din alin.6 și 7 ale art.124 din Noul Cod penal au rolul de a înlocui revocarea liberării, soluție prevăzută sub incidența legislației penale anterioare.
Punerea în executare a măsurii se face prin comunicarea unei copii de pe hotărârea rămasă definitivă, către organul de poliție din circumscripția locului unde se află minorul. Organul de poliție va întreprinde acțiunile necesare pentru internarea minorului și va putea pătrunde, fără acordul persoanei, în domiciliul sau reședința acesteia.
În cazul în care minorul nu este găsit, organul de poliție va întocmi un proces-verbal în acest sens, care va fi înaintat centrului educativ corespunzător și va sesiza organele competente pentru darea în urmărire și darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Secțiunea a II-a. Internarea într-un centru de detenție
Internarea într-un centru de detenție este cea mai severă măsură educativă prevăzută de Noul Cod Penal, fiind corespondentă parțial pedepsei închisorii prevăzută de Codul penal anterior, dar deosebindu-se de aceasta prin aceea că este o măsură educativă, iar nu o pedeapsă penală.
În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, în comparație cu pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție, aplicată potrivit Codului penal din 1969, internarea într-un centru de detenție este mai blândă, dar față de o pedeapsă cu suspendarea executării, prevăzută de Codul penal anterior, internarea într-un centru de detenție este considerată mai aspră. Astfel, există posibilitatea ca legea penală mai favorabilă să fie legea veche, chiar dacă aceasta prevede o pedeapsă, iar legea nouă prevede o măsură educativă.
Măsura se dispune de către instanță atunci când minorul a săvârșit o infracțiune ce prezintă pericol social ridicat și consideră că niciuna din măsurile educative (stagiul de formare civică, libertatea supravegheată, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică, internarea într-un centru educativ) nu ar avea eficiență în reeducarea minorului. În plus, la fel ca și în cazul internării într-un centru educativ, trebuie îndeplinită una din cele două condiții prevăzute de art.114 alin.2 din Noul Cod penal: a) minorul să mai fi săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă (privativă sau neprivativă de libertate) ce a fost executată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat; b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
În privința duratei, aceasta se stabilește în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și de criteriile generale de individualizare(instanța va aprecia care este durata optimă pentru reeducare și reintegrare), astfel că în situația în care minorul săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru care sancțiunea este închisoarea mai mică de 20 de ani, măsura educativă va fi stabilită pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, iar dacă pentru fapta săvârșită pedeapsa este de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, internarea va putea fi dispusă pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani. „Durata măsurii este compatibilă cu reglementările și practicile internaționale (spre exemplu, Rezoluția Congresului Asociației Internaționale de Drept Penal adoptată la Beijing în 2004 recomandă statelor să nu prevadă în cazul minorilor sancțiuni privative de libertate care să depășească 15 ani)”.
Măsura educativă a internării într-un centru de detenție presupune, așa cum prevede și art.125 alin.1 din Noul Cod penal, internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională corespunzătoare aptitudinilor sale.
Centrele de detenție, la fel ca și centrele educative trebuie să întrunească anumite criterii cu privire la personalul care trebuie să aibă calificarea adecvată (personalul de pază și protecție, personalul medical, de asistență psihologică și socială, personalul specializat pentru activități religioase, sportive, culturale, recreative, dar și personalul tehnico-administrativ). „Centrele de detenție sunt instituții specializate în recuperarea socială a persoanelor internate, care se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, conform art.139 alin.1 din Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal”. Personalul specializat pentru activitățile școlare și profesionale este asigurat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării prin intermediul inspectoratelor școlare județene. În plus, aceste centre de detenție au înlocuit fostele penitenciare pentru minori de la Bacău, Craiova, Târgu Mureș și Tichilești.
În situația în care pe perioada internării, minorul, fie săvârșește o nouă infracțiune, fie este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța va prelungi măsura internării, dar nu va depăși maximul de 5 respectiv 15 ani, raportat la pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. Apoi, din durata măsurii, se va scădea perioada executată până la data hotărârii.
„În cazul în care instanța a dispus inițial internarea într-un centru de detenție pe durata sa maximă (de 5 sau, după caz, de 15 ani), există situații când nu va putea dispune prelungirea măsurii educative a internării într-un centru de detenție”. De exemplu, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune sau pentru infracțiunea concurentă, precum și pentru infracțiunea pentru care s-a dispus internarea într-un centru de detenție este închisoarea de până la 20 de ani, instanța nu va putea prelungi măsura internării decât până la 5 ani. Tot astfel, dacă internarea într-un centru de detenție a fost dispusă inițial pe durata maximă de 15 ani, iar pentru noua infracțiune sau pentru infracțiunea concurentă săvârșită anterior, pedeapsa este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, instanța nu va putea dispune prelungirea măsurii internării într-un centru de detenție.
„Dacă, însă, instanța a dispus inițial internarea într-un centru de detenție pe durata maximă de 5 ani, întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care s-a dispus internarea într-un centru de detenție este închisoarea sub 20 de ani, dar pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune sau pentru infracțiunea concurentă săvârșită anterior este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, va putea dispune prelungirea măsurii educative a internării într-un centru de detenție până la 15 ani”.
În schimb, dacă minorul s-a arătat interesat de însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese importante în sensul reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța, în funcție de vârsta minorului, va înlocui această măsură, cu măsura asistării zilnice (pentru perioada rămasă neexecutată din internarea în centrul de detenție, fără a depăși 6 luni), dacă nu a împlinit 18 ani sau îl va libera din centrul de detenție dacă a împlinit vârsta majoratului. Așadar liberarea operează și în acest caz numai pentru cei deveniți majori.
În ceea ce privește înlocuirea sau liberarea, trebuie urmată aceeași procedură ca și în cazul înlocuirii sau liberării ce se dispune din măsura internării într-un centru educativ.
În ambele ipoteze (și în cazul înlocuirii și în cazul liberării), până la împlinirea termenului pentru care a fost dispusă internarea, instanța va stabili în sarcina minorului una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute de art.121 din Noul Cod penal, iar dacă minorul nu le respectă, cu rea-credință, sau nu respectă condițiile de executare a măsurii asistării zilnice, instanța va reveni asupra înlocuirii sau a liberării și va dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenție, potrivit art.125 alin.6 din noul Cod penal.
Dacă după înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice și până la împlinirea duratei internării, persoana față de care s-a luat măsura și care nu a împlinit vârsta de 18 ani săvârșește o nouă infracțiune, instanța are două posibilități de a dispune, fie executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenție, fie prelungirea duratei internării până la maximul de 5, respectiv 15 ani, în funcție de criteriile analizate mai sus.
Punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenție are loc prin comunicarea, către organul de poliție de la locul unde se află minorul (când este în libertate) sau către comandantul locului de deținere (când e arestat preventiv), a copiei de pe hotărârea definitivă prin care s-a luat această măsură. Odată cu această punere în executare, judecătorul delegat emite și ordinul prin care interzice minorului să părăsească țara.
Regimul de executare a măsurii educative a internării într-un centru de detenție este de 2 feluri: regim închis și regim deschis. Acesta se modifică o dată la 6 luni, cu posibilitatea contestării regimului stabilit sau a deciziei cu privire la modificare, potrivit aceleiași proceduri ca și în cazul executării pedepselor, deoarece „regimul prevăzut pentru executarea acestor măsuri este astfel conceput încât să ofere largi posibilități de individualizare, permițând adaptarea sa în raport cu conduita fiecărui minor pe durata executării”.
În ceea ce privește schimbarea regimului de executare, în conformitate cu art.126 din noul Cod penal, dacă persoana internată a devenit majoră, iar în perioada executării măsurii educative privative de libertate (internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenție), influențează în mod negativ sau împiedică prin comportamentul său procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. Așadar, indiferent de comportamentul său, minorul nu poate fi transferat într-un penitenciar pentru continuarea măsurii educative, ci doar persoana care a împlinit 18 ani. „În acest caz, sancțiunea inițială nu se transformă într-o pedeapsă, ea își păstrează aceeași natură juridică – de măsură educativă – modificându-se doar instituția de executare. Pe cale de consecință, regimul de executare al măsurii educative în penitenciar va fi diferit de regimul de executare al pedepsei închisorii”.
Secțiunea a III-a. Dispoziții comune ale măsurilor educative privative de libertate cu măsurile educative neprivative de libertate.
§ 1. Efectele cauzelor de atenuare și de agravare
În situația în care, pentru infracțiunea săvârșită sunt incidente atât cauze de atenuare cât și de agravare, acestea vor fi avute în vedere la alegerea măsurii educative, a duratei sale, dar vor produce efecte doar în limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă. Astfel, cauzele de atenuare pot determina aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate cu un grad de severitate mai scăzut sau, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea unei măsuri educative privative de libertate, pot determina aplicarea măsurii internării într-un centru educativ, iar nu internarea într-un centru de detenție. De exemplu, „un minor comite o tentativă la o infracțiune de furt calificat. Legea prevede pentru infracțiunea comisă pedeapsa închisorii intre 1 și 5 ani, astfel că instanța se va orienta spre o măsură educativă neprivativă de libertate, potrivit art. 114 C.pen. In final, instanța consideră că este necesar aplicarea măsurii consemnării la sfârșit de săptămână. Art. 119 C.pen. prevede că această măsură se poate dispune pe o durată cuprinsă intre 4 și 12 săptămâni. Cauzele de agravare sau de atenuare vor fi luate în calcul pentru stabilirea duratei, dar intervalul in care instanța va putea „individualiza” durata va fi cel prevăzut de lege, și anume, 4 – 12 săptămâni”.
Se consideră că cea mai frecvent întâlnită circumstanță atenuantă legală este cea prevăzută de art.75 alin.1 lit. a) noul Cod penal – săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă, întrucât „adolescenții și tinerii, datorită proceselor biologice firești, specifice vârstei, sunt mult mai emotivi, iritabili și orgolioși decât adulții. Din acest motiv, reactivitatea lor este mai înaltă. În consecință, gesturile sau cuvintele provocatoare din partea altor tineri determină, cu frecvență înaltă, conflicte violente între aceștia, uneori cu consecințe foarte grave”.
Având în vedere că minorii acționează de cele mai multe ori în grup și că din cauza caracteristicilor vârstei dau dovadă de cruzime sau nu conștientizează gravitatea consecințelor faptelor lor, în practică se rețin adesea circumstanțele agravante prevăzute de art.77 lit.a), b) și c) noul Cod penal [a) săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; b) săvârșirea faptei prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante; c) săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri].
§ 2. Pluralitate de infracțiuni
În cazul pluralității de infracțiuni sub forma concursului, atunci când toate infracțiunile au fost săvârșite în timpul minorității, instanța va stabili și va lua o singură măsură educativă pentru toate faptele, potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei. De exemplu, „măsura educativă a supravegherii va putea fi aplicată de instanță și în cazul în care minorul săvârșește două sau mai multe fapte concurente de mică gravitate judecate împreună”.
Dacă una dintre infracțiuni este săvârșită în timpul minorității, iar alta după ce a devenit major, potrivit art.129 alin.2 CP, instanța va lua o măsură educativă, iar pentru cea de-a doua infracțiune va stabili o pedeapsă, creând astfel mai multe ipoteze posibile:
Dacă se stabilește o măsură educativă neprivativă de libertate și o pedeapsă (amendă penală, închisoarea, închisoarea însoțită de amendă penală), se va executa doar pedeapsa;
Dacă se stabilește o măsură educativă privativă de libertate și o pedeapsă cu închisoarea, se va aplica pedeapsa închisorii, care se majorează cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat;
Dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită după majorat este detențiunea pe viață, se va executa doar aceasta;
Dacă se stabilește o măsură educativă neprivativă de libertate și pedeapsa cu amenda, se va executa doar măsura educativă, a cărei durată de poate majora cu cel mult 6 luni, fără a depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În situația în care după majorat se săvârșesc două sau mai multe infracțiuni se vor aplica mai întâi regulile de la concursul de infracțiuni și apoi cele analizat mai sus.
Aceste ipoteze se întemeiază și pe un recurs în interesul legii, care își găsește aplicabilitate și în cazul situațiilor ivite după intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin care Instanța Supremă a stabilit că: și în situația cererii întemeiate pe dispozițiile art.449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse cât și măsuri educative, acestea se contopesc conform art.34 din Codul penal, în sensul aplicării sancțiunii rezultante celei mai grele (I.C.C.J., dec. nr. 30/2007, M. Of. Nr. 763 din 12 noiembrie 2007).
În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, I.C.C.J. a stabilit că, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art.6 din Codul penal cu referire la art.21 alin.1, 2 și 3 din Legea nr.187/2012:
pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralității de infracțiuni executabilă aplicată pentru infracțiunile comise în timpul minorității al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii;
pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralității de infracțiuni executabilă aplicată pentru infracțiunile comise în timpul minorității mai mare de 15 ani, însă care nu depășește 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă de 15 ani.
În cazul în care, față de majorul, care se află în perioada de supraveghere ca urmare a amânării aplicării pedepsei, a suspendării sub supraveghere ori a liberării condiționate, se descoperă că mai săvârșise o infracțiune în timpul minorității, iar pentru aceasta din urmă s-a luat, chiar după expirarea termenului de supraveghere, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea vor fi anulate și va deveni aplicabilă una dintre ipotezele enumerate.
§ 3. Prescripția răspunderii penale și a executării măsurilor educative
În ceea ce privește prescripția răspunderii penale, în cazul minorilor, termenele de prescripție a răspunderii penale se reduc la jumătate. Coroborând cu art.154 alin.1 din noul Cod penal, se va constata că „în cazul minorilor, cel mai lung termen de prescripție va fi de 7 ani și 6 luni (jumătate din 15 ani – art.154 alin.1 lit.a) C.p.), iar cel mai scurt termen va fi de un an și 6 luni (jumătate din 3 ani – art.154 alin.1 lit.e) C.p.)”.
În ceea ce privește prescripția executării măsurilor educative, aceasta are un regim diferit în funcție de natura măsurii. Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen fix de 2 ani, în timp ce măsurile privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii, dar care nu trebuie să fie mai mic de 2 ani. În ambele cazuri termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate, astfel că de la acest moment ele trebuie puse în executare de îndată.
CONCLUZII
În concluzie, minorii aflați la vârsta adolescenței și a copilăriei trăiesc într-o etapă a vieții ce se caracterizează printr-o sensibilitate accentuată, o perioadă în care aceștia se dezvoltă din toate punctele de vedere, specifică fiind absența capacității depline în evaluarea propriilor acțiuni. Acesta este principalul motiv pentru care minorilor li se aplică un regim distinct față de majori.
Un alt motiv important este necesitatea reeducării minorilor, care prevalează în raport cu sancțiunea ce ar trebui să li se aplice. În plus, în unele cazuri executarea unei pedepse în regim de detenție, ar putea conduce influențarea în mod negativ a unui minor care a săvârșit anumite infracțiuni mai puțin grave, atunci când intră în contact cu mediul din închisoare.
Legislația, sancțiunile și programele special realizate reprezintă răspunsul societății românești la problema delincvenței juvenile, în sensul că prin elaborarea acestora s-a urmărit obținerea celei mai bune soluții de corectare a conduitei minorilor delincvenți. Din acest motiv, ca regulă, se vor aplica sancțiuni educative, iar nu punitive, urmând ca măsura închisorii să fie aplicată numai în cazul în care minorii au săvârșit fapte grave. Pe cale de consecință, pentru minorii care au săvârșit infracțiuni de gravitate redusă sau care se află la primul contact cu legea penală se va aplica o măsură educativă neprivativă de libertate.
În plus, față de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu se pot lua nici măsuri educative, aceasta fiind o prevedere în concordanță cu Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, justificarea fiind că până la această vârstă persoana nu a ajuns la un grad de dezvoltare psihică și fizică care să-i permită înțelegerea consecințelor faptelor sale.
În ceea ce privește stabilirea măsurii educative se va ține seama de criteriile generale de individualizare și pe baza aprecierii judecătorului se va aplica una dintre măsuri.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Antoniu G, Daneș Ș., Popa M., Codul penal pe înțelesul tuturor, ediția a VII-a, Ed. Juridică, București, 2002.
Bodoroncea G., Cioclei V., Kuglay I. ș.a., Codul penal, Comentariu pe articole, art.1-446, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
Boroi, A. Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2012.
Brezeanu, O. Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București. 1998.
Brutaru, V. Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Dascăl, T. Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C. H. Beck, București, 2011.
Ionescu Muscel, P. Istoria dreptului penal român, București, 1931.
Longinescu, S. G. Legi vechi românești și izvoarele lor, București, 1912.
Mitrache, C. Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Oancea, I. Tratat de drept penal, partea generală, Ed. All, București, 1994.
Pascu I., Dima T, Dobrinoiu V. ș.a., Noul Cod Penal comentat-partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Peretz, I. Originile dreptului roman, București, 1915
Peterschi, I. S.Digestele lui Iustinian (trad.), București, Ed. Științifică, 1958.
Pușcașu V., Noul Cod penal adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2014.
Streteanu, F. Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal.
Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Partea generală, București, 2014.
Toader T.(coord), Noul Cod penal. Cometarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014.
Udroiu, M. Fișe de drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Udroiu, M. Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2014.
Vlășceanu A., Barbu A., Noul cod penal comentat raportat la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2014.
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Burdușel R., Bârdan-Raine D., Aspecte noi privind minoritatea în viitorul Cod penal, în ProExcelsior, nr.1/septembrie 2009.
Hotca, M. Despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art.5 din noul Cod penal, în Juridice.ro.
Lascu I., Răspunderea penală a minorilor în viziunea noului Cod penal, în R.D.P. nr.4/2010.
Niculeanu C., Regimul juridic al măsurilor educative neprivative de libertate în lumina noului Cod penal, în Dreptul nr.8/2012.
III. JURISPRUDENȚĂ
ICCJ, decizia nr.18 din 15 septembrie 2014 în M. Of. Nr.775 din 24 octombrie 2014.
Jud. Găești sentința penală nr.2108/2014, nepublicată.
C. Ap. Ploiești, decizia penală nr.65/2015.
Judecătoria Râmnicu Sărat sentința penală nr.119/2014.
IV. SITE-URI INTERNET
http://www.juridice.ro/312661/din-nou-despre-aplicarea-legii-penale-mai-favorabile-in-baza-art-5-din-noul-cod-penal.html
V. ALTE SURSE
Îndreptarea legii, Ed. Academiei, 1962.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Antoniu G, Daneș Ș., Popa M., Codul penal pe înțelesul tuturor, ediția a VII-a, Ed. Juridică, București, 2002.
Bodoroncea G., Cioclei V., Kuglay I. ș.a., Codul penal, Comentariu pe articole, art.1-446, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
Boroi, A. Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2012.
Brezeanu, O. Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București. 1998.
Brutaru, V. Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Dascăl, T. Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C. H. Beck, București, 2011.
Ionescu Muscel, P. Istoria dreptului penal român, București, 1931.
Longinescu, S. G. Legi vechi românești și izvoarele lor, București, 1912.
Mitrache, C. Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Oancea, I. Tratat de drept penal, partea generală, Ed. All, București, 1994.
Pascu I., Dima T, Dobrinoiu V. ș.a., Noul Cod Penal comentat-partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Peretz, I. Originile dreptului roman, București, 1915
Peterschi, I. S.Digestele lui Iustinian (trad.), București, Ed. Științifică, 1958.
Pușcașu V., Noul Cod penal adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2014.
Streteanu, F. Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal.
Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Partea generală, București, 2014.
Toader T.(coord), Noul Cod penal. Cometarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014.
Udroiu, M. Fișe de drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Udroiu, M. Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2014.
Vlășceanu A., Barbu A., Noul cod penal comentat raportat la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2014.
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Burdușel R., Bârdan-Raine D., Aspecte noi privind minoritatea în viitorul Cod penal, în ProExcelsior, nr.1/septembrie 2009.
Hotca, M. Despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art.5 din noul Cod penal, în Juridice.ro.
Lascu I., Răspunderea penală a minorilor în viziunea noului Cod penal, în R.D.P. nr.4/2010.
Niculeanu C., Regimul juridic al măsurilor educative neprivative de libertate în lumina noului Cod penal, în Dreptul nr.8/2012.
III. JURISPRUDENȚĂ
ICCJ, decizia nr.18 din 15 septembrie 2014 în M. Of. Nr.775 din 24 octombrie 2014.
Jud. Găești sentința penală nr.2108/2014, nepublicată.
C. Ap. Ploiești, decizia penală nr.65/2015.
Judecătoria Râmnicu Sărat sentința penală nr.119/2014.
IV. SITE-URI INTERNET
http://www.juridice.ro/312661/din-nou-despre-aplicarea-legii-penale-mai-favorabile-in-baza-art-5-din-noul-cod-penal.html
V. ALTE SURSE
Îndreptarea legii, Ed. Academiei, 1962.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masurile Educative (ID: 159820)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.