Manifestarea Creativitatii In Enunturile Discursului Repetat

A defini conceptul de creativitate s-a dovedit a fi un demers sinuos comparabil cu munca lui Sisif: atunci când credem că ne-am apropiat de miezul problemei descoperim un alt miez, o altă problemă, o altă perspectivă, un alt adevăr, un alt fel… de orice fel…. și în acest punct ne simțim cu desăvârșire pierduți! A răspunde la întrebarea „Ce este creativitatea?” ne pare la fel de greu, de complicat dar și frumos ca a răspunde la frământările esențiale ale omenirii precum: „Ce este fericirea?” ; „Ce este omul?” ; „Ce este viața?„ . Ce este creativitatea? O împletire a fericirii omenești cu darurile vieții… este Muza lui Platon care-i ajuta pe poeți să compună, este demonul lui Eminescu, este apă, aer, pamânt… este acel „ceva„ care l-a făcut pe Michelangelo să spună: ” Am văzut îngerul în piatră și am sculptat până l-am eliberat!„ .

Dacă desprindem conceptul creativității de latura sa mistică, spirituală, descoperim că acesta este un proces dinamic care se supune mai multor factori ce țin de particularități sociale, istorice, nivel educațional, factori motivaționali, ereditate, temperament, experiențe diverse. Toate acestea se realizează cu ajutorul comunicării. Importanța acesteia ne-o dezvăluie Eugen Coșeriu care afirmă că „ limbajul este o formă a culturii, alaturi de alte forme culturale, precum arta, religia și mitologia, știința și filozofia, dar, în același timp, este și baza întregii culturi”. Căci, ne spune lingvistul, limbajul și cultura formează o relație care se manifestă în trei sensuri diferite și anume: limbajul însuși este o formă primară a culturii, a obiectivării creativității umane adica a „spiritului creator”. Pe de altă parte, limbajul reflectă cultura non-lingvistică. El este „actualitatea culturii adică exprimă cunoașterile, ideile și judecățile despre realitatea cunoscută”. Un alt treilea aspect este dat de faptul că nu se vorbește numai cu ajutorul limbajului, a competenței lingvistice ci și prin intermediul competenței extralingvisticii, a cunoașterii lumii, a ideilor și judecăților despre lucruri. Iar cunoașterea lumii, precizează Coșeriu, influențează expresia lingvistică și o determină într-o oarecare măsură. Astfel au apărut noi ramuri în domeniul de cercetare a limbii: sociolingvistica și etnolingvistica.

Sociolingvistica reprezintă, într-un sens foarte larg, studiul limbajului în relație cu contextul social. Etnolingvistica studiază limbajul în raport cu civilizația și cultura comunităților vorbitoare. Desigur că cele două se întrepătrund iar o delimitare clară este greu de realizat. Ce au , însă, în comun sociolingvistica și etnolingvistica, este că s-au născut din spiritul creator al omenirii. Așa s-a ajuns la descoperirea și dezvoltarea a noi formule lingvistice.

Lingvistul Gheorghe Ivănescu spunea că „limba este în mod necesar o realitate etnică, socială, psihică și geografică”. De aici rezultă că tot ceea ce o comunitate vorbitoare a moștenit, a prelucrat, a preluat și s-a modelat în funcție de contextul socialși de factorii care au acționat asupra acestuia de-a lungul timpului. Aceste evenimente au creat diverse modalități de comunicare și de limbaj. De exemplu, dacă ne raportăm la contextul social atunci variațiile de limbaj sunt vizibile, prin latura lor expresivă, în dialecte. Un cuvânt precum cucuruz înseamnă știulete de porumb, porumb. Sau  con de brad și alte conifere. Totuși, este în legătură cu multe cuvinte străine. În limba italiană forma cocoruzzo semnifică „vîrf în formă de pară”, cuccuruzzo „grămadă de pietre în formă piramidală” iar cucuruzzë „culme rotunjită”.

Despre varietatea și variația limbajului Eugen Coșeriu precizează că sunt produse de relația cu structura socială, cu civilizația și cultura materială a comunităților lingvistice. De asemenea, este necesar, spune lingvistul, să se distingă trei planuri ale structurii generale ale limbajului:planul universal al vorbirii în general, planul istoric al limbilor și planul individual al discursului(sau al „textului”). Acestor trei planuri le corespund cunoașteri sau competențe lingvistice automone, cu norme proprii și diferențiate. Cunoașterea elocuțională, adică a ști să vorbești în general corespunde planului universal. Cunoașterea idiomatică sau a ști să vorbeti o limbă corespunde planului istoric iar cunoașterea expresivă, adică să știi să vorbești în anumite circumstanțe, a ști să structurezi discursuri în conformitate cu circumstanțele aparține planului individual. Dar, Coșeriu duce această discuție și mai departe. El pune și problema înțelegerii, adică a modului în care ar trebui receptată vorbirea celorlalți. Acesta propune o normă etică generală „a generozității și toleranței conform căreia trebuie să presupunem ca „celălalt” vorbește „cu înțeles”, că vrea să ne spună ceva.” Lingvistul numește acestă normă „principiul încrederii” ce are la bază căutarea sensului și a logicii.

Prin urmare, limbajul încorporează toate aceste aspecte redate mai sus, aspecte care se află concomitent într-un text, într-un act de comunicare. Iar comunicarea se realizează printr-o limbă și se vorbește întotdeauna numai în discursuri.

În studiile sale, Eugen Coșeriu militează pentru delimitarea clară a limbii funcționale (adică acea limbă unitară și omogenă a lui Saussure), în plan sincronic, de tehnica liberă a vorbirii și discursul repetat.

Tehnica liberă a vorbirii sau a discursului cuprinde „elementele costitutive ale limbii și regulile actuale cu privire la modificarea și combinarea lor, adica cuvintele, instrumentele și lexicale și gramaticale”. Prin discurs repetat se întelege „tot ceea ce în vorbirea unei comunități se repetă într-o formă mai mult sau mai puțin identicăsub formă de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai putin fixă, ca fragment lung sau scurt, a ceea ce s-a spus deja.”(E.Coșeriu-„Lecșii de lingvistică generală” pag.106-108) Ceea ce face ca textul/discursul rezultat să cuprindă, prin înglobare, discursul repetat în tehnica liberă a discursului. Procedeul se numește colaj, termen preluat din arta picturii. Deci, prin discurs repetat, spune Coșeriu, trebuie să se înțeleagă o frazeologie în sens larg, cuprinzând atât expresii și locuțiuni, cât și proverbe, wellerisme, citate și formule celebre.

Revenind la tehnica colajului trebuie remarcat infinitatea de posibilități pe care aceasta o oferă. Inserarea unui citat în discursul liber sau modificarea acestuia motivată de context aduce la lumină cele mai nebănuite fețe ale creativității umane. De la cunoscuta replică „Toamna se numără bobocii” s-au făcut diverse asociații de cuvinte ce au dus la crearea altor dictoane. Exemple: Toamna se numără voturile!, Toamna se numără conflictele!, Toamna se numără excluderile din PNL!, Toamna se numără premiile!.

Pornind de la principiile lui Coșeriu, lingvistul Stelian Dumistrăcel trasează o distincție între folosirea colajului propriu-zis și imitația parodică. Colajul propriu-zis reprezintă citarea ca atare așa cum se prezintă în exemplul următor: „ În monologul său, Hamlet zis: A fi sau a nu fi? Asta-i întrebarea!”. Prin imitație parodică autorul se referă la transformarea enunțului prin diferite figuri de construcție. Modificările pe care le suferă aceste enunțuri aparținând discursului repetat sunt detractio(suprimarea), adiectio(adăugarea), immutatio(substituirea) și transmutatio(permutarea). Figurile de construcție ale lui Quintilian dau ideilor exprimate o forță aparte, o expresivitate care atrage atenția întotdeauna.

Ion Coteanu în Stilistica funcțională a limbii române vorbește despre două tipuri de expresivitate. Primul tip face referire la funcția estetică sau poetică a unui discurs care este răspunsul emoțiilor contemplative numită de autor expresivitate deliberată. Cel de-al doilea tip are în vedere funcția expresivă sau emotivă care valorifică manifestarea emoției spontane. Expresivitatea spontană se observă mai ales în proverbe, zicători, cimilituri dar și în enunțurile discursului repetat în care acestea au fost folosite. Iată un exemplu de cimilitură în care creativitatea limbajului este exprimată de zonele în care acestea au circulat(cimilituri din Artur Gorovei-„Cimiliturile Românilor”):

Mănăstire într-un picior

Ghici ciupercă ce e.

Curte albă-ntr-un picior

Ghici ciupercă ce e.

Într-o ogradă ocolată

Curte albă-ntr-un picior.

Tătăriță-ntr-un ocol

Curte alba-ntr-un picior.

Se pot observa aici două construcții fixe: Ghici ciupercă ce e; Curte alba-ntr-un picior, despre care credem că au derivat una dintr-alta neexistând o certitudine asupra formei de baza. Instincul creator al românului a modelat această cimilitură în care se vad și modificări ale enunțului: cuvântul manastire a fost substituit prin cuvântul curte în varianta a doua. În variantele trei și patru, forma de baza devine Curte alba-ntr-un picior la s-au adaugat doua forme noi generând alte variante:

Într-o ogradă ocolată,

Curte albă-ntr-un picior;

Tătăriță-ntr-un ocol

Curte alba-ntr-un picior.

Marea puterea de creație a limbii române este influențată de diversificarea și diversitatea teritorială a formelor și variantelor care circulă continuu acoperind spații generoase. În sprijinul acestei afirmații stau numeroasele variante ale aceluiași proverb. De exemplu zicala Ai carte, ai parte se regăsește în peste zece variante la care se pot adăuga și enunșurile discursului repetat.

Despre această zicală Stelian Dumistrăcel în cartea sa „Lexic românesc” ne spune ca ea își are originea în vechiul limbaj juridic unde cuvântul carte are sens de act sau document. Astăzi acest sens este ieșit din uz iar zicala Ai carte , ai parte a căpătat o nouă utilizare pe baza sensului figurat la care se adauga, spune autorul, influența altui proverb, cum ar fi Cine are carte, are patru ochi, ce avea să accentueze importanța învățăturii și a științelor umane.

Pornind de la sensul de bază și continuând cu influentele ce s-au produs asupra lui, s-au dezvoltat numeroase variante ale proverbului, cum ar fi: citez dinb Zanne vol. VI și X :

Omu cu carti, cu patru ochi esti.

Doara cartea nu-i birjar. – când omul se plânge de învatatura ca nu ia adus nici un folos…

Scrie carte ca un cal. – adica deloc

Ai carte, ai parte.

Cine are carte are și parte.

Ai carte ai parte/ N-ai carte , n-ai parte. – la Creangă

Daca n-ai carte n-ai parte. – adica cine nu are ajutor nimic nu dobândește.

Omul care stie carte/ De toate are parte. – arata puterea și foloasele învățăturii.

Cine-nvață carte, are buna parte. – arata puterea și foloasele învățăturii.

Având la bază proverbul Cine are carte, are parte , de-a lungul timpului au apărut forme diferite care și-au schimbat sensul adaptându-se diverselor discursuri mai ales celor din sfera social-politica. Iată câteva exemple din Academia Cațavencu, din numere diverse ale anilor 2001-2011. Se poate observa cum, aplicându-se regulile lui Quintilian, enunțurile își schimbă forma și conținutul:

Prin adictio/adaugare care este procedeul cel mai folosit

Ai carte , ai parte de dureri de cap.

Ai carte, ai parte, ai de toate!

Cine are carte, are parte…cine nu, rabdă de foame. (nr. 39/2011/ pag 17)

Cine are carte să-i dea una președintelui…

Prin permutare/transmutatio:

N-ai carte, n-ai parte. ( ex. de la criza rachetelor la criza anti-rachetă)

Prin substituire/immutatio:

– Ai cartel, ai partel!

Ai carte , ai partid!

Ai carte, ai partea leului!

Suprimarea nu este posibila deoarece proverbul este prea scurt si ar rezulta un enunț care nu ar mai sugera nimic: ai carte..

Din categoria enunțurilor discursului repetat fac parte și citatele unor autori celebri. De exemplu cugetarea filozofica a lui Hamlet – A fi sau a nu fi, asta-i întrebarea! – se poate auzi în diferite contexte transformata în sintagme de genul A fost sau nu a fost; A Fiat sau a nu Fiat, aceasta-i întrebarea. (15/2001/ pag 8).

Un alt exemplu este versul lui Mihai Eminescu Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie! din poezia cu același nume.

Supus transformarilor si creativității jurnaliștilor, versul este folosit mai ales in contexte social –politice cu scopul de a ironiza sau de a evitenția o stare de fapt cu nuanțe negative. Păstrând ca enunț de bază Ce-ti doresc eu ție , au rezultat sintagme din cele mai variate. Exemplele ce vor fi citate sunt din diverse numere ale revistei Academia Cațavencu din perioada 2001-2011:

Ce-ti doresc eu ție, dulce Marie! –substituire

Ce-ti doresc eu ție, să nu dorești la nimenea.

Ce-ti doresc eu ție…duuulceațăă!

Ce-ti doresc eu ție, DNA-ul pe felie!

Ce-ti doresc eu ție, dulce sărăcie!

Din exemplele de mai sus – cimilituri, proverbe, citate – înțelegem că limba oferă multiple posibilități semantice și, așa cum precizează Eugen Coșeriu în studiile sale „captarea sau surprinderea sensului textual și constatarea mijloacelor prin care acesta se instituie este obiectivul central al cercetării concrete a textului”. Căci, afirmă autorul, „ limbajul se face, se desface și se re-face continuu ca pânza Penelopei” ceea ce determină funcționarea și îmbogățirea limbajului cu ajutorul laturii creatoare a omului.