Limbajul Si Tulburarile de Limbaj la Varsta Scolara Mica

2.1. Limbajul si dezvoltarea lui

Limbajul uman constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihosociale. El reprezintă actul fundamental de legitimare a omului si de situare a sa pe scara evoluției si progresului materiei vii.

 Limbajul reprezintă funcția de exprimare și de comunicare a gândirii prin utilizarea de semne, care au o valoare identică pentru toți indivizii din aceeași specie, în limitele unei arii determinate. Iar vorbirea, la rândul ei, este utilizarea limbajului articulat în comunicare.

            Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente și eferente, el este rezultatul activității organelor de coordonare, care recepționează din exteriorul organismului o serie de semnale linguale, le descifrează conținutul semantic și, pe baza acestora, elaborează semnale verbale inteligibile.  Însușirea limbajului este o activitate care presupune efort îndelungat din partea individului.

            Copilul se naște într-o baie lingvistică mai ,,caldă" sau mai ,,rece", mai ,,largă" sau mai ,,strâmta", pe care o fructifică și o valorifică ajutat sau nu de adulții din jur. Aceasta se realizează în etape si faze dificile, pe care copilul nu le resimte ca atare. [4,pag.169].

            Profesorul B.E. Levina distinge cinci etape pe care le parcurge copilul în însușirea vorbirii:

La prima etapa- prefonetică- copilul este lipsit, nu numai de vorbirea activă, ci și de capacitatea de întelegere a vorbirii, chiar de diferențierea sunetelor.

La a doua etapă  apare capacitatea de diferențiere a fonemelor celor mai depărtate și mai contrastate, în schimb lipsește capacitatea de diferențiere a sunetelor apropiate. Pronunția copilului este greșită, alterată. El nu este capabil nici să distingă pronunția corectă sau incorectă a persoanelor din jur, nici să observe particularitățile vorbirii proprii.

În a treia etapă intervin mutații hotarâtoare. Copilul începe să audă sunetele vorbirii în conformitate cu trăsăturile lor fonematice. El recunoaște cuvintele pronunțate greșit și este capabil să facă distincție între o pronunție corectă și una greșită. Vorbirea lui se menține încă incorectă, dar apar unele sunete intermediare între sunetele pronunțate de copil și cele pronunțate de adult.

În etapa a patra devin predominante noi imagini perceptive ale sunetelor. Totusi copilul nu a depasit complet forma anterioara si el continua sa perceapa gresit unele cuvinte pe care le aude. Vorbirea activa ajunge la un nivel de corectitudine aproape completa.

În etapa a cincea procesul  dezvoltarii fonematice se desavârseste. Copilul aude si vorbeste corect. El îsi formeaza imagini auditive fine si diferentiate atât ale cuvintelor cât si ale sunetelor distincte.

            În privinta articularii sunetelor pâna la emiterea unor structuri sonore se pot constata patru etape succesive. (Garcia – Sanchez I.N. 1995). Î

Între 0 – 6 luni – etapa vocalizarii primare, sunetele emise dobândind o usoara valoare de semnalizare, la început întâmplatoare.

Între 6- 10 luni – etapa gânguritului, când vocalizarile se organizeaza partial în seturi respective de sunete; ele au o functie de antrenament, de fortificare pentru vorbirea ulterioara.

Între 10 luni – 12,15 luni – etapa lalatiunii în care aceste seturi repetative se organizeaza mai amplu, complex, apropiindu-se treptat de o pseudoconversatie prin care copilul tinde sa imita ceea ce aude în jurul sau (fara semnificatie pentru el).

În jurul vârstei de 12-15 luni – debuteaza etapa primelor cuvinte. Initial se produc vocalizari combinate cu lalatiuni sub forma similara a cuvintelor pentru ca mai apoi sa apara un ,,sâmbure" de cuvânt propriu – zis. Aceasta este etapa cruciala pentru progresul ulterior al copilului în asimilarea limbajului. Nu avem de a face cu un cuvânt în sine, ci un element, caruia atribuindu-se  o anumita semnificatie ajunge sa îndeplineasca o functie ca atare.

            M. Cohen distinge 4 etape în evolutia limbaj infantil:

între 8-10 luni – primele elemente de comunicare (pseudocuvinte izolate).

între 10-14 (18) luni – multiplicarea acestor elemente, utilizate repetat.

între 18-36 luni – prezenta primelor sinteze, perfectionate treptat.

dupa 36 luni – prezenta formelor gramaticale specifice adultului.

            Dezvoltarea pronuntiei sunetelor se bazeaza pe structura aparatului articulator. Primele 4-5 luni reprezinta perioada sunetelor pseudoverbale. Spre vârsta de 6 luni apar ,,pseudocuvintele" compuse din câteva silabe. De la 7 – 18 luni nu fonemele au semnificatie, ci intonatia, ritmul, abia dupa aceasta – conturul general al cuvântului.

            La 1,5 ani limbajul copilului consta din cuvinte cu caracter instabil al continutului sonor si uneori cu reductia cuvântului pâna la o silaba. Mai constante cuvintele devin spre vârsta de 2 ani. În aceasta perioada copilul trece de la cuvinte primitive si imitari de sunete la formarea stereotipurilor silabice concrete.

            Primele consoane pe care încep sa le pronunte corect sunt cele labio-labiale: p, b, m. La 2 ani ei pronunta liber sunetele palato – lingvale anterioare si posterioare: t, d, g, c. Mai greu copii pronunta sunetele z, s, j, h, l, r.

            Asimilarea sau dezvoltarea simtului sintactic: ,,a aptitudinilor, gramaticale" reprezinta o directie sincrona de dezvoltare esentiala a limbajului copilului.

            Se poate sesiza o cronologie specifica a evolutiei sintactice a micului ,,ucenic" în ale vorbirii. Mai întâi apar substantivele în vorbirea copilului apoi verbele si mai apoi adjectivele si adverbele (V. stern).

            M. Serra (1995) distinge o periodizare mai desfasurata:

Primul stadiu (9 – 18 luni) – structurarea unui element ce revine cu frecventa mare: interogare prin intonare si accent pe ultima silaba (ma-ma).

Al doilea stadiu (1,6 – 2 ani) – structuri din 2 elemente combinate: subst. + negatie (exemplu: ,,tata, nu"); adj.+subst; subst+ verb (exemplu: ,,mama, unde"); interogatie mai clara.

Al treilea stadiu (24-30 luni) – structuri din 3 elemente: negatia + 2 subst.; 2 adj.+ un subst.;  nume + 2 adj.; sintagme verbale (2 verbe + adverb). Apar propozitii si primele flexiuni: pluralul, femininul , trecutul verbelor, pronumele personal.

Al patrulea stadiu (2,6 – 3 ani) – structuri orale din 4 elemente, veritabile sintagme propozitionale, desi uneori eliptice si partial în dezacord gramatical

Al cincilea stadiu (3 -3,2 ani) – structuri orale frazate la peste 4-5 cuvinte; tentative de a le modifica si lega între ele

Al șaselea stadiu (3,2 – 4,6 ani) se trece la analiza structurilor, la constientizarea erorilor si la autocorectie. Însusirea cliseelor verbale corecte.

Al șaptelea stadiu (peste 4,6 ani) – structuri înlantuite în discurs, desi acesta nu este lung si mai are greseli de logica si succesiune; copilul este capabil de înserierea a 3-5 propozitii.

În ceea ce priveste evolutia lexicului infantil, Emil Verza relevă următoarele performanțe ale copilului normal, care (1983):

   la aproximativ 1 an posedă 100 cuvinte.

  la circa 3 ani posedă între 400 – 1000 cuvinte.

   la 6 – 7 ani viitorul elev va dispune de circa 2500 cuvinte dintre care 800 active.

   la 10 – 11 ani, în clasa a IV, lexicul se ridică la 4000 – 4500 cuvinte din care 1500 – 1700 sunt active.

Vârsta între 2 si 5 ani este cea mai favorabila pentru dezvoltarea vorbirii. În perioada aceasta se desfășoara mai bine activitatea practică de instruire verbală și cu o pondere mai mare se dezvoltă aparatul central si periferic al vorbirii. Anume, în perioada aceasta de vârstă, trebuie sa fie dezvoltată vorbirea la copii, deoarece  mai târziu acest lucru este mai greu de realizat. La vârsta de 6 -7 ani copiii posedă bazele vorbirii orale externe, însa fără o instruire specială la ei nu se pot forma deprinderi de vorbire scrisă, deoarece această funcție este limitată de dezvoltarea insuficientă a mecanismelor de limbaj scris.

            Procesul de însușire a citit-scrisului, în cadrul căruia se dezvoltă reprezentarea precisă a componentei cuvântului, copilul formându-si priceperea de a analiza fiecare sunet din cuvânt si a-l deosebi de celelalte sunete, influențează perceperea fină și conștientă a laturii fonetice a vorbirii.

            În toate etapele dezvoltării copilului, vorbirea exercită o influență uriașă asupra formării tuturor proceselor psihice și joacă un rol de seamă în reglarea comportamentului si activității acestuia.

2.2.Tulburările de limbaj si clasificarea lor

            Însușirea limbajului este o activitate care presupune un efort îndelungat din partea individului. Aceasta este pentru că tehnica de recepționare si de exprimare a comunicării este una din cele mai complicate priceperi omenești. Ținându-se cont de dificultățile coordonării mișcărilor foarte fine ale aparatului fonoarticulator, un anumit procent al semenilor noștri nu reușesc să stapânească tehnica vorbirii, de aceea prezintă tulburări de limbaj.

Tulburările de limbaj se diferențiaza de particularitățile vorbirii individuale, și de particularitățile psihofiziologice de vârstă (unii oameni vorbesc nuanțat, expresiv, alții au o vorbire mai puțin inteligibilă, obositoare, prea șoptită). Este absolut necesar să se facă o delimitare precisă între particularitățile individuale ale limbajului și tulburările de limbaj. Primul indiciu pe baza căruia putem suspecta un copil ca având tulburări de limbaj este frecvența mult mai mare a dificultăților de exprimare față de posibilitățile medii pentru vârsta lui. În acest sens, tulburările în vorbire trebuie să fie tratate cât mai timpuriu după apariția lor.

            În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficiențele de întelegere și exprimare orală, de scriere și citire, de mimică și articulare; sau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepției limbajului.

            ,,Prin tulburarile de limbaj întelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate unanim acceptate în limba uzuala, atât sub aspectul reproducerii cât si al perceperii, începând de la reglarea diferitor componente ale cuvântului si pâna la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa" (M. Gutu 1975).

            Ursula schiopu propune o astfel de definire a tulburarilor de limbaj. Comunicarea verbala depinde de trei functii: (Pichon):

    Functia apetitiva – a vrea sa vorbesti;

  Functia ordonatoare pentru a asimila si a organiza sistemul de semne folosit de cei din jur;

  Functia de realizare care permite transmiterea la altul, prin intermediul cuvântului vorbit sau scris.

Tulburarile de limbaj rezulta din împiedicarea uneia din cele trei functii, fapt ce determina o tulburare particulara caracteristica.

            Tulburarile functiilor ordinatoare se exprima prin întârzierea vorbirii sau tulburarea vorbirii primare, tulburare de limbaj de tipul bâlbaielii.

            Tulburarile functiei de realizare (anomalii sale leziuni ,,instrumentale", senzoriale sau motrice) se obiectiveaza în dislalii, dizartrii si alte tulburari de articulare sau deficiente de pronuntie.[9, pag.708]

            În primele etape de constituire a logopediei ca stiinta ea nu dispunea de propria clasificare a tulburarilor de limbaj, deoarece era profund influentata de succesele dezvoltarii medicinei în Europa sec. XIX -XX.

Una din primele clasificari a fost înaintata de A.Kussmaul (1887) care a supus analizei critice datele despre tipurile de dereglari, le-a sistematizat si a reglementat terminologia. Aceasta clasificare a stat la baza multor modificari în lucrarile cercetatorilor din primele decenii a sec. XX ca: V. Oltusevschii, G. Guttman, A. Fresels, S. Dobrogaev.[10,pag.44]

            În cadrul acestor clasificari erau foarte multe asemanari: atitudinea clinica, completata cu criterii etiopatogenetici, legatura diverselor tipuri de tulburari cu forme de boli (în acest caz tulburarile de limbaj erau socotite ca un simptom al bolii), la fel si limba descrierii, caci se foloseau termenii latini si grecesti.

            Nici un autor n-a reusit consecutiv sa întemeieze o clasificare bazata pe un anumit criteriu. Ca urmare la aceasta a aparut o necoincidenta atât în nomenclatura felurilor si formelor tulburari de limbaj, cât si în folosirea termenilor. Unele si aceleasi dereglari erau numite cu diferiti termeni si invers, diferite dereglari erau notate cu acelasi termen. Atât contradictiile între clasificarile separate, cât si în cadrul uneia si aceleasi clasificari au început sa se manifeste pe fonul realizarii stiintelor fundamentale si aplicate ale sec. XX: fiziologia activitatii S.N., psihologia, lingvistica, medicina, pedagogia. Logopedia nu a ramas în afara acestei tendinte. În clasificarea clinica s-au introdus corective în rezultatul carora s-au schimbat simtitor parerile despre diversele feluri de tulburari atribuite unei singure forme, semnificativ s-a întregit caracteristica plina de continut a tulburarile de limbaj. [10, pag.44]

            Cauzele tulburarile de limbaj sunt destul de variate începând cu unele anomalii anatomo – fiziologice ale SNC ori nesincronizari în functionarea segmentelor aferente – eferente ect si terminând cu imitarea unor metode neadecvate de educatie etc. Tulburarile de limbaj sunt consecinta actiunii simultane sau succesive a mai multor factori care actioneaza în diferite perioade de dezvoltare a copilului:  perioada intrauterina; în momentul nasterii;  în primii ani de viata.

În prezent în literatura de specialitate exista mai multe încercari de clasificare a tulburarilor de limbaj în functie de varietatea criteriilor.

Constantin Paunescu (1966) diferentiaza trei mari categorii de sindroame:

a)        Sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simpla în aparitia si dezvoltarea  vorbirii:   dislexia   de  evolutie,  bâlbaiala  fiziologica,  dislexia – disgrafia de evolutie.

b)       Sindroamele extrinseci limbajului si vorbirii, dislalia, disartria, disritmia – bâlbâiala, tahilalia, bradilalia.

c)        Sindroame intrinseci limbajului si vorbirii comportând tulburarile elaborarii ideationale a limbajului si grupând sindromul dezintegrativ sau disfazia si sindromul dezintegrativ sau afazia.

În logopedie se folosesc patru tipuri de clasificari a tulburari de limbaj:

Clasificarea clinico – pedagogica;

  Clasificarea psihologo – pedagogica;

  Clasificarea pedagogica;

 Clasificarea logopedica.

 Clasificarea clinico – pedagogica se bazeaza pe traditionala legatura a logopediei cu medicina si este orientata spre corectarea defectelor vorbirii, spre cultivarea atitudinii diferentiate catre lichidarea lor si e îndreptata spre aprecierea maxima a tipurilor si formelor de tulburari. Ea se orienteaza asupra unui ansamblu de criterii psiholingvistici si clinici.

Rolul conducator îi revine criteriilor psiholingvistici:

1.      dereglarea formei limbajului (oral, scris).

2.      dereglarea felului de activitate verbala corespunzator fiecarei forme (pentru cea orala – dereglarea vorbirii si întelegerii, pentru cea scrisa – dereglarea scrierii si citirii).

3.      dereglarea etapei de aparitie si percepere a vorbirii.

4.      dereglarea operatiilor care realizeaza îndeplinirea însarcinarilor la o etapa sau la alta a procesului de aparitie si de perceptie a vorbirii.

5.      dereglarea mijloacelor de îndeplinire a însarcinarilor.

      Criteriilor clinice le revine rolul de concretizare si sunt orientate spre lamurirea functiei substratului anatomo-fiziologic, dereglarii lui si aparitiei cauzelor.

 Dintre acestea evidentiem:

factori care au conditionat la aparitia tulburarilor (biologici sau speciali)

 în baza carui fon se dezvolta tulburarea (organic sau  functional).

în care zona a sistemelor verbale e localizata tulburarea (centrala sau periferica).

nivelul de tulburare a aparatului central sau periferic al vorbirii.

timpul aparitiei.

Clasificarea psihologo- pedagogica (Levina R.E.) se bazeaza pe selectarea semnelor deficientilor verbali, care sunt importante în realizarea procesului instructiv – educativ al elevilor.

                       Majoritatea copiilor catre momentul instruirii în scoala poseda latura fonetica verbala, au un vocabular bogat si au capacitatea de a alcatui propozitii corecte din punct de vedere gramatical.

            Însa procesul de însusire a limbii nu la toti are loc la fel. Tulburarile limbajului sunt diverse.

            În conformitate cu atitudinea pedagogica tulburari de limbaj pot fi clasificate în trei grupe.

a)     Grupa – tulburari fonetice a limbajului. Esenta lor consta în aceea ca, la logopat sub influenta diverselor cauze se formeaza si se întareste o articulare schimonosita.

b)    Grupa – tulburarile fonetico – fonematice. Ele se exprima prin aceea ca, copilul nu numai pronunta defectuos unele sau alte sunete, dar si insuficient le deosebeste, nu sesizeaza deosebirea acustica si articulatorie a sunetelor opozitionale. Aceasta conditioneaza la aceea ca ei nu cunosc structura fonetica a cuvintelor si comit greseli specifice în cadrul actului scris.

c)          Grupa – tulburarea globala de limbaj. Ea se manifesta prin aceea ca, tulburarea se extinde atât în latura sonora cât si în cea semantica. Nedezvoltarea generala a vorbirii are o diversa exprimare – de la lipsa totala a vorbirii pâna la forme usoare ale tulburarii limbajului cu elemente ale nedezvoltarii laturilor: fonetice, fonetico-fonematice si lexico – gramaticale.

Conform clasificarii logopedice criteriile în functie de care se clasifica tulburarile de limbaj ar fi (Gutu M. 1978):

       Criteriul anatomo- fiziologic:

–   Tulburari ale analizatorului verbomotor, verboauditiv;

–  Tulburari centrale sau periferice;

–  Tulburari organice sau functionale.

b)  Criteriul structurii lingvistice afectate:

–    Tulburari de voce;

–   Tulburari de ritm si fluenta;

–   Tulburari ale structurii fonetico – fonematice;

–  Tulburari complexe lexico-grmaticale;

–   Tulburari ale limbajului scris.

c)      Criteriul periodizarii, în functie de aparitia tulburarilor de limbaj

–     Perioada preverbala (pâna la 2 ani);

–     Perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani);

–     Perioada verbala (peste 6 ani).

d)      Criteriul psihologic

–      Gradul de dezvoltare a functiei comunicative a limbajului;

–     Devieri de conduita si tulburari de personalitate.

Dupa E. Verza tabloul tulburarilor de limbaj este urmatorul (1982):

a)     Tulburari de pronuntie.

–   dislalia;

–  rinolalia;

–  dizartria.

b)        Tulburari de ritm si fluenta a vorbirii:

– bâlbâiala;

–  logoneuroza;

–   tahilalia;

–    bradilalia;

–    aftongia;

–   tulburari pe baza de coreie.

c)    Tulburari de voce:

–  afonia;

–   disfonia;

–   fonastenia.

d)    Tulburari ale limbajului citit – scris:

–  dislexia – disgrafia;

–   alexia – agrafia.

E) Tulburari polimorfe de limbaj

–      alalia;

– afazia.

f) Tulburari de dezvoltare a limbajului

–       mutism psihogen;

–     întârziere în dezvoltarea generala a vorbirii.

g)     Tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice:

–   dislogii;

–    ecolalii;

–    jargonofazii;

–  bradifazii s.a.

Tulburarile de articulatie sau pronuntie au frecventa cea mai mare în special la copii prescolari si scolarii mici. Prin existenta tulburarilor respective se creeaza dificultati în emiterea cuvintelor, propozitiilor si întelegerea celor enuntate. Adeseori, ele se transpun în limbajul scris – citit, ceea ce îngreuneaza formarea deprinderilor grafo-lexice. Dintre aceste tulburari semnificative sunt:

– dislalia;

–   rinolalia;

–    dizartria.

Dislalia este cea mai raspândita forma a tulburarilor de limbaj (de la grece ,,dis"- dificil si ,,lalein" – vorbire) a fost introdus în literatura de specialitate  de R. L. Schulthess, în 1830. Acest termen defineste ,,o tulburare de limbaj caracterizata prin incapacitatea partiala sau totala de a emite si de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în combinatii fluente ale vorbirii (M. Gutu 1975).

            Emil Verza defineste dislalia ca o tulburare de articulatie – pronuntie ce se manifesta prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea si inversarea sunetelor.

            Dizartria (,,dis" – greu ,,arthrom" – articulatie) este cea mai grava dintre tulburarile de pronuntie si este cauzata de afectiunea cailor centrale si a nucleilor nervilor care participa la articularea. Ea se caracterizeaza printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o rezonanta, nazala si pronuntie neclara. Dat fiind originea sa ea se mai numeste si dislalia centrala.

            Ea nu afecteaza vorbirea în general, ci doar partea ei instrumentala . si la tulburarile articulatorii se adauga si cele respiratorie si de fonatie.

            Rinolalia (provine de la grecescul ,,rino"-nas, ,,lalie"- vorbire), însemnând vorbire pe nas. Este o forma a dislaliei la baza careia stau o serie de modificari anatomice sau malformatii congenitale ale organelor periferice ale vorbirii: maxilare, buze, limba, palatul dur, palatul moale, care provoaca rezonanta sunetelor si a vocii.

            Pe lângă cele enumerate mai sus mai exista si tulburarile de ritm si fluență. Acestea sunt tot tulburări ale vorbirii orale, dar sunt mai grave decât tulburari de pronuntie, nu numai prin formele de manifestare, ci mai cu seama prin efectele negative ce le au asupra personalitatii si comportamentul persoanei.

            Bâlbâiala este o tulburare de vorbire de origine centrala functionala, favorizata de o stare de receptivitate patologica a regiunilor care participa la realizarea vorbirii (I. Mitiuc 1996). Se refera la tulburari spastice de vorbire în care sunt afectate fluenta si ritmul vorbirii. Se manifesta prin repetarea unor silabe, sunete la începutul sau la mijlocul cuvintelor si propozitiilor, sau prin repetarea unor cuvinte cu pauze exagerate în desfasurarea vorbirii ca urmare a aparitiei spasmelor la nivelul aparatului fono-articulator care împiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive.

            Logoneuroza este strâns legata de bâlbâiala, atât prin natura, cât si prin forma sa. Din punct de vedere simptomatologic ele sunt foarte asemanatoare, dar de cele mai multe ori logoneuroza este mai accentuata decât balbâiala, care apoi se poate transforma în logoneuroza, în urma aparitiei unui fond nevrotic, ca urmare a constientizarii handicapului.

Tahilalia (,, tachys" – rapid, ,,lalein" – vorbire) este o tulburare a ritmului si fluentei vorbirii care consta într-o vorbire prea accelerata. În cazul vorbirii tahilalice tulburarile lexico-gramaticale sunt reduse, cu exceptia formelor grave.

Bradilalia (,,bradys" – încet, ,,lalein"- a vorbi) – tulburari de ritm si fluenta ce consta într-o vorbire anormal de lenta, cu intervale mari între cuvinte, greu de urmarit.

            Bradilalicii vorbesc foarte rar, încet abia deschid gura. Pronuntia sunetelor este neclara, confuza, iar articularea incompleta.

            Aftongia constituie o tulburare de vorbire asemanatoare bâlbâielii, datorata aparitiei unui spasm tonic de lunga durata la nivelul muschilor limbii. Deoarece a fost observata mai ales la bâlbâiti, este apreciata ca fiind un simptom al bâlbâielii, dar poate aparea si în afara acestei tulburari.

            Tulburari de vorbire pe baza de coree (tic, boli ale creierului mic) determinata de ticuri nervoase sau coreice ale muschilor aparatului fono-articulator, fizionomiei ce se manifesta concomitent cu producerea vorbirii.

            În timp ce tulburarile de ritm afecteaza cadenta vorbirii, tulburarile vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor referitoare la intensitatea, înaltimea, timbrul si rezonanta sunetului.

Principalele forme ale tulburari de voce sunt:

a).afonia;

b). disfonia;

c). fonastenia.

            Afonia este cea mai grava tulburare de voce. Ea apare în îmbolnavirile acute si cronice ale laringelui cum sunt parezele muschilor sau procese inflamatorii. Vocea, în astfel de situatii, daca nu dispare complet, se produce numai în soapta, din cauza nevibrarii coardelor vocale. Initial vocea se manifesta prin raguseala, scaderea în intensitate, soptirea ca în final sa dispara complet.

            Disfonia – lipsa partiala a vocii. Ea apare în urma tulburarilor partiale ale muschilor laringelui, ai coardelor vocale si a anomaliilor constituite prin noduli bucali si polipi. În aceasta situatie vocea este falsa, bitonala, monotana, nazala, tusita, scazuta în intensitate, timbru inegal. Fonastenia este o tulburare a vocii de obicei functionala, gradul ei variând de la o desfonie neînsemnata pâna la o afonie totala. Ea se caracterizeaza prin scaderea intensitatii vocii, pierderea calitatilor muzicale, tremurul si oboseala rapida a vocii. Este determinata de folosirea incorecta si abuziva a vocii si de laringite.

            Dislexia – disgrafia constituie o incapacitate partiala sau persistenta a însusirii citit – scrisului, o incapacitate de a elabora scheme motorii sau perceptive suficient de diferentiate care sa permita identificarea grafemelor în citire si identitatea grafemelor în scriere. Ea se manifesta prin aparitia unor frecvente confuzii între grafemele asemanatoare, inversiuni, adaugiri si substituiri de cuvinte, deformari de grafeme, plasarea defectuoasa a grafemelor în spatiul paginii neîntelegerea completa a celor citite sau scrise , lipsa de coerenta logica în scris. Tulburarile scrisului sunt mai frecvente si determina mai multe dificultati decât cele ale cititului. Aceste manifestari sunt mult mai frecvente la copii deficienti, în special la cei cu dubla sau polideficienta. Alexia – agrafia  sunt tulburari grave ale  citit – scrisului produse de leziuni cerebrale ori de insuficienta de dezvoltare a sistemelor cerebrale. Alexia  constituie imposibilitatea însusirii si întelegerii limbajului citit. În functie de gradul tulburarilor se asociaza des cu agnozia simbolurilor grafice. În functie de gradul tulburarilor gnozice alexia poate fi:

a frazelor – nerecunoasterea legaturilor dintre cuvinte si a semnificatiei acestora în contextul frazei, subiectii citesc cuvintele izolate.

  Verbala – imposibilitatea întelegerii cuvintelor.

   Silabica – imposibilitatea întelegerii silabelor

   Literala – imposibilitatea recunoasterii literelor

  Cifrelor – imposibilitatea recunoasterea cifrelor.

            Agrafia consta în imposibilitatea de a comunica prin scris în mod lizibil, independent de nivelul mintal. Agrafia poate sa fie asociata sau nu cu alexii sau cu afazii. Poate fi înnascuta sau dobândita. Se datoreaza unor disfunctii din emisfera stânga. Poate lua forme diferite în functie de particularitati, putând fi optica apraxica, kinestezica, pura ect.[1. Pag.94]

            Tulburarile polimorfe de limbaj cuprind tulburari de maxima gravitate, cu implicatii complexe negative nu numai în comunicare si relationarea cu cei din jur, dar si în evolutia psihica a logopatilor. Aceste tulburari cuprind  alalia si afazia.

Alalia consta în incapacitatea subiectului de a-si folosi vorbirea ca mijloc de comunicare; în unele cazuri usoare pot fi emise anumite sunete si cuvinte simple. Este afectata atât latura expresiva a vorbirii, cât si partial, cea impresiva.

Afazia consta în pierderea partiala sau totala a capacitatii de comunicare orala si scrisa datorita unor accidente cerebrale. Apare mai des la adulti si batrâni, fiind produsa de leziuni vasculare

Mutismul se afla la granita dintre neuropsihiatrie si logopedie. El se manifesta prin refuzul partial sau total, din partea copilului, de a comunica cu unele persoane, iar în forme grave, acest refuz se extinde asupra întelesului mediului înconjurator. Este vorba de instalarea unei inhibitii totale, în anumite conditii a capacitatii de exprimare verbala desi copilul poseda limbajul, datorita unei blocari emotionale grave. Desi nu comunica, copii cu mutism înteleg vorbirea si nu manifesta deficiente intelectuale.

            Mutismul este un fenomen complex impunând si un atasament complex: psihoterapeutic, logopedic, pedagogic, medical.[1, pag.119]

            Întârzieri în dezvoltarea generala a vorbirii se pot întâlni la acei subiecti care nu reusesc sa atinga nivelul de evolutie a limbajului conform vârstei. De obicei ele exista ca fenomene secundare în cazurile celorlalte handicapuri, dar se pot manifestatie si de sine stator. Apare înainte de 5 ani.[5, pag.83]

            Tulburarile limbajului bazate pe disfunctii psihice au în componenta o serie de tulburari relativ asemanatoare prin forma de manifestare si prin efectele negative în exprimarea continutului ideativ:

a)    Dislogii;

b)   Ecolalii;

c)  Jargonofazii;

d)    Bradifazii. s.a.

Caracteristic pentru toate sunt, asadar, dereglarile generale în formulare, expresie verbala deficitara si reducerea cantitativa a întelegerii comunicarii. Fenomenele de logoree si de exprimare incorecta sunt foarte active la aceasta categorie de handicapati, având în vedere ca dereglarile verbale pot fi considerate ca efecte secundare ale disfunctiilor psihice generale.