Jocul Didactic de Interventie. Aplicabilitate In Invatamantul Prescolar
LUCRARE DE LICENȚĂ
Jocul didactic de intervenție. Aplicabilitate în învățământul preșcolar
CUPRINS
Argument
Introducere
Capitolul I.
Delimitări conceptuale și abordări teoretico-metodologice ale conceptului de agesivitate
1.1 Definiția agresivității
1.2. Formele de manifestare ale agresivității
1.3.Agresivitatea ca trăsătură dobândită
1.3.1.Modelul behaviorist
1.3.2.Modelul cognitivist
1.3.3.Modelul umanist
Capitolul II. Apariția și consolidarea conduitei agresive în ontogeneză
2.1. Premisele apariției conduitei agresivivității la copiii preșcolari
2.2. Dezvoltarea agresivității în copilărie
2.3. Tipurile de copii agresivi și mijloacele de construire a relațiilor cu aceștea
2.4. Cauzele agresivității infantile
2.5. Influența conducerii parentale asupra structurării conduitei agresive la copil
2.6. Influența relațiilor dintre părinți și copii asupra manifestării agresivității la
vârsta preșcolară mare
2.7. Socializarea agresivității
Capitolul III. Strategii și principii de prevenire și corectare a conduitei
agresive la copii
3.1. Jocul la copii
3.2. Disciplinarea copiilor
3.3. Principiile activității cu copiii agresivi. Recomandări metodice
3.4. Prevenirea și corectarea agresivității infantile
Capitolul IV. PROIECT DE CERCETARE
Obiectivele și ipotezele cercetării
Metoda de observare asupra comportamentului copilului
în timpul jocului
Desenul la copii – considerații generale
Testul familiei – descriere și procedură de aplicare
Chestionarul – descriere și procedură de aplicare
Prezentarea bateriei de jocuri de intervenție
ANEXA I
ANEXA II
Bibliografie
ARGUMENT
Pentru copiii din ziua de astăzi schimbarea este singura constantă din viața lor. Ei cresc într-o societate în care cuvântul de ordine este "supraviețuirea". Sunt educați acum de mașinării care le vorbesc în locul părinților, și primesc explicații de la aparate sofisticate.Puțini cercetători în domeniu, s-au preocupat de diminuarea problemelor agresive ale copiilor agresivi preșcolari, deși agresivitatea reprezintă o temă suficient dezvoltată în psihologia contemporană.
Aproape în fiecare grupă de copii de grădiniță, putem găsi unul sau mai mulți copii, ce manifestă simptome ale unei conduite agresive. Deseori, aceștia îi atacă pe ceilalți copii, îi bat, îi înjură, le iau și le strică jucăriile, folosesc intenționat expresii vulgare, într-un cuvânt, reprezintă o amenințare pentru colectivitatea de copii și o sursă de supărare și mâhnire pentru ceilalți din jur (părinți și educatori).
Copiii agresivi sunt greu de acceptat așa cum sunt ei, însă și mai dificil de înțeles. Ca oricare alți copii și copiii agresivi au nevoie de tandrețe, înțelegere și ajutorul adulților, deoarece conduita lor agresivă reprezintă înainte de toate reflectarea propriului disconfort interior, a imposibilității de a reacționa adecvat la evenimentele din jur.
Cauzele unei asemenea conduite sunt multiple, însă, deseori copiii au un comportament agresiv fiindcă nu știu cum să procedeze altfel, deoarece "repertoriul lor comportamental este sărăcăcios".
Copiii agresivi se percep ca fiind renegați. Cruzimea și nepăsarea părinților au drept consecință tulburarea relațiilor părinți-copii, care duc la instaurarea în adâncul ființei lor a convingerii că nimeni nu-i iubește.
Astfel, ei caută diverse mijloace de atragere a atenției adulților și a copiilor de aceeași vârsta cu ei. Din păcate aceste căutări nu se finalizează întotdeauna potrivit dorințelor lor. Agresivitatea nu este decât o încercare disperată de a câștiga "un loc sub soare" cu toate că copiii agresivi știu dinainte că din partea celorlalți copii vor avea parte de ripostă, iar din partea adulților de pedeapsă.
Copiii agresivi nu-și pot imagina, cum ar putea printr-o altă modalitate să lupte pentru "supraviețuire"
în societate .
INTRODUCERE
Educația făcută la o vârsta fragedă are o mai mare relevanță dacă este făcută de persoane semnificative și nu prin intermediul tehnologiei de ultimă oră. Deși atât televizorul cât și calculatorul au importanța lor, excesele și în mod special libertatea de a urmări orice emisiune TV, sau de a accesa orice site fără nici o restricție, poate avea o consecința negativă asupra comportamentului copiilor. Copilul este o ființă în evoluție a cărui comportament este apreciat după mediul familial în care se dezvoltă. Dacă mediul în care trăiește copilul este unul agresiv atunci el se va manifesta ca
atare.
Pe lângă familie care rămâne cea care răspunde trebuințelor și nevoilor elementare, grădinița ca instituție specializată joacă un rol extrem de important în formarea caracterului și comportamentului copilului preșcolar.Copiii imită conștient și foarte adesea inconștient ceea ce văd și aud în jur. De aceea, părinții și educatoarea posedă cu știre sau fără știre cel mai puternic instrument de disciplinare a copiilor și anume propriul comportament, personalitatea copilului însumează influențele lor bune sau rele primite de la familie, educatoare și persoanele apropiate.
De-a lungul anilor s-au efectuat mai multe studii având ca temă agresivitatea, dar deși toată lumea ajunge la concluzii alarmante, nu se prea reușește să se propună soluții eficiente pentru ameliorarea acestui fenomen.Arsenalul deloc numeros al metodelor de intervenție în diminuarea agresivității deseori face ca această problemă să fie incomplet soluționată.
Metoda de intervenție propusă în prezenta lucrare este o baterie de jocuri de intervenție care au drept scop diminuarea agresivității la copiii de vârsta preșcolară mare. Prin joc învățăm copiii agresivi să-și descarce furia într-o formă dezirabilă, să acționeze de comun acord cu membrii grupului, să-și dezvolte deprinderile de colaborare în perechi, să-și direcționeze energia în direcția dorită, să-și formeze sentimentul de încredere față de persoanele din grup, creșterea nivelului de comunicare, creșterea imaginii de sine etc.
Copiii agresivi au nevoie de înțelegerea și susținerea adulților, de aceea sarcina principală nu constă în a pune un diagnostic "exact" și cu atât mai puțin de a lipi o "etichetă", ci în oferirea unui ajutor la timp și după posibilități a copilului în cauză.
Sunt conștientă că nu voi putea aborda și trata exhaustiv această problemă, dar sper că ipoteza, care apare sub forma incertă a unui "vis" o voi putea dezvolta sub forma unui anume "design experimental" în măsura în care voi reuși să stabilesc obiective clar definite, calea spre scop, mijloacele disponibile și strategia de acțiune.
Capitolul I
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI ABORDĂRI
TEORETICO-METODOLOGICE ALE CONCEPTULUI DE AGRESIVITATE
1.1 Definiția agresivității
Prin termenul de agresivitate se au în vedere acțiunile individului îndreptate asupra unei alte persoane (sau a propriei persoane) cu scopul vătămării fizice sau psihice. Deasemenea, agresivitatea poate fi îndreptată împotriva animalelor sau a obiectelor.
Din perspectivă etimologică, termenul de agresivitate provine de la latinescul adgrador, care se traduce prin “a merge către”, evoluând în timp în agredire, ce semnifică “a merge către…cu tendința de a ataca”.
Se poate afirma că agresivitatea reprezintă o instanță profundă care-i permite individului să se afirme înapoi în fața greutăților și să nu ocolească lupta ca o fază de confruntare în succesul unei intreprinderi.
Diverși cercetători au încercat să definească termenul de agresivitate, cu scopul surprinderii esenței acestui fenomen psihic. Astfel, P. Popescu-Neveanu, definește agresivitatea ca fiind “un comportament destructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea semnifică întotdeauna atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugerea obiectului
ei”.
Un alt cercetator român, Constantin Păunescu, consideră că termenul de agresivitate se referă la “o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile, în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru , investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare”
Cercetătorii francezi Laplanche și Pontalis, consideră agresivitatea ca pe “o tendință sau
ansamblu de tendințe, ce se actualizează în conduite fantasmatice, care țintesc să facă rău altuia, să-l
distrugă, să-l constrângă, să-l umilească, etc.
În dictionarul Walman, agresivitatea se definește în urmatoarele accepțiuni: “tendința de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendința de a depăși opozițiile întâlnite; tendința de
autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini și reacții;
tendința permanentă de dominare în grupul social sau comunitate”.
Definiția agresiunii are drept scop stabilirea raportului de cuprindere conceptuală între aceasta și violență, demonstrând aserțiunea că eforturile de înțelegere a fenomenului de violență trebuie să înceapă cu elucidarea fenomenului de agresivitate.
Trebuie să recunoaștem că este destul de dificil de a da o definiție clară a agresivității. Unii autori chiar au propus înlocuirea cuvântului agresivitate, cu termenul comportamente agresive, punând astfel accentul pe delimitarea tendinței de comportament agresiv propriu-zis, intenției de act agresiv în sine.
1.2 Formele de manifestare ale agresivității
Manifestările agresivității sunt dintre cele mai diverse. Se face diferența între două tipuri de manifestări agresive:
Agresivitatea ca scop;
Agresivitatea instrumentală.
Primul tip indică realizarea actului agresiv în calitate de act planificat anterior, a cărui scop constă în prejudicierea obiectului. Cel de-al doilea se realizează ca mijloc de atingere a unui rezultat anume, care nu reprezintă în sine un act agresiv.
Structura conduitei agresive a fost propusă în lucrările lor de către numeroși autori. Astfel,
psihologul rus I.A. Furmanov propune următoarea clasificare:
1. După orientare:
Agresivitate îndreptată în exterior;
Autoagresivitate – îndreptată spre sine.
2. După scop:
Agresivitate intelectuală;
Agresivitate ostilă.
3. După modalitatea de exprimare:
Agresivitate fizică;
Agresivitate verbală.
4. După gradul de exprimare:
Agresivitate directă;
Agresivitate indirectă.
1. După prezența inițiativei:
Agresivitate cu inițiativă;
Agresivitate de apărare.
Psihologul bielorus G.E. Breslav sintetizează într-un mod plastic într-un tabel formele de manifestare
ale agresivității:
Tabel 1. Clasificarea formelor de manifestare ale agresivității
După orientarea asupra obiectului
Heteroagresivitatea – orientarea asupra celor din jur: omoruri, violuri, bătăi, amenințări, jigniri, limbaj necenzurat, etc.
Autoagresivitatea – orietarea asupra propriei persoane: conduită autodistructivă, mergând până la sinucidere, tulburări
psihosomatice .
După cauza apariției
Agresivitate reactivă – reprezintă o reacție de răspuns la un stimul extern (ceartă, conflict, etc.)
Agresivitate spontană – se manifestă fără vreun motiv anume, de obicei sub influența unor impulsuri interne
(acumularea de emoții negative, o agresivitate neprovocată în condițiile existenței unor tulburări psihice).
După scopul urmărit
Agresivitate instrumentală – se manifestă ca un mijloc de atingere a unui rezultat: sportivul care obține o victorie; medicul dentist, care scoate o măsea stricată; copilul care-i cere imperativ mamei sale să-i cumpere o jucărie, etc.
Agresivitatea cu scop (motivațională) – reprezintă o acțiune planificată din timp, a cărei scop constă în prejudicierea unui obiect: elevul care s-a supărat pe un coleg, bătându-l în consecință; bărbatul care în mod special folosește un limbaj necenzurat în comunicarea cu soția sa, etc.
După caracteru După prezența inițiativei:
Agresivitate cu inițiativă;
Agresivitate de apărare.
Psihologul bielorus G.E. Breslav sintetizează într-un mod plastic într-un tabel formele de manifestare
ale agresivității:
Tabel 1. Clasificarea formelor de manifestare ale agresivității
După orientarea asupra obiectului
Heteroagresivitatea – orientarea asupra celor din jur: omoruri, violuri, bătăi, amenințări, jigniri, limbaj necenzurat, etc.
Autoagresivitatea – orietarea asupra propriei persoane: conduită autodistructivă, mergând până la sinucidere, tulburări
psihosomatice .
După cauza apariției
Agresivitate reactivă – reprezintă o reacție de răspuns la un stimul extern (ceartă, conflict, etc.)
Agresivitate spontană – se manifestă fără vreun motiv anume, de obicei sub influența unor impulsuri interne
(acumularea de emoții negative, o agresivitate neprovocată în condițiile existenței unor tulburări psihice).
După scopul urmărit
Agresivitate instrumentală – se manifestă ca un mijloc de atingere a unui rezultat: sportivul care obține o victorie; medicul dentist, care scoate o măsea stricată; copilul care-i cere imperativ mamei sale să-i cumpere o jucărie, etc.
Agresivitatea cu scop (motivațională) – reprezintă o acțiune planificată din timp, a cărei scop constă în prejudicierea unui obiect: elevul care s-a supărat pe un coleg, bătându-l în consecință; bărbatul care în mod special folosește un limbaj necenzurat în comunicarea cu soția sa, etc.
După caracterul manifestării
Agresivitatea directă – îndreptată nemijlocit asupra obiectului, ce provoacă iritabilitate, neliniște sau excitație; mitocănie „fără perdea”, apelarea la forța fizică sau amenințarea cu răzbunarea, etc.
Agresivitatea indirectă – îndreptată asupra obiectelor ce nu provoacă în mod nemijlocit iritabilitate sau excitație, însă care sunt mult mai comode pentru manifestarea agresivității (sunt accesibile, iar manifestarea agresivității în direcția lor nu implică nici un risc): tatăl, care vine de la servici având o dispoziție proastă, își descarcă furia prin intermediul membrilor familiei sale din motive știute doar de el;
conflict cu vecina, începe să strige practic fără nici un motiv la copilul ei, etc.
După forma de
manifestare
Verbală – exprimată într-o formă verbală: amenințări, jigniri, a căror conținut atestă prezența emoțiilor negative și posibilitatea aducerii unui prejudiciu moral și material adversarului.
Expresivă – se manifestă prin mijloace
neverbale: gesturi, mimică, intonația vocii, etc. În aceste cazuri, persoana adoptă o
grimasă
amenințătoare, flutură cu pumnii, sau amenință cu degetul în direcția adversarului, apelând în
același timp și la
un lexic necenzurat.
Fizică – constă în apelarea directă la
forța fizică în scopul prejudicierii morale sau materiale a
adversarului.
Psihologul american A. Buss a scos în evidență 3 scale de bază prin care pot fi descrise
acțiunile agresive.
• fizică – verbală;
• activă – pasivă;
• directă – indirectă.
Tabel 2. Categoriile actelor agresive după A. Buss:
1.3. Agresivitatea ca trăsătură dobândită
1.3.1 Modelul behaviorist
Reprezentanții acestui model susțin că agresivitatea este dobândită prin învățare socială, survenind în funcție de context, reprezentând un răspuns al individului la condițiile de mediu.
Se consideră că procesul de socializare reprezintă inclusiv achiziția de răspunsuri agresive, fie prin învățare directă (cum ar fi, de pildă, acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente), fie prin observarea conduitelor și a consecințelor lor la alții. Astfel, agresivitatea face parte dintre diferitele comportamente sociale pe care individul le achiziționează și care sunt menținute și actualizate atunci când condițiile o impun.
Experimentele întreprinse de către psihologul american Albert Bandura (promotorul teoriei învățării sociale) la începutul anilor ’60 ai secolului trecut, au demonstrat rolul adultului ca model în însușirea comportamentului agresiv la copii. Astfel, după ce au văzut cum un adult agresează o papușă sau dimpotrivă, se joacă liniștit cu ea, copiii au fost puși în situația de a avea ei înșiși de-a
face cu o serie de jucării, printre care și păpușa respectivă. S-a constatat, că copiii care au asistat la manifestarea unei conduite agresive din partea adultului față de păpușă, s-au comportat la rândul lor agresiv. Mai mult de atât, s-a observat că agresivitatea a crescut atunci când: modelul a fost recompensat; modelul a fost de același sex cu copilul; modelul a avut înainte legături intense cu copilul (tata, mama, prieten de familie, vecin, învățătoare, vecin, etc.).
Concluzia care se poate desprinde în urma acestui experiment este că chiar dacă copiii nu sunt educați expres în a fi agresivi (fapt ce are loc în numeroase culturi), totuși ei învață din experiența proprie prin reîntărire, sau imită persoanele semnificative și/sau cu autoritate.
Înțeleasă într-un sens larg, perspectiva învățării sociale leagă astfel actele agresive de o arie mai extinsă de factori cum ar fi: experiența trecută a individului, reîntăririle prezente asociate acestor acte, evaluarea situației și a posibilelor consecințe. Teoria învățării sociale a agresivității poate fi plastic redată sub forma următorului tabel:
Tabel 3. Teoria învățării sociale a agresivității
Din punctul său de vedere, analiza conduitei agresive necesită luarea în calcul a 3 momente:
■ Mijloacele de însușire a acțiunilor agresive;
■ Factorii ce provoacă apariția acestora;
■ Condițiile în care acestea sunt întărite.
Deaceea, o importanță esențială este acordată învățării, influenței mediatorilor primari ai socializării, și anume părinților, în însușirea unei conduite agresive. În special, s-a demonstrat că conduita părinților poate avea rolul de model al conduitei agresive și că părinții agresivi au de regulă copii agresivi .Deasemenea, conform acestei teorii, însușirea de către ființa umană a unui spectru larg de reacții agresive reprezintă o întărire directă a acestui tip de conduită, adică primirea unei întăriri pentru manifestarea unor acțiuni agresive crește probabilitatea ca aceste acțiuni să se repete în viitor. O importanță esențială o are și agresivitatea rezultativă, care constă în obținerea succesului prin
apelarea la acțiuni agresive. Aici se include și experiența vicariantă, adică observarea recompensei
actelor agresive la alții. Recompensa și pedepsirea socială se referă la impulsionarea agresivității. Autorecompensa și autopedepsirea reprezintă modele de agresivitate deschisă, ce pot fi reglate de recompensele și pedepsele pe care persoana în cauză le stabilește pentru ea însăși.
Se poate remarca faptul că această teorie lasă mult mai multe posibilități de a preveni și controla agresivitatea umană, și aceasta din două cauze:
• Conform acestei teorii, agresivitatea reprezintă un model învățat de conduită socială. De aici rezultă că poate fi diminuată prin eliminarea condițiilor ce au generat-o.
• Învățarea socială presupune manifestarea agresivității doar în anumite condiții sociale.
În prezent, teoria învățării sociale reprezintă cea mai eficientă teorie în prezicerea conduitei agresive,
mai ales în condițiile în care există date despre agresor și despre situația dezvoltării sale sociale.
În concluzie, viziunea învățării sociale a comportamentului agresiv apare mult mai complexă decât viziunea biologistă, fiind mai convingătoare, și chiar mult mai optimistă, deoarece dacă agresivitatea este în primul rând învățată, ea poate fi mult mai direct și mai ușor controlată, atât la nivel individual, cât și la cel comunitar.
1.3.2. Modelul cognitivist
Reprezentanții acestui model explicativ al agresivității sugerează faptul că comportamentele agresive sunt rezultanta unui proces decizional, prin care, pe baza unor informații, indivizii tind prin acțiunile lor să-și maximizeze câștigurile. Decizia de a acționa agresiv este în funcție de raportul dintre costurile și beneficiile anticipate. Gradul de raționalitate în aceste decizii depinde de mai multe variabile. Astfel, se poate vorbi în acest sens de un continuum, ce are la una din extreme reacții spontane, iar la cealaltă, comportamente antisociale calculate până în cele mai mici detalii. La acest al doilea pol se grupează acele acte agresive ce urmăresc lezarea unor persoane sau grupuri în
vederea atingerii unor scopuri practice. În asemenea cazuri, nu mânia provocată determină apariția unei reacții agresive, ci pur și simplu faptul că prin agresare se obține un beneficiu.
1.3.3. Modelul umanist
C. Rogers considera că agresivitatea și violența reprezintă reacții forțate de răspuns la limitarea libertății sale, a posibilităților sale de alegere. Agresivitatea și violența reprezintă modalități de apărare psihică, o mască. Agresivitatea este răspunsul organismului la acea experiență de viață percepută ca amenințătoare, necorespunzătoare imaginii despre sine a individului. Ființa umană simte nevoia de a se accepta pe sine, calitățile sale. El tinde spre a fi fericit, spre a avea parte de o viață mai bună. Dacă el se orientează asupra opiniilor celorlalți despre el, atunci va trăi stări de tensiune, emoție, neliniște, legate de aprecierile celorlalți. Ființa umană are tendința de a confirma așteptările
și cerințele lor, și tocmai din acest motiv, nu mai este liberă, fiind limitată în posibilitățile de alegere
a acțiunilor. Astfel, agresivitatea nu este altceva decât o reacție forțată de răspuns la limitarea propriei
libertăți.
Capitolul II
APARIȚIA ȘI CONSOLIDAREA CONDUITEI AGRESIVE ÎN ONTOGENEZĂ
2.1 Premizele apariției conduitei agresive.
Apariția conduitei agresive este condiționată nu doar de acțiunea factorilor ce țin de dezvoltare, de socializare, dar și de cei situaționali. În această categorie se pot încadra următorii
factori:
1. Aprecierea din partea celorlalte persoane – s-a demonstrat faptul că simpla prezență a altor persoane poate contribui fie la intensificarea, fie la diminuarea sau chiar eliminarea actelor agresive. Însă în acest caz un rol important îl are evaluarea nivelului de agresivitate al observatorului. A fost demonstrat experimental faptul că dacă comportamentul copiilor s-a aflat sub observația unei persoane percepută ca având un nivel ridicat de agresivitate (de pildă, antrenorul de lupte marțiale), atunci și copiii, la rândul lor, au dat dovadă în comportamentul lor de un număr sporit de conduite agresive. Însă dacă în aceiași situație pe post de observator apărea o persoană percepută ca fiind un adversar al conduitelor agresive (să zicem, dirigintele clasei), atunci se putea constata o conduită relativ echilibrată din partea copiilor. Se structurează astfel o legitate: cum observatorul perceput ca având un potențial ridicat de agresivitate dispărea, se înregistra o scădere semnificativă a nivelului agresivității sau chiar atingea nivelul inițial.
Mulți dintre adulți, în copilărie au avut ocazia de a asista la o bătaie între elevi. De obicei, dacă aceasta bătaie se desfășura într-un loc retras, ferit de privirile eventualilor spectatori, atunci ea continua până la apariția primelor semne de înfrângere din partea unuia dintre adversari. Însă scenariul unei asemenea bătăi ia o cu totul altă întorsătură, în cazul în care în preajma celor doi adversari apar “suporterii”. În acest caz, adversarii vor da dovadă de mult mai multă ură si înverșunare.
2. Intenția agresiunii – există un punct de vedere conform căruia pentru inițierea unui act
agresiv deseori se dovedește suficientă cunoștința faptului că o altă persoană nutrește intenții ostile, deși actul agresiv propriu-zis nu a fost realizat. Deseori, în astfel de cazuri, furia joacă rolul de stimul incitativ, ce apare ca o reacție emoțională la o acțiune ostilă planificată. Însă în acele cazuri în care adversarul își cere în prealabil scuze pentru intențiile lui agresive, deseori manifestarea mâniei nu mai are loc, respectiv nu se mai realizează un răspuns agresiv din partea persoanei agresate.
3. Percepția agresiunii – larga răspândire a programelor video și TV ce conțin scene de
violență, a căror spectatori deseori sunt copiii, nu pot să nu atragă o critică aspră din partea
pedagogilor și a lucrătorilor sociali, care consideră că scenele de violență ce sunt văzute pe micul ecran de un număr tot mai mare de copii, îi determină pe aceștia să devină mai agresivi. Însă după cum consideră unii psihanaliști specializați în psihanaliza infantilă, aceste acuzații sunt lipsite de o bază reală.
În timpul vizionării filmelor video, copilul realizează îm mod inconștient anumite trebuințe, reglându-și în mod corespunzător afectele, cu contribuția deloc neglijabilă a personajelor filmului în cauză. Deaceea, o pasiune excesivă pentru filme și emisiuni video și TV se structurează doar în cazul acelei categorii de copii care întâmpină dificultăți în procesul de adaptare la realitățile vieții cotidiene, nefiind în stare să le găsească o rezolvare.
În limitele teoriei învățării sociale se constată existența unor date experimentale contradictorii, care arată că retrăirea emoțiilor, determinate de observarea pasivă a scenelor de violență, are loc atât în fața micului ecran, cât și în viața de zi cu zi, și care, în final nu conduc la obținerea efectului catharctic, după cum propune teoria frustrației, ci dimpotrivă, duc la stimularea apariției actelor agresive. Această opinie se sprijină pe datele conform cărora observatorul, mai ales dacă este un copil, manifestă tendința de a săvârși aceleași acțiuni, ca și persoana a cărui comportament se află în centrul atenției sale. În particular, se indică faptul că, nu doar așteptarea, ci și vizionarea scenelor de violență pe micul ecran contribuie la creșterea nivelului de agresivitate.
4. Dorința de răzbunare – deseori, mai ales la vârsta copilăriei, comportamentul agresiv apare
ca răspuns la comportamentul inadecvat al celor din jur, adică ca un act de răzbunare pentru ceva anume. Astfel, copilul ce este deseori confruntat cu aplicarea unor pedepse, învață în acest fel că omul trebuie să pedepsească atunci când alții săvârșesc fapte reprobabile. Provocarea suferinței ca răspuns la suferința pricinuită (reală, indirectă sau fantasmagorică), și observarea acesteia, conduc la diminuarea mâniei, satisfăcând în acest mod trebuința de agresivitate.
Deasemenea, există unele date experimentale care indică o relație directă între posibilitatea de manifestare a răzbunării și actul de agresiune. S-a demonstrat că în absența posibilității de răzbunare, nivelul motivației agresionale crește, ca rezultat al frustrării, iar nivelul motivației de inhibare a tendințelor agresive scade corespunzător. Mai mult, datele experimentale obținute permit formularea ipotezei conform căreia filmele TV saturate în scene de violență acționează negativ doar asupra indivizilor deveniți victime ale unui comportament agresiv și care meditează la răzbunare, deoarece unele fragmente ale filmului pot determina nu doar o redirecționare emoțională, dar să și alimenteze și să multiplice speranțele de răzbunare, respectiv, să conducă la intensificarea nivelului motivației agresogene.
2.2. Dezvoltarea agresivității în copilărie
Conduitele agresive la copii se remarcă încă din perioada copilăriei. În primii ani de viață agresivitatea se manifestă aproape în exclusivitate sub forma unor crize impulsive de încăpățânare, ce scapă deseori de sub controlul adulților, și care se exprimă prin explozii de mânie și răutate, însoțite de strigăte, mușcături, mișcări agitate cu picioarele, etc.
La o vârstă mai tardivă, ies pe prim plan certurile și conflictele de tot genul cu copiii de vârstă apropiată, legate de proprietatea asupra anumitor obiecte, în special a jucăriilor. Procentajul acestui gen de divergențe la copiii cu vârsta cuprinsă între 1,5 – 2 ani de regulă nu depășește 78%. Tot în această perioadă de dezvoltare se înregistrează o creștere aproape de 5 ori a cazurilor de agresiune fizică, episoadele de mânie având un caracter mai orientat, iar în comportamentul copilului se poate remarca cu claritate apariția reacțiilor de agresiune. Probabil că acest lucru se află în directă legatură cu mecanismele adaptative ale copilului, și anume “ deținerea și returnarea ” (după E. Ericson). Conflictele dintre “a deține” și “a returna” (a da înapoi), pot conduce fie la structurarea unor
expectanțe și așteptări ostile, fie a celor de bunăvoință, de bună intenție. Deaceea, deținerea poate lua fie forma unei conduite grosolane de înșfăcare grosolană a obiectului respectiv, fie se poate dovedi un mijloc de îngrijire: a avea și a păstra. Returnarea deasemenea se poate transforma fie în tendință de a da frâu liber emoțiilor destructive, fie în adoptarea unei atitudini pasive de a pune lucrurile la locul lor, încrezându-se în mersul firesc al evenimentelor.
Experiența de lucru cu copiii din această categorie de vârstă pare să indice faptul că marea majoritate a acestor copii nu returnează de bună voie jucăriile proprietarilor lor de drept, procedând în acest mod doar sub presiunea autorității părintești, însă, aproape de fiecare dată, însoțite de plâns și de supărare. Aceasta se poate explica prin faptul că copilul include obiectele ce-i aparțin, inclusiv jucăriile, în limitele propriului “Eu”, considerându-le parte integrantă. Nediferențierea și contopirea tuturor părților “Eu-lui” duce la imposibilitatea stabilirii contactului cu persoanele din propriul anturaj. Deaceea este firesc faptul că copilul va percepe rugămintea mamei: “Dă-i te rog și lui Vlăduț mașinuța ta să se joace!” într-un mod aproape echivalent cu o rugăminte de genul: “Rupe-ți mâna și dăi-o unui alt copil să o poarte!”. E de înțeles că o asemenea reacție va fi lesne predictibilă. Mai mult, observațiile efectuate asupra conflictelor dintre copii în timpul activității lor ludice, ne permit să lansăm ipoteza conform căreia fiecare copil are cercul lui de jucării, pe care le include în limitele “Eu-lui” său.
Conflictele dintre copii, ce au drept cauză deținerea proprietății asupra unor anumite obiecte (inclusiv jucării), apar atunci când aceste limite se intersectează. Adică atunci când copiii “pun ochiul” pe una și aceiași jucărie sau unul dintre copii încearcă să-și lărgească granițele prin anexarea jucăriilor străine. Acest fapt este confirmat de observațiile de lungă durată efectuate asupra a trei băieți de 2, 4 și 7 ani. S-a observat că cele mai multe conflicte legate de manifestările unei conduite agresive, au avut loc între copilul cel mai mic, cel mai mare și cel mijlociu, în timp ce între copilul cel mai mic și cel mai mare confruntarea a fost minimă. Atenția a fost atrasă de faptul că conflictele apăreau doar în legatură cu posesia asupra anumitor jucării. Uimitor este faptul că erau și jucării, în jurul cărora nu apăreau deloc conflicte.
Ulterior, copilul învață treptat să-și controleze impulsurile agresive, manifestându-le în limite rezonabile. Manifestarea agresivității la această vârstă depinde în general de reacția și atitudinea părinților față de anumite modalități de conduită. Dacă părinții reacționează într-o manieră intolerantă față de orice manifestare comportamentală agresivă, atunci se vor structura forme simbolice ale agresivității ca: văicăreala, tânguirea, bombăneala, bosumflarea, încăpățânarea, neascultarea și alte forme de rezistență.
Trebuie să remarcăm însă faptul că la această vârstă se intensifică "instinctul de explorare" și se lărgește considerabil aria de contacte sociale ale copilului. În același timp, copilul se confruntă cu un întreg sistem de tot felul de interziceri, inedite pentru el, limitări și obligații sociale. Involuntar, nimerind într-o situație conflictuală, între o curiozitate nepotolită față de nou și un categoric "nu e voie" părintesc, nou și neobișnuit, copilul este pus în situația de a se confrunta cu o puternică depresie ce are drept cauză limitarea posibilităților de satisfacere a necesităților personale. Această stare de lucruri el o percepe ca pe o repugnare din partea părinților.Imposibilitatea rezolvării acestui conflict va duce în final la apariția răutății, disperării, apariției tendințelor agresive.
Ulterior, manifestarea agresivității se află și în legătură cu procesul de identificare a apartenenței sexuale a copilului sau cu particularitățile situației "oedipice" în cadrul familiei. În particular, utilizarea probei "Doll-play" (atunci când copilul se joacă cu jucării ce-i simbolizează pe membrii familiei) permite evidențierea faptului că jocul băieților se remarcă printr-o conduită mai agresivă decât jocul fetițelor. O agresivitate mai pronunțată a fost evidențiată față de jucăria ce-l simboliza pe tatăl, iar agresivitatea cea mai scăzută – față de jucăria simbol a mamei, la fetițe situația fiind inversă. Se remarcă deasemenea faptul că băieții ce cresc într-o familie în care e prezent tatăl, manifestă un grad sporit de agresivitate decât acei băieți ce cresc într-o familie monoparentală, beneficiind doar de prezența mamei în cadrul familiei.
Influența anturajului și a proceselor de conștientizare a apartenenței sexuale asupra structurării conduitelor agresive se poate constata cu ușurință făcând o analiză comparativă între comportamentul băieților și cel al fetelor. Se remarcă astfel faptul că dacă în jurul vârstei de 2 ani plânsul, strigătele, țipetele stridente și plesnetele reciproce, fac parte într-o proporție relativ egală din arsenalul mijloacelor de manifestare a conduitelor agresive, la vârsta de 4 ani, însă frustrările și nereușitele determină reacții diferite: băieții încep să se bată, iar fetele să strige.
Adepții behaviorismului constată o agresivitate mai accentuată la băieți în comparație cu fetele, însă explică această diferență prin existența unor modele sociale diferite de imitare socială (băieții imită comportamentul tatălui, iar fetele – pe cel al mamei). Pe baza analizei unui șir de cercetări în domeniu, s-a stabilit faptul că în primii ani de viață nu există diferențe semnificative între reprezentanții celor două sexe în privința frecvenței și a intensității manifestării emoțiilor negative, însă odată cu înaintarea în vârstă frecvența și intensitatea acestora înregistrează o creștere la băieți, respectiv o scădere la fete. Aceasta se explică prin faptul că fetele, având aceleași tendințe agresogene ca și băieții, manifestă reținere în a le exterioriza din cauza fricii de pedeapsă, în timp ce față de conduita agresivă a băieților, persoanele din anturajul copilului adoptă o atitudine mult mai binevoitoare. Cu timpul, aceste modele sunt întărite: frecvența de manifestare a conduitelor agresive la fete scade treptat, acestea devenind mai puțin agresive, chiar dacă în copilăria timpurie manifestau un comportament destul de bătăios.
Cercetările interculturale indică faptul că dacă ar fi să luăm formele cu frecvența cea mai mare de manifestare a agresivității, cum ar fi, de pildă, lovirea și jignirea, atunci la copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 11 ani, se poate constata o medie de 9 acte agresive, 23% dintre acestea fiind reacții de răspuns la atacul "agresorului". În plus, acest raport rămâne practic constant, modificându- se doar în funcție de criteriul apartenenței sexuale, constituind 33% la băieți și 25% la fete. Odată cu înaintarea în vârstă are loc în același timp și modificarea modalităților de exprimare a conduitelor agresive, frecvența agresiunilor fizice fiind în scădere, fiind în creștere modalitățile "simbolice" de exprimare a agresivității, cum ar fi, de pildă, jignirea și competitivitatea. Aici se poate remarca existența diferențelor sexuale și de vârstă la băieții și fetele de 8, 11 respectiv 15 ani. Astfel, s-a stabilit faptul că fetele de vârstă mai mare, în general manifestă modalități indirecte de exprimare a agresivității, spre deosebire de băieți, care apelează la modalități directe de manifestare a agresivității. Deasemenea, s-a stabilit că aptitudinea de utilizare a modalităților indirecte a comportamentului agresiv se formează la fete în jurul vârstei de 11 ani.În general, copiii din această categorie de vârstă, s-au autoevaluat ca fiind agresivi în cea mai mare măsură.
Concepțiile tradiționale despre agresivitatea masculină și cea feminină își pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a comportamentului: atât băieții, cât și fetele, într-o măsură sau alta învață să-și înăbușe tendințele agresive, însă băieții au totuși la dispoziție posibilități mai mari de exprimare a agresivității.
În afară de aceasta, dacă în cadrul procesului de dezvoltare, copilul nu va învăța să-și controleze impulsurile agresive, atunci faptul acesta se va repercuta negativ în adolescență asupra copiilor de aceiași vârstă, iar la tinerețe va duce la structurarea unui comportament destrăbălat.
2.3 Tipurile de copii agresivi și mijloacele de construire a relațiilor cu aceștea
1. Copilul hiperactiv-agresiv
Copiilor hiperactivi le este foarte greu să fie cuminți și disciplinați. Fiind educați într-o familie în care li se permite practic orice, având rolul de idol al acesteia, în momentul în care devin membrii unui colectiv, există o mare probabilitate ca aceștia să manifeste o conduită agresivă. Este necesar ca adultul să elaboreze cu înțelepciune sistemul de restricții apelând în acest sens la jocuri cu utilizarea regulilor. De asemenea, adultul va stimula capacitatea copiilor de a-și recunoaște propriile greșeli, învățându-i să nu dea vina pe alții. Le va dezvolta capacitățile empatice prin trăirea sentimentului de compasiune față de alți copii, adulți, și în general, față de tot ce formează lumea înconjurătoare.
2. Copilul agresiv-supărăcios și extenuat
Supărarea copilului poate fi în legătură nu doar cu deficiențele în educație sau cu dificultățile de învățare, ci și cu particularitățile de maturizare a sistemului nervos și a organismului în general. Sensibilitatea crescută, iritabilitatea, de asemenea, pot declanșa apariția unei conduite agresive. Adultul va ajuta copilul să-și descarce tensiunea psihică prin implicarea acestuia în desfășurarea unui joc zgomotos. De exemplu, vor trebui evitate situațiile generatoare de tensiune în cazul în care
copilul manifestă reacții agresive aproape în permanență.
3. Copilul agresiv cu conduită de opoziție-provocatoare
Dacă copilul deseori se comportă grosolan, însă nu cu toată lumea, ci doar cu părinții sau persoanele adulte cunoscute, acest lucru indică existența unui nivel calitativ scăzut al relațiilor dintre cele două părți: o slabă comunicare cu copilul; faptul că nu mai reprezintă pentru acesta un model spre imitare, cum a fost cu ceva timp în urmă; copilul se plictisește, nu-și poate găsi o activitate care
să-l captiveze, transferând astfel asupra persoanelor adulte menționate propriile probleme.
4. Copilul agresiv-anxios
Ostilitatea, suspiciunea, pot reprezenta mijloace de apărare a copilului de o posibilă amenințare. În acest caz, adultul va trebui să creeze o situație periculoasă pe care o va depăși împreună cu copilul (situația va trebui să fie la limita dintre plăcut și neplăcut, ponderea mai mare având-o plăcutul).
5. Copilul agresiv-insensibil
Există o categorie de copii la care capacitatea de feed-back emoțional, de compasiune față de alții, este tulburată. Cauzele acesteia pot să rezide în condițiile nefavorabile ale educației familiale, tulburări în dezvoltarea intelectuală a copilului și deasemenea, în existența unor asemenea trăsături de personalitate ca: răceala emoțională, asprime, iritabilitate ridicată, care se transmit pe cale genetică de la părinți sau rude apropiate ale copilului. Un asemenea copil deseori își iese din fire, sau dimpotrivă, este indiferent, se îmbrâncește, se bate, pronunță cuvinte jignitoare la adresa celorlalți copii, se comportă urât cu animalele. În aceste condiții, unui asemenea copil îi este foarte greu să înțeleagă că celălalt se simte foarte prost datorită conduitei sale inacceptabile. În activitatea cu acest gen de copii, adultul va încerca să stimuleze sentimentele lui umaniste prin activități ca: mângâierea puilor de animale de companie, prin purtarea de grijă acestora; atragerea atenției copilului asupra unei
dispoziții triste, deprimate a unei alte persoane, stimulând dorința copilului de a-l ajuta. Dacă aceasta nu ajută, copilul va fi învățat să-și asume responsabilitatea pentru faptele săvârșite („Iar acum du-te și cere iertare”, „Mângâie pe căpușor”, „Strânge-i mâna”, „Oferă-i o jucărie copilului pe care l-ai supărat”, etc. )
2.4 Cauzele agresivității infantile
Uneori adulții îl pot caracteriza pe un copil ca fiind agresiv, când în realitate este doar activ, un copil ce deține rolul de lider în cadrul desfășurării unui joc. În realitate, prin agresivitate se înțelege acea stare de activism psihic, a cărei scop este deteriorarea, distrugerea a ceva anume.
De cele mai multe ori, copilul este agresiv din cauza problemelor de ordin psihic cu care se confruntă și pe care nu este în stare să le soluționeze. În acest caz, în spatele conduitei agresive se pot afla o multitudine de cauze.
Oboseala. În cazul copiilor ce provin din familii dezorganizate, se poate constata un
dezechilibru al proceselor nervoase: atunci când acești copii obosesc, începe să crească în intensitate
excitația nervoasă. Din această cauză, ei obosesc și mai mult, ca în final să răbufnească într-o criză nervoasă.
Imaginea negativă de sine. Astfel de copii se consideră ca fiind cei mai răi dintre toți copiii.
Comportându-se de o manieră dezaprobatoare, acești copii reacționează răutăcios chiar și la cea mai blândă critică.
Frica (adică „agresivitatea defensivă”). Dacă copilul a acumulat o experiență negativă în relația cu semenii, el va manifesta o reacție de apărare, încercând să prevină acele situații care-i amintesc de evenimentele neplăcute, traumatizante din trecut. Astfel, fetele care s-au confruntat cu o conduită violentă din partea bărbaților, în general se vor comporta agresiv cu bărbații, sau în cel mai bun caz, îi vor ține la distanță.
Reacție la interdicțiile impuse de adulți, la limitările libertății de mișcare, atunci când
copilul nu primește ceea ce dorește.
Insuficienta acordare a atenției. Copiii care nu beneficiază de suficientă atenție din partea adulților, care resimt absența dragostei părintești, ca și cum ar spune: „Așa deci, nu mă observați? Ei bine, nu am să vă permit să mă uitați!” Este important orice semn de atenție acordat copilului de către persoanele adulte, îndeosebi de către părinți, chiar și unul negativ.
Învățarea socială. Copilul care a fost tratat cu severitate, chiar cu cruzime, va repeta acest
model comportamental: „Cum s-au comportat alții cu mine, așa mă voi comporta eu cu ceilalți”.
Dacă copilul a crescut într-o familie în care membrii acesteia se băteau în permanență, strigau unul la celălalt, e de așteptat ca el să facă același lucru, aflându-se într-o altă circumstanță. Dacă copilul vizionează frecvent filme de acțiune, el își va însuși exemplul unui superman, care învinge în orice situație și pentru care nu există nici o lege.
Setea de putere. Copiii care prezintă tulburări ale atașamentului, care au învățat să supraviețuiască prin atacarea celorlalți, încălcând toate regulile, vor ajunge într-o bună zi la concluzia că acest gen de conduită este foarte plăcut – a fi cel mai puternic, cel mai important, când toți te ascultă și le este frică de tine.
Însă cauza de bază în apariția agresivității o constituie nevoia nesatisfăcută de dragoste, în primul rând din partea părinților. Există o multitudine de cauze ale apariției conduitei agresive ce țin de educația din cadrul familiei. Cele mai importante sunt următoarele:
● Reacția inadecvată a părinților la conduita inacceptabilă a copilului;
● Caracterul dizarmonic al relațiilor familiale în general: relațiile dintre părinți, dintre părinți și copii, dintre frați și surori;
● Severitatea pedepselor aplicate și nivelul de deținere a controlului din partea părinților. Cercetările întreprinse în acest sens au scos în evidență faptul că pedepsele severe conduc la structurarea unui nivel ridicat al agresivității, iar un control și o supraveghere minimă a conduitei copiilor au drept consecință un nivel ridicat al conduitei asociale. Deseori aceste două tipuri ale educației parentale pot fi întâlnite în cadrul aceleiași familii, când părinții nu reușesc să ajungă la un acord comun asupra unui stil educațional unic;
● Relații emoționale deteriorate sau chiar distruse dintre părinți și copii, sau relații ostile dintre părinți;
● Părinți exigenți față de proprii copii, sau dimpotrivă, indiferenți față de succesul lor pe plan social. Este foarte important ca copilul să aibă responsabilități casnice;
● Existența unei contradicții între conduita supusă educabilității și propria conduită a copilului, adică cazul în care copilului i se pretind anumite cerințe care se exclud reciproc;
● Apelarea la metode educative ca amenințări, ultimatumuri, privarea conștientă a dragostei, izolări frecvente. În acest caz reacțiile copilului se vor înrăutăți, mai ales în cazul în care părinții nu vor simți față de el nici compasiune, nici vină.
În esență, principala cauză a conduitei agresive a copilului o constituie absența dorinței părinților de a se clarifica cu privire la cauzele apariției acesteia, o indiferență cvasi-totală față de universul emoțional al copilului. Acești copii trăiesc un acut sentiment al singurătății, se simt nefolositori, având relații proaste cu unul sau cu ambii părinți, au un sentiment intens al lipsei suportului emoțional din partea acestora și a lipsei de interes pentru viața lor. Tocmai din aceste cauze sunt porniți împotriva tuturor, a părinților, și nu în ultimul rând, împotriva lor înșiși.
Așadar, copilul manifestă o conduită agresivă nu pentru că este rău, ci pentru că are nevoie de ajutor. Din această perspectivă, agresivitatea reprezintă în primul rând o modalitate de exprimare a protestului, a furiei ce s-a acumulat de multă vreme în interiorul ființei sale. La baza ei se află supărarea, frica, durerea, umilința, care apar, la rândul lor, datorită nesatisfacerii nevoii fundamentale de iubire și a sentimentului de a fi folositor unei alte persoane.
2.5 Influența conducerii parentale asupra structurării conduitei agresive la copil
Antropologul australian Margareth Mead, studiind comunitățile primitive, a ajuns la niște concluzii interesante și anume că în acele comunități în care copilul a acumulat o experiență negativă de viață, i se formează, de regulă trăsături negative de personalitate.
În particular, stilul de interrelaționare se rezumă la următoarele: înțărcarea timpurie de către persoana maternă, petrecerea timp îndelungat la serviciu, din care cauză comunicarea cu copilul este de scurtă durată.
Educația ulterioară a copilului este destul de severă: de regulă, pedepsele sunt frecvente, iar ostilitatea copiilor nu determină o atitudine de condamnare din partea adulților. În consecință, se structurează trăsături ca: neliniștea, suspiciunea, egoismul, cruzimea, un nivel ridicat de agresivitate.
Aron și alții au efectuat o amplă cercetare în acest sens constatând că acei adulți care în copilărie aveau reputația de copii cruzi și răi, ajunși la maturitate, de regulă, manifestau tendințe agresive față de proprii copii (abandonați, lipsiți de afecțiune).
Cercetătorul rus A.A. Bodalev consideră că aprecierea de către copil a acțiunilor altei persoane reprezintă o simplă repetare a aprecierii făcute în dreptul persoanei respective de către o persoană
care se bucură de autoritate în fața copilului.
De aici rezultă că părinții reprezintă un etalon, o unitate de măsură după care copiii își măsoară și își structurează conduita proprie.
Transmițând copiilor experiența socială pozitivă, de multe ori transmit și părțile ei negative,
care reprezintă „un manual de utilizare” puternic încărcat emoțional. Neavând o experiență proprie de viață, copilul nu este capabil să asocieze corectitudinea modelelor de conduită „impuse” cu realitatea obiectivă. Erick Bern a observat faptul că părinții sunt întotdeauna satisfăcuți atunci când proprii
copii îi imită, chiar și într-o privință negativă. Astfel, pe baza datelor obținute, se poate concluziona că doi factori de bază au o influență decisivă asupra socializării agresivității:
1. Modelul oferit de relațiile dintre părinți și conduita acestora;
2. Întăririle conduitei agresive de către persoanele din jur.
În particular, a fost stabilită legătura dintre aplicarea pedepsei de către părinți și apariția conduitei agresive la copii. Deseori, părinții reacționează diferit la manifestarea conduitei agresive a copiilor, în funcție de faptul dacă aceasta este direcționată asupra lor sau asupra celorlalți copii. R. Baron, D. Richardson deasemenea indică asupra legăturii care există între stilul de conducere parentală și apariția conduitei agresive la copiii care s-au concentrat asupra caracterului și severității pedepselor,
și deasemenea, asupra controlului conduitei copiilor de către părinți.
În general, s-a ajuns la concluzia că există o legătură directă între aplicarea unor pedepse severe și un nivel ridicat de agresivitate la copii (Aron și alții), iar un control insuficient al conduitei copiilor corelează cu un nivel ridicat al conduitei asociale, care, în cele mai multe cazuri este însoțită de
reacții agresive ( Peterson, Stauthamer-Loeber).
R.S. Sirse, E.E. Mackoby, K. Lewin deasemenea au scos în evidență existența a doi factori de bază care determină apariția agresivității în conduita copilului:
1. Indulgența, adică gradul de pregătire a părinților de a ierta copilului faptele săvârșite, de a-l
înțelege și a-l accepta;
2. Severitatea pedepsirii de către părinți a manifestărilor agresive de conduită a copilului.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că nivelul cel mai scăzut de agresivitate îl au acei copii a căror părinți nu erau nici prea indulgenți, nici prea severi, a căror poziție consta în condamnarea actului agresiv, prin aducerea acestui fapt la cunoștința copilului, fără însă a recurge la aplicarea unor pedepse severe în cazul apariției acestuia. În schimb, părinții copiilor a căror conduită prezenta un nivel ridicat de agresivitate, se comportau în așa fel de parcă orice act de conduită al propriei progenituri era acceptabil, nefăcând practic nici un efort în direcția adoptării unei atitudini categorice de descurajare a conduitei agresive, în comparație cu alte reacții comportamentale. Totuși, atunci
când copilul comitea un act agresiv, era pedepsit cu severitate. Severitatea părinților, atunci când este consecventă, poate conduce la reprimarea impulsurilor agresive în prezența părinților, însă în absența acestora, manifestarea conduitei agresive va fi mai accentuată. Apoi, un părinte predispus spre aplicarea unor pedepse corporale, îi va oferi copilului, chiar dacă o va face involuntar, un exemplu de conduită agresivă (A. Bandura).
În acest caz, copilul va trage concluzia că manifestarea unei conduite agresive față de cei din jur este permisă, acceptată, însă într-un asemenea caz, victima va trebui să fie mai slabă și mai vulnerabilă decât agresorul. Un astfel de copil va ajunge la concluzia că agresivitatea fizică reprezintă o modalitate dezirabilă de influențare și de deținere a controlului asupra semenilor apelând la aceasta în comunicarea cu ceilalți copii. Dacă aplicarea unei pedepse severe tulbură copilul, el poate să uite cauza care a generat aplicarea acesteia de către părinți.
Practic, strategia socializării agresivității în acest caz reprezintă un obstacol în calea însușirii regulilor de conduită dezirabile social, adică copilul este supărat și descurajat în urma aplicării unei pedepse severe de către părinți. Din cauza durerii, el poate să uite motivele pentru care a fost pedepsit (Perry și Bussey).
În sfârșit, acei copii care și-au modificat comportamentul, ca și consecință a unei astfel de influențe, mai degrabă nu-și vor interioriza acele norme, pe care părinții încearcă astfel să le impună, adică se vor supune doar până în momentul în care vor ști că se află sub observația părinților.
Așadar, formarea tendințelor agresive la copil se realizează prin următoarele modalități:
1. Părinții încurajează conduita agresivă a copiilor, fie în mod nemijlocit, fie oferindu-le un model de
conduită corespunzătoare față de ceilalți oameni.
2. Părinții pedepsesc copiii pentru manifestarea unei conduite agresive.
● părinții care foarte rar înăbușă agresivitatea copiilor pun bazele structurării unei conduite agresive
accentuate.
● părinții care nu-și pedepsesc copiii pentru manifestarea unei conduite agresive, deasemenea pun
bazele structurării unei conduite agresive accentuate.
● părinții care descurajează în mod rațional conduita agresivă a propriilor copii, de regulă, reușesc să formeze la aceștia capacitatea de autocontrol în situațiile care determină apariția unei conduite agresive.
2.6. Influența relațiilor dintre părinți și copii asupra manifestării agresivității la vârsta preșcolară mare
După cum remarcă Hanson în cercetările sale, dacă copilul (nu contează grupa de vârstă căreia îi aparține), se află într-o relație proastă cu unul sau cu ambii părinți, dacă simte că „nu este bun de nimic”, dacă nu simte susținere din partea părinților, este foarte probabil ca el să fie implicat într-un viitor apropiat în activități cu caracter infracțional, va asmuți alți copii, care-l vor considera agresiv. În consecință, se va comporta agresiv chiar și în relația cu proprii părinți. Sheffer consideră că atitudinile părinților față de propriul copil pot fi descrise prin două diade de simptome:
● ostilitate – simpatie (bunăvoință);
● toleranță – reținere.
Gradul de exprimare al acestor simptome condiționează caracterul influențelor de ordin educativ. Cercetătorul rus V.I. Garbuzov a evidențiat trei tipuri de atitudini negative parentale față de copil:
1. Tip A – respingerea (neacceptarea copilului, demonstrarea unei atitudini lipsite de bunăvoință).
2. Tip B – hipersocializarea (o atitudine superpretențioasă: critică excesivă, cicăleală, aplicarea
pedepselor pentru comiterea celei mai mici greșeli).
3. Tip C – ocrotirea excesivă (educație egocentrică: atitudine supergrijulie, copilul fiind lipsit de posibilitatea de a acționa în mod independent).
Primul tip îi creează copilului senzația de abandon, lipsa oricărei apărări, neîncredere în sine. Copilul nu simte nici o susținere, a unui „perete” după care ar putea să se ascundă. Apoi, respingerea distruge mecanismul identificării (copilul nu acceptă convingerile părinților).
În condițiile trăirii unor relații emoționale lipsite de căldură emoțională, el nu posedă modele pozitive comportamentale de reacționare, fapt care conduce la diminuarea capacității de autoreglare a copilului. Astfel, G. Eberlein definește agresivitatea ca fiind „o reacție disperată a copilului aflat în
căutarea aprecierii și a dragostei”.
Cel de-al doilea tip (hipersocializarea) creează impresia că-i oferă copilului un model de dezvoltare, fiind orientat în direcția structurării unei personalități puternice, volitive, însă care totuși duce la consecințe negative – iritare, îndârjire, tendințe de a face totul pe ascuns și altele. În acest caz, critica excesivă din partea părinților, de regulă, se dovedește a fi neconstructivă, și deaceea, nu conduce la rezultate pozitive.
Îndreptată în direcția copilului, aceasta contribuie la structurarea unui sentiment de inferioritate, neliniște și de așteptare a apariției de noi eșecuri. În cele mai multe cazuri, copilul care ocupă o asemenea poziție în cadrul familiei, se dovedește a fi lipsit de capacitatea de a câștiga o poziție de lider în cadrul unui grup, fapt care conduce la „apelarea” la o conduită agresivă cu scopul autoafirmării în cadrul acestuia.
Deasemenea, părinții care manifestă pretenții ridicate față de copil, nu iau în considerare posibilitățile și particularitățile sale de personalitate. De aici rezultă o încărcare excesivă a copilului cu tot felul de activități de ordin didactic și extradidactic, care, nefiind în conformitate cu particularitățile sale de vârstă și interesele acestuia, pot conduce la apariția unor reacții nevrotice, care vor determina în final, apariția unei conduite agresive (A.I. Zaharov).
Cel de-al treilea tip (ocrotirea excesivă), deasemenea împiedică dezvoltarea normală a personalității infantile. Ea oferă copilului posibilitatea obținerii dragostei și tandreței parentale, însă cu trecerea timpului, conduce la structurarea unor trăsături ca: infantilism, dependență, incapacitatea de a lua decizii în mod independent, rezistență scăzută la situații generatoare de stres, diminuarea capacității de autoreglare. Copiii din această categorie, de cele mai multe ori, vor deveni victime ale actelor de conduită ale altor copii. Luând în considerare faptul că ei nu sunt capabili de autoapărare, vor manifesta în consecință reacții agresive indirecte, adică își vor vărsa furia asupra altor obiecte (vor rupe cărți, vor arunca jucăriile prin toată camera, vor pedepsi jucăriile, etc.).
În acest fel, o atitudine incorectă față de copil în cadrul familiei, va conduce la structurarea unor tendințe agresive în conduita copilului.
În concluzie se poate afirma cu certitudine faptul că copiii agresivi cresc în acele familii în care distanța între copii și părinți este imensă, unde părinții sunt prea puțin interesați de educația copiilor, unde lipsește căldura și gingășia părintească, iar atitudinea față de manifestarea agresivității copiilor este una de indiferență, sau în cel mai bun caz, îngăduitoare, unde sunt preferate metodele bazate pe forța fizică, în special, pedepsele corporale, în locul unei atitudini grijulii și pline de răbdare.
2.7 Socializarea agresivității
Prin acest termen se are în vedere procesul învățării deținerii controlului asupra propriilor tendințe agresive sau exprimarea acestora în forme dezirabile social. Este evident faptul că potențialul agresogen “nativ” nu dispare odată cu atingerea maturității, ci pur și simplu, ca rezultat al socializării, mulți indivizi învață să-și controleze impulsurile agresive, adaptându-se la cerințele societății. Alții rămân în continuare cu un grad ridicat de agresivitate, însă învață să-și manifeste tendințele agresive într-un mod mai delicat: prin jigniri, constrângeri voalate, acte de vandalism și alte procedee tactice. În final, cea de-a treia categorie de indivizi nu va învăța nimic continuând să-și manifeste impulsurile negative sub forma actelor de violență.
Un rol important îl are experiența timpurie a copilului într-un mediu cultural concret, tradițiile din familie și fondul emoțional al relației dintre părinți și copii. De exemplu, celebrul sociolog și antropolog australian Margaret Mead, studiind comunitățile primitive, rămase fixate pe etapele timpurii ale civilizației umane, a ajuns la concluzii destul de interesante. Astfel, ea a constatat că în acele comunități în care copilul are o experiență negativă, de regulă se realizează structurarea unor trăsături negative de personalitate. Printre altele, stilul de relaționare cu persoanele adulte, se reduce la următoarele: din primele zile de viață copilul este îndepărtat de sânul matern, mama fiind nevoită să se retragă pentru a se ocupă de treburile casei, astfel că comunicarea dintre cei doi capătă un caracter episodic, realizându-se în primul rând în timpul alăptării de dimineață și de seară. Cea mai mare parte din timpul zilei, copilul o petrece în singurătate, rareori intrând în centrul atenției celorlalte persoane adulte din familie. Educația ulterioară are un caracter destul de spontan: în general, adulții apelează frecvent la pedepse, recompensele lipsind aproape în totalitate, iar manifestarea ostilității în relațiile dintre copii nu determină o reacție dezaprobatoare din partea adulților. Ca rezultat, are loc formarea unor astfel de trăsături de caracter ca anxietatea, bănuiala rea, egoismul, cruzimea, un grad accentuat al agresivității.
Un tablou total diferit se poate constata în acele culturi în care întreaga structură comunitară se bazează pe intrajutorare reciprocă și cooperare, iar idealul unei personalități armonioase este
reprezentat de trăsături ca: delicatețea, atitudinea altruistă față de ceilalți. Aceste expectanțe culturale sunt proiectate inclusiv asupra procesului de educație a tinerei generații. Astfel, chiar din primele zile ale vieții, copilul este înconjurat de grija și atenția părinților și a rudelor apropiate. Comunicarea dintre copii și adulți are o notă pozitivă, iar pedepsele sunt rare. Singura manifestare comportamentală care determină severitatea și neplăcerea părinților, constituie adoptarea unei conduite agresive, bătăile și certurile dintre copii fiind imediat penalizate de către adulți. Copiii sunt învățați să se comporte într-o manieră constructivă, de exemplu, atunci când sunt furioși, să și-o descarce asupra lucrurilor neînsuflețite.
Astfel, pornind de la rezultatele cercetărilor efectuate în acest sens, se poate concluziona că procesul de socializare a agresivității comportă influența a doi factori. Primul factor este reprezentat de către modelul comportamental de relaționare dintre părinți. S-a constatat, că în familiile cu copii agresivi, există o frecvență mai ridicată a manifestărilor agresive din partea adulților în comparație cu familiile cu copii non-agresivi. Mai mult, atitudinea părinților față de comportamentul agresiv al copilului s-a dovedit a fi diferită. Dacă tații mai mult își consolează fetele atunci când se confruntă cu anumite probleme, aprobându-le mai frecvent decât pe băieți, în schimb mamele sunt mai tolerante și mai înțelegătoare cu băieții decât cu fetele, permițându-le să-și manifeste mai frecvent tendințele agresive în relația lor cu părinții și cu ceilalți copii.
Un alt factor important îl constituie modalitatea de întărire a comportamentului agresiv de către anturajul copilului. În particular, s-a stabilit legătura dintre aplicarea pedepsei de către părinți și nivelul de manifestare a agresivității, constatându-se faptul că băieții a căror părinți recurgeau la procedee aspre de educație, aveau un nivel extrem de ridicat al agresivității manifestată în relația cu copiii de aceiași vârstă și deasemenea, cu adulții din afara familiei, deși față de părinți conduita agresivă era manifestată într-o măsură neglijabilă.
Dacă e să analizăm particularitățile metodelor de pedepsire aplicate de către părinți, vom constata faptul că tații preferă pedepsele de ordin fizic, în timp ce mamele pe cele cu caracter indirect, de influențare psihică, îndreptată atât asupra fiilor, cât și a fiicelor. În general, o serie de cercetări atestă faptul că băieții sunt mai mult expuși pedepselor fizice, spre deosebire de fete. Deasemenea, s-a ajuns la concluzia că pedepsele aplicate cu frecvență și intensitate sporită, vor conduce în final la o rezistență și mai puternică.
Tabelul de mai jos ilustrează relația de dependență dintre aplicarea de sancțiuni de către părinți și trăirile subiective ale copiilor legate de manifestarea agresivității ajunși la maturitate.
Psihologii americani R. Searse, S. Mackobey și H. Lewin remarcă faptul că în cadrul
procesului de socializare a agresivității de o mare importanță sunt două etape:
1. Indulgența (adică predispoziția de a ierta copilul pentru săvârșirea unor fapte reprobabile);
2. Severitatea pedepsirii conduitei agresive.
În acest caz, indulgența a fost analizată ca fiind conduita părinților înainte de săvârșirea actului agresiv (așteptările părintelui, tactica de prevenire a apariției conduitei agresive, etc.), iar severitatea pedepsirii conduitei agresive – după săvârșirea acesteia (intensitatea pedepsei aplicate pentru manifestarea agresivității).
Tabel 5. Raportul dintre conduita părinților și reacția copilului la maturitate
Ipoteza ce a stat la baza studiilor intreprinse de către acești cercetători americani a fost
următoarea: deoarece indulgența în sine nu contribuie la apariția neliniștei și a simțului culpabilității, ne putem aștepta ca nivelul agresivității copilului să fie proporțional nivelului indulgenței persoanei materne. Cu alte cuvinte, cu cât nivelul indulgenței materne este mai ridicat, cu atât este mai ridicat nivelul agresivității copilului. Dacă e să luăm în considerare că pedepsele, de regulă, au un efect inhibitor în apariția conduitelor indezirabile, atunci ne putem aștepta ca în măsura în care se manifestă o mai accentuată severitate în pedepsirea unei conduite agresive, în aceiași măsură să scadă frecvența apariției acesteia în viitor.
În practică însă, o asemenea ipoteză s-a dovedit a fi prea simplistă. Astfel, pe baza răspunsurilor mamelor, care au apelat la o gamă largă de metode și procedee educative în relația cu copilul, pe care apoi l-au evaluat din punct de vedere al manifestării conduitelor agresive, psihologii în cauză au ajuns la următoarele rezultate:
Tabel 6. Stilul educativ parental
Aceste rezultate indică faptul că părinții cei mai indulgenți (grupul C), respectiv, cei mai
exigenți (grupul B), prezintă copii a căror nivel de agresivitate este aproximativ același. Cei mai puțin agresivi s-au dovedit a fi copiii a căror părinți (grupul A), nu sunt nici prea indulgenți, însă neavând nici tendința de a apela la pedepse. Poziția acestei categorii de părinți se rezumă la dezaprobarea actelor agresive, respectiv, în oferirea unei explicații corespunzătoare nivelului de înțelegere a copilului cu privire la consecințele dezagreabile ale acestora, fără însă a face apel la aplicarea unor pedepse severe.
Părinții copiilor cu nivelul cel mai ridicat al agresivității (grupul D), s-au comportat în așa mod de parcă orice manifestare a conduitei odraslei ar fi dezirabilă, fără să adopte o atitudine dezaprobatoare față de conduita agresivă a acestuia, însă în momentul în care aceasta avea loc, era urmată de o pedepsire imediată. Concluzia care se poate desprinde constă în faptul că aplicarea
pedepsei într-o situație confuză, incertă, va determina, în consecință, apariția sentimentelor de ostilitate (și aceasta deoarece copilul nu înțelege motivele pentru care a fost pedepsit), respectiv, o creștere în continuare a nivelului agresivității. Apoi, părintele predispus la aplicarea pedepselor, îi oferă propriului copil un model de conduită agresivă. Treptat, copilul se va obișnui cu faptul că conduita agresivă reprezintă o rezolvare acceptabilă a unei situații frustrante. Severitatea părintelui, în cazul în care este consecventă, iar copilul este sensibil față de manifestarea ei, va conduce în final la înăbușirea impulsurilor agresive ale acestuia, însă în afara familiei, copilul se va manifesta într-o manieră agresivă accentuată, în comparație cu alți copii ce nu beneficiază de o asemenea manieră educativă.
În acest fel, structurarea tendințelor agresive, care se vor materializa și în viitor, la maturitate,
comportă parcurgerea a câtorva pași:
1. Părinții care fie își încurajează în mod direct și nemijlocit copiii să se comporte agresiv, fie le oferă un model corespunzător de comportament față de alte persoane sau față de mediul înconjurător- a fost stabilit faptul că copiii care au fost martori la manifestarea unei conduite agresive la o persoană adultă, mai ales dacă aceasta era o persoană semnificativă și cu autoritate pentru copil, care a reușit
să-și atingă obiectivele propuse apelând la agresivitate, de regulă vor adopta acest model de comportament ca regulă generală de comportare.
2. Părinții care sancționează conduitele agresive ale copiilor – într-o serie de cercetări s-a stabilit că:
a. părinții care descurajează la modul brutal manifestările de agresivitate ale propriilor copii contribuie astfel la structurarea unui nivel ridicat al agresivității, ce se va manifesta din plin în următorii ani;
b. părinții care nu-și pedepsesc copiii atunci când acestea se comportă agresiv, deasemenea contribuie în acest mod la structurarea unui nivel ridicat al agresivității;
c. părinții care reprimă în mod rațional manifestările agresive ale copiilor, vor reuși, de regulă, să
structureze capacitatea de a-și păstra calmul în situațiile provocatoare de agresivitate.
Capitolul III
STRATEGII ȘI PRINCIPII DE PREVENIRE ȘI CORECTARE A
CONDUITEI AGRESIVE LA COPII
3.1 Jocul la copii
Jocul este expresia cea mai înaltă a dezvoltării umane în copilărie, deoarece este singura expresie liberă a ceea ce se află în sufletul unui copil (Froebel). Jocul implică angajarea activă a celui care se joacă și este principala activitate în copilărie. Alături de celelalte nevoi fundamentale umane – alimentația, protecția, educația – jocul este necesar în dezvoltarea completă a unui copil. În anul 1989
Convenția cu privire la Drepturile Copilului a recunoscut importanța jocului pentru dezvoltarea copiilor. De aceea copilul trebuie apărat și sprijinit să se joace și să nu îndeplinească activități care îi depășesc posibilitățile, să fie exploatat sau abuzat.
La vârsta preșcolarității jocul are o dublă semnificație: pe de o parte el este cadrul în care se manifestă, se exteriorizează întreaga viață psihică a copilului, în joc copilul exprimându-și cunoștințele, emoțiile, satisfăcându-și dorințele și eliberându-se, descărcându-se tensional. Pe de altă parte, jocul constituie principalul instrument de formare și dezvoltare a capacităților psihice ale copilului, nici una dintre funcțiile și însușirile lui psihice neputând fi concepute și imaginate în afara jocului.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mișcare și de acțiune a copilului; el deschide în fața copilului nu doar universul activității, ci și universul extrem de variat al relațiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora și dezvoltând dorința copilului de a se comporta ca adulții; el dă posibilitatea preșcolarului de a-și apropia realitatea înconjurătoare, de a-și însuși funcția socială a obiectelor, de a se familiariza cu semnificația socio-umană a activității adulților, de a cunoaște și stăpâni lumea ambientală de încurajare și valorizarea tuturor reușitelor.
Jucându-se cu obiectele, copiii își elaborează mai întâi un plan mintal,( imaginea casei) și apoi trec la executarea lui, dezvoltându-și astfel reprezentările, percepțiile de formă, mărime, culoare, greutate. În joc copiii născocesc, modifică realitatea, ca urmare își vor dezvolta capacitatea de inventivitate. Încercând să țină minte regulile unui joc, copiii își amplifică posibilitățile memoriei; conformându-se acțional regulilor jocului, respectându-le, ei se dezvoltă sub raportul activității voluntare, își formează însușirile voinței: răbdarea, perseverența, stăpânirea de sine. Tot în joc sunt
modelate însușirile și trăsăturile de personalitate: respectul față de alții, responsabilitatea, cinstea,
curajul, corectitudinea dar mai ales conduita copilului.
Prin joc copii agresivi învață să-și descarce furia într-o formă dezirabilă, să acționeze de comun acord cu membrii grupului, să-și dezvolte deprinderile de colaborare în perechi, să învețe să nu mai fie supărăcioși, să-și dezvolte memoria și atenția, să-și direcționeze energia în direcția dorită,
să-și formeze sentimentul de încredere față de persoanele din grup, să-și crească imaginea de sine, etc. Tot prin joc copiii au posibilitatea de a-și elimina agresivitatea verbală și non verbală, de a-și diminua tensiunea emoțională și musculară excesivă și de a-și elimina dispoziția negativă etc.
3.2 Disciplinarea copiilor
Termenul de "disciplină" este înrudit cu termenul de "discipol". Discipolul este o persoană care urmează învățăturile și stilul de viață, al altei persoane, urmând modelul comportamentului său în diferite situații. În același fel disciplinarea reprezintă o experiență de învățare, care deseori este percepută de către copil ca fiind dificilă, incomodă sau chiar dureroasă. Rolul educatorului este să îl încurajeze pe copil, să persevereze în acest proces de învățare a unor comportamente specifice vârstei și a asumării responsabilității.
Modelul oferit de cadrul didactic are uneori un impact mai mare asupra copilului, decât orice alte metode folosite în disciplinarea lui. Copilul învață cel mai bine imitând uneori inconștient, exemplu care îi este oferit de către cadrul didactic.
Disciplinarea presupune învățarea comportamentului dorit în paralel cu eliminarea comportamentului inadecvat prin metode specifice. Eficiența acestor metode este dată de următoarele caracteristici:
■ constituie o bază pentru adaptarea copilului la cerințele ulterioare ale vieții de adult. Sunt orientate spre învățarea asumării responsabilității și a rezolvării problemelor cu care se confruntă copilul (care vizează fie propria persoană, fie relația copilului cu ceilalți oameni, cu anumite sarcini specifice vârstei sau cerințele sociale). Aceasta presupune ca un cadru didactic să răspundă nevoilor copilului de a învăța, să facă față cerințelor specifice vârstei, într-un mod care să nu afecteze negativ formarea unei imagini de sine adecvate;
■ presupune implicarea activă a copilului în procesul de învățare a unor comportamente. În acest sens, cadrul didactic îl poate implica în stabilirea regulilor (adică ce este permis și ce nu este permis
să facă), în identificarea consecințelor comportamentului său în alegerea a ceea ce va face cadrul didactic în cazul în care copilul persistă într-un comportament nedorit. Copilul poate, de la o anumită
vârstă la care este capabil să își evalueze propriul comportament, să noteze singur situațiile în care nu a respectat anumite reguli sau dimpotrivă la autodisciplinarea sa și îl va ajuta să facă față cu succes cerințelor sociale și de dezvoltare personală.
■ copilul interiorizează regulile stabilite împreună cu cadrul didactic fără a fi nevoie ca acesta să i le impună prin constrângeri exterioare sau să i le amintească de fiecare dată.
Disciplinarea pe care trebuie s-o învețe copilul este legată de imaginea pe care o are despre sine. Succesul unei persoane în tot ce întreprinde aceasta, depinde în mare măsura de imaginea pozitivă despre sine, care cuprinde încrederea în propriile capacități și energia în acțiune. Această părere pozitivă despre sine va determina succesul mai târziu în viață dacă este mai puternic sprijinită de autocontrol și autodisciplină.
Disciplina nu este, așadar o cerință autoritară, impusă cu forța copilului în scopuri știute doar
de adult, eventual pentru a-i face viața mai ușoară. Ea este o sumă de norme de conduită care trebuie
să-i fie făcute cunoscute totdeauna într-un context concret și cu semnificație pentru copil. Niciodată o regulă nu trebuie impusă, regula trebuie să reiasă dintr-un context, iar contextul trebuie să-i fie explicat copilului. Respectarea normelor face ca lucrurile să meargă bine pentru toți, și mai ales pentru el însuși.
În trecut, educația se baza pe dominare, frică și culpabilitate, inducând copilului teama de a nu pierde anumite privilegii, cum ar fi dragostea. Acestea erau mijloacele prin care copiii erau constrânși să se supună. Dacă ele nu funcționau, atunci urma pedeapsa, care ducea la supunerea copiilor din frică de a nu fi pedepsiți mai aspru.
Deseori disciplinarea a fost confundată cu pedeapsa. Prin pedeapsă se înțelege exercitarea unui control exterior prin forță asupra copiilor cu scopul de a le modifica un comportament problematic. Aici se poate include:
• provocarea durerii prin pălmuire, lovire;
• suferința impusă prin închiderea intr-o cameră întunecată;
• penalizări care nu au nici o legătură cu comportamentul inacceptabil;
• atacuri personale, cum ar fi pronunțarea numelui copilului cu tonalități negative;
• poreclirea, ridicularizarea, insultele.
Aplicarea acestor metode au efecte de lungă durată, acestea fiind neplăcute sau chiar
devastatoare pentru copii.
În consecință, copilul: – va avea o imagine de sine negativă;
– va învăța să răspundă cu agresivitate în situații frustrante
– s-ar putea să aibă resentimente față de cadrul didactic sau îi va fi teamă de el;
– va avea repulsie față de comportamentul dorit;
– va încerca sa facă pe plac celorlalți, în detrimentul intereselor proprii;
– va putea dezvolta ulterior tulburări emoționale;
În ceea ce privește relația dintre cadrul didactic și copil, aceasta va avea de suferit: copilul va fi mai puțin comunicativ cu acesta, își va pierde încrederea în el.
3.3 Principiile activității cu copiii agresivi. Recomandări metodice
În recomandările de mai jos vor fi prezentate câteva procedee de stopare a conduitei indezirabile,astfel încât copilul să nu se simtă umilit și reacțiile agresive să nu crească intensitate.
În dotarea fiecărei persoane care lucrează cu copii cu devianțe comportamentale, într-o măsură mai
mare sau mai mică se găsesc mijloacele necesare: foi de hârtie și creioane, jucării și jocuri. Însă “mijlocul” de bază îl constituie însăși persoana acestuia. Anume ,de el, de ceea ce se întâmplă cu acest om, de trăirile și de faptele sale de conduită din cadrul procesului de comunicare cu copilul depinde în mare măsură eficacitatea activității. De ce anume stau lucrurile în acest fel? Deoarece la conduita copilului persoana adultă reacționează prin propria conduită, propriile reacții comportamentale, care sunt în funcție de trăirile emoționale care apar în situația concretă de viață. Apariția unei anumite game de trăiri emoționale este în funcție de o multitudine de cauze și în egală măsură de bagajul nostru psihologic, pe care-l acumulăm încă din fragedă copilărie.
În acest fel, există o necesitate evidentă de a înțelege legătura dintre propria istorie psihologică și situația din prezent. Deaceea, se poate spune că ajutorul real acordat copiilor cu devianță comportamentală începe atunci când începem să ne înțelegem pe noi înșine. E de la sine înțeles că printre noi nu se află oameni ideali și nici nu putem deveni astfel. Să nu uităm însă că experiența noastră psihologică influențează calitatea activității pe care o desfășurăm cu copiii agresivi. Pentru a înțelege mai bine cauzele faptelor noastre de conduită în activitatea cu copiii, este necesară desfășurarea unei observații din afară, de către o altă persoană. Aceasta va ajuta la stabilirea unui control reciproc și a unei intrajutorări reciproce între persoanele participante la educație.
Ajutorul real acordat copilului agresiv începe atunci când persoana adultă înțelege cauzele manifestării conduitei agresive într-o situație concretă de viață. Copilul se comportă într-o manieră agresivă nu pentru că este rău din naștere. Copilul agresiv nu a fost învățat să suporte o situație frustrantă de nivel obișnuit, o dezamăgire sau o stare de neliniște. În loc să rețină în lăuntrul său aceste trăiri, el preferă să le verse în afară. La o astfel de manifestare emoțională, reacționează într-un
fel sau altul și educatorul. De reacția lui depinde ceea ce va urma, adică dacă conduita agresivă va înceta sau va fi stimulată în continuare.
Desigur că conduita agresivă a copilului determină apariția unui spectru larg de emoții în cazul educatorului. De pildă, conduita agresivă poate determina adoptarea unei atitudini de ostilitate sau chiar a unor reacții agresive față de copil. Dacă adultul nu este capabil să înțeleagă această reacție, în principiu firească, atunci la agresivitate el va răspunde deasemenea cu agresivitate, iar conduita indezirabilă va fi în acest fel stimulată. Pentru copil, o asemenea reacție din partea adultului va reprezenta o confirmare în plus a faptului că pe el nimeni nu-l iubește, că toată lumea este montată împotriva lui. Într-o astfel de luptă nu există câștigători, formându-se un cerc vicios, deoarece o asemenea reacție din partea adultului nu poate decât să provoace apariția unor noi situații generatoare de stres.
Generalizând cele expuse până acum, se poate afirma faptul că copilul, prin conduita sa agresivă, ca și cum ar provoca adultul la acțiuni impulsive și agresive. Dacă adultul va lua în considerare o asemenea posibilitate, nelăsându-se dus în eroare de propriile trăiri emoționale, prin conștientizarea provenienței acestora, atunci el va fi capabil să soluționeze într-o manieră profesionistă situația creată. A nu fi indus în eroare de propriile trăiri emoționale nicidecum nu înseamnă ignorarea acestora, ci se referă la înțelegerea faptului că aceste trăiri nu reprezintă un defect, ci o parte integrantă a propriului „Eu”, adică trebuie să spunem un „Nu” hotărât nu trăirilor, și manifestărilor agresive. Deseori educatorii ce lucrează cu copiii agresivi, au impresia că munca lor este lipsită de eficiență, de rezultatele scontate, învinuindu-se pentru aceasta pe sine sau pe alții. Pentru a evita acest lucru, trebuie să știm că:
■ Activitatea recuperatorie cu copiii agresivi este de lungă durată, rezultatele nu pot apărea a
doua zi, fiind posibil ca acestea să se vadă doar după câțiva ani. Tocmai de aceea nu este recomandabil să se fixeze obiective imposibil de atins – conduita copilului nu va suferi modificări majore imediat după întâlnirea cu educatorul în cauză.
■ Diversele situații de criză ce pot apărea în cadrul activității cu această categorie de copii reprezintă un fenomen normal și firesc. Aceasta nu e nici bine, nici rău, pur și simplu pentru acești copii o astfel de reacție este la fel de firească ca pentru un om obișnuit respirația.
Suportul emoțional
Suportul emoțional reprezintă acea metodă care constă în oferirea într-o situație stresantă sau în cazul manifestării unor reacții impulsive a unei atenții suplimentare, având mai mult un caracter emoțional. Scopul acestuia constă în întărirea “Eu-lui” și a “Supra-Eului” într-o situație stresantă. De exemplu, într-o situație de acest gen educatorul va lua copilul de mână, încurajându-l, îi va spune pe un ton calm, liniștit că îi înțelege proasta-i dispoziție, arătându-i prin mijloace verbale și non-verbale că copilul nu-i este indiferent, propunându-i acestuia desfășurarea vreunei activități, etc. Această metodă se aplică în cazul în care cauza conduitei indezirabile a copilului constă într-o imagine scăzută de sine a acestuia. Cu cât este mai scăzut nivelul imaginii de sine, cu atât metoda în cauză se va aplica cu o frecvență mai ridicată. Deasemenea, se va apela la această metodă în cazul în care neliniștea, și ca o consecință a acesteia, agresivitatea, are loc datorită relațiilor concurențiale dintre copii. Metoda în cauză este contraindicată în cazul în care conduita indezirabilă comportă un caracter provocator.
Umorul
Metodă ce constă în reacționarea printr-o glumă de către educator la conduita provocatoare a copilului sau la alte forme de conduită inadecvată în condițiile apariției unei situații tensionate. Prin râs adultul demonstrează că el este apărat într-o astfel de situație, că n-a fost înfricoșat de conduita agresivă a copilului. Această metodă își dovedește eficiența în situațiile în care conduita copilului comportă un caracter provocator. Atunci când adultul glumește, copilul se va liniști, încetând să mai simtă frică, sentimente de vină pentru conduita sa inadecvată. În acest fel, adultul îi oferă copilului o șansă să iasă cu capul sus din situația creată, pierzând cât mai puțin din stima de sine. Modalități inadecvate de umor sunt sarcasmul, cinismul, râsul, ce are drept scop umilirea copilului, modalități ce doar vor contribui la creșterea tensiunii și a nivelului agresivității.
Îndemn la acțiune și ajutor
La unii copii, manifestările conduitei agresive au loc atunci când dintr-un motiv concret ei nu reușesc să-și atingă scopul propus (de exemplu, în cazul în care copilul nu poate rezolva o problemă de matematică). Într-o asemenea situație, este recomandabilă utilizarea tehnicilor de susținere a „Eu- ului” – îndemnul la acțiune și acordarea ajutorului. Acest ajutor trebuie să fie dozat – minim, însă eficient. Utilizarea prea frecventă a acestui mijloc eficient de diminuare a agresivității poate conduce
la consecințe negative, astfel că copilul poate deveni dependent de această metodă, nefiind capabil să soluționeze într-un mod independent situațiile dificile de viață cu care se confruntă.
Interpretări
Această metodă constă în faptul că adultul ajută copilul să înțeleagă esența situației reale sau indică asupra motivației reale a copilului într-o situație concretă. Interpretările pot fi de niveluri diferite – de la oferirea unei informații suplimentare, până la interpretări care fac o conexiune dintre conduita copilului și sentimentele și dorințele sale. Interpretările amintite mai sus nu reprezintă interpretări din perspectiva psihoterapiei psihodinamice, a căror scop constă în a face legătura dintre conduita pacientului și trăirile emoționale inconștiente ale acestuia, dorințe, ce își au obârșia în trecutul său. În cazul nostru, poate exista o legătură între emoțiile și acțiunile ce au apărut într-o situație concretă de viață.
Implicarea într-o altă activitate
Această metodă se utilizează în activitatea cu copiii de vârstă preșcolară și școlară mică. În cazul apariției unei situații conflictuale, atunci când copilul devine neliniștit (tensionat), una dintre persoanele adulte îi va propune o activitate interesantă, punând în acest fel o stavilă în calea declanșării unei situații conflictuale. De pildă, copilul luând în mână un obiect oarecare (o jucărie, un pix, etc.), îl poate manevra în așa fel încât se va răni pe sine sau alți copii, fapt ce va duce la apariția unei situații conflictuale. Adultul îi va arăta în acest caz copilului că se poate face ceva interesant cu ajutorul acelui obiect. Această metodă se dovedește inadecvată în situația în care neliniștea copilului este foarte clar exprimată sau dacă conduita agresivă a avut deja loc.
Regruparea
Uneori conduita agresivă apare din cauza unei interrelaționări defectuoase dintre copii. În acest caz, se recomandă schimbarea grupei în care este inclus copilul. Sunt posibile câteva variante de regrupare: se schimbă componența grupei (clasa, camera, etc.). Bineînțeles, că în acest fel nu se va modifica esența problemei, ci doar se vor crea condiții pentru soluționarea convenabilă a acesteia. În al doilea rând, pot fi făcute modificări înăuntrul grupului concret fără a i se schimba componența. De exemplu, dacă neliniștea și agresivitatea apar datorită sentimentului de înstrăinare, atunci în activitatea de corectare pot fi incluși toți membrii grupului. Cea de-a treia modalitate și cea mai
extremă de regrupare va consta din excluderea copilului din cadrul grupului. Se va apela la această modalitate extremă doar în acele cazuri în care copilul va manifesta o conduită agresivă accentuată. Se poate aplica varianta unei excluderi parțiale, care constă în limitarea prin orice mijloc a relațiilor interpersonale dintre membrii grupei și membrul „exclus”. E necesar să reținem faptul că regruparea reprezintă un mijloc de prevenire, care se potrivește în cea mai mică măsură înnăbușirii unei conduite agresive.
Restructurarea
Anumite situații sau altele deseori provoacă agresivitatea. De exemplu, copiii ascultă cu plăcere o povestire sau joacă jocul preferat, însă plictiseala, gălăgia pot determina o reacție furtunoasă a copilului. Sunt însă anumite cazuri când activitățile preferate multă vreme de copii pot determina apariția reacțiilor agresive. De exemplu, un joc vesel pare să nu aibă sfârșit, copiii arzând de dorința de a-l continua, însă a sosit timpul ca ei să se culce. În asemenea situații, și în cele similare nu este deloc obligatoriu să se respecte regulile. Planificând o activitate, se poate lua în considerare o oră mai devreme de începere a acesteia, astfel încât să se termine mai repede.
Apelarea directă
Una din greșelile pe care le comit cadrele didactice cu o frecvență ridicată constă în înnăbușirea conduitei inadecvate prin metode gen: interdicții, întimidări, diverse pedepse chiar și în cazul în care copiii au dezvoltat sentimentul unui control intern. În aceste cazuri este recomandabilă apelarea la acest sentiment. Cu cât tulburările cu care se confruntă copilul sunt mai grave, cu atât sunt mai puține șanse de a face uz de o apelare directă și viceversa. De exemplu, copilul nu-și are însușite regulile de comportare civilizată la masă, caz în care apelarea la rușine nu-și are rostul. Aceasta înseamnă că metoda în cauză este eficientă în acele cazuri în care nivelul funcționalității copilului începe să crească în cadrul procesului terapeutic general. Se poate apela la sentimentele adultului, la caracterul relațiilor dintre adult și copil. De pildă: “Ciprian, pune te rog, această jucărie pe raft, te vei putea juca cu ea mâine dimineață; acum sunt foarte obosit, iar zgomotul produs de ea mă deranjează”. Ne putem reaminti consecințele vreunei fapte de conduită, ca de pildă: „…Te vei putea juca pe computer dacă vei merge imediat în camera ta”. Este important ca în propoziție să fie cât mai puține (sau deloc) cuvinte cu negația „nu”, deoarece aceasta poate determina un protest din partea copilului.
Retragerea din situație
Această metodă se aplică în cazul în care conduita agresivă a copilului devine imposibil de controlat prin alte metode, când situația în cauză a atins punctul critic.Deasemenea, această metodă poate fi utilizază cu scop preventiv.
Criterii de excludere:
a. Amenințarea integrității fizice pentru sine și cei din jur;
b. Aflarea în grupul copiilor de aceeași vârstă, provoacă o neliniște accentuată și o situație conflictuală,
c. .Aflarea în grupul copiilor de aceiași vârstă intensifică neliniștea și determină apariția reacțiilor agresive din partea altor copii;
d. .Din cauza conduitei sale indezirabile, copilul riscă să piardă respectul și încrederea celorlalți
copii;
e. Conduita copilului nu comportă un caracter destructiv extrem, însă sunt încălcate reguli foarte
importante, care trebuiesc demonstrate cu claritate.
Mijloacele contraindicate și de prevenire în aplicarea metodei retragerii:
a. Păstrarea raportului (relațiilor stabilite). Dacă în condițiile retragerii copilului, adultul se comportă într-o manieră triumfalistă, demonstrează astfel, atât verbal, cât și non-verbal, că în situația creată el este mai puternic, că a câștigat, caz în care copilul va simți doar ostilitate, respingere, considerând că a fost pedepsit pe nedrept. Această stare de lucruri nu va aduce decât prejudicii procesului terapeutic celorlalți copii din grupă.
b. Influența retragerii asupra celorlalți copii din grupă. Retragerea poate provoca fie o reacție de solidaritate cu „victima”, fie un simțământ puternic al faptului că copilul în cauză nu este iubit, ci respins. Datorită retragerii, grupa de copii deasemenea, se poate identifica cu persoana adultă, și atunci „exclusul” se poate transforma într-un „țap ispășitor”.
c. Schimbarea situației în grupă. Este necesar să remarcăm faptul că excluderea poate avea pentru grupă următoarele consecințe: copilul poate pierde autoritatea în cadrul grupei, fiindu-i apoi foarte dificil s-o recapete, sau, în cazul în care conduita copilului comportă un caracter
manipulator, el poate deveni un erou în ochii celorlalți membri ai grupei. Nici una din cele două situații prezentate nu poate aduce vreun beneficiu. În aceste cazuri, se recomandă evitarea metodei retragerii.
Este insuficient ca într-o situație dată să excludem copilul din cadrul grupei. Înainte de a-l exclude, trebuie să ne punem problema referitor la consecințele pe care le poate avea această decizie. Este necesar ca un membru al personalului psihopedagogic să se afle în preajma copilului”exclus”, în caz contrar conduita destructivă se poate amplifica sau copilul pur și simplu va fugi. Unui asemenea copil trebuie să i se dea o astfel de sarcină, care să-i permită o revenire cât mai grabnică la starea „normală”. Însă copilul nu trebuie să perceapă activitatea în cauză ca pe o recompensă, în caz contrar, se poate declanșa o conduită manipulatorie din partea acestuia. Copilul nu trebuie să vadă sau să audă cu ce se ocupă grupa.
Ignorarea intenționată
Această metodă constă în neacordarea atenției în cazul manifestării unei conduite indezirabile. Această metodă își dovedește eficacitatea în cazul în care conduita copilului comportă un caracter demonstrativ .Ea se aplică și în cazurile în care utilizarea altor metode în scopul stopării unei conduite indezirabile au provocat apariția mai multor probleme decât însăși conduita indezirabilă. Astfel, sarcina principală în utilizarea acestei metode constă în stabilirea acelei conduite care poate fi ignorată, și a aceleia care nu poate fi.
Acordarea de semnale
Aproape în toate cazurile conduita agresivă se manifestă nu pentru că copilul nu știe ce e bine, ce e rău, ce e permis, și ce nu-i permis. În majoritatea cazurilor agresivitatea are loc nu pentru că „Eul” și „Supra-Eul” copilului sunt insuficient de mature pentru a „retrăi” o anumită situație ce determină apariția unei stări de neliniște. Dând un semnal că o astfel de conduită este de neacceptat, adultul stimulează astfel controlul intern al copilului. Semnalul poate fi dat prin diverse modalități: un gest, o privire, un cuvânt scurt. Important este ca copilul să nu fie luat peste picior, umilit, ridiculizat. Această metodă se dovedește inadecvată în situația în care conduita agresivă a copilului atinge cote destul de ridicate, când între adult și copil nu există o legătură emoțională apropiată.
Pedepse și măsuri
Diverse persoane înțeleg în moduri diferite noțiunea de pedeapsă. Nu rareori pedeapsa este percepută ca un acces de răutate din partea persoanei adulte. De cele mai multe ori, pedeapsa este percepută ca un mijloc educativ, bazat pe principiul plăcerii-neplăcerii, în speranța că va ajuta individul să învețe să-și controleze impulsurile, iar în consecință, se va diminua frecvența manifestării comportamentului nedorit. Pedeapsa va deveni eficientă în cazul în care va deveni neplăcută însăși situația în care se aplică pedeapsa, trăirile emoționale neplăcute vor fi în relație cu acțiunea nedorită, și nu cu persoana care aplică pedeapsa. Trăirile neplăcute, împreună cu agresivitatea, trebuie să fie interiorizate și îndreptate spre acea parte a personalității care a declanșat problema. Senzațiile neplăcute trebuie să fie în așa fel interiorizate ca impulsurile într-o măsură mai mare să fie controlate, și nicidecum ca stările de neliniște și de agresivitate să se amplifice. În acest fel, pedeapsa va deveni eficientă dacă copilul se va simți într-un mod atât de neplăcut, încât se va înfuria, iar această furie se va declanșa datorită faptului că copilul va conștientiza că pedeapsa a avut drept cauză conduita sa inacceptabilă, nefiind îndreptată în direcția persoanei care aplică pedeapsa, fiind în continuare capabil să direcționeze impulsurile agresive apărute în timpul aplicării pedepsei spre atingerea unor scopuri cu valență pozitivă și nicidecum spre manifestarea unui acces de mânie. Astfel, pentru ca pedeapsa să fie eficientă, este necesar ca copilul în cauză să posede un nivel destul de ridicat de maturitate psihoemoțională. De cele mai multe ori, copiii ce manifestă o conduită agresivă încă nu au atins acest nivel, tocmai de aceea și pedepsele aplicate în dreptul lor se dovedesc ineficiente, iar uneori, chiar contraindicate.
Alte situații în care nu este recomandabilă pedepsirea copilului:
1.Când pedeapsa se transformă în recompensă;
2.Când copilul manifestă masochism ca și trăsătură de personalitate;
3.Atunci când copilul are o imagine scăzută de sine datorată unei simptomatologii
depresive.
Din aceste cauze, se creează următoarea situație: copilul trebuie pedepsit pentru manifestarea unei conduite inacceptabile, însă cu cât va fi pedepsit mai cu asprime, cu atât se va dovedi mai puțin eficientă pedeapsa. Deaceea, absența pedepselor trebuie privită nu ca pe o îngăduință, ci ca pe un procedeu terapeutic concret. În acest caz, în scopul soluționării problemelor de ordin
comportamental, pot fi utilizate o mulțime de alte metode. Acest fapt are o influență asupra conduitei copilului, îndemnându-l la acțiune sau provocându-i o anumită satisfacție. Prin această metodă se poate stopa o anumită conduită sau se poate provoca alta. Sperăm că copilul va face ceva ce i se pare a fi de prisos și neplăcut, dacă îi vom promite pentru aceasta ceva plăcut și de valoare. Uneori suntem de părere că copilul va înceta să mai facă rele dacă speră să primească în schimb ceva plăcut. Pentru ca această metodă să se dovedească eficientă, copilul trebuie să știe să folosească promisiunea plăcerii în viitor în scopul deținerii controlulului asupra impulsurilor sale în prezent. Copilul trebuie să înțeleagă legătura dintre faptă și recompensă, și nicidecum să nu perceapă recompensa ca pe o plăcere care s-a prăvălit asupra sa din cer, sau ca pe o bunătate exclusivă din partea adultului. Deaceea, recompensele se dovedesc eficiente în cazul copiilor având un nivel ridicat al funcționalității „Eului”. Este necesar să evităm utilizarea acestei metode, în cazul în care copilul este foarte impulsiv, având probleme de ordin comportamental deosebit de accentuate, și aceasta deoarece probabilitatea ca el să respecte condițiile contractului terapeutic este destul de scăzută, deaceea el va simți în permanență că nu merită recompensa. Dacă se aplică această metodă, inevitabil vor apărea probleme suplimentare în cadrul grupei de copii – un copil va primi ceva, ce alt copil nu a primit. Toate metodele descrise nu se exclud una pe cealalaltă. În practică, se utilizează o combinație a acestora; diferite variante pentru copii diferiți. Care metodă se va potrivi cel mai bine, se poate spune doar după efectuarea unei observații îndelungate asupra copilului agresiv.
3.4 Prevenirea și corectarea agresivității infantile
În depășirea conduitei agresive o mare importanță o are stabilirea unor relații echilibrate cu persoanele adulte semnificative – părinții și cadrele didactice. Activitatea cu părinții trebuie să includă depășirea stereotipurilor de percepție, aprecierile și atitudinile față de copiii care manifestă o conduită agresivă, și deasemenea, a stereotipurilor de reacționare la conduita agresivă a copiilor. O asemenea activitate este necesară deoarece de cele mai multe ori adulții percep la modul negativ adoptând o atitudine negativă față de orice manifestare agresivă. Un moment important îl reprezintă elaborarea unei tactici optime de relaționare cu copilul în cadrul familiei și a școlii: căutarea, găsirea și validarea deprinderilor de reacționare optimă la manifestările agresive ale copiilor, a procedeelor de diminuare a reacțiilor agresive, a unui sistem funcționabil de recompense și pedepse. Scopul final al acestei activități îl reprezintă atitudinea persoanelor adulte față de copiii agresivi, și deasemenea,
„înarmarea” cadrelor didactice și a părinților cu deprinderi de relaționare optimă cu copiii. O
importanță majoră în prevenirea și corectarea agresivității infantile o are crearea în cadrul familiei a unei atmosfere de protecție emoțională, de recunoaștere și de acceptare a copilului. Deaceea, o astfel de activitate trebuie desfășurată cu participarea rudelor apropiate ale copilului. Apar însă anumite dificultăți în activitatea cu părinții copiilor agresivi.
Copiii „total-agresivi” și „comportamental-agresivi” cresc de regulă în familii caracterizate de lipsa armoniei familiale (părinți bețivi, indiferenți față de copii, etc.). Mulți copii proveniți din acest mediu, sunt lăsați de capul lor, părinții nemanifestând practic nici un interes pentru problemele lor, deaceea este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să-i captezi într-o astfel de activitate. Desigur că eficiența în acest caz a activității scade simțitor, însă eforturile psihologului trebuie să se concentreze în direcția activității cu copilul și cu cadrele didactice.
Cadrele didactice ocupă o poziție mult mai activă, focalizându-și atenția asupra dificultăților de susținere a disciplinei la clasă și a modalităților de reacționare la conduita agresivă a copiilor. Organizarea de către psiholog în acest caz a unor dezbateri în această direcție îi va ajuta să-și schimbe atitudinea nu doar față de copiii agresivi, ci și față de orice manifestare a agresivității la copii, să-și conștientizeze atitudinile față de această categorie de copii și a stereotipurilor de reacționare la acțiunile agresive ale elevilor.
Un loc important în prevenirea apariției conduitei agresive trebuie să-l aibă susținerea copiilor în procesul de însușire a modalităților noi de conduită. De obicei, adulții le spun copiilor cum nu trebuie să se comporte, fără însă să le arate cum trebuie să o facă, deaceea este necesară oferirea unui model de comportament după care copilul ar putea să se orienteze. O condiție importantă o constituie și formarea unei motivații corespunzătoare, deoarece este necesară nu doar o atitudine pozitivă față de o formă nouă de conduită însușită, ci și tendința lăuntrică de a se comporta la modul corespunzător.
Un alt moment important în cadrul procesului de corecție a agresivității infantile îl reprezintă comunicarea cu ceilalți copii și aceasta deoarece uneori relațiile cu ceilalți pot reprezenta o sursă a unor trăiri emoționale negative, a unui discomfort emoțional, ce va determina calitatea dispoziției sufletești a copiilor. Echilibrarea relațiilor cu semenii reprezintă una din sarcinile prevenirii apariției conduitei agresive la copii.
În general, activitatea descrisă ar trebui îndreptată în direcția:
○ dezvoltării abilității de a stabili și susține relații interpersonale cu ceilalți
copii;
○ dezvoltării capacității de a găsi soluții constructive în situații dificile de
interrelaționare socială;
○ dezvoltării aptitudinii de exprimare a trăirilor emoționale și a perfecționării
deprinderii de comunicare;
○ dezvoltării reprezentărilor despre sine și a propriilor posibilități;
○ dezvoltării capacității de a-și asuma responsabilitatea pentru faptele săvârșite;
○ dezvoltării unei atitudini pozitive față de propria persoană, a respectului de
sine;
○ dezvoltării încrederii în sine și în experiența personală de viață, a unei competențe interioare;
○ dezvoltării capacităților empatice și de compasiune.
Capitolul IV. PROIECT DE CERCETARE
OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII
Cercetarea de față a pornit de la ipoteza că dacă se aplică o baterie de jocuri de intervenție atunci există posibilitatea ca nivelul de agresivitate la copiii preșcolari să se diminueze.
Obiectivele care se vor urmări în realizarea cercetării sunt următoarele:
1. Identificarea conduitei agresive la copiii preșcolari;
2. Identificarea cauzelor care au dus la formarea și manifestarea conduitei agresive la
copiii de vârstă preșcolară mare;
3. Stabilirea nivelului de agresivitate la copiii de vârstă preșcolară mare;
4. Aplicarea unei baterii de jocuri de intervenție cu scopul diminuării agresivității la copiii de vârstă preșcolară mare;
5. Evaluarea eficacității bateriei respective de jocuri de intervenție prin utilizarea unui grup de control de subiecți.
Orice cercetare realizează un decupaj în realitatea complexă pe care o studiază, orice
decupaj prezintă la rândul său o arie limitată, un eșantion.
Universul populației va fi construit din totalitatea copiilor de vârstă preșcolară mare (6 ani)
din cadrul unei grădinițe.
Subiecții vor fi selectați după observarea tuturor copiilor de vârstă preșcolară din grupele mari pregătitoare din grădinița aleasă pentru aplicarea cercetarii. Conform datelor consemnate în fișa de observație, se va evidenția numărul de copii preșcolari care au manifestat o conduită agresivă în timpul celor două jocuri de competiție (vezi pagina 48).
Eșantionul investigat va fi împărțit în două grupuri echivalente: grupul experimental și grupul de control. Repartizarea subiecților în grupul de control și grupul experimental se va face randomizat. Grupul de control și grupul experimental va fi format dintr-un număr asemănător de copii care provin din medii familiale diferite. Grupului experimental i se va aplica o baterie de jocuri de intervenție cu scopul diminuării comportamentului agresiv.
Variabila dependentă este reprezentată de comportamentul agresiv manifestat de către copii măsurat prin: nivel scăzut, nivel mediu și nivel ridicat.
Variabila independentă este reprezentată de bateria de jocuri de intervenție. Pentru a studia și verifica ipoteza ("dacă se aplică o baterie de jocuri de intervenție, atunci există posibilitatea ca nivelul de agresivitate al copiilor de vârstă preșcolară mare să se diminueze") se va utiliza
experimentul natural.
Pornind de la faptul că nivelele de agresivitate (variabilele dependente) în etapa constatativă la cele două grupuri sunt egale, mă aștept ca în urma aplicării baterie de jocuri (variabila independentă), nivelul de agresivitate la copiii din grupul experimental să fie mai scăzut față de nivelul agresivității la copiii din grupul de control.
Instrumentele de investigare
Una dintre metodele care se va folosi în depistarea manifestărilor de conduită agresivă în timpul jocului de competiție la copiii de vârstă preșcolară mare din cadrul grădiniței alese pentru realizarea cercetării va fi observația.
Testul familiei va fi aplicat cu scopul identificării cauzelor de ordin familial care au dus la
formarea și manifestarea conduitei agresive la copiii de vârstă preșcolară mare din cadrul grădiniței.
Chestionarul (Anexa II) va fi aplicat pentru a stabili nivelul de agresivitate al copiilor de vârstă preșcolară mare. Bateria de jocuri de intervenție va fi aplicată cu scopul diminuării nivelul agresivității la copiii preșcolari.
Designul
Se va elabora un plan înainte de începerea experimentului: se vor păstra toate condițiile constante, sala de grupă, instrucțiunile jocurilor și numărul jocurilor.
În fiecare zi, copiilor preșcolari agresivi care vor forma grupul experimental li se va aplica bateria jocurilor de intervenție (variabila independentă) pe o perioadă de 3 luni de zile . Copiii din grupul de control nu vor beneficia de aplicarea jocurilor de intervenție.
La sfârșitul experimentului ambele grupuri vor fi evaluate prin intermediul aceluiași
chestionar.
Variabila independentă va fi manipulată de experimentator care va studia efectele asupra variabilei dependente.
După aplicarea bateriei de jocuri de intervenție, la sfârșitul celor 3 luni, grupul experimental va obține scoruri mai mari decât grupul de control.
Etapa constatativă ( faza A) a design-ului experimental se va realiza pe parcursul semestrului
I al anului școlar și va urmări colectarea datelor necesare cercetării prin metoda observației și aplicarea testului familiei. Atât grupului experimental, cât și grupului de control, li se vor aplica chestionarul pentru a li se cunoaște nivelul de agresivitate de la care se pleacă.
Intervenția (faza B) a designu-lui experimental se va desfășura în semestrul II al anului școlar
și va urmări influențarea subiecților din grupul experimental prin aplicarea unei baterii de jocuri de
intervenție.
Etapa de evaluare (faza C) a design-ului experimental se va desfășura prin aplicarea
chestionarul din faza A.
Se vor întocmi de asemenea tabele/grafice, se vor măsura rezultatele ambelor grupuri pentru a se aprecia diferența dintre grupul de control care n-a fost influențat și grupul experimental care va fi influențat în faza experimentală, rezultatele obținute se vor compara cu cele din faza A și astfel se va elabora lucrarea.
Metoda de observare asupra comportamentului copilului în timpul jocului
Pentru observarea comportamentului copilului vor fi selectate două jocuri de același tip a căror semnificație constă în faptul că fiecare copil din cadrul subgrupei formate la un moment dat să rămână în afara jocului.
Joc 1. "Ocupă loc pe scăunel"
Scăunelele vor fi așezate în rând, două câte două, unul în spatele celuilalt, copii se vor juca pe lângă scăunel. După efectuarea unei mișcări, educatoarea fluieră , sarcina copilului fiind să se așeze pe un scaun, numărul scăunelelor fiind cu unul mai mic decât numărul participanților la joc.
Joc 2. "Ia popică"
Pe covor este desenat un cerc cu cretă, în interiorul căruia sunt așezate popice. Cantitatea popicelor este mai mică cu una decât participanții la joc. Copiii vor dansa pe muzică ritmată în exteriorul cercului desenat. La un moment dat educatoarea oprește muzica, sarcina copilului este să ia în mână o popică de pe covor.
Scopul ambelor jocuri constă într-o actualizare mai deplină a tendințelor motivaționale ale copiilor. Instrucțiunea îi determină pe copii la competiție și la câștigarea jocului. În timpul desfășurării jocului se va desfășura o amplă observație asupra fiecărui copil și în conformitate cu fișa de observație (vezi anexa I ) în care se vor evidenția reacțiile agresive ale copiilor se vor remarca următoarele etape:
1. intrarea în joc;
2. etapele jocului;
3. ieșirea din joc .
Conduita copilului manifestată în fiecare etapă se va fixa conform următoarelor categorii:
-indicele metodei de observație care va fi reprezentat de frecvența reacțiilor agresive și de asemenea, a reacțiilor emoționale care însoțesc conduita agresivă. Această metodă are ca scop o analiză mai detaliată a conduitei și a reacțiilor emoționale în desfășurarea unui joc de competiție.
Desenul la copii – considerații generale
Dintre toate mijloacele de care dispune un psiholog pentru a-l cunoaște mai bine pe copil și pentru a-i sonda personalitatea, desenul constituie un limbaj privilegiat. Informațiile ce pot fi obținute cu ajutorul desenului acoperă întreaga sferă a personalității, de la comportamentul direct observabil până la conflictele și traumele infantile, oferind o imagine complexă a dinamicii întregului sistem psihic. Desenul este o activitate grafică spontană la copil și care subzistă la unii adulți reprezentând un ansamblu de linii și contururi ale unei figuri. În acest caz, termenul de desen depășește simpla imagine în creion sau în peniță, însemnând și desenul în culori, inclusiv acuarela.
În 1926 Florence Goodenough a publicat testul: "Desenați un om pentru diagnoza capacității de gândire conceptuală și a capacității de observație a copiilor". Ceea ce a început la F. Goodenough printr-o probă de dezvoltare, a condus la numeroase observații privind comportamentul copiilor de diferite vârste și valențele testului pentru a obține informații asupra factorilor de personalitate. Acest lucru a determinat în parte evoluția ideii desenării unui om spre structurarea unui test proiectiv. Ideea
a fost utilizată și de alți autori în diagnoză și terapie precum: Bandoin, A. Berge, M. Rambert, F.
Dolto-Marette.
Desenul ca tehnică proiectivă se adresează esenței creatoare a omului, indiferent dacă este construit de copil sau de adult. Desenul apelează la spontaneitate, provoacă exprimarea sentimentelor si dinamica interioară, fără a recurge la cuvinte, restrângând acțiunea constrângătoare a intenționalității conștiente.
Interpretarea va fi facută numai de specialist, deoarece o muncă de acest gen solicită nu doar intuiție și sensibilitate, ci și cunoștinte aprofundate. Un simplu desen nu ajunge pentru stabilirea unui diagnostic, desenul trebuie situat în contextul socio-cultural al copilului. Aceste tehnici de investigație sunt foarte frecvente și relativ ușor de realizat, dar ele se lovesc de diverse piedici: pe de o parte, adultul care analizează desenele copiilor o face în calitate de om matur. Pe de altă parte, acest adult își are propriile probleme. Cel care analizează un desen realizat de copil trebuie să-și dea silința să uite că este adult și să nu vadă în desen propriile proiecții. Iată de ce, acest gen de analiză reclamă competența unui specialist, iar interpretarea se bazează doar pe experiența și competența acestuia. În procesul de creștere și maturizare, multe din problemele copiilor sunt determinate de inabilitatea adulților de a înțelege sau de a răspunde efectiv la ceea ce simte sau încearcă să comunice copilul.
Eforturile de comunicare cu copiii la un nivel exclusiv verbal presupun existența unei facilități destul de dezvoltate de exprimare prin vorbire, limitând astfel copiii la un mediu ce este deseori incomod și restrictiv. Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor rămâne în urma dezvoltării lor cognitive, ei comunică prin desen discernământul asupra a ceea ce se întâmplă în lumea lor.
O funcție importantă a desenului în ceea ce privește terapia, o reprezintă transformarea a ceea ce nu poate fi controlat în realitate în situații controlabile, folosind reprezentări simbolice, ceea ce oferă copiilor oportunitatea de a învăța să își rezolve problemele. Oferindu-le oportunitatea, copiii își vor exterioriza sentimentele și nevoile într-o manieră similară adulților. Deși dinamica expresiei și modalitatea de comunicare sunt diferite pentru copii, exprimările (teama, satisfacția, mânia, frica, frustrarea, mulțumirea) sunt similare cu cele ale adulților . Problemele sunt exprimate simbolic prin proiecția care are loc în desen, și, poate apare o rezolvare a conflictelor interioare și un proces de vindecare.
Caracteristică pentru această tehnică este dinamica între proiecție ca atare și transfer și contratransfer, pe de altă parte. Condiția de încredere, da alianță între cei doi protagoniști sprijină
creșterea psihologică și procesele transformative; sunt produse imagini și fantezii care, exprimate în concretul material al desenului, facilitează procesul de creștere psihologică.
Testul familiei – descriere și procedură de aplicare
Luis Corman publică în 1967 "Testul desenului familiei în practica medico-pedagogică". Testul exprimă activitatea imaginativă a copilului în registrul ei conștient, dar și în cel al fantazării pasive. Se pot explora astfel conflictele fraternale, infantile, reacțiile agresive, reacțiile depresive, precum și complexul oedipian. În planul dezvoltării psihice, testul poate, alături de celelalte tehnici
de desen, să studieze maturizarea psihomotorie și intelectuală, precum și caracteristicile diferențiale
dintre cele doua sexe.
Procedura de aplicare:
Pentru efectuarea testării sunt necesare:
o foaie albă de hârtie, șase creioane colorate (negru, roșu, albastru, verde, galben și maro) și o radieră. Copilului i se oferӑ următoarele instrucțiuni: "Desenează te rog familia ta". Nu se va explica semnificația cuvântului "familie" deoarece oferirea unei explicații ar distorsiona însăși scopul testării. Dacă copilul întreabӑ ce să deseneze, i se va repeta instrucțiunea. Timpul de execuție a desenului va fi nelimitat (nu durează mai mult de 35 de minute) . În timpul efectuării probei vor fi notați în protocol următorii parametrii:
a) succesiunea desenării detaliilor; b) pauzele mai mari de 15 secunde; c) ștergerea detaliilor;
d) comentariile spontane ale copilului,
e) reacțiile emoționale și legătura ce există între acestea și conținutul desenului.
După terminarea desenului copilul va fi invitat să răspundă la următoarele întrebări:
1. „Spune-mi te rog pe cine ai desenat aici”.
2. „Unde se află ei?”
3. „Ce fac ei?”
4. „Sunt veseli s-au se plictisesc? De ce?”
5. „Cine dintre personajele desenate este cel mai fericit? De ce?”
6. „Care dintre ei este cel mai nefericit? De ce?”
În cadrul interogării, consilierul psihologic va depune efortul pentru a înțelege semnificația
desenului:
• sentimentele față de anumiți membri ai familiei;
• faptul că copilul nu a desenat pe un anumit /anumiți membri ai familiei și care sunt cauzele acestei
omisiuni;
• sensul pe care îl atribuie copilul anumitor detalii ale desenului (păsări, animale, etc.)
Copilului i se va propune să rezolve șase situații, trei dintre ele având menirea de a scoate în evidență sentimentele negative ale copilului față de membrii familiei, iar celelalte trei situații pe cele pozitive .
1. „Închipuiește-ți că ai două bilete la cinematograf. Pe cine ai invita să meargă cu tine la cinematograf?”
2. „Închipuiește-ți că toată familia ta merge în vizită dar pe neașteptate, unul dintre voi s-a îmbolnăvit și trebuie să rămână acasă. Cine va fi acesta?”
3. „Tu tai niște reviste și vrei să obții niște siluete și acest lucru nu-ți prea reușește. Pe cine ai chema în ajutor?”
4. „Tu ai cu un bilet mai puțin decât numărul membrilor familiei la circ. Cine va rămâne acasă?”
5. „Închipuiește-ți că ai nimerit pe o insulă nelocuită. Cu cine ai vrea să locuiești pe această insulă?”
6. „Ai primit un joc interesant. Toată familia ta vrea să joace, însă regulile jocului nu permit decât cu unul mai puțin decât numărul familiei, constatându-se astfel că sunteți cu o persoană în plus. Cine nu va juca în acest caz?”
Pentru interpretarea desenului trebuie de asemenea știut:
a. vârsta subiectului;
b. componența familiei din care face parte;
c. vârsta fraților și surorilor sale;
d. informații despre comportamentul în familie al subiectului și cel din grădinița de copii.
Chestionarul – descriere și procedură de aplicare
Chestionarul reprezintă o succesiune logică de întrebări sau de imagini grafice, cu funcții de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrare de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau non-verbal ce urmează a fi înregistrat în scris. Acest chestionar este un chestionar de personalitate constituit din 10 întrebări:
Întrebările (1,2,3,7) presupun răspunsuri trihotomice închise precodificate – (Da),
(Câteodată), (Nu).
Întrebările (4,5,6,8,9) sunt întrebări închise cu trei variante de răspuns preformulate care
permit o interpretare statistică a rezultatelor. Se va folosi scala grafică.
Întrebarea 10 este o întrebare deschisă prin care copiii trebuie sa numească jucăria cu care preferă să
se joace.
Chestionarul se va aplica copiilor de vârstă preșcolară mare sub forma unui interviu. Răspunsurile
vor fi înregistrate în scris.
Nivelul conduitei agresive se va măsura pe o scală de la 1 la 3 astfel:
1). nivel scăzut;
2.) nivel mediu;
3). nivel ridicat.
Pentru a evidenția răspunsurile la cele 10 întrebări se va apela la un interviu pe bază de chestionar.
Prezentarea bateriei de jocuri de intervenție
Prezenta baterie de jocuri de intervenție este selectatӑ din cartea psihologilor Elena Liutova și Galina Monina întitulată „Ghid practic de intervenție pentru copiii hiperactivi, agresivi, neliniștiți și autiști”.
Jocul 1. "Mâinile fac cunoștința, mâinile se ceartă, mâinile se împacă"
Scopul: diminuarea nivelului agresivității copiilor prin creșterea nivelului de comunicare. Conducătorul jocului spune următoarele cuvinte: „Împărțiți-vă în perechi și așezați-vă unul în
fața celuilalt la distanța unei mâini întinse, apoi închideți ochii, întindeți-vă mâinile și faceți cunoștință cu celălalt, după care lăsați mâinile jos. Din nou întindeți mâinile, de data aceasta mâinile se ceartă, după care le lăsați jos, apoi întinde-ți mâinile din nou, dar de data aceasta mâinile se împacă iar copii se despart prieteni”.
Jocul 2. "Să ne poreclim"
Scopul: a elimina agresivitatea verbală, a ajuta copiii să-și descarce furia într-o formă dezirabilă.
Spuneți-le copiilor următoarele cuvinte: „Copii, transmițând mingea din mână în mână, cum stăm în cerc, haideți să ne numim unul pe celălalt cu cuvinte nejignitoare (este din timp pusă condiția ce cuvinte pot fi folosite în acest sens. Acestea pot fi denumiri de legume, de fructe, de ciuperci, sau de piese de mobilier). Fiecare adresare trebuie să înceapă cu cuvintele: "Tu ești … un morcov!" Țineți
minte că aceasta e doar un joc, de aceea nu trebuie să ne supărăm. La sfârșitul jocului, să-i spunem
vecinului nostru ceva plăcut, de pildă: "Iar tu ești soarele!"
Acest joc se dovedește util nu doar în cazul copiilor agresivi, ci și a celor supărăcioși. El trebuie să se desfășoare într-un ritm alert, atenționând copiii că este doar un joc, și de aceea supărările nu-și au locul.
Jocul 3. "Doi berbeci"
Scopul: A elimina agresivitatea non-verbală, a oferi copilului posibilitatea de a-și descărca furia într-o formă dezirabilă, a diminua tensiunea emoțională și musculară excesivă, a direcționa energia copiilor în direcția dorită.
Educatorul împarte copiii în perechi, iar apoi le citește un text: "Doi berbeci s-au întâlnit dis- de-dimineață pe un pod." Participanții la joc, îndepărtându-și picioarele și aplecându-și trunchiul în față, se sprijină cu palmele și cu capul unul în celălalt. Sarcina constă în a se opune astfel o perioadă cât mai lungă de timp, fără să se miște de pe loc. Se poate emite, în acest caz onomatopeea "Be-e-e".
Este necesară respectarea măsurilor de siguranță, constând în urmărirea cu atenție a faptului ca nu cumva "berbecii" să își spargă capetele.
Jocul 4. "Tuh-tibi-duh"
Scopul: a elimina dispoziția negativă și a restabili puterile copiilor.
"Am să vă spun în secret un cuvânt care este un descântec magic împotriva unei dispoziții proaste, împotriva supărărilor și dezamăgirilor de tot felul. Ca acest descântec să-și facă efectul cu adevărat, este necesar să facem următorul lucru: Veți începe acum să umblați prin încăpere, fără să schimbați vreun cuvânt între voi. Imediat ce simțiți că vă vine cheful să vorbiți, vă opriți în dreptul unuia dintre participanți, vă uitați de 3 ori în ochii lui, și pronunțați pe un ton foarte supărăcios cuvântul magic: "Tuh – tibi – duh." Apoi, continuați să umblați prin cameră. Din când în când vă opriți în dreptul unuia dintre participanții la joc, și pronunțați din nou, pe un ton foarte supărăcios acest cuvânt magic. Pentru ca acesta să-și facă efectul, el trebuie pronunțat uitându-vă în ochii copilului ce stă în fața voastră".
La baza acestui joc stă o situație comică paradoxală. Deși copiii trebuie să pronunțe cuvântul "Tuh
– tibi – duh" pe un ton supărăcios, după câtva timp ei nu vor fi în stare să se abțină de la râs.
Jocul 5. "Plimbarea cu busola"
Scopul: formarea sentimentului de încredere față de persoanele din anturaj.
Grupa de copii se împarte în perechi, formată din "turist" (care stă în spate, iar "busola în față,
punându-i partenerului mâinile pe umeri"), și i se leagă ochii. Sarcina copiilor constă în a traversa
terenul de joacă înainte și înapoi. În aceste condiții, "turistul" nu poate comunica cu "busola" la nivel verbal.
"Busola" ajută "turistul" prin mișcarea mâinilor să țină direcția, evitând obstacolele (reprezentate de alți "turiști" cu "busole"). După terminarea jocului, copiii pot descrie ceea ce au simțit atunci când au fost legați la ochi, punându-și încrederea în partenerul lor.
Jocul 6. "Jujo"
Scopul: a-i învăța pe copiii agresivi să fie mai puțin supărăcioși, oferirea acestora posibilități unice de a se vedea pe sine prin prisma celor din jur, să se afle în locul celui pe care-l supără, fără să stea prea mult pe gânduri.
„Juja” stă pe scaun ținând un prosop în mâini. Toți ceilalți copii fug in jurul ei, încercând prin orice mijloc s-o scoată din sărite. "Juja", rabdă cât rabdă, însă atunci când răbdarea ei a ajuns la capăt, ea sare de pe scaun și începe să fugă după copii, încercând să-l prindă pe acela care a supărat-o cel mai mult, și care, odată prins, va deveni următoarea "jujă".
Adultul trebuie să urmărească ca tachinările și cicălelile să nu fie foarte supărătoare.
Jocul 7. "Avionul"
Scopul: a-i învăța pe copii să acționeze de comun acord în cadrul grupului, să demonstreze că atitudinile binevoitoare reciproce a colegilor de echipa conferă încredere în forțele proprii.
"Care dintre voi a zburat măcar o singură dată cu avionul? Puteți să-mi spuneți ce anume ține avionul în aer? Câte tipuri de avioane cunoașteți? Vrea cineva dintre voi să devină „Micul Avion?” Ceilalți copii îl vor ajuta să zboare?"
Unul dintre copii se întinde cu burta în jos pe covor, își întinde mâinile în lateral, ca și cum ar fi aripi de avion. Din fiecare parte a sa se ridică câte 3 copii, care se vor așeza pe genunchi, și-și vor întinde mâinile sub picioarele, abdomenul și pieptul său. După ce numărătoarea se oprește la "trei", ei vor ridica simultan „Avionul” în "aer". Apoi „Avionul” poate "zbura" în liniște prin încăpere. Atunci când „Avionul” va fi sigur pe sine, el se poate relaxa prin închiderea ochilor, va efectua un "zbor" prin cameră, iar apoi va "decola" lent pe covor.
Atunci când "avionul" se află în zbor, moderatorul jocului poate comenta "zborul", îndreptându-și atenția asupra acurateței și a atitudinii prudente față de el. Atunci când veți observa că totul le iese bine copiilor, puteți lansa simultan două "avioane".
Jocul 8. "Mingi de hârtie"
Scopul: oferirea copiilor posibilității de a-și recăpăta voiciunea după ce au efectuat un timp îndelungat o activitate în poziția șezut; diminuarea neliniștii și a tensiunii; intrarea într-un ritm nou de
viață.
Înaintea începerii jocului, fiecare copil trebuie să mototolească o foaie de hârtie (un ziar, de pildă), în așa fel încât să rezulte o "minge".
"Vă rog să vă împărțiți în două echipe, respectiv fiecare echipă să se așeze de-a lungul unei linii imaginare astfel încât distanța dintre echipe să fie de aproximativ 4 metri. La semnalul moderatorului, trebuie să aruncați mingile în direcția "adversarului". Acest semnal va avea următorul conținut: "Sunteți pregătiți? Atenție! Începem!"
Jucătorii din fiecare echipă încearcă să arunce mingile, care au căzut în terenul propriu de la adversar. După ce se dă comanda "Stop", se încetează orice aruncare a mingilor. Va câștiga acea echipă pe a cărui teren vor fi mai puține ""mingi". Vă rog să nu depășiți linia despărțitoare". Mingile de hârtie pe viitor vor putea fi folosite de mai multe ori.
Jocul 9."Mica fantomă"
Scopul: a-i învăța pe copii să-și descarce furia printr-o modalitate dezirabilă. "Copii! Acum vom juca rolul unor fantome mici și bune. Vrem să speriem un pic unul pe celălalt. Când voi bate din palme, voi trebuie să executați cu mâinile o mișcare de felul acesta (terapeutul ridică mâinile îndoite în cot, degetele sunt deschise în poziția "gheară") pronunțând cu o voce înspăimântătoare sunetul "U", iar dacă voi bate cu putere din palme, veți pronunța, la rândul vostru cu voce scăzută sunetul "U". Dacă voi bate cu putere din palme, atunci și voi veți ridica vocea atunci când veți pronunța cuvântul "U". Țineți însă minte că suntem fantome bune și vrem doar sa glumim nițel".
Apoi terapeutul bate din palme: "Bravo! Am glumit un pic și e suficient atât. Haideți să
revenim copii!"
Prin joc copiii agresivi învață să-și descarce furia într-o formă dezirabilă, să acționeze de comun acord cu membrii grupului, să-și dezvolte deprinderile de colaborare în perechi, să învețe să nu mai fie supărăcioși, să-și dezvolte memoria și atenția, să-și direcționeze energia în direcția dorită,
să-și formeze sentimentul de încredere față de persoanele din grup, să-și crească imaginea de sine, etc. Tot prin joc copiii au posibilitatea de a-și elimina agresivitatea verbală și non verbală, de a-și diminua tensiunea emoțională și musculară excesivă și de a-și elimina dispoziția negativă etc.
Cadrele didactice ocupă o poziție mult mai activă, focalizându-și atenția asupra dificultăților de susținere a disciplinei la clasă și a modalităților de reacționare la conduita agresivă a copiilor.Un loc important în prevenirea apariției conduitei agresive trebuie să-l aibă susținerea copiilor în procesul de însușire a modalităților noi de conduită. De obicei, adulții le spun copiilor cum nu trebuie să se comporte, fără însă să le arate cum trebuie să o facă, deaceea este necesară oferirea unui model de comportament după care copilul ar putea să se orienteze. O condiție importantă o constituie și formarea unei motivații corespunzătoare, deoarece este necesară nu doar o atitudine pozitivă față de o formă nouă de conduită însușită, ci și tendința lăuntrică de a se comporta la modul corespunzător.
În general, prin aplicarea unor jocuri de intervenție, cadrul didactic (educatoarea) va ajuta
copiii cu o conduită agresivă să-și dezvolte:
○ abilitatea de a stabili și susține relații interpersonale cu ceilalți copii;
○ capacitatea de a găsi soluții constructive în situații dificile de interrelaționare socială;
○ aptitudinea de exprimare a trăirilor emoționale și a perfecționării deprinderii de
comunicare;
○ reprezentările despre sine și a propriile posibilități;
○ capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru faptele săvârșite;
○ o atitudine pozitivă față de propria persoană, a respectului de sine;
○ încrederea în sine și în experiența personală de viață, a unei competențe interioare;
○ capacitatea empatică și de compasiune.
Anexa I
Fișa de observare a conduitei copilului în timpul jocului
Numele și prenumele copilului:
Data:
Anexa II
Chestionar
1. Frecventezi cu plăcere grădinița? De ce?
a) Da
b) Câteodată
c) Nu
2. Te comporți frumos cu partenerii tăi de joacă ?
a) Da
b) Câteodată
c) Nu
3. Dacă te supără un copil îi spui cuvinte jignitoare ?
a) Nu
b) Câteodată
c) Da
4. Când te necăjeste cineva cum îți descarci furia ?
a) Nu strigi și nu lovești
b) Apelezi la adulți
c) Strigi și lovești
5. Cum reacționezi când vezi jucaria ta preferată la un alt copil ?
a) Îl las să se joace cu jucaria
b) Îl rog frumos să-mi dea jucaria
c) Îi smulg jucaria din mână
6. Dacă pierzi concursul de triciclete la care ai participat cum reacționezi ?
a) Particip la următorul concurs
b) Mă supăr și ma gândesc dacă mai particip
c) Plâng și nu mai particip nici o dată la concurs
7. În jurul tău există persone de care îți este frică?
a) Membrii familiei
b) Prietenii sau vecinii
c) Alte persoane străine
8. Cum reacționezi dacă un copil îți strică turnulețul pe care l-ai construit?
a) Îl rog frumos să-l construiască la loc
b) Îl ameninț că nu mă mai joc cu el
c) Îl jignesc și îl imping
9. Crezi că dacă lovești pe altcineva trebuie să fi pedepsit ?
a) Da
b) Câteodată
c) Nu
10. Cu ce jucării preferi să te joci ?
Bibliografie:
Atkinson si Hilgard. (2005) Introducere în psihologie. Edwar Smith, Barbara L. Fredrickson, Geoffrey R. Loftus, Susan Lolen-Hoeksema, Editura Tehnică, București, 2005
Bandura A. (1968) Social Learning theory of identificatory processes, in D.A. Goslin (ed) Handbook of socialization theory and research, Chicago, Rona Mc Nally.
Bandura A. (1973) Aggression: A social learning analysis. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Baron R., Richardson D. (1997) Agressia. Sfera,/ Sankt-Petersburg.
Breslav G.E. (1995) Psihologhiceskaya korrectia detskoi i podrostkovoi agresivnosti. /Minsk.
Debesse Maurice, (1970) Psihologia copilului. De la naștere la adolescență,/ București, /Editura
Didactică si Pedagogică.
Doron R., Parot F.(1999) publicat sub direcția,- Dicționar de Psihologie, Ed. Humanitas, București.
Furmanov I.A. (1996) Detskaia agresivnosti/. Psihodiagnostika i korrecția. /Minsk. Huditean A.(2001) Devianța comportamentală la copii,/ Ed. Psihomedia, Sibiu. Lorentz K. (1968) L agression, /Ed. Flamarion, Paris.
Liutova Elena/ Monina Galina (2000) Ghid practic de intervenție pentru copiii hiperactivi, agresivi, neliniștiți și autiști / Sfera,/ Moscova.
Păunescu C.(1994) Agresivitatea și condiția umană,/ Ed. Tehnică, /București.
Petcu M. (1999) Delincvența. Repere psihosociale,/ Ed. Dacia,/ Cluj-Napoca.
Ranschburg J. (1979) Frică, supărare, agresivitate, /București /Editura Didactică și Pedagogică.
Roșca Al., Ghircev A., (1968). Psihologia copilului preșcolar, București, Editura Didactică și pedagogică.
Radu I. Miclea, M. Albu, M. Moldovan O. Nemeș, S. Szamoskozy S.(1993). Metodologia
psihologică și analiza datelor, /Cluj-Napoca, /Editura Sincron
Reld F., Wineman D. (1964) L enfant aggressive, Ed. Fleurus, Paris.
Vrăsmaș E. (2002) Consilierea și educația părinților, București, Editura Aramis.
Wallon H. (1975) Evoluția psihologică a copilului, București, Editura Didactică și pedagogică.
Bibliografie:
Atkinson si Hilgard. (2005) Introducere în psihologie. Edwar Smith, Barbara L. Fredrickson, Geoffrey R. Loftus, Susan Lolen-Hoeksema, Editura Tehnică, București, 2005
Bandura A. (1968) Social Learning theory of identificatory processes, in D.A. Goslin (ed) Handbook of socialization theory and research, Chicago, Rona Mc Nally.
Bandura A. (1973) Aggression: A social learning analysis. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Baron R., Richardson D. (1997) Agressia. Sfera,/ Sankt-Petersburg.
Breslav G.E. (1995) Psihologhiceskaya korrectia detskoi i podrostkovoi agresivnosti. /Minsk.
Debesse Maurice, (1970) Psihologia copilului. De la naștere la adolescență,/ București, /Editura
Didactică si Pedagogică.
Doron R., Parot F.(1999) publicat sub direcția,- Dicționar de Psihologie, Ed. Humanitas, București.
Furmanov I.A. (1996) Detskaia agresivnosti/. Psihodiagnostika i korrecția. /Minsk. Huditean A.(2001) Devianța comportamentală la copii,/ Ed. Psihomedia, Sibiu. Lorentz K. (1968) L agression, /Ed. Flamarion, Paris.
Liutova Elena/ Monina Galina (2000) Ghid practic de intervenție pentru copiii hiperactivi, agresivi, neliniștiți și autiști / Sfera,/ Moscova.
Păunescu C.(1994) Agresivitatea și condiția umană,/ Ed. Tehnică, /București.
Petcu M. (1999) Delincvența. Repere psihosociale,/ Ed. Dacia,/ Cluj-Napoca.
Ranschburg J. (1979) Frică, supărare, agresivitate, /București /Editura Didactică și Pedagogică.
Roșca Al., Ghircev A., (1968). Psihologia copilului preșcolar, București, Editura Didactică și pedagogică.
Radu I. Miclea, M. Albu, M. Moldovan O. Nemeș, S. Szamoskozy S.(1993). Metodologia
psihologică și analiza datelor, /Cluj-Napoca, /Editura Sincron
Reld F., Wineman D. (1964) L enfant aggressive, Ed. Fleurus, Paris.
Vrăsmaș E. (2002) Consilierea și educația părinților, București, Editura Aramis.
Wallon H. (1975) Evoluția psihologică a copilului, București, Editura Didactică și pedagogică.
Anexa I
Fișa de observare a conduitei copilului în timpul jocului
Numele și prenumele copilului:
Data:
Anexa II
Chestionar
1. Frecventezi cu plăcere grădinița? De ce?
a) Da
b) Câteodată
c) Nu
2. Te comporți frumos cu partenerii tăi de joacă ?
a) Da
b) Câteodată
c) Nu
3. Dacă te supără un copil îi spui cuvinte jignitoare ?
a) Nu
b) Câteodată
c) Da
4. Când te necăjeste cineva cum îți descarci furia ?
a) Nu strigi și nu lovești
b) Apelezi la adulți
c) Strigi și lovești
5. Cum reacționezi când vezi jucaria ta preferată la un alt copil ?
a) Îl las să se joace cu jucaria
b) Îl rog frumos să-mi dea jucaria
c) Îi smulg jucaria din mână
6. Dacă pierzi concursul de triciclete la care ai participat cum reacționezi ?
a) Particip la următorul concurs
b) Mă supăr și ma gândesc dacă mai particip
c) Plâng și nu mai particip nici o dată la concurs
7. În jurul tău există persone de care îți este frică?
a) Membrii familiei
b) Prietenii sau vecinii
c) Alte persoane străine
8. Cum reacționezi dacă un copil îți strică turnulețul pe care l-ai construit?
a) Îl rog frumos să-l construiască la loc
b) Îl ameninț că nu mă mai joc cu el
c) Îl jignesc și îl imping
9. Crezi că dacă lovești pe altcineva trebuie să fi pedepsit ?
a) Da
b) Câteodată
c) Nu
10. Cu ce jucării preferi să te joci ?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jocul Didactic de Interventie. Aplicabilitate In Invatamantul Prescolar (ID: 159692)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.