Jocul Didactic, Modalitate DE Realizare A Activitatii Matematice In Gradinita
JOCUL DIDACTIC, MODALITATE DE REALIZARE A ACTIVITĂȚII MATEMATICE ÎN GRĂDINIȚĂ
Cuprins
Argument
Capitolul I Jocul activitate fundamentală la preșcolari
I.1. Jocul la vârsta copilăriei
I.2. Implicațiile jocului în educația preșcolarului
I.3. Direcții și orientări privind utilizarea jocului didactic
I.4. Rolul matematicii în învățământul preșcolar
Capitolul II Jocul- forme de organizare a procesului instuctiv-educativ
II.1. Conceptul de joc
II.2. Tipuri, forme și modalități de realizare a activităților matematice în grădiniță
II.3. Metodologia organizării și desfășurării jocurilor didactice matematice
II.4. Clasificarea jocului didactic matematic
II.5. Jocurile didactice interdisciplinare
II.6. Valoarea instructiv – educativă a jocului didactic
Capitolul III Metodologia cercetării
III.1. Ipoteza cercetării
III.2. Descrierea cercetării
III.3. Metode utilizate în cercetare
Testul 1
Testul 2
Testul final
Concluzii
Bibliografie
Argument
Profesia de educatoare este una din cele mai frumoase și cu cele mai multe împliniri, satisfacții, mai ales atunci cand înțelegi necesitatea de a fi preocupată permanent de o bună pregătire socio-pedagogică, metodică, de a fi receptivă la orice noutate în domeniul în care lucrezi.
Mi-am ales această temă, convinsă că activitățile matematice nu înseamnă numai rezolvări de probleme, ci și rezolvarea unor operații ale gândirii.
Ȋnvățământul preșcolar este o etapă necesară și distinctă în procesul formării, urmărește să asigure o dezvoltare normală și armonioasă a copiilor de vârsta preșcolară, permițându-i fiecărui copil să se dezvolte în ritmul său propriu.
Copiii de vârsta preșcolară nu sunt lipsiți de logică, nici de idei matematice, ei nu știu să exprime aceste idei în cuvinte, dar le folosesc spontan în acțiunile din cadrul jocurilor.
Jerome . S. Bruner susține că : „ Oricărui copil la orice stadiu de dezvoltare i se poate preda cu succes orice noțiune cu condiția că acesta să fie tradusă în modul de înțelegere a copilului.
Introducerea cunoștințelor matematice în învățământ este cu atât mai eficientă cu cât au fost introduse mai devreme. Acest lucru însă nu trebuie înțeles în sensul trecerii în mod brutal a programelor și metodelor de învățământ de la un nivel de vârstă la altul.
Preocupările în acestă direcție au sporit în ultimul timp, deoarece cercetările psihologice au pus în evidență, faptul că dezvoltarea capacităților de învățare se manifestă cu intensitate în cursul primilor ani de viață ai copilului.
Exercițiile cu material individual, a jocurilor logico- matematice și a jocurilor didactico- matematice contribuie la asimilarea, fixarea și consolidarea cunoștințelor copiilor, la stimularea unor capacități intelectuale, la trecerea treptată de la gândirea concret intuitiva la gândirea semiconcretă și apoi abstractă, pregătind copiii pentru înțelegerea și însușirea cunoștințelor matematice ce se vor preda în clasa întâi.
Necesitatea continuității dintre grădiniță și școală, impusă de cerințe pedagogice și sociologice a devenit un adevăr pe care nu-l contestă nimeni.
Ȋn condițiile în care grădinița este parte integrantă a învățământului, ea își propune ca obiectiv prioritar pregătirea copilului pentru școală. Acestă pregătire trebuie realizată prin metode și procedee specifice vârstei preșcolare și nu preluate din domeniul școlii primare nu poate utiliza integral procedeele din activitățile școlare.
Ȋn cariera mea de viitor cadru didactic voi pune accent pe realizarea a unei bune pregătiri a copiilor în vederea asigurării succesului școlar, realizarea unei continuități între cele două instituții de învățământ, grădinița și școala, activitatea matematică ocupând un rol de o importanță deosebită.
CAPITOLUL I
I.1 Jocul la vârsta copilăriei
„Jocurile copilăriei sunt mugurii întregii vieți a omului, căci acesta dezvoltându-se, prin ele își dezvăluie cele mai ascunse însușiri ale ființei sale.” FR Frobel
Jocul ocupă, în cadrul activităților de fiecare zi ale copilului, locul preferat și a devenit un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului în dezvoltarea copilului și, de ce nu, chiar și a adultului. „Omul nu este întreg decât atunci când se joacă”, scria Schiller.
A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil.Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Să presupunem că, deodată, copiii noștri ar înceta să se mai joace, că în școlile noastre lecțiile s-ar desfășura în liniște. Atunci n-am mai avea în preajmă această lume a copiilor, care ne aduce bucurii și griji, ci oameni stângaci și tăcuți, lipsiți de inteligență și suflet. Căci sufletul și inteligența devin mari prin joc. Tocmai această cumințenie, această tăcere – de care părinții greșit se bucură uneori – anunță adesea la copil grave probleme. Un copil care nu știe să se joace, un „mic bătrân”, este un adult care nu va ști să gândească.
Pentru copil, aproape orice activitate este joc. Ed. Claparède spunea „jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință, poate să acționeze.”
Ucenicia necesară vârstei mature este copilăria. A nu studia în cursul copilăriei decât creșterea, dezvoltarea funcțiilor, fără a face nici un loc jocului, ar însemna să neglijăm acest impuls prin care copilul se modelează singur. Un copil nu crește prin joc, ci putem spune că se dezvoltă. Jocul dezvoltă funcțiile latente, de unde se înțelege că ființa cea mai bine înzestrată
este aceea care se joacă cel mai mult.
În ultimul timp jocul a devenit o componentă semnificativă a vieții cotidiene. Pentru omul modern, tot mai școlit, jocul a devenit un teren de antrenament și obiect de aplicare a priceperii de a raționa. Folosirea jocului – înțeleasă în acest fel rațional – poate ameliora mult toate metodele de învățare școlară. Ideea de a folosi jocul în scopuri educative nu este nouă. Luând poziție împotriva întreruperii brutale a cursului fermecător al copilăriei, Ed. Claparède arăta că „în loc de a acționa să urmeze calea naturii, școala deviază brusc și fără tranziții, transplantează copilul din domeniul jocului cel mai naiv în acela al muncii celei mai respingătoare, în domeniul muncii forțate, preocupat numai de datoriile copilului uită să distingă și drepturile lui”.
Jocul este o metodă de mare eficiență, un important mijloc de educație intelectuală extrem de eficient și atractiv care pune în valoare și antrenează capacitățile creatoare ale copilului. Toți marii pedagogi și psihologi pledează pentru introducerea unor elemente de joc în procesul instructiv-educativ și nu numai la școlarii mici. Totuși, epoca noastră este cea care a făcut din joc un adevărat instrument educativ didactic.
„A juca” și „a învăța” sunt activități care se împacă perfect. Învățarea nu trebuie să fie neapărat plictisitoare și greoaie. Prin joc copilul învață mai ușor, mai direct să iubească, să fie înțelept, învață să trăiască nu numai pentru el ci și pentru cei din jur. Și totul se petrece în mod plăcut, cu bucurie!
Fiecare copil este o individualitate aparte caracterizat prin trăsături fizice și psihice proprii, care îl disting de ceilalți. Nu numai prin înfățișarea sa fizică, dar mai ales prin aspectele diferențiate ale proceselor psihice, un copil se deosebește de ceilalți de aceeași vârstă cu el. Unul, de exemplu, memorează greu, dar reține pentru multă vreme. Aceste trăsături fac parte din particularitățile individuale ale copilului respectiv.
Cunoașterea particularităților anatomo-fiziologice și psihice ale copiilor de vârstă școlară mică este de o mare importanță pentru învățător. Pentru a-i dezvolta personalitatea elevului trebuie să știi care-i sunt posibilitățile, să cunoști realitatea asupra căreia vei acționa și pe care îți propui să o transformi.
Psihologia și pedagogia secolului trecut au recunoscut faptul că jocul nu este doar apanajul vârstelor mici, ci și modul prin care adulții își manifestă liber „copilul din ei”. Jocurile de calculator, filmele de desene animate sau povestirile fantastice reprezintă doar aspectul de marketing al reîntoarcerii jocului în atenția tuturor.
Alături de învățare, muncă și creație, jocul reprezintă una din modalitățile esențiale prin care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Prin joc, copilul învață și se dezvoltă totodată. Jocul înseamnă o explorare a realității. Tot prin joc, el reproduce, reconstruiește secvențele din viață sau creează o lume nouă, o altă realitate. Ursula Șchiopu surprindea caracterul universal al jocului în afirmația: „De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia.”
Jocul apare ca activitate fundamentală în copilărie și se continuă la toate vârstele omului ca o modalitate de consumare a energiei. Jocul se practică activ, dar se poate consuma și pasiv: unii copii se joacă, alții privesc jocul primilor. El este o școală: o școală deschisă și cu un program tot atât de bogat cum este viața. Ce este jocul, de ce se joacă copiii, sunt întrebări pe care și le-au pus psihologii și pedagogii cu mai bine de un secol în urmă. Sub acțiunea jocului se formează, se dezvoltă și se restructurează întreaga activitate psihică a copilului. ,jocul este un instinct care pregătește copilul pentru activitatea serioasă de mai târziu.
Din punct de vedere psihologic, jocul răspunde unor trebuințe firești de activitate, de dobândire a experienței, de afirmare prin performanțe a conduitei. El este esența și rațiunea de a fi a copilăriei. Prin joc, copilul aspiră la condiția de adult. Jocul are o însemnătate decisivă pentru istoria psihologică a individului. În joc și prin joc se realizează cunoașterea realității și exersarea funcțiilor psihomotrice: jocul este un agent al transmiterii experienței.
Mijloacele jocului sunt acțiunea și cuvântul. Scopul jocului este de fapt acțiunea de joc, este pregătirea pentru viață, este pregătirea viitorului. Jocul– „este o asimilare a rolului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activități alimentația necesară și transformând realul în funcție de multiple trebuințe ale eului”. El satisface în cel mai înalt grad trebuințele copilului de mișcare, de acțiune, de exprimare. În joc totul devine posibil, totul este permis, fiind un mijloc de cunoaștere și autocunoaștere.
Teoriile psihologice scot în evidență în mod pregnant rolul și locul jocului în educația copilului la toate vârstele. Problema importanței și caracterului funcției formativ-educative a jocului se pune în raport cu cerințele evoluției copilului la un moment dat și, în special, în raport cu felul și conținutul jocurilor practicate de copii. Prin imperiul trebuințelor, copilul atribuie lucrurilor obișnuite semnificații, se introduce în roluri, personifică etc., aceasta reprezentând, , primii pași ai imaginației creatoare. Copilul pendulează între cele două lumi: a realității și a închipuirii. Împreună și diferențiat ele alcătuiesc „lumea libertății infantile”.
În perioada școlară apariția învățăturii ca activitate fundamentală creează o mare distanță de motivație și antrenare psihică față de joc, dar în același timp o complementaritate ce se exprimă în faptul că jocul devine activitate compensatorie față de activitatea de învățare, creând pentru aceasta condiția de odihnă activă.
Structura jocului se schimbă însă în mod evident datorită conținutului mai complex, mai cultivat și mai socializat a întregii activități psihice, datorită influenței dominantelor activității de învățare și raționalizare ce constituie activitatea fundamentală psihică și datorită condițiilor de timp de care dispune elevul. Elevii buni au tendința de a fi preocupați de jocuri didactice, jocuri de asamblare și montaj, de construcție de aparate, strategii și jocuri de competiție în care există implicate strategii ale inteligenței și mea libertății infantile”.
În perioada școlară apariția învățăturii ca activitate fundamentală creează o mare distanță de motivație și antrenare psihică față de joc, dar în același timp o complementaritate ce se exprimă în faptul că jocul devine activitate compensatorie față de activitatea de învățare, creând pentru aceasta condiția de odihnă activă.
Structura jocului se schimbă însă în mod evident datorită conținutului mai complex, mai cultivat și mai socializat a întregii activități psihice, datorită influenței dominantelor activității de învățare și raționalizare ce constituie activitatea fundamentală psihică și datorită condițiilor de timp de care dispune elevul. Elevii buni au tendința de a fi preocupați de jocuri didactice, jocuri de asamblare și montaj, de construcție de aparate, strategii și jocuri de competiție în care există implicate strategii ale inteligenței și șanse de a le combina, cum sunt jocurile de table, șah, de bile; copiii mai firavi preferă jocurile de masă, cele didactice, liniștite, activitățile creatoare.
Desigur, structura jocurilor este influențată de nivelul de cultură, de tradiții, de evoluția tehnico-științifică. Adeseori, copiii transformă în joc episoadele istorice, se costumează, creează jocuri de-a dramatizarea. Tipurile de jocuri cu subiect se continuă pe acest făgaș. Și anotimpurile influențează aceste jocuri de copii care, deseori, se organizează pe grupuri rivale. Astfel de jocuri au tendința de a continua mai multe zile și de a crea o coeziune suprajoc, un fel de microsocietate cu teritorii proprii.
Jocurile permit copilului să sară, să strige, să fugă, ceea ce stimulează și organizează coordonări motorii multiple, explorări. Pe linia socializării conduitei, jocurile influențează foarte mult, integrarea acțiunilor în obiective de grup. Din păcate aceste grupuri pot fi influențate și spre obiective negative dacă din ele fac parte copii cu tendințe negative. În fapt, astfel de grupuri conțin și copii mai mari care au, în genere, ponderea în inițiative. Ei sunt lideri, școlarii mici fiind mai mult un fel de executanți.
Copilul schimbă prin joc realitatea lui imediată, învață „să fie cu ceilalți”, învață lucruri noi, toate acestea într-o stare de relaxare și plăcere; totodată, prin joc se dezvoltă întreaga sa ființă, i se conturează personalitatea.
Pedagogia jocului scoate în evidență câteva aspecte semnificative. Un prim aspect ar fi acela că jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viața înconjurătoare. Prin el copilul este activ, manipulează, examinează, pipăie, privește, ascultă, caută, cunoaște realitatea. Cel de-al doilea aspect îl constituie faptul că jocul este un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoștințelor dobândite. Un ultim aspect, fără a minimaliza rolul acestuia, îl constituie acela că jocul este un mijloc de educație morală și socială a copilului. Prin joc copilul învață să respecte disciplina colectivului, regulile stabilite, dar, în același timp, să-și manifeste inițiativa, independența și responsabilitatea. Jocul este un mijloc deosebit pentru a se obține dezvoltarea spiritului de solidaritate, de disciplină, de inițiativă activă, de dezvoltare a personalității sociale.
I.3 Implicațiile jocului în educația preșcolarului
,,Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în consecință poate să acționeze.A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina copilărie fără râsetele și jocurile sale.’’
Eduard Claparede
Jocul este extrem de important pentru copil. V-ați oprit vreodată să priviți cum se joacă copiii? Sunt atât de ocupați, atât de plini de zel! Jocul este situația ce oferă prilejurile cele mai bogate prin care copilul poate învăța experimentând activ.
Un copil învață mult prin intermediul situațiilor de joc variate și stimulatoare. Ce anume va învăța el? Să luăm un exemplu simplu: atunci când copilul înalță o construcție de cuburi, ori taie și lipește ceva, el învață, de fapt, cum să-și coordoneze ochiul cu mâna și cum să exerseze mișcările fine ale mâinii. Aceste două deprinderi le va utiliza mult mai târziu, când se va pregăti pentru învățarea citit-scrisului.
Pentru copil jocul este munca sa, iar adulții nu trebuie să minimalizeze nici această activitate, nici seriozitatea cu care ea este îndeplinită de cei mici. Mai degrabă adulții ar trebui să se bucure că micuții învață făcând efectiv ceva, așa cum spune un vechi proverb chinez:
AUD ȘI UIT,
VĂD ȘI ȚIN MINTE,
FAC ȘI ÎNȚELEG.
La vârsta preșcolară jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, nevoie generată de trebuințe, dorințe, tendințe specifice acestui nivel de dezvoltare psihologică. Sub o formă sau alta, jocul se regăsește la copiii tuturor popoarelor, din cele mai vechi timpuri.
Din aceste considerente, în grădinițe, jocul este activitatea fundamentală. Prin joc se manifestă, se exteriorizează întreaga viață psihică a copilului, se exprimă cunoștințele, emoțiile, dorințele, chiar și acelea care nu pot fi satisfăcute imediat. Jocul reprezintă, de asemenea, una din modalitățile prin care copilul caută să cunoască realitatea înconjurătoare.
Clasificarea jocurilor a preocupat pe mulți specialiști din domeniul pedagogiei preșcolare. Cu toate acestea, nici până astăzi nu s-a ajuns la o clasificare unanim acceptată, datorită abordărilor deosebite și, mai ales, datorită criteriilor utilizate pentru diferențierea lor. În scop didactic s-a optat pentru o clasificare ce are drept criteriu influența formativă a jocurilor asupra dezvoltării psihice a copilului, ea vizând dezvoltarea intelectuală, cât și pe cea morală, estetică și fizică a copiilor. În funcție de acest criteriu s-au putut diferenția: jocuri de creație sau jocuri simbolice, jocuri de mișcare si jocuri didactice.
Jocul este un minunat mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, de exersare a unor capacități, de socializare primară, de antrenare a capacităților cognitive și de exteriorizare a emoțiilor și sentimentelor.
Deși este și un mijloc de relaxare și distracție, jocul are importante funcții instructiv-educative. El contribuie, prin conținutul său obiectual sau logic la dezvoltarea intelectului. Orice joc include elemente afective:bucurie, surpriză, satisfacție sau insatisfacție. Jocurile de mișcare contribuie la dezvoltarea fizică, la călirea organismului, la coordonarea și precizia mișcărilor. Un rol deosebit are jocul în dezvoltarea creativității, a inventivității.
Când copilul se joacă cu alți copii, el învață să respecte reguli și algoritmi ce constituie temeiul conformării la normele de comportare socială, morală. Învață să împartă jucăriile cu alții, să colaboreze cu coechipieri, își dezvoltă altruismul, spiritul de echipă, comunicarea cu ceilalți, prin urmare devine mai sociabil, mai tolerant față de cei din jur, mai atent la dorințele și sugestiile celorlalți. Interpretarea de roluri îl apropie de viața socială a adulților.
‘’Jocul’’ –stimulează creșterea capacității de a trăi din plin, cu pasiune fiecare moment, organizând tensiunea proprie acțiunilor cu finalitate realizată, având funcția de o mare și complexă școală a vieții .
Datorită acestor efecte produse , jocul este considerat activitatea fundamentală a copilului preșcolar.
I.3 Direcții și orientări privind utilizarea jocului didactic
I.4 Rolul matematicii înnvățământul preșcolar
Ȋn activitatea de fiecare zi a copilului, jocul ocupă locul preferat, pentru că prin el își satisface nevoia de activitate, nevoia de a acționa cu obiecte reale sau imaginare, nevoia de a transpune în diferite roluri și situații care îl aproprie de realitățile înconjurătoare.
Jocul apare ca o disponibilitate, o activitate lipsită de utilitate practică, gratuită. Exersarea disponibilităților ludice prezintă un interes vital. Prin joc, funcțiile senzo-motorii și verbale se activează și se dezvoltă. Prin joc, viitorul este anticipat și pregătit. Se apreciază chiar jocul îndeplinește în viața copilului preșcolar același rol ca și munca în viața adultului. Este forma specifică prin care copilul învață să cunoască lumea reală care devine accesibilă și atractivă.
A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanță considerabilă pentru că, prin joc, se realizează educația viitorului om de acțiune. Organizarea justă a jocului duce implicit la educarea unei atitudini pozitive față de muncă. Tot Makarenko a stabilit asemănările dintre joc și muncă, precum și raporturile dintre cele două forme de activitate. Asemănările constau în următoarele trei elemente:
a) Atât prin joc, cât și prin muncă avem de-a face cu un efort fizic și intelectual. Fără acest efort jocul devine pasiv, nu poate utiliza forțele fizice și psihice ale copilului. Ȋn mod similar, nici munca nu dă randament dacă este lipsită de efort fizic și intelectual.
b) A doua trăsătură constă în coloritul emoțional pozitiv, propriu unui joc reușit la fel ca și al muncii care duce la rezultatul dorit.
c) A treia trăsătură comună o formează simțul de răspundere care apare atât în joc, cât și în muncă, prin grija pentru bunul obștesc, pentru gospodărirea lui rațională.
Este suficient să amintim concentrarea copilului prins de joc, ca și seriozitatea cu care el urmărește respectarea unor reguli sau lupta în care se angajează pentru a câștiga, pentru a înțelege că în viața copilului jocul este un fapt real.
Jocurile sunt la adulți și la tineri activități regresive, menite să-l distragă pe subiect de la preocupările sale grave, de la ocupațiile sale obositoare. Pentru copii, jocurile nu sunt însă distracții, pentru că ocupă un loc central în viața lor. Ceea ce reunește jocurile copilului cu cele ale adultului este sentimentul plăcerii provocat de jocși rezultatele lui. Un joc nu poate produce un efect penibil fără a-și pierde calitatea sa specifică de joc. Tocmai, de aceea, jocurile, deși implică frecvent eforturi, nu obosesc sau greu generează un simțământ de oboseală. Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului fiind absorbiți cu totul de joc. Ȋntr-un fel, jocul, deși este o activitate ce nu exclude dificultățile, apare ca și o formă de odihnă. Pentru că presupune activarea liberă a unor funcțiuni ce nu sunt solicitate în alte condiții, H. Spencer găsea izvorul jocului în expresivul activism al organismului tânăr.
Elanul jocului se cere imperios a fi consumat pentru că jocurile fac parte din acele activități ce- și au în sine justificarea: „ copiii se joacă pentru a se juca”. Acțiunile ludice sunt intrinsec motivate sau proprio-motivate. Psihologic, intervenția unor motivații externe, a unor scopuri utilitare, face jocul inautentic. Singurele scopuri admisibile sunt cele educaționale și acestea din partea adultului care organizează jocurile și construiește jucăriile. Pentru copil jocul este resimțit numai ca fiind ceva interesant, atractiv, frumos.
Ȋntrebările cu privire la baza neurofiziologică a jocurilor nu au putut primi un răspuns satisfăcător atâta timp cât a fost vizat numai un grup limitat de mecanisme. Jocul reprezintă, în fapt, un stadiu și o latură a tuturor conduitelor, deci a tuturor sistemelor reflexe din care se încheagă activitatea nervoasă superioară.
Jocul este interpretat unilateral dacă este socotit doar „ o explozie” a forțelor psihice ale copilului în creștere sau un act de imitație impus de modele, forțat de acestea. Real, între tendințele de extrapolare a subiectului și modele ce se impun prin autoritatea lor umană există o interacțiune. Imitația nu este decat scurt timp spontană. Ea devine apoi captivantă și deliberată. Copilul se realizează prin sine, prin imitarea celor deja realizati.
De la exprimarea mișcărilor ce creează câmpul ambiant se trece la acte instrumentale și apoi la solicitări de relații și la acte simbolice. Desigur, în joc este rezumată o istorie, dar și mai sigur prin joc se realizează o intrare în istorie. Jocul este „ calea magistrală” a socializării. Subiectul acțiunii devine subiect al rolurilor, bazat pe un statut.
H. Wallon susține că una din cele mai importante performanțe ale jocului este trecerea de la jocuri la simbol. Cu alte cuvinte, jocul mijlocește geneza reprezentării. Un obiect dobândește o altă semnificație decât cea pe care o prezintă direct. Prin asociere, obiectele jocului devin evocatoare, ele semnifică ceea ce rezultă dintr-un rol.
Trecerea de la jocurile dinamice sau funcționale la cele tematice și cu roluri este mijlocită de asimilarea concomitentă a acțiunilor și corelațiilor sociale, a unor statute și roluri. Ȋn joc, copii își modelează activ achizitiile, am putea spune că real, aici, în joc, ei intră deplin în stăpânirea unor scheme de acțiune și raportare. Aceasta înseamnă și un început în constituirea „ eu – lui”. Jocurile cu roluri sunt obligatorii și colective și favorizează discriminarea „ eu, tu, el „. Acțiunile sunt coordonate între parteneri conform unor reguli prestabilite. Copiii învață să-și stăpânească tendințele ce contrazic normele jocului, să-și subordoneze motivele pe bazele altora și devin conștienți de propriile dorințe pe care le obiectivizează prin scopuri. Totodată, jocul cu roluri și reguli obligă la aprecierea altora și la aprecierea de sine. Ȋntrucât regulile sunt solidare cu rolurile, se familiarizează cu lumea valorilor, el trece treptat de la morala situațională la cea autonimă, generică și interiorizată.
Normele ce reglează jocurile sunt împrumutate din sfera socială și exersându-le, copiii le vor regăsi acolo în viața socială. Imaginarul la care copii ajung prin joc este o convenție, o regulă a jocului, o dimensiune a acestuia. Deși copiii sunt atașați de rolurile asumate, ei nu confundă rolul cu fantasticul. Dimpotrivă, în joc învață să le diferențieze și să le asocieze.
Aceeași notă de autentic este încercată și în planul trăirilor afective. Respectarea regulilor și normelor este considerată un fapt normal și necesar, așa cum este și în viață. Copiii își însușesc nu numai schițele de reguli, ci și motivele care le susțin. Deci, modelarea morală tinde să se împlinească la nivelul corespunzător vârstei. Ȋn legătură cu aceste fapte se pune și problema competiției, a reușitelor care, deși simbolice, sunt trăite la nivelul triumfului, ale eșecurilor ce produc diferențe veritabile. Expansiunea rolurilor prin inițiativă va adăuga jocului o notă creatoare. Ȋn raport cu persoana copilului, jocul este întotdeauna o activitate creativă.
Una din cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul. Jocul este extrem de important pentru copil. Jocurile la vârsta preșcolară au un caracter imitativ. Copiii repetă și reproduc în jocurile lor ceea ce nu au reușit să observe în mediul înconjurător. Jocul este ca un exercițiu cu ajutorul căruia copilul se pregătește pentru viată.
Dacă te oprești vreodată să privești cum se joacă copiii, observi că sunt atât de ocupați, atât de prinși în „vraja jocului”, încât ai putea afirma că pentru moment aceștia trăiesc într-o lume a lor, o lume magică unde totul este posibil. Jocul implică situații ce oferă prilejurile cele mai bogate prin care copilul învață experimentând.
Ȋn literatura psihopedagogică, jocul este considerat ca o activitate complexă a copiilor în care ei reflectă și produc lumea și societatea, aflându-se și integrându-se la dimensiunile lor.
Ȋncă din secolul trecut, problematica jocului i-a preocupat pe diverși specialiști. Psihologi, pedagogi, antropolopi, filosofi au încercat să explice natura jocului, conturându-se anumite teorii care, la vremea lor au fost acceptate total, dar apoi li s-au adus anumite critici. Aceste teorii au oferit concluzii valoroase pentru înțelegerea apariției, manifestării și esenței jocului. Privind aceste contribuții în asamblul lor, ele pot fi grupate în două categorii de interpretări ale jocului, respectiv biologizante și psihosociologice.
Importanța pe care o are jocul în viașa copilului este conferite de faptul că satisface dorința firească de manifestare, de acțiune și de afirmare a independenței copilului. Prin joc copilul învață să descifreze lumea reală, motiv pe care H. Wallon apreciază jocul ca pe o activitate de pre- învățare. Acționând asupra obiectelor și ființelor din jur, copilul cunoaște treptat lumea, își satisface nevoia de mișcare și înțelegere, dobândește încrederea în forțele proprii.
Conform teoriei biologice a lui Karl Gross, jocul ar fi un exercițiu pregătitor pentru viața adultului, prin faptul că el ar fi un mijloc de exersare a predisponibilităților în scopul maturizării. El ajunge să identifice jocul copiilor cu cel al animalelor, biologizând esența socială a jocului. Deși limitată, teoria pre- exercițiului pentru viață a lui Gross admite un lucru de reținut, și anume, evoluția conduitelor de joc și a complexității jocului ființelor aflate la un nivel mai înalt pe scara filogenetică.
Teoria lui Gross este completată de concepția lui H. Carr care atribuie jocului funcția de a trezi tendințele care zac amorțite în indivizi, atunci când necesităcile vieții nu vin să le stimuleze și de a completa lacunele vieții teoria exercițiului complementar sau a compensației.
H. Carr a îmbogățit analiza cu privire la joc cu încă un aspect: jocul are un rol special de purificare, de debarasare a ființei umane de o serie de tendințe instinctuale care persistă o vreme după naștere și care ar putea fi considerate antisociale, contravenind stilului de viață contemporan ( de exemplu, tendințele războinice, instinctul de pândă). Jocul nu anulează aceste porniri, ci canalizează personalitatea. Este vorba despre teoria acțiunii cathartice a jocului și după unele studii, de teoria atavismului .
Alți autori, precum St. Hall pun la baza explicării jocului legea biogenetică a lui Haekel, de unde reiese că jocul ar fi o repetare a instinctelor și formelor de viață primitive în ordine cronologică a apariției lor. Pe baza teoriei atavismului, Hall consideră că jocul este un exercițiu necesar tuturor funcțiilor rudimentare devenite inutile, pe care copilul le exercită „așa cum mormolocul își mișcă coada pentru a scăpa de ea „. Ignorând astfel dimensiunea socială a jocului, prezintă tendința reducționistă de a plasa fenomenul ludic în exclusivitate în sfera fenomenelor a căror determinare este în totalitate biologică.
Contribuții importante pentru lărgirea cadrului explicativ al fenomenului ludic au adus teoriile psihosociologice care au avut o importanță deosebită și pentru adaptarea activității de joc la cerințele și finalitățile proceselor educaționale.
Cea mai veche teorie explicativă a jocului, a cărei esența persistă în mentalitatea comună este teoria recreațiunii, a cărei autor este R.S. Lazarus. Jocul este opusul muncii, lui fiindu-i atribuite exclusiv funcții recreative. Teoria lui Lazarus explică jocul ca mijloc de satisfacere a necesității de recreere. Explicația este simplistă și îngustează aria de manifestare a comportamentului ludic a copilului pentru care jocul este activitatea fundamentală.
Cercetătorul S. Iliov afirmă că „ jocul are un caracter polivalent fiind pentru copil și muncă și artă și realitate și fantezie .” Ȋn consens cu acestă caracteristică, el precizează că „ jocul este însăși viața”.
H. Spencer, elaborează teoria surplusului de energie, conform căreia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Dacă s-ar accepta această teorie, nu s-ar explica de ce copilul se joacă și atunci cănd este obosit.
Pentru Schiller, jocul este o activitate estetică. Surplusul de energie, liberă de cerințele exterioare , constituie doar o condiție a apariției plăcerii artistice pe care o asigură jocul.
K. Buhler încearcă o explicație aproape similară cu precedenta, afirmând că, copilul se joacă pentru plăcerea pe care o simte în timpul jocului( teoria plăcerii funcționale). Nici de data aceasta nu se poate explica de ce copii se joacă acceptând și chiar optând pentru jocuri care nu provoace plăcere. Dacă socotim plăcerea drept cauză a jocului, îmneamnă că pierdem din vedre în bună măsură conținutul real al acestuia.
Dezvoltând teoria lui Karl Gross, pedagogul elvețian , Eduard Claparede, considera jocul tot un exercițiu pregătitor pentru viața adultului, subliniind ideea potrivit căreia, copilul nu se joacă pentru că este tânăr, ci e tânăr pentru că simte nevoia să se joace. Claparede consideră că tipul de joc este determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte de gradul dezvoltătii sale organice și îl apreciază ca agent de dezvoltare, de expansiune a personalității în devenire. Eduard Claparede consideră că jocul este un fenomen ce poate fi explicat astfel: „ curentul dorințelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieșire în ficțiune, prin joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare”. Esența jocului, după Claparede, nu rezidă în formă externă a comportamentului care poate fi identic în joc și în afara jocului, ci în raportarea internă a subiectului față de realitate. Particularitatea esențială a jocului este ficțiunea, comportamentul real se transformă în joc sub influența ficțiunii.
Psihologul Jean Piaget definește jocul ca „o activitate prin care copilul se dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale”. Pentru Piaget jocul are următoarele funcții: funcția de adaptare, funcția formativă, funcția de descărcare energică și rezolvare a conflictelor, funcția de sociabilizare. Jocul este definit de psihologul elvețian și ca un „exercițiu funcțional” cu rol de „extindere a mediului”, o modalitate de transformare a realului, prin asimilare și acomodare la real, deci un mijloc de adaptare. Ȋn evoluția jocului, Piaget delimitează trei mari categorii de joc: jocul exercițiu, jocul simbolic și jocul cu reguli.
Ȋn sistemul pedagogic al lui P.H. Leshaft, jocurile ocupă un rol important. El le atribuie un mare rol instructiv – educativ.
Leshaft definește jocul ca un exercițiu cu ajutorul căruia copilul se pregătește de viață. Dar, precizează el, este vorba de un exercițiu care prin îndrumare, duce la perfecționare și dezvoltare. „ Tot ce se exersează, se dezvoltă și se desăvârsește, tot ceea ce nu se exersează, decade”.
P.P Blonski definește jocul ca fiind o formă principală de manifestare a spiritului activ al copilului în procesul căruia acesta își exersează forțele, își lărgește orientarea și își însușește din experiența socială, reproducând și combinând creator fenomene din viață ce il înconjoară.
Concluzionând, putem afirma că jocul este o „ realitate permanentă”, cu mare răspândire și mobilitate pe scara vârstelor.
Cerințele mereu crescânde ale societății contemporane, determinate de dezvoltarea impetuasă a științei și tehnicii, impune învățământului de toate gradele sarcini importante în scopul înarmării tinererei generații cu cunoștințele necesare dezvoltării ei, pregătirii ei pentru viață, pentru activitatea productivă.
Pentru aceasta însă, este necesar ca școala, factor activ al progresului, să utilizeze în desfășurarea procesului de învățământ cele mai eficiente căi, cele mai variate metode și mijloace care să asigure și să stimuleze în același timp creșterea ritmului de însușire a cunoștințelor, în raport cu cuceririle științei și cu cerințele actuale și de perspectivă ale societății.
Unul dintre aceste mijloace, folosit din ce în ce mai frecvent în cadrul procesului de instruire și educare a preșcolarilor și care și-a dovedit eficiența, este jocul didactic.
Unanim recunoscut pentru contribuția deosebită pe care o aduce în activitățile de instruire și educare a preșcolarilor, jocul didactic este inclus în sistemul metodelor de învățământ cu rezultate deosebit de importante. Ȋn primul rând, pentru că jocul răspunde în modul cel mai fericit particularităților de vârstă ale preșcolarilor. Ȋn al doilea rând, pentru că elementul distractiv pe care îl conține stimulează interesul și curiozitatea epistemică a copiilor. Jocului didactic i se acordă primatul în dezvoltarea intelectuală, plecându-se de la convingerea că orice cunoștintă poate fi mai ușor și mai bine asimilată atunci când se încadrează într-o formă ludică.
Spre deosebire de celelalte categorii de jocuri, jocul didactic este creat de pedagog și în consecință este orientat și subordonat sarcinilor instructiv- educative pregnante. El intră în fondul mijloacelor pedagogice, este însușit treptat de către copii și apoi preluat și prelucrat în activitățile inițiate de ei, influentând sistematic conținutul acestora.
Introducerea cu pricepere a elementului de joc în orice moment al activității aduce permanent plusul de eficiență formativă pe planul cunoașterii, al atitudinii formative și al participării la activitatea de învățare. Elementul de joc introdus ca procedeu în cadrul activității de învățare creează copiilor buna dispoziție pentru manifestarea opțiunii și pentru săvârșirea tuturor acțiunilor specifice felului de activitatea la care participă.
Pentru cât mai mare eficiență și cât mai largă aplicabilitate a jocului didactic, acesta poate fi folosit fie ca activitate organizată, fie ca moment al unei activitți. Folosirea jocului didactic ca activitate organizată este eficientă cu deosebire pentru preșcolarii din grupa pregătitoare ce îi pregătește pe copii pentru școală. Deci, jocul didactic poate fi folosit fie într-o activitate de dobândire de noi cunoștințe, fie în fixarea și consolidarea cunoștințelor. Jocul didactic poate fi folosit și în activitățile de evaluare inițială, de evaluare sumativă sau de evaluare finală.
Asimilat ca activitatea didactică, elementul de joc aduce varietate, o stare de bună dispoziție funcțională, de veselie, de bucurie, de divertisment și de destindere, ceea ce previne apariția oboselii, monoteniei, plictiselii.
O problemă mult discutată este aceea a recompensei. Ȋn unele situații se obișnuiește să se condiționeze primirea unor recompense de obținere a unor rezultate bune în joc. Acest fapt poate duce la modificarea caracterului jocului didactic, deoarece o mare parte dintre copii vor urmări obținerea recompensei, fapt ce influențează apariția unor interese inguste. Aprecierea rezultatelor, indiferent de forma pe care o folosim, creează, după cum s-a observat, numeroase manifestări spontane de bucurie sau supărare, de mulțumire sau regret, care nu ne pot lăsa indiferenți.
D. Hainant atrăgea atenția asupra faptului că „ punctul central al curriculumurilor trebuie să fie elevul, nu materia… și că atunci când se vorbește de conținutul curriculum- ului trebuie să înțelegem că nu este vorba de enunțări de materii de învățat, ci de scopuri exprimate în termeni de competențe și moduri de a acționa”.
Structural, curriculum-ul are următoarele componente: finalitățile, conținuturile, timpul de instruire și sugestii privind strategiile de instruire și de evaluare pe cele două niveluri de vârstă ( 3-5 ani și 5-6-7 ani).
Obiectivele cadru sunt formulate în termeni de generalitate și exprimă competențele care trebuie dezvoltate pe durata învățământului preșcolar pe cele cinci domenii experiențiale.
Obiectivele de referință, precum și exemplele de comportament, ca exprimări explicite ale rezultatelor învățării sunt formulate pentru fiecare temă și fiecare domeniu experiențial în parte. Ȋn formularea acestora s-a ținut cont de:
Posibilitățile, interesele și nevoile copilului preșcolar, precum și respectarea ritmului propriu al acestuia;
Corelarea fiecărei noi experiențe de învățare cu precedentele;
Încurajarea inițiativei și participarea copilului preșcolar la stabilirea obiectivelor, selecția conținuturilor și a modalităților de evaluare;
Ȋncurajarea învățării independente prin oferirea de ocazii pentru a-și construi cunoașterea, precum și a lucrului în grupuri mici pe centre de activitate și pe cât posibil, în grupuri cu o componență eterogenă;
Stimularea autoreflecției, autoevaluării, autoreglării comportamentului de învățare.
Domeniile experențiale sunt adevărate „ câmpuri cognitive integrate” care transced granițele dintre discipline și care, în contextul dat de prezentul curriculum, se întâlnesc cu domeniile tradiționale de dezvoltare a copilului, respectiv: Domeniul psiho-motric, Domeniul limbajului, Domeniul socio-emoțional, Domeniul cognitiv.
Domeniul estetic și creativ ( DEC) – acoperă abilitățile de a răspunde emoțional și intelectual la experiențe perceptive, sensibilitatea față de diferitele niveluri de manifestare a calității, aprecierea frumosului și a adecvării la scop sau utilizare.
Domeniul om și societate ( DOS) – include omul, modul lui de viață, relațiile cu alți oameni, relațiile cu mediul social, ca și modalitățile în care acțiunile umane influențează evenimentele.
Domeniul limbă și comunicare ( DLC ) – acoperă stăpânirea exprimării orale și scrise, ca și abilitatea de a înțelege comunicarea verbală și scrisă. Se apreciază că prin ascultare și exprimare în situații de grup, preșcolarii devin capabili să exploreze experiențele altor persoane și să-și extindă astfel propriul repertoriu de experiențe semnificative. Se urmărește ca aceștia să vorbească cu încredere, clar și fluent, utilizând modalități de exprimare adecvate pentru diferite categorii de auditoriu. Sunt recomandate opere literare specifice vârstei, care au capacitatea de a rafina gândirea și limbajul acestora. Totodată, extind capacitatea de a înțelege situații interpersonale complexe și aduc o contribuție importantă la dezvoltarea capacităților de evaluare.
Tot în cadrul acestui domeniu este inclus și primul contact al copilului cu o limbă străină sau regională. Ȋn acest sens copilul va fi obișnuit sistematic să asculte sonoritatea specifică limbii studiat, să o recunoască, să reproducă ritmul, fenomenele și intonația.
Activitățile cele mai importante pentru această învățare sunt:
Memorarea de cuvinte/ propoziții, cântece și jocuri muzicale;
Jocuri de limbă
Domeniul științe (DS)-include atât abordarea domeniului matematic prin intermediul experiențelor practice, cât și înțelegerea naturii, ca fiind modificabilă de ființele umane cu care se află în interacțiune.
Domeniul psiho-motric ( DPM) – acoperă coordonarea și controlul mișcărilor corporale, mobilitatea generală și rezistența fizică, abilitățile motorii și de manipulare, de finețe, ca și elemente de cunoașter, legate mai ales de anatomia și fiziologia omului.
Planul de învățământ, ca și domeniile experiențiale prezentate anterior, permite parcurgerea interdisciplinară, integrată a conținuturilor propuse și asigură libertate cadrului didactic în planificarea activităților zilnice cu preșcolarii.
Elaborarea noului curriculum prefigurează trei tendințe de schimbare:
Diversificarea strategiilor de predare – învățare – evaluare, cu accent deosebit pe:
Metodele activ – participative, care încurajează plasarea copilului în situația de a explora și de a deveni independent;
Joc – ca formă fundamentală de activitate în copilăria timpurie și formă de învățare cu importanță decisivă pentru dezvoltarea și educația copilului. Jocul este forma cea mai naturală de învățare și, în același timp, de exprimare a conținutului psihic al fiecăruia;
Evaluare – care ar trebui să urmărească progresul copilului în raport cu el însuși și mai puțin raportarea lor la norme de grup. Progresul copilului trebuie monotorizat cu atenție, înregistrat, comunicat și discutat cu părinții. Evaluarea ar trebui să îndeplinească trei funții: măsurare ( ce a învățat copilul), predicție ( este nivelul de dezvoltare al copilului suficient pentru stadiul următor, și în special pentru intrarea în școală) și diagnoza ( ce anume frânează dezvoltarea copilului).
Mediul educațional – trebuie să permită dezvoltarea liberă a copilului și să pună în evidență dimensiunea interculturală și pe cea a incluziunii sociale. Mediul trebuie astfel pregătit încât să permită copiilor o explorare activă și interanțiuni variate cu materialele, cu ceilalți copii și cu adultul.
Rolul familiei în aplicarea curriculm- ului este acela de partener. Părinții trebuie să cunoască și să participe în mod activ la educația copiilor lor în gradiniță.
CAPITOLUL II
II.1 Conceptul de joc
La vârsta preșcolară, jocul este forma specifică în care copilul își asimilează munca și se dezvoltă , este un fapt esențial; copilul se concentrează în joc, respectă reguli, luptă pentru a câștiga. Pentru copil jocul este doar interesant, atractiv, frumos; acțiunile ludice sunt intrinsec motivate, intervenția unor motivații externe făcând jocul neautentic.
Profesorul Mircea Malița, numind matematica “a doua limbă maternă”, subliniază că acesta nu apare ca o știință independentă ci ca un tezaur de noutăți, procedee logice și investigație de uz general. Invățământul de astăzi are în vedere faptul că matematica se impune ca o știință generală a noțiunilor de ordin și structură, de stăpânirea a mulțimilor complexe, organizate și neorganizate.
Cercetările experimentale au demonstrat, că teoria mulțimilor constituie o bună călăuză a copilului preșcolar în matematica modernă, iar primii pași sunt favorizați de utilizarea frecventă în activitatea preșcolarului a jocului didactic matematic. El reprezintă o activitate de bază, organizată în grădiniță, care contribuie la dezvoltarea intelectuală a copiilor, având un rol deosebit în amplificarea acțiunii formative a grădiniței, în primul rand, prin faptul că poate fi inclus în structura activității comune, realizând în felul acesta o continuitate între activitatea de învățare și cea de joc. Aceasta depinde, însă, de modul în care educatoarea știe să asigure concordanță între tema jocului și materialul didactic existent, de felul în care știe să folosească cuvântul ca mijloc de îndrumare a copiilor prin întrebări, răspunsuri, indicații, explicații, aprecieri.
Jocul didactic matematic constituie un mijloc atractiv de realizare a sarcinilor număratului și socotitului ; el conține o problemă, o sarcină didactică pe care copilul trebuie să o îndeplinească concomitent cu participarea lui la acțiunea jocului.
In situația consolidării și verificării cunoștințelor, jocul didactic matematic are o eficiență formativă crescută; repetarea, consolidarea sau verificarea cunoștințelor copiilor prin intermediul sarcinilor didactice matematice, se realizează diferit, în funcție de scopul imediat al activității, de forma pe care o îmbracă acțiunea jocului și de materialul folosit de educatoare. Unele jocuri pot crea copiilor posibilitatea de a număra o anumită cantitate: “Cine știe să numere mai bine?”,de a stabili suma obiectelor numărate: ”Câți porumbei sunt?” , de a indica locul fiecărui număr în șirul numeric : “A câta jucărie lipsește?” , de a raporta numărul la cantitate și invers: “Te rog să-mi dai…”, de a compara cantitățile: “Să adăugăm-să scădem”. Jocul diactic matematic poate să apară în programul activităților din grădiniță, atât ca element al unei activități comune, cât și ca o activitate independentă; este o formă de activitate accesibilă copilului prin care se realizează în mare măsură o parte din sarcinile educaționale. Incorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai viu și mai atrăgător, aduce varietate și o stare de bună dispoziție funcțională, de veselie și bucurie, de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei, a plictiselii și a oboselii . Prin joc didactic, educatoarea consolidează, precizează și chiar verifică cunoștințele copiilor , le îmbogățește sfera de cunoștințe, pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare .
Atunci când jocul didactic este utilizat în procesul de învățământ, “el dobândește funcții psihopedagogice semnificative, asigurând participarea activă a copilului, sporind interesul de cunoaștere față de conținutul activității”.
Fiecare joc didactic trebuie să instruiască pe copii , să le consolideze și să le ofere cunoștințe despre lumea înconjurătoare ; fiecare joc ar trebui să îmbine armonios elementul instructiv și exercițiul cu elementul distractiv; prin joc copilul învață dar trebuie să se și distreze, să-l atragă ceea ce face, pentru ca atenția lui să fie permanent vie. Imbinând în jocul didactic elementul distractiv cu cel instructiv, se creează stări emoționale complexe care stimulează și intensifică procesele de reflectare directă și mijlocită a realității. “Jocul didactic rămâne joc numai dacă conține elemente de așteptare, de surpriză , de întrecere, elemente de comunicare reciprocă între copii”, toate acestea făcând ca aspectul instructiv să se îmbine cu cel distractiv . Valoarea practică a jocului didactic constă în faptul că în procesul desfășurării lui, copilul are posibilitatea să-și aplice cunoștințele, să-și exerseze priceperile și deprinderile; o caracteristică esențială a jocului didactic constă în crearea unor condiții favorabile pentru aplicarea cunoștințelor pe care și le-au însușit copiii și pentru exersarea priceperilor și deprinderilor sub forma unor activități plăcute și atractive. Jocul nu trebuie să fie un simplu exercițiu; el trebuie să rămână joc, să trezească permanent interesul copiilor, dorința de a se juca.
Jocul didactic este mijlocul prin care se realizează obiective și sarcini de învățare, folosind un conținut accesibil, modalități atractive și recreative de organizare și desfășurare, precum și materiale didactice interesante.
Prin specificul său, jocul didactic îmbină funcțiile și sarcinile de învățare cu forma plăcută și atractivă a jocului, cultivând interesul pentru activitate. Jocul didactic contribuie la realizarea sarcinilor formative ale procesului de învățământ, în cadrul jocului copilul fiind solicitat pe toate planurile psihicului său: cognitiv, afectiv și volițional. Importanța jocului didactic constă in faptul că el facilitează pregătirea copiilor preșcolari pentru introducerea lor în activitatea de învățare. In cadrul jocului didactic, copilul învață să observe, să compare, să susțină un dialog. Jocurile didactice solicită intelectul copiilor pentru a rezolva unele sarcini în mod individual. Astfel, unele jocuri le cer să deosebească obiectele mari de cele mici, pe cele lungi de cele scurte, pe cele groase de cele subțiri, să numere crescător și descrescător, să descopere vecinul mai mic și mai mare al unei cifre date, să realizeze compuneri și descompuneri. Jocul didactic matematic contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, la concentrarea atenției și la formarea unor deprinderi de muncă intelectuală, independența.
Influențele pe care le exercită jocul didactic asupra sarcinilor învățării se pot rezuma astfel:
-prin caracterul său distractiv, jocul didactic orientează activitatea de învățare într-o direcție plăcută, atractivă; aceasta antrenează copiii la o activitate susținută căreia îi acordă caracter de seriozitate, diminuând rigiditatea activității de învățare, cultivând curajul și încrederea în forțele proprii;
-prin conținutul, sarcinile și mai ales modul de rezolvare a acțiunii, cât și prin regulile jocului didactic, se adaugă la copii conștiința disciplinei:
-prin transpunerea copiilor în lumea jocului, cu ajutorul clementelor de joc se menține permanent vie atenția copiilor;
-prin independența acordată în organizarea și desfășurarea jocului se dezvoltă unele elemente ale gândirii și imaginației creatoare;
-atmosfera plăcută și atractivă a jocului dezvoltă, la copii, interesul și motivația pentru activitatea de învățare sub formă de joc.
Comparând jocul didactic cu activitatea de învățare, vom vedea că el conține elemente din ambele categorii de activități.
In cadrul jocului didactic, copilul preșcolar dispune de totală independență, libertatea lui mergând la autoorganizarea și conducerea jocului. Sunt jocuri a căror organizare și desfășurare- sub îndrumarea educatoarei- se produce sub conducerea unuia din membrii grupului. Jocul didactic lasă loc pentru inițiativă și creativitate totală din partea copiilor preșcolari.
Activitatea de învățare solicită un efort intelectual, ca fiind o muncă intelectuală. Organizarea activității de învățare impune o disciplină riguroasă, iar aprecierea rezultatelor obținute apeleză la responsabilitatea copiilor.
Conținând elemente din ambele categorii de activitate, jocul didactic servește ca punte de legătură între grădiniță și școala primară, având rolul de tranziție de la joc la activitatea de învățare. De aceea, jocul didactic este forma fundamentală de organizare a activității instructiv- educative din grădinița de copii.
El nu poate fi desfășurat la întâmplare; în aplicarea lui trebuie să se țină seama de următoarele condiții: să fie pregătit de educatoare în direcția dozării timpului și a materialului folosit; să fie variat, atractiv, să îmbine forma de divertisment cu cea de învățare; să antreneze toți copiii în activitatea de joc; să urmărească formarea deprinderii de muncă independentă; sarcinile jocului să fie date diferențiat pentru a preîntâmpina rămâneri în urmă;să solicite gândirea creatoare și să valorifice cu maximum de eficiență posibilitățile intelectuale ale preșcolarilor; indicațiile privind desfășurarea jocului fiind clare, corecte, precise , să fie conștientizate de copii și să le creeze o motivație pentru activitate; acțiunile de joc să se desfășoare într-un cadru activ, stimulator și dinamic.
Fiecare joc didactic cuprinde laturi constitutive, prin care se deosebește de celelalte jocuri.
Prima latură componentă a jocului didactic este conținutul său instructiv- educativ; acest conținut este format din toate acele cunoștințe pe care copiii și le-au însușit anterior în cadrul altor forme de activitate – de exemplu în cadrul activităților matematice, bazate pe exerciții cu material individual.
Cea de-a doua parte constitutivă a jocului didactic este sarcina didactică care îi apare copilului sub foma unei probleme de gândire, recunoaștere, denumire, descriere, reconstituire , comparație . Cu toate că jocurile didactice pot avea același conținut, ele dobândesc mereu un alt caracter, datorită faptului că sarcinile didactice pe care le au de rezolvat copiii sunt de fiecare dată diferite.
A treia latură componentă o reprezintă regulile care sunt menite să arate copiilor cum să se joace, cum să rezolve o anumită problemă; ele îndeplinesc o importantă funcție reglatoare asupra relațiilor reciproce între copii.
Ultima latură constitutivă a jocului didactic o formează acțiunea de joc, acea latură care face ca rezolvarea sarcinii să fie plăcută și atractivă pentru copii; ea cuprinde momente de așteptare, surpriză, ghicire, mișcare și întrecere.
Stim că jocul didactic reprezintă o metodă de învățământ în care predomină acțiunea didactică simulată care valorifică, la nivelul instrucției, finalitățile de tip recreativ, proprii activității umane, în general. Psihologia jocului evidențiază importanța activării aceste metode, mai ales în învățământul preșcolar și primar. Această metodă dinamizează acțiunea didactică prin intermediul motivațiilor ludice, care sunt subordonate scopului activității de predare- evaluare într-o perspectivă pronunțat formativă.
Numeroase jocuri didactice organizează procesul perceperii analitico-sintetice a însușirilor caracteristice ale obiectelor ; situațiile concrete ale jocurilor solicită copiilor alegerea obiectelor după culoare, mărime, formă și găsire asemănărilor și deosebirilor dintre ele. Percepția spațiului se dezvoltă mai ales prin jocurile în care preșcolarul se familiarizează cu raporturile spațiale dintre obiecte: sus- jos; în față-în spate; aproape-departe. Prin alte jocuri învață să cunoască formele și dimensiunile obiectelor ; de exemplu în jocul”Găsește un obiect de aceeași formă”, copilul învață să deosebească formele rotunde, ovale, pătrate, dreptunghiulare și triunghiulare ale obiectelor. Comparând obiectele după diferitele lor dimensiuni, copilul învață să cunoască dimensiunile de lungime (lung- scurt), de înălțime(înalt-scund), de mărime(mare-mic), de grosime(gros-subțire). Prin sarcina lor didactică, aceste jocuri activează toate operațiile gândirii: analiza, sinteza, comparația și generalizarea.
Sarcina jocului didactic este legată de conținutul acestuia, de structura lui și se referă la o problemă care urmează să fie rezolvată și care se adresează gândirii copiilor; ea se realizează prin acțiunea dirijată a copiilor, împletindu-se strâns cu elementele propriu-zise de joc. Cea mai mare varietate în aspectele de joc o reprezintă mișcarea care îmbracă forme variate, legate de mânuirea materialului didactic: ridicarea, ascunderea lui, găsirea, trecerea din mână în mână cu pornire și oprire la semnal, schimbarea jetonelor.
Un element important al jocului didactic îl reprezintă întrecerea, când accentul cade pe ritm și calitate, în cazul în care, de exemplu, se organizează o întrecere de alegere rapidă a unui jeton:”Găsește un număr mai mare sau mai mic decât al meu”,”Caută vecinii numărului dat” sau “ Să adăugăm sau să scădem”.
Așteptarea sau surpriza dau colorit emoțional jocului didactic mai ales când sunt în strânsă legătură cu prezentarea sau mânuirea materialului iar cuvântul, pe lângă transmiterea sarcinii, creează o atmosferă antrenantă.
Legătura între sarcină și acțiunea de joc o realizează regula jocului , fiecare joc didactic matematic conținând cel puțin două reguli: una de transpunere a sarcinii didactice în acțiune concretă, atractivă, iar alta este cea care vizează organizarea copiilor. De asemenea mai există reguli care privesc comportamentul copiilor, ordinea participării la joc, cine poate deveni conducătorul sau câștigătorul, poate să conțină restricții față de copiii care repetă anumite greșeli și care pot fi scoși din joc. Astfel acceptarea și respectarea regulilor îl determină pe copil să participe la efortul comun al grupului din care face parte.
Fiecare copil, ca entitate vitală, este un unicat cu particularități originale. De aceea pentru ca jocul didactic să-și atingă scopul său instructiv –educativ , este necesară respectarea principiului tratării individuale, diferențiate a copiilor. Sub aspect cognitiv, predarea- învățarea diferențiat- individualizată, ține seama de faptul că fiecare copil dispune de ritmuri proprii de asimilare, formare, dezvoltare; în dozarea conținutului și aplicarea metodelor trebuie acționat conform ritmului fiecărui copil. Nu trebuie să se uite că din punct de vedere intelectual, “copilul rămâne egocentric în măsura în care el nu este adaptat la realitățile sociale exterioare”.
Copilul reprezintă punctual de plecare și de sosire al tuturor influențelor ce i se administrează, el este subiectul focalizator în jurul căruia gravitează toate intervențiile formative ale educatoarei. Invâțământul modern pe care îl abordăm acum se pronunță în sensul unei autoeducații asistate, care va permite fiecărui copil libertatea alegerii conținutului, metodelor și ritmului propriu de învățare; prevederile programei de a se lucra cu subgrupe, microgrupuri, vizează tocmai aplicarea principiului tratării diferențiate, individualizate.
Fiind una și aceeași pentru toți copiii, formativ, predarea devine ineficientă pentru o bună parte a efectivului grupei preșcolare. Iată de ce apare necesitatea adaptării conduitei didactice a educatoarei la particularitățile individual-psihologice ale fiecărui copil.
Prima cerință de importanță capitală este ca educatoarea să învețe să obseve copilul. Această aptitudine înseamnă a privi copilul și a-l vedea, a-l auzi, a sesiza prompt momentul în care aceasta solicită ajutorul și a-i acorda acest ajutor.
Procedând în acest fel, copilul însuși va învăța să privească, să asculte și să verbalizeze ceea ce a văzut, a auzit, a făcut ; el învață pe această cale o achiziție fundamentală în ceea ce privește pregătirea pentru școală.
Cunoașterea particularităților de vârstă în mod științific, înțelegerea lor corectă, permit educatoarei să realizeze nu doar o simplă adaptare a activității la nivelul atins în propria dezvoltare, ci să poată interveni în însuși pocesul dezvoltării, stimulând trăsăturile pozitive și reorientându-le pe cele negative, acordând atenție dispozițiilor, potențialului psihic al fiecărui copil și proceselor care sunt în curs de formare. Pornind de la respectarea particularităților individuale, activitatea diferențiată solicită toți copiii grupei, atât cei care întâmpină greutăți în acumularea cunoștințelor, cât și pe cei cu posibilități deosebite, asigurând astfel stimularea dezvoltării lor. Capacitatea de a găsi promt soluții optime la situațiile concrete ce pot interveni în procesul de predare-învățare, presupune o anumită precizie în a prevedea reacțiile copilului solicitat, iar această precizie necesită finețe pedagogică.
II 2 Tipuri, forme și modalități de realizare a activităților matematice în grădiniță
Reușita oricărei activități didactice depinde în mare măsură de structurile organizatorice în care aceasta are loc, deoarece există o interacțiune dinamică între conținutul activității și forma ei de realizare. Cu cât o activitate are un conținut mai bogat cu atât forma organizatorică în care se realizează este mai complexă, mai pretențioasă. Tipul de activitate poate fi considerat drept un model, care are rolul de a încadra un șir de activități într-o structură reprezentativă. Încadrarea unei activități matematice în una dintre structuri, ajută la identificarea variantelor de activități, a formelor de organizare, cât și la selectarea strategiilor adecvate.
Tipurile fundamentale ale activităților matematice sunt următoare :
activități de predare (de dobândire de noi cunoștințe)
activități de consolidare și formare a unor priceperi și deprinderi (activități în care se reactualizează cunoștințele predate sub altă formă)
activități de sistematizare și verificare
Această clasificare reiese mai ales în proiectarea didactică, în concordanța dintre organizarea secvențelor unei lecții și timpul acordat acestora. De exemplu, într-o de predare accentul cade pe secvența prezentării conținutului și dirijării învățării. Acestea vor ocupa un loc mai privilegiat sub raportul timpului. La o activitate de consolidare, secvența reactualizării cunoștințelor sub noi variante este mai dominantă, iar la o activitate de sistematizare și verificare se acordă un timp mai îndelungat obținerii performanței – adică activității directe și independente a copiilor.
Între obiectivele prevăzute în cadrul. activităților matematice de prim ordin sunt acelea care rezolvă în mod sistematic dezvoltarea gândirii logice pe de o parte și ușurează asimilarea conștientă a cunoștințelor și deprinderilor incluse în programa de învățământ, a claselor I pe de altă parte.
Forme de realizare
Forma de realizare se referă la cadrul de lucru, la felul în care educatoarea își concepe și își conduce activitatea.
Se identifică două forme specifice de organizare a activităților matematice:
activități matematice pe bază de exerciții;
activități matematice sub formă de joc didactic-matematic.
1. Activitățile pe bază de exerciții sunt forme de organizare specifice ce permit realizarea cu eficiență a tuturor tipurilor fundamentale ale activității matematice prin exerciții.
Câteva caracteristici ale acestei forme de activitate sunt:
include un sistem de exerciții articulat pe obiective operaționale ale activității;
îmbină activitatea frontală cu cea diferențială și individuală;
solicită, dar nu cu necesitate, prezența unui model;
impune folosirea de material individual;
exercițiile sunt structurate pe secvențe didactice;
sarcinile exercițiilor constituie o bază în evaluare;
permit și asigură învățarea conștientă, activă și progresivă a conținutului noțional matematic;
formează deprinderi de muncă independentă și autocontrol;
asigură însușirea și folosirea unui limbaj matematic corect, prin motivarea acțiunii;
folosește ca metode explicația și demonstrația;
introduce elemente de algoritmizare.
Eficiența acestei forme de activitate este asigurată și prin materialul didactic variat și mijloacele didactice folosite.
Structura unei activități pe bază de exercițiu cu material individual cuprinde următoarele momente :
captarea atenției;
enunțarea scopului și obiectivelor;
reactualizarea cunoștințelor ;
prezentarea conținutului și dirijarea învățării;
obținerea performanței și asigurarea conexiunii inverse;
asigurarea retenției și a transferului;
evaluarea performanței.
Sistemul de exerciții utilizat în astfel de activități este determinat de sarcina didactică și are la bază exercițiul și metoda.
Proiectarea unei activități matematice pe bază de exerciții trebuie să fie adaptată structurii de organizare a activității în funcție de nivelul de vârstă căruia i se adresează.
2. Activitățile pe bază de joc didactic-matematic sunt forme specifice ce permit realizarea cu eficiență a instruirii, cu funcții diferite, pe nivele de vârstă. La copiii de 3-4 ani, prin joc didactic se asigură efectuarea, în mod independent, a unor acțiuni obiectuale, se stimulează descoperirea prin efort direct a unor cunoștințe care vor conduce treptat spre însușirea unor noi cunoștințe matematice. La copiii de 6-7 ani, jocul didactic dobândește o nouă funcție, aceea de consolidare și verificare a cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor. El constituie un mijloc eficient de verificare pentru cadrul :lactic.
Caracteristică acestei forme de activitate este prezența elementelor de joc în cadrul fiecărei secvențe didactice, iar specificul său este determinat de componentele sale:
scop didactic;
sarcină didactică;
elemente de joc;
conținut matematic;
material didactic.
În mod obișnuit, desfășurarea jocului didactic cuprinde următoarele momente :
introducerea în joc;
prezentarea materialului;
titlul jocului și scopul acestuia;
explicarea și demonstrarea regulilor jocului;
fixarea regulilor;
demonstrarea jocului de către educatoare;
executarea de probă a jocului;
executarea jocului de către copii;
complicarea jocului, introducerea de noi variante;
încheierea jocului; evaluarea conduitei de grup sau individual.
În funcție de conținutul noțional prevăzut pentru activitățile matematice organizate sub formă de joc, jocurile didactice se clasifică în:
jocuri didactice de formare de mulțimi;
jocuri logico-matematice;
jocuri didactice de numerație.
Clasificarea are la bază observațiile lui Piaget asupra structurilor genetice în funcție de care evoluează jocul: exercițiul, simbolul și regula, adaptate etapelor de formare a reprezentărilor matematice.
II 3 Metodologia organizării și desfășurării jocurilor didactice matematice
Desfășurarea jocului didactic presupune, în mod obișnuit, succesiunea mai multor etape:
Introducerea în joc se realizează, de obicei, sub formă de surpriză (sosirea unui personaj îndrăgit de copii) sau printr-o scurtă povestire ori ghicitoare. Utilizând acest procedeu, se creează o atmosferă favorabilă, se trezește interesul și curiozitatea copiilor pentru ceea ce va urma. La grupele mari și pregătitoare, jocul poate să înceapă printr-o scurtă conversație cu rol motivațional, dar și cu rol de actualizare a unor cunoștințe ce vor fi necesare în desfășurarea jocului. La unele jocuri, cum sunt de exemplu jocurile logice, introducerea se face prin prezentarea directă a materialului, logica lui fiind legată de acțiunea jocului.
Prezentarea materialului este în legătură cu prima etapă a activității pe bază de joc, materialul putând fi prezentat copiilor sub forma unei surprize (personajul îndrăgit le aduce copiilor materialul cu care vor lucra) sau prezentarea lui să se facă direct de către educatoare. Pentru reușita actului didactic, aceasta trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
alegerea materialului;
intuirea și familiarizarea copiilor cu materialul;
modul de distribuire.
Intuirea materialului constituie momentul de satisfacere a curiozității copiilor față de “secretele” pe care le conține și asigură înțelegerea modului în care va fi folosit în cadrul activității. La grupa mică, acest moment este realizat de educatoare, care oferă copiilor posibilitatea de a cunoaște materialul, le dă timp să se familiarizeze cu el, să-și reamintească și alte jocuri în care au folosit acel material didactic. După vârsta de 4 ani, intuirea se poate face cu ajutorul copiilor; aceștia observă și enumeră proprietăți ale jucăriilor, pieselor, iar aceste proprietăți pot constitui elemente de conținut ale jocului.
Materialele didactice prezentate trebuie să fie adecvate vârstei și nivelului de dezvoltare a copiilor, să fie estetice, iar conținutul lor trebuie să corespundă scopului activității, să exprime în mod evident atributele ce se cer a fi recunoscute și numite în joc și cu care copilul va opera.
Educatoarea trebuie să pregătească materialul demonstrativ pentru exemplificările pe care le va face în joc, dar și pentru situațiile problemă (variantele de complicare a jocului).
Modul de distribuire a materialului este diferit de la o grupă la alta, dar și de la un joc la altul, în funcție de modul de organizare. Materialul este demonstrativ (pentru educatoare) și distributiv (pentru copii).
Materialul distributiv trebuie pus în coșulețe, plicuri, înaintea începerii activității sau poate fi adus de personajul (copilul) ce joacă un anumit rol. El poate fi împărțit de către un copil (la grupa mijlocie) sau preșcolarii din grupele mari se pot autoservi. Momentul în care copilul primește materialul este ales, în funcție de joc, la începutul activității sau în timpul jocului.
Anunțarea titlului jocului și a scopului acestuia. Educatoarea trebuie să acorde o atenție deosebită formulării scopului didactic, deoarece precizarea scopului atrage după sine conținutul jocului și implicit alegerea titlului. Denumirea jocului are rolul de a sintetiza tocmai esența jocului și se constituie ca un laitmotiv pe parcursul desfășurării acțiunilor de joc: “ Unde este locul meu? “; “ Te rog să-mi dai! “; “ Ce știi să spui despre mine? “ etc., jocul fiind condus pe baza acestor formule. Așadar, titlul jocului trebuie să fie scurt și sugestiv, pentru că altfel nu s-ar putea apela la formula din titlu ca sarcină a jocului, ritmul ar fi prejudiciat, copiii nu ar reține titlul, iar valoarea formativă a jocului nu ar fi atinsă.
Explicarea și demonstrarea jocului au un rol hotărâtor pentru eficiența lui. În această etapă, educatoarei îi revin următoarele sarcini:
să asigure înțelegerea de către copii a sarcinilor ce le revin;
să precizeze regulile jocului și să verifice faptul că au fost reținute și înțelese de către copii;
să prezinte conținutul jocului și principalele lui momente;
să ofere indicații cu privire la modul de folosire a materialului didactic de către copii;
să fixeze sarcinile conducătorului de joc și cerințele ce trebuie îndeplinite pentru a deveni câștigători;
să stabilească variante de complicare a jocului pentru a doza efortul intelectual al copiilor și exersarea deprinderilor în alte situații matematice.
Demonstrarea jocului este absolut necesară și constituie partea esențială a orientării în sarcină. Modelul și demonstrația sunt însoțite de explicație, în scopul de a fixa prin cuvânt anumite procedee, proprietăți, denumiri noi. Explicația dirijează percepția vizuală și fixează minimul necesar de cunoștințe pentru ca jocul să-și atingă scopul propus.
Fixarea regulilor se face în timpul execuției sau după execuție, dacă jocul are o acțiune mai complicată. De cele mai multe ori, fixarea nu este necesară decât dacă se constată greșeli la jocul de probă.
Executarea jocului de probă de către copii. Jocul începe la semnalul conducătorului jocului; educatoarea intervine mai des în joc, reamintind regulile, succesiune etapelor sau dând indicații organizatorice.
Pe parcursul desfășurării jocului, educatoarea poate trece de la conducerea directă (din jocul de probă) la conducerea indirectă (în complicarea jocului). Totuși, în cazul în care nu este conducător de joc, îndrumarea educatoarei este prezentă, având un caracter stimulativ și urmărind:
să imprime un anumit ritm jocului;
să mențină atmosfera de joc, introducând elemente de joc (mișcarea, aplauze, întrecerea, etc.);
să urmărească evoluția jocului, eliminând momentele de monotonie;
să controleze modul în care copiii rezolvă sarcina de lucru respectând regulile jocului și folosind limbajul matematic adecvat sarcinii;
să creeze condițiile necesare pentru ca fiecare copil să rezolve sarcina didactică, independent sau în grup, în funcție de modul de organizare a jocului;
să urmărească comportamentul copiilor și modul de colaborare (dacă jocul o cere);
să antreneze toți copiii în acțiune.
În urma desfășurării semidirijate a jocului de probă, educatoarea va face observații în funcție de modul de realizare a sarcinii de către copii și corectează cu tact greșelile, apreciază rezultatele și revine cu explicații suplimentare în cazul observării unor greșeli tipice.
Executarea jocului de către copii are loc după jocul de probă. Și în această etapă, educatoarea observă modul de desfășurare a jocului, intervenind doar pentru păstrarea ritmului. În acest moment jocul poate fi condus, la grupa mare și pregătitoare, și de către copii. Jocul se execută independent.
Complicarea jocului asigură transferul deprinderii formate prin aplicarea ei în situații noi și variate, realizându-se după ce se constată că întreg colectivul de copii a executat corect jocul. Acum se pot introduce noi materiale, elemente noi de joc sau se pot complica sarcinile jocului, introducându-se situațiile problemă. În cazul în care este necesar, variantele de complicare se pot executa semidirijat, în funcție de gradul lor de dificultate. Educatoarea urmărește ca elementele de joc să se integreze firesc în desfășurarea jocului și se stabilesc criteriile de performanță.
Încheierea jocului este etapa în care copiii sunt apreciați în funcție de evoluția lor, se formulează concluzii asupra modului cum s-au respectat regulile de joc, cum s-au executat sarcinile, de către fiecare copil sau echipă, se stabilesc câștigătorii.
În încheiere, se repetă, eventual, denumirea jocului executat și scopul său.
Pentru a ilustra unele particularități de ordin metodic în organizarea și desfășurarea jocului didactic matematic prin succesiunea etapelor sale, prezint, în continuare, două proiecte didactice desfășurate cu grupa de copii pe care o coordonez.
II 4 Clasificarea jocului didactic matematic
Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o creează singur.
Cercetările psihologice efectuate în secolul nostru în problema jocului au pus în evidență numeroasele elemente psihologice care conturează această formă de activitate specific umană. E vorba de acele elemente psihologice care definesc jocul în general și care sunt suficient de operante chiar la copiii de vârstă preșcolară. Prin prezența și acțiunea acestor elemente psihologice, copiii ies, cum s-ar zice, „din anonimat" și apar ca ființe cu personalitatea în formare, care gândesc, acționează motivat după posibilități și aspiră la perfecțiune.
Câteva din manifestările psihice ale copiilor și ale oamenilor, în general, sunt capabile să explice jocul și, mai ales, să arate de ce în ce măsură acesta se prefigurează ca activitate dominantă în anii copilăriei.
a) Oamenii se refugiază adeseori din lumea reală (lumea obișnuită) în una pe care și-o creează singuri — „lumea lor", care le aparține în exclusivitate, o lume imaginară — supranumită de cercetători lume „paradisiacă", unde restricțiile nu sunt așa severe, iar motivația este intrinsecă, o lume fără grijile și necazurile cotidiene. Omul poate face dovada că e capabil să-și creeze o asemenea lume începând cu vârsta de 3 ani. De reținut este faptul că nimeni nu-1 învață pe copil să-și creeze o asemenea lume.
b) În crearea lumii imaginare, omul se folosește de capacitatea sa de a transfigura realul în imaginar, în acest proces, el transfigurează selectiv realul, după nevoi imediate și după posibilități proprii. Capacitatea de a transfigura realul în imaginar e suficient de operantă la copilul care depășește vârsta de 3 ani.
c) Omul este înzestrat cu capacitatea de a opera frecvent cu simboluri accesibile, adică cu semne atribuite obiectelor, acțiunilor și faptelor, care desemnează altceva decât sunt toate acestea în realitate. El operează cu cuvinte, cu obiecte și imagini ale acestora, cărora le acordă altă semnificație decât aceea care le aparține în exclusivitate
d) Capacitatea omului de a acționa în spirit creativ în diferite situații concrete de viață este definitorie pentru evoluția personalității sale. Copilul de vârstă preșcolară e creativ în adevăratul înțeles al cuvântului. El nu e un simplu executant. De altfel, jocul adevărat, de la care se așteaptă si performanțe, nu poate fi decât creativ. Toate aceste elemente psihologice pun în evidență esența jocului manifestat în conduita omului în general și cea a copilului în special.
Astfel, jocul are un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depășire, având rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării; jocul este o realitate permanentă, cu mare mobilitate pe scara vârstelor. Evoluția sa în raport cu dezvoltarea preșcolarității, cu alte activități umane, cu unele mecanisme ale vieții sociale, ii determină, în diverse momente, loc și rol diferite, dar cert este faptul că el nu lipsește, indiferent de vârsta omului.
Din punct de vedere semantic, se pot face, de asemenea, unele distincții, exemplificând prin ele ideea complexității rolului acestei activități pentru formarea și comportamentul omului.
Joc înseamnă, vorbind la modul general, o varietate de semnificații de la sensul pozitiv până la cel negativ (peiorativ-gratuit). De exemplu: a juca șah, joc didactic, dar și a se juca „de-a școala" („de-a munca"), a se juca cu viața etc. Jocul poate numi o activitate cu caracter constructiv, distractivă, plăcută sau, dimpotrivă, joc de hazard, joc de cărți etc.
Pe lângă varietatea de semnificații, jocul are, de asemenea, o varietate de domenii în care se aplică, îl întâlnim în medicină sub formă de metoda psihodramei, ca sociodramă, în sociologie, metodă a simulării,, in tehnică, în arta dramatică jocul este socotit drept esență a acesteia, iar desenul infantil este apreciat drept joc al vârstei etc.
Pe parcursul vieții omului, evoluția jocului înseamnă o serie de modificări atât în sens progresiv, cât și regresiv, determinate de o multitudine de factori. Putem astfel vorbi de evoluția conținutului jocului ca reflectare directă a factorului social (jocul „de-a bețivii", „de-a războiul", „de-a cosmonauții") sau de evoluția motivației jocului influențată de factorul social
și al vârstei.
Raportul dintre joc și celelalte activități condiționează eficient planul formării personalității pe etape de vârstă.
În plan ontogenetic, transformările jocului pot viza mai multe aspecte. Este vorba de: — schimbarea funcției jocului în raport de etapele de vârstă. Așa, de pildă funcția de reflectare si funcția distractivă sunt în grade diferite la copil și adult, funcția motrică se schimbă o data cu înaintarea în vârstă, iar funcția formativă scade ca pondere o dată cu depășirea copilăriei;
— modificarea locului jocului în procesul adaptării și al educării morale.
Jocul reprezintă o forță cu caracter propulsor în procesul dezvoltării copilului (mai ales în preșcolaritate).
Acesta capătă o pondere și un rol deosebite, cu valoare formativă bine determinată în momentul când cadrul relațional al copilului se lărgește prin intrarea lui in grădinița.
Posibilitățile sporite de contact și cu alți adulți, din afara cercului familial (în primul rând, educatoarele) determină un proces de emancipare afectivă reflectată în joc. Prin intermediul jocului, copilul dobândește deprinderea modului de autoservire în satisfacerea propriilor trebuințe, ca apoi însuși jocul să devină mai complex, să se structureze tocmai datorită acțiunii cu diverse instrumente.
În procesul de integrare a preșcolarului în viață și programul de activitate în grădiniță, în condițiile noilor relații dintre copil și adult (educat-educator), treptat, jocul de acțiune, de simplă mânuire a obiectelor — la început simple, apoi mai complexe — se transformă in joc cu temă, cu subiect și roluri, cu relații bine stabilite între partenerii de joc.
J. Piaget acordă un rol deosebit factorului „imitație" în evoluția jocului, în timp ce alți psihologi socotesc de maximă importanță evoluția proceselor de cunoaștere și mai ales trecerea de la planul concret la cel abstract al acțiunii.
— Având în vedere că esența jocului este concentrată în procesul de reflectare și transformare pe plan imaginar a realității concrete, proces prin care devine posibilă și plăcută pătrunderea copilului într-o realitate complexă pe care o cunoaște activ, factorii cu rol principal în evoluția jocului izvorăsc din contactul copilului cu realitatea imediat apropiată lui, îmbrăcând forma unor contradicții cu rol de factori:
— contradicția dintre nivelul deprinderilor si dorința copilului de a le stăpâni, de a utiliza obiectele conform destinației lor;
— contradicția dintre tendința copilului către o viață care să reproducă viața adulților și posibilitățile lui limitate;
— contradicția dintre aspirațiile copilului și posibilitățile lui de a le împlini;
— contradicția dintre libertatea de acțiune a copilului și necesitatea de a se conforma cu regulile jocului;
— contradicția dintre imitație — creativitate (in discuție fiind problema acomodării „eu"-lui la realitate sau asimilarea realității la „eu");
— contradicția între planul real și cel fictiv (jocul stimulează procesul dezvoltării imaginației, obligându-1 pe copil să facă apel la imaginație, fără a fi un efect al acesteia);
— contradicția intre elementul de învățare, de asimilare prin joc și jocul propriu-zis;
— contradicția între planul concret și cel mental în joc, considerând jocul și o formă de trecere de la acțiuni exterioare la acțiuni interioare;
— contradicția dintre caracterul concret al jocului didactic cu obiectele și caracterul abstract, determinat de acțiunea mentală a însușirii regulilor de joc.
Importanța locului pe care îl ocupă jocul în viața copilului este conferită de faptul că jocul satisface dorința firească de manifestare, de acțiune și de afirmare a independenței copilului. Prin joc, copilul învață să descifreze lumea reală, motiv pentru care H. Wallon apreciază jocul ca pe o activitate de preînvățare. La vârsta preșcolarității jocul are o dublă semnificație : pe de o parte, este cadrul în care se manifestă, și se exteriorizează întreaga viață psi-a copilului, în joc copilul exprimându-și cunoștințele,, emoțiile, satisfăcându-și dorințele și eliberându-se, descărcându-se tensional. Pe de altă parte, jocul constituie principalul instrument de formare și dezvoltare a capacităților psihice ale copilului, nici una dintre funcțiile și însușirile lui psihice neputând fi concepute și imaginate în afara jocului.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mișcare și de acțiune a copilului; el deschide în fața copilului nu doar universul activității, ,ci și universul extrem de variat al relațiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora și dezvoltând dorința copilului de a se comporta ca adulții ; el dă posibilitatea preșcolarului de a-și apropia realitatea înconjurătoare, de a-și însuși funcția socială a obiectelor, de a se familiariza cu semnificația socio-umană a activității adulților, de a cunoaște și stăpâni lumea ambientală ; în sfârșit, jocul formează, dezvoltă și restructurează întreaga viață psihică a copilului. Jucându-se cu obiectele copiii își dezvoltă percepțiile de formă, mărime, culoare, greutate ; își formează capacitatea de observare. Fiind nevoit să construiască o casă, copiii își elaborează mai întâi, pe plan mintal, imaginea casei și abia " apoi trec la executarea ei, dezvoltându-și astfel reprezentările, în joc copiii născocesc, modifică realitatea, ca urmare își vor dezvolta capacitatea de inventivitate, încercând să țină minte regulile unui joc, copiii își amplifică posibilitățile memoriei;conformându-se acțiunii regulilor jocului, respectându-le — ei se dezvoltă sub raportul activității voluntare, își formează însușirile voinței : răbdarea, perseverența, stăpânirea de' sine etc. Tot în joc sunt modelate însușirile și trăsăturile de personalitate : respectul față de alții, responsabilitatea, cinstea, curajul, corectitudinea sau, poate, opusul lor. „Jocul – considera psihologul Ursula Șchiopu — stimulează creșterea capacității de a trăi din plin, cu pasiune fiecare moment, organizând tensiunea proprie acțiunilor cu finalitate realizată, având funcția de o mare și complexă școală a vieții.)Datorită tuturor acestor efecte produse, jocul a fost considerat ca reprezentând tipul fundamental de activitate al copilului preșcolar.
Funcția principală a jocului este aceea de a permite individului să-și realizeze eul, să-și manifeste personalitatea, să urmeze, pentru moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face prin activități serioase. Astfel, jocul, după Claparède, ar fi înlocuitor al activității serioase. Individul este obligat să recurgă la joc din două motive:
— pentru că este incapabil să presteze o activitate serioasă din cauza dezvoltării insuficiente;
— din pricina unor împrejurări care se opun îndeplinirii unei activități serioase care să satisfacă dorința respectivă (interdicțiile adultului). Așadar, obstacolele în discuție pot fi de două feluri: externe (un mediu nepotrivit) sau interne (cenzura morală de fapt — de o sustragere a individului din realitate prin crearea unei realități libere, potrivite satisfacerii nevoii sale de realizare.
Jocul devine astfel un fenomen de derivare explicat în felul următor de Claparède: „curentul dorințelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieșire în ficțiune, prin joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare".
Încercând să răspundă dacă jocul este sau nu instinct, el precizează că jocul se înrudește cu instinctul în sensul că declanșează printr-un stimul intern sau extern activități neînsușite, rațiune pentru care poate fi apreciat impuls instinctiv.
Alături de funcția derivării, socotită cardinală, jocul este socotit ca fiind util și din alte motive (funcții secundare):
a) Rolul de divertisment. Jocul înlătură plictiseala pricinuită de lipsa activității. Funcția jocului este și în acest caz aceea de a introduce elemente pe care mediul nu le oferă (rolul de divertisment fiind în directă legătură cu funcția de derivare).
b) Jocul — element odihnitor. Este vorba, de fapt, nu atât de repaus, cât de o eliberare din constrângerea muncii (referire valabilă pentru adult). Deși practicat adesea cu mai multă intensitate decât munca, jocul obosește mai puțin, pentru că răspunde tendințelor de afirmare refulate, gâtuite de necesitățile muncii și de aceea lasă impresia nu numai că nu obosește, ci chiar că relaxează.
c) Jocul — agent de manifestare socială — funcție conform căreia jocul ar exercita la copil tendințele sociale, dar fără putința de a le și menține (partizan al orientării biologice, accentuează funcțiile motrice și intelectuale ale jocului în detrimentul celei sociale, pe care o consideră ca un caz particular).
d) Jocul — agent de transmitere a ideilor, a obiceiurilor de la o generație la alta.
J. Chateau apreciază că la vârsta foarte mică — anterioară preșcolarității — jocul funcțional constituie motorul de declanșare a comportamentului ludic și anunță trezirea personalității.
Timpuriu, copilul începe să se afirme prin:
— atracția spre cei mai mari decât el, „motorul esențial al copilăriei"
— dragostea pentru ordine, pentru regula împinsă până la formalism;
— jocul care „evoluează între ficțiune si realitatea muncii", încercând să răspundă la întrebarea: de ce se joacă copilul? — Chateau reproduce pe Schiller care afirmă că „omul nu este întreg decât atunci când se joacă". El consideră că jocul oferă posibilitatea descătușării ființei umane de lumea înconjurătoare, că anticipează conduitele superioare pentru copil, orice activitate fiind joc. De asemenea, J. Chateau consideră:
— că prin joc, copilul se dezvoltă, copilăria fiind ucenicia vârstei mature; si tot prin joc copilul traduce potentele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale.
Chateau subliniază că pentru copil nu materialul, nu rezultatul acțiunii au importanță, ci doar antrenarea funcției. Jocul este plin de varietate și imprevizibilitate, note ce nu pot fi găsite în jocul puilor de animal, relevând astfel forța creatoare a inteligenței umane.
Copilul este autorul noutății în joc, dacă rezultatul este interesant, iar plăcerea senzorială pe care o determină face loc, mai apoi, plăcerii efectuării actului.
Chiar în situația detașării, copilul este foarte serios, ca atitudine; pentru el regulile jocului sunt de nemodificat și ele oferă prilejul afirmării forței, autonomiei. Jocurile ascetice sunt, de pildă, modalitatea de afirmare a propriei sale demnități, sunt o încercare a voinței infantile.
Jocul este calea de transformare a plăcerii senzoriale în plăcere morală, întrucât el devine o acțiune intenționată, cu o finalitate conștientă. Pentru copil jocul este prilejul de afirmare a elui, în timp ce pentru adult este o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii.
Un rol important în concepția lui Chateau îl are formarea grupului ca bază de activități comune de joc și implicațiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea și disciplinei in grup, formele de joc in grup, specificitatea grupurilor de joc pe vârste si sexe.
În concluziile teoriei cu privire la natura, esența și funcțiile jocului, J. Chateau conchide:
• a te juca înseamnă a-ți propune o sarcină de îndeplinit, a te obosi, a face un efort pentru a îndeplini sarcina jocului;
• scopul jocului este arbitrar, dar aduce la suprafață scopuri posibile ale activității;
• jocul este un jurământ făcut în primul rând ție însuți, apoi altora, de a respecta anumite reguli (consemne);
• jocul se manifestă ca acțiune in grup la vârsta preșcolară;
• atracția jocului este una specifică și superioară, iar nesocotirea ei duce la greșeli pedagogice grave;
educația prin joc trebuie să fie o sursă atât de progres fizic, cât și de bucurie morală;
• înclinația pentru regulă, în joc, trebuie folosită pentru acceptarea și chiar pentru formarea nevoii de ordine și de disciplină;
• școala trebuie să se sprijine pe rolul important al jocului în educarea spiritului de disciplină la copii;
• jocul rămâne în afara activității propriu-zise (a muncii), face abstracție de situația reală, nu ține seama de loc si oră; în consecință, o educație numai prin joc rămâne în afara timpului și a locului, deci în afara epocii;
• jocul nu este decât o pregătire pentru munca, un exercițiu, o propedeutică ;
jocul nu este un substitut al muncii;
• copilul este serios, nu admite schimbarea regulilor pentru că prin joc el își afirmă ființa, își proclamă forța și autonomia; jocul, la copil, are rolul pe care îl îndeplinește munca la adult.
Dacă teoria lui J. Chateau în privința naturii jocului, a funcțiilor sale sociale rămâne cu unele limite, ea este totuși bogată și abundă în amănunte atunci când se referă la structura acestuia.
J. Piaget a stabilit care sunt funcțiile jocului. În concepția sa funcțiile jocului sunt:
• Prima și cea mai importantă funcție a jocului este aceea de adaptare, ce se realizează pe două coordonate: asimilarea realului la eu și acomodarea, mii ales prin imitație, a eului la real; adaptarea realizată în copilărie prin joc este deci un proces reactiv, dar și creativ, al cărui echilibru, mai mult sau mai puțin instabil, se realizează prin inteligență.
• Încă de la originea sa, jocul-exercițiu, activitatea ludică îndeplinește o funcție formativă, dar și informativă, jocul fiind acela ce angajează plenar copilul, o angajare atât pe verticală, cât și pe orizontala activității psihice în general.
• Jocul simbolic are funcția de descărcare energetică și rezolvare ă conflictelor afective de compensare și trăire intensă. Este ceea ce numim „funcția catarctică a jocului".
• Jocul are importanta funcție de socializare a copilului, ceea ce se explică prin tendința mereu accentuată a copiilor de a se acomoda la ceilalți, dar și de a asimila relațiile cu cei din jur la eul său. Această funcție este prezentă mai ales în jocul cu reguli, care înseamnă acceptarea normelor exterioare lui, dar care, odată asimilate, devin un bun câștigat de copil.
Acestea sunt funcțiile principale ale jocului, dar, se pot desprinde și altele (cu caracter secundar) în concepția lui Piaget. De exemplu, simbolismul ludic poate să ajungă a îndeplini funcția a ceea ce va fi pentru adult limbajul interior.
Jocul atinge în anii preșcolarității o înaltă perfecțiune, exprimată, între altele, în marea sa varietate de forme. Această realitate face oportună preocuparea specialiștilor în teoria jocului de a se ocupa mai atent de clasificarea lui. O clasificare științifică influențează imaginea despre joc și despre implicațiile sale teoretico-aplicative:
— pune ordine în varietatea, diversitatea și unitatea formelor de manifestare a jocului la o anumită vârstă;
— fiecare formă de joc își poate găsi locul ce i se cuvine în sistemul din care face parte;
— având imaginea clară a diferitelor categorii sau forme de jocuri și a locului pe care îl ocupă ele în sistem, se pot elabora îndrumări metodice diferențiate, prilej de a evidenția specificul acestora în viața copiilor și de a arăta cum se corelează și se determină reciproc în sistemul din care fac ele parte;
— cunoscând varietatea și diversitatea formelor de joc în unitatea lor, se pot găsi modalități nuanțate de implicare a jocului în conceperea științifico-metodică a jocului în învățământul preșcolar sau în cel primar, în activitățile la alegere, în cele de învățare dirijată — activități specifice grădiniței de copii — și în activitatea instructiv-educativă ce se desfășoară cu școlarii mici, în lecțiile organizate la acest nivel de instruire.
Jocurile pot fi clasificate după mai multe criterii: după formă, după conținut, după sarcina didactică prioritară, după gradul lor de evoluție etc. Practica demonstrează că se pot obține cele mai bune clasificări atunci când primează operațiile și criteriile logice, în toate științele, în special în științele exacte (în matematică, chimie, biologie etc.) se apelează consecvent la clasificări prin diviziune. Atunci când diviziunea nu e suficient de operantă și când ea nu mai e necesară din considerente practice, se continuă clasificarea prin enumerare.
Se poate obține o imagine a întregului numai dacă enumerarea începe acolo unde, din diferite motive, încetează diviziunea, în nici un caz nu poate fi situată enumerarea pe primul plan în clasificare, deoarece aceasta, neoperând cu criterii logice, comportă mult subiectivism, însușire care nu poate fi atribuită diviziunii, în prezentul manual școlar, jocul e clasificat dihotomic (prin diviziune), pornind de la general la particular. De exemplu, de la jocul practicat în grădinița de copii la — să zicem — jocul de conviețuire socială: jocul specific preșcolarilor — jocul simbolic — jocul simbolic evoluat — jocul cu subiect din viața cotidiană — jocul de conviețuire socială.
Urmând calea grupării jocului după anumite criterii (întotdeauna un singur criteriu și nu mai multe, dar schimbând criteriile de la o situație concretă la alta), jocul apare ca un tablou atotcuprinzător cu valoare de matrice.
În funcție de registrul psihologic specific copiilor, jocurile practicate de preșcolari în grădinița de copii se împart în: a) jocuri simbolice {jocuri specifice preșcolarilor, jocuri cu reguli intrinseci) și b) jocuri cu reguli (jocuri nespecifice vârstei, dar indispensabile instruirii, jocuri cu reguli extrinseci).
a. Jocurile simbolice
• în funcție de evoluția comportamentului ludic al copilului, jocurile simbolice pot fi: jocuri simbolice primare și jocuri simbolice evoluate;
• în funcție de același criteriu, jocurile simbolice primare se grupează in; jocuri de manipulare sau jocuri-exercițiu și jocuri imitative;
• în funcție de izvorul cunoașterii, jocurile simbolice evoluate pot fi: jocuri eu subiecte din viața cotidiană și jocuri cu subiecte din povești și basme,
• în funcție de domeniul care sugerează simularea, jocurile cu subiecte din viața cotidiană sunt: jocuri de conviețuire socială și jocuri de construcție;
• în funcție de tehnica transpunerii scenice, jocurile cu subiecte din povesti și basme pot fi: jocuri-dramatizări și dramatizări.
b. Jocurile cu reguli
• în funcție de natura obiectivelor educaționale, jocurile cu reguli pot îi:
jocuri didactice si jocuri distractive;
• în funcție de domeniul dezvoltării, jocurile didactice pot fi: jocuri de mișcare (jocuri motrice) și jocuri psihice (jocuri pentru dezvoltarea psihică);
• în funcție de obiectivele prioritare, jocurile de mișcare pot fi: jocuri motrice simple și jocuri motrice complexe (jocuri motrice competitive):
• în funcție de laturile dezvoltării vieții psihice, jocurile psihice pot fi; jocuri cognitive și jocuri de expresie afectivă;
• în funcție de sarcinile didactice specifice dezvoltării intelectuale, jocurile cognitive pot fi: jocuri senzoriale și jocuri intelectuale;
• în funcție de direcțiile dezvoltării intelectului, jocurile intelectuale pot fi: jocuri de memorie și jocuri de inteligență;
• în funcție de complexitatea sarcinii didactice, jocurile didactice pot fi: jocuri didactice simple și jocuri didactice complexe;
• în funcție de specificul construcției acțiunii de joc, jocurile cu reguli pot fi: jocuri cu subiect și jocuri fără subiect etc.
În denumirea jocurilor simbolice și a jocurilor cu reguli se păstrează toate denumirile corecte cu largă circulație.
c. Categorii de jocuri rezultate din enumerare
Prin enumerarea jocurilor se ajunge la întregirea imaginii de ansamblu a jocurilor care se practică în grădiniță (jocuri aflate deja în circulație sau jocuri necunoscute azi):
Jocurile de manipulare poartă, în general, numele materialelor și al jucăriilor pe care le mânuiește copilul: jocuri cu materiale mărunte, jocuri cu materiale din natură, jocuri cu materiale reziduale, jocuri cu bile, jocuri cu castane, jocuri cu bețișoare, jocuri cu forme geometrice (din lemn sau din material plastic), jocuri cu păpuși, jocuri cu alte jucării ș.a.
Jocurile imitative. Acestea poartă numele acțiunilor sociale transfigurate: „Ținem păpușa în brațe", „Hrănim păpușa" ; „Păpușa doarme"; „Mașina merge"; „Citim revista (ziarul)” ș.a.
Jocurile de conviețuire socială se raportează la cunoaștere, motivație și îndemânare: „De-a mama și copilul", „De-a gospodina", „De-a șoferii", „De-a cosmonauții"ș.a.
Jocurile de construcție, la fel, se raportează la cunoaștere, motivație si la priceperea de a construi: „Construim podul”, „Construim blocuri", (din diferite materiale destinate activităților de construcție.
Jocurile-dramatizări apar în funcție de impresiile pe care le produc poveștile și basmele învățate: „De-a Ridichea uriașă", „De-a Scufița Roșie" „De-a Căsuța din oală" ș.a.
Dramatizările sunt sugerate și au la bază scenarii elaborate de specialiști sau de cadrele didactice: „Capra cu trei iezi"; „Sarea în bucate" ș.a.
Jocurile motrice simple se realizează cu sau fără jucării și materiale: alergări, târâri, cățărări, săritul corzii, mersul pe tricicletă și pe bicicletă, patinajul, schiul, jocuri la diferite aparate care prezintă securitate ș.a.
Jocurile motrice complexe se desfășoară mai cu seamă în cadrul activităților(lecțiilor) de învățare dirijată (de educație fizică): exerciții de mers variat, mers în formații, „Trecem peste obstacole", „Ne păstrăm echilibrul", concursuri sportive ș.a.
Jocuri senzoriale: jocuri pentru sensibilizarea auzului, jocuri pentru sensibilizarea pipăitului, jocuri pentru sensibilizarea gustului și a mirosului jocuri pentru educarea simțului echilibrului, jocuri pentru sensibilizarea văzului.
Jocuri intelectuale: jocuri fonematice, jocuri pentru îmbogățirea vocabularului, jocuri pentru cunoașterea mediului înconjurător, jocuri matematice, jocuri muzicale, jocuri cu text și cânt, jocuri pentru dezvoltarea operațiilor gândirii, jocuri logice, jocuri de atenție ș.a.
Integrarea armonioasă a copilului în activitatea de tip școlar este condiționată de numeroși factori. Între aceștia, jocul poate îndeplini un rol important, cu aspecte particulare la diferite nivele de desfășurare a procesului instructiv-educativ, deoarece prin specificul său, este în măsură să valorifice și să dezvolte numeroasele resurse psihice existente.
II.5 Jocurile didactice interdisciplinare
Jocul didactic interdisciplinar este o activitate în care se îmbină sarcini didactice din domenii de cunoaștere diverse, de obicei 2-3 domenii, într-o structură unitară, axată pe învățare, în condiții agreabile, relaxante, fără conștientizarea de către copii a efortului intelectual depus.
Principiul predării interdisciplinare a conținuturilor educației preșcolare este unul dintre principiile educației preșcolare. Interdisciplinaritatea este ansamblul relațiilor și interacțiunilor dintre diferite conținuturi și mesaje educaționale ale unui demers didactic. Este o invitație de abordare curriculară integrată, cel puțin în cadrul aceleiași arii curriculare.
Modelul interdisciplinarității pedagogice descrie saltul de la proiectarea și propunerea conținuturilor în variantă tradițională, în cadrul unor discipline separate, la organizarea și parcurgerea conținuturilor în manieră integrată.
Predarea în manieră integrată a disciplinelor presupune sintetizarea și organizarea didactică a informațiilor din domenii diferite.
O astfel de activitate nu trebuie să depășească timpul optim prevăzut pentru fiecare grupă de vârstă. În jocul didactic interdisciplinar se realizează conecsiuni interdisciplinare, se transferă cunoștințe și deprinderi însușite, de pildă, la cunoașterea mediului, educarea limbajului și educație muzicală; obiective ale acestor domenii se subsumează unor obiective operaționale preponderente, de obicei, obiective ale educării limbajului. Este posibil să se valorifice achiziții de la activități matematice și activități artistico-plactice în joc didactic axat pe obiective de educare a limbajului sau se combină achiziții din activitățile matematice cu cele de la cunoașterea mediului și de la activități motrice etc.
O simplă utilizare a unor cunoștințe din domenii diferite nu constituie o activitate interdisciplinară. Condiția realizării unor asemenea demersuri didactice o reprezintă restructurarea cunoștințelor, aplicarea informațiilor interdisciplinare în acțiuni utilitare, în generalizări și abstractizări.
Eficiența jocului didactic interdisciplinar constă în:
corelarea dintre discipline stimulează interesul pentru cunoaștere, descoperire și autocunoaștere;
copilul depășește mai ușor sarcinile didactice datorită elementelor de joc care creează motivația învățării;
în jocul didactic, prin elementele de joc și prin variante, se preîntâmpină monotonia, plictiseală;
prin corelațiile interdisciplinare din jocul didactic copilul înțelege adecvat fenomenele științifice, aspectele de viață și manifestarea lor firească;
prin jocul didactic se deplasează ponderea de pe informativ pe formativ, crește capacitatea de aplicare practică a cunoștințelor;
abordarea interdisciplinară a problemelor favorizează dezvoltarea gândirii logice, a creativității și a originalității.
Prin jocurile didactice interdisciplinare copiii își exersează exprimarea orală, vorbind corect din punct de vedere gramatical, cursiv, devenind originali în ceea ce privește creearea unei povești. Educația preșcolară trebuie să fie o pregătire pentru viață, asigurând în primul rând dezvoltarea capacităților copilului astfel încât acesta să poată fi integrat cu ușurință în programul de instruire școlară.
Pregătirea copilului pentru școală vizează dezvoltarea auzului fonematic, formarea exprimării logice, clare, corecte a ideilor, dezvoltatea capacității de a sesiza semnificația cognitivă a cuvintelor și a propozițiilor, de a folosi un vocabular din ce în ce mai bogat, formarea ritmului de vorbire corecspunzător conținutului și a deprinderii de a respecta pauzele, intonația și accentul, prevenirea și corectarea defectelor de vorbire.
II.6 Valoarea instructiv – educativă a jocului didactic
Jocurile didactice exercită o mare influență asupra dezvoltării psihice a copilului. În primul rând, contribuie la dezvoltarea lui intelectuală:
la formarea percepțiilor ( de culoare, de formă, mărime etc. );
la educarea spiritului de observație;
la educarea imaginației creatoare;
la educarea gândirii și a limbajului.
Numeroase jocuri didactice organizează procesul perceperii analitico – sintetice a înssușirilor caracteristice ale obiectelor. Situațiile concrete ale jocului solicită copilului alegerea obiectelor după culoare, mărime, formă și găsirea asemănărilor și deosebirilor dintre ele. De pildă, în desfășurarea jocurilor loto, mozaic, domino, copilul analizează obiectele, diferențiază corect figurile geometrice, culorile principale și complementare. O dată cu aceasta, el învață și denumirea lor.
Percepția spațiului se dezvoltă mai ales prin jocurile în care preșcolarul așează laolaltă figurile sau construiește ceva. Pe această cale se familiarizează cu raporturile spațiale dintre obiecte: sus – jos, în față – în spate, aproape – departe. Prin alte jocuri învață să cunoască formele și dimensiunile obiectelor.
Prin sarcina lor didactică aceste jocuri activează operațiile gândirii: analiza, sinteza, comparația și generalizarea. De exemplu, atunci când copilul așează diferite obiecte în grupe separate ( flori, jucării, animale ) el trebuie să generalizeze notele comune și esențiale ale acestor obiecte și să le integreze într-o noțiune generalizatoare ( „floare”, „jucărie”, „animal” ). Această operație de clasificare a obiectelor concrete după traăsăturile lor caracteristice prezintă o deosebită însemnătate pentru dezvoltarea noțiunilor elementare privitoare la diferite obiecte, animale, plante, anotimpuri etc.
O mare însemnătate pentru dezvoltarea limbajului prezintă jocurile didactice orale. Acestea cer copilului discernământ în alegerea cuvintelor, în înlocuirea cuvintelor cu altele, cu înțeles opus.
Multe jocuri didactice contribuie la îmbogățirea vocabularului precum și la activizarea vorbirii. În acest scop sunt folosite jocurile prin care copiii memorează denumirea obiectelor și acțiunilor și își precizează înțelesul cuvintelor. Este însă important ca fixarea semnificației cuvintelor în memoria copiilor să fie asociată cu acțiunile jocului. Numai în felul acesta sensul cuvintelor se reține mai bine. În egală măsură aceste jocuri sunt folosite de educatoare și pentru educarea la copii a unei exprimări corecte din punct de vedere gramatical.
De exemplu, în jocul „Găsește cuvântul potrivit” se formează la copii deprinderea de a completa o propoziție în care lipsește subiectul sau predicatul, precum și de a respecta acordul dintre subiect și predicat. Iată câteva propoziții de acest gen pe care copilul trebuie să le completeze cu părțile de vorbire ( cuvintele ) potrivite: „ ….. se joacă cu mingea ( Copilul )”; „Andrei ….. la grădiniță (merge)” etc. Prin alte jocuri didactice se verifică și gradul de consolidare a deprinderile de exprimare corectă din punct de vedere fonetic și gramatical (de exemplu, jocul didactic „Spune mai departe” ).
Jocurile didactice sunt un mijloc eficient pentru dezvoltarea spiritului moral, etic și social al copilului. Ele contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, autocontrolului, spiritului de echipă sau de independență, a sociabilității și a mai multor altor calități de voință și caracter.
Așadar, aceste jocuri exercită o influență pozitivă atât în plan intelectual, cât și asupra întregii personalități ale copilului.
CAPITOLUL III
Metodologia cercetării
De fapt, ce înseamnă a evalua?
Consultând “Dicționarul general al limbii române”, constatăm că “a evalua“ înseamnă “a aprecia“, “a stabili în mod aproximativ nivelul, valoarea unui anumit lucru.
Revenind la titlul lucrării, putem defini evaluarea ca fiind acea activitate prin care apreciem, stabilim în mod aproximativ, nivelul cunoștințelor unui copil din grupă sau a grupei în ansamblu.
În ceea ce mă privește, îmi propun în continuare să evidențiez mijloacele pe care le putem folosi în demersul pe care-l facem, precum și de a repune în valoare câteva elemente și noțiuni de statistică matematică, absolut necesare pentru a face o evaluare corectă.
• Scopul: Dezvoltarea operatiilor intelectuale prematematice;
• Obiective:
a)formarea la elevi a conștiinței propriului potențial creativ și a posibilității de a-l folosi deliberat; educarea încrederii în eficiența efortului creativ pentru soluționarea problemelor și pentru optimizarea învățării;
d) formarea unei motivații epistemice stabile, bază a disponibilității pentru schimbare, problematică și deschidere la ideile altora;
c) exersarea de către elevi a unor elemente de comportament creativ;
d) cunoașterea parametrilor actului creativ, deci a criticilor de evaluare a ideilor și produselor noi.
III. 1 Ipoteza cercetării
Orice act de gândire presupune o doză de creativitate și, prin forța lucrurilor, admițând că orice persoană normală manifestă un anumit grad, cât de redus, al gândirii, admitem aceeași situație și pentru potențialul creativ.
Trebuie făcută o distincție clară între potențialul creativ ( ca posibilitate latentă ) și creativitate ( ca act real ), distincție făcută și de Aristotel.
Creativitatea ca proces intelectual rezultă din fuziunea raționalului (aici incluzând gândirea logică, cât și volumul de cunoștințe și experiența tehnicilor de lucru ) cu fantezia. A. Osborn își întemeiază eficienta sa metodă ( brainstormingul ) pe ideea că mecanismul nostru de gândire comportă îndeobște două componente: judecată și spiritul creativ, idee care exprimă opinia majoritară în literatură. Se pare însă că nu ambele verigi evoluează în același pas și nici ascensiunea lor nu este liniară și necondiționată. Osborn însuși relatează că ,, la individul mediu judecata se dezvoltă automat odată cu vârsta, în timp ce creativitatea scade la aceia care nu o dezvoltă progresiv “.
Am putea spune că la copil există o creativitate nativă, prin necunoașterea obstacolelor obiective pe care le-ar întâmpina transpunerea în practică a ideilor. Cenzura pe care la adult o exercită factorul rațional nu funcționează. Imaginația este liberă, descătușată și nestânjenită de canoane. Acest caracter al creativității infantile ne aduce cu gândul la brainstorming și în general orice metodă de creativitate, care cere ignorarea deliberată a spiritului critic. Copii efectuează un brainstorming firesc, spontan. Privind astfel lucrurile, putem aprecia fără rezerve că încă în prima copilărie găsim un potențial creativ specific acestei vârste.
Creativitatea este educabilă. O spun cei mai mulți dintre cercetătorii creativității cu o convingere rezultată din rațiuni concrete, obiective.
Experimentele care au investigat această problematică confirmă faptul că variabilele creativității asupra cărora s-a acționat au înregistrat îmbunătățiri evidente. Educarea creativității este demonstrată de trei serii de argumente:
– rezultatele de netăgăduit ale metodelor de stimulare a capacităților creatoare;
– datele experimentelor pedagogice;
– studiul analitic al factorilor componenți ai creativității.
Având în vedere cele arătate mai sus, consider că fiecare copil are nevoie de o intervenție din exterior pentru a-i aduce la iveală și dezvolta potențialul creativ de care dispune în mod virtual ( firește de diferite niveluri datorită imixtiunii aptitudinilor speciale). Lucrarea elaborată va răspunde întrebării : putem produce anumite modificări în sensul dezvoltării creativității copiilor, prin intermediul activității preșcolare ?
III. 2 Descrierea cercetării
Pentru exemplificare s-a ales activitatea de rezolvare și compunere de probleme de matematică deoarece constituie un cadru optim pentru cultivarea creativității. În esența ei, activitatea de rezolvare a problemelor este o activitate inventivă, creativă. A rezolva o problemă înseamnă a găsi o ieșire dintr-o dificultate, înseamnă a găsi calea de a ocoli un obstacol, de a atinge un obiectiv care nu este accesibil. A găsi soluția unei probleme este o performanță. Prin implicațiile ascunse ale problemei copiii sunt provocați la selecționarea elementelor din experiența lor, utile în situația dată, ordonarea, combinarea și evaluarea lor, emiterea de ipoteze, verificarea ipotezelor etc. Prin toate acestea activitatea de rezolvare a problemelor contribuie, în principal, la cultivarea gândirii creatoare. Unii psihologi consideră rezolvarea de probleme și creativitatea drept ,, culmi ale performanței cognitive “ . A. Stoica afirma că ,, atâta timp cât orice rezolvare de probleme este un act de gândire, iar orice act de gândire presupune un caracter creator, putem avansa ideea unei identități ( nu neaparat totale, dar cel puțin parțiale ) între rezolvarea de probleme și actul de creație “. După Paul Popescu – Neveanu ,, capacitatea de a pune și formula probleme noi este un indicator al creativității .
Populația investigată
S-au constituit două loturi: lotul experimental și lotul martor.
Lotul experimental
Caracteristic pentru lotul experimental este faptul că asupra lui se acționează cu ajutorul factorului experimental în conformitate cu cele presupuse în ipoteza cercetării în vederea producerii unor modificări în desfășurarea acțiunii educaționale. Lotul experimental este alcătuit din prescolarii grupei A. Colectivul grupei este compus din 13 copii, 7 fete și 6 băieți. La intrarea în grupa mijlocie doar 5 dintre ei nu aveau 4 ani împliniți. Din 7 fete, 4 au frecventat grădinița cel puțin un an. Din 6 băieți, 3 au frecventat grădinița. Deci, 60% din numărul copiilor au frecventat grădinița. Din 13 copii ai grupei, 3 provin din familii în care cel puțin unul dintre părinți are pregătire superioară ( 23,5% ), 3 din familii în care cel puțin unul dintre părinți are pregătire medie ( 23,5% ) și 7 din familii în care părinții au calificări inferioare ( 53% ).
Lotul experimental parcurge un antrenament prelungit și variat. Se acționează pe parcursul a aproximativ doi ani prin metode nespecifice la toate disciplinele din planul de învățământ din curriculum pentru grupa mijlocie și prin metode specifice în cadrul unei discipline opționale cu durata de un an (grupa mijlocie).
Lotul martor
Lotul de control este folosit ca martor pentru ca la încheierea cercetării să comparăm rezultatele obținute de către ambele loturi și să conchidem pe această bază că diferențele se datorează intervenției factorului experimental. Pentru reducerea la minimum a posibilităților ca diferențele să se datoreze și altor factori, s-a căutat ca cele două loturi, experimental/control, să fie, pe cât posibil, omogene.
Lotul de control este compus din 13 copii din grupa mijlocie B, 6 fete și 7 băieți. În afară de 3 copii, restul aveau 4 ani împliniți la intrarea în grupa mijlocie. Au frecventat grădinița 4 fete ( 64% ) și 5 băieți ( 70% ). Provin din familii în care cel puțin unul dintre părinți are pregătire superioară 3 copii( 23,5% ), din familii în care cel puțin unul dintre părinți are pregătire medie 4 copii ( 36% ) și din familii în care părinții au calificări inferioare, 6 copii ( 40,5% ).
III. 3 Metode utilizate în cercetare
Prin specificul său, cercetarea nu este o activitate cu valoare intrinsecă, ea vizează în mod explicit, în cazul nostru procesul de învățământ. S-a adoptat o formă de cercetare – acțiune, un tip de metodologie investigatoare prin care s-a implementat cercetarea – nu post factum, ci chiar în momentul organizării – în activitatea pedagogică concretă de la grupa, urmărind nu numai recoltarea de date, ci implicit și optimizarea activității instructiv educative, prin intervenții moderatoare. S-a considerat că acest tip de cercetare servește direct și în mai mare măsură obiectivul principal al cercetării și finalitatea ei, optimizarea activității de instruire și educare a copiilor, sporirea eficienței actului pedagogic concret.
Experimentul pedagogic
În aplicarea acestei metode s-a trecut prin trei faze:
faza prealabilă intervenției factorului experimental, când s-au selectat loturile, s-au aplicat probele predictive, s-au înregistrat datele privitoare la variabilele implicate și s-a stabilit strategia desfășurării experimentului ;
faza administrării factorului experimental, când lotul experimental a fost supus unei acțiuni diferite de ceea ce s-a petrecut în eșantionul de control (temporal, a fost faza cea mai lungă);
faza înregistrării rezultatelor după intervenția factorului experimental. Pe această bază s-au stabilit diferențele dintre cele două loturi, după ce, în prealabil, s-au stabilit diferențele în cadrul fiecărui lot, între cele înregistrate în faza inițială și cele înregistrate după intervenția factorului experimental.
Observația
S-a elaborat în prealabil un plan de observație precizându-se și obiectivele urmărite. Datele observației au fost consemnate imediat, fără ca cei observați să-și dea seama de acest lucru. În acest sens s-a folosit fișa de observație. Observațiile au fost făcute în condiții și împrejurări variate pentru a avea posibilitatea confruntării datelor obținute.
Metoda testelor
Înainte de administrarea fiecărui test s-a făcut un instructaj necesar pentru precizarea unor reguli și cerințe privitoare la administrarea testului etalon și felul în care se face evaluarea. S-a elaborat o scară considerată ca etalon, la care s-au raportat rezultatele individuale și în funcție de care s-a făcut măsurarea și evaluarea acestora.
Metoda analizei produselor activității și a cercetării documentelor
Prin aplicarea acestei metode s-au obținut date privitoare la acțiunea educațională, îndeosebi asupra rezultatelor ei.
In modul de formulare si de rezolvare a unor probleme se obiectiveaza diversele sale disponibilitati psihice.De exemplu,analizand desenele unui copil putem deduce daca acesta are sau nu spirit de observatie,daca si-a format sau nu perceptia formei,a proportiilor obiectelor,daca dispune de inclinati artistice,deprinderi de lucru,sensibilitate.
Asadar,produsul activitatii, ,,desprins” de individ,devine oglinda creatorului sau,iar prin analiza lui psihologica vom reusi sa aflam multe lucruri despre insusi creatorul sau.
Tehnicile statistice
Multitudinea fenomenelor care apar în derularea propriu-zisă a acțiunii educaționale sunt prin excelență de natura calitativă. Diversitatea interacțiunilor dintre variabilele psihologice și cele pedagogice implicate în acțiunea educațională se lasă greu supuse unei evaluări cantitative. Măsurarea în sensul general, constă în evaluarea cantitativă, a fenomenelor cu ajutorul numerelor. Surprinderea legității este posibilă numai prin manipularea matematică a unor mărimi. ,, Matematizarea “ științelor este în zilele noastre o realitate evidentă. În acest proces a fost atrasă și pedagogia.
S-au folosit următoarele forme de măsurare:
numărarea ( înregistrare), clasificarea sau ordonarea ( procedeul rangului );
compararea ( raportarea ).
Pentru prelucrarea și prezentarea datelor cercetării s-au utilizat:
întocmirea tabelului cu rezultate;
reprezentări grafice;
calcularea unor indici statistici.
Toate metodele enumerate au fost aplicate într-un sistem de complementaritate, cu grija permanentă de a le utiliza corect.
Probe inițiale
Utilizarea probelor în aprecierea potențialului creativ este utilă și necesară acestea permițând evaluarea fluenței, flexibilității, originalității, ca aspecte ale gândirii creatoare. Probele inițiale au fost aplicate în ziua de 14 octombrie 2010 ambelor loturi ( experimental și de control ). Redăm în continuare conținutul acestor probe:
Grupa mijlocie A-lotul experimental.
Testul 1
Pentru verificarea cunoștințelor despre număr de la 1 – 5, a cifrelor corespunzătoare, am dat fișe copiilor, cerându-le:
Să asocieze mulțimile de obiecte cu cifrele corespunzătoare numărului de obiecte din fiecare mulțime;
Să recunoască figurile geometrice: triunghi, dreptunghi, pătrat, cerc, însușite la acest nivel;
Folosirea culorilor respective
Sarcina cerută pentru exemplul 1:
Unește cu o linie fiecare mulțime cu cifra corespunzătoare numărului de elemente – 1 punct
Colorează elementele mulțimii folosind culoarea respectivă – 1 punct
Inregistrarea datelor
Lotul experimental
Reprezentarea grafică a testului 1
Interpretarea datelor
Din totalul de 13 copii testați au realizat sarcina:
100% = 9 copii
75% = 4 copii
50% = 0 copii
25% = 0 copii
Sarcina a fost realizată corect de 9 copii, 3 copii au greșit la sarcina 1, iar un copil la sarcina 2.
În activitățile următoare trebuie să desfășoare acțiuni prin care să reia această sarcină, acordând atenție deosebită copiilor care întâmpină greutăți.
Lotul martor
Reprezentarea grafica a testului I
4
3
2
1
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Din totalul de 13 copii testati au realizat sarcina:
100%=7 copii
75%=6 copii
50%=0 copii
25%=0 copii
Sarcina a fost realizata corect de 7 copii;4 copii au gresit sarcina 1; 2 copii au gresit sarcina 2.In activitatile urmatoare trebuie sa se desfasoare actiuni prin care sa se reia aceasta sarcina acordandu-se atentie deosebita copiilor care intampina greutati.
Testul 2
Obiective:
Consolidarea deprinderii de a număra corect până la 5, respectând succesiunea numerelor
Ordonarea mulțimilor în șir crescător
Stabilirea corectă a locului fiecărui număr în șirul numeric
Sarcina ceruta pentru testul 2:
Unește cu o linie fiecare mulțime cu cifra corespunzătoare numărului de elemente – 1 punct
Denumește mulțimea care are cele mai multe elemente – 1 punct
Lotul experimental
Reprezentarea grafica a testului 2
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Interpretarea datelor
Din totalul de 13 copii testati au realizat sarcina:
100%=9 copii
75%=4 copii
50%=0 copii
25%=0 copii
In activitatile urmatoare trebuie sa se desfasoare actiuni prin care sa se reia aceasta sarcina acordandu-se atentie deosebita copiilor care intampina greutati.
Lotul martor
Reprezentarea grafica a testului 2
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Interpretarea datelor
Din totalul de 13 copii testate au realizat sarcina:
100%=5 copii
75%=8 copii
50%=0 copii
25%=0 copii
Sarcina a fost realizata corect de 5 copii;5 copii au gresit sarcina 1 si 3 copii au gresit sarcina 2.
Testul final
Obiective:
1)Consolidarea deprinderii de a numara correct pana la 5,respectand succesiunea numerelor;
2)Ordonarea multimilor in sir crescator;
3)Stabilirea corecta a locului fiecarui numar in sirul numeric.
Sarcina cerută:
Desenează în prima diagramă o roșie, în a doua diagramă două roșii, etc., în a cincea diagramă cinci roșii.
Am acordat pentru fiecare diagramă un punct.
Înregistrarea datelor
Interpretarea datelor
Din totalul de 13 copii testați au realizat sarcina:
100% = 9 copii
75% = 4 copii
50% = 0 copii
25% = 0 copii
Sarcina a fost realizată corect de 9 copii în procent de 100%. Un număr de 2 copii nu au realizat sarcina numărul 4, desenând mai multe roșii decât i-a indicat cerința, iar alți doi copii nu au relizat sarcina numărul cinci, desenând în loc de cinci roșii, numai patru.
Cu acești copii voi lucra individual în cadrul activităților alese, pentru a-i face să înțeleagă raportarea cantității la număr și invers.
Reprezentarea grafică a testului final
Lotul martor
Reprezentarea grafica
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Interpretarea datelor
Din totalul de 13 copii testati au realizat sarcina:
100%=8 copii
75%= 5 copii
50%= 0 copii
25%= 0 copii
Sarcina a fost realizata corect de 8 copii in proportie de 100%;un numar de 2 copii au realizat sarcina nr. proportie de 75%,iar un numar de 3 copii au realizat sarcina proportie de 75%.
După testele date la grupa mijlocie Ași mijlocie B am ajuns la următoarele concluzii:
Grupa mijlocie A – copiii știu să numere corect în limitele 1 – 5, recunosc cifrele,stiu raportarea cantității la număr și invers, să așeze mulțimile în șir crescător și descrescător, să formeze perechi între elementele mulțimii, recunosc mulțimile cu mai multe, mai puține sau tot atâtea elemente;
Grupa mijlocie B –copiii știu să numere corect în limitele 1 – 5, ordine crecătoare și descrescătoare, recunosc cifrele, recunosc vecinii mai mari sau mai mici ai unui număr natural, raportează numărul la cantitate și invers.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jocul Didactic, Modalitate DE Realizare A Activitatii Matematice In Gradinita (ID: 159723)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.