Jocuri Didactice Matematice Folosite In Invatamantul Prescolar
CAPITOLUL I
Obiectul metodicii jocului
1.1 Metodica jocului – Componentă a didacticii generale
Cea mai cuprinzătoare știință cu caracter aplicativ din sistemul științelor pedagogice este, în zilele noastre, didactica, supranumită de întemeietorul acestei științe –J. A.Comenius –“arta învățării”. Printre numeroasele componente ale acestei științe este și metodica jocului, disciplină pedagogică cu caracter teoretico-aplicativ.
Obiectul de studiu al metodicii jocului este cercetarea modalităților de implicare firească a jocului în procesul instruirii si educării copiilor preșcolari, aflați, după cum atestă toate cercetările știintifice, la vârsta tipica a jocului.
Spre deosebire de alte discipline științifico-metodice cu caracter aplicativ din afara didacticii generale, metodica jocului și-a facut apariția mai târziu în practica educațională. Multă vreme prezența jocului în procesul instruirii institutionalizate n-a fost identificată ca atare, el facându-și vag prezența în preocuparea denumita prin sintagma “măiestrie pedagogică”. Din nefericire atunci când totuși s-a apelat la el în instruire, jocul n-a fost înțeles în subtilitatea sa, a fost privit ca o simplă joacă, fapt care a condus la compromiterea ideii instrucției prin joc.
Ca obiect de studiu pentru pregătirea educatoarelor și ca știință teoretico-aplicativă, metodica jocului și-a făcut apariția atunci când specialiștii în domeniul educației au ajuns la concluzia că jocul, prin rolul pe care îl îndeplinește în viața și activitatea oamenilor, trebuie să fie folosit rațional și cu suficientă motivație în procesul educației, mai ales în educația copiilor.
De la primele aprecieri pertinente despre joc și până la teoriile moderne despre formarea prin joc a gândirii și personalității copiilor preșcolari și școlari de diferite vârste este un drum lung, căutările care au contribuit treptat la modernizarea didacticii centrate pe joc și a didacticii în general.
Ca parte componentă a didacticii generale, metodica jocului respectă și promovează în mod creativ și consecvent ideile cu largă aplicabilitate ale acestei științe, verificate în practica educațională de-a lungul timpului. Totodată, studiind atent problemele formării armonioase a copiilor prin joc, ea se ridică la adevăruri cu impact în didactică, îmbogățindu-i și perfecționându-i acesteia conținutul specific.
1.2 Conținutul metodicii jocului
Aria de cuprindere a metodicii jocului este deosebit de largă, diferențiată și profundă. Ea cuprinde, în linii generale, două părți distincte: una cu caracter predominant teoretic și alta cu caracter predominant practic-aplicativ. Sub aspect teoretic, metodica jocului oferă principalele informații cu privire la geneza și esența jocului. Studiind-o, elevele școlii normale și toți cei interesați în problematica jocului află care sunt elementele psihologice de bază care facilitează jocul; cum apare și cum evoluează el în viața omului; cum se diversifică jocul în anii preșcolarității; cum se corelează jocul cu învățarea, munca, creația și alte forme de activitate specific umană în copilarie și în restul vieții oamenilor. Tot sub aspect teoretic, metodica jocului oferă informații cu privire la didactica instruirii prin joc, vizând direct activitățile instructiv-educative specifice grădiniței de copii, activități de esență ludică, la alegere cât și a celor centrate pe învățare dirijată. Prin toate acestea, jocul este aliniat la orientările metodologice moderne cu cel care el face de fapt corp comun în privința instruirii și educării copiilor, începând cu cei de vârsta preșcolară. Sub aspect practic, aplicativ, metodica jocului arată cum se implică jocul în conceperea științifică și metodică a învațământului preșcolar. Ea oferă informații metodice despre specificul jocului la preșcolari; despre formele pe care le îmbracă jocul la cele trei grupe de copii (mică, mijlocie, mare); despre cum evoluează jocul în cadrul aceleiași grupe și de la o grupă la alta sub îndrumarea educatoarei; cum se armonizează jocul cu învățarea dirijată; cum se îmbogățește și se adâncește conținutul jocului sub influența instrucției; cum se realizează trecerea treptată de la jocul pur la ocupațiile în spiritul jocului ș.a.m.d.
Dincolo de aspectele teoretice și practice pe care le abordează metodica jocului vine în sprijinul educatoarelor cu unele lămuriri de ordin tehnic sau metodic privind organizarea, conducerea și desfășurarea activitaților din grădiniță pe coordonatele generale ale jocului. Astfel, jocul este analizat ca formă de activitate instructiv-educativă, ca procedeu ori ca orientare metodologică cu largi posibilități de folosire în învățământul preșcolar. Nu lipsite de importanță sunt și îndicațiile de ordin metodic privind folosirea elementului joc în ocupațiile ludice și în activitățile de învățare dirijată, activității organizate cu întreaga grupă de copii (“activități comune”), cu grupuri mici de copii și îndividual. Sub acest aspect, metodica jocului poate servi ca instrument de lucru și învățătorilor, în special acelor care lucrează cu școlarii clasei întâi.
1.3 Importanța studierii metodicii jocului
Teoria si metodica jocului este deosebit de importantă pentru elevii școlii normale de educatoare, pentru educatoarele care își exercită deja profesiunea și chiar pentru învățători, în mod deosebit pentru acei învățători care lucrează cu școlarii din clasa I, mai puțin inițiați în teoria și practica jocului, dar care simt nevoia de a recurge la joc pentru a înviora activitatea la clasa.
Teoria și metodica jocului au ecou în organizarea activitățiilor specifice grădiniței, în organizarea asistenței sociale a copiilor, dar și în îmbunătățirea integrării elevilor în regimul școlar, făcând-o mai lesnicioasă și mai eficientă. De altfel, practica de zi cu zi demonstrează formatorilor că simpla alternare a activtăților, deși este necesară, nu e suficientă pentru a înviora și stimula activitatea de învățare, mai ales la vârsta claselor primare. Jocul îndeplinește spectaculos această preocupare pedagogică. Este o mare artă și, în același timp, multă știință în a construi strategii de învățare la diferite categorii de copii pe sistemul jocului. Numai cei care se familiarizează cu psihologia jocului și cu metodologia folosirii lui în procesul instruirii pot obține performanțe în această direcție.
Cu alte cuvinte, metodica jocului ne ajută să elaborăm anumite procedee de învățare bazată pe joc, în care jocul în nici un caz nu se confundă cu joaca. Studiind metodica jocului, înțelegem că jocul este integrat organic în viața și activitatea omului, iar joaca nu este altceva decât un simplu divertisment al comportamentului uman.
În rezumat, metodica jocului este o disciplină aplicativă a didacticii generale. Ea ne ajută să înțelegem cum se implică jocul în procesul de învățământ și ne arată, totodată, cu ce și cum poate contribui el la impulsionarea și creșterea eficienței instrucției și educației copiilor preșcolari. Conținutul metodicii jocului asigură practicarea sistematică a jocului în procesul instruirii și educării copiilor. Studiind metodica jocului, avem posibilitatea să înțelegem ce este jocul și cum poate fi el implicat în diferitele situații concrete de învățare.
Bibliografie: H. Barbu, Eugenia Popescu, Filofteia Șerban
“Activități de joc și recreativ-distractive”
Editura Didactică și Pedagogica, R.A.
București 1994
CAPITOLUL II
Noțiuni generale despre joc
2.1 Definiția jocului didactic matematic
Motto: „Jocul este puntea între copilărie și vârsta matură” (J. Chateau)
Jocul didactic este o formă specifică de organizare a activității care permite realizarea obiectivelor importante prevăzute la domeniul Știință. El are o contribuție largă în verificarea cunoștiințelor, exersarea deprinderilor și priceperilor dobândite de copii în procesul de predare -învățare și totodată, stimulează acțiunile de evaluare din partea educatoarei. Jocul didactic matematic, ca modalitate de instruire și educare intelectuală a preșcolarilor realizează o îmbinare deplină între obiectivele urmărite, conținutul activității și particularitățile psihice ale vârstei preșcolare, prin transpunerea sarcinilor de învățare în joc. El se fundamentează pe cunoștințele matematice și pe elementele de limbaj matematic, iar în organizarea lui este recomandat ca educatoarele să pună accent pe metode active care stimulează spiritul de inițiativă, independentă în gândire, păstrând totuși caracteristicele jocului didactic.
Jocul este activitatea preferată a preșcolarului, o activitate aparent gratuită fără un scop material, a cărei motivare este intrinsecă. Jocul satisface în cel mai înalt grad trebuințele copilului: de mișcare, de exprimare originală, de realizare a năzuințelor și dorințelor pe care nu le poate satisface în plan real. În lumea imaginată în joc, copilul se simte puternic, inteligent, adult, aici el este capabil de fapte eroice, de acțiuni spectaculoase; totul îi este permis în joc, el poate reflecta insatisfacțiile proprii asupra păpușii sau ursulețului pe care le ceartă, le hrănește, le obligă să facă ce dorește el. În jocul cu roluri, el poate fi polițist, haiduc, aviator, cosmonaut, vânzătoare, o femeie de afaceri ș.a.m.d. În joc, copilul este independent, nu are nevoie de sprijinul adultului, se poate întrece cu colegii sau prietenii – care-i sunt egali. El nu mai este la discreția autorității adultului, ci are câmp de manifestare deplină a intelectului, a vorbirii, a imaginației, a voinței, a activității. În joc adultul are doar rolul de sursă de inspirație pentru copil.
Jocul este un minunat mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, de exersare a unor capacități, de socializare primară, de antrenare a capacităților cognitive și de exteriorizare a emoților și sentimentelor.
Deși este și un mijloc de relaxare și distracție, jocul are importante funcții instructiv educative. El contribuie, prin conținutul său obiectual sau logic la dezvoltarea intelectului. Orice joc include elemente afective: bucurie, surpriză, satisfacție sau insatisfacție.
„În om există instinctul de activitate care la copil se manifestă sub forma jocului. Jocul poate îndeplini un mare rol dacă este bine practicat; el deschide copilului perspectiva universului spre care-l educăm și spre care el se dezvoltă”, susține Fr. Frobel.”
Comenius prefigurează în lucrările pedagogice, cu aproximativ 350 de ani în urmă importanța jocului susținând că acesta este „ideal pentru educație”.
Jocul didactic are drept note definitorii conținut, sarcină didactică, elemente și regulile de joc. Astfel jocul didactic matematic îmbină aspectul instructiv educativ cu cel distractiv. Prin intermediul lui cadrul didactic precizează, verifică, îmbogățește și consolidează cunoștințele matematice ale copiilor. Rolul formativ al jocului didactic matematic constă în:
– exersarea și perfecționarea senzațiilor și percepțiilor,
– precizarea reprezentărilor,
– antrenarea memoriei,
– dezvoltarea gândirii logice,
– exersarea limbajului matematic,
– dezvoltarea atenției,
– exersarea voinței,
– dezvoltarea personalități
Pregătirea copilului preșcolar pentru școală trebuie facută în sensul unei dezvoltări dirijate a acestor deprinderi și capacități care vor permite o ușoară și rapidă adaptare la cerințele clasei întâi și nu ca o instruire timpurie prin preluarea mecanică a sarcinilor didactice ale școlii de către grădiniță. De aceea, și în pregătirea pentru matematică a copilului preșcolar în grădiniță trebuie să se aibă în vedere perfecționarea relației de continuitate între cele două niveluri de învățamânt.
Scopul activității de inițiere a copiilor în matematică, în perioada preșcolară, nu este acela de a-i învăța sistematic anumite noțiuni ci, în primul rând de a-i pune în situații prin care își dezvoltă procesele de cunoaștere, devenind apți să descopere relații abstracte sub aspectul concret al situațiilor întâlnite în activitatea de joc. Așadar, în grădiniță copiii nu dobândesc cunoștințe, ci se pregătesc pentru a înțelege cu ușurință aceste cunoștințe mai târziu, la școală.
Prin intermediul activităților matematice, copilul stabilește contacte nemijlocite cu obiecte, cu grupe de obiecte; le descoperă proprietățile caracteristice, constată că între ele există relații, efectuează diverse operații din care rezultă noi grupe cu noi proprietăți caracteristice.
2.2 Conceptul de joc didactic matematic
Componentele de bază ale jocului didactic matematic
În condițiile în care toate activitățile didactice din grădinițe sunt dependente de stadiile de maturizare a gândirii și limbajului preșcolarului, copilul trebuie lăsat să acționeze, să aibă o trăire afectivă deplină și să beneficieze de toate intențiile formative ale educatoarei. De aceea, jocul este cel ce satisface dorința de manifestare și care dezvoltă emoțiile și sentimentele copilului.
Prin intermediul jocului are loc adaptarea la viața de colectiv, se stabilesc relații între copii și sunt conștientizate anumite norme de comportament. Iată de ce jocul didactic trebuie folosit ca o activitate pe care o acceptă și cu ajutorul căreia copilul trebuie poate fi pregatit să primească o serie de informații despre fenomenele matematice și se pot forma o serie de deprinderi de muncă intelectuală necesară pregătirii pentru școală.
În matematică ,,putem găsi acele satisfacții precum aceea că din anumite date și relații cunoscute să putem deduce ceva nou prin intermediul gândirii parcurgând și descoperind singur calea respectivă.
Astfel, trebuie să asigurăm însușirea acelor priceperi în rezolvarea situațiilor problematice, stârnindu-le curiozitatea și atracția spre matematică, ceea ce nu este simplu și necesită atenție, gândire și multă inițiativă. Cercetările experimentale au arătat că introducerea noțiunilor matematice în învățământul preșcolar este cu atât mai eficientă cu cât aceasta se realizează mai devreme. Pentru aceasta trebuie să asigurăm acea perioadă de pregătire a copilului, pentru o trecere normală de la obiecte, la prezentări și abia după aceea la utilizarea simbolurilor.
Această manieră de învățare face ca matamatica să fie accesibilă copilului, răspunde intenției de abordare și îi trezește interesul și atenția. Știind că în grădiniță jocul reprezintă activitatea fundamentală, este normal ca aceasta să fie valorificat în pergătirea copilului pentru însușirea conceptelor matematice. Tocmai această trecere de la joc la însușirea unor noțiuni matematice o realizează jocul didactic și constituie cel mai eficient mijloc de desfășurare a activităților cu conținut matematic.
Jocul didactic este atractiv și eficient atunci când conține elemente de așteptare, de surpriză și de comunicare între copii. De asemenea, jocul didactic este tipul specific de activitate prin care educatoarele consolidează, precizează și verifică cunoștiințele copiilor, le îmbogățesc sfera de cunoștiințe și antrenează capacitățile creative ale acestora.
Un exercițiu sau o problemă poate deveni joc didactic matematic, dacă realizează un scop și o sarcină din punct de vedere matematic, dacă folosește elemente de joc pentru realizarea sarcinii propuse, folosește un conținut matematic accesibil și utilizează reguli de joc cunoscute anticipat și respectate de preșcolari.
Din definirea jocului didactic matematic deducem componentele de bază ale acestuia:
Scopul didactic – se formulează în strânsă concordanță cu programa activităților matematice ținând cont de obiectivele specifice și operaționale;
Sarcina didactică – este elementul de bază prin care se transpune la nivelul copilului scopul urmărit într-o activitate matematică. Aceasta este strâns legată de conținutul matematic și arată copilului ceea ce trebuie să facă pentru a realiza scopul propus;
Pentru o bună corelare, sarcina didactică trebuie să țină cont de nivelul de vârstă și să respecte urmatoarele condiții:
– să se refere la un singur aspect al conținutului;
– să antreneze intens operațiile gândirii: analiza, sinteza, comparația și imaginația;
– să fie bine precizate activitățile desfășurate pentru realizarea obiectivului operational;
– să fie valorificate corespunzător cunoștințele, priceperile și deprinderile.
Elemente de joc – se împletesc cu sarcina didactică și contribuie la realizarea acesteia în cele mai bune condiții;
Acestea reprezintă elemente de susținere a atenției copiilor pe toată perioada de realizare a situației de învățare.
În jocurile didactice matematice se pot alege și utiliza cele mai variate elemente de joc:
– întrecerea individuală și pe grupe;
– cooperarea între participanți;
– penalizarea greșelilor comise;
– recompensarea rezultatelor bune care trebuie să fie de ordin moral;
– aplauze și aprecieri stimulative.
Conținutul matematic – trebuie să fie accesibil, recreativ și atractiv prin forma în care se desfășoară, prin mijloacele de învățământ utilizate și prin volumul de cunoștiințe folosite;
Materialul didactic – trebuie să fie variat, adecvat conținutului matematic și să contribuie la reușita jocului. Putem folosi ca materiale didactice obiecte: creioane, cărți, jucării, dar și fișe individuale, figuri geometrice, plante. Materialele didactice trebuie să fie ușor de mânuit de către copii;
Regulile jocului – sunt cele ce asigură legătura între sarcina didactică și acțiunea jocului.
Pentru o bună înțelegere acestea trebuie să fie formulate clar, corect și să asigure calcularea punctajului.
Regulile de joc propuse de educatoare trebuie să fie din cele cunoscute de către copii. Acceptarea și respectarea regulilor jocului îi determină pe copii să participe la efortul comun al grupului și să subordoneze interesele personale la cele ale colectivului.
2.3 Jocul didactic cu conținut matematic în educația intelectuală a preșcolarului
Activitatea desfășurată prin joc îi oferă copilului o bază largă de cunoștințe pe care și le însușește sistematic, gradat și organizat, motivat de curiozitate, exersându-și atenția voluntară și trăind bucuria descoperirii și a creației. În timpul jocului, copilul face cunoștință cu lumea exterioară, cu obiectele reale și caracteristicile lor, cu oamenii și reacțiile dintre ei.
Jocurile didactice transpun situații de viață și de activitate socială, ceea ce ajută la socializarea preșcolarului. Manipularea obiectelor trebuie să fie punctul de plecare în formarea reprezentărilor, dar în același timp anumite achiziții din sfera proceselor de acțiune trebuie verbalizate corespunzător. Astfel, acestea nu numai că se fixează mai bine, dar pot atinge un prag superior de generalitate.
Din acest punct de vedere sunt prețioase jocurile didactice cu conținut didactic matematic. Momentul culminant al jocului îl constituie rezolvarea unei situații problematice, prin găsirea unei game cât mai largi de soluții prin cooperarea copiilor antrenați în activitate. Nu trebuie pierdut din vedere în cadrul jocului didactic un element esențial, și anume, specificul de joc, care face ca preșcolarul să acționeze cu plăcere, din imbold propriu.
Gândirea copiilor preșcolari este preoperatorie, ea prezintă anumite instrumente de interacțiune cognitivă. De aceea, la acest nivel de operații simple, prin jocurile didactice cu conținut matematic copiii exersează formarea de grupe de obiecte după anumite criterii (formă, lungime, mărime, grosime, lățime) sau punere în corespondență biunivocă a unor obiecte ce intră în componența unor grupe. Toate acestea se realizează cu succes prin acțiunea concretă a copilului cu obiectele sau cu imaginile obiectelor concrete.
De exemplu: se pun la dispoziția copiilor două grupe de obiecte diferite: una cu cești și cealaltă cu farfurioare, solicitând stabilirea perechilor. Operația de punere în corespondență poate constitui o intuire a „constantei” sau a „conservării” cantității în înțelegerea de către preșcolari a ideii că indiferent de modul de așezare spațială a unor elemente, cantitatea de elemente din grupele de obiecte rămâne aceeași.
În exemplificările pe care le prezentăm vom urmări o ordine crescătoare a dificultății sarcinilor din punct de vedere al proceselor mentale pe care le solicită.
Exemplu 1. Într-o primă categorie sunt jocurile care solicită simpla grupare de obiecte, de exemplu, gruparea obiectelor (jucăriilor) după aspect. Preșcolarii din grupa mică vor sorta jucăriile puse la dispoziție după formă, alcătuind astfel grupe de păpuși, ursuleți, peștișori, căței. Ca variantă de joc: se folosesc fișe care conțin un cerc în mijlocul căruia este desenat un obiect ce corespunde unui jeton primit de copii.
Exemplul 2. În același mod se pot desfășura și alte jocuri, urmărindu-se gruparea obiectelor după mărime (obiecte mari, mijlocii, mici) sau după grosime (obiecte groase/subtiri) sau după lățime (obiecte late/înguste) sau după lungime (obiecte lungi/scurte) ori după culoare (obiecte de diferite culori).
Exemplu 3. O sarcină mai dificilă o constituie formarea de perechi între obiectele a două grupe diferite, după un criteriu dat. Aceasta necesită punerea în corespondență biunivocă în funcție de un criteriu, să zicem mărime.
Se pune la dispoziția copiilor un număr mare de jucării (ursuleți mari/mici, baloane mari/mici, păpuși mari/mici, cercuri mari/mici, ciuperci mari/mici, coșulețe mari/mici). Ca primă sarcină didactică se cere copiilor ordonarea acestor obiecte după aspect (la grupele mici) sau după formă, la cele mijlocii și mari:
grupa ursuleților – grupa cercurilor;
grupa baloanelor – grupa ciupercilor;
grupa coșulețelor – grupa păpușilor.
O altă sarcină didactică poate cere formarea de perechi de obiecte între cele două grupe, după mărime, și anume:
ursuleții mari – baloanele mari;
ursuleții mici – baloanele mici;
păpușile mari – cercurile mari;
păpușile mici – cercurile mici;
ciupercile mari – coșulețele mari;
ciupercile mici – coșulețele mici.
La grupele mari pregătitoare se pot folosi jocuri a căror sarcină impune asocierea obiectelor după mai multe criterii (formă-mărime, formă-culoare, culoare-grosime). Astfel, copiii vor opera atât formarea de grupe de obiecte, cât și punerea în corespondență biunivocă elementelor componente ale acestora.
În cadrul jocurilor didactice cu conținut matematic se poate stabili ca obiectiv și ordonarea unor obiecte în șir crescător/descrescător după un criteriu dat: mărime, grosime, lungime ori lățime. În vederea atingerii obiectivului propus, ca material didactic se va folosi o gamă largă de obiecte.
Cu o dificultate sporită sunt jocurile didactice cu conținut matematic care solicită formarea șirurilor –crescătoare ori descrescătoare. În acest caz copiii trebuie să facă o dublă discriminare, comparând fiecare element în funcție de obiectul precedent, dar și de cel ce urmează, ținând cont de criteriul indicat de educatoare (lungime, grosime, culoare).
În ordonarea în șir crescător/descrescător (a unor fâșii din material plastic) se va urmări ca diferențele dintre obiecte să fie vizibile, pentru a fi sesizate cu usurință de copii. De pildă, dacă materialul de lucru îl constituie fâșii din material textil ori din material plastic se recomandă folosirea unui număr cât mai mare de fâșii pentru ca șirul crescător/descrescător să fie clar observat de copii, precum și algoritmul de formare a acestuia. Situația problematică care trebuie rezolvată de către copii va fi creată de alegerea fiecarei fâșii care este expusă pe masa educatoarei. De exemplu, pentru formarea șirului crescător se va începe cu fâșia cea scurtă, dar vom începe cu fâșia cea mai lungă pentru formarea unui șir crescător.
Ca recomandare generală, țin să precizez că educatoarea trebuie să acorde atenție terminologiei folosite în explicarea jocurilor, deoarece scopul lor este tocmai familiarizarea cu noțiunea de mărime.
Pentru preșcolari se vor organiza jocuri cu material intuitiv, de pildă, mingi (din material plastic sau din carton). Așezarea lor în ordine crescătoare/descrescătoare va constitui pentru copii un prilej de comparare a mingiilor și așezarea lor în locul pe care trebuie să-l ocupe în formarea șirurilor. Fiecare obiect din șirul crescător va fi mai mic decât următorul dar mai mare decât cel anterior . În realizarea șirului descrescător fiecare minge așezată este, evident, mai mică decât cea anterioară și mai mare decât următoarea.
În vederea fixării corecte a noțiunii de grosime , în cadrul activităților didactice de acest tip se vor folosi, ca material demonstrativ, cilindrii (tuburi) confecționați din material plastic sau carton.
Fiecare acțiune a copiilor este verbalizată, folosindu-se termenii corespunzători.
Ținând seama de varietatea și complexitatea cunoștiințelor ce pot fi abordate, în cadrul jocurilor didactice cu conținut matematic, un loc important îl ocupă familiarizarea copiilor cu adverbele de loc și exersarea folosirii corecte a acestora în cadrul formării percepțiilor spațiale.
De exemplu, în jocul didactic “Așează obiectele și spune unde le-ai așezat”, sarcina didactică este plasarea de către copii a obiectelor în diferite locuri în sala de clasă, atât la cererea educatoarei, cât și la cererea colegilor participanți la joc. Folosirea corectă a adverbelor deasupra – dedesubt, în fața – în spate, la stânga –la dreapta va constitui fixarea corectă a percepției obiectelor în spațiu de către copii.
Activitatea poate să constituie cu o serie de exerciții individuale desfășurate la masă, folosindu-se imagini sau jucării ce vor fi așezate în pozițiile cerute de educatoare. Pe tot parcursul jocului se va urmări verbalizarea corectă a acțiunilor desfășurate de copii.
Elementele de joc care însoțesc acest tip de activitate (mișcare, aplauze, întrecere, surpriză imitație) trebuie să fie utilizate de copii pe întreg parcursul jocului, asigurând un cadru destins, plăcut, benefic pentru participarea lor afectivă.
2.4 Metodologia organizării și desfășurării jocului didactic matematic
În anticiparea și proiectarea demersului didactic, educatoarea trebuie să aibă o pregătire psihopedagogică, științifică și metodică deosebită.
Proiectarea, organizarea și desfășurarea metodică a jocului didactic, modul în care educatoarea știe să asigure o concordanță deplină între toate elementele ce-l definesc, duc la reușita jocului didactic.
În acest scop, se impun câteva cerințele de bază ale conducerii jocului de către educatoare. Se referă la:
– pregătirea jocului didactic;
– organizarea judicioasă a acestuia;
– respectarea momentelor jocului didactic;
– ritmul conducerii lui;
– stimularea copiilor în vederea unei participări active la joc;
– asigurarea unei atmosfere prielnice de joc;
– varietatea elamentelor de joc ( complicarea jocului, introducerea unor variante).
Jocurile didactice matematice oferă copilului posibilitatea de a exersa și pune în valoare propriile capacități care favorizează interacțiunea tuturor factorilor psihici care contribuie la activitatea de cunoaștere.
a. Pregătirea jocului didactic
Este în general asemănătoare tuturor celorlalte activităti obligatorii.
De aceea, amintim doar câteva etape mai importante și anume:
– studierea atentă a structurii sale;
– adaptarea jocului la condițiile existente în grădiniță și la nivelul grupei de copii cu care lucrează educatoarea;
– pregătirea materialului (procurarea sau confecționarea lui);
– elaborarea planului jocului didactic.
b. Organizarea jocului didactic
Educatoarea necesită o serie de măsuri. Astfel, trebuie să se asigure aranjarea corespunzătoare a sălii de grupă în funcție de acțiunea jocului (să se găsească forma cea mai potrivită de așezare a mobilierului, în așa fel încât copiii să poată efectua ușor diversele mișcări, acțiuni de joc). De exemplu, în jocul “Cine are un număr mai mare?” copiii trebuie să formeze cercul în jurul educatoarei sau în jurul unui grup de obiecte (popice, cuburi). În acest caz, scăunelele trebuie să fie asezate în semicerc, cât mai aproape de perete. În alte jocuri didactice copiii trebuie să treacă din mâmă în mână un plic, un cartonaș sau un coșuleț. În acest scop, copiii vor sta la mesele așezate cap la cap, formând un șir. Astfel se înlesnește manipularea materialului în bune condiții. Sunt jocuri în care educatoarea trebuie să arate cine a câstigat sau să aleagă conducătorul din rândul celor care au rezolvat mai corect și mai repede sarcina dată. Alteori, este necesar să se creeze copiilor posibilitatea de a urmări cu ușurință toate acțiunile care au loc la masa educatoarei ( de exempu, în jocurile: “Săculețul fermecat”, “Câte jucării am scos din săculeț?” sau “Ghici a câta păpușă lipsește?”). Pentru astfel de jocuri mai potrivită este așezare copiilor la mese, în formă de careu deschis, sau pe scăunele, în formă de semicerc.
În unele cazuri așezarea mobilierului este condiționată de natura materialului folosit. De pildă, în jocul “Încărcăm și descărcăm trenul”, dacă se folosește un tren de dimensiuni mici, el poate fi mânuit pe mesele copiilor așezate cap la cap. În schimb, dacă se recurge la un tren de dimensiuni mari, mesele se așează la perete, în careu deschis, iar scăunelele în interiorul careului astfel ca trenul să circule liber pe podea și fară întrerupere în spațiul creat.
În concluzie, aranjarea sălii de grupă și a copiilor în funcție de acțiunea jocului, constituie o condiție importantă pentru buna desfășurare a jocului, pentru rezolvarea pozitivă a sarcini didactice.
O altă problemă organizatorică este aceea a distribuirii materialului necesar desfășurării jocului. La întrebarea curentă: Când trebuie să împărțim copiilor materialul, înainte sau după explicare jocului? Răspunsul care se bucură de mai multă apreciere din partea educatoarelor este acela că materialul trebuie distribuit la începutul activității, înainte sau după așezarea copiilor pe scăunel. Aceasta deoarece, pe de o parte, copiii trebuie să cunoască în prealabil materialul cu care se vor juca, iar pe de altă parte, pentru că ușurează explicația educatoarei referitoare la desfășurarea jocului. Intuirea prealabilă a materialului permite în același timp efectuarea unui scurt exercițiu de numărat, necesar pentru a reaminti copiilor cunoștiințele pe care le vor aplica în cadrul jocului didactic (mai ales în jocurile didactice în care educatoarea își propune să consolideze cunoștiințele și deprinderile respective). Acest procedeu nu trebuie însă să fie aplicat mecanic. De pildă, la jocurile mai simple, “Numără mai departe” , “Cireșele” , “Spune-mi a câta jucărie lipsește?” și altele de acest gen, materialul poate fi înpărțit copiilor după explicarea jocului. În acest caz, la începutul activității, se va intui materialul demonstrativ folosit de educatoare.
Organizarea judicioasă a jocului are o influență favorabilă asupra ritmului lui de desfășurare. Se evită timpii morți, se respectă momentele activității.
c. Desfășurarea jocului didactic
În mod curent, desfășurarea jocului cuprinde următoarele momente:
– introducerea în joc, intuirea materialului;
– anunțarea jocului;
– explicarea și demonstrarea regulilor, fixarea lor;
– executarea jocului de către copii, complicarea jocului, introducerea unei variante;
– încheerea jocului.
Prezint în continuare specificul fiecărui moment, metodele și procedeele folosite în practică.
Introducerea în joc
Se face în mod variart sub formă de surpriză (apariția unui personaj îndrăgit de copii), fie printr-o scurtă povestire, ghicitoare sau o scurtă poezie. Astfel se realizează o atmosferă plăcută, care trezește interesul și curiozitatea pentru acivitatea ce va urma.
Educatoarea poate găsi formele și formulele cele mai variate de anunțare a jocului pentru ca, de la o activitate la alta, ele să fie cât mai adecvate conținutului.
Astfel, jocul “Pescarul iscusit”-care are ca scop inițierea copiilor în punerea de probleme și efectuarea unei analize conștiente a cerințelor, poate fi introdus printr-o scurtă povestire: “A fost odată un pescar, care în fiecare zi mergea la pescuit. Într-o zi, și-a luat uneltele necesare și s-a îndreptat bucuros pe malul lacului din apropiere. Acum, să vedem câți pești a prins în plasa lui…”.
Introducerea în joc constituie primul contact al educatoarei cu copiii după ce aceștia s-au așezat la mese și s-a creat atmosfera prielnică începerii activității și îmbracă forme variate în funcție de tema jocului. De pildă, atunci când este necesar să familiarizăm copiii cu conținutul jocului, activitatea poate să înceapă printr-o scurtă convorbire. Astfel se poate proceda la jocul “Magazinul cu jucării” , folosind întrebările:
De unde cumpărăm jucării?
Cine vinde jucăriile?
Cine cumpără jucării?
Cum trebuie să vă purtați când intrați în magazin?
Cum trebuie cerută o jucărie?
Ce trebuie făcut ca să putem lua jucăria acasă?
Ce spunem la plecarea din magazin?
Dacă sa organizat în prealabil observarea vreunui magazin, se poate face apel la cunoștiințele căpătate cu acest prilej.
O asemenea convorbire poate fi organizată și la jocul didactic “Aprozarul”. Prin întrebările puse, educatoarea reușește să familiarizeze copiii și unele aspecte ale jocului, cu regulile care trebuie respectate. Totodată, copiii își reamintesc și unele noțiuni utile.
Alteori, introducerea în joc se poate face printr-o scurtă expunere, care să stârnească interesul, atenția copiilor (de pildă în jocurile: “Să pregătim masa păpușilor” , “Să pregătim păpușile pentru plimbare” ,” Vânătorii și iepurii”).
Dăm mai jos un exemplu: “A fost odată un vânător, căruia îi plăcea mult să vâneze iepuri. Într-o duminică și-a luat tolba la spinare și s-a îndreptat bucuros către pădure. Acum, să vedem câți iepuri o să fie vânați și puși în tolba sa cea mare…”.
În alte jocuri, introducerea se poate face prin prezentarea materialului, mai ales atunci când de material este legată întreaga acțiune a acestora. De pildă, la jocurile, “A câta jucărie lipsește” sau “Al câtelea brad și a câta ciupercă lipsesc” prin prezentarea materialului se realizează o bună trecere spre anunțarea titlului jocului.
În introducere se pot face câteva exerciții de numărat (sau de calcul) prin care se activează fondul perceptiv al copiilor, pregătindu-i astfel în vederea rezolvării cu succes a sarcinii didactice. Exercițiile respective sunt introduse în mod direct, rupte de elementul de joc. Asemenea exerciții își găsesc justificarea când în joc se face apel la cunoștiințele mai dificile sau atunci când activitățile obligatorii anterioare nu s-au predat sau nu s-au fixat prea bine cunoștințele care vor face obiectul jocului. Ele se pot organiza, în general, odată cu intuirea materialului care se va folosi în activitate. De exemplu jocul “Ghici, al câtelea brad lipsește?” în care educatoarea, odată cu prezentarea materialului, poate introduce un exercițiu pentru verificarea numeralelor ordinale folosind întrebări: Al câtelea loc îl ocupă acest brad în rând? etc. Prin aceasta se cere copiilor să determine locul fiecărui brad în șirul de brazi aflat pe masa educatoarei.
Exercițiile cu caracter pregătitor trebuie să dureze 3-4 minute. De asemenea, este bine ca educatoarea să încerce să reprezinte într-o formă cât mai atractivă. Astfel, în jocul “Să pregătim păpușile pentru plimbare” copiii fac exerciții de numărat, aducând păpușile la locurile lor și stabilind numărul de păpuși care vor merge la plimbare. În această formă atractivă exercițiul pregătitor este organic legat de acțiunea jocului și contribuie chiar la crearea atmosferei prielnice desfășurării lui în continuare.
Folosind exercițiile introductive în înprejurări bine gândite, respectând indicația de a fi legate de o acțiune justificată pentru copil și de a avea o durată scurtă, ele pot avea o influență pozitivă în rezolvarea în bune condiții a sarcinii didactice.
Tot cu titlul introductiv, de data aceasta gândindu-ne la crearea unei atmosfere plăcute, antrenante, amintim posibilitatea folosirii unei ghicitori a elementelor de surpriză sau de așteptare. Ghicitoarea poate să se refere la materialul care urmează să fie folosit în joc, la titlul sau chiar la acțiunea acestuia. Pentru jocul “Din-din” se poate folosi, de pildă, o ghicitoare referitoare la ceas, pentru jocul “Veverițele în brad” , o ghicitoare despre veverițe, pentru jocul “Trenul” , o ghicitoare despre tren etc. Folosirea ghicitorilor este indicată mai cu seama la grupa de 5-6 ani, copiii având reprezentările necesare pentru rezolvarea lor.
Introducerea în joc nu este un moment obligatoriu. Educatoarea poate începe activitatea direct, anunțând titlul jocului.
Anunțarea titlului jocului și a obiectivelor operaționale
Aceasta se realizează sintetic, folosind cuvintele pe care copiii le înțeleg. Prin anunțare, educatoarea urmărește să precizeze felul activității și titlul jocului. Anunțarea trebuie făcută în mod concis, fără cuvinte de prisos, spre a nu se lungi inutil începutul activității. De pildă acum am să văd care dintre voi știe să numere fără să greșească. Vom juca împreună jocul… sau ne vom juca împreună de-a magazinul cu jucării, să aveti grijă să nu vă încurcați la numărat.
În anunțarea activității se poate face și o motivare a titlului jocului. Astfel anunțând jocul “Caută iepurii”, educatoarea poate menționa că el se numește astfel deoarece iepurii vor fi ascunși, iar copiii vor trebui să-i caute și să spună câți au găsit într-un loc. În acest caz, odată cu anunțarea jocului, se precizează și esențialul din acțiunea acestuia.
Educatoarea poate folosi și formula clasică: Copii astăzi vom juca un joc nou; jocul se numește “Caută-ți vecinii”. Alteori, poate începe anunțarea printr-o frază interogativă: “Știți de a ce o să ne jucăm astăzi? Vreți să vă spun?”. În acest mod putem găsi formulele cele mai variate de anunțare, ele să fie cât mai adecvate conținutului acestuia.
Sunt și cazuri când educatoarea, anunțând jocul, poate face legătura cu o activitate anterioară – fie de numărat și socotit, fie cu o alta, în care sa facut apel la aceleași reprezentări. Astfel, se poate face legătura între jocul didactic “Al câtelea porumbel a zburat” și observarea “Porumbelul”, între jocul “Cireșele” și observarea “Cireșele”etc. De asemenea, se poate face legătura între jocul “Cine are un număr mai mare?” și jocul “Cine are un număr mai mic?”. Educatoarea poate să găsească formele cele mai variate de anunțare a jocului, astfel ca, de la o activitate la alta, ele să fie cât mai adecvate conținutului și acțiunii acestuia.
Prezentarea materialului didactic
Materialul didactic este prezentat în mod explicit, bazându-se pe obiectivele propuse. Astfel, el este pus la dispoziția copiilor pentru familiarizarea și pentru intuirea proprietăților caracteristice. La grupa mică el este prezentat de educatoare de obicei sub formă de surpriză, iar la celelalte grupe prezentarea se poate face cu ajutorul copiilor. Forma de prezentare trebuie să respecte cerințele psihopedagogice, iar conținutul trebuie să exprime atributele semnificative ce corespund scopului activității.
Explicarea și demonstrarea jocului
Un monent hotărâtor în reușita jocului didactic este demonstrarea și explicarea lui. În această privintă educatoarea are sarcini multiple:
– să facă pe copil să înțeleagă sarcinile care îi revin;
– să precizeze regulile jocului, asigurând însușirea lor conștientă de către copii;
– să prezinte acțiunea jocului și principalele ei etape, în funție de regulile jocului;
– să dea indicații cu privire la modul de folosire a materialului;
– să scoată în evidență sarcinile conducătorului și cerințele pentru a putea deveni câștigători.
Pentru a analiza aceste sarcini multiple, educatoarea trebuie să utilizeze metodele și procedeele cele mai potrivite de lucru. Principelele metode folosite în predarea jocului sunt demonstrarea și explicația. La grupele mici ele se îmbină predominând de regulă demonstrarea. Pe măsură ce copilul crește, raportul dintre explicație și demonstrare se schimbă, de asemenea și modul în care se realizează demonstrarea.
Explicația și demonstrarea se pot îmbina diferit, în funcție de grupa cu care se lucrează și de natura jocului didactic. Câteva exemple mai jos:
a) Educatoarea demonstrează acțiunile jocului, arată felul cum va folosi materialul, cum vor fi respectate regulile principale și cum își îndeplinește fiecare copil sarcina. Explicația este scurtă și în întregime subordonata demonstrării. Sistemul respectiv se poate aplica la grupele mici mai cu seamă în cazul jocurilor cu o acțiune simplă , cum ar fi : “Să aducem jucăriile”, “Săculețul fermecat”, “Spune câte jucării ai găsit”, “Să aranjăm masa ursuleților” și altele.
De exemplu în jocul “Să aranjăm masa ursuleților” educatoarea anunță copiii:
“Vreți să vedeți cum trebuie servit ursulețul?”
Ea se îndreaptă către masa ursulețului, cu un pahar în mână, și-i spune acestuia:
“Ursulețule ți-am adus un pahar…”. Apoi îl așează pe masă. Revine și servește masa la care se află doi ursuleți, aducându-le două pahare și spunându-le: “V-am adus două pahare (un pahar două pahare)”.
După ce a arătat care sunt acțiunile ce sunt săvârșite de către copii în joc, ea subliniază în câteva cuvinte regulile lui: “Ursuleții o să vă cheme pe rând la masa lor așa cum m-au chemat și pe mine. Copilul care-și aude numele va lua de pe masa lui sau a educatoarei farfuriile, șervețelele, cuțitele, lingurițele și va merge să le așeze la masa ursuleților. O farfurie, o furculița, un pahar vor fi aduse la masa la care stă un singur ursuleț; două farfurii, două cuțite, la masa cu doi ursuleți. Când ajunge la ursuleți copilul îi va spune, așa cum i-am spus și eu, câte farfurii, câte linguri a adus”.
În explicație educatoarea va pune accentul pe elementul de joc, acordându-i copilului o oarecare independența în acțiunea și în formularea răspunsului pe care trebuie să-l dea ursulețului.
Explicația este scurtă ținând seama de vârsta copiilor. Ea se întregește pe măsura desfășurării jocului.
a) Educatoarea demonstrează jocul fără să dea explicații prea multe copiilor. Ea îi lasă să urmărească cu atenție cele demonstrate și apoi să formuleze singuri regulile jocului și acțiunea acestuia.
De exemplu la jocul “Din-din” se pot demonstra principalele etape:
– număratul bătăilor de tobă;
– potrivirea acului pe cadranul ceasului în dreptul cantității corespunzătoare numărului de bătăi;
– răspunsul la întrebarea: Cât este ceasul? Fără să fie necesară o explicație mai minuțioasă.
Acțiunea jocului fiind simplă, copiii o pot deduce ușor. La cererea educatoarei, o expun cu claritate și precizează singur regulile jocului. Astfel se poate poceda în deosebi la grupa mai mare.
b) În majoritatea jocurilor didactice, educatoarele folosesc procedeul clasic: explicația și, în timp ce își desfășoară expunerea, demonstrează parțial sau integral jocul. Acest procedeu cere copiilor să urmărească firul expunerii cu atenție și să înțeleagă demonstrarea acțiunilor.
Experiența a confirmat adesea că o explicație, orcât de bună ar fi ea, dacă nu se sprijină pe demonstrare, pe exemplificare, nu este înțeleasă de copiii preșcolari.
Sistemul de a explica și demonstra concomitent jocul se poate folosi la toate grupele, dar mai ales la grupele mari, unde posibilitățile de înțelegere și reprezentare pe baza celui de-al doilea sistem de semnalizare sunt mai mari. Explicația poate să ocupe un loc mai mic sau mai mare, în funcție de natura jocului.
c) În unele cazuri, mai ales când este vorba de un joc mai complicat, educatoarea explică jocul în întregime, și apoi îl demonstrează parțial sau integral, participând direct la joc. Procedeul se poate aplica cu rezultate bune la jocurile didactice: “A câta minge este a ta?”, “Numără mai departe” , “Treci prin poartă” etc.
În cadrul jocului didactic, între cele două metode, demonstrarea și explicația se stabilesc diferite raporturi:
– demonstrarea predomină iar explicația lămurește acțiunile demonstrate de educatoare;
– demonstrarea este subordonată explicației, însoțind-o ilustrând-o;
– explicația este însoțită de exemplificări sau este urmată de demonstrare;
– demonstrarea se echilibrează armonios cu explicația, împletindu-se cu aceasta în permanență.
Cerințele principale pe care trebuie să le îndeplinească explicația sunt urmatoarele:
– trebuie să fie concisă și în același timp accesibilă copiilor;
– ea trebuie să cuprindă esențialul din acțiunea jocului, ordinea acțiunilor, etapele jocului, regulile jocului în interdependența cu celelalte elemente ale acestuia;
– explicația trebuie astfel făcută încât să stârnească interesul copiilor pentru joc.
Fixarea regulilor
Copiii reproduc uneori în mod mecanic regulile, ceea ce nu inlesnește desfășurarea jocului în conformitate cu acestea. Se pune atunci problemă: în ce moment și cum trebuie fixate regulile? Răspunsul este unul singur: pentru acest moment trebuie alese procedee eficace prin care să se evite repetarea în mod mecanic a regulilor locului și să se urmărească pe prim plan înțelegerea acestora.
Un asemenea procedeu de însușire conștientă a regulilor este executarea jocului de probă, condus și îndrumat direct de către educatoare, mai ales la grupele mici. Când este vorba de un joc cu acțiune complicată, regulile pot fi întărite, subliniate în mod special. Astfel, unele educatoare subliniază regulile fie imediat după explicație, fie imediat după semnalul de începere a jocului. Bunăoară “începem jocul. Nu uitați: nu aveți voie să deschideți ochii înainte de a bate eu din palme. După ce ați deschis ochii, va trebui să observați repede al câtelea brad sau a câta ciupercă lipsește. Va răspunde copilul care a ghicit mai repede”.
Regulile se mai pot fixa folosindu-se o scurtă convorbire. Astfel la jocul didactic cu tema “Caută vecinii” , pentru fixarea regulilor se pot folosi următoarele întrebări:
Ce trebuie să faceți după ce s-a aruncat cubul?
Ce jeton trebuie să ridici în sus?
Cine are voie să rostogolească cubul?
Jocul propriu-zis începe din momentul în care copiii acționează conform regulilor și acțiunilor stabilite. De aceea este important ca prima parte, în care are drept scop familiarizarea copiilor cu acțiunile și regulile respective, să nu depășească o pătrime până la o treime din timpul rezervat întregii activități.
Executarea jocului
Jocul începe la semnalul educatoarei. La început , ea intervine mai des, reamintind regulile, dând unele indicații organizatorice sau privitoare la folosirea materialului. Pe măsură ce jocul se repetă, educatoarea acordă mai multă independență copiiilor, îi lasă să acționeze mai liber.
În general, desprindem două moduri de a conduce jocul copiilor:
– conducerea directă, educatoarea având rolul de conducător al jocului;
– conducerea indirectă, educatoarea luând partea activă la joc, fără să-și asume însă rolul de conducător.
În cursul desfășurării unui joc didactic, educatoarea poate trece, de la forma directă de conducere a lui la cea indirectă. Astfel, la începutul jocului “De-a magazinul” , se interpretează rolul de vânzător, animând copiii prin dialogul pe care-l susțin. După ce jocul a fost însușit de către aceștia, ea poate întrebuința rolul de vânzător unui copil mai activ, mai vioi. Totuși, chiar dacă educatoarea nu participă direct la joc, sarcinile care-i revin sunt complexe. Ea trebuie să imprime un anumit ritm jocului, să mențină atmosfera de joc, să urmărească evoluția acestuia evitând momentele de stagnare, de monotonie. De asemenea, trebuie să controleze în mod permanent felul în care copiii rezolvă sarcina didactică. Uneori ei au tendintă să copieze rezultatul după vecinii lor, rezolvând sarcina fără să depună un efort propriu. În jocuri ca “Din-din” , “Caută-ți vecinii” , “Caută-ți căsuța” educatoarea trebuie să fie atentă în acest sens, adică să creeze condițiile necesare, pentru ca fiecare copil să rezolve sarcina jocului în mod independent.
S-a observat că jocurile îi atrag pe copii și devin mai captivante dacă au și momente vesele, o încărcătură afectivă care să asigure întărirea acțiunii. Astfel, în cazul jocului “Săculețul fermecat”, se urmărește îndrumarea copiilor încât să perceapă concret însușirile unei piese “Logi”, chiar dacă n-o văd, folosindu-se de simțul tactil. Inedit este și faptul că în cadrul acestui joc, apare un personaj mult îndrăgit de copii, Tic-Pitic, care aduce sacul, îl prezintă copiilor și le cere să ghicească ce are înăuntru. Rând pe rând, câte un copil a răspuns invitației lui separând din săculeț câte o piesă și, fără să o scoată la vedere, să determine prin pipăit forma, mărimea și grosimea. Pe măsură ce din săculeț au fost scoase mai multe piese, s-au facut și unele deducții asupra culorii pieselor.
Prin jocul didactic matematic cultivăm la copii dragostea pentru studiu matematicii, le stimulăm efortul susținut și îi determinăm să lucreze cu plăcere, cu interes atât în sala de clasă, cât și în afara ei.
Indiferent de modul de participare, educatoarei îi revin sarcini:
– să imprime un anumit ritm jocului;
– să mențină atmosfera corespunzătoare jocului și să stimuleze inițiativă și inventivitatea copiilor;
– să antreneze toți copiii în acțiune și să evite momentele de monotonie în joc;
– să urmărească modul de rezolvare a sarcinii didactice și modul de folosire a limbajului matematic adecvat.
– să urmărească modul de comportare al copiilor, relațiile dintre ei și să adopte modul corect de colaborare.
Educatoarea trebuie să urmărească comportarea copiilor ( relațiile dintre ei). De multe ori se pot ivi conflicte din pricina materialului didactic. Astfel unii copii îl scapă pe jos sau îl amestecă cu materialul vecinului lor, rezolvând greșit sarcina jocului.
Educatoarea trebuie să activeze întreaga grupă de copii, să găsească mijloacele potrivite pentru ai antrena pe cei timizi, distrati etc.
De asemenea să urmărească felul în care se respectă regulile jocului, sporindu-și exigențele fată de copii pe măsură ce aceștia își însușesc tot mai bine jocul.
În cadrul unei activități, jocul se repeta de mai multe ori. Uneori, în partea a doua a activității, pot să intervină unele elemente noi, și anume:
– autoconducerea jocului (copiii devin conducătorii jocului, îl organizează în mod independent), de pildă, în jocurile “Magazinul cu jucării” , “Poți să-mi iei locul?”;
– schimbarea materialului între copii pentru a le da posibilitatea să rezolve probleme cât mai diferite în cadrul aceluiași joc (de exemplu, la jocurile: “Treci prin poartă” , “Caută-ți căsuța”);
– complicarea sarcinilor jocului, la jocul “A câta jucărie lipsește?” se pot ascunde două sau chiar trei jucării;
– introducerea unor reguli noi; de pildă, copiii care greșesc vor fi scoși din joc;
– introducerea unui element de joc nou, în jocul “Din-din” , în partea a doua a acestuia, se poate cere copiilor să execute un anumit număr de mișcări; sau în jocul “Cine are un număr mai mare?” copiii se învârtesc în jurul cercului, numărând cu glas tare până la numărul stabilit;
– introducerea unui material nou; de exemplu, în jocul “Cine are același număr” copiii folosesc jetoane cu figuri numerice, iar în partea a doua a activității ei pot să scoată din coșuleț numărul de obiecte care este indicat de jetonul educatoarei.
În general, partea a doua a jocului trebuie să se caracterizeze prin:
– creșterea intensității jocului;
– creșterea exigenței educatoarei fată de respectarea regulilor;
– participarea cât mai independentă a copiilor în joc, eventual autoconducerea lui.
d. Încheierea jocului
De cele mai multe ori, în încheiere, educatoarea apreciază felul în care a decurs jocul, arată care dintre copii au respectat regulile, care dintre ei au fost mai puțin atenți, s-au descurcat mai greu. O astfel de încheiere a activității nu trebuie să se aplice mecanic de la un joc la altul. În încheiere educatoarea poate antrena deseori copiii în îndeplinirea unor acțiuni plăcute, distractive astfel:
– copiii se joacă liberi cu jucăriile pe care le-au numărat ( jocul: “Magazinul cu jucării”);
– păpușile sau ursuleții “se duc la culcare”; copiii le cântă un cântec de leagăn (jocul: “Să facem patul păpușilor”);
– copiii plimbă păpușile, le dau de mâncare în jocurile: “Să pregătim păpușile pentru plimbare”, “Să pregătim masa păpușilor”;
– copiii execută diferite grupări, formează cercuri în funcție de numărul indicat, execută un dans cunoscut;
– copiii imită mișcările sau reproduc onomatopeele caracteristice animalelor la care s-a facut apel în joc, de asemenea, mersul unor vehicule (de exemplu, în jocul “Stop”, copiii formează mașini și imită mersul automobilului sau în jocurile “Iepurașii pe câmpie” și “Caută iepurașii” copiii fac un ocol al sălii de grupă, imitând săritura iepurelui și rostind : țup, țup);
– cei care au greșit în joc trebuie să execute o sarcină ușoară și distractivă ca pedeapsă dată la sugestia colectivului de copii;
– copiii ascultă o poezie-numărătoare sau recită o poezie.
O încheiere plăcută, prin bucuria, satisfacția imediată pe care o dă copilului, face să sporească interesul pentru jocurile didactice.
Pentru a ilustra desfășurarea unui joc didactic și în special pentru a scoate în evidență rolul educatoarei în conducerea unei astfel de activități, prezint în continuare înregistrarea unui joc didactic cu tema “Stop” de la grupa de 5-6 ani, însoțită de comentarea principalelor aspecte pozitive și negative. Urmărim în mod deosebit să subliniem ideea necesității de a doza cât mai judicios intervențiile educatoarei, pentru a nu fărâmița acțiunea jocului și a nu-i scădea intensitatea.
Jocul didactic “Stop”
Desfășurarea activității jocului didactic “Stop”
Profesoara: Copii, astăzi vom juca un joc în care vom număra. Înainte de a începe, să-mi spuneți ce este nou la noi în clasă față de alte lecții?
Gigi: Noi avem altfel aranjate mesele ca-n alte activități.
Profesoara: Ce material ați găsit în coșuleț?
Daniel: În coșuleț am găsit 4 mașinuțe.
Dincă (în surdină): Toni are 3.
Profesoara ia o mașinuță din rezerva ei și o pune lui Toni în coșuleț.
Intervenția este necesară pentru a satisface curiozitatea copiilor prin precizarea materialului primit. Verificând cantitatea primită, se remediază unele greșeli făcute în distribuirea lui.
Profesoara: Cu cele 4 mașinuțe, noi învățăm astăzi un joc. Jocul nostru se cheamă “Stop”. Voi cunoașteți regulile de circulație. Jocul nostru se va asemăna cu circulația din oraș. Pentru aceasta am și eu un semafor (educatoarea ridică semaforul) și niște jetoane cu mașini (le ridică). Câte sunt?
Elena: Pe hârtie la dumneavoastră sunt 3 mașini.
Anunțarea este utilă în cazul de față. Totodată, făcându-se legătura cu acțiunea jocului, cu părțile ei esențiale, se asigură înțelegerea jocului de către copii.
Profesoara: Și acum ascultați cum este jocul. Eu am să vă spun mai întâi să scoateți din garaj un număr de mașini. După aceea iau și eu un cartonaș și-l dau în circulație, adică îl treceți din mână în mână. În timpul acesta spunem cu toții: “trece, trece, trece”, până când am să ridic semaforul roșu. Atunci zicem cu toții “stop” și cartonașul se oprește. Copilul la care s-a oprit cartonașul, îl întoarce, se uită la el, îl arată tuturor copiilor. Toți copiii se uită bine să vadă câte mașini au scos pe masă și câte sunt pe jeton… După aceea, trebuie să adăugați sau să luați o masină în așa fel încât să aveți tot atâtea mașini ca pe cartonaș. Copilul la care s-a oprit cartonașul va spune ce s-a întâmplat cu mașinile scoase din garaj: câte au fost? câte au venit sau au plecat? Și acum să începem jocul!
Explicația a suferit unele mici modificări față de original, accentuându-se mai mult asupra succesiuni acțiunilor, sistematizându-se mai bine. În general, explicația a fost destul de concisă, a lipsit însă explicația modului în care trebuie să răspundă copilul. Această lipsă a avut o justificare prin faptul că sa organizat un joc de probă.
Educatoarea: Scoateți din garaj o mașină.
Se dau indicații cu privire la aranjarea materialului: “Mai aproape de garaj”. “ Atenție, dau în circulație cartonașul”. Copiii trec din mână în mână cartonașul întors cu partea albă spre ei, scandând ritmic “trece, trece, trece”.
În tot cursul jocului n-a fost necesar să se amintească grupei că n-au voie să întoarcă jetonul cu partea desenată spre ei. Ei cunoșteau această regulă de la alte jocuri similare pe care le mai jucaseră.
Educatoarea ridică semaforul și spune singură “Stop”.
În explicația făcută de educatoare era prevăzut ca toți copiii să spună “stop”, dar din desfășurarea jocului a reieșit că această cerința a acțiunii jocului nu este realizabilă, copiii fiind foarte atenți să urmărească mersul cartonașului. Din această cauză ei nu pot observa când educatoarea ridică semaforul și, în consecință, nu spun “stop”.
Educatoarea, adresându-se lui Dincă la care s-a oprit, spune: “ridică bine cartonașul, te uiți la el, scoalăte în picioare și spune-mi câte mașini sunt pe cartonaș?
Dincă: –au fost 4. …Două.
Educatoarea: Unde sunt mai multe, la tine sau la mine?
Dinca: La dumneavoastră cu una.
Educatoarea: Ce trebuie să facem ca să avem aceleși numar de mașini?
Mihai: Să mai punem una, să se facă mai multe.
Educatoarea: De ce?
Răzvan: Dacă avem o mașină și mai adăugăm o mașină se fac două mașini.
La prima execuție a jocului sunt justificate multe intervenții ale educatoarei sub forma întrebărilor orientative și a indicațiilor, iar unele chiar prin prezentarea unui model verbal.
Educatoarea: Acum câte mașini aveți?
Răzvan: La fel cu cartonașul Dumneavoastră.
Educatoarea: Puneți ambele mașini în garaj.
Acum, n-am să vă mai ajut așa mult.
Să văd cum o să vă descurcați.
Scoateți 3 mașini. ( Cartonașul pornește în același mod și se oprește la semnalul educatoarei.)
Gigi: Eu am pe cartonaș 2 mașini.
Educatoarea: Ce trebuie să faci ca să ai tu 3 mașini?
Gigi: Eu trebuie să mai pun o mașină.
Educatoarea: De ce trebuie să mai pui?
Gigi: Pentru că am două mașini și pentru a face 3 mașini, trebuie să mai așez o mașină.
Educatoarea verifică să vadă dacă toți copiii au așezat 3 mașini pe masă.
Jocul se lungește mult, deoarece aproape la fiecare schimbare a cartonașului se pun toate mașinile în garaj și apoi se scoate aceeași cantitate de mașini.
Educatoarea: Puneți mașinile în garaj.
Copiii imită mersul mașinilor. Apoi, educatoarea li se adresează: “Acum , scoateți 3 mașini din garaj. Să se pornească acum cartonașul din altă parte”. Educatoarea îl dă la celălalt capăt al meselor. Cartonașul trece din mână în mână și se oprește la semnal.
Florin: Eu am pe cartonaș 4 mașinuțe.
Ca să am la fel și pe masă, mai pun una.
Copiii ar trebui deprinși să răspundă la fel ca Florin, fără să mai fie nevoie de întrebări suplimentare. Acest răspuns trebuie apreciat pozitiv.
În general jocul are aspectul unei conversații între educatoare și copii, datorită faptului că educatoarea nu a insistat în cursul explicației și apoi în conducerea jocului ca toți copiii, la care se oprește cartonașul, să vorbească independent. Cerințele educatoarei în acest sens nefiind clar precizate, elementul de joc se fărâmițează, acțiunea jocului concentrându-se numai asupra mișcărilor mașinilor.
Educatoarea: Ați scos pe masă toate mașinile, lăsați-le pe toate.
Este pus din nou în circulație un cartonaș.
Educatoarea: Ce aveți să faceți voi acum?
Marina: Trebuie să punem în garaj o mașină.
Educatoarea: De ce?
Marina: Am avut 4 mașini, am pus o mașină în garaj ca să-mi rămână 3 mașini.
Educatoarea: Rămân afară din garaj 3 mașini.
Se trece un alt cartonaș din mână în mână. Se oprește la semnalul “Stop”, pe care-l dă educatoarea.
Alina: Eu am pe masa mea 3 mașini. Trebuie să pun în garaj o mașină.
Educatoarea: De ce?
Alina: Pentru ca să-mi rămână doua mașini, la fel ca pe cartonaș.
Dealtfel, numărul mai restrâns de întrebări, ar duce la economie de timp și ar permite organizarea unui numar mult mai mare de exerciții. Din urmărirea jocului s-a desprins că exercițiile efectuate au fost în număr insuficient. Nu s-a creat posibilitatea de a se repeta fiecare exercițiu, cel puțin de 2 ori, și majoritatea dintre ele au fost prezentate într-o succesiune conform ordinii naturale a numerelor.
Jocul ar fi activizat mai bine gândirea copiilor în rezolvarea sarcinii didactice dacă acțiunea individuală ar fi precedat verbalizarea operației. Procedeul folosit de educatoare în tot cursul jocului a constat în oprirea cartonașului la un anumit copil, discutarea cu copilul respectiv asupra acțiunii care se impune prin compararea cantității de pe cartonaș cu cantitatea de pe masă și numai după aceea rezolvarea operației pe planul acțiunii cu obiectele de către restul grupei de copii. În acest mod acțiunea copiilor avea un caracter de reproducere pe bază de indicații verbale a unei anumite operații, a cărei soluție este dată dinainte.
Valoarea oricărui joc didactic depinde de felul în care au fost activizati copiii în sensul rezolvării independente a sarcinii didactice.
Educatoarea: Adriana, spune-mi și tu ce s-a întâmplat cu mașinile?
Adriana: La început au fost 3 mașini scoase din garaj, acum au ramas două.
Educatoarea: Și ai la fel ca pe cartonaș?
Adriana: Da.
Educatoarea: Lăsați cele două mașini pe masă și mâinile în jos. Pornim cu cartonașul din partea aceasta (din mijloc).
Mugur: Eu am pe cartonaș o mașină.
Educatoarea: Și câte sunt scoase din garaj?
Mugur: Două.
Educatoarea: Ce trebuie să faci tu ca să ai la fel ca mine?
Mugur: Eu, dacă vreau să am la fel pe cartonaș, trebuie să iau o mașină și s-o pun în garaj.
Educatoarea: Câte rămân?
Mugur: Una.
Educatoarea: Faceți și voi același lucru, copii.
După un scurt timp acordat pentru acțiunea copiilor cu mașinuțele, educatoarea precizează: “Rămâne afară o mașină”. Pune în circulație apoi un alt cartonaș, pe care nu este desenat nimic.
Doinița: Pe cartonaș nu este nimic. Pe masă este o mașină; dacă o iau nu mai rămâne nimic.
Educatoarea: Scoateți 2 mașini din garaj.
Este dat în circulație un cartonaș.
Ionuț: Eu am pe cartonaț 3 mașini.
Educatoarea: Pe masă câte mașini sunt?
Ionuț: Sunt 2 mașini.
Educatoarea: Ce trebuie să faci ca să ai la fel?
Ionuț: Ca să am trei mașini trebuie să scot din garaj încă o mașină.
Educatoarea: Lasați afară 3 mașini.
Cartonașul trece din nou din mână în mână și apoi se oprește la semnal.
Meritul deosebit al educatoarei în conducera jocului a constat în creșterea atmosferei plăcute de joc prin limbajul folosit prin introducerea semnalelor de circulație ca element de surpriză, prin alternarea elementului de așteptare cu elementul de mișcare.
Doina: Eu am pe cartonaș 2 mașini.
Pe masă am 3 mașini.
Educatoarea: Ce trebuie să faci ca să ai la fel?
Doina: Ca să am 3 mașini, trebuie să mai iau una.
Educatoarea: Puneți mașinile în garaj și mâinile pe masă. Scoateți acum din garaj 3 mașini.
Din nou este trecut un cartonaș din mână în mână și este oprit la semnalul cunoscut.
Mihai: Eu am pe cartonaș 4 mașini. Am 3 mașini scoase din garaj.
Educatoarea: Unde sunt mai mute?
Mihai: Pe cartonaș.
Educatoarea: Așează ca să fie la fel ca pe cartonaș. Acum câte ai?
Mihai: Dacă am avut 3 mașini pe masă și am mai adus una, s-au facut 4 mașini.
Educatoarea: Așezați mașinile cum doriți.
Libertatea acordată copiilor la sfârșitul jocului, pentru a-și aranja mașinile după dorință a creat un moment de satisfacție.
În încheiere educatoarea organizează un joc de mișcare “Ne plimbăm cu mașinile”. Numește 4 copii, cărora le dă un volan și le spune: Vă formați fiecare grup de câte 4 copii.
După ce fiecare și-a ales partenerii, educatoarea dă semnalele de plecare.
“Atenție suntem în garaj”.
“Dăm drumul la mașini”.
Copiii o pornesc din loc și imitând mersul și zgomotul mașinii, se plimbă prin toată sala de grupă.
Educatoarea: Atenție! Stop!
Coloana mașinilor se oprește.
Jocul se repetă în același fel de 2 ori cu alți copii.
Încheierea, concepută ca un joc de mișcare cu un conținut asemănător cu jocul didactic desfășurat, a atras mult pe copii.
2.5 Funcțiile jocului didactic matematic
Din perspectiva influențelor exercitate, se desprind anumite funcții ale jocului didactic:
– funcția formativă;
– funcția cognitivă;
– funcția motivațională;
– funcția organizatorică.
a) Funcția formativă
Jocurile didactice matematice îndeplinesc importante sarcini formative, cum ar fi:
– Antrenează operațiile gândirii: analiza, sinteza, comparația, clasificarea, ordonarea, abstractizarea și generalizarea;
– Dezvoltă atenția, disciplina și spiritul de ordine;
– Asigură însușirea mai rapidă și mai plăcută a unor cunoștințe.
b) Funcția cognitivă
Funcția cognitivă a jocurilor didactice se referă, pe de o parte, la noile achiziții matematice pe care le fac preșcolarii prin intermediul jocului, iar pe de altă parte la cunoașterea psihopedagogică a copilului de către educator. Prin joc, copilul se manifestă firesc,fapt care îi permite cadrului didactic să-i studieze caracterul și temperamentul.
c) Funcția motivațională
Învățarea și motivația se coordonează reciproc. Dacă lipsește motivația, va lipsi și o bună parte din atenția necesară învățării.
Folosirea jocului didactic în activitățile matematice face ca preșcolarul să devină interesat de activitatea ce se desfășoară, îi înlătură timiditatea, îl activează și îi dă curaj în formularea unor răspunsuri.
d) Funcția organizatorică
Este foarte importantă datorită faptului că jocurile permit o bună planificare a timpului fiecarui copil. De asemenea, jocurile matematice permit desfășurarea unor activități diferențiate în care copii se întrec pe ei înșiși, colaborează cu ceilalți membri ai grupului, ceea ce duce la cunoașterea de sine și la asumarea unor responsabilități privind propriile acțiuni.
Bibliografie: 1 Neculae Dinuță “Metodica activităților matematice în grădiniță”
Editura Universității din Pitești 2009
2 Maria Taiban, Felicia Dima
“Metodica predării numaratului și socotitului în gradința de copii”
Manual pentru liceele pedagogice de educatoare anul IV
Editura didactică și pedagogică, București
3 Revista Învățământul Preșcolar 1/2007
Ministerul Educației și Cercetării
Institutul de Științe ale Educației
Serie nouă anul XXXVII apariție trimestrială.
4 Alexandrina Dumitru și Viorel Gheorghe Dumitru
“Activități transdisciplinare pentru grădiniță și ciclul primar”
Ediția a II-a, revizuită-Pitești
Editura “Paralela 45” 2005.
5 Elisabeta Voivulescu
“Pedagogie Preșcolară”
Ediția a II-a, revizuită
Editura “Aramis”
CAPITOLUL III
Tipuri de jocuri didactice matematice folosite în învățământul preșcolar
Jocurile didactice matematice reprezintă un ansamblu de influențe pozitive nu numai asupra laturii intelectuale, ci și asupra întregii personalității a copilului.
În cadrul unor jocuri didactice sau exerciții de tipul „Alege și grupează jucăriile care au aceeași formă”, „Alege și grupează separat jucăriile mari și pe cele mici”, „Alege și grupează obiectele roșii (galbene, albastre, verzi)”etc., desfășurate fie individual sau cu grupuri mici de copii, fie în cadrul activităților comune, copii se obișnuiesc să alcătuiască în mod independent grupe de obiecte de o anumită formă, culoare sau mărime, să denumească grupa formată prin elementul comun și prin însușirea caracteristică (exprimarea criteriului de grupare).
Jocurile de formare a grupelor de obiecte constituie de fapt jocuri logice de clasificare, ceea ce implică executarea unor comparații pentru a lua decizia dacă obiectul respectiv-pe care îl selecționează dintr-o grămadă-aparține sau nu grupei pe care o constituie copilul. În cadrul acestor jocuri, copiii învață să formeze grupe de obiecte după unul sau mai multe criterii, cunosc relația dintre o grupă și obiectele sale componente. Important este ca în cadrul acestor jocuri educatoarea să scoată permanent în evidență aceste aspecte esențiale.
Exercițiile de comparare a grupelor de obiecte, care se desfășoară începând de la grupa mică cu material individual, îi ajută pe copii să stabilească relația dintre grupe ce pot avea mai multe obiecte decât grupa cu care se compară, mai puține sau tot atâtea obiecte. Aceste exerciții le dezvoltă capacitatea de a înțelege noțiunea de număr.
Fără să se folosească terminologia matematică, se poate determina copii să compare grupele de obiecte, pentru a înțelege că „puterea” grupei constă în numărul de obiecte (care pot fi mai multe, mai puține, tot atâtea) și de a realiza grupe echivalente prin punerea în corespondență. Insistând pe asemenea aspecte, copilul dobândește experiența necesară pentru înțelegerea numărului natural (în clasa întâi).
Din punct de vedere al conținuturilor, jocurile didactice matematice în învățământul preșcolar sunt de trei tipuri:
– Jocuri didactice pentru predarea-învățarea numerației;
– Jocuri didactice de formare de mulțimi;
– Jocuri logico-matematice.
3.1 Jocuri didactice pentru predarea-învățarea numerației
Număratul și socotitul fac parte din deprinderile cognitive de bază care se formează preșcolarilor în grădiniță. Obiectivul nu poate fi atins în perioada preprimară, dar se consideră că preșcolarii demonstrează înțelegerea instrumentală a conceptului de număr. Numerația de la 1la 10 trebuie abordată treptat în ceea ce privește sarcinile; de obicei se folosește gradația 1-3, 1-5, 1-10. Ea se dovedește necesară mai ales atunci când copilul trebuie să grupeze obiectele dintr-un anumit număr și când se urmărește identificarea cifrelor și scrierea lor.
Prin diferite sarcini de învățare și exerciții cu material concret copiii vor putea realiza comportamente ca:
– realizarea corespondenței de la unu la unu pentru a arătă că un sir (grup) este mai mare sau mai mic;
– construirea grupurilor de obiecte în baza unui număr dat (repetat de la 1-10)
– recunoașterea cifrelor;
– punerea în corespondență a cifrei cu numărul de obiecte;
– trasarea cifrelor prin unirea de puncte și scrierea lor independent.
Numeralul ordinal, cu și fără intenție, este fofosit într-o mulțime de contexte. Educatoarea trebuie să conștientizeze să accentueze și să repete numeralul ordinal ( “Cine vrea să fie primul?” , “Al doilea jeton este roșu” etc). Plasarea adecvată a unui număr sau a cifrelor în intervalul 1-10, în interiorul șirului crescător și descrescător se va realiza odată cu însușirea numerației. Problema este ca preșcolarul să conștientizeze și să explice poziția unui număr sau a unei cifre și să nu o memoreze mecanic. Cu timpul, copilul va putea identifica și numi corect nu numai primul și ultimul element dintr-un șir, ci și poziția în cadrul șirului utilizând un limbaj adecvat (al treilea, al șaselea,…)
Activitățile matematice, prin diferite situații de învățare fac posibilă efectuarea de către copii a operațiilor de adunare și scădere cu 1-2 unități în limitele 1-10. Copiii trebuie să învețe cum anume au loc aceste oprații și acest lucru îl învață prin manipularea obiectelor. Astfel copiii constituie șiruri, grupe de obiecte, pe baza instructajului (cu unul mai mult, cu unul mai puțin), un șir sau un grup, pe baza unui număr dat, adăugând sau eliminând 1-2 elemente, efectuează operații de adunare și scădere cu 1-2 elemente, prin manipularea de obiecte, jetoane, trasare pe hârtie etc. Pentru realizarea acestor operații, copiii asimilează, cu timpul, prin multe exerciții, limbajul adecvat operațiilor și simbolurilor specifice lor (+,-,=) . Utilizarea limbajului corect matematic nu presupune achiziția unor concepte abstracte, ci numai utilizarea în contexte variate a unor cuvinte specifice: plus, minus, egal (să punem împreună, să adăugăm, să socotim, etc).
Pentru a ajunge la prezentarea generală a numerelor ținem seama de particularitățile de vârstă.
La grupa mică, numărarea, formarea noțiunii de număr se face cu materiale de același fel, la grupa mijlocie elementele mulțimii pot fi colorate diferit (mingi, flori de diferite culori), la grupa mare, se introduc ca materiale aceleași obiecte de mărimi diferite, iar la grupa mare pregătitoare se pot introduce exerciții de calcul sau numărare folosindu-se matriale care diferă ca așezare spațială (numără bețișoarele din care este construită o casă).
Argumentez afirmațiile teoretice prin activități desfășurate la fiecare nivel de vârstă, ținând seama de particularitățile de vârstă.
Astfel, la grupa mică ne putem juca jocul “Păpușa este servită”.
Ca scop ne propunem formarea deprinderii de a număra grupuri de obiecte (să zicem, că am ajuns la numărul 2). Regula jocului respectiv sarcina didactică, va fi să urmărească cu atenție schimbarea numărului obiectelor. Păpusă, sosită în vizită la copii va fi invitată să mănânce o gustare. Se aduce în fața păpușii o măsuță, apoi încă una, se numără măsuțele; jocul conținuă aducând pe rând 2 scaune, 2 farfurii, 2 pahare etc. În final 3-4 copii numiți de educatoare vor număra obiectele așezate pe măsuță (se pot asocia și cifre).
La grupa mijlocie vom putea desfășura același joc, dar se adaugă și sarcina de a raporta numărul la cantitate și cerința de a executa toți deodată sarcina cerută. Respectiv, păpușa va ruga copiii să îi aducă: 2 farfurii, 2 tacâmuri, 2 felii de pâine, iar copiii se vor conforma. Lucrează toți copiii; fiecare având câte o păpușică a sa pe care o servește. Vom proceda la fel ca la grupa mică: vor lucra împreună cu educatoarea, vor număra și alte obiecte decât cele pregătite pentru joc (2 ochi, 2 urechi, 2 mâini, 2 picioare).
Trecerea la grupa mare ne permite să jucăm un alt joc “Carte- numărătoare” , în care ne propunem drept scop verificărea număratului și raportarea numărului la cantitate. Drept reguli ale jocului, copiii trebuie să urmărească descrierea cărții, să numere în gând câte elemente sunt ilustrate pe acea pagină, să stabilească grupuri numerice, să raporteze cifra la cantitate. În partea a doua a jocului, după indicațiile “Cărții-numărătoare”, copiii vor forma grupe numerice din material mărunt (atâția sâmburi câte ciupercuțe arată “Cartea-numărătoare”; sau vor bate din palme de atâtea ori câte elemente ne arată cartea) etc.
La grupa pregătitoare vom juca jocul “Magazinul cu jucării” , unde ne propunem ca scop verificarea și consolidarea cunoștiințelor privind număratul, raportarea la cantitate.
Ca material vom folosi cartonașe-perechi ce reprezintă grupe de diferite obiecte, jucării (în funcție de tema săptămânii). Fiecare copil va primi câte un cartonaș. Perechile cartonașelor distribuite se află pe masa educatoarei. Aceasta arată copiilor un cartonaș ce reprezintă, de exemplu, 6 păpuși. Fiecare copil își cercetează cartonașele, cel care deține un cartonaș la fel, îl prezintă educatoarei, ia o mulțime cu 6 păpuși și le așează pe rafturile magazinului. Jocul continua până când se epuizează toate cartonașele și se așează toate obiectele pe rafturi, în magazin.
Se poate continua, educatoarea devenind vânzătoarea magazinului aranjat de copii. Ei vin pe rând să cumpere jucării. Trec pe la “casă” , primesc drept “bon” cartonașele depuse de ei, citesc cartonașul și se adresează vânzătoarei: “eu pot primi pe bonul meu 6 păpuși, 3 ursuleți, 2 mașini”. Vânzătoarea îl servește, iar copilul primind obiectele, trece la măsuța lui și se poate juca cu obiectele cumpărate.
Pentru a le stimula interesul, educatoarea poare greși, dând copiilor un alt număr de jucării (3 în loc de 2 obiecte), iar copilul trebuie să observe greșeala. Când toți copiii și-au cumparat jucării și se joacă cu ele, “magazinul” se închide.
Eficiente în pregătirea copiilor pentru înțelegerea noțiunilor matematice sunt și jocurile-exercițiu, prin care se pot evalua nivelul de cunoștințe și abilitățile dobândite de copil. Pentru o eficiență mărită, aceste jocuri trebuie concepute ca o formă simplă de învățare.
De exemplu, prin jocul “Ghicește câte pere am în coș?”, copiii trebuie să spună un număr de la 1 la 10. Dacă ghicesc, sunt apreciați corespunzător, dacă nu, vor fi ajutați prin întebări de genul “Care este vecinul mai mare al lui 4?” sau se va pleca de la numărul spus, adăugând sau scăzând unități simple, până ce se va ajunge la numărul corect de obiecte.
Un alt joc-exercițiu eficient pentru verificarea numărului corect și pentru recunoașterea simbolurilor numerelor este jocul “Stop!”. Copiii au pe masă cifrele. Copiii încep să numere și la un moment dat educatoarea rostește cuvântul “Stop!”, cerând copiilor să continuie numărarea, pășind numărul care a fost înlocuit prin cuvântul “Stop!”. Copiii trebuie să sesizeze ce număr a fost înlocuit cu cuvântul “stop”, să spună sau să ridice cartonul cu cifra respectivă. Astfel ei demonstrează că știu să numere, că stăpânesc și cunosc simbolurile matematice și ordinea numerelor în șirul numerelor naturale.
Prin jocul-exercițiu “Ghicește ce semn s-a ascuns” se verifică însușirea corectă a simbolurilor matematice corespunzătoare operațiilor de adunare și scădere, precum și semnul egalității. Se scriu pe tablă exerciții de tipul 3+1=4, copiii le citesc, închid ochii în timp ce educatorul șterge semnul “+”. Li se cere copiilor să spună ce semn a dispărut, să meargă la tablă și să-l scrie cu creta colorată. Se procedează la fel și cu celălalt semn grafic sau simboluri.
Prin jocul “Gândeștete cât fac!”se exersează operații de adunare și scădere.
De exemplu, se desenează pe tablă două dreptunghiuri, fiecare având un număr de buline. Copiii numără scriu sau așează jetonul cu cifra corespunzătoare numărului de buline, pun semnele de calcul între ele iar în al treilea dreptunghi desenează rezultatul. Se procedează la fel și pentru scădere.
4 + 2 = 6
Compunerea și descompunerea numerelor realizate la grupa pregătitoare se realizează prin intermediul exercițiilor cu material concret și se consolidează prin rezolvarea fișelor matematice, dar și prin complicarea sarcinii de joc.
Procesele de compunere și descompunere a unui număr se sprijină pe dobândirea conservării numerice și contribuie la pregătirea și însușirea logică a operațiilor de adunare și scădere cu 1-2 unități.
Activitatea în cursul căreia copiii înțeleg procesul de compunere și descompunere a unui număr se poate desfășura după următoarele secvențe:
– educatorul așează pe primul raft al unei vitrine 5 jucării și le cere copiilor să spună câte jucării sunt așezate, asociind cifra și numărul corespunzător;
– educatorul precizează că jucăriile pot fi așezate și altfel decât pe un singur raft, ia o jucărie și o plasează pe al doilea raft. Se numără jucăriile rămase și se constată că pe primul raft au rămas 4 jucării iar pe raftul al doilea una. Se asociează cifrele corespunzătoare numărului de jucării de pe cele două rafturi;
– se cere copiilor să descopere și să precizeze câte jucării sunt în total pe cele două rafturi și să verbalizeze cum sunt ele așezate;
– copiii numără jucăriile și constată că, indiferent de modul de aranjare în rafturi, ele au rămas tot 5, aranjate în două grupuri: 4 și 1;
– educatorul mai ia o jucărie de pe primul raft și o așează pe al doilea raft;
– copiii numără jucăriile de pe cele două rafturi, constată că în acest caz ele sunt așezate altfel: 3 pe raftul de sus, 2 pe raftul de jos și că în total sunt tot 5;
– se precizează că cele 5 jucării pot fi așezate în câte 2 grupe astfel: 4 și 1, 3 și 2, 2 și 3, 1 și 4, cantitatea rămânând constantă.
Compunerea și descompunerea numerelor pot fi însușite logic de către copii prin exerciții cu material individual sub forma jocurilor “Ghici, ghici” sau “Câte jucării am ascuns”, solicitând determinarea numărului de obiecte ascunse.
3.2 Jocuri didactice de formare de mulțimi
Înainte de a cunoaște numerele naturale copilul stabilește contacte nemijlocite cu mulțimile de obiecte, le descoperă proprietățile caracteristice, stabilește relațiile între ele, efectuează diverse operații din care rezultă noi mulțimi, cu noi proprietăți caracteristice.
Toate acestea solicită, exersează și pregătesc elementele necesare gândirii: analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, îi pregătesc pe copii cu un limbaj adecvat în stare să exprime relațiile dintre obiectele lumii înconjurătoare.
Matematica modernă, deși aparent pledează pentru un învățământ abstract, cere să fie abordată într-un mod cu totul complet, îndeosebi pentru vârstele mici. Orice noțiune abstractă, inclusiv noțiunea de număr poate fi însușită conștient dacă este clădită pe teoria mulțimilor și pe logică.
Prin jocurile pentru constituirea mulțimilor “Ghicește cum este”sau “Spune unde pot locui” sau “Te rog să-mi dai” , copiii reușesc să înțeleagă procesul de formare a mulțimilor pe baza unor proprietăți caracteristice, exersând procesele gândirii (analiza, sinteza, comparația, generalizarea și abstractizarea) și operând cu conjuncții, negații și deducții logice.
Astfel de jocuri se pot organiza pe diferite categorii de vârstă, ținându-se cont că la grupa mică se identifică cercul, la grupa mijlocie cercul și pătratul, la grupa mare și pregătitoare cercul, pătratul și dreptunghiul.
Jocurile pentru construirea mulțimilor au scopul de a-i face pe copii să înțeleagă procesul de formare a mulțimilor pe baza unei proprietăți caracteristice date și de a intui complementarele acestora.
Totodată se urmărește și însușirea procesului invers: găsirea unei proprietăți caracteristice pentru o mulțime ale cărei elemente sunt date.
Exemplu. “Sărim balta”: se urmărește separarea pieselor după criteriul formei. Se caută un pretext: “Mara are de dus un pachet bunicii, dar afară a plouat și s-au făcut bălți; unele sunt rotunde, altele sunt pătrate, unele triunghiulare. Ea trebuie să le sară și să le marcheze, lăsând în locul cuvenit o piesă de aceeași formă.”
3.3 Jocuri logico-matematice
Jocurile logico-matematice acoperă o arie largă de activități cu conținut variat: de la intuirea noțiunii de mulțime până la operațiile cu mulțimi. Prin intermediul lor se introduc operatorii logici ce au un rol important în elaborarea judecăților de valoare. În funcție de conținutul și materialul didactic folosit întâlnim următoarele jocuri logico-matematice:
a) Jocuri libere de construcție (pregătitoare)
Înainte de a stabili contactul cu trusa, copiii trebuie să cunoască obiectele din mediul înconjurător: animale, fructe, obiecte de mobilier, obiecte de uz personal etc.
În toate activitățile destinate cunoașterii mediului ambiant, ca și în activitățile cu conținut matematic, copilul trebuie ajutat să-și sistematizeze observațiile în sensul de a distinge mărimea, culoarea, forma obiectelor, pozițiilor lor spațiale relative. Desigur acest proces este de durată și nu poate evita etapa în care predomină reprezentările primelor obiecte “observate”. Dacă preșcolarii exprimă mai ușor mărimea relativă (întinderea suprafeței) a obiectelor (plate) precum și culorile acestora, forma e mai greu de exprimat întrucât termenii folosiți (pătrat, triunghi, dreptunghi etc.) intră pentru prima dată în vocabularul copilului. Drumul ce trebuie parcurs până la formarea noțiunilor matematice este lung și anevoios. Vârsta preșcolară constituie doar punctul de plecare al multora dintre aceste noțiuni. Astfel la noțiunea de “cerc” (în sensul ei intuitiv) se ajunge abia după ce copiii au mânuit suficiente obiecte similare: nasturi, monede, buline. Chiar și în acest caz se greșește de cele mai multe ori atașându-i-se termenul de “cerc” în locul celui de “disc” mult mai corespunzător realității.
De multe ori, prima imagine formată le predomină pe celelalte. Astfel, orice obiect rotund (și plat) este numit “roată” sau “bulină”, pătratul este “batista”, dreptunghiul “fața de masă” (uneori ușa), iar triunghiul “acoperișul de casă”. Trebuie multă rabdare și perseverență din partea educatoarei pentru a-i ajuta pe copii să se desprindă de imaginea predominantă, în drumul spre noțiune și să-i asocieze termenul corespunzător. În acest proces nu este recomandabil ca educatoarea să nege afirmațiile copiilor, ci să le completeze, să le corecteze și să le alăture termenul potrivit.
De îndată ce copiii au căpătat o inițiere, chiar sumară, asupra formelor, mărimii și culorilor mai importante, ei pot primi trusele pentru a-și desfășura unele activități la liberă alegere. Se distribuie câte o trusă pentru fiecare echipă formată din 4-6 copii cărora li se cere să construiască tractoare, căsuțe, rachete, castele etc.
Aceste jocuri se desfășoară pe durata primelor șase săptămâni la grupa mică, în primele patru săptămâni la grupa mijlocie și în primele două, la grupa mare și la școlarii clasei întâi.
Prin aceste jocuri sunt cultivate abilitățile pentru mânuirea pieselor, capacitatea de percepție pentru distingerea atributelor, se formează primele deprinderi de activitate desfășurată în colectiv.
Pentru educatoare, acest tip de jocuri constituie un bun priej de a se informa asupra cunoștiințelor, abilităților și deprinderilor copiilor, asupra unora dintre trăsăturile lor psihice.
Ea trebuie să-i încurajeze pe cei timizi, să tempereze tendințele de egoism sau de vedetism ale altora. Important este ca în acest proces educatoarea să se informeze asupra cunoștiințelor și vocabularului copiilor, urmărind modul în care solicită o anumită piesa de care are nevoie spre a-și face construcția propusă.
Copiii au stabilit și până aici contacte cu obiecte mari și mici, cu obiecte de culori și de forme diferite, însă nicăieri nu le-au întâlnit într-o astfel de conexiune. Nu este suficient să determini o piesă spunând despre ea doar că este roșie și mare, sau că este rotundă și subțire, deoarece sunt mai multe piese care corespund acestor însușiri. Pentru determinarea piesei trebuie să i se precizeze mărimea, forma, culoarea (la grupa mică) precum și grosimea (la grupa mijlocie și cea mare). Trusa folosită la grupa mică nu cuprinde și dreptunghiurile.
Jocurile de acest tip se reiau la începutul anului școlar următor, atât la grupa mijlocie, cât și la cea mare. Acest lucru este necesar pentru că nu toți copiii acestor grupe au trecut prin grupa mică și pentru că, începând de la grupa mijlocie, copiii lucrează cu întreaga trusă (48 piese) intervenind astfel pentru toate cele patru forme și atributul “grosime”.
Copiii noi veniți trebuie încadrați în grupe cu alții mai inițiați, spre a le ușura acomodarea la noile cerințe.
După ce și-au creat o imagine de ansamblu asupra componenței trusei, au sesizat variabilele și valorile lor, precum și faptul că fiecare piesă este unicată, se poate trece la organizarea unor jocuri de alt tip.
b) Jocuri pentru construirea mulțimilor
Jocurile de acest tip reprezintă continuarea firească a jocurilor libere și-i ajută pe copii să-și sistematizeze observațiile făcute anterior. Ele ocupă un volum însemnat din activitățile rezervate jocurilor logice, ponderea lor fiind mai mare la vârstele mici.
Scopul lor este de a-i face pe copii să înțeleagă procesul de formare a mulțimilor pe baza unei proprietăți caracteristice date și de a intui complementarele acestora.
Totodată în cadrul jocurilor se urmărește și însușirea procesului invers: găsirea unei proprietăți caracteristice pentru o mulțime ale cărei elemente sunt date. În acest fel, copiii învață să stabilească o legătură firească și reciprocă între acțiune și limbaj.
Programa prevede în primul rând, chiar de la grupa mică, separarea unor submulțimi după criteriul formei: “Alege cercurile și joacăte cu ele”, “Caută pătratul”, “Construim casuțe”(triunghiul); în al doilea rând, separarea pieselor se face după criteriul mărimii (piese mari și piese mici) și apoi al culorii (piese albastre, piese galbene, piese roșii).
La grupa mijlocie se întregesc observațiile prin faptul că se face cunoștiință și cu dreptunghiul și se adaugă tuturor pieselor atributul “grosime” cu cele două variabile ale sale (gros, subțire); în acest fel copiii își formează o imagine completă asupra pieselor trusei, asupra caracteristicilor acestora.
În spiritul prevederilor programei, activitatea de construire a submulțimilor prin manevrarea pieselor trebuie continuată și valorificată – ori de câte ori este posibil – prin raportarea corectă a numerelor (1 și 2 la grupa mică, 1-5 la grupa mijlocie, 1-10 la grupa mare) la cantitățile corespunzătoare. Acest lucru trebuie făcut cu deosebită atenție – după caz: prin apreciere globală, prin punere în corespondență sau prin numărare – și în așa fel încât operația respectivă să fie un auxiliar al jocului.
De fiecare dată, după separarea submulțimilor (pe baza unui anumit criteriu) se organizează cu piesele acestora jocuri de construcții, în scopul de a se sesiza componența fiecărei submulțimi. Astfel, în mulțimea pieselor albastre, unele piese sunt mari, altele mici (unele sunt subțiri, altele groase); au diferite forme: pătrat, cerc, triunghi, (dreptunghi), însă toate posedă proprietatea definitorie: “sunt albastre”. Tot în cadrul acestui proces, copiii vor observa că aceeași piesă poate intra în componența mai multor mulțimi, dacă acestea au fost constituite după criterii diferite. Astfel, pătratul roșu mic (și subțire) face parte atât din mulțimea pătratelor, cât și din cea a pătratelor roșii, a pătratelor mici etc.
De îndată ce copilul a învățat separat atributele pieselor, trebuie să i se ofere posibilitatea de a-și sistematiza cunoștiințele, în scopul determinării fiecărei piese.
Acest lucru se realizează într-un mod atractiv considerând atributele pieselor ca pe niște calități ale unei jucării.
Copiii din grupa mijlocie și îndeosebi din cea mare, descriu piesele cu ajutorul negațiilor: “Piesa aceasta nu este pătrat, nu este mică, nu este roșie etc.”
Jocul “Ce a greșit ursulețul?”
În acest joc se folosește contraexemplul, copiii fiind provocați să sesizeze greșelile (intenționate) făcute de educatoare. (Construirea de mulțimi pe baza unor caracteristici date. Folosirea negațiilor în sesizarea greșelilor.)
Jocul se organizează pentru grupa mică și are ca scop consolidarea cunoștiințelor și deprinderilor referitoare la constituirea mulțimilor pe baza unuia dintre atributele de bază: formă, mărime, culoare.
Regula jocului cere copiilor să sesizeze greșeala pe care o face (intenționat) educatoarea. La apariția greșelii, ei lansează un anumit semnal* din nainte convenit: ridică mâna, ciocnesc ușor în masă sau spun: “Nu!”. Rezolvările corecte rămân nesemnalizate.
Ca material se folosește trusa cu 18 piese iar pe dușumea sunt trasate două sau trei căsuțe, după numărul variabilelor pe care le are atributul în funcție de care se face separarea pieselor.
Educatoarea invocă un pretext de la care pornește rezolvarea problemei: “Prietenii noștri (piesele) s-au rătăcit în pădure și sunt tare supărați că nu știu să se ducă la căsuța lor. Ursulețul s-a oferit să-i ajute”. Dacă s-a ales drept criteriu de separare culoarea, el se gândește să procedeze în felul următor:
“Pe cei de culoare albastră am să-i duc în căsuța albastră, pe cei de culoare roșie în casuța roșie etc. Dacă mă voi înșela, voi să-mi faceți semn și să mă ajutați să corectez greșeala!”.
Educatoarea, la indicația ursulețului, așează câteva piese (în fiecare căsuță) în mod corect, apoi “greșește”. Din toate părțile vor veni semnalele copiilor: “Nu, nu!” – Educatoarea
cu prefăcută nedumerire, întreabă: “Ce a greșit ursulețul?” La care unul din copii va răspunde: “A așezat cercul albastru în căsuța pieselor galbene” și va repara “greșeala”. (De fiecare dată se manipulează o piesă de altă culoare decât precedenta).
Jocul continuă până când toate piesele (toți prietenii) și-au găsit căsuța potrivită, spre satisfacția copiilor și a educatoarei care le mulțumește.
În reluare, jocul se organizează pentru separarea pieselor pe criteriul formei (tot 3 casuțe) sau al mărimi (2 căsuțe).
La grupa mijlocie se folosește trusa completă, iar rolul educatoarei poate fi preluat de către unul dintre copii. Zadarnic va încerca el să înșele vigilența colegilor, pentru că acestora nu le scapă nici o greșeală.
Jocul “Săculețul fermecat” (Deducția logică)
Le oferă copiilor posibilitatea să descopere forma, mărimea și grosimea piesei numai prin simțul tactil, culoarea putând fi doar ghicită.
Scopul organizării acestui joc este de a-i ajuta pe copii să perceapă corect însușirile unei piese chiar dacă n-o văd, folosindu-se doar de simțul tactil: ghicirea și apoi deducerea culorii.
* Altul decât bătaia din palme cu care se poate răsplăti un răspuns bun.
El este recomandat pentru grupa mijlocie și cea mare. Ca material se folosește trusa completă, piesele fiind așezate într-un săculeț confecționat din material netransparent și flexibil (pânză sau material plastic, legat la gură).
Tic-Pitic aduce sacul, îl prezintă copiilor și le cere să ghicească ce are înăuntru. Rând pe rând, câte un copil răspunde invitației lui Tic-Pitic, separă în săculeț câte o piesă și fără a o scoate la vedere, determină prin pipăit (peste învelișul săculețului) forma, mărimea, și grosimea piesei: “Am găsit în săculeț un triunghi mare, gros”. Culoarea nu poate fi determinată încă de la începutul jocului; ea poate fi, în cel mai fericit caz, ghicită: “Cred că are culoarea galbenă”.
Piesa este mai apoi scoasă din săculeț și înfățișată copiilor, constatându-se spre satisfacția generală că forma, grosimea și mărimea au fost corect determinate. Tic-Pitic multumește, iar piesa este așezată pe o măsuță la vederea tuturor copiilor.
Jocul continuă în același mod, însă, pe măsură ce din săculeț au fost scoase mai multe piese se pot face și unele deducții asupra culorii pieselor. Astfel dacă din săculeț a fost scos cercul mic, roșu și subțire, al doilea cerc mic și subțire este sau galben, sau albastru. Dacă i-am determinat și culoarea acestuia, să zicem galben al treilea cerc mic și subțire este în mod necesar de culoare albastră.
În încheerea jocului, Tic-Pitic mulțumește copiilor și evidențiează pe cei care au dat răspunsuri corecte.
Când acest joc se reia la grupa mare se pune accent mai mare pe folosirea deducției în determinarea culorii.
Jocul “Biblioteca” (Determinarea piesei care corespunde unor anumite atribute)
În acest joc pot fi verificate nu numai cunoștiințele și vocabularul copiilor, ci și aptitudinile lor artistice, de povestitor, recitator și cântăreți. Activitatea constituie și un test pentru verificarea comportării civilizate.
Acest joc este destinat copiilor din grupa mijlocie, însă este util și copiilor mai mari. El urmărește consolidarea cunoștințelor referitoare la descrierea unei piese prin cele patru atribute ale sale și totodată formarea unor deprinderi de comportare civilizată. Organizarea și desfășurarea jocului prilejluiește copiilor posibilitatea de a-și arăta unele cunoștințe însușite în cadrul altor discipline precum și talentul lor de povestitori, recitatori,cântăreți.
Ca element de joc se folosește deplasarea la bibliotecă, discuția cu bibliotecara, povestirea conținutului cărții.
Pe masa educatoarei se așează “biblioteca” – un mic dulăpior pe ale cărei rafturi sunt dispuse frumos “cățile” (piesele trusei) – astfel încât ele să poată fi văzute de copii.
Bibliotecara (educatoarea) așteaptă cititorii lângă dulap și are pe măsuță un registru în care își notează cărțile împrumutate și numele cititorilor.
Pe rând câte un copil se prezintă la bibliotecă, salută cuviincios cu “bună ziua”, după care se adresează bibliotecarei: Doamna bibliotecară, vă rog frumos să-mi dați o carte mare, roșie, subțire, în formă de dreptunghi”. Bibliotecara alege cartea solicitată, o înmânează copilului, care mulțumește și repetă datele necesare operării în registru: “Am primit o carte roșie, subțire, mare și de formă dreptunghiulară”.
Pentru a verifica temeinicia cunoștiințelor copilului, bibliotecara ar putea să-i ofere acestuia o altă carte care nu are toate calitățile formulate de el. În acest caz, copilul ar trebui să spună: “Nu vă supărați. Nu este aceasta cartea pe care am cerut-o. Eu am cerut o carte roșie și dumneavoastră mi-ați dat una albastră!”etc.
Se poate asigura și accesul cititorilor direct la raft. În acest caz, copilul își alege cartea dorită și apoi o prezintă bibliotecarei: “Mi-am ales o carte mare, albastră, pătrată și groasă.”
Bibliotecara sfătuiește pe fiecare cititor cum să folosească și să păstreze cărțile împrumutate.
După ce s-a efectuat un oarecare număr de asemenea operații, în încheerea jocului, bibliotecara poate invita pe cititori la o discuție asupra lecturilor făcute, fiecare fiind solicitat să spună ce i-a plăcut mai mult:
“Eu am citit în cartea mea povestea “Punguța cu doi bani” și mi-a plăcut cum s-a răzbunat cocoșul pe boier”.
“Eu am citit poezia “Cățelușul șchiop” etc.
Dacă timpul permite, copiii sunt puși să recite, să povestească pasaje, să fredoneze melodii etc., cuprinse în “cărțile” pe care le-au primit.
Bibliotecara anunță apoi că a sosit ora închiderii bibliotecii, primește “cărțile” distribuite copiilor și-i invită să mai treacă pe la bibliotecă pentru a le oferi și alte cărți frumoase. După câteva repetări, rolul bibliotecarei poate fi luat și de un copil.
Conținul jocului permite organizarea lui și în alte variante carora să li se atribuie titluri corespunzătoare. O astfel de variantă ar putea fi “La cofetărie”. Cutiile cu bomboane și prăjiturile sunt așezate în vitrine și copiii le pot obține denumindu-le cu cele patru atribute: “Vă rog să-mi dați o prăjitură mică, galbenă, groasă, în formă de triunghi”. “Vă rog să-mi dați o cutie de bomboane rotundă, mică, subțire și de culoare albastră” etc.
În varianta “La piată”** piesele joacă rolul de legume sau fructe.
** sau ,,Magazinul de legume și fructe”
Copilul poate cere “morcovi mici, suțiri de culoare roșie***
sau cepe mici, rotunde și galbene, primind, binențeles, de la vânzător piese corespunzătoare atributelor respective.
Jocul “Ghicește mai repede” nu este o simplă ghicitoare, ci și un exercițiu al minții în care deducția logică joacă un rol important, făcând inutile unele întrebări: simbolurile ce sunt utilizate aici pentru a ilustra atributele pieselor sau negațiile acestora constituie un pas pregătitor însemnat pentru înțelegerea citirii și scrierii, un sprijin prețios în combaterea memorării mecanice.
c) Jocuri de aranjare a pieselor în tablou
După ce copiii au învățat să constituie diferite mulțimi din piesele trusei, ei trebuie conduși în descoperirea misterelor acestor mulțimi, sortând elementele după noi criterii, aranjându-le într-o anumită ordine și succesiune. Acest rol revine jocurilor de aranjare în tablou a pieselor unei mulțimi oarecare. Tablourile (grilele) sunt formate din căsuțe pătrate dispuse pe linii și coloane (al căror număr sugerează modalitatea de aranjare), iar totalul căsuțelor corespunde numărului de piese din mulțimea ce trebuie aranjată.
Astfel, completând un tablou de 3×4=12 căsuțe, destinat pieselor subțiri și mari , copiii respectă ordinea firească a culorilor pe coloane (de exemplu: albastru, roșu și galben); au însă deplină libertate de a decide ordinea de succesiune a formelor, astfel se pot obține mai multe variante de aranjare, toate “frumoase” și “corecte”. Este obligatoriu ca în fiecare căsuță a tabloului să fie așezată o piesă și numai una.
În acțiunea de tablou “frumos” și “corect” intră tabloul în care rândurile sale dispuse în cele două direcții principale (linii și coloane) sunt formate din piese care au cât mai multe caracteristici comune: rândul pieselor “albastre și mici”, cel al “pătratelor subțiri”, al “pieselor subțiri”. Acestea diferă de la un tablou la altul, în funcție de numărul căsuțelor, de dispunerea lor, de mulțimea pieselor care trebuie să completeze tabloul. Condițiile obiective lasă copiilor suficiente alternative de completare a tabloului ele depinzând de inspirația, de fantezia copiilor. Obligatoriu este ca în fiecare căsuță a tabloului să fie aranjată o piesă și numai una. Este bine ca această concluzie să fie rezultatul experienței nemijlocite a fiecărui copil și nu al intervenției directe a educatoarei. De aceea eșecurile nu constituie o pierdere de timp; copiii vor învăța și din aceste insuccese și vor ști să le evite în acțiunile viitoare.
***Trebuie evitată asocierea unor atribute fără corespondent apropiat de realitate, ca de pildă: (varză albastră)
Completarea tabloului constituie o primă etapă a jocului, nu însă și cea mai importantă. Eventualele erori în dispunerea pieselor pot și trebuie corectate, însă nu prin intervenția directă a educatorei, ci doar cu ajutorul câtorva întrebări adresate copiilor:
– Ce piesă aveți aici ? (pe acest rând****)
– Dar aici?
– Unde sunt așezate pătratele subțiri?
– Dar piesele roșii și groase?
Se poate trece apoi la o altă etapă. În timp ce copiii închid ochii, educatoarea schimbă locul câtorva piese, copiii trebuie să spună ce schimbări au fost făcute și să restabilească situația inițială.
Se poate ca educatoarea să nu schimbe locul pieselor din tablou , ci să ia piese, iar copiii să deducă atributele pieselor ce lipsesc și apoi, obținând piesele, să completeze cu ele tabloul așa cum a fost el inițial.
În fine, se poate cere copiilor să completeze un tablou conceput corect dar care conține doar câteva piese așezate pe linii și coloane diferite.
De îndată ce mecanismul jocului a fost însușit prin activități desfășurate frontal cu întreaga grupă, se poate asigura o participare și mai activă a copiilor prin folosirea truselor individuale “Logi II” din care educatoarea trebuie să aibă grijă să selecționeze numai piesele necesare. În același timp trebuie să asigure pentru fiecare copil tablourile (grilele) necesare la dimensiunile corespunzătoare pieselor. Prin jocurile de completare a tablourilor se sistematizează și se consolidează cunoștiințele copiilor în legatură cu componenta trusei și cu împărțirea în submulțimi componente și se intuiește intersecția a doua mulțimi. Copiilor li se cultivă spiritul de ordine, gustul pentru frumos.
Jocul “Tabloul pieselor albastre (galbene, roșii)
Are 4×4=16 căsuțe, fiecărei forme fiindu-i rezervată câte o coloană, iar pe linii asigurându-se alternarea mărimii, ca în “figura C”
Dacă piesele din linia a II-a și din linia a III-a își ocupă locurile, păstrându-și fiecare coloană, se asigură o alternanță de grosime.
Metodologia acestui joc nu diferă de a celor descrise anterior. În final se folosește și trusa “Logi II”.
**** Este de dorit să se evite termenii ,,linie,, și ,,coloană,, precum și ,,orizontală,, și ,,verticală,, în discuțiile cu copiii, deoarece sunt încă inoperanți, datorită atât poziției relative a copiilor (care stau în jurul tabloului) cât și gradului de abstractizare pe care-l presupun. La grupa mijlocie se pot utiliza termenii ,,șir,, sau ,,rând,,
(figura C)
Jocul “Tabloul tricolor” Modul în care se desfășoară jocul “Tabloul tricolor” la grupa mare sau pregătitoare, în scopul construirii de mulțimi cu două însușiri comune realizate simultan și fixarea culorilor din drapelul României. Pentru realizarea acestui joc, fiecare copil va primi trusa “Logi II” și un tabel din carton în care sunt desenate 3×8=24 căsuțe. În intuirea materialului se va cere copiilor să numere coloanele și liniile tabloului. Sarcina didactică va impune aranjarea pieselor mici astfel încât pe fiecare coloană să se afle piese de aceeași culoare, iar pe linii piese așezate după grosime, alternativ (un rând groase, un rând subțiri).
Pentru complicarea jocului, sarcina este de a aranja piesele, modificând ocuparea locurilor liniilor (primele patru rânduri vor fi ocupate de piese subțiri, părând aceeași culoare pe coloană, iar urmatoarele patru rânduri vor fi ocupate de piesele mici și groase).
El poate avea înfățișarea din “figura D”, în care cele trei coloane sunt rezervate culorilor, piesele de aceeași formă fiind dispuse în linii consecutive, asigurându-se astfel o alternanță a grosimi pieselor.
Într-o altă variantă de așezare se poate schimba ordinea de ocupare a liniilor, astfel încât primele patru rânduri să fie ocupate numai de piese subțiri (succesiunea formelor rămânând neschimbată), iar ultimele patru rânduri (linii) numai de piese groase, respectând aceeași succesiune a formelor.
(figura D)
d) Jocuri de diferețe
După ce copiii cunosc bine componențele trusei , știu să denumească orice piesă prin cele patru atribute ale ei și sesizează cu oarecare ușurință negațiile ce o caracterizează (atributele pe care nu le posedă), se pot organiza și jocuri de diferențe. Știind că fiecare piesă este unicată și considerând două piese oarecare ale trusei, vom observa că ele diferă (se deosebesc) prin cel puțin un atribut (formă, mărime,culoare sau grosime). Piesele pot diferi însă prin două, trei sau chiar patru atribute. În cadrul jocurilor de acest tip se formează sarcina de a aranja piesele trusei în șir, una după alta, astfel încât atributele a două piese consecutive să se distingă printr-un număr determinat de diferențe: una, două, trei sau patru diferențe.
În primele jocuri se stabilesc asemănările și deosebirile dintre două piese oarecare, apoi se cere înșiruirea pieselor după o anumită regulă (numărul de deosebiri dintre două piese consecutive să fie același), formându-se așa numitele “trenuri”. În fine, piesele pot fi dispuse în tablouri formate din linii și coloane, completându-se astfel “dominourule”, jocurile care cer o experiență destul de bogată.
Jocul “Trenul cu patru diferențe”
Are ca sarcină didactică sesizarea (cu ajutorul conjuncției și a negației) deosebirilor dintre caracteristicile a două piese între care există patru diferențe.
La grupa mijlocie se cere mai întâi copiilor să formeze un tren din piesele trusei astfel încât între două piese consecutive să nu fie nici o însușire comună, adică să existe numai deosebiri: de formă, de mărime, de culoare, de grosime (negarea tuturor proprietăților acelei piese). De această dată una din piesele trusei capată un rol de “locomotivă” iar celelalte sunt vagoanele unui tren și la momentul oportun , sunt scoase din “depou” (cutia trusei). Ca și în situația reală, există și un “șef de tren” (copil) echipat corespunzător cu chipiu, lanternă, paletă de circulație și fluier; el veghează la formarea trenului, face “revizia” acestuia și, când este corect format, îi dă “cale liberă”.
Regulile jocului sunt explicate de educatoare: vagoanele pot fi atașate în ambele părți ale locomotivei, iar două vagoane consecutive trebuie să fie total deosebite, adică să nu aibă nici o însușire comună (4 diferențe). De asemenea vagoanele ce se atașează de locomotivă trebuie să fie total deosebite de aceasta.
“Șeful de tren”, care în primele jocuri este chiar educatoarea, fluierând, dă comanda: “Să iasă din depou o locomotivă în formă de cerc mare, roșu și gros!”. Piesa indicată este scoasă din trusă de către un copil și este așezată în centrul careului. La semnalul șefului i se atașează vagoanele (de ambele părți, deoarece trenul face manevre în ambele sensuri). Vagoanele trebuie alese cu grijă, corespunzător regulei stabilite. Regulile jocului nu trebuie teoretizate. Ele se însusesc cu ușurință printr-un exercițiu repetat. Faptul că nerespectarea lor ar avea ca efect “deraierea” trenului, imprimă o notă de răspundere pentru acțiunile întreprinse de copii, aceștia luându-și în serios rolul lor de “feroviari”. Dacă între două vagoane consecutive trebuie să existe patru diferențe, înseamnă că nu se pot alătura două piese decât dacă între ele există o deosebire totală, adică nici una din variabilele celor patru atribute nu se repetă. Se spune copiilor că locomotiva aleasă fiind un cerc mare, roșu, gros, vagoanele alăturate ei nu pot fi nici cercuri, nici piese mari, nici mici și subțiri, dar pot avea culoarea galbenă sau albastră, iar forma de pătrat, triunghi sau dreptunghi.
Trebuie să reținem că alternanța atributelor de mărime și de grosime are ca urmare restrângerea numărului de piese ce pot intra în alcătuirea trenului. Copiii vor observa că piesele mici ce intră în “garnitură” sunt obligatoriu subțiri, iar piesele mari sunt groase, ceea ce înseamnă că una din piesele mici și groase (12) și una din cele mari și subțiri (12) nu pot intra în componența garniturii.
e) Jocuri cu cercuri
Denumirea acestor jocuri provine de la faptul că delimitarea (în spațiu) a mulțimilor se face prin cercuri colorate trasate pe dușumea.
În primul joc copiii sunt elemente ce constituie mulțimea. Acest lucru este deosebit de avantajos, pentru că le oferă posibilitatea de a constata că același copil aparține mai multor mulțimi constituite pe criterii diferite.
În jocul logic “V-ați găsit locurile?”, copiii trebuie să fie atenți spre a sesiza dacă posedă sau nu atributele definitorii pentru mulțimile în cauză și, în funcție de aceasta , să-și găsească locul potrivit.
În discuțiile cu copiii trebuie evitată folosirea termenilor inaccesibili (intersecție, complementare, reuniune, conjuncție, disjuncție, negație), iar în termenii uzuali (și..și, nici…nici, sau…sau, dar nu…) trebuie însușiți, însă nu izolați, ci în mod firesc dependenți de proprietăți caracteristice ale mulțimilor din enunț.
Folosirea pieselor trusei la rezolvarea unor probleme de acest tip oferă posibilități multiple în formarea enunțurilor, solicită și antrenează mai mult copiii.
Variantele jocului “Găsește locul potrivit”valorifică experiența dobândită de copii în jocurile anterioare, aplicând-o în folosirea pieselor trusei. Trusa oferă posibilitatea de a formula probleme multiple și variate și prezintă avantajele că atributele se disting cu claritate.
“Așezați toate triunghiurile în cercul mic și toate piesele mici în cercul mare.”
Copiii vor motiva, pe rând, după caz:
“Așez aici (1) această piesa pentru că este și triunghi, și piesă mică” (intersecția).
“Eu o așez aici (2) pentru că este piesă mică, dar nu este triunghi” (diferența).
“…aici (3) pentru că este un triunghi, dar nu este piesă mică” (diferența).
“…aici (4) pentru că nu este nici triunghi și nici piesă mică” (complementara reuniunii).
După câteva exerciții de acest fel, aria problemelor propuse spre rezolvare se lărgește simțitor, odată cu introducerea atributului de grosime . Treptat, la grupa mare se poate introduce și folosirea particulei ne pentru negarea unor atribute, în special când este vorba despre diferență: piese groase dar ne-albastre etc.
Extinderea folosirii negației ne, ne permite să exprimăm complementara reuniunii (intersecția complementarelor): “piese și ne-roșii, și ne-triunghiuri”. Această formulare, deși inteligibilă*, este inoperantă** la vârstă preșcolară, motiv pentru care vom folosi în continuare expresiile: “nici piese roșii, nici triunghiuri”.
La grupa mare se trece direct la rezolvarea problemelor compuse și se insistă asupra folosirii expresiilor uzuale pentru redarea mulțimilor noi ce apar ca rezultat al operațiilor.
Se rezolvă mai întâi probleme în care mulțimile alese au și elemente comune: “Mulțimea pieselor mici și mulțimea pieselor groase”.
După ce majoritatea pieselor au fost așezate, educatorul, fără a înfățișa copiilor piesele rămase, le prezintă cutia trusei, spunând: “Mai am aici cateva piese; hai să le așezăm la locul lor”. Mai adresează o întrebare, precizând în același timp și un atribut al piesei.
“Am aici o piesă galbenă. Ce trebuie să fac cu ea?”
Copiii observă că atributul suplimentar (galben) dat de educatoroare nu este suficient și sunt nevoiți să întrebe: “E mică? E groasă?”. Prin răspunsurile educatoarei la întrebări, copiii află locul pe care trebulie să-l ocupe piesa.
f) Jocuri de formare a perechilor
Aceste jocuri constitue un pas însemnat în înțelegerea echivalenței numerice a unor mulțimi, folosind punerea în corespondența a elementelor ce le compun.
Jocurile “Tot atâtea” și “Formați perechi”, în diversele lor variante, asigură preșcolarilor pregătirea necesară înțelegerii relației de echipotență. Ei sunt conduși spre intuirea unor proprietăți ale relației de echivalență:
“Dacă sunt tot atâtea cercuri câte pătrate (sunt), înseamnă că sunt tot atâtea pătrate câte cercuri” (simetrie) și
“Dacă sunt tot atâtea piese albastre câte sunt și galbene, și dacă sunt tot atâtea piese galbene câte sunt și roșii, înseamnă că sunt tot atâtea piese albastre câte piese roșii sunt” (tranzitivitatea).
Aceste proprietăți sunt esențiale în înțelegerea noțiunii de număr natural.
Aceste jocuri trebuie practicate și de preșcolari pentru faptul că ele constituie un pas însemnat pe calea înțelegerii echivalenței numerice a unor mulțimi, folosind punerea în corespondență (termen la termen) a elementelor ce le compun.
*Care poate fi înțeleasă cu ajutorul gândirii logice; poate fi clară și limpede.
** Lipsită de rezultatul dorit
Până acum, prin alte activități matematice, copiii au fost deja obișnuiți să facă o apreciere globală comparativă a mulțimilor (cu mai multe sau mai puține obiecte). În aceste aprecieri, de multe ori copiii se înșală (dacă obiectele celor două mulțimi sunt de dimensiuni diferite). Astfel, prezentând două grămezi de mere, una cu 7 mere (mai mari) și alta cu 9 mere (mai mici) și cerând copiilor să aprecieze în care grămadă sunt “mai multe” mere, copiii sunt tentați să indice prima grămadă. La varsta lor, distincția între “mai multe” (obiecte) și “mai mult(ă)” (materie, substanță) este greu de sesizat, a doua nuanță a cantității fiind mai apropiată întelegerii lor.
Pentru depășirea acestei dificultăți trebuie făcute exerciții repetate. Exercițiile trebuie să înceapă în primul rând cu mulțimi de obiecte între care există deosebiri nesesizabile (de mărime, formă, culoare etc.), apoi cu mulțimi constituite din obiecte diferite și numai după aceea cu piesele trusei.
Acumulând o astfel de experiență, copiii trebuie să sesizeze treptat că elementele celor două mulțimi între care s-a stabilit corespondența biunivocă* (termen la termen), pot diferi prin natura lor (forma, mărimea, culoarea, materialul din care sunt confecționate), că nu contează nici ordinea în care sunt luate, dar că ceea ce este comun ambelor mulțimi poate fi redat prin expresia “sunt tot atâtea”.
Calea care conduce la această concluzie nu este atât de netedă cum o arată aparențele, dar înțelegerea sensului noțiunii de “pereche” și îndeosebi însușirea procesului de formare a perechilor sunt cerințele esențiale, ușor realizabile după exerciții diverse și repetate.
La grupa mijlocie și grupa mare se desfășoară foarte multe activități de comparare a grupelor de obiecte prin formare de perechi, pentru observarea raporturilor cantitative între obiectele din grupele comparate (sunt tot atâtea, indiferent de forma, mărimea sau dispunerea spațială a obiectelor din fiecare grupă) și pentru sesizarea diferenței cantitative (mai multe decât… mai puține decât…). Pentru aceasta, copiii construiesc pe măsuțele lor șiruri (de nasturi, de pildă), diferite ca număr de elemente, și le-au așezat în atâtea poziții până le-au potrivit într-o ordine strictă, prezentată alăturat, adică grupa imediat următoare să aibă câte un obiect în plus față de precedenta.
*Care se află într-un raport reciproc și exclusiv de la unu la unu.Termen la termen.
De asemenea, pentru a antrena copilul de grupa mare în desfășurarea de operații prematematice și matematice, se insistă ca el să observe două grupe neegale cantitativ și să precizeze cu câte obiecte are mai mult o grupă decât cealaltă.
Jocul “Tot atâtea”
Practicarea acestui joc are scopul de a face pe copii să intuiască noțiunea de corespondență biunivocă, să-și însușească procedeul de punere în corespondență termen la termen, să exprime echivalența a două mulțimi prin “tot atâtea”.
Jocul se desfășoară mai întâi frontal, apoi pe echipe.
Din piesele trusei se separă două submulțimi având drept caracteristici două variabile distincte ale aceluiași atribut: piesele mari și piesele mici; triunghiurile și pătratele; piesele albastre și piesele galbene etc. Ele se atribuie separat la doi copii (sau la două grupe de copii).
O primă demonstrare a jocului o face educatoarea cu ajutorul a doi copii. Putem numi această variantă “Mare-mic”.
Silviu a primit piesele mari, iar Mihaele trebuie să-i alăture din piesele sale pe aceea care are caracteristicile asemănătoare, diferind doar prin mărime. Această piesă este pătratul mic, roșu, gros.
Silviu așează apoi o altă piesă (mare): triunghiul subțire, albastru. Mihaela îi răspunde cu piesa care are aceleași caracteristici (dar este mică), s.a.m.d.
Jocul continuă astfel până când Silviu și-a aranjat toate piesele (rând pe rând), iar Mihaela, cu ajutorul pieselor sale, a alăturat fiecăreia câte o piesă (cu trei atribute identice), formând atâtea perechi câte piese a avut Silviu.
Este demn de observat că Silviu acționează independent, el este liber să aleagă (din mulțimea sa) orice piesa dorește; Mihaela însă, trebuie să selecteze (din mulțimea pieselor sale) acea piesă și numai aceea care îndeplinește condițiile cerute pentru a forma pereche cu piesa lui Silviu.
Dupa ce s-au format toate perechile, educatoarea întreabă “Cine a avut mai multe piese: Silviu sau Mihaela?” Răspunsul este evident “Silviu a avut tot atâtea piese cât și Mihaela”, ceea ce echivalează cu afirmația: “Mihaela a avut tot atâtea piese cât și Silviu” sau cu răspunsul: “Sunt tot atâtea piese mari câte sunt și mici”.
Jocul se reia în cadrul fiecărei echipe, responsabilul de echipă desemnând pe cei doi copii care trebuie să acționeze. Ceilalți corectează eventualele erori, completează răspunsurile.
Este bine ca educatoarea să vegheze ca același copil să aibă posibilitatea de a trece prin ambele situații: de a acționa independent și de a acționa în funcție de o cerință formulată; de aceea, în reluare, rolurile celor doi copii care participă afectiv la joc, se schimbă.
În cazul când jocul se organizează pe echipe, reprezentanții echipelor pot fi înlocuiți și în decursul desfășurării jocului spre a se asigura o participare mai activă.
După ce copiii au acumulat suficientă experiență, se pot organiza întreceri între echipe, educatoarei revenindu-i rolul de îndrumător și arbitru.
În același mod se organizează varianta “Gros-subțire”, primul copil primind toate piesele groase iar al doilea pe cele subțiri. De această dată piesele componente ale fiecărei perechi au aceeași formă, aceeași mărime și aceeași culoare, însă prima este groasă iar a doua subțire.
În final , trebuie desprinsă concluzia: “sunt tot atâtea piese groase câte piese subțiri sunt”.
Se poate juca apoi varianta “Subțire-gros”, spre a se intui proprietatea de simetrie.
Se poate de asemenea realiza și o altă variantă a jocului pornindu-se de la două variabile ale formei pieselor. Exemplificând această variantă cu jocul “Cerc-pătrat”, ilustrat în “figura A”. La fel se construiesc perechi în jocurile: “Triunghi-dreptunghic” sau “Pătrat-triunghi”.
Este important ca pe parcursul jocului educatoarea să ceară copiilor să compare mulțimile pieselor așezate, surprinzând însă și momentul în care corespondența este biunivocă;
(figura A.)
după așezarea tuturor pieselor, se va constata că “sunt tot atâtea pătrate câte cercuri sunt” și reciproc.
Reluarea acestor jocuri la grupa mare se face în scopul consolidării cunoștințelor și abilităților de mânuire a pieselor, în scopul formării de perechi după o regulă dată, pentru formularea corectă a rezultatului comparării a două mulțimi când între elementele lor se stabilește o corespondență biunivocă (“tot atâtea”), dar și pentru realizarea unor sarcini suplimentare, printre care intuirea unor proprietăți ale relației de echipotență.
În acest scop se joacă “Mare-mic”și apoi “Mic-mare” satabilindu-se simetria. Se poate apoi organiza o suită de jocuri ca: “Albastru-galben”, “Galben și roșu” și, în fine, “Roșu-albastru”, pentru a înlesni copiilor înțelegerea proprietăților de tranzitivitate a relației de echipotență.
Sintetizerea observațiilor din ultimul joc se poate face comparând piesele a trei mulțimi (piese albastre, piese galbene și piese roșii) pentru a stabili care din ele are mai multe piese.
Copiii vor propune să se așeze piesele “câte trei”(în terne), respectând regulile cunoscute din jocurile anterioare, când piesele se grupau “câte două” (în perechi). În acest scop, piesele albastre sunt atribuite unei echipe, cele galbene altei echipe, iar cele roșii unei a treia echipe, fiecare echipă delegând câte un copil care să acționeze.
Primul copil (din prima echipă) așează o piesă albastră oarecare; reprezentantul echipei a doua trebuie să-i alăture piesa galbenă care are toate cele lalte trei atribute identice cu prima; la fel, piesa roșie, așezată de reprezentantul echipei a treia, se distinge de celelalte două (cu care formează terna) numai prin culoare.
Se procedează astfel până când prima echipă a așezat și ultima sa piesă, iar reprezentanții celor lalte două au completat ultima ternă.
Se cere copiilor să spună în care mulțime sunt mai multe piese,obținându-se afirmațiile:
“Sunt tot atâtea piese albastre câte sunt și galbene”
“Sunt tot atâtea piese galbene câte sunt și roșii”.
Comparându-se acum (în aceeași manieră) piesele albastre cu cele roșii (fie prin alăturare, fie prin îndepărtarea pieselor galbene), se ajunge la formularea concluziei:
“Sunt tot atâtea piese albastre câte sunt și roșii”.
Proprietatea de tranzitivitate poate fi intuită și dacă încercăm să comparăm mulțimile constituite după criteriul formei, grupându-le “câte patru” (cvadruple). Acest lucru poate fi realizat însă numai dupa ce s-a însușit bine procedeul de formare a perechilor și a ternelor.
Procedeul ilustrat mai sus trebuie extins și în cadrul altor activități cu conținut matematic care au drept scop intuirea și apoi întelegerea de către copii a conceptului de număr.
De fiecare dată se va insista asupra faptului că mulțimile între care s-a stabilit corespondența biunivocă*, cu toate că sunt constituite din elemente diferite ca natură și că acestea pot fi luate în orice ordine, au totuși caracteristica comuna exprimată prin “tot atâtea” sau mai concret prin același cardinal (trei, cinci, șapte etc.).
Pentru a stabili ordinea naturală a cardinalelor, se compară în cadrul altor activități mulțimi între care nu există corespondență biunivocă, ajungându-se în final la dispunerea lor în ordinea naturală astfel încât între două mulțimi oricare dispuse consecutiv să fie o diferență de o unitate.
Jocul “Formați perechi”.
Scopul acestui joc este de a consolida abilitățile elevilor de a recunoaște cu ușurință diferențele dintre piese, de a stabili corespondența biunivocă între două mulțimi. Jocul se desfășoară cu un număr limitat de piese, acesta crescând pe măsură ce se introduc variabile noi. Astfel, jocul începe cu 8 piese, obținute prin luarea în considerație a trei atribute, fiecare având câte două variabile: forma (pătrat și cerc), mărime (mare și mic), culoare (albastru și roșu), făcându-se abstracție de grosime (toate piesele sunt subțiri).
Regula jocului cere ca cele 8 piese să fie grupate în perechi astfel încât între piesele componente ale fiecărei perechi să fie aceleași asemănări și aceleași deosebiri.
În acest scop, primul jucător alege la întâmplare două din cele 8 piese și alcătuiește cu ele o pereche. Convenim să denumim aceste două piese “perechea model” pentru că, pornind de la asemănările și deosebirile existente între componentele sale, vom alcătui toate celelalte perechi.
Să admitem că au fost alese pătratul roșu, mare și cercul roșu, mic. Analizând atributele lor, se constată că ambele piese sunt roșii (au aceeași culoare), însă diferă prin mărime și prin formă. În aceleași condiții trebuie să alcătuim restul perechilor, folosind cele 6 piese ce au rămas. Dacă alegem din ele pătratul mic, albastru, piesa care formează cu el o pereche trebuie să aibă aceeași culoare, dar să difere prin mărime și prin formă, deci trebuie să fie un cerc mare, albastru.
(figura B)
Se ia apoi o altă piesă (din cele 4 ce au rămas) iar corespondența ei se gășeste în același mod; ultimele două piese ce rămân după efectuarea acestor operații alcătuiesc în mod necesar o pereche formată după regula stabilită.
La început, copiii se vor descurca mai greu, însă, după câteva exerciții, dificultatea dispare.
Este demn de observat că jocul are numeroase variante, întrucât alcătuirea “perechii-model” (prima) se poate face alăturând unei piese (din cele opt) pe o oarecare din celelalte șapte.
În acest fel “perechea model” poate fi constituită pe baza uneia dintre următoarele diferențe ale componentelor sale: formă, culoare, mărime; sau formă și culoare, formă și mărime, culoare și mărime; sau formă, culoare și mărime.
g) Jocuri de transformari
Jocurile de acest tip constituie o continuare firească a jocurilor perechi, prin faptul că și în cadrul lor lor se folosește corespondență biunivocă, intuindu-se în plus ideea de transformare.
Acest lucru se realizează prin jocul “Să faci și tu ca mine”, în care copiilor li se cere să reproducă fidel o construcție oarecare (realizată cu piesele trusei), respectând întocmai atributele pieselor, precum și pozițiile lor relative.
Un pas înainte se face prin jocurile care solicită realizarea unei construcții după un model, schimbând însă unul dintre atributele pieselor (“Schimbă mărimea”); piesele mari din construcția model se schimbă în piese mici, iar cele mici în piese mari. Aceste schimbări se realizează cu respectarea celorlalte atribute: formă, culoare, grosime.
În același fel se pot schimba grosimea, culoarea, forma etc.
Activitățile enumerate alcătuiesc grupa jocurilor de transformare simplă ele se pot desfășura chiar și cu grupa mare.
În toate tipurile de jocuri de transformare și în toate etapele practicării lor este recomandabil să se constate că modelul și transformatul său au tot atâtea piese, concluzie la care ajungem și prin folosirea proprietăților relației de echipotentă.
După ce mecanismul de desfășurare a jocurilor a fost însușit în cadrul activităților ce s-au desfășurat frontal sau pe echipe, este indicat să se treacă la organizarea individuală a jocurilor (grupa mare), ceea ce asigură o participare mai activă a copiilor și oferă educatoarei posibilități să constate nivelul de cunoștințe și abilități ale fiecărui copil și modul în care știe să-și organizeze independent acțiunile. Acest lucru poate fi rezolvat numai dacă fiecare copil posedă trusa Logi II .
h) Jocuri cu mulțimi echivalente (echipotente)
Aceste jocuri-exerciții urmăresc consolidarea însușirii (pe cale intuitivă) a proprietaților relației de echipotență și folosirea acestora într-o serie de activități ce pregătesc înțelegerea sensului operațiilor numerice. Ele sunt indicate și pentru preșcolari, în vederea pregătirii înțelegerii noțiunii de număr.
Exercițiile propuse în acest scop trebuie prezentate sub forma unor probleme practice din viața cotidiană, copiii intervenind direct în mânuirea materialelor.
Este necesar ca în cadrul lor să nu se folosească numărarea și denumirea numerelor corespunzătoare decât pentru o eventuală verificare a rezultatelor.
Exercițiile folosesc scopului propus numai în măsura în care educatorul lucrează cu răbdare și nu anticipează unele noțiuni încă necunoscute copiilor.
Pentru realizarea acestui deziderat* trebuie efectuate o serie de exerciții de formare a mulțimilor echipotente (“Formați tot atâtea …”), percum și o serie de exerciții care facilitează intuirea primelor operații numerice (“Învățăm să socotim!”).
Tot prin exerciții-joc copiii trebuie familiarizați cu conservarea cantității redată prin grup de obiecte, indiferent de dispunerea acestora în spațiu, cu relația de echivalență** și cu tranzitivitatea relației de echivalență. Se procedează în felul următor: se dă copiilor, de exemplu, trei grupe de obiecte: brazi, veverițe și iepurași, a câte trei obiecte fiecare, se cere să le compare prin formare de perechi. Copiii vor constata că sunt „tot atâtea veverițe câți brazi și că sunt tot atâția iepurași câte veverițe sunt”. Copiii vor deduce singuri că sunt tot atâția iepurași câți brazi sunt. Acest lucru folosește copiilor la învățarea numărului 3 și număratului de la 1 la 3. Se poate cere copiilor să dea exemple de grupe a câte 3 obiecte.
* Ceea ce doresc să se întâmple, să se realizeze
** Prin punerea în perechi a obiectelor a două grupe
Un factor important în învățarea numărului și număratului, îl joacă formarea reprezentărilor. Noțiunea de număr se formează pe baza relației de echivalentă între două grupe și că preșcolarul de 4-5 ani este pregătit pentru învățarea numărului deoarece el are schema concret vizuală formată încă de la 2-3 ani.
În cadrul activităților comune, precum și în cadrul activităților și jocurilor alese se conduc copii astfel încât să accepte următoarele concepte:
a. Două grupe oarecare sunt echivalente, adică au tot atâtea obiecte, dacă prin punere în perechi în nici unul din grupuri nu rămân obiecte neâmperecheate. De exemplu grupa cu patru ursuleți și cea cu patru mingi sau grupa cu cinci pătrate și cea cu cinci triunghiuri.
b. Din două grupe, de fluturași, respectiv de flori, grupa cu fluturași are „mai multe” obiecte decât grupa de flori, dacă a rămas cel puțin un fluturaș căruia să nu-i fi fost asociată în pereche o floare. Deci, dacă în prima grupă sunt mai mulți fluturi dacât în a doua (flori), atunci atragem atenția copiilor că mai putem spune ca în grupa a doua sunt mai puține flori decât fluturași.
c) Dacă așezăm mingile ca în imaginea alăturată, adică dacă răsfirăm mingile din a doua grupă, grupele (mulțimile) au „tot atâtea” obiecte (asigurăm conservarea cantității) adică schimbarea poziției spațiale a obiectelor unei grupe nu face ca aceasta să devină mai numeroasă, așa cum cred copiii.
d) Dacă se așează în perechi 3 grupe de baloane roșii, galbene, albastre, cu „tot atâtea” obiecte, copilul trebuie să admită că prima grupă are „tot atâtea” baloane cât a treia grupă pentru că din verificarea prin împerechere rezultă că prima grupă are „tot atâtea” cât a doua, iar a doua –cât a treia. Nu mai este nevoie să verificăm pe prima cu a treia (tranzitivitatea relației de echivalență).
e) Dacă prin așezare în perechi se dovedește că trei grupe sunt în situația următoare: prima are mai puține obiecte decât a doua, iar a doua mai puține decât a treia, atunci le așezăm în ordine astfel: grupa cu mai multe obiecte va fi la dreapta.
CAPITOLUL IV
Introducerea numărului și numerației în jocul didactic matematic
După realizarea obiectivelor adecvate fiecărui nivel de vârstă și corespunzătoare operării cu obiecte și grupe de obiecte, se trece la introducerea numărului și a numerației, astfel (exemplific pentru grupa mică):
– se formează o grupă cu 2 obiecte, considerând că preșcolarii cunosc numerele 1 și 2;
– copiii numără câte obiecte sunt;
– se formează împreună cu copiii, prin punere în perechi, altă grupă care să aibă tot atâtea obiecte ca prima grupă;
– se determină ce ar însemna diferența cu un obiect mai mult (prin adăugare);
– se numără obiectele (precizând și arătând prin gest de încercuire că toate sunt 3), iar prin comparare am stabilit că grupa cu 3 obiecte are cu un obiect mai mult decât grupa cu 2 obiecte;
– se construiesc mai multe grupe cu 3 obiecte, dispuse în perechi, pentru a observa cu copiii faptul că indiferent de forma obiectelor, de așezare în structura grupei, de poziția spațială a acestora cantitatea obiectelor rămâne aceeași (sunt tot 3 obiecte –numărul 3 rămâne constant);
– se asociază verbal grupul de 3 obiecte cu numărul 3, care se prezintă copiilor ca număr natural (fără a folosi terminologia). Se amplasează numărul în succesiunea corespunzătoare numerelor naturale: 1, 2, 3, asociindu-l șirului de obiecte concrete de la 1 la 3, al grupei. În continuare se valorifică noua informație a copiilor în condiții diverse: să separe, numărând, trei jucării; să aducă trei jucării; sau să aducă două jucării și încă una. Pentru exersare și fixare se poate utiliza jocurile didactice „Te rog să-mi dai 3 …mere (păpuși, mașini etc.), „Numără câte obiecte sunt!” (de la 1 la 3), „Ordonează grupele de la grupa cu un obiect până la grupa cu 3 obiecte” etc.
În continuare se prezintă copiilor și cifra 3, asociind-o numărului. Se urmărește ca în decursul exercițiilor toți copiii să verbalizeze și să arate corespunzător cifra. De asemenea, când li se arată cifra, ei să pronunțe denumirea acesteia și să arate mai multe grupuri de tot atâtea obiecte.
Prima activitate de numărat este cea mai grea, deoarece trebuie să asigurăm cu copiii conștientizarea acțiunii, altfel ei învață mecanic să numere și toată munca ar conduce spre rezultate superficiale.
Așezăm grupele ca mai jos (presupunând că sunt mingii, cercuri, bănuți etc):
Prin formare de perechi, realizând corespondență biunivocă între grupe echivalente, copiii identifică vizual ca pană la prima limită este un obiect, apoi sunt două (fiind cât în prima grupă și încă unul), iar la cea de-a treia limită înconjurăm toate elementele și spunem că avem trei elemente –spre deosebire de grupul cu mai puține din fața lui (pentru a-l deosebi pe 3 de 2 și de 1).
În felul acesta se formează atât algoritmul construirii unei grupe care să urmeze imediat după aceea (cu diferența adăugată de un obiect), cât și algoritmul numărării; noi dictăm numărul și le arătăm copiilor cifra (simbolul corespunzător), iar copiii o așează dedesubt. Pentru înțelegere, exersare și fixare, se vor face de fiecare dată multe exerciții.
Exercițiile de ordonare a obiectelor grupei, ca și cele de ordonare a grupelor –mai întâi după un model dat (la grupa mică), apoi după criterii stabilite (formă, mărime, culoare, la grupa mijlocie) și în final după mai multe criterii (la grupa mare) conduc la pregătirea copiilor pentru a putea compara numerele și pentru înțelegerea șirului crescător și a celui descrescător al numerelor naturale.
Copiii învață să construiască șiruri crescătoare sau descrescătoare fie ordonând obiecte de diferite mărimi, lungimi, grosimi, culori etc., fie ordonând grupe cu un număr diferit de obiecte (elemente). Astfel, copiii realizează și operații logice cu grupele de obiecte (reuniune, intersecție, diferență), acțiuni care stau la baza înțelegerii operațiilor aritmetice cu numere naturale, și care sunt în esență operații cu cardinalele grupelor.
Important este ca educatoarea să urmărească în cadrul activității respective evidențierea esenței matematice, punându-i pe copii să efectueze operații concrete cu obiectele: de exemplu, reuniunea grupelor, ei să o înțeleagă și ca gest: punem la un loc. În cadrul acestui tip de exerciții, mai ales pentru acțiunea de comparare a grupelor, de realizare a unor grupe echivalente, de ordonare a grupelor/mulțimilor, se acordă treptat copiilor independență în a forma grupe, în a opera cu ele, adresându-le întrebarea „Cum am putea face altfel?”
Cunoașterea poziției relative a obiectelor în spațiu, ca și exercițiile de măsurare cu unități de măsura nestandardizate și însemnarea lor cu simboluri grafice (liniuțe, cerculețe) conduc copiii la înțelegerea conceptului de număr natural, prin măsurare, și la stabilirea corespondenței între elementele mulțimii concrete (numărul unităților de măsură) și cele ale mulțimii (grupei) reprezentate grafic.
4.1 Locul jocului didactic în procesul de însușire a număratului și socotitului
Prin specificul său –îmbinarea elementelor de joc cu cele de instruire – jocul didactic constituie pentru copii un mijloc, atractiv de realizare a sarcinilor . Jocul didactic solicită intens participarea afectivă a preșcolarului. Emoțiile pe care le determină participarea la acțiunea jocului didactic sporesc eficiență activității de însușire a cunoștiințelor. Jocul didactic cuprinde o problemă, o sarcină didactică în care copilul este antrenat, participând la acțiunea jocului. Jocul didactic este folosit cu rezultate bune în activitatea de consolidare sau de verificare a cunoștiințelor. Transmiterea unor cunoștiințe noi prin intermediul acestuia se realizează nesatisfăcător deoarece, în aceeași activitate, se predau cunoștiințe noi pe de o parte și jocul cu acțiunea și regulile sale pe de altă parte. Or, însuși procesul de înțelegere, de învățare a unui joc nou constituie o sarcină destul de complexă pentru copii, așa încât nu mai este indicat să adăugăm o sarcină în plus; predarea cunoștiințelor.
Subliniem că, pentru a-și atinge scopul, jocul didactic trebuie să fie predat de o activitate obligatorie de predare (exemplu: de predare a număratului sau a operațiilor aritmetice) el având sarcina de a repeta într-o formă nouă, atractivă, cunoștiințele predate. Chiar la grupa de 3-4 ani, unde numărul activităților este redus, jocul didactic este precedat de un exercițiu pregătitor, organizat în etapa de dimineață sau paralel cu intuirea materialului.
Repetarea, consolidarea sau verificarea cunoștiințelor copiilor prin intermediul jocurilor didactice se realizează diferit, în funcție de sarcina activității, de forma pe care o îmbracă acțiunea jocului și de materialul folosit de către educatoare. În unele jocuri didactice copiii au posibilitatea de a număra o anumită cantitate (de pildă jocul: “Cine știe să numere mai departe?”), de a stabili totalul obiectelor numărate, valoarea numărului (de exemplu, jocul: “Stop! Adu atâtea jucării câte arată cartonașul!”). În alte jocuri copiii au prilejul să compare numerele să stabilească egalitatea sau inegalitatea dintre două mulțimi (de pildă, jocurile: “Cine are o mulțime la fel?”).
Un accent deosebit se pune în teoria și practica pedagogică actuală din lume pe folosirea jocului pentru însușirea formelor și regulilor gândirii logice, în vederea pregătirii copilului pentru însușirea numerației.
În practica gradinițelor de copii din tara noastră jocurile didactice au multiple modalități de folosire.
4.2 Jocul didactic ca activitate independentă
Jocurile didactice pot fi organizate ca activități independente, în care sunt antrenați toți copiii din grupă pentru a juca un anumit joc. Tematica, conținutul și sarcinile acestor jocuri didactice sunt cuprinse în programa activităților instructiv-educative din grădinița de copii. Jocurile didactice sunt activități obligatorii, care se planifică și își au locul în regimul zilnic ca toate activitățile obligatorii, dar care prin conținutul, structura și desfășurarea lor specifică se deosebesc calitativ de aceste activități. Valoarea formativă a jocului didactic –ca activitate de sine stătătoare – constă în faptul că el asigură condiții depline pentru aplicarea cunoștiințelor dobândite și exersarea deprinderilor și aduce un element de variație în procesul de instruire, facându-l mai viu, mai atrăgător, mai interesant.
4.3 Jocul didactic ca moment al unei activități obligatorii de numărat și socotit
Jocul didactic poate fi folosit nu numai ca activitate independentă, de sine stătătoare, ci și ca o parte componentă a unei activități obligatorii de numărat și socotit. Atunci când este bine cunoscut de copii, el se poate integra cu succes într-o activitate obligatorie de numărat și socotit, cu rolul de a mijloci repetarea cunoștiințelor într-o formă vie, antrenată. În mod obișnuit, el se introduce în partea a doua a activității, și anume la fixarea cunoștiințelor. Când este folosit ca parte componentă a unei activități obligatorii, jocul didactic trebuie să fie cât mai ușor, cât mai simplu. Jocuri ca: “Magazinul cu jucării”, “Veverițele în brad”, “Ce ne aduce trenul?” nu pot fi introduse ca parte a unor activități obligatorii, deoarece necesită o organizare mai complicată și mânuirea unui material mai dificil. În schimb se organizează foarte ușor și cu bune rezultate jocurile didactice: “A câta păpușă lipsește?”, “Numără mai departe”, “Adu atâtea jucării câte arată cartonașul”.
Prin urmare jocul didactic se poate organiza atât ca activitate independentă a unei activități de numărat și socotit.
Unele elemente ale jocului didactic sunt folosite și în cadrul predării, exercițiile devin astfel mai atractive, mai interesante pentru copii. Mișcarea, întrecerea, interpretarea unor roluri transformă exercițiile de calcul în acțiuni concrete plăcute și înlesnesc înțelegerea și asimilarea cunoștiințelor. în predare, procedeul de joc trebuie subordonat procesului de învățare.
Elementele de joc se folosesc în momentul de fixare a cunoștințelor demonstrate și predate în prima parte a activității. Într-un joc didactic, aceeași sarcină se integrează în însăși acțiunea jocului și este rezolvată în mod independent de către copii.
4.4 Raportul dintre jocul didactic și activitatea obligatorie de numărat și socotit
Putem înțelege deplin specificul jocului didactic ca mijloc de însușire a număratului și socotitului, comparându-l cu activitatea, obligatorie.
Jocul didactic se diferențiază de activitatea obligatorie de numărat și socotit, prin:
– sarcina didactică;
– structură;
– raportul dintre elementul de joc și sarcina didactică;
– unitatea organizatorică și metodică.
Jocul didactic constituie mijlocul principal de fixare a cunoștințelor și deprinderilor. După cum s-a arătat anterior, forma de joc nu este adecvată unei activități, în care se predau cunoștințe noi. De aici decurge principala deosebire dintre jocul didactic și activitatea obligatorie de numărat și socotit. Sarcinile didactice ale jocului didactic se referă mai ales la fixarea unor cunoștiințe și deprinderi sau la verificarea acestora. Cele mai reușite jocuri didactice de numărat și socotit sunt acelea prin care se verifică cunoștiințele copiilor. În aceeași ordine de idei putem preciza că în jocul didactic accentul cade pe perfecționarea celor învățate anterior pe activizarea cunoștiințelor copiilor, pe transformarea acestor cunoștințe într-o achiziție personală și pe folosirea lor independentă. Spre deosebire de jocurile didactice, în activitățile obligatorii de numărat și socotit predomină alte aspecte ale procesului de asimilare a cunoștiințelor, și anume: perceperea cunoștiințelor, înțelegerea lor, însușirea lor treptată și conștientă. Se poate face și o altă diferențiere, precizându-se: ce este nou într-o activitate obligatorie și ce este nou într-un joc didactic? În activitatea obligatorie noul îl constituie de obicei cunoștințele ce urmează să fie predate, pe când în jocul didactic – noul este acțiunea lui, forma de prezentare a cunoștiințelor. În activitățile obligatorii de sistematizare sau verificare, mai ales la grupele mai mari, se simte deseori nevoia de a introduce un joc didactic scurt, prin care educatoarea într-o formă interesantă, plăcută, stimulează interesul copiilor și repetă cunoștiințele predate cu puțin înainte.
Locul exercițiului în cadrul jocului didactic, forma lui de prezentare
Exercițiul este încadrat în acțiunea jocului didactic. În acest fel se înlătură caraterul lui școlăresc. În jocul didactic exercițiul constituie numai o parte componentă a conținutului, nu și forma lui de realizare. Exercițiul se conturează în funcție de acțiunea de joc și la grupele mici este contopit cu acțiunea jocului, astfel, încât copilul își însusește cunoștiințele prin simpla participare la joc.
În cadrul activităților obligatorii, legătura dintre exercițiu și joc are un caracter pur exterior – jocul este un procedeu, o formă exterioară a exercițiului care devine astfel mai atractiv pentru copii.
Principalul avantaj al fixării cunoștiințelor prin jocul didactic, față de activitatea obligatorie de numărat și socotit este determinat de raportul diferit dintre joc și exercițiu. Pe când în jocul didactic întâlnim o legătură interioară între joc și exercițiu, în cadrul activităților obligatorii se poate stabili doar o legătură pur exterioară.
b) Conținutul regulilor
Este de asemenea un criteriu esențial de diferențiere. În activitatea obligatorie, regulile stabilite de educatoare se referă la aspecte de comparare, de disciplină; ele nu vizează conținutul activității ci numai partea organizatorică. În schimb, regulile jocurilor didactice dau viață sarcinii didactice, realizează legătura indisolubilă dintre sarcina didactică și acțiunea jocului. Regula jocului îl pune pe copil în situația de a număra, de a face unele calcule simple etc. Ea coordonează acțiunea individuală și o armonizează cu acțiunea întregului colectiv.
c) Jocul didactic asicură prin structura sa o mai bună activizare a gândirii copiilor. Interesul lor este viu stimulat prin participarea lor afectivă.
d) Jocul didactic asigură rezolvarea sarcinii didactice de către copii în mod independent. Regulile jocului didactic însușite, aprobate și acceptate de copil oferă educatoarei posibilități de consolidare a cunoștiințelor.
e) Din punct de vedere metodic, jocul didactic prezintă o structură mai închegată. Unitatea organizatorică și metodica bine conturată rezidă* în explicarea jocului în prima parte a activității, și executarea jocului de către copii, în partea centrală a activității spre deosebire de activitatea obligatorie de numărat, care prin structura sa impune o varietate mai mare de material, de procedee și mai ales o conducere directă din partea educatoarei.
În paragraful care tratează desfășurarea metodică a jocurilor didactice, se vor arăta deosebirile de amănunt.
4.5 Structura specifică a jocului didactic de numărat și socotit
Din cele relatate mai sus se poate desprinde ca îndeosebi conținutul jocurilor didactice se bazează pe cunoștiințele și deprinderile pe care copiii le-au dobândit în activitățile obligatorii de numărat și socotit; de asemenea, ideea că jocul didactic îndeplinește în general aceleași funcții pe care le au și activitățile de consolidare sau de verificare a cunoștiințelor.
Spre deosebire de aceste activități, în care se pot include mai multe sarcini (numărat, compararea numerelor, raportarea numărului la cantitate), jocul didactic cuprinde și rezolvă cu succes un număr mai restrâns de sarcini, de obicei numai una. Chiar în cadrul număratului jocul didactic angajează cu greu participarea mai multor analizatori: analizatorul vizual, tactil și motric. În cel mai bun caz, perceperea numărului se poate realiza prin participerea a doi
*Este, există, se află.
analizatori, dintre care unul unul este analizatorul vizual. De exemplu, în jocul “Din-din” copiii rezolvă sarcinile pe baza analizatorului auditiv și a celui vizual; în jocul “Adu atâtea jucării câte arată cartonașul” pe baza analizatorului vizual și a celui motric.
Structura jocului didactic de numărat și socotit cuprinde aceleași părți componente ca și celelalte feluri de joc, în aceeași strânsă interdependență între ele. Jocul didactic de numărat și socotit se caracterizează, prin urmare, prin conținutul adecvat, prin sarcina didactică, acțiunea de joc și regulile sale.
Conținutul jocurilor didactice se referă la cunoștiințele și deprinderile pe care copiii și le-au însușit în activitățile anterioare de numărat și socotit. După cum știm, jocul didactic are același conținut ca și în activitățile obligatorii de fixare și verificare. Spre deosebire de activitatea obligatorie în care se rezolvă mai multe sarcini concomitent, jocul didactic reusește mai bine atunci când se referă la un singur aspect al număratului ( sau al calculului).
Sarcina sa didactică este legată de conținutul acestuia, de structura lui și se referă la o problemă care se cere rezolvată de către copii.
Vom enumera și analiza în continuare câteva sarcini didactice ale unor jocuri cunoscute, pentru a desprinde ceea ce le caracterizează.
În jocul didactic “Caută vecinii” sarcina este următoarea: să se găsească numărul mai mare sau mai mic cu o unitate față de numărul dat. Rezolvarea acestei sarcini presupune compararea a două cantități diferite de material concret.
Sarina didactică a jocului “Al câtelea porumbel a zburat?” este aceea de a se folosi corect numerele ordinale în limitele 1-10. În jocul “Numără bine”, sarcina este de a se respecta succesiunea numerelor în ordine crescândă și descrescândă; sarcina jocului “Stop!” este să se compare figura numerică de pe jeton cu cantitatea de material mărunt aflată pe masă și să se precizeze dacă trebuie să se adauge sau să se ia din cantitatea respectivă pentru a avea același număr. În jocul “Din-din”, sarcina didactică prevede: să se raporteze cantitatea exprimată prin semnale auditive la aceeași cantitate determinată vizual. Sarcina jocului “Poți să-mi iei locul?” este să se compare două cantități pentru a se stabili dacă sunt egale, dacă sunt sau nu tot atâtea obiecte în două grămezi sau între obiectele reprezentate pe 2 jetoane.
Analizând sarcinile didactice ale diferitelor jocuri, desprindem următoarele aspecte comune:
– ele se referă numai la un singur aspect al număratului și socotitului;
– formulează problema care trebuie rezolvată de către toți copiii; problema este privită din punct de vedere al copiilor; ea se referă la ceea ce trebuie să facă în mod concret copiii în cursul jocului, pentru a se realiza scopul propus;
– antrenează intens operațiile gândirii –analiza, sinteza și mai ales comparația;
– valorifică în diverse moduri cunoștințele și deprinderile copiilor;
– reprezintă esența activității respective.
în concluzie, sarcina didactică constituie elementul de bază care concretizează, la nivelul copiilor, scopul urmărit de educatoare în activitatea respectivă.
4.6 Acțiunea jocului și elementele de joc
Acțiunea jocului constituie modalitatea, forma în care se realizează sarcina didactică.
În jocurile didactice educatoarea trebuie să includă cele mai plăcute și mai atractive elemente din jocurile de creație organizate de copii –acțiuni legate de alegerea și folosirea unei anumite cantități de obiecte, jucării, și anume: pregătirea mesei păpușilor, numărarea tacâmurilor, pregătirea păpușilor pentru plimbare, ordinea în camera păpușii, încărcatul și descărcatul trenului-jucărie, găsirea obiectelor și aducerea lor pe masa educatoarei, cumpărarea și vânzarea jucăriilor și a fructelor, găsirea păpușilor ascunse etc.
Toate aceste acțiuni, bine cunoscute copiilor din jocurile lor de creație, dobândesc o nouă semnificație în cadrul jocului didactic. Ele îl ajută pe copil să rezolve într-o formă atractivă sarcina didactică propusă de educatoare. Astfel, pregătirea mesei păpușii, încadrată într-un joc didactic, îl pune pe copil în situația de a număra cantitatea de veselă și tacâmuri necesare: pahare, farfurii, linguri etc. cumpărarea și vânzarea favorizează procesul de raportare a numărului la cantitate etc.
În jocurile didactice de numărat și socotit se pot alege cele mai variate elemente de joc; surpriza, așteptarea, mișcarea, întrecerea, ghicirea, cuvântul etc. O parte din aceste elemente se utilizează în majoritatea jocurilor didactice, de exemplu, mișcarea și cuvântul; altele se introduc în funcție de conținutul jocului. Important este ca elementele de joc să se împletească strâns cu sarcina didactică, să mijlocească realizarea ei în cele mai bune condiții.
Elementele de joc pot să se aplice în mod diferit. Cea mai mare varietate de aspecte o prezintă mișcarea. Ea poate fi realizată sub forma deplasării copilului, a unui grup sau a întregului colectiv de copii dintr-un loc în altul. De exemplu, în jocul didactic, “Să așezăm masa păpușilor”, copii se deplasează pe rând de la scăunele la masa păpușilor ca să așeze tacâmurile. De asemenea, mișcarea îmbracă forme variate, legate de mânuirea materialului, ridicarea lui în sus, ascunderea și găsirea lui, trecerea materialului din mână în mână –cu pornire și oprire la semnal –schimbarea jetoanelor între (de pildă, în jocurile didactice: “Stop!”, “A câta minge este a ta?”, “A câta jucărie lipsește?”). un efect deosebit în cadrul jocurilor didactice desfășurate la grupele mici îl are imitarea unor mișcări specifice animalelor (zborul fluturilor, săritura iepurașului) sau a unor mijloace de locomoție (automobilul,trenul).
Sunt jocuri în care se cere copiilor să execute anumite mișcări, ca: ridicarea mâinii, aplecarea capului, bătaia palmelor, bătaia cu un picior etc. (bunăoară, în jocurile: “Teatrul animalelor”, “Stop!” și altele).
Întrecerea constituie un alt element de joc, des utilizat, în care accentul cade pe executarea rapidă și corectă a unor acțiuni, deci pe ritm și pe calitate. Întrecerea este accesibilă grupei de 5-6 ani cu condiția să se facă apel la cunoștințe temeinic însușite de copii din alte activități. Ea poate să îmbrace diferite forme, astfel: se organizează o întrecere între copii pentru alegerea rapidă a jetonului corespunzător (în jocul “Caută-ți căsuța”).
Așteptarea și surpriza dau colorit emoțional jocului didactic, mai ales atunci când sunt în strânsă legătură cu prezentarea sau mânuirea materialului, cu mișcarea copiilor în diferite sensuri sau cu folosirea unor semnale verbale, auditive etc. Așteptarea și surpriza se folosesc în majoritatea jocurilor, asociate cu mișcarea sau cu un alt element de joc, ele singure neputând susține o acțiune întreagă.
Cuvântul, ca element de joc, aduce de asemenea o contribuție valoroasă la crearea unei atmosfere plăcute, antrenante. El poate fi folosit sub forma semnalelor de oprire, de încetare a unei acțiuni, sub forma onomatopeelor (se imită diferite animale sau zgomotul produs de unele mijloace de locomoție), de pildă în jocurile: “Din-din”, “Păsărelele pe gard”; de asemenea, atunci când este vorba de punerea în scena a unor acțiuni, de interpretarea unor roluri, de unele dialoguri dintre jucători etc.
Ghicirea, folosită cu precădere în jocurile fără material sau ca procedeu de joc în introducere sau încheiere, contribuie, de asemenea, la antrenarea copiilor. Ea poate fi găsită în jocurile didactice: “Ghici, ghici”, “Ghici câte am ascuns în cealaltă mână?”.
4.7 Regulile jocului
Legătura între sarcina didactică și acțiunea jocului este realizată de reguli. Ele concretizează sarcina didactică și reglementează acțiunea jocului.
Fiecare joc didactic trebuie să cuprindă cel puțin două reguli. Prima trebuie să transpună sarcina didactică într-o acțiune concretă, atractivă. Această regulă transformă exercițiul în joc. Exemple: În jocul “Din-din” regula arată că toți copiii trebuie să numere câte bătăi se aud și să mute arătătorul ceasului în dreptul cantității corespunzătoare numărului de bătăi auzite. În jocul “Veverițele în brad” copiii trebuie să așeze în brad atâtea veverițe câte indică jetonul educatoarei sau câte bătăi în tobă au auzit. În jocul “Poți să-mi iei locul?” copilul poate schimba locul cu conducătorul jocului numai dacă are cantitatea de obiecte pe care acesta o prezintă. Regula jocului “Numără mai departe” precizează astfel sarcina copiilor; cel care primește jetonul trebuie să numere mai departe**. În jocul “Ghici al câtelea brad și a câta ciupercă lipsesc?” regula cere copiilor să stabilească locul bradului sau ciupercii care lipsește, folosind numeralele ordinale (lipsește ciuperca a treia, a cincea etc.).
În general, regula care precizează sarcina didactică, angajează acțiunea întregului colectiv, activează întreaga grupă de copii. Există însă și jocuri în care aceștia sunt antrenați pe rând în rezolvarea sarcinilor didactice (cazul jocurilor “Poți să-mi iei locul?” sau “Numără mai departe” amintite mai sus). În aceste jocuri este recomandabil ca educatoarea să introducă o completare la regula principală, în sensul de a obliga grupa să-l urmărească pe cel întrebat și să răspundă în locul lui dacă este necesar.
A doua regulă dintr-un joc didactic se referă la organizarea copiilor. Această regulă precizează când trebuie să înceapă sau să se termine o anumită acțiune a jocului. De exemplu, în jocurile didactice “Stop!” și “A câta minge este a ta”, mingile (cartonașul) se opresc numai la semnalul conducătorului. În jocul didactic “Să încărcăm și să descărcăm trenul”, regula este ca numai șeful de gară să dea semnalele de încărcare și de descărcare, de plecare și de oprire a trenului.
În jocurile didactice: “A câta jucărie lipsește?”, “Ghici al câtelea brad și a câta ciupercă lipsesc?”, copiii pun capul pe masă și îl ridică numai la semnalul educatoarei. În jocul didactic “Adu atâtea jucării câte arată cartonașul”, copiii au voie să aplaude numai atunci când sarcina a fost executată corect.
În afară de regulile care reglementează acțiunea jocului, există și altele care privesc comportarea copiilor, ordinea în care ei trebuie să intre în joc. În jocul “Adu atâtea obiecte câte arată cartonașul” este prevăzută regula; va aduce numărul de jucării indicate pe cartonaș, copilul al cărui semn individual a fost prezentat de educatoare. Această regulă vine să reglementeze jocul. Ea poate însă constitui o piedică pentru rezolvarea sarcinii didactice în cazul în care copiii nu-și recunosc semnele respective. În acest sens se impune multă atenție din partea educatoarei.
Există jocuri didactice în care copiii sunt anunțați la răspuns prin versuri scurte:
Tic-tac, tic-tac,
Bate ceasul neîncetat
Mircea, să ne spui
**Adică să plece de la figura numerică primită.
La ce oră te-ai sculat? (în jocul “Din-din”).
Toată lumea a lucrat.
Anuța, câte-ai așezat? (în jocul “Veverițele în brad”)
În altele, intrarea copiilor în joc este conditionată de materialul primit. De exmplu: răspund copiii care au pe jeton același număr de porumbei cu cel de pe gard (în jocul “Al câtelea porumbel a zburat?”) sau numără copilul care a primit stegulețul, copilul căruia i s-a dat jetonul sau i s-a aruncat mingea (în jocul “Numără mai departe”); răspunde copilul la care s-a oprit jetonul (în jocul “Stop!”).
În unele jocuri dialogul poate fi folosit ca mijloc prin care se stabilește copilul care urmează să răspundă (“Veverița adună ghindă”).
Deseori se folosește ca regulă: răspunde copilul care a ghicit mai repede (de pildă, în jocul “Al câtelea brad și a câta ciupercă lipsește?”). Această regulă are un efect stimulator asupra copiilor, dar prezintă și incoveniențe; de multe ori educatoarea nu reusește să sesizeze copilul care a fost primul.
În stabilirea regulilor, indiferent de forma pe care o adoptăm, trebuie să evităm numirea directă a copiilor sau intrarea lor în joc într-o ordine rigidă, ceea ce face să scadă în mare măsură intensitatea jocului.
Jocurile didactice pot cuprinde de asemenea, unele reguli care precizează cine devine câștigătorul jocului sau conducătorul lui. De exemplu: în jocul “Cine are un număr mai mare?” devine castigătorul jocului copilul care a primit cele mai multe bile roșii.
În anumite cazuri, jocul cuprinde unele restricții: copiii care greșesc vor fi scosi din joc. În jocul “A câta minge este a ta?” copilul, care nu-și recunoaște mingea și locul ei, iese din joc. De asemenea, copiii care greșesc la numărat pleacă fără să cumpere în jocul “Magazinul cu jucării”.
Structura unitară, închegată, a jocului didactic depinde, așa cum am observat, de felul în care este concretizată sarcina didactică, de felul în care regulile asigură echilibrul dintre sarcina didactică și elementele de joc.
Reușita jocului didactic este condiționată în mare măsură de desfășurarea lui metodică, de felul în care acesta este condus de către educatoare.
Astfel, pregătirea pentru însușirea conceptului de număr natural se obține prin exerciții de clasificare și ordonare a obiectelor și grupelor de obiecte. Totul se petrece gradat, de la simplu la complex, începând din grupa mică.
CAPITOLUL V
Jocuri distractive cu conținut matematic
5.1 Jocuri cu figuri geometrice
În activitățile matematice, jocurile distractive trezesc interesul copiilor, îi pun în situația de a selecta, clasifica, împerechea -pe baza unor criterii mai simple ori mai complexe-, de a compune și descompune numere ori figuri geometrice; astfel le sunt stimulate gândirea, atenția-atribute ale unei personalități armonioase.
Aceste activități pot fi orale, cu material intuitiv, ori folosind fișe ilustrate. Pentru grupele de nivel I, mai potrivite sunt jocurile cu material intuitiv, în cadrul cărora copiii realizează practic grupări, clasificate de obiecte. Pentru nivelul II se folosesc fișele ilustrate (mai aproape de abstract, ori mai abstract- prin simboluri) sau problemele hazlii de “calcul mintal” și asocieri mai complexe de figuri geometrice.
La grădiniță, dimineața și după-amiaza, se poate organiza cu preșcolarii jocuri matematice precum: “Figuri domino”, “Construiește o figură”, “Loto”, “Domino artistic”, “Găsește perechea”etc. Aceste jocuri contribuie la dezvoltarea capacităților de cunoaștere, la formarea interesului față de operațiile cu numere, cu figuri geometrice, cu mărimi, față de rezolvarea de probleme. Astfel reprezentările matematice ale copiilor se dezvoltă și se consolidează. La grupa mică se folosesc jocurile în scopul înțelegerii tematicii abordate, iar la grupele mijlocie și mare, pentru formarea unor reprezentări matematice și de geometrie; la grupa pregătitoare servesc la consolidarea cunoașterii denumirii și proprietăților principalelor figuri geometrice.
Dând jocurilor didactice un caracter distractiv îi atragem pe copii și le ușurăm rezolvarea sarcinilor, știm că orice muncă făcută cu plăcere pare mai ușoară Totodată, pe parcursul jocului copilul se familiarizează cu efortul intelectual susținut.
De aceea se crează condiții pentru activitățile de matematică în cadrul cărora copiii și-au manifestat independență în alegerea materialului de joc, a jocului propriu-zis, pornind de la necesitățile și interesele lor.
Se amenajează sectorul de matematică distractivă, un loc ales special, aranjat cu obiecte pentru jocuri tematice, materiale didactice și ilustrate, obiecte cât mai diverse.
Pe parcursul anului, în măsura însușirii jocurilor de către copii, se introduc variante noi, iar sarcinile jocurilor să sporească în dificultate. În felul acesta copiii au manifestat interes și au obținut calificative maxime la evaluarea finală privind achizițiile matematice și operațiile intelectuale.
Exerciții-joc pentru grupele mică și mijlocie
“Termină desenul”
Se împart copiilor foi de hârtie pe care sunt desenate figuri geometrice: cerc, pătrat, triunghi. Li se cere să completeze desenele astfel încât să reprezinte diverse tablouri: cap de păpușa , ceas, căsuță, brad s.a.m.d. Copiilor de grupă mică li se vor da, pentru început, modele.
“Termină de construit”
Se împart copiilor figuri geometrice decupate: cercuri, pătrate, dreptunghiuri, ovale de diferite mărimi și divers colorate. La primele jocuri se împart și desene cu imagini-model. Copiii au sarcina ca prin alăturarea de diferite figuri geometrice să redea obiecte: brad, bărcuță, pisică, camion etc.
“Construim din bețișoare”
Folosind seturi de bețișoare divers colorate, copiii vor fi invitați să se joace construind pe măsuțe figuri geometrice. Într-un alt joc, ce va avea o sarcină didactică mai dificilă, li se va spune să încerce să construiască obiecte de mobilier (masă, scaun), să redea imaginea unor litere ale alfabetului ori a unor cifre.
Bețișoarele se pretează foarte bine pentru a reda alcătuirea figurilor geometrice: dintr-un pătrat putem face două triunghiuri, dintr-un dreptunghi, mai multe pătrate etc.
“Modelul”
Se dau copiilor figuri geometrice decupate și li se prezintă un anumit model de așezare. Se cere să repete, dedesubt, același model. Sarcina este mai dificilă dacă li se cere să continuie să așeze în aceeași ordine figuri geometrice (șiruri)
“Compune un tablou”
Se folosesc piese reprezentând figuri geometrice care se îmbină pe tabla magnetică, redând diferite imagini ori mozaicuri geometrice.
Exerciții-joc pentru grupele mari
a) “Oul Columb”
Un oval având diametrele de 15, respectiv 12 cm, se împarte în 10 părți, ca în figura alăturată. După decupare, din segmentele obținute se pot construi diferite imagini-simbol redând: pinguin, cocoș, cătel s.a.m.d.
b)“Tangram”
Trusa Tangram cuprinde materiale ce se pretează unor sarcini diverse: colorat, decupat, asamblat.
Trusa are la bază șapte figuri geometrice: 5 triunghiuri (2 mari, 2 mici, 1 mijlociu), un pătrat și un paralelogram. Aceste piese, numite “tanuri” se confecționează prin decuparea unui pătrat negru mai mare. După decupare, îmbinând aceste figuri geometrice se pot construi fie figuri geometrice (de pildă, recompunerea pătratului inițial), fie siluete reprezentând obiecte (brăduți, păsări, animale).
Sugerând câteva posibile construcții, mai simple ori mai complicate:
– Luați 2 triunghiuri mari și construiți:
construiți o figură nouă din 2 triunghiuri mari și unul mijlociu; construiți o figură nouă dintr-un pătrat și 2 triunghiuri mici.
Cu preșcolarii mari se pot încerca figuri mai complexe. De fapt, regulile jocului impun ca la alcătuirea unei figuri să se folosească toate cele 7 elemente; piesele se așează una lângă alta, pe o suprafață plană, fără să se suprapună. (figura 1).
(figura 1)
c) “Joc monolog”
Jocul are la bază același principiu ca și “Tangram”, cu deosebirea că împărțirea pătratului având latura de 10 cm mai amănunțită, obținându-se 11 elemente componente: 2 pătrate, 4 triunghiuri, 5 dreptunghiuri (4 mici și unul mare). El este aplicabil preșcolarilor de 6-7 ani și pentru copiii mai mari, familiarizați prin exerciții anterioare cu asemenea construcții. Exemple date prin figurile următoare:
5.2 Jocul didactic ,,La aprozar,,
Scopuri:
consolidarea deprinderii de a construi grupe de obiecte după formă;
consolidarea deprinderii de a compara grupe de obiecte și de a sesiza unele relații cantitative;
dezvoltatarea rapidității și a promtitudinii în gândire.
Obiective operaționale:
să constituie mulțimi după unul sau mai multe criterii date;
să compare mulțimile din punct de vedere cantitativ, utilizând limbajul matematic corespunzător („mai multe”, „mai puține”, „tot atâtea”) și sesizând constanța cantității indiferent de locul mulțimii;
să rezolve itemii propuși în fișa de lucru individuală.
Sarcina didactică:
Gruparea obiectelor după formă, realizarea corespondenței între elementele a două mulțimi și sesizarea diferenței dintre acestea.
Regulile jocului:
Prin vocea educatoarei, Zâna Toamnei va indica sarcinile jocului ce vor fi specificate pe jetoane în formă de frunze ruginii. Cele două grupe de copii răspund pe rând, fiecare răspuns corect fiind recompensat cu o crizantemă. Colegii dintr-o echipă se vor sprijini între ei pentru a rezolva sarcinile.
Elemente de joc: prezența Zânei Toamnei, închiderea și deschiderea ochilor, coronițe surpriză de la Zâna Toamnă.
Material didactic: prezența Zânei Toamnei, frunze pe care sunt scrise sarcinile, jetoane cu fructe și legume de toamnă, coșul Toamnei plin cu fructe și legume, fișe individuale de lucru.
Desfășurarea jocului:
Copiii vor fi împărțiți în două echipe. Ei vor lua pe rând o frunză din copacul toamnei și vor rezolva sarcina cerută:
Copiii vor grupa fructele și legumele din aprozar după formă.
Echipele vor primi câte două grupe de obiecte. Așează în perechi obiectele celor două grupe pentru a aprecia raportul cantitativ dintre acestea.
Pe panou se așează o grupă de obiecte. Fiecare copil din cele două echipe așează pe masă o grupă care să aibă cu un obiect mai mult sau mai puțin decât în grupa dată. Coechipierii au voie să se ajute între ei. Pentru fiecare sarcină rezolvată corect, echipa va primi din partea Zânei Toamnei o crizantemă. Cine va avea cele mai multe va câștiga jocul.
Variantă:
Educatoarea are cartonașe pe care sunt desenate legume sau fructe de toamnă în număr variabil. Va cere copiilor să așeze în coșul toamnei „mai multe” , „mai puține”, sau „tot atâtea” legume sau fructe din aprozar.
5.3 Jocul didactic ,,A câta albinuță a zburat?
Scopuri:
folosirea corectă a numeralelor cardinale și ordinale;
cunoașterea locului fiecărui număr în șirul numeric;
verificarea cunoștințelor despre zilele săptămânii.
Obiective operaționale:
să identifice lipsa unui obiect (imagine) dintr-un șir format, să-l denumească utilizând numeralul ordinal corespunzător respectând acordul verbal între numeral și substantivul care-l însoțește;
să stabilească vecinii numerelor naturale în șirul numeric 1-10.
Sarcina didactică:
identificarea locului rămas liber și denumirea lui prin intermediul numeralului ordinal.
Regulile jocului:
Copii închid și deschid ochii când aud bâzâitul unei albinuțe. Toți copii trebuie să ia aceiași albinuță din șirul lor ca cea luată de educatoare și să spună a câta albinuță a zburat. Dacă răspunsul este corect toți copii se joacă cu albinuțele imitând zborul lor.
Elemente de joc: închiderea și deschiderea ochilor, imitarea zborului albinuțelor.
Material didactic: o imagine pe care sunt poziționate cele 10 albine pentru fiecare copil și pentru educatoare, stimulente albinuțe.
Desfășurarea jocului:
Copii sunt așezați la măsuțele aranjate în formă de careu, iar în fața lor este așezat suportul cu 10 albine. Educatoarea le cere copiilor să închidă ochii atunci când aud bâzâitul albinei. La semnal, deschid ochii și spun a câta albină a zburat și ce albină urmează după ea. Apoi este ridicat jetonul cu cifra corespunzătoare locului elementului luat. Dacă răspunsul copilului este corect, toți copiii iau albinuța respectivă de pe suport pentru a imita zborul ei.
Exemplu: A câta albinuță a zburat? / A zburat a șaptea albinuță, iar după ea urmează a opta albinuță.
Variantă: Educatoarea enumeră zilele săptămânii și de fiecare dată lipsește din enumerare o zi. Copiii descoperă ziua care lipsește și precizează locul ei în cadrul zilelor săptămânii. În ultima parte a jocului, vor fi aduși cinci copii în fața grupei care se vor prezenta, apoi unul se va ascunde. Copiii trebuie să ghicească cine lipsește, al câtelea era în șir și între care copii era așezat.
În final, toți copii vor cânta cântecelul „Zum, zum, zum albinița mea!
5.4 Jocul didactic ,,Biblioteca ,,
Scopuri :
consolidarea capacității de a compune și descompune un număr dat.
exersarea număratului în limitele 1-10.
Sarcina didactică :
compunerea și descompunerea unui număr natural.
Regulile jocului :
Copiii-bibliotecari așează cărți pe raft în așa fel încât pe fiecare să fie câte 7 (8, 9 sau 10). Dacă așează corect, ei primesc o recompensă. În partea a doua a jocului, ei trebuie să așeze un număr de 7 (8, 9 sau 10) cărți pe două rafturi găsind mai multe variante. Se motivează așezarea.
Elemente de joc : surpriza, mișcarea.
Material didactic : cărți și jetoane reprezentând cărți, imagini pe care sunt desenate două rafturi de bibliotecă.
Desfășurarea jocului :
Educatoarea anunță copiii că au primit un pachet de la poștă. Ei deschid pachetul și descoperă cărțile primite. Acestea trebuie așezate în bibliotecă alături de celelalte cărți. Pe fiecare raft din bibliotecă sunt așezate câte 3, 4, 5 sau 6 cărți. Copilul care va primi rolul de bibliotecar va completa rafturile în așa fel încât pe fiecare să fie câte 7 (8, 9 sau 10) cărți.
Fiecare bibliotecar va verbaliza acțiunea efectuată.
Exemplu : Pe raft erau cinci cărți, eu am așezat încă două și acum sunt șapte. Copiii numără cărțile de pe raft.
La fel se va proceda și cu celelalte rafturi.
Rolul de bibliotecar va fi primit pe rând de acei copii care pot răspunde educatoarei la o întrebare sau ghicitoare.
Exemple de întrebări :
Cum se numește povestea în care ursul își pierde coada ?
Care sunt lunile anopimpului primăvara ?
Câte silabe are cuvântul « matematică » ?
Cu ce sunet începe cuvântul « șase » ? etc.
Variantă :
Fiecare copil primește câte 10 jetoane reprezentând cărți și o foaie pe care este desenată o bibliotecă cu rafturi. Ei au sarcina de a așeza cărțile pe cele două rafturi, apoi să spună cum le-a așezat.
Exemplu :
Eu am așezat cele zece cărți astfel : șase cărți pe primul raft și patru cărți pe al doilea raft. Împreună sunt zece cărți. Se verifică prin numărare.
Vor fi solicitați mai mulți copii să spună cum au așezat cărțile, până vor fi exemplificate toate variantele.
5.5 Numărătoarea
(folclorul copiilor)
1 Hai să zicem una 2 Trei crai vin din depărtare
Să se facă două Două mâini copilul are
Două mâini copilul are Una este luna.
Una este luna. Hai să zicem patru
Hai să zicem două Să se facă cinci
Să se facă trei Cinci degete la o mână
Trei crai vin din depărtare Patru roți căruța are
Două mâini copilul are Trei crai vin din depărtare
Una este luna. Două mâini copilul are
Hai să zicem trei Una este luna.
Să se facă patru
Patru roți căruța are
3 Hai să zicem cinci 4 Hai să zicem opt
Să se facă șase Să se facă nouă
Șase zile lucrătoare Nouă marte mocenicii
Cinci degete la o mână Câte opt la joc voinicii
Patru roți căruța are Șapte zile în săptămână
Trei crai vin din depărtare Șase zile lucrătoare
Două mâini copilul are Cinci degete la o mână
Una este luna. Patru roți căruța are
Hai să zicem șase Trei crai vin din depărtare
Să se facă șapte Două mâini copilul are
Șapte zile în săptămână Una este luna.
Șase zile lucrătoare Hai să zicem nouă
Cinci degete la o mână Să se facă zece
Patru roți căruța are Zece- i nota la purtare
Trei crai vin din depărtare Cel cuminte sigur are
Două mâini copilul are Nouă marte mocenicii
Una este luna. Câte opt la joc voinicii
Hai să zicem șapte Șapte zile în săptămână
Să se facă opt Șase zile lucrătoare
Câte opt la joc voinicii Cinci degete la o mână
Șapte zile în săptămână Patru roți căruța are
Șase zile lucrătoare Trei crai vin din depărtare
Cinci degete la o mână Două mâini copilul are
Patru roți căruța are Una este luna.
Trei crai vin din depărtare
Două mâini copilul are
Una este luna.
BIBLIOGRAFIE
1 Neculae Dinuță “Metodica activităților matematice în grădiniță”
Editura Universitățiii din Pitești 2009
2 Maria Taiban, Felicia Dima
“Metodica predării numaratului și socotitului în gradința de copii”
Manual pentru liceele pedagogice de educatoare anul IV
Editura didactică și pedagogică, București
3 Revista Învățământul Preșcolar 1/2007
Ministerul Educației și Cercetării
Institutul de Științe ale Educației
Serie nouă anul XXXVII apariție trimestrială.
4 Alexandrina Dumitru și Viorel Gheorghe Dumitru
“Activități transdisciplinare pentru grădiniță și ciclul primar”
Ediția a II-a, revizuită-Pitești
Editura “Paralela 45” 2005.
5 Elisabeta Voivulescu
“Pedagogie Preșcolară”
Ediția a II-a, revizuită
Editura “Aramis”
6 H. Barbu, Eugenia Popescu, Filofteia Șerban
“Activități de joc și recreativ-distractive”
Editura Didactică și Pedagogica, R.A.
București 1994
7 Gheorghe Iftime
“Jocuri logice pentru preșcolari și școlarii mici”
Editura didactică și pedagogică București, 1976
BIBLIOGRAFIE
1 Neculae Dinuță “Metodica activităților matematice în grădiniță”
Editura Universitățiii din Pitești 2009
2 Maria Taiban, Felicia Dima
“Metodica predării numaratului și socotitului în gradința de copii”
Manual pentru liceele pedagogice de educatoare anul IV
Editura didactică și pedagogică, București
3 Revista Învățământul Preșcolar 1/2007
Ministerul Educației și Cercetării
Institutul de Științe ale Educației
Serie nouă anul XXXVII apariție trimestrială.
4 Alexandrina Dumitru și Viorel Gheorghe Dumitru
“Activități transdisciplinare pentru grădiniță și ciclul primar”
Ediția a II-a, revizuită-Pitești
Editura “Paralela 45” 2005.
5 Elisabeta Voivulescu
“Pedagogie Preșcolară”
Ediția a II-a, revizuită
Editura “Aramis”
6 H. Barbu, Eugenia Popescu, Filofteia Șerban
“Activități de joc și recreativ-distractive”
Editura Didactică și Pedagogica, R.A.
București 1994
7 Gheorghe Iftime
“Jocuri logice pentru preșcolari și școlarii mici”
Editura didactică și pedagogică București, 1976
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jocuri Didactice Matematice Folosite In Invatamantul Prescolar (ID: 159748)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.