Limbajul la Solarul Mic

Limbajul la solarul mic

1.1.1. Etapele dezvoltării limbajului

Nou-născuții comunică prin plâns cu persoanele din jurul său. Deci plânsul este prima cale de comunicare a bebelușului. La trei, patru săptămâni apare zâmbetul ca expresie a limbajului nonverbal. Copilul adresează zâmbetul unei anumite persoane cu care realizează și contact visual.

Tot în această perioadă copilul începe să-și exprime nevoile, prin voce, adică își exprimă stările de foame, de durere sau de disconfort, prin plâns. Comunicarea nonverbală evoluează spre gângurit pe la sfârșitul lunii a doua, iar după patru luni copilul știe să întindă brațele dacă dorește să fie luat în brațe. De asemenea copilul știe să-și exprime starea de discomfort sau starea de plăcere. Materia primă pentru vorbire este gânguritul. După gângurit apar articulările de vocale cu consoane. Astfel apare repetarea de silabe care începe după vârsta de 5 luni. Repetarea de silabe este important deoarece se realizează învățarea folosirii aparatului fono-articulator. După luna a 10-a apar primele cuvinte, acestea pentru că nu au funcții gramaticale sunt de fapt holofraze (vaca este mu , pisica este miau). În familiile în care comunicarea verbală este deficitară, la copil apare comunicarea nonverbală și scade dorința de a comunica verbal. Dacă comunicarea verbal a copilului este bună în această perioadă, probabilitatea de a ajunge la un nivel de inteligență ridicat crește . La această vârstă copilul dă dovadă de inteligentă, încercând să ascundă dacă a făcut ceva interzis. Vocabularul copilului la un an conține puțin peste zece cuvinte.

Perioada de la 1 an la 3ani , cunoscută ca și perioada antepreșcolară sau prima copilărie este importantă deoarece apare limbajul. După un an de viață , aproape toți copiii pronunță câteva cuvinte cu înțeles.

În jurul vârstei de 2 ani, el folosește limbajul ca mijloc de comunicare. În vocabularul său pot exista de la 8 până la 20 de cuvinte. La 2 ani ritmul și fluența vorbirii este încă slabă, produce propoziții din care lipsește de cele mai multe ori verbul.

La vârsta de 3 ani, mesajul transmis de copil este inteligibil, înțelege întrebări simple ce au legătură cu activitățile sale. Este capabil să transmită informații despre experiența sa și relatarea să poată fi urmărită și înțeleasă.

Cînd se comunică intervin toate funcțiile limbajului, dar cea mai expresivă funcție este este cea ludică. Începând cu jocul cu vocale ajunge la jocul care se bazează pe repetiții de silabe, mai târziu pe repetarea de cuvinte . Dobândirea capacității de a comunica nu se oprește la cunoașterea regulilor sau la îmbogățirea vocabularului care spre sfârșitul vârstei de trei ani ajunge la aproximativ 1000 de cuvinte printre care predomină substantivele, verbele și adjectivele. La această vârstă se învață funcțiile sociale ale limbajului.

În perioada de la 3 la 6 ani, cunoscută ca și perioadă preșcolară sau a doua copilărie, limbajul este“instrument activ și deosebit de complex al relațiilor copilului cu cei din jurul său și în același timp, un instrument de organizare a activității psihice”.

Prezența mamei este importantă pentru toate componentele dezvoltării copilului: psihică, intelectuală, fizică, emotiv-afectivă și desigur asupra dezvoltării limbajului.

La început copilul începe să vorbească având la baza limbajul adulților deci ei imită limbajul adulților din mediul apropiat, potrivit următorului proces: sunetele emise de adulți, ascultate și receptate de copil, îi activează centrii corticali corespunzători analizatorilor respectivi. Acești centri activează comportamentele motorii și motrico-kinestezici ai lor, ducând astfel la realizarea limbajului expresiv .

Pe la 3 ani, copilul știe să-și spună numele, să enumere diferite obiecte, și învață primele cuvinte abstracte. Vorbește în propoziții scurte, simple. Copilul de trei ani întreabă frecvent „de ce?”, „cum?”, ‚”unde?” sau”de unde?”.

De la 4 ani trebuie să fim mai atenți la limbajul copilului, deoarece incorectitudinile ce apar sub forma imposibilității pronunțării unor sunete, omisiunea sau înlocuirea sunetelor, pot avea o valoare patologică, adică ele se pot fixa și se pot transforma în tulburări de vorbire. Astfel trebuiesc luate măsuri pentru a corecta și a realiza un limbaj corect.

De asemenea privind structura gramaticală, în utilizarea verbelor, mai întâi se învață prezentul și pe urmă se fixează și alte timpuri. Copilul învață treptat morfologia și sintaxa vorbirii.

La început predomină limbajul monologat care este important în apariția treptată a limbajului interior cu rol în planificarea acțiunilor.

Între 4-6 ani limbajul copilului se dezvoltă și se perfecționează sub toate aspectele, la început limbajul receptiv – care reprezintă capacitatea copilului de a înțelege din ce în ce mai mult comunicarea celor din jur, iar mai apoi limbajul expresiv – aici se poate încadra dezvoltarea vocabularului, structura gramaticală, aspectul sonor(după o anumită vârstă copilul ar trebui să pronunțe corect sunetele). Persistența unor tulburări în și după această perioadă de vârstă dobândește o semnificație patologică .

La această vârstă , vocabularul se îmbogățește substanțial, din punct de vedere cantitativ. Dacă la un an sunt puțin peste 10 cuvinte pronunțate, la vârsta de doi ani sunt aproximativ 400 de cuvinte pronunțate, ca la vărsta de 3 ani, vocabularul să cuprindă 1000 de cuvinte pronunțate, la 4 ani 2000 de cuvinte, la 5 ani 3000 de cuvinte, ajunge pânã la aproximativ 3500 de cuvinte la 7 ani, deși semnificațiile acestor cuvinte nu sunt cunoscute întotdeauna.

S-a constatat că fetițele la vârsta preșcolarității folosesc mai multe cuvinte decât băieții, ceea ce înseamnă că vocabularul lor se dezvoltă mai repede din punct de vedere cantitativ. Se crede că acest lucru se datorează faptului că fetițele intră mai ușor în relații ocupaționale, cu adultul sau cu alți copii.

În perioada școlară mică cuprinsă de la 6/7ani la 10/11 ani ,cunoscută ca a treia copilărie, are loc apariția și consolidarea vorbirii , a construcțiilor logice imediate, reversibile care înlocuiesc procedeele empirice, intuitive, naive ale etapei precedente. Copilul, la intrarea în școală, folosește corect cuvintele în vorbire. Vocabularul cuprinde un număr de aproximativ 4500 de cuvinte, dintre care 1600 sunt cuvinte pe care le folosește des.

Când copilul intră școală, prin intermediul procesului instructiv-educativ se dezvoltă operațiile gândirii care sunt necesare oricărei activități intelectuale: sinteza, analiza, comparația, clasificarea si concretizarea logică, abstractizarea și generalizarea. Cel mai important lucru în această perioadă constă în însușirea limbajului scris ceea ce conduce la dezvoltarea limbajului.

Copilul la această vârstă poate avea problem în a diferenția sunetele, care sunt elemente sonore ale cuvintelor, ceea ce se răsfrânge asupra scrierii, determinând unele probleme cum ar fi omisiunea unor litere sau adăugarea unor litere în scrierea unor cuvinte.

Învățându-se citit-scrisul se dezvoltă motricitatea și aparatul verbo-motor. Observațiile arată că dacă sunt probleme cu elementele vorbirii, sunt posibile unele piedici în achiziția scrisului.

Un lucru deosebit la această perioadă este folosirea cuvintelor la figurat precum și capacitatea crescută de înțelegere a acestora.

În același timp cu scrierea gramaticală și ortografică se dezvoltă și capacitatea verbală de a se exprima corect gramatical, precum și capacitatea de a înțelege valoarea gramaticală a părților de propoziție.

Structura gramaticală a limbajului scris este mai exigentă decât cea a limbajul oral și necesită un vocabular mai critic care acționează asupra limbajului oral, dându-i consistență .

În perioada micii școlarități se dezvoltă atît limbajul oral cît și cel scris. În ceea ce privește limbajul oral, una dintre laturile lui importante este aceea de ascultare. În cursul micii școlarități se dezvoltă capacitatea de citit-scris și aceasta impulsionează de asmenea progresele limbajului. Lecturile literare fac să crească posibilitătile de exprimare corectă. Se învață cuvintele care fac parte din fondul de cuvinte al limbii materne care ajunge să numere spre sfîrsitul micii școlarităti la aproape 5000 de cuvinte dintre care tot mai multe pătrund în limbajul activ al copilului.

Copiii se obisnuiesc ca prin limbaj să-si planifice activitatea, să exprime acțiunile ce le au de făcut, ordinea în care vor lucra. Toate acestea vor influența nu numai asupra perfecționării conduitei verbale, ci și asupra dezvoltării intelectuale, contribuind la formarea capacității micilor școlari de a raționa, de a argumenta și demonstra.

Dezvoltarea limbajului este semnificativă , școala și familia stimulând acest proces.

Școlarul mic se exprimă mai bine, în fraze corecte din punct de vedere gramatical, folosește cuvinte de legătură: de, în, pe, la, cu, și, spre, că, iar, dar, căci, să, ori, deci, de la, pe la, ca să, nu numai, ci și.

Limbajul se dezvoltă în paralel cu creșterea interesului pentru citit, iar capacitatea de exprimarea se perfecționează în activitățile de dezvoltare a vorbirii libere, de compunere.

Copilul parcurge mai multe etape când învață cititului. La început copilul descifrează apoi citește texte simple. Abia pe urmă are loc automatizarea citirii și crește viteza de citire . Acest lucru depinde de ritmul fiecărui copil și de înțelegerea celor citite. O altă etapă a învățării cititului este citirea curentă și corectă care reprezintă citirea copilului care știe să folosească semnele grafice în limbajul articulat. Ultima etapă a învățării citirii este atunci când citirea este expresivă .

Citirea expresivă depinde de gradul de învățare al citirii corecte și curente. Citirea devine importantă pentru achiziția de noi informații.

Etapele necesare învățării cititului sunt aceleași pentru toți copiii, însă diferă de la copil la copil timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape.

În școală formarea abilităților de scris- citit se realizează în trei etape: preabecedară, abecedară și postabecedară. În perioada preabecedară copilul învață să scrie elementele grafice, în cea abecedară învață să scrie toate literele alfabetului și de a folosi aceste litere în grafierea cuvintelor și propozițiilor. În perioada postabecedară se obține o anumită viteză de scriere și se însușesc câteva reguli ortografice.

Scrierea, arată A. Vrăsmaș, este rezultatul funcționării a trei niveluri și anume, nivelul motor, nivelul percepției și reprezentărilor și a celui afectiv. Este menționată astfel legătura dintre controlul mișcărilor mâinii și controlul vizual, adică controlul kinestezic se realizează la nivelul mișcării și cel vizual la nivelul traseului grafic. Cele două mișcări se întâlnesc ceea ce duce la anticipație vizuală și apoi la reprezentarea vizuală. La acestea se adaugă două planuri : planul afectiv și intenționalitatea.

Toate sunt dificultăți, dar și oportunități sau provocări ce survin în calea adaptării copilului de vârstă școlară.

1.1.2.Tulburările de limbaj la școlarul mic

Când spunem tulburare de limbaj înțelegem că la nivelul limbajului au loc abateri de la limbajul normal, atât sub aspectul reproducerii, cât și al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orala sau scrisă (M. Gutu, 1975). Deci tulburările de limbaj se pot identifica la nivelul limbajului oral sau scris.

E. Verza în 1982 a realizat o clasificare a tulburărilor de limbaj , clasificare care ține cont de mai multe criterii în acelasi timp: anatomo-fiziologice , lingvistice , etiologice , simptomatologice și psihologice.

Potrivit acestei clasificări există:

A. tulburări ale pronunției

B. tulburări de ritm și fluență a vorbirii 

C. tulburări de voce

D. tulburări ale limbajului citit-scris

E. tulburări polimorfe de limbaj 

F. tulburări de dezvoltare a limbajului

G. tulburări ale limbajului bazate pe disfuncții psihice

A. Tulburările de pronunție reprezintă incapacitate totală sau parțială de a emite sau articula corect unul sau mai multe sunete în vorbirea spontană și cea reproductivă , constând în înlocuirea, omiterea deformarea sau inversarea anumitor sunete.

Tulburările de pronunție sunt împărțite în:

a.Dislalie

b.Rinolalie

c.Disartrie

a. Dislalia este cea mai des întâlnită tulburare de pronunție și reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. 

Ea constă în  imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau a mai multor sunete . Dislalia presupune deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea sau inversarea sunetelor.

În limba română, în termini populari această tulburare este numită : sâsâiala, pelticie, gângăveala, rârâiala, sugerând aproximativ diferite forme ale dislaliei.

În perioada antepreșcolară a copilului , tulburările de pronunție nu constituie semnale de alarmă dar la vârsta preșcolară se impune realizarea intervențiilor logopedice , mai ales după vârsta de 4 ani, pentru a nu permite stabilizarea și formarea unei deprinderi deficitare de pronunție.

Dislalia poate apărea și la vârstele mai mari, datorită unei etiologii complexe incriminată în producerea handicapurilor de limbaj, în genere.

Sunetele mai des afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor: vibranta R (vibrează vârful limbii), africatele C, G, T (articulația lor începe cu o ocluziune și se termină printr-o constricție), siflantele S, Z (vârful limbii atinge dinții) și șuierătoarele S, J.  Vocalele și consoanele B, D, T, M, N care apar devreme în vorbire, sunt afectate mai rar.

Există mai multe tipuri ale dislaliei, în funcție de criteriul luat în considerare:

   După cât este de afectat aparatul verbo-motor:

–     dislalie organică, cauzată de anomaliile organelor periferice ale vorbirii (în cazul surzeniei periferice, dinți, limba și bolta palatină al anomaliilor de maxilare,)

–     dislalie funcțională, datorată nefuncționării corespunzătoare a aparatului verbo-articulator (în cazul atrofiei sau al neexersării mușchilor limbii, buzelor, vălului palatin, al neîndemânării sau insuficienței în dezvoltarea atenției auditive și al traseului greșit pe care-l ia curentul de aer expirat )

După numărul de sunete alterate:

–     dislalie simplă sau parțială, când este afectat un sunet;

–     dislalie generală sau complexă, când sunt afectate mai multe sunete.

   După  numărul de grupe de articulare afectate:

–     dislalie monomorfă- este afectată o singură zonă de articulare (de exemplu toate sunetele din zona labiala- p, b, m)

–     dislalie polimorfă – sunt afectate mai multe zone de articulare (zona labială + prepalatală -s, j, ci, ce, gi, ge)          

    După forma de tulburare a pronunției:

–     moghilalia – sunetul afectat lipsește (ex. „ten” in loc de „tren”)

–     disfonemie-  sunetul este deformat, denaturat (ex. sâsâiala)

–     paralalie- în acest caz sunetul corect este înlocuit cu un altul (ex. „iapte” în loc de „lapte”)

–     perilalie – sunt adaugate  sunete

–     metalalie- în acest caz copilul inversează anumite sunete

    În funcție de sunetele afectate, dislalia se poate clasifica în:

–     betacism: este afectat sunetului B

– capacism: este afectat sunetului C

–     deltacism: este afectat sunetului D

–     fitacism: este afectat sunetului F

–     gamacism: este afectat sunetului G

–     hapacism: este afectat sunetului H

–     lamdacism: este afectat sunetului L

–     mutacism: este afectat sunetului M

–     nitacism: este afectat sunetului N

–     pitacism: este afectat sunetului P

–     rotacism: este afectat sunetului R

–     tetacism: este afectat sunetului T

–     vetacism: este afectat sunetului V

–     sigmatism: sunetele afectate sunt S, S, Z, T, J, Ce, Ci;

Când în loc de distorsionarea unui fonem apare înlocuirea acestuia (paralalia), adaugăm prefixul „para”: pararotacism, parafitacism, etc.

b. Rinolalia este o tulburare de limbaj care constă într-o  nazalizare insuficientă sau o nazalizare exagerată a vorbirii. Astfel  se produce o distorsiune a rezonanței sunetului, fie este prea amplificat ,fie prea diminuat sunetul . Acest lucru se produce datorită obstrucției nazale sau a unei comunicări buco-nazale nefavorabile. Acest lucru afectează claritatea vorbirii.

Rinolalia se clasifică astfel:

–  rinolalie deschisă se manifestă când  aerului de care este nevoie pentru a pronunța sunetul se pierde pe cale nazală

–  rinolalie închisă  apare când  aerul necesar pentru a pronunța consoanelor nazale se pierde pe traiectul bucal

–  rinolalie mixtă se manifestă când în vorbirea unei persoane avem semnele rinolaliei deschise cât și ale rinolaliei închise

Când diagnosticăm rinolalia trebuie să ținem cont de starea în care se află vălului palatin precum și de direcția de scurgere a suflului de aer expirator. Vălul palatin se consideră că este normal, când copilul poate să sufle într-o muzicuță, poate să bea apă fără ca aceasta să iasă pe nas . Pentru a determina în ce direcție se scurge aerul expirat vom observa dacă copilul poate să sufle în diferite instrumente muzicale, dacă poate stinge o lumânare , dacă poate să umfle obrajii și dacă poate să pronunțe silaba “ai”. Dacă copilul nu poate să realizeze sarcinile enumerate că prezintă un anumit tip de rinolalie. Se va stabili rezonanța nazală când copilul pronunță cuvinte care conțin consoanele “m” și “n”. Lipsa vibrațiilor în timpul pronunției acestor cuvinte indică existența unei rinolalii închise.

Rinolalia deschisă se caracterizează printr-o nazalizarea pronunțată a sunetelor. În același timp apar și tulburări de voce , tulburări de ritm și fluență a vorbirii, tulburări de pronunție a sunetelor.

Rinolalia deschisă poate fi:

-funcțională – mobilitatea vălului palatin este redusă sau a mușchilor faringo-nazali. Rinolalia deschisa funcțională se aseamănă cu rinolalia organică, dar nu are aceeași gravitate, aceasta având o gravitate mai mică

-organică – este cauzată de paralizii ale vălului palatin, malformații congenitale ale acestuia sau de vegetații adenoide. În cazul rinolaliei organice, pe lângă tulburările de vorbire, apar și problemele de deglutiție, adică lichidele refulează pe nas. Despicăturile palatine sunt cele care cauzează mai frecvente rinolalia deschisă.

Rinolalia închisă se caracterizează prin faptul că aerul necesar articulării sunetelor nazale se pierde pe traiectul bucal. Astfel sunetele nazale sunt omise sau sunt înlocuite cu b și d. Sunt deformate mai ales sunetele “m” și “n”.

Rinolalia închisă poate fi: 

-anterioară – în acest caz nu se poate comunica cu exteriorul prin cavitatea nazal deoarece sunt blocate narinele si nazofaringele.

Sunetele au sonoritate ștearsă și apăar modificări și la respirație.

-posterioară – când nazo-faringele este blocat. Sunetele “m” si “n” sunt înlocuite sau omise.

Rinolalia mixtă – apare la persoanele care au în același timp o acoperire parțială a căilor nazale și o problemă de închidere a orificiilor nazale.

Corectarea rinolaliei prevede intervenția chirurgicală, dacă este nevoie, intervenția logopedică și consiliere psihopedagogică, în vederea creșterii stimei de sine .

Intervenția logopedică reprezintă o parte importantă a terapiei, atât înaintea intervenției chirurgicale, cât mai ales, după aceasta.

c. Disartria este cea mai gravă formă a tulburărilor de pronunție, care prezintă caracteristici dislalice și rinolalice fiind afectate ritmul și calitatea vocii, cu rezonanță nazală monotonă și cu insuficiențe articulatorii (de pronunție).

Una dintre caracteristicile disartriei este decalajul dintre vorbirea expresivă, ce este afectată și vorbirea receptivă , care este bună și care permite înțelegerea destul de bună a comunicării verbale.

Afecțiunile la nivelul cerebral afectează atât limbajul, cât și toate elementele care sunt implicate în producerea lui:

-mișcările fine și cele grosiere nu au precizie și echilibru

-mișcările aparatului fono articulator

-mișcările implicate în respirație și fonație

-mișcările legate de kinestezia mâinii nu pot fi controlate în toate împrejurările

De cele mai multe ori copilul care are  disartrie este conștient de problemele pe care le are, cee ce îl face să se străduiască pentru înlăturarea lor, dar tensiunea psihică și stresul că nu poate depăși aceste probleme determină accentuarea tulburărilor de limbaj și pe cele psihomotrice

Apar o serie de probleme psihice care pot fi declanșate de disartrie și însoțesc disartria:

-retardul mintal – afecțiunile la nivel cerebral generează disartria precum și alte deficiențe cum ar fi debilitatea mintală. Se manifestă ca o deficiență de intelect, dar mai ales ca o întârziere mintală cauzată de lipsa limbajului și comunicării. Unii specialiști spun că 30% din totalul disartricilor prezintă debilitate mintală.

-tulburări senzoriale – se produc din cauza lezării centrilor nervoși sau din cauza unor afecțiuni ale căilor senzoriale, care împiedică recepția și răspunsul corespunzător la stimulii din mediul înconjurător.

-tulburări de motricitate și psiho-motricitate – sunt cele mai extinse și mai evidente. Este afectat mersul și mișcările generale. Cele mai afectate sunt mișcările fine.

-tulburări afective – constă în lipsa de echilibru dintre excitație și inhibiție, ca și o incapacitate de stăpânire a acestora. În acest caz sentimentele nu pot fi stăpânite, nu pot fi ținute în frâu emoțiile.

-tulburări psiho-sociale – copiii disartrici nu se pot adapta la mediul înconjurător. Ei întâmpină dificultăți în formarea autonomiei personale ,nu-și pot forma deprinderi de autoservire și deprinderi igenico-sanitare.

Formele disartriei:

Disartrie corticală – în acest caz apar deficiențe de la nivelul scoarței cerebrale, care pot fi declanșate de meningo-encefalită, tulburări vasculare sau traumatisme cranio-cerebrale.

Disartria sub-corticală – în acest caz sunt mai frecvente tulburările căilor extrapiramidale sau piramidale.

Disartria cerebeloasă – prezintă leziuni ale cerebelului și căilor cerebeloase – copilul vorbește neclar, vorbirea este monotonă greu de înțeles.

Disartria bulbară – cauzată de tulburările neuronilor motori și a nervilor din bulb.

Disartria pseudo-bulbară – manifestă afecțiune ale căilor cortico bulbare ce conduc la apariția de paralizii la nivelul buzelor, limbii sau vălului palatin.

 B. Tulburările de ritm și fluență a vorbirii În acest caz copilul are dificultățile de vorbire clară, care nu permit partenerul de discuție să înțeleagă mesajul transmis.

Specialiștii au realizat o clasificare a tulburările de ritm și fluență a vorbirii :

a. Bâlbâiala

b.Logonevroza

c.Tahilalia

d.Bradilalia

e. Aftongia

f.T ulburările coreice

a. Bâlbâiala este una dintre cele mai cunoscute și mai întâlnite tulburări. Această tulburare de limbaj afectează înțelegerea celor ce ascultă ceea ce spune o astfel de persoană Bâlbâiala se caracterizează prin repetarea unor sunete sau silabe situate la începutul sau la mijlocul cuvântului. Copilul face pauze între silabe sau repetă silabele respective.

Pot apărea spasme la nivelul buzelor, limbii, obrajilor care împiedică desfășurarea vorbirii cursive și ritmice.

Vârsta la care s-a observant că apare mai frecvent tulburarea aceasta este de la 2 ani până la 3 ani și șase luni. La această vârstă poate fi considerată o problemă fiziologică, dacă nu intervin factori care duc la o vorbire deficitară persistentă și mai apoi la cronicizarea limbajului defectuos. Dacă balbismul este prezent și la vârsta preșcolară atunci se trage un semnal de alarmă. Intervenția logopedică trebuie să înceapă neîntârziat. Cu cât intervenția logopedică începe mai târziu cu atât tulburarea de limbaj se poate agrava și croniciza.

b. Logonevroza este în strânsă legatură cu bâlbâială . Cele două tulburări se aseamănă simtomatologic dar de regulă logonevroza este mai accentuată decât bâlbâiala .

Bâlbâiala se transformă în logonevroză atunci când tulburarea logopedică întârzie sau dacă apare stresul cauzat de conștientizarea tulburării și teama că tulburarea nu se va corecta.

Logopatul trăiește o dramă, ca un moment de frustrare a imposibilității în care se află.

Bâlbâiala este mai mult o tulburare în care sunt repetare sunete, silabe și cuvinte, iar logonevroza presupune în plus și modificarea atitudinii logopatului față de vorbire și a modului cum este percepută dificultatea. Pot apărea spasme, grimase și anxietăți, cauzate de teama că va greși când vorbește.

Dacă persoana este traumatizată psihic poate apărea direct logonevroză, ceea ce va duce la amplificarea stării generală de nevrotism.

Mai există și alte tulburări de ritm și fluență ale vorbirii care se pot manifesta ca sindrom separat dar și ca un simptom al bâlbâielii.

c. Tahilalia se caracterizează printr-o vorbire exagerat de rapidă, care apare de regulă la persoanele care prezintă instabilitate nervoasă și hiperexcitabilitate.

d. Bradilalia este opusă tahilaliei,  se manifestă printr-o vorbire rară, mult îcetinită. Apare mai des la deficienții mintali sau la persoanele cu o inhibiție exagerată.

e. Aftongia însoțește de regulă bâlbâiala. Apare  la nașterea copilului când în mușchii limbii se produce un spasm, de lungă durată. Au loc simptome asemănătoare cu ale bradilaliei. Apar grimasele și modificările fiziologice.

f.Tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase ale mușchilor aparatului implicat în vorbire, ale fizionomiei care se manifestă în același timp vorbirea.

C. Tulburările de voce sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea,înalțimea, timbrul și rezonanța sunetelor . cele mai frecvente fiind: vocea de cap, vocea oscilanta, vocea grava, vocea ragusita, afonia, fonastenia etc.

Principalele forme ale tulburări de voce:

a. Afonia

b. Disfonia

c. Fonastenia

          a.  Afonia este considerată cea mai gravă tulburare de voce. Afonia apare când copilul se îmbolnăvește, mai precis laringele se îmbolnăvește. Astfel de boli sunt parezele mușchilor sau procese inflamatorii. Vocea, în astfel de cazuri poate să dispară complet sau dacă nu dispare se produce în șoaptă, din cauză că, din cauza bolii, coardele vocale nu vibrează. Prima dată vocea este răgușită, scade în intensitate, iar în final să dispară.

       b. Disfonia –vocea dispare parțial. Ea apare în urma unor boli mai ușoare la nivelul mușchilor laringelui, a coardelor vocale sau în urma unor anomalii cum ar fi polipii și nodulii bucali. În această tulburare de limbaj vocea este falsă, scăzută în intensitate și are un timbru inegal.

c. Fonastenia este o tulburare a vocii funcțională. Ea se poate manifesta ca o disfonie ușoară, neînsemnată și poate să se agraveze pâna la o afonie . Fonastenia se caracterizează prin oboseala vocii, intensitatea vocii este scăzută, se pierd calitățile muzicale. Este cauzată de folosirea abuzivă a vocii precum și de laringite.

D. Tulburări ale limbajului citit-scris  sunt incapacități paradoxale totale în învățarea și formarea deprinderilor de scris-citit, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapaci-

tăți pațiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenței unor factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvați la structura psihica a individului, a insuficiențelor în dezvoltarea psihică și a personalității, a modificărilor morfo-funcționale de la nivelul sistemului nervos central, a deficiențelor spațio-temporale și psihomotricității, a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariția de confuzii frecvente între grafemele și literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, substituiri de cuvinte, sintagme, deformări de litere, neînțelegerea completă a celor citite sau scrise, etc. (E. Verza,1983, p. 58).

Tulburarile de scris-citit se pot clasifica în:

1.parțiale -Disgrafia și Dislexia

2. totale -Agrafia și Alexia 

1. Disgrafia este o tulburare de scriere , mai precis copilul disgrafic scrie cu greșeli, scrie urât și face greșeli de oprtografie.

Dislexia este o tulburare de citire, copilul citește lent, cu greșeli și are dificultăți în înțelegerea textului.

Dislexia și Disgrafia sunt deci tulburări parțiale ale citit-scrisului ce influențează dezvoltarea psihică a copilului și mai cu seamă rezultatele sale la învățătură.

Dislexia și disgrafia se manifestă, la școlar, prin incapacitatea sa, mai mult sau mai puțin accentuată, de a învăța să citească și să scrie în mod corect. Astfel au loc confuzii constante și repetate între fonemele asemănătoare acustic, literele și grafemele lor, inversiuni sau adăugiri de litere, grafeme sau cuvinte, dificultăți în combinarea cuvintelor în propoziții, tulburări ale clarității scrierii. Datorita neîndemânării de a scrie, textul este scurt, lacunar și fără logică. Din cauza neînțelegerii celor citite și chiar și a scrisului propriu, redarea la dislexici și disgrafici este lacunară, plină de omisiuni sau conține adăugiri de elemente ce nu figurau în textul parcurs.

Citirea și scrierea cifrelor se face cu ușurință, în majoritatea cazurilor, fără sau cu foarte puține erori.

Dislexo-grafia este de mai multe feluri:

a. Dislexo-grafia specifică sau propriu-zisă se caracterizează prin incapacitatea de a învăța să-și formeze abilitățile de a citi și de a scrie. Apar un număr mare de dificultăți în activitățile de dictare și compunere, în timp  ce la copierea textului, grafemele sunt redate, aproape tot timpul în mod corect, iar în citire, logopatul reușește să silabisească asemănator celui care se află în faza inițială de achiziție a acestui proces. Logopații  aflați în această situație nu pot realiza legăturile firești dintre simboluri și grafeme, dintre sunetele auzite și grafemele ce le reprezintă în scris. De asemenea, ei pot scrie altă literă față de litera auzită sau un alt cuvânt față de cuvântul auzit. Asemenea fenomene se accentuează când se produc datorită dificultății de auz sau dificultăților de vedere, ca urmare a afectării perceperii auditive sau a perceperii vizuale a mișcărilor  aparatului fono-articulator care este implicat în vorbire.

b. Dislexo-grafia de evoluție numită și de dezvoltare sau structurală, este proprie copiilor ce nu pot realiza progrese constante în achiziția scris-cititului, deși depun un efort voluntar corespunzător. În aceste cazuri, apar manifestări de tip disotografic și dificultăți de a înțelege simbolurile grafice, literele, cuvintele sau un text citit sau scris.

c. Dislexo-grafia spațială sau spațio-temporală apare ca o citire și scriere în diagonală.

d. Dislexo-disgrafia pură sau consecutivă  se manifestă prin întregul cortegiu al fenomenelor descrise și se extinde la grafemele și literele prezente în activitatea de citire și scriere. Este o tulburare serioasă ce se apropie de alexie și agrafie și de obicei, apare în combinație cu alte tulburări, cum ar fi debilitatea mintală, afazia, hipoacuzia. Astfelproblemele de înțelegere a celor citite sau scrise sunt grave.

e. Dislexo-disgrafia motrică este întâlnită mai ales la copiii cu probleme de motricitate sau psihomotricitate. Această tulburare este evidentă în scris prin dificultățile de realizare a grafemelor, cuvintelor și propozițiilor, iar scrisul devine tensionat, neglijent, dezordonat, neproporționat, inegal, ilizibil.

f. Dislexo-disgrafia liniara se asemeană cu dislexo-disgrafia spațială, dar prezintă și caracteristici proprii. Logopatul aflat în această situație manifestă o incapacitate în urmărirea fiecărui rând pe spațiul paginii de citit și sărirea de la unul la altul, iar în scris, chiar dacă foaia este liniată se sar unele spații sau sunt lăsate libere altele.

În limba română dislexo-disgrafia se împarte pe mai multe grupe în funcție de o serie de manifestări ale acestora:

•Grupa I – citit-scris încet, lent. Copiii aceștia scriu și citesc încet. De multe ori învățătoarea trece cu vederea acest lucru pentru că scris–cititul lor consideră că este datorat temperamentului. Acești copii nu preferă să citească și întâmpină probleme la scris. Are dificultăți la copierea unui text. Sunt copii care scriu înghesuind literele încât ai impresia că literele sunt suprapuseși alți copii scriu literele ingal și depășesc spațiul graphic. La acești copii se manifestă o ambidextrie sau o stângăcie.

•Grupa II – Dificultăți în a face legătura între sunetul care se aude și simbolul grafic și înțelegerea sensului convențional al simbolurilor lexiei. Acești copii care se înscriu în această categorie nu reușesc să citească cuvântul ca întreg. De asemenea au greutăți în a sinteza cuvintelor lungi. La unii copii apare scrisul ca în oglindă.

•Grupa III –Copiii care se încadrează în această grupă prezintă dificultăți în aplicarea regulilor gramaticale și a regulilor caligrafice. Când au de scris o propoziție sau o frază la care nu sunt siguri pe ortografierea corectă, mulți dintre ei au tendința de a le ocoli. Citesc și scriu fără a respecta semnele de punctuație.

•Grupa IV – Apar omisiuni de litere sau cuvinte mai ales la copiii care prezintă tulburări de pronunție. Aceste omisiuni apare rar când este copiat un text. Poate să apară mai des la copiii cu handicap de intellect sau a celui de auz. Acest fenomen apare mai des în cuvintele lungi, la sfârșitul propoziției.

•Grupa V – Au loc adăugiri de litere, cuvinte. Acest fenomen apare mai ales în scris. Se întâlnește împreună cu deficitul de atenție și de percepție. Literele sunt adăugate la sfârșitul cuvintelor. Când citesc acești copii adăugă literer.

•Grupa VI – Copiii care se încadrează aici, substituiesc litere, grafeme și chiar cuvinte. Aceste substituiri au loc ca urmare a confuziilor dintre grupurile de foneme, litere si grapfeme care se aseamănă din punct de vedere optic (d-p-b, u-n, m-n, a-ă, s-ș, t-ț), din punct de vedere fonematic, acustic și kinestezic ( f-v, b-p, c-g, s-z, d-t)

•Grupa VII –Au loc contopiri de grafeme în scris, care se manifestă prin prelungirea liniei de la ultimul grafem până se  unește cu primul grafem al cuvântului care urmează. Textul este greu de citit și greu de înțeles .

•Grupa VIII – Copiii care se încadrează în această grupă nu respectă spațiului paginii, ei scriu suprapunând rândurile. Acest fenomen este specific la copiii cu deficiențe de vedere, la copiii stângaci care scriu cu mâna dreaptă și la copiii ambidextrici.

•Grupa IX –Citit-scrisul este ca în oglindă. Înclinarea scrisului exagerată spre dreapta sau spre stânga, grafemele asemănătoare sunt deformate . Se manifestă la copiii cu debilitate mintală severă și la copii stângaci.

2. Alexia este o tulburare neurologică caracterizată prin inabilitatea unei persoane de a citi și a înțelege limbajul scris. De asemenea, alexia poate tulbura capacitatea de a scrie a bolnavului.
Aceasta tulburare se dezvoltă atunci cand emisfera stânga a creierului este lezată sau traumatizată Emisfera cerebrală stângă este sediul limbajului, calculului logic, cifrelor, rationamentelor, capacitatii de analiza, etc. Lezarea acesteia afectează în special aceste capacități.

Alexia reprezintă pierderea capacității de a citi și de a înțelege limbajul scris. Subiectul alexic vorbește normal, răspunde corect la întrebări, înțelege ceea ce i se spune, poate scrie correct după dictare sau chiar spontan, dar nu înțelege un text scris.

 Agrafia este incapacitatea relativ totală a învățării actului graphic. Ea se întâlnește rar la copii, implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale.

E.Tulburări polimorfe de limbaj sunt:

a.Afazia

b.Alalia

a. Afazia reprezintă imposibilitatea unei persoane, care a putut să vorbească, să aibă un comportament verbal normal. Afazia este o tulburare polimorfă a limbajului în care pot fi afectate mai multe funcții ale acestuia (exprimarea verbal, înțelegerea limbajului verbal sau a limbajului scris, capacitatea de a citi sau de a scrie). În afazie, tulburările de limbaj sunt dobândite, ca urmare a existenței sau apariției unui traumatism cerebral, mecanic. Leziunea la nivelul creierului este focalizată și localizată, cel mai frecvent, în partea centrală a emisferei stângi. Literatura de specialitate vorbește și despre afazia la copil, care este o afazie congenitală, dacă se ia în considerare ideea că leziunea la nivelul creierului s-a produs la copil, înainte de naștere .

Afazia se manifestă prin tulburări ale vorbirii, tulburări de înțelegere a limbajului vorbit, tulburări ale exprimarii scrise și tulburări de înțelegere a limbajului scris. În funcție de tipul afaziei, logopații pot să prezinte câteva din aceste manifestări. Deci, afazicul nu-și găseste cuvintele pentru a exprima ce dorește să comunice.

În toate tipurile de afaziei există un set comun de tulburări, dintre care le amintim pe cele mai importante : 

                       – disartria care este o tulburare de pronunție mai gravă decât dislalia și rinolalia, determinată de afectarea căilor nervoase implicate în vorbire

Se manifestă prin vorbire confuză, neclară, monotonă, disritmică, disfonică, cu rezonanță nazală.

                       – parafazie se manifestă prin înlocuirea, omisiunea sau inversiunea sunetelor în cuvinte, a silabelor sau a cuvintelor; de exemplu, înlocuirea unui cuvânt cu altul asemănător ca formă (de exemplu, în denumirea imaginilor, pacientul înlocuiește "masa" cu "banca", "piciorul" cu "mâna", iar în lectura cu voce tare "mâna" cu "deget", "barca" cu "vapor" )

                       – jargonafazia constă în construirea de cuvinte noi

Limbajul verbal al logopatului afazic conține parafazii și neologisme. De asemenea aceste persoane folosesc neadecvat structura sintactică.

                       – dificultăți în enumerarea automată

                       – perseverare verbală

                – fenomene logoreice și ecolalice (de exemplu, repetarea întrebărilor care îi sunt adresate)

                        – amnezie verbală (imposibilitatea de pronunțare a unor cuvinte) 

                       – tulburări de înțelegere

                       – tulburări de executare a ordinelor

                       – dificultăți în a arăta obiecte, în a denumi culori, în a povesti un text

                     – fenomene mai mult sau mai puțin extinse de tipul alexiei și/sau agrafiei                        – tulburări ale construcției gramaticale

                        – tulburări de formulare verbală

                        – pot apărea cuvinte parazite, interjecții, înjurături  

           De asemenea, în diferitele forme de afazie sunt afectate și alte funcții, în afara limbajului, cum ar fi memoria, atenția, gândirea, inteligența și apar desigur și modificări deosebite în planul comportamental și în cel al personalității. 

                    Tipuri de afazie:

 – afazie senzorială (mai numită și receptivă sau Wernike – în funcție de locul leziunii cerebrale). Mai este numită și surditate verbală deoarece pacientul aude, dar nu înțelege. Vorbirea este relativ fluentă, dar cu dificultăți de pronunție și de înțelegere auditivă.

 – afazie motorie (sau Broca) în care pacientul înțelege, dar nu exprimă. Astfel, exprimarea verbală orală este săracă, apar tulburări de articulație.Vocabularul este redus și poate apărea mutismul.

  – afazie mixtă în cadrul căreia apar manifestări din ambele forme anterioare. Pacientul vorbește puțin sau deloc. Vorbirea spontană este mai alterată decât vorbirea repetată.

 – afazie globală sunt afectate toate funcțiile limbajului (exprimare verbală, înțelegere, scris, citit). Apare după un accident vascular grav care influențează toată zona limbajului. 

  b.Alalia  constă în imposibilitatea de a vorbi din naștere, cu toate că nu sunt prezente dificultăți senzoriale sau de intelect care ar putea impiedica învățarea limbajului de către copil.

Clasificarea alaliei:

Alalia motorie – se aseamănă din multe puncte de vedere cu afazia motorie. Logopatul alalic înțelege sensul cuvintelor, deci limbajul receptive este prezent.Nu poate pronunța aceste cuvinte, chiar dacă înțelege ce i se spun. Copilul alalic execută ordinele verbale și poate indica diferite obiecte indicate de logoped sau orice persoană din anturajul său. El poate să emită unele sunete și cuvinte mono și bisilabice. Poate să ajungă să învețe 15-20 de cuvinte. Comunică folosind un limbaj bazat pe imitarea unor fenomene din mediul înconjurător. Copilul alalic poate prezenta dificultăți de motricitate sau psihomotricitate. Acest copil cu greu învață schema corporală.

Alalia senzorială –copilul care prezintă alalie senzorială nu înțelege sensul cuvintelor. Este prezentă ecolalia, el putând repeta unele cuvinte, chiar cuvinte care se pronunță mai greu, având un grad de dificultate în pronunție și chiar reușește să alcătuiască propoziții prin alăturarea a două cuvinte. Poate să ajungă la 30-35 de cuvinte. Alalia senzorială a copiilor se identifică cu afazia senzorială a adulților.

Alalia mixtă – este cea mai gravă formă, în care se îmbină caracteristici din alalia senzorială cu caracteristici din alalia motorize. Copilul care prezintă o astfel de tulburare pronunță unele silabe și cuvinte, dar folosește foarte rar aceste cuvinte. Ei pot să înțeleagă unele cuvinte, dar nu sunt capabili să înțeleagă sensul propoziției.

Carateristici care se întâlnesc la toți alalicii:

prezintă o lipsă de expresivitate

au o rigiditate în mișcări și în comportament

au voință scăzută

prezintă deficite de atenție

 F.Tulburări de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: 

a. Mutismul electiv (psihogen sau voluntar )

b. Întârzierea în apariția și dezvoltarea limbajului

a. Mutismul electiv ( psihogen sau voluntar) constă în refuzul total sau parțial al copilului de a vorbi cu unele persoane, iar în situații grave acest refuz se extinde asupra tuturor persoanelor aflate în contact cu el. Fenomenul de muțenie este temporar, el poate dura de la câteva săptămâni la ani de zile. Copilul care prezintă această tulburare nu vorbește pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea.

Dacă acest fenomen de muțenie durează prea mult, fără să se intervină prin terapii specifice, pot apărea probleme intelectuale (situație școlară precară, vocabular redus, greutăți în exprimarea gramaticală).

Dacă se intervine prin terapii și rezultatele așteptate întârzie să apară, copilul refuzând să vorbească, atunci este recomandat ca părinții să ducă copilul la altă școală, colectivul în care învață copilul sau dascălul acestuia.

Mutismul elective are următoarele caracteristici: Apare la copiii emotive, sensibili, timizi. Copiii care au o astfel de problemă, prezintă și tulburări de comportament. Dintre aceste tulburări de comportament amintim: agresivitatea, răutatea, încăpățânarea. Copilul care refuză să vorbească, de multe ori refuză și să mănânce sau să facă orice i se cere. Acești copii pot prezenta complexe de inferioritate, pot fi furioși.

Mutismul elective apare mai des la fete și poate să înceapă de la vârsta de 3-5 ani. De obicei o schimbare de tipul intrării în școală sau în grădiniță poate să declanșează această tulburare.
Această tulburare poate să fie o problemă:

Acută: în acest caz poate apărea după o sperietură, după momente de groază sau în urma unor traumatisme psihice.

Cronică: această tulburare se manifestă față de anumite persoane.

b. Întârzierea în apariția și dezvoltarea limbajului este numită și retard de limbaj.

C. Vrășmaș și E. Stanică consideră retardul verbal drept un blocaj al dezvoltării, cea ce se abate de la normal. Un copil care până la trei ani folosește câteva cuvinte, nu leagă cuvintele în propoziții, dar aude bine, are aparatul fonoarticulator bine dezvoltat, putem spune că prezintă retard de limbaj. Copilul cu întârziere în dezvoltarea limbajului rămâne în urmă față de alți copii de aceeași vârstă cu el, care nu prezintă tulburarea respectivă.

Evoluția limbajului la acești copii se stopează perioada lalațiunii, vocalele pot fi prezente, însă consoane sunt omise sau înlocuite, silabele se reduc spre sfârșitul cuvântului. Apariția cuvintelor are loc după vârsta de doiani, doi ani și jumătate, vocabularul fiind format din puține cuvinte aproximativ 20-30 de cuvinte.

Dezvoltarea intelectuală poate să fi conform vârstei copilului, la limită sau întârziată din cauza lipsei limbajului.

 G. Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncții psihice se împart în:

a.Dislogii

b.Ecolalii

c.Jargonofazii

d.Bradifazii

a.Dislogiile sunt tulburări de vorbire și limbaj atât sub aspectul formei cât și al conținutului, consecutive tulburărilor de gândire. Se manifestă prin alterarea caracteristicilor esențiale ale vprbirii ( caracterul adresativ, situativ, stereotip, sărăcie lexicală, absența controlului real asupra emiterii de răspunsuri, dezorganizarea limbajului).

b.Ecolalia este un simptom al unor boli care se manifestă prin repetarea automată și involuntară a sunetelor , a cuvintelor spuse de interlocutor, sub formă de ecou.

Repetare cuvintelor interlocutorului este asociată  uneori cu reproducerea intonației.

Ecolalia nu este un fenomen atât de neobișnuit în perioada dezvoltarii timpurii a limbajului. Majoritatea copiii manifestă anumite forme de ecolalie în timpul dezvoltării normale a limbajului, așadar ecolalia este normală pentru o anumită perioadă a dezvoltării.

Mai mult copiii învață să vorbească prin ecolalie, imitând adulții din jurul lor. Bebelușii încep să spună “mama” tocmai pentru că au auzit -o mereu spunând “a venit mama”, “mama ți-a adus o jucărie”, “nu plânge, mama este aici”. Ecolalia este primul pas spre comunicare. Deci ecolalia apare în dezvolarea normală a limbajului însă scade cu timpul lăsând locul limbajului generat în mod spontan . Doar după formarea deplină a limbajului, prezența ecolaliei constituie o problemă

c. Jargonofazia este o tulburare de limbaj constând din folosirea de către bolnavi a unor cuvinte noi, inexistente

d. Bradifazie constă în greutatea , încetineala în vorbire, cuvintele sunt silabisite.

Caracteristic pentru toate sunt dereglările generale în formulare, expresie verbală deficitară și reducerea cantitativă a înțelegerii comunicării. Fenomenele de logoree și de exprimare incorectă sunt foarte active la această categorie de logopați , având în vedere că dereglările verbale pot fi considerate ca efecte secundare ale disfuncțiilor psihice generale.

1.1.3.Cauzele tulburărilor de limbaj

Nu întotdeauna se pot stabili cauzele care au provocat o tulburare de limbaj. De cele mai multe ori la originea unei tulburări de limbaj se află un complex de cauze.

Problemele de limbaj apar prin acțiunea unor procese ample, în perioada intrauterină a dezvoltării copilului, în timpul nașterii sau după naștere.

Dintre cauzele care pot acționa în timpul sarcinii, amintim intoxicațiile, infecțiile mamei, incompatibilitatea factorului Rh, traumele care pot afecta organismul fătului, suferințele psihice trăite de gravidă. Toate acestea pot să influențeze dezvoltarea fătului.

Dintre cauzele care pot apărea în perioada nașterii le amintim pe următoarele: nașterile lungi și care au un grad de dificultate ridicat, care pot acționa negativ la nivelul sistemului nervos central, asfixiile care pot cauza hemoragii în zona scoarței cerebrale, diferitele suferințe fizice, cum ar fi lovirea capului fătului de oasele pelviene.

A treia categorie este determinată de cauzele care au efct după naștere. Aceste formează grupa principală.

Aceste cauze se împart în patru categorii:

cauze organice Avem în vedere diferitele traumatisme mecanice care influențează negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau afectează nemijlocit, auzul și organele fonoarticulatorii. În cazul unor leziuni la nivelul sistemului nervos central se pot produce, printre alte tulburări, disfuncții ale limbajului ce au o mare varietate, cu cât zona lezată este mai întinsă sau mai profundă, cu atât tulburările sunt mai ample și cu un înalt grad de complexitate pentru că, de cele mai multe ori, sunt atinși mai mulți centri corticali implicați în realizarea diferitelor funcții psihice. Așa spre exemplu, lezarea timpanului împiedică recepția corectă a limbajului și emiterea normală a sunetelor, iar anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizată a tuturor elementelor necesare realizării procesului vorbirii. O asemenea situație are loc și în prognatism și progenie ca și în macroglosie sau microglosie. O anumită frecvență o au infecțiile și intoxicațiile cu substanțe chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau funcțional, mecanismele neurofiziologice ale limbajului. Și unele boli ale primei copilării, ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, pot determina tulburări de limbaj .

cauze funcționale Aceste cauze pot produce tulburări ale limbajului care privesc atât sfera senzorială (receptoare), cât și cea motorie (efectoare). Cauzele funcționale pot afecta oricare din componentele pronunțării: expirație, fonație, articulație. Astfel, apar dereglări ale proceselor de excitație și inhibiție, de nutriție la nivelul cortexului, insuficiențe funcționale la nivelul sistemului nervos central, insuficiențe ale auzului fonematic, putând încetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultăți în parcurgerea traseului normal al limbajului.

cauze psiho-neurologice care influențează, mai cu seamă, pe acei subiecți care congenital au o construcție anatomo-fiziologică fragilă sau cu tendințe patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecții cu handicap mintal, la alienații mintal, la cei cu tulburări de memorie și de atenție, la cei cu tulburări ale reprezentărilor optice și acustice. Din această categorie fac parte și subiecții care se supraapreciază – infatuații, aceste manifestări influențând negativ structurarea personalității și a limbajului.

cauze psiho-sociale. Deși în literatura de specialitate se insistă mai puțin asupra lor, ele nu sunt lipsite de importanță. La o analiză mai atentă vom constata că acestea au o frecvență relativ mare, iar efectele lor negative impietează nu numai asupra dezvoltării limbajului, ci și asupra întregii dezvoltări psihice a omului. Din această categorie fac parte unele metode greșite, în educație (iatrogeniile și didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii copilului în ontogeneza timpurie, încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul părinților (adulților), ce duc la formarea unor obișnuințe deficitare, imitarea unor modele cu o vorbire incorectă în perioada constituirii limbajului, trăirea unor stări conflictuale, stresante, suprasolicitările, care favorizează oboseala excesivă (bilingvismul), obligarea copilului să învețe o limbă străină înainte de a-și forma deprinderile necesare comunicării în limba maternă) ș.a.

1.1.4. Influența tulburărilor de limbaj asupra dezvoltării personalității

Indiferent de momentul apariției tulburărilor de limbaj, ele se răsfrâng negativ asupra personalității copilului în cauză și asupra sănătății lui neuro-psihice.

Cu cât tulburările de limbaj sunt mult mai grave și mai complexe, cu atât sunt mai grave influențele asupra personalității logopatului , mai ales la vârsta preșcolarității și a micii școlarități.

Tulburările de limbaj, pot determina, serioase tulburări comportamentale. Aceste probleme apar de la neintegrarea corespunzătoare în colectivul clasei, neparticiparea la activitățile de la școală. Copilul cu tulburări de limbaj manifestă rețineri în vorbire, inhibiție în desfășurarea activității deoarece nu are încredere în forțele proprii , ajungând până la dezorganizarea personalității. Cu cât tulburarea de limbaj este mai gravă, cu atât problemele cauzate sunt mai mari, iar tulburările de personalitate sunt mai ample. Dacă în perioada preșcolară, copiii nu dau importanță deosebită tulburărilor de vorbire, la școlari existența acestora poate determina trăirea unor adevărate drame.

Tulburările de limbaj, la copiii de vârstă școlară mică îi împiedică să se simtă în largul lor și

să-și expună gândurile și ideile pe măsura inteligenței pe care o au. Din această cauză ei devin nervoși, chiar deprimați.

Dacă tulburările de limbaj există datorită altor deficiențe, ca cele senzoriale sau fizice, problemele legate de personalitate, care deja existentă în majoritatea cazurilor, se agravează. La copiii care prezintă retard psihic , situația nu este atât de gravă, deoarece aceștia nu conștientizează defectele, în toate cazurile și nu trăiesc situația în mod problematic.

Dovada cea mai evidentă a unor tulburări de personalitate, atât la normali, cât și la deficienții senzoriali și de intelect, constă în adoptarea unor comportamente neadecvate, imposibilitatea sau slaba integrare în colectiv, izolarea de colectiv și închiderea în sine, negativismul și încăpățânarea.

Tulburarea de limbaj poate fi un factor stresant, atunci când copilu nu găsește înțelegerea necesară față de dificultatea sa în vorbire sau când acesta nu întrevede perspectiva corectării ei.

Personalitatea logopatului are de suferit, iar în conversație apar reținerea și teama de vorbire, ceea ce creează o stare de rigiditate. Teama de a vorbi poate duce la apariția bâlbâieli, pe fondul dislaliei sau a altei tulburări de limbaj.

Odată cu intrarea în școală a copilului cu tulburări de limbaj, situația se complică. Copilul este solicitat să vorbească în fața colectivului de elevi și neputința lui de a se exprima corect îi provoacă o stare de oboseală intelectuală și fizică, hipersensibilitate afectivă și refuzul de a mai răspunde, de teamă să nu greșească. Acestea determină o serie de manifestări comportamentale, care afectează personalitatea copilului și relațiile lui cu ceilalți copii și cu adulții.

Tulburările de limbaj pot provoca agitații permanente, chiar în lipsa unor cauze corespunzătoare. La alți handicapați de limbaj, pot apărea manifestări inhibitive, care duc la un comportament rigid, uniform și fără un activism adecvat momentelor respective. În general, tulburările comportamentale sunt provocate de conflicte lăuntrice, de frământări interne, în cazul în care subiectul nu întrevede rezolvarea situației sale dificile. Când conflictele se prelungesc și devin cronice, ele influențează negativ formarea caracterului logopatului și nu-i stimulează dezvoltarea psihică.

Tulburările de limbaj nu sunt după cum s-ar părea la o privire superficială simple afectări ale modului de exprimare care vor trece cu cât copilul înaintează în vârstă , ci ele reprezintă expresia unor afecțiuni ale unor structuri ample și complexe, împiedicând comunicarea celui afectat cu semenii săi. Sunt copii cu intelect normal care au serioase tulburări de limbaj, datorate unor cauze de ordin fizic sau funcțional. Acestea provoacă tulburări de comunicare grave și deosebit de complexe.. Atunci când tulburările de limbaj persistă și în perioada vârstei școlare pericolul apariției unor tulburări de personalitate se accentuează. Tensiunea interioară resimțită de cel în cauză poate să se accentueze prin luarea lui în derâdere de către colegii săi. În cazurile în care copilul este apostrofat și pedepsit, impunându-i-se, cu orice preț, să vorbească corect, există pericolul ca la copilul respectiv să apară unele complicații psihice și neuropsihice.

În cazul unei atmosfere educative neprielnice pentru cel marcat de tulburări de limbaj consecințele pot fi izolarea, refuzul de a mai vorbii cu colegii săi, sau cu adulții și se instalează treptat, complexul de inferioritate. Copilul va începe să urască școala, va refuza să-și învețe lecțiile și să-și facă temele și în final, se va ajunge la instalarea unor stări neurotice.

Toate aceste modificări în structura personalității copilului afectează nu numai comunicarea ci și evoluția normală a dezvoltării personalității sale și integrarea socială. Recuperarea copilului cu tulburări de limbaj solicită normalizarea relațiilor sociale ale copilului atât cu adulții, cât și cu copiii. Tulburările de limbaj alterează chiar și atmosfera din clasa de elevi, imitarea fiind destul de frecventă la vârstele mici. Cercetările au demonstrate faptul că elevii cu tulburări de limbaj au randament școlar scazut în comparație cu colegii lor care nu sunt marcați de aceste neajunsuri. Explicația este cât se poate de simplă: copiii cu tulburări de limbaj întâmpină reale dificultăți în a răspunde, a povesti, a citi, a scrie.

Deci prezența tulburărilor de limbaj la copii, are un impact negativ, atât asupra calității vieții acestora, cât și a familiilor lor de apartenență, a grupurilor sau colectivelor în care aceștia își desfășoară activitățile.

1.2. Educarea limbajului tulburat

1.2.1. Importanța intervenției logopedice timpurii

Educarea limbajului tulburat se realizează cu ajutorul logopediei. Terapia timpurie a deficiențelor de limbaj este de o mare necesitate. Cercetările au demonstrat că măsurile timpurii de profilaxie și corectare a tulburărilor de limbaj au o importanță incontestabilă.

Așadar părinții ai căror copii manifestă o tulburare de limbaj trebuie să ia măsuri cât mai devreme cu putință, deoarece după cum am mai spus cu cât se intervine mai repede cu atât rezultatele vor fi mai sigure și mai ușor de atins. De asemenea este recunoscut impactul și stabilitatea în timp a rezultatelor.

Un părinte care sesizează la copilul său o tulburare de limbaj mai ușoară sau mai gravă poate reacționa diferit, însă după cum am menționat deja a preveni este mai ușor decât să corectezi, de aceea menționăm câteva aspectele elementare în prevenirea tulburărilor de limbaj cum ar fi acordarea unei atenții deosebite prevenirii infecțiilor cavității bucale și nazale , igiena urechilor, măsurilor elementare de suflare a nasului, înlăturarea vegetațiilor adenoide, măsurilor de protejare a auzului de zgomotul puternic, asigurării în încăperile de locuit a unui microclimat favorabil din punct de vedere al temperaturii și umidității aerului, înlăturarea obiceiurilor negative de sugere a biberoanelor sau a obiectelor tari, a degetelor, buzelor. Dacă adulții vor acorda atenție măsurilor igienico-sanitare, vor asigura o bază sănătoasă pentru învățarea și dezvoltarea vorbirii și ar reduce în mod considerabil posibilitatea de apariție a tulburărilor de vorbire. (Camelia Zidaru, 2008).

Până la cinci ani copilul prezintă o dislalie naturală, părinții fiind sfătuiți să vorbească clar cu copilul, deoarece acesta urmărește mișcarea buzelor și încearcă să o imite. De asemenea un alt aspect important părinții trebuie să solicite copilului să vorbească rar, în propoziții scurte, utilizând cuvinte ușor de pronunțat. După vârsta de cinci ani copilul care nu pronunță corect este luat în evidență de logoped.

Practica a dovedit că in marea majoritate a cazurilor, atunci când nu există cauze medicale deosebite, tulburările de vorbire la copii pot fi corectate prin exerciții corespunzătoare sub supravegherea sau la indicațiile unui logoped. Există însă, din păcate un număr de copii ai căror părinți tratează cu ușurință asemenea defecte de vorbire considerându-le în mod greșit ca fiind „trecătoare” sau mai mult decât atât, întreținându-le spre propriul lor amuzament.

Asemenea atitudini au ca efect stabilizarea defectelor, transformarea lor în deprinderi greșite de pronunție ce pot persista pe tot parcursul vieții (Margareta Modrea, 1992).

În concluzie părinții copiilor cu tulburări de limbaj nu ar trebui să ignore tulburarea copilului sau să amâne corectarea acesteia, el poate cu ajutorul educatoarei, învățătoarei și al unui logoped să evite fixarea și complexele din viitor atât ale sale cât și ale copilului.

Intervenția logopedică trebuie sprijinită neapărat de părinți și de obicei se realizează într-un spațiu în care copilul trebuie însoțit de familie, iar la finalul fiecărei unități de intervenție este necesară evaluarea progreselor. Acestea se analizează împreună cu părinții și se consolidează prin tema pentru acasă. Este important ca părinții să continue acasă exercițiile logopedice necesare, exerciții recomandate de către logoped. Dacă părinții se vor implica și nu vor lăsa totul în mâna logopedului, rezultatele vor fi semnificativ mai bune, iar ca timp se vor arăta mai curând. De asemenea sprijinul copilului trebuie să vină și din parteaînvățătoarei, care ar trebui să sprijine consolidarea progreselor.

Este necesar ca părintele și logopedul să discute de fiecare dată când copilul are o ședință logopedică. Discuția trebuie să fie firească, pozitivă și este bine ca ea să nu se petreacă totdeauna de față cu copilul. Un lucru deosebit de important este să nu descurajăm copilul, să-l informăm asupra progreselor făcute și să-l recompensăm pentru efortul său.

Pentru fiecare intervenție logopedică, este bine ca logopedul și părintele să se sfătuiască și să găsească calea cea mai adecvată pentru fiecare copil. Acest lucru este necesar pentru ca metoda prin care se va lucra cu copilul să fie personalizată și să-i placă, să-l motiveze pe copil și să-l încurajeze. Să-l facă să îi placă ceea ce face și să depășească mai ușor partea în care întâlnește piedici.

1.2.2. Examinarea, depistarea și diagnosticarea copiilor cu tulburări de limbaj

Corectarea tulburărilor de limbaj se realizează prin intermediul intervenției logopedice.

Intervenția logopedică , indiferent de tipul problemelor de limbaj se realizează în următoarele etape:

Depistarea problemei

Evaluarea complexă

Intervenția propriu-zisă cu evaluări periodice

Evaluarea finală

a. Depistarea problemei reprezintă găsirea unei dificultăți sau a unui complex de dificultăți care se referă la limbajul rostit sau scris.

Depistarea este realizată de un profesionist care și-a propus acest tip de identificare sau poate fi făcută de familie sau de alte persoane apropiate copilului. Aceste persoane constată că modul de comunicare diferă de al altor copii. De regulă copiii cu tulburări de limbaj manifestă greutăți în exprimarea verbală sau învață mai greu scrisul și cititul. A depista o neregulă înseamnă a o identifica în mod generic fără a măsura și fără a cunoaște posibilitatea rezolvării ei.

Depistarea prevede identificarea piedicilor în comunicarea verbală sau scrisăși reprezintă momentul inițial al intervenției logopedice.

Profesorul logoped realizează depistarea copiilor cu tulburări de limbaj la începutul anului școlar, timp de o lună, în toate unitățile aparținătoare cabinetului logopedic. Sunt examinați toți copiii între grupa mijlocie și clasa a IV-a și sunt depistați cei ce prezintă tulburări de limbaj.

Selecția copiilor cu tulburări de limbaj se face prin aplicarea unor probe de depistare, care prin însăși specificul lor, trebuie să fie sistematice, dar limitate și operative, pentru a asigura, într-un timp scurt, examinarea unei colectivități mari de copii. Logopedul realizează personal întreaga activitate de depistare a copiilor cu tulburări de limbaj, ceea ce presupune un volum foarte mare de muncă. El nu se poate baza pe datele provenite din alte surse, învățătoare, educatoare, exactitatea lor fiind îndoielnică. Chiar dacă, cadrele didactice, au ca sarcină cunoașterea temeinică a elevilor și limbajului acestora, totuși informațiile furnizate de ele nu prezintă întotdeauna garanțiile necesare

Evaluarea complexă

Evaluarea complexă a cazului cuprinde identificarea elementelor definitorii pentru tulburarea depistată. După depistare logopedul observă și analizează dificultățile copilului. Evaluarea poate fi de ordin general, această evaluare sesizând locul comunicării în personalitatea copilului sau specifică, în acest caz se identifică în detaliu orice problemă de comunicare, se constată gravitatea acesteia. Sunt folosite teste și probe specifice. Stabilirea cauzelor care determină tulburarea de limbaj, este importantă deoarece acest lucru poate sprijini corectarea. A evalua limbajul înseamnă a stabili ce dificultăți există pentru a putea interveni din punct de vedere logopedic. Probele și testele aplicate de logoped trebuie să se adreseze ariei limbajului deoarece rolul logopedului este de a remedia tulburările de limbaj. Deci pentru corectarea unor tulburări de pronunție nu este nevoie de informații legate de personalitatea copilului sau de gradul de agresivitate a acestuia. Dacă logopedul are nevoie de astfel de date, trebuie să colaboreze cu psihologul școlar. Logopedul va analiza cu ajutorul seturilor de probe și teste problemele de dezvoltare a limbajului . Se va stabili, de asemenea, nivelul de dezvoltare a limbajului copilului luat în evidență.Profesorul logopedrecunoaște cauzele dificultăților de limbaj, pentru a putea inteveni corespunzător.

Intervenția propriu-zisă cu evaluări periodice

După ce a realizat evaluarea , logopedul va face un plan de intervenție personalizat, care schițează ce urmează să se lucreze cu copilul în funcție de punctele tari și punctele slabe ale copilului. Activitatea logopedică variază în funcție de vârsta copilului și particularitățile lui psihoindividuale. Activitățile logopedice se vor desfășura față în față cu logopedul . Intervenția logopedică nu este permanentă, ea constituie o activitate suplimentară față de programul școlar. Ea trebuie planificată în afara orelor de curs și trebuie să fie sprijinită de părinți. Se realizează într-un spațiu special amenajat. Activitatea logopedică trebuie să se desfășoare într-un cadru securizat, să fie o atmosferă relaxantă în timpul activității. Se vor folosi jocurile didactice ca modalități principale de realizare a obiectivelor învățării. În timpul activității logopedice, subiectul trebuie să aibă o atitudine activă și participativă. Deci logopedul trebuie să țină seama de implicarea copilului și de plăcerea pe care trebuie să o resimtă acesta, ținând cont că este o activitate suplimentară. La finalui fiecărei unități de intervenție este necesară evaluarea progreselor. Progresul realizat de copil se discută cu părinții și se va consolida cu teme pentru acasă. Părinții sunt partenerii logopedului și ai copilului în rezolvarea tulburărilor de limbaj. Părinții sunt învățați să continue acasă efectuarea unor exerciții logopedice . La școală învățătorii și profesorii trebuie să știe că elevul se află într-un program logopedic și să sprijine consolidarea progreselor. Dacă părinții vor realiza o repetare a unor exerciții acasă , cu o intensitate și cu o frecvență pe care o recomandă logopedul atunci progresele se evidențiază repede. Legătura logoped-părinte poate fi păstrată printr-un caiect pe care îl completează atât logopedul cât și părintele, după fiecare ședință logopedică. Discuția dintre logoped și părinte trebuie să fie pozitivă și este recomandar să nu se desfășoare în prezența copilului. Copilul nu trebuie să fie descurajat și trebuie să-l informăm și pe el asupra progreselor făcute și să-l recompensăm pentru efortul său.

Pentru fiecare intervenție logopedică, profesorul logoped și părintele este bine să se sfătuiască și să găsească calea cea mai bună pentru corectarea tulburării de limbaj pe care copilul o are.

Evaluarea finală

La finalul unei etape școlare, semestru sau an școlar sau la finalul unei etape de corectare se realizează o evaluare finală a programului de intervenție. Evaluarea va măsura progresele realizate, stabilește ameliorările, stagnările sau regresele. În funcție de acestea se stabilesc obiectivele intervenției logopedice ulterioare sau se încheie terapia logopedică.

BIBLIOGRAFIE

BOSCAIU E.,  Bâlbâiala – prevenire și tratament, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1983.

BOSCAIU E., Îndrumător pentru dezvoltarea vorbirii in colectivitățile de copii (vârsta antepreșcolară), Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1983.

CALMY  S., Cum să facem  exerciții grafice,  Ed.  Didactica și Pedagogica, București, 1967. 

MUSU   I.,  TAFLAN   A.,   Terapie   educațională   integrată,   Ed. ProHumanitate, Sibiu, 1997.

NEVEANU POPESCU P., Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, Bucuresti, 1978.

PĂUNESCU C. și alții,  Intoducere în logopedie, voi. 1, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1976.

PĂUNESCU C, Dezvoltarea vorbirii copilului și tulburările ei, E.S.D.P., Bucuresti, 1962.

STĂNICA C,  VRAȘMAȘ  E.,   Terapia  tulburărilor de limbaj, București, 1994.

VERZA E.,  Ce este logopedia?,  Ed.  Didactica și  Pedagogica, București, 1982.

VERZA E.,    Dislalia și terapia ei, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1977.

VERZA E.,   Disgrafia și terapia ei, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1983.

VERZA E., Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a, școli normale, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1998.

VERZA E., Conduita verbală a școlarilor mici, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1973.

VERZA E., Metodologii contemporane în domeniul defectologiei și logopediei, Ed. Universitatii București, 1987.

ANCA M., Logopedie, Presa Universitară Clujană, 2002.

GUȚU M., Curs de logopedie, Presa Universitară Clujană, 1974.

JURCĂU E., JURCĂU N., Cum vorbesc copiii noștri. Editura Dacia, 1989.

JURCĂU E., JURCĂU N., Învățăm să vorbim corect. Editura Printek, 1999.

MOLDOVAN I., Corectarea tulburărilor limbajului oral. Presa Universitară Clujană, 2006.

VERZA E.,Dislalia și terapia ei, Editura Didactică și Pedagogică, 1997.

BUNESCU Gh., Democratizarea educației și educația părinților, www.leducat.ro.

PUFAN C., Corectarea tulburărilor de vorbire la preșcolari, Suplimentul pentru învățământul preșcolar editat de Revista de Pedagogie.

Revista Învățământul Preșcolar nr. 3-4/2005.

Revista Învățământul Preșcolar nr. 3/2007.

Revista Învățământul Preșcolar nr. 4/2007.

Revista Învățământul Preșcolar nr. 1-2/2009.

STRACHINĂ ANIȘOARA, Familia și școala- factori determinanți ai integrării sociale a școlarului mic, Editura Pim, Iași 2008.

SUSA GEORGETA, CARMEN FLORICA NICA, CUCU SENTA DOINA, Împreună vom reuși! – pentru părinți și cadre didactice, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea 2008

VRĂȘMAȘ ECATERINA ADINA, Consilierea și educarea părinților, Editura Aramis, București 2002.

VRĂȘMAȘ ECATERINA ADINA, Să învățăm cu plăcere, Supliment al revistei Învățământul preșcolar.

ZIDARU CAMELIA , Metode și procedee utilizate în depistarea și corectarea defectelor de vorbire, Editura IRCO Script, 2008

www.copii.ro

www.didactic.ro

www.edu.ro

www.kidsource.com

www.scoalapărinților.ro

www.scribt.com

www.unibuc.ro

www.unicef.org/românia/ro/children

www.uwsp.edu