Invatarea Activa, O Modalitate Motivanta

Trăim într-o lume în care schimbările au loc cu viteza luminii. Din acest motiv este necesar ca cetățenii să fie activi, informați și responsabili. Rolul școlii este de a provoca în conștiința elevului nevoia de autoeducație. De aceea, statele membre ale Uniunii Europene, deci și România identifică accesul la educație ca un drept fundamental.Știm de la început că viața școlii stă sub semnul valorii și valorizării. Din primul moment în care intrăm în școală, cineva ne verifică, ne sfătuiește, ne mângâie pe creștet. Degetele ridicate, creionul roșu și carnetul de note sunt semnele acestor preocupări.Elevii din clasele primare învață sub influiența îndemnurilor adulților. Dorința lui de a se adapta statutului de școlar se naște și datorită motivației de a-i bucura pe părinți, bunici sau măcar de a nu-i supăra. Motivația este un concept fundamental în psihologie și, în genere în științele despre om. Părinții și societatea trebuie să conștientizeze că singura investiție de valoare, niciodată falimentară, pe care statul sau o familie o poate face pentru copil este investiția pentru mintea și sufletul acestuia. ,,Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității’’(Declarația universală a drepturilor omului). La fel de adevărat este și faptul că sistemul educațional promovează spiritul de competiție. Notele, premiile de la sfârșitul fiecărui an, participarea la diverse olimpiade, diverse alte recompense îi creează viitorului adult obișnuința de a munci permanent pentru promovarea profesională, pentru obținerea unor trepte de salarizare superioare, pentru prime și alte onoruri, pentru obținerea unor rezultate care să-i aducă respectul celorlalți și să-i sporească respectul față de propria persoană, într-un cuvânt, pentru realizarea unei cariere de succes în viață. Succesul generează trăiri afective pozitive, un tonus ce dinamizează, susține și direcționează un comportament specific în societate. Chiar și atunci când cineva ne amendează greșelile, ne critică sau ne dă peste mână, nu renunțăm la efortul de a învăța sau de a relua acest proces sub o altă formă. Prin urmare, oricât de maturi sau de educați am fi, ne orientăm și ținem cont de ceea ce spun sau cred alții despre noi. Indiferența în actul educativ este sinom cu un fel de crimă, deoarece desconsideră trebuințele de bază ale actorilor antrenați în educație, afectează respectul față de sine și pune sub semnul întrebării siguranța pe termen lung. A nu fi indiferent nu înseamnă neapărat să fii profesor sau elev, ci să fii în primul rând om. Pe de altă parte, o evaluare pedagogică își pune amprenta și asupra calității relațiilor la nivelul grupului de elevi. Prin aceasta este vizat, direct sau indirect, nu numai individul ci și mediul social de apartenență. Este cunoscut faptul că, un grup de elevi are o,,personalitate” a lui, are un,, profil aparte” ce poate fi raportat la un anumit sistem de referință valoric. Un grup de elevi funcționează și ca,,spațiu de comparație” în interiorul căruia se validează calități recunoscute de profesori. Grupul poate potența o apreciere realizată de profesor, dar în același timp o poate și,, torpila”. Iată de ce este esențială formarea în școală a unei,, culturi evaluative” ce reprezintă astăzi, unul dintre obiectivele cel mai puțin vizate sau realizate de către școli. În școală elevului i se dau multe cunoștințe, dar nu și scheme sau repere de valorizare a lor. Exercițiile de valorizare a unor conținuturi școlare de către elevi sunt puține, iar dacă totuși acestea apar, ele nu sunt valorizate, evaluate, notate. La urma urmei, pentru profesor contează ceea ce știe elevul, și nu ce părere are el despre ceea ce știe. Mediul familial și școlar are o contribuție esențială la dezvoltarea sistemului motivațional și al aspirațiilor, la formarea idealului de viață. Odată cu preadolescența crește treptat rolul grupurilor formale și informale în dezvoltarea personalității elevilor. Toți acești factori contribuie la consolidarea anumitor trăsături de caracter, pot dezvolta altele și paralel cu aceasta, lărgesc experiența socială a tinerilor, diversifică atitudinile și și comportamentele lor. Dacă aceste influențe ar lipsi, dezvoltarea unei persoane ar rămâne limitată ceea ce ar determina apariția unor serioase probleme și dificultăți în integrarea socială a viitorului adult. Metodele active de învǎțare sunt căi care pot transforma posibilitǎțile latente ale creierului în instrumente mentale reale. Poate cǎ nimeni nu a exprimat mai bine decât Emile Planchard (1976) acest deziderat al individualizǎrii pedagogice: ,,Randamentul optim al acțiunii educative din școalǎ este în funcție de formula urmǎtoare: unei psihologii diferențiale sǎ-i corespundǎ o pedagogie individualizatǎ”. Motivația constituie temeiul comportamentelor și activităților efectuate de elevi în cadrul unor grupuri, în funcție de natura solicitărilor se stabilesc unele relații între elevi și sarcinile activității. Un exemplu de motivare al elevilor este crearea unor situații speciale de succes pentru elevii cu dificultǎți școlare, deoarece succesul:

fortificǎ voința;

dezvoltǎ încrederea în forțele proprii;

oferǎ bucurie;

Ca și profesorii cunoaștem dificultățile cu care ne confruntăm zi de zi. Avem biblioteci mari, televizor, calculator sau telefon mobil. Dar setea de cunoaștere a elevilor a scăzut. Astăzi avem de toate dar nu mai găsim motivația studiului a acumulărilor care să ducă societatea ascendent. Într-o lume în schimbare în care avalanșa de informație devine o obsesie a timpului limită, ca profesori avem datoria de a forma în școală personalități consolidate, pe virtuți autentice, cu caracter puternic, care să reflecte asupra lumii, de a formula și de a rezolva probleme, relaționând cunoștințe din diferite domenii.

Omul s-a aflat în competiție cu el însuși pentru a-și asigura traiul de zi cu zi dar și pentru a-și îmbunătăți existența.Știința a devenit astăzi principala forță productivă, principala unealtă cu care omul poate și trebuie să acționeze, pentru el și semenii săi în vederea ușurării și modernizării muncii și pentru a asigura continuitatea speciei umane.

Însușirea științei contemporane de către tineret nu poate constitui un scop în sine, ci un exercițiu devenit necesar în vederea creării posibilității maxime de orientare permanentă în contextul activității mereu reînnoite pe care omul o va depune ca producător de valori.

Astfel procesul de învățământ trebuie organizat încât să-l pună pe elev cât mai devreme posibil în posesia unor mijloace proprii de absorție informațională și de aplicare în practică.Acest lucru este posibil încă de la început, din clasele gimnaziale când elevul se ințiază în tainele fizicii. În tehnică pentru a putea crea este nevoie să cunoști comorile teoretice dar și practice. Acumularea de cunoștințe teoretice și practice contribuie la îmbogățirea universului de cunoaștere.

Folosind teoria în strânsă legătură cu practica în procesul de învățământ, elevului i se dezvoltă spiritul de inițiativă și independență, spiritul critic, îndrăzneala, spiritul de răspundere, seriozitatea, flexibilitatea intelectuală. Tot timpul lucrului, elevul trebuie să-și pună întrebări, să învețe să încerce, să învețe să interpreteze rezultatele, ceea ce îi permite să-și dezvolte capacitatea de a analiza faptele, de a le explica și de a le aplica în situții diferite..

În viziunea contemporană procesul de învățământ este înțeles mai ales ca acțiune de investigare, ca soluționare a problemelor, de descoperire a unor adevăruri mai demult cunoscute oamenilor, însă mereu noi pentru fiecare generație.

Fizica este o știință fundamentală a naturii.Pentru a o înțelege elevii au nevoie de noțiuni fundamentale de fizică teoretică dar în aceiași măsură au nevoie și de practică pentru a da trăinicie și utilitate noțiunilor învățate.În fizică spre deosebire de alte științe, răspunsurile la teorie sunt date prin practica crescând încrederea și valabilitatea în teorie.Cunoștințele pe care le câștigăm în fizică reprezintă o nouă treaptă pentru oamenii și un nou progres.Astfel nouă cadrelor didactice ne revine sarcina de a folosi ritmic teoria și practica modificând și diversificând fiecăre tip de lecție, în primul rând prin stilul de muncă propriu, care duce la lecții vii cu o structură capabilă să-i asigure realizarea scopului propus.

Acest lucru oferă posibilitatea antrenării elevilor în diverse forme de activitate independentă, diferențiată, care solicită și dezvoltă gândirea, interesul, inventivitatea și în mod deosebit aptitudinile.

Deci în fizică, teoria reprezintă o sinteză a practicii, a concluziilor experimentale.Teoria înseamnă practică iar practica reprezintă teorie motivând elevii.

.

BIBLIOGRAFIE:

1.Cristea, S. – Fundamentele pedagogice ale reformei învățământului,- E.D.P.,București, 1999;

2.Nedelcu, Ana,-Învățarea interculturală în școală, Editura Humanitas Educațional, București, 2004;

3.Păun ,E.-Școala. Abordare sociopsihopedagogică. –Editura Polirom, Iași, 1999;

4.Simion, B- Educația multiculturală-, Editura Măiastra, Cluj- Napoca, 2005;

5. Ionescu, M., Radu, I. Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1995.