Impactul Formativ Educativ al Problemelor de Filosofia Dreptului la Copilul cu Cerinte Educative Speciale
PLANUL LUCRĂRII:
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………….p
ABORDARE PLURIDISCIPLINARĂ A PROBLEMELOR COPIILOR CU DIZABILIȚĂTI(LATURA EDUCATIVĂ)
Filosofia dreptului și problematica ei …………………………………………..……p.
Esența dreptului …………………………………………………………………..…p
Dreptul și statul – noțiuni principale ale filosofiei dreptului…………………………p
I.4 Istoricul copiilor cu dizabilitați si a drepturilor lor……………………….
APROPRIERE SOCIOLOGICĂ A TEMATICI ABORDATE
Ce înseamnă Copii cu C.E.S? Conceptul de deficiență mintală……………………………..p
Tipuri de deficiențe mintale întâlnite în școala specială………………………………….…p
Principalalele tipuri de deficiente si factori implicați în procesul de integrare
a copiilor cu C.E.S………………………………………………………………..…p
Teorii sociologice ale integrării sociale……………………………………………..p
Drepturile omului și egalitatea de șanse pentru copii cu C.E.S………………..……p
II.6Eficienta metodelor activ-participative in dezvoltarea competentelor de comunicare la elevii cu C.E.S…………………………………………………………………………………………..
Cap al –III-lea CERCETARE PEDAGOGICĂ -MODALITATE CONCRETĂ DE LUCRU ADAPTATĂ COPIILOR CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE
III.1 Motivația cercetării………………………………………………………………… p.
III.2 Ipoteza și obiectivele cercetării …………………………………………………… p.
III.3 Descrierea lotuluі dе subіеcțі supușі cеrcеtărіі………………………….……….. p.
III.4 Cercetarea în etapa constatativă…………………………………………………… p.
III.5 Experimentul didactic formativ…………………………………………………… p.
III.6 Descrierea desfășurării experimentului…………………………………………… p.
III.7 Prezentarea, analizarea și interpretarea rezultatelor obținute………………………p.
CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………………P
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………….…p
ANEXE……………………………………………………………………………………………….p
INTRODUCERE
În ultima perioadă se acordă o importanță din ce în ce mai mare incluziunii copiilor cu dizabilități în școlile de masă și desființarea școliilor speciale. Fiind un fenomen complicat și de durată, incluziunea se constituie ca o provocare pentru instituțiile implicate și pentru societate și are drept consecință nevoia de schimbare a mentalității oamenilor dar și a politicilor și legilor educaționale.
Dezvoltarea unei societăți incluzive pentru persoanele cu handicap în general și pentru copiii cu dizabilități în special este o prioritate, dar cu toate acestea, consider că eforturile depuse nu sunt suficiente, pentru că pe lângă toate acestea avem nevoie să schimbăm mentalitatea oamenilor și mentalitatea sistemului nostru politic, care cu toate că se vrea a fi democratic, din păcate mai are multe de învățat până să ajungă la adevăratul sens al acestuia.
Trebuie să recunoaștem faptul că, în ultimii ani, s-au făcut progrese simțitoare în ceea ce privește incluziunea elevilor cu dizabilități în școlile de masă, atât din punct de vedere legislativ, cât și prin angajarea mai multor instituții și introducerea unor noi profesii care le permite acestor copii accesul la o viața mai bună.
Scopul cercetării pedagogice efectuate îl reprezintă perfecționarea procesului de instruire în domeniul culturi civice , prin demonstrarea importanței metodelor participativ-active în transformarea elevului dintr-un simplu receptor de informații, într-un subiect al cunoașterii și acțiunii în scopul propriei formări.
Experiența în acest domeniu mi-a facilitat accesul la cele mai noi tendințe de intervenție socială privind copiii cu handicap, cadrul conceptual și terminologia de bază: drepturile omului, drepturile copilului, iar noțiunile: responsabilitatea, deficiența, dizabilitatea, handicapul, deficiența mentală, incapacitatea, reabilitarea, recuperarea, educația speciala, C.E.S., se vor întâlni foarte des în cadrul lucrării mele .
Lucrarea este structurată în trei părți principale.
Prima parte a lucrării prezintă o trecere generală prin istoricul filosofiei de drept și premizele apariției și dezvoltării drepturilor omului precum și aplicațiile practice ale acestora care sunt folosite în cadrul orelor de cultură civică în școala specială.
A doua parte este o trecere prin noțiunile de bază care se regăsesc în cadrul școlilor speciale: C.E.S., dizabilitate, etc. și teorii sociologice legate de acestea. Am considerat că trebuie să definesc acești termeni având în vedere că aplicațiile practice ale filosofiei dreptului, respectiv drepturile copilului, le voi aplica în cadrul activității mele instructiv-educative pe care o desfășor la Școala Gimnazială Specială “Emil Gârleanu”.
A treia parte a lucrării prezintă cercetarea pedagogică propriu-zisă bazată pe consultarea de documente ce au inclus: documente științifice primare (manuale, îndrumare, rapoarte științifice, periodice), documente științifice secundare (studii de sinteză, dicționare explicative de termeni literari și de specialitate) precum și o serie de lucrări de ultimă oră legate de subiectul cercetat, la care am avut acces în format electronic prin intermediul calculatorului.
Lucrarea prezentată a presupus identificarea unor modalități de activizare a elevilor în cadrul procesului de învățare, activități care să pună accentul pe stimularea curiozității, luarea decizilor, formarea opiniilor, autonomia personală și motivarea acestor elevi cu dizabilități pentru creșterea interesului pentru orele de cultură civică.
Trebuie spus că, având în vedere specificul acestor copii, toate elementele prezentate în timpul orelor au fost adaptate și particularizate conform nivelului lor de înțelegere. Acestea se aplică pe baza planului de intervenție personalizat, realizat de fiecare cadru didactic de la clasă, completat de învățarea lecțiilor în clasă și renunțarea la clasica activitate de predare-ascultare. Aceste modalități au ca scop diversificarea activității elevilor în cadrul lecțiilor, mărirea potențialului creativ prin angajarea în activități practice, prin efort personal care sper sâ ducă la o creștere a autonomiei personale, completat de învățarea lecțiilor în clasă și renunțarea la clasica activitate de predare-ascultare.
Unul dintre cele mai eficiente moduri de a promova învățarea îl constituie implicarea celui care învață într-o confruntare experimentală directă cu problemele practice – sociale, etice și filozofice precum și cu problemele de ordin personal și cercetare.
În cadrul lucrării noțiunile referitoare la drepurile omului și copiilor sunt prezentate prin diferite metode didactice și mijloace de învățământ ca de exemplu: dezbaterea, exercițiul, exemplul, problematizarea, masa rotundă care presupune conștientizarea faptului că alături de copii avem drepturi dar și responsabilități ce decurg de aici.
Pentru realizarea unei analize ample asupra temei acestei lucrări, activitatea de documentare pentru această teză a avut în vedere atât lucrări de specialitate, elaborate de autori români și străini, cât și lucrări din alte domenii, ca: pedagogie, pedagogie specială, psihologie, filosofia dreptului, dictionar de filosofie, cercetări sociologice etc., lucru ce a lărgit baza științifică a lucrării, toate acestea regăsindu-se și în bibliografia lucrării.
CAPITOLUL I
ABORDARE PLURIDISCIPLINARĂ A PROBLEMELOR COPIILOR CU DIZABILIȚĂTI(LATURA EDUCATIVĂ)
I. 1. Filosofia dreptului și problematica ei
Conceptul dreptului reprezintă un domeniu de un interes particular. Valențele axo-teleo-praxiologice ale conceptului dreptului implică abordări din perspectiva filosofiei și filosofiei dreptului, în special. Cercetarea esenței, conținutului și formei dreptului, însă, implică abordarea ideilor de maximă generalitate a dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului.
Determinarea permanențelor dreptului reprezintă o preocupare constantă a doctrinarilor, axul în jurul căruia gravitează legiuitorul și obiectivul major al aplicantului dreptului.
În condițiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare a componentelor sistemice: norme, instituții, ramuri, destinatarul dreptului riscă să-și piardă orientarea în spațiul normativ-juridic. De aceea, calea destinatarului dreptului, indiferent de poziția acestuia, legiuitor, aplicant, fie destinatar ordinar al dreptului pozitiv, este luminată de interpretările date realității juridice, de accentul pus pe constantele pe care aceasta le prezintă, în afara tendințelor expansioniste ale dreptului pozitiv.
Conceptul dreptului determină existența realității juridice materiale în calitatea ei de premiză a ordinii juridice pozitive. Conceptul dreptului își afirmă cu pregnanță prezența în cadrul acțional-juridic: în procesele elaborării și realizării dreptului, stabilind coordonatele în care acestea trebuie să se înscrie. Analiza făcută conceptului dreptului își aduce contribuția la completarea dreptului pozitiv lacunar printr-un proces continuu de adaptare a dreptului la realitatea fenomenului social.
Alături de ordinea juridică internă, ordinea juridică internațională este condiționată și substanțializată de interpretarea noțiunii de drept de către diferiții membrii ai societății internaționale. Sistemul dreptului internațional contemporan sensibilizează opinia națiunilor civilizate asupra valorilor universale perene: egalitatea statelor, libertatea popoarelor, unitatea și responsabilitatea statelor pentru viitorul omenirii, dreptatea (justiția) între popoare etc. Conștiința juridică internațională este profund marcată de principiile generale ale dreptului, preexistente principiilor fundamentale ale dreptului internațional public. În jurul ideii de drept se dezvoltă viața juridică internă și internațională
Conceptul dreptului reprezintă un subiect de maximă rezonanță în gândirea juridică, renașterea dreptului natural este în același timp o renaștere a conceptului dreptului, parte integrantă majoră a naturii – (conștiinței) umane.
Reieșind din considerentele expuse, domeniul conceptului dreptului se pretează prin problematică, conceptualizare și oportunitatea delimitărilor.
“Filosofia dreptului are o veche și bogată istorie. Sub aspectul apariției și evoluției istorice, începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei, în special – al eticii. Explicarea noțiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici și puncte de vedere, aceasta datorită complexității, importanței și implicațiilor dreptului asupra relațiilor sociale, a conduitei și intereselor individului uman și a colectivităților socio-umane. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare, cel puțin două aspecte ale problemei sunt necesare și inevitabile, și anume: explicarea etimologiei și originii, ale sensurilor și accepțiunilor termenului „drept” în limbajul juridic și, respectiv, explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”, a definiției dreptului”.
Cunoașterea și explicarea fenomenului „drept” a constituit din cele mai vechi timpuri și până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiților sau specialiștilor ci și a omului simplu, a cetățeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut și are cele mai complexe interferențe cu libertatea și interesele omului în societatea organizată ca stat. Până în secolul al XIX-lea când știința dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a științelor, explicația fenomenului „drept” era realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii, a politicii, istoriei etc. , de unde și marea diversitate de înțelesuri și definiții date dreptului. În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat și cristalizat concomitent atât forma semantică a termenului drept cât și diversele sale accepțiuni sau sensuri în care a fost și este utilizat.
Sub aspect etimologic, termenul sau cuvântul „drept” își are originile în cuvântul latinesc „directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înțeles material sau fizic de „linie dreaptă”, „unghi drept”, de ceva „direct” etc. O asemenea accepțiune a cuvântului „drept” este și în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât și în limbajul unor specialități cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc. Totodată, la originile termenului „drept” a stat și cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluție și combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor.
De la acest înțeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate și alte două accepțiuni: una filosofică și cealaltă juridică.
În accepțiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon și alți filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, de justețe, de dreptate, în înțeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).
În accepțiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conținut: Prin „drept” a început a se înțelege ansamblul de legi și norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viața și activitatea de stat a unei societăți, norme sau legi instituite și aplicate de autoritățile puterii statale având caracter obligatoriu fiind asigurată aplicarea lor prin forța de constrângere a statului.
În această accepțiune generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit apoi treptat și în alte limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană – diritto, în limba franceză – droit; în germană – Recht, în engleză – Right și Law, în limba română – drept ș. a. Trebuie observat, în același timp, faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al termenului „drept”, și anume, termenul „jus” – „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”) și care, în diferite formulări și asocieri cu alți termeni, putea exprima existențe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginților” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiția”, „jurisprudentia” etc.); sau exprima denumirea unor instituții sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului – „jurisconsult”, „jurist”, „justiția” etc. (Tot de la Romani vine și cuvântul Lex = lege, în înțelesul de normă supremă de drept.
Astfel, în accepțiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon, Aristotel și alți filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, dreptate în înțeles preponderent etic. În antichitatea romană și în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă sau aspect al unei tematici mai generale. Originea concepției dreptului natural o găsim încă din antichitatea greacă, la filosofii greci și apoi la romani. Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în tradițiile cele mai vechi. Se făcea distincție între legea naturală și legea scrisă, între justiția naturală și justiția legală (Heraclit, Sofocle, Aristotel). “Nedreptăților și tiraniei le erau opuse norme eterne, imuabile” (Aristotel). La Aristotel „echitatea” era considerată deasupra legilor pozitive, iar Cicero spunea că “nu este admisibilă nici modificarea acestui drept, nici abaterea de la el, nici abrogarea acestuia”. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – „filosofia dreptului” – având ca obiect și scop studiul filosofic al dreptului. Filozofia dreptului este o explicație data lumii în ansamblu, îndeosebi a dreptului. Prin filozofia dreptului înțelegând cele trei ramuri ale ei: ontologia – probleme privind existenta omului, axiologia – probleme privind valorile generale ale omeniri, gnoseologia – ramura filozofiei care încearcă să explice cunoașterea. „În esență, filozofia dreptului este o perspectivă a cunoașterii umane care pune în centru viața juridică, partea noțiunii de dreptate, abordează fundamentele dreptului, ierarhizează valorile dreptului, încercând să răspundă la întrebarea Care este utilitatea și finalitatea dreptului. Chelsen în teoria pură a dreptului 1962, își propune să găsească răspunsul la întrebarea fundamentală: Ce norme de drept trebuie elaborate pentru reglementarea vieții sociale?’’
Cu toate acestea, termenul „filosofia dreptului” apare la început în știința juridica, și astfel, cunoscutul jurist german Gustav Hugo (1764-1844), precursorul Școlii istorice a dreptului, s-a folosit de acest termen pentru o desemnare succintă a filosofiei dreptului pozitiv, pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învățăturii despre drept”. Principalele surse ale dreptului, în viziunea sa, sunt moravurile și conștiința juridică a juriștilor. Statul și dreptul, după părerea lui G. Hugo, nu sunt produse ale raționalizării, ci rezultate ale existenței popoarelor concrete, caracterizată de un șir de factori (climateric, etnic, politic etc).
„Dreptul pozitiv reprezintă în sine sistemul de drept în vigoare existent într-un anumit stat și într-o perioadă concretă de timp deprinderilor”. „ Starea juridică reală – continuă el – este de natură empirică, dependentă de timp și loc, este întâmplătoare, faptele căreia trebuie studiate în baza experienței proprii și celei străine, în context istoric (în adevăratul sens al acestui cuvânt)”. Astfel, dreptul apare și se dezvoltă în conformitate cu spiritul național al poporului respectiv. Iar izvorul original și fundamental al dreptului este cutuma, care, fiind recunoscută de către popor, se cristalizează sub formă de deprinderi în conduita umană.
“Din punctul de vedere al lui Hugo, în fața a jurisprudenței stau trei întrebări principale: Ce este dreptul?, Cum acesta a devenit drept? și Este oare corect că acesta a devenit drept? Acestor întrebări le corespund trei părți componente ale jurisprudenței: dogmatica juridică, istoria dreptului și filosofia dreptului pozitiv. Pentru dogmatica juridică, care se ocupă de dreptul în vigoare (dreptul pozitiv) și reprezintă în sine „o meserie juridică”, este de ajuns cunoașterea empirică. Iar istoria dreptului și filosofia dreptului formează „temelia rațională a cunoașterea științifice a dreptului” și constituie jurisprudența liberală, savantă (jurisprudența elegantă)”. Încercările de a da răspuns la întrebările menționate se găsesc în lucrarea juristului german, intitulată „Manual la cursul de civilistică” (1823). Dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui G. Hugo fac parte, de asemenea și „Manual de istorie a dreptului roman” (1790), „Manual și crestomație a dreptului pandectin clasic” (1790), „Manual de drept natural ca filosofie a dreptului pozitiv” (1798). Cu toate că G. Hugo s-a aflat sub influența ideilor lui Ch. Montesquieu și a filosofiei lui I. Kant, totuși filosofia dreptului pozitiv în interpretarea sa avea un caracter antiraționalist, pozitivist și era îndreptată împotriva ideilor jusnaturaliste a dreptului rațional. O răspândire mai largă a termenului „filosofia dreptului” se întâlnește la gânditorul german G. W. F. Hegel (1770-1831). În opera sa, învățătura-opiniile despre drept – parte componentă a sistemului său filosofic – este expusă în lucrarea „Principiile filosofiei dreptului” (1812). Noțiunea de „drept” la Hegel are câteva semnificații:
1) dreptul ca idee (ideea de drept);
2) dreptul ca treaptă și formă a libertății (drept natural);
3) dreptul ca lege (drept pozitiv).
Filosofia dreptului debutează sau apare odată cu apariția ideilor despre natura obiectivă a dreptului. Filosofia dreptului, după cum rezultă și din numele său, este disciplina preocupată de studierea dreptului. Dreptul, însă, este studiat și de științele juridice speciale, fiecare dintre acestea examinând dreptul din punctul de vedere al înțelegerilor specifice și a procedeelor de studiere a obiectului dat, de pe pozițiile deosebite ale obiectului lor de studiu.
În această ordine de idei, se impune clarificarea noțiunii de „obiect de studiu”. Prin cuvântul obiect se are în vedere ceea ce încă urmează a fi studiat și înțeles, iar prin conceptul de obiect de studiu al științei – deja o înțelegere teoretică (științifică) a obiectului, forma sa cognitive, semantică de exprimare (legea sau principiul), o anumită concepție a înțelegerii și reprezentării lui. Ca știință teoretică generală, filosofia dreptului studiază dreptul în esența sa universală, spre deosebire de științele juridice speciale care studiază dreptul în natura și caracterele lui particulare. Nici o știință juridică specială nu poate explica ce este dreptul în general, ce are el universal, precizând doar ce este dreptul la un anumit popor (de exemplu, drept anglo-saxon, drept francez, drept german s. a. m. d.), într-un anumit moment dat (de pildă, drept roman, drept napoleonian, etc.).
“Abordarea fenomenologică și istorică a dreptului ce vizează originea, geneza și evoluția sa în ansamblu, a normelor și valorilor juridice în dependență de contexte social-culturale este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce unește, ce este comun, în spațiul dreptului, momentelor istorice diferite.
Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică, adică din punct de vedere al idealului de dreptate și al reglementării raporturilor individuale. Căci științele juridice speciale, prin natura lor, se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este), ce ține strict de el, fără a-i pune în discuție temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept, în opoziție cu „ceea ce este”, opunând astfel un ideal de drept unei realități juridice date. Filosofia dreptului nu se mărginește să expună ce constată, cum procedează științele dreptului, pe baza jurisprudenței, ci prin opera de sinteză pe care o face, ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiție în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social”.
Astfel, gânditorul ajunge la concluzia că filosofia dreptului este „disciplina care definește dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile generale ale dezvoltării sale istorice și îl prețuiește după idealul de justiție afirmat de rațiunea pură”. Cele menționate, conduc la ideea că în filosofia dreptului se cercetează dreptul în general, dreptul ca integritate universală, întreaga lume a dreptului, care cuprinde și esența dreptului, și formele exterioare de manifestare a acestei esențe, adică fenomenele juridice. Principiile fundamentale, prin prisma cărora filosofia dreptului studiază existența juridică, sunt: principiul egalității formale, principiul libertății și principiul echității. În calitatea sa de știință interdisciplinară, filosofia dreptului cuprinde următoarele domenii:
a) ontologia juridică sau teoria generală a existenței dreptului, I care se abordează probleme cu privire la originea și esența dreptului;
b) gnoseologia juridică sau teoria generală a cunoașterii dreptului, în care se abordează probleme cu privire la cunoașterea autentică a dreptului;
c) axiologia juridică sau teoria generală a valorii dreptului, în care se abordează problemele înțelegerii și interpretării dreptului ca valoare.
Pentru a dezvălui esența dreptului ca fenomen social deosebit, filosofia dreptului se folosește de un șir de noțiuni generale de un înalt grad de abstracție, numite categorii filosofico-juridice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: existența juridică, existența non-juridică, realitatea juridică, drept obiectiv, drept subiectiv, esență juridică, fenomen juridic, bine comun, lege de drept, stat de drept, egalitate formală, libertate juridică, echitate juridica, etc.
Ca metodă filosofico-juridică generală de cunoaștere a dreptului în filosofia dreptului este folosită metoda libertaro-juridică. Această metodă reprezintă în sine un procedeu general de modelare juridică a realității cognitive în conformitate cu principiul egalității formale, este un procedeu de înțelegere juridică, de reprezentare, apreciere, calificare și evaluare a realității cognitive. “Posibilitățile cognitive ale metodei libertaro-juridice sunt date de potențialul creativ (euristic) a însăși conceptului libertarist de drept și limitate de cadrul semantic, de granițele semnificațiilor teoretice ale acestuia, de sfera obiectului de studiu al teoriei filosofico-juridice date. Anume conceptul de drept determină conturul juridico-cognitiv, direcția și granițele cunoașterii filosofico-juridice corespunzătoare.
Pe lângă metoda menționată în filosofia dreptului sunt utilizate metode generale ale gândirii filosofice și științifice, ca inducția și deducția. Amintim, că există un mod particular de existență al acestora: în filosofia dreptului inducția o găsim sub forma metodei genetice (ce ne ajută la studiul originii dreptului) și a metodei comparative (ce ne dă posibilitatea confruntării diferitor sisteme juridice), iar deducția, – ca mod de analiză a condițiilor ce determină posibilitatea dreptului și cunoașterea acestuia, precum și a criteriului specificității dreptului și a întemeierii raționale a idealului de justiție”.
În ceea ce privește funcțiile filosofiei dreptului, ele sunt cele caracteristice tuturor științelor, și anume: informativă, cognitivă, educativă etc. În afară de acestea mai avem si următoarele funcții: funcția conceptuală și funcția metodologică.
Funcția conceptuală a filosofiei dreptului constă în aceea că ea înarmează oamenii cu cunoștințe generale despre drept, despre principiile realității juridice. Funcția metodologică a filosofiei dreptului constă în aceea că datorită obiectului ei de studiu, ea contribuie la elaborarea unor noi procedee și metode de lămurire, studiere și transformare a realității juridice.
Așadar filosofia dreptului este o disciplină teoretică și abstractă, dar ea are și o importantă funcție practică – propune și pregătește recunoașterea pozitivă a idealului juridic. Dintotdeauna ea a îndeplinit o atare funcție, de aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii.
Până în secolul al XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau politicieni. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi și politicieni la juriști este de dată relativ recentă.
În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din optică sau perspectivă preponderent filosofică și de către filosofi, în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din optică sau perspectivă preponderent juridică și de către teoreticieni ai dreptului.
Așadar, între Filosofia dreptului și Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate, cat și de diferențiere, ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături și interferențe ce nu trebuie neglijate, dar nici exagerate.
Abordarea dimensiunilor sociale ale dreptului implica analiza locului dreptului și a realității juridice în societate, sistemul legăturilor sale cu celelalte elemente ale societății.
În general, științele sociale privesc societatea ca un sistem dinamic, evolutiv (capabil sa parcurgă stări diverse) și înzestrat cu capacitatea autoreproducerii lărgite și optimizate. Aceste științe (sociologia, politologia, economia politica) cercetează diversele componente ale societății, pun în lumina structura și legitatea structurala a vieții sociale, rolul elementelor societății și influentele complexe între aceste parți (economice, politice, juridice; culturale, etc.).
“Realitatea juridica este o dimensiune inalienabila a realității sociale în condiții istorice determinate. Existența ei nu poate fi desprinsă de existența celorlalte părți ale unei societăți, suportând influența acestora și exercitând la rându-i influența asupra lor”.
“Funcțiile dreptului sunt acele direcții fundamentale ale acțiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului, precum și instanțele sociale special abilitate, cu atribuții în domeniul realizării dreptului (instanțele de judecată, curțile de arbitraj, etc). Cu alte cuvinte, este vorba despre scopurile dreptului, rațiunile pentru care el există și funcționează.
1. Funcția de instituționalizare;
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor sociale;
3. Funcția de conducere a societății;
4. Funcția normativă.”
În fine, „conceptele” și „categoriile” constituie clasa acelor noțiuni sau forme logice de reflectare care reprezintă cea mai înaltă treaptă de abstractizare și generalizare a cunoașterii prin care gândirea se ridică de la individual sau particular la general, de la concret la abstract. Fiecare știință sau filosofie își elaborează propriul aparat conceptual sau categorial cu care operează în demersul de cunoaștere.
I. 2. Esența dreptului
În cadrul gândirii juridice cu un larg răsunet și o mare longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsă și renaștere, cu germeni încă din antichitate, cu evocări și în epoca contemporană, se înscrie școala dreptului natural. Fundamentele scolii dreptului natural trebuie căutate în ideea de ordine universala care guvernează pe toți oamenii și ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanentă a naturii umane în orice loc și în orice timp. Se poate constata o dualitate a conceperii dreptului: existenta unui drept pozitiv, creație a oamenilor, care se concretizează în legi și alte acte normative și a unui drept natural, care nu este o creație voluntară a oamenilor și are un caracter etern, universal și se impune dreptului pozitiv.
“În secolele al XVII și al XVIII, în epoca Renașterii, în condițiile luptei dintre monarhul absolut și supremația bisericii, noile clase sociale ale societății fac apel la principiile generale ale dreptului natural pentru a-și justifica acțiunile. Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită cu cea a rațiunii și explicația dreptului natural se dă recurgându-se la rațiunea umană. Funcția contractului social este aceea de a apăra drepturile naturale ale omului în relația cu guvernanții societății”.
Deși admite fundamentarea dreptului pe principii de drept natural, Montesquieu introduce o notă distinctă, susținând că dreptul variază în funcție de mediul natural, istoric și social; în secolul al XIX-lea începând cu apariția neokantianismului a avut loc o adevărată renaștere a școlii dreptului natural, tendință continuată și în secolul al XX-lea.
Ideea existenței unei asemenea voințe generale o întâlnim în concepția contractualismului. În concepția lui J.J.Rousseau – reprezentant de seamă al contractualismului – voința generală nu este suma tuturor voințelor, ci numai a acelora care concordă în vederea realizării contractului social.
Baza construcției sale rămâne voința particulară; dreptul, ca și statul, apare în concepția lui Rousseau și a adepților săi, ca produse ale voinței, ca forme necesare ale vieții în comun.
Eliminând unele exagerări datorate subiectivismului, voluntarismului social, care consideră societatea ca un produs arbitrar al voinței și inteligenței umane, iar legislația ca operă arbitrară a omului, înțelegerea voinței generale care se difuzează prin oficializare, găsește real suport în concepția clasică contractuală.
“În drept se exprimă o atare voință, iar această voința nu este o simplă sumă aritmetică a voințelor indivizilor, ci un tot organic care depășește simplă sumare a voinței indivizilor și exprimă poziția și interesele generale ale grupurilor și structurilor sociale. Interesele grupurilor sociale fac ca acestea să dorească sa se stabilească – dintre multitudinea de interese de multe ori opuse – o armonie în virtutea ideii de valoare. Nu este vorba de valoare ca entitate abstractă, ci ca valoare ce funcționează dependent de sistemele morale și evoluează în cadrul acestor sisteme.
Aceasta voință generală, oficializată, devenită voință juridică, exprimată în legi și apărată de stat, trebuie privită ca o unitate de momente sociale și psihologice”.
Dinamica dreptului determină aprofundarea cunoașterii conținutului dreptului în toată complexitatea sa și în explorarea conexiunilor, a legăturilor interne și externe, mai ales ale elementelor sale componente. Conținutul dreptului are ca legătură componentă doar sistemul normelor juridice ca elemente de conținut ale dreptului, normele juridice se află într-o permanentă corelație cu conștiința juridică, și prin aceasta cu ansamblul condițiilor vieții materiale și spirituale a societății. Raportat la societate, dreptul apare ca un factor care organizează relațiile sociale, le dă o finalitate în conformitate cu un interes public. Normele de drept – ca laturi ale conținutului dreptului – se înfățișează în calitate de premise și condiții " sine qua non " ale ordinii, precum și ca instrumente de control social. Conținutul dreptului nu poate fi desprins de cel al formelor sale. Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii conținutului. Ea desemnează aspectul exterior al conținutului, modul său de exteriorizare.
“În forma dreptului sunt cuprinse și procedeele specifice tehnicii juridice, cum ar fi : conceptele, procedeele de conceptualizare, clasificările, tiparele logice ale normelor juridice. Forma dreptului apare ca elementul său intrinsec. Forma dreptului ajută la înțelegerea corectă a modului în care dreptul pătrunde în țesătura raporturilor sociale, influențând conduita oamenilor și ocrotind nevoile sociale majore. Ea permite abordarea științifică a problematicii existenței în timp a unor permanențe juridice – constantele dreptului – elemente indispensabile oricărei legislații. În existenta sa milenară, dreptul a primit numeroase definiții (redăm doar câteva). Romanii au definit dreptul prin referirea la morala: " JUS EST ARS AEQUI ET BON " – " Dreptul este arta binelui și a echitații". Definiția este data de Celsius în acesta accepțiune, dreptul nu se emancipează față de latura moralei, iar scopul său era realizarea binelui moral. Realizarea echității implică respectarea principiilor: HONESTE VIVERE NEMINEM LEDERE SUUM CUIQUE TRIBUERE”.
Baza dreptului pozitiv își găsește realitatea în conștiința generală a poporului. El este produsul conștiinței colective, al spiritului poporului: "Volks geist ". Istoria dreptului este legată de istoria poporului " precum viața poporului se schimbă de-a lungul veacurilor – spune Pushta – tot astfel dreptul, ramură a acestei vieți se schimbă și el cu vremea, se dezvoltă odată cu poporul căruia îi aparține și se adaptează diferitelor sale faze de dezvoltare ". Totuși, școala istorică n-a putut anihila complet ideea dreptului natural conceput mai târziu ca drept rațional, alcătuit din ideile conducătoare generale, desprinse din rațiunile impuse de justiție, echitate și bunul simt.
“Față de modul de gândire jus – naturalist (sau de explicația și definirea acestui drept) reacționează pozitiviștii, în frunte cu Leon Duguit, care spunea : "Sistemul juridic al Declarației Drepturilor Omului și al Codului Napoleonian era bazat pe concepția metafizică asupra dreptului subiectiv ". Sistemul juridic al popoarelor moderne tinde a se stabili pe constatarea faptului de funcție socială, impunându-se indivizilor și grupurilor. Se elabora astfel un sistem nou de ordin realist care se opunea celui metafizic”.
Profesorul american Berman, arată că " dreptul este unul din cele mai profunde concepte ale civilizației pentru că el oferă protecția contra tiraniei și anarhiei, unul din instrumentele principale ale societății, pentru conservarea vieții și ordinii, împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale ".
Principiile de drept sunt reguli de maxima regularitate ce sintetizează experiența socială și asigură echilibrul dintre respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor. Etimologic noțiunea de principiu vine de la latinescul principiu ce are sensul de început sau element fundamental. Garantarea libertății și egalității indivizilor – libertatea și egalitatea ca fundamente ale vieții sociale trebuie să-și găsească expresia lor juridică, nu poate să existe egalitate decât între oamenii liberi, iar libertatea nu poate să existe decât între oameni a căror egalitate este consfințită juridic. Egalitatea privește echilibrul vieții sociale, libertatea privește capacitatea oamenilor fără de opreliști astfel incit prin exercitarea drepturilor proprii să nu fie vătămate drepturile altora. Libertatea e una singura însă căile și formele de manifestare a libertății sunt numeroase și le corespund diverse drepturi ale individului prevăzute în constituție (libertatea de exprimare, religioasă, opinie).
Principiul responsabilității sociale a indivizilor – responsabilitatea însoțește libertatea. Responsabilitatea este un fenomen social și un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale, concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii față de rezultatul acțiunii sociale a omului se admite ideea că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității și totodată și libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității.
I. 3. Dreptul și statul – noțiuni principale ale filosofiei dreptului
Dreptul este strâns legat de stat, neputând a fi separat unul de celalalt. Etimologia cuvântului " stat " provine din latinescul " status ", care, fără să aibă o semnificație precisă, exprima ideea de stabilitate. Apărut cu aproape 6 milenii în urma, în Orientul Antic, statul continuă să fie și astăzi instrumentul conducerii și principala instituție politică a acesteia. Statul a dobândit o semnificație politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute, astfel : – în societatea romană el a fost denumit " status rei romani " sau " status rei publice " ( statul lucrurilor romane sau statul lucrurilor publice). Cu timpul, cuvântul " status ", fără alte adăugiri, scris cu majuscule a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Acest lucru s-a petrecut în special în secolul al XVI- lea, odată cu apariția lucrării lui Machiavelli " Il Principe ". Abordarea locului și rolului statului în organizarea și conducerea societății, a scos în relief natura istorică a statului, dependența formelor sale de transformările social – politice.
“Ca și în cazul dreptului, apariția statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări ce au făcut ca unele forme de organizare și conducere, ginta și tribul, să nu mai fie eficiente, impunându-se o formă nouă, cea politico-statală. Odată cu apariția statului, relațiile sociale se dezvoltă la adăpostul unei forțe de constrângere pe care o deține statul și o poate asmuți împotriva celor care i se opun. Statul apare ca o modalitate social – istorică de organizare socială, prin care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și-a găsit expresia concentrate întreaga societate. Elementele constitutive ale statului : populația, națiunea, autoritatea politică”.
Față de societatea civilă, statul este o necesitate exterioară, puterea supremă pentru că, totodată, statul este scopul iminent al societății, iar indivizii au drepturi și datorii în raporturile cu statul. Spre deosebire de organizarea socială prestatală, în care domina criteriul legăturilor de sânge, statul adoptă criteriul teritorial, dar teritoriul capătă o semnificație politica, reprezentând unul din elementele constitutive ale statului.
Statul poate fi definit ca fiind o organizație politică, formată din reprezentanți ai populației de pe un anumit teritoriu care sunt investiți cu atribuții de putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului, care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forței de constrângere a statului. Din punct de vedere sociologic, prin putere înțelegem autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impuse acestora de către cei care exercită puterea.
În planul activității statale are loc o separare a funcțiilor puterii, o divizare a acestora. Separația funcțiilor puterii se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere. Astfel: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească trebuie încredințate unor titulari diferiți și să rămână distincte, pentru a se putea asigura libertatea și îngrădi abuzul. Pentru împărțirea puterii între cele trei organe, un rol deosebit revine dreptului, care fixează cadrul legal de funcționare al fiecărei componente, statornicindu-i limitele, competențele și atribuțiile. Forma de stat exprimă modul de organizare al conținutului puterii, structura internă și externă a acestui conținut. Laturile componente ale formei de stat sunt : forma de guvernământ; structura de stat; regimul politic.
A) Prin forma de guvernământ înțelegem organizarea puterii supreme de stat, modul de formare și competența organelor supreme ale statului. Formele de guvernământ sunt :
a) monarhia în care puterea supremă o deține o singură persoană ce ocupă tronul, prin succesiune sau alegere pe viață
b) republica în care puterea o deține un organ colegial, ales pe timp limitat.
B) Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat, în funcție de împărțirea administrativ – teritorială, astfel că din acest punct de vedere, statele pot fi :
a) unitare – pe teritoriul cărora există o singură putere de stat, o singură formațiune socială și un singur rând de organe centrale ale statului, iar membrii societății au o singură cetățenie;
b) federale (complexe, compuse) pe teritoriul cărora sunt organizate mai multe puteri de stat, din unirea cărora rezulta statul federal.
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a societății cu referire imediată la raporturile dintre stat și individ, la modul concret în care un stat își asigură și garantează în volum și intensitate drepturile subiective. Din aceasta perspectivă, statele sunt clasificate în : state cu regimuri democratice, state cu regimuri autocratice.
Dictaturile, în funcție de rolul pe care-l au în conflictul dintre doua sisteme – sistemul nou și cel vechi – pot să fie :
– dictaturi revoluționare care accelerează instaurarea noilor structuri, de regulă democratice;
– dictaturi reacționare destinate să frâneze evoluția lor, să mențină vechile structuri dictatoriale.
Ele au în comun nu numai restrângerea libertăților publice, ci și a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
Între regimurile autoritare se încadrează statele autoritare comuniste și cele fasciste care au ca elemente comune : tendința spre monopolism, existența partidului unic, suprimarea sau reducerea opoziției. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă atât din consfințirea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și din garantarea ordinii de drept, cât și din existența mai multor partide politice.
Din punct de vedere al organizării statului, el se prezintă ca un ansamblu de organe, bazat pe legături ierarhice. Organizarea statală s-a manifestat ca o necesitate a societății ajunsă la un anumit stadiu al dezvoltării sale. În locul organizării și grupării sociale bazate pe relații de rudenie, s-a trecut la organizarea populației pe baza de teritoriu și înlocuirea autorității șefului de familie sau trib, cu conducătorul, care reprezintă populația de pe un anumit teritoriu. Petru că această activitate să-și atingă scopul, a fost necesară introducerea unor reguli obligatorii cărora să li se supună întreaga populație de pe teritoriul respectiv. Aceste reguli obligatorii care atrăgeau după sine forța de constrângere a autorității statale formează dreptul.
Primele monumente legislative au fost o îmbinare a unor precepte religioase cu norme juridice laice. Abia Revoluția franceza din 1789 a putut separa net activitatea statală și cea juridică de cea religioasă. În același context apare și teoria separației puterilor conform căreia în fiecare stat trebuie să existe cele trei puteri fundamentale : puterea legislativă care a fost încredințată unor adunări cu denumiri diferite : cortesuri ( Spania), parlament ( Anglia. SUA etc.), State generale (Reichstad) în Germania; puterea executivă a fost încredințată monarhului sau organului administrativ suprem care o exercita împreună cu primul ministru. Acolo unde șeful statului era un președinte, el avea și unele atribuții executive pe care le exercita împreună cu guvernul (în SUA, președintele este șeful statului și șeful puterii executive); puterea judecătorească este reprezentată de instanțele de judecătorești formate din judecători și instanțe de diferite grade, ce poartă diverse denumiri : judecătorii, curți de apel, tribunale. Între stat și drept există o legătură de complementaritate, statul fiind organizația politică ce include în noțiunea sa și dreptul ca putere eficientă a activității de stat, dreptul fiind un instrument de lucru pe care-l folosesc organele de stat și o formă de exprimare a acestora. Statul, însuși, își desfășoară activitatea pe baza normelor de drept și a Constituției, iar eficiența dreptului constă tocmai în faptul că el exprimă voința statului, ca organism al vieții în comun, al populației de pe un anumit teritoriu.
“După concepția profesorului Tarangul, o astfel de limitare a dreptului este insuficientă, astfel că statul nu poate fi limitat în mod eficace decât printr-un drept exterior și superior lui. Nu se poate spune că statul ar fi limitat prin reguli pe care le stabilește el însuși. În concepția școlii germane a apărut și teoria autolimitării statului, conform căreia statul se supune în mod voluntar normelor dictate de el, considerând că este mai bine să acționeze conform dreptului, adică activitatea statului este subordonată dreptului prin însăși voința statului și de aceea actele pot fi judecate de către instanțele de judecată, care aplică dreptul atât statului cât și persoanelor private (particulare)”.
Din aceste drepturi subiective, drepturi naturale, se naște dreptul obiectiv, normele de drept, care au drept scop apărarea drepturilor subiective. O concepție interesantă este cea a lui Esmein, care are la baza concepția lui J. J. Rousseau despre contractul social și consideră că există drepturi individuale anterioare și exterioare statului care îl limitează în acțiunile lui. Dreptul obiectiv ar fi format din voința suverană a națiunii, care trebuie să garanteze prerogativele și drepturile omului. Dintre teoriile despre stat, cele mai importante sunt : teoria clasică franceză; teoria școlii germane; teoria lui Kelsen; teoria lui Bertelemi; teoria lui Leon Duguit.
Școala germană considera că statul este o persoană juridică formată din națiunea fixată pe un anumit teritoriu și organizată în guvernământ, iar puterea publică este titulara suveranității.
Normele de drept, în concepția aceluiași autor, fiind o emanația a interdependenței sociale, se impun atât statului cât și persoanelor particulare, care trebuie să facă tot posibilul pentru menținerea ordinii sociale și să se abțină de la orice acțiune care ar contraveni acesteia (ordinii sociale).
În acest fel este garantată și autonomia individului, întrucât individul, fiind un element esențial al interdependenței sociale, se găsește sub scutul normei de drept.
În ceea ce privește statul se pornește de la ideea suveranității statului care își are rădăcina în distincția ce se face între dreptul subiectiv și cel obiectiv. Dreptul obiectiv ar fi regula de drept care se impune oamenilor, trăind în societate, iar dreptul subiectiv este puterea de a se impune altor voințe.
Statul reprezintă modul stabil de organizare al puterii politice. Apariția și consolidarea statului presupun un proces prin care politica parcurge etapele de la formele personalizate de putere la cele instituționalizate.
Filozofia dreptului, după cum rezultă din denumirea sa este acea parte a filozofiei care privește dreptul. Filozofia însă este studiul universalului: deci în măsura în care filozofia are ca obiect dreptul, în aceeași măsura dreptul este studiat în esența sa universala. Filozofia în general, se ocupă cu studiul primelor principii fiindcă acesta au caracterul universalității. Primele principii pot însă să se refere la existență sau la cunoaștere, sau la acțiune; de aici împărțirea filozofiei în teoretică și practică. Filozofia teoretică studiază primele principii ale existentei și ale cunoașterii și se subîmparte la rândul sau în următoarele ramuri: Ontologie și Metafizic (aceasta cuprinde și filozofia religiei și filozofia istoriei), Gnoseologie sau Teoria cunoașterii, Logica, Psihologie, și Estetica.
Filozofia practică studiază primele principii ale acțiunii și se împarte în Filozofie morală și Filozofia dreptului.
Diferența între știința și filozofia dreptului constă anume în modul în care una și cealaltă consideră dreptul : prima în natura lui particulară, a doua în esența lui universală.
În orice timp și la orice popor există un sistem pozitiv de drept, adică un complex de norme sau instituții care conturează și reglementează viața socială, cu caracter obligatoriu.
Științele juridice prin natura lor se mărginesc să explice un sistem existent, se țin strict de el, fără a-i pune în discuție temeiurile. Este de altfel logic și chiar necesar ca un jurist să ia în considerare ceea ce este și să se mărginească a înțelege și a interpreta în sens propriu normele pozitive fără a cerceta dacă nu ar putea să existe altele mai bune. Rămâne însă necesitatea umană de a judeca valoarea justiției, adică de a stabili dreptul care ar trebuie să fie. Această cercetare se îndeplinește în mod autonom și cuprinde specularea idealului și critica raționalității și legitimității dreptului existent. Filozofia dreptului cercetează tocmai ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui să fie în drept, în opoziție cu ceea ce este, opunând un adevăr ideal unei realități empirice ( Deontologia = știința a ceea ce trebuie să fie)
Filozofia dreptului cuprinde prin urmare trei ordine de cercetări, Logica, Fenomenologica și Deontologica și se poate defini astfel: "Filozofia dreptului este disciplina care definește dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile și caracterele generale ale dezvoltării sale istorice și îl prețuiește după idealul de justiție afirmat de rațiunea pură".
"Filozofia dreptului sau dreptul natural este știința care expune primele principii ale dreptului, concepute de rațiune și întemeiate pe natura omului, considerată în ea însăși și în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor" – Ahrens
Filozofia dreptului nu este un exercițiu steril și arbitrar ci răspunde unei exigențe naturale și constante a spiritului uman, unei vocații intrinseci a lui.
Toate cunoștințele derivă din spiritul omenesc care este unitar și produce între ele o intimă legătura. Știința umană constituie deci o unitate: are un caracter organic și sistematic.
În ceea ce privește disciplina noastră o foarte strânsa legătura se găsește înainte de toate între ea și jurisprudență (Știința dreptului pozitiv). Filozofia dreptului care consideră dreptul în esența lui universală începe de unde se sfârșește știința dreptului pozitiv, căreia ea îi dă rațiunile și noțiunile sale fundamentale începând cu însuși conceptul dreptului. Filozofia dreptului este deci independentă și autonomă față de jurisprudență; ea are totuși legături și raporturi necesare cu aceasta. Există o necesitate de întregire reciprocă între le, deoarece dacă jurisprudența are nevoie de filozofia dreptului pentru a-și extrage din ea principiile sale directive și filosofia dreptului la rândul său trebuie să ia în considerarea realitatea istorică care îi este dată de jurisprudență pentru a putea verifica și aplica aceste principii. Dreptul pozitiv constituie obiectul jurisprudenței constând în operațiuni specifice înțelegerii dinamicii fenomenului juridic însuși. Știința și filozofia dreptului prin urmare pot și trebuie să coexiste: filozofia dreptului nu trebuie să uite importanța științelor juridice, nici viceversa. Foarte importante sunt raporturile cu filozofia teoretică; aceasta studiază primele principii ale existentei și ale cunoașterii. Filozofia dreptului, voind să conceapă dreptul în universalitatea sa trebuie să armonizeze concepția dreptului cu concepția despre lume și despre existență în general. Astfel, filozofia teoretică, studiile primelor principii ale cunoașterii (Gnoseologia), încearcă să răspundă întrebărilor: este posibilă cunoașterea, cum este ea posibilă, ce valoare trebuie să i se atribuie. Filozofia dreptului atunci când încearcă să definească dreptul se găsește și ea în fața problemei cunoașterii pentru că trebuie mai înainte de toate să se întrebe ce valoare are conceptul universal al dreptului: este acesta o realitate sau numai un cuvânt, etc. Filozofia dreptului are raporturi cu psihologia pentru ca dreptul este tocmai un fenomen al sufletului omenesc: el este produsul convingerilor (și acestea constituie un fenomen psihic), al aprecierii oamenilor constituiți în societate " societatea civilă a fost desigur făcută de oameni, și de aceea principiile sale trebuie să se regăsească în însuși spiritul nostru omenesc" (Vico). Pentru a înțelege originea dreptului este deci necesar a cunoaște natura proceselor psihice, a activității spiritului. Mai mult, odată stabilit dreptul pozitiv, normele imperative care-l compun se adresează conștiințelor individuale cerându-le ascultare, adică o conduită determinată; ele se reîntorc astfel către același spirit care le-a conceput. Dreptul se dezvoltă deci în întregime în ordinea fenomenelor psihice și acestei ordini îi aparțin sub un anumit aspect și idealurile față de care se prețuiesc normele pozitive.
Statul este conceput de el ca o mașină care anulează puterea fiecăruia în parte; față de el nu poate să existe nici un drept individual, nici o libertate căci atunci, după concepția lui Hobbes s-ar dezlănțui egoismul radical al indivizilor și s-ar desființa Statul, revenindu-se la starea naturală. Hobbes a ajuns chiar să nege legitimitatea judecății individuale referitoare la just sau injust, fiindcă această judecată după părerea sa aparține numai Statului. Ori, noi putem să observăm că interzicerea unei atare judecăți pentru indivizi este o absurditate psihologică pentru că nu poate fi ștearsă din conștiință una dintre facultățile naturale ale omului. Omul are în mod natural instinctul propriei sale conservări, dar de asemenea și pe cel al conservării speciei. Spiritul de sociabilitate, sacrificiul pentru alții, simpatia, compătimirea, transpunerea în durerea altuia sunt facultăți originare și motive constante ale spiritului omenesc care stăvilesc egoismul; pe o astfel de bază. Compusă din egoism și altruism se dezvoltă natura omenească. Astfel, instituțiile politice nu sunt mașini, instrumente pur mecanice de constrângere impuse oamenilor, care numai prin ele ar fi împiedicați de a se sfâșia între ei; dimpotrivă ele sunt produse spontane ale spiritului uman. Raporturi strânse există de asemenea între filozofia dreptului și filozofia practică sau Etică; acestea studiază principiile acțiunii precum sunt ideile de libertate, de datorie, de bine, ori chiar dreptul este o idee practică, un principiu regulator al conduitei. Filozofia practică sau etică în sens larg se poate subîmpărți în filozofia dreptului și filozofia morală sau etică în sens strict. Între aceste două materii există un paralelism constant. În studiul dreptului ne aflăm întotdeauna în contact cu morala. Astfel, pentru a defini în mod logic dreptul va trebui înainte de toate să-l distingem de morala, deoarece este vorba de două noțiuni alăturate și adesea confundate. În studii, apoi în evoluția istorică a dreptului vom găsi totdeauna ca ideile morale și instituțiile juridice se dezvoltă în același sens în mod paralel: fiecărui sistem de drept pozitiv îi corespunde un sistem analog de morală pozitivă. Studiind apoi idealul dreptului vom găsi că el nu este altceva decât un aspect al idealului binelui. Primul care a vorbit despre aceasta a fost Auguste Comte (Cours de Phylosophie positive 1830-1842 -6 volume). Se cunosc diferite specii de fenomene: Juridice, morale, demografice, religioase, lingvistice, etc, care toate au, pe lângă caracterele proprii fiecăruia un caracter comun. Anume că ele sunt posibile numai întrucât există o viață în comun, o societate. Sunt deci prin esență fenomene sociale. Toate au o rădăcină psihologică și o formă istorică pentru că se formează prin conviețuire ca un rezultat al elementelor psihice individuale și se modifică în decursul timpului în istorie după cum se modifică societatea umană. Dacă aceste fenomene au aceeași origine și o aceeași formă va trebui să studiem raporturile lor, observând înlănțuirea, influența lor reciprocă, "consensus"-ul tuturor fenomenelor sociale și se va ajunge la o concepție și la o explicare unitară a societății și a legilor ei de viață și de dezvoltare. Acesta este tocmai obiectul sociologiei, care, după fondatorul ei ar trebui să cuprindă și să sintetizeze toate acele științe care studiază un aspect sau altul al faptului social, ca economia politică, știința religiilor, aceea a obiceiurilor sau a moralei, etc. Toate aceste materii deosebite între care și filozofia dreptului ar trebuie deci să fie absorbite de sociologie sau știința generală a fenomenelor sociale. Deși există deja o știință generală care studiază și cuprinde toate datele vieții sociale (Istoria), sociologia vrea să fie nu numai expozitivă ca istoria ci și explicativă; ea nu se mulțumește cu fapte ci vrea să le studieze legile. Mișcarea așa numita sociologică a secolului al XIX-lea a dus la rezultatul fericit de a provoca și îndruma un studiu mai complet al fenomenelor sociale; dar nu a înlocuit nici deosebitele științe sociale existente, nici istoria, nici filozofia. Admițând chiar conceptul sociologiei că știința generală a fenomenelor sociale nu rezultă nici în acest caz că filozofia dreptului ar fi absorbită de cea dintâi deoarece sociologia rămâne o știință a fenomenelor în timp ce filozofia dreptului își propune mai ales definirea logică a dreptului și cercetarea deontologică, adică determinarea conceptului și a idealului dreptului. Filozofia dreptului servește prin natura sa proprie progresul juridic și revendică idealuri. Sociologia nu implică nici un ideal, nu are nimic de revendicat deoarece se mărginește la faptele întâmplate. În nici un caz filozofia dreptului nu poate să fie de prisos sau înlocuită de sociologi. Filozofia dreptului are relații și cu toate celelalte științe care studiază fenomenele sociale. „De asemenea, filozofia dreptului are relații cu Economia Politica (Știința organizării sociale a bogăției) Adeseori un fapt are în același timp un aspect juridic și unul economic (exemplu: schimbul, proprietatea), cu alte cuvinte forma dreptului are un conținut economic care de asemenea trebuie evidențiat. Aceasta nu înseamnă încă că economia determină dreptul cum în mod eronat s-a crezut ci numai că există un paralelism care are fundamentul său în însăși natura umană”.
Filozofia dreptului are pe lângă acestea relații cu știința politică sau știința activității statului. Acestea activitate se împarte în : legislativă, administrativă și judecătorească. Politica se poate subîmpărți în știința legislației și știința administrației. Ea presupune concepte generale, principii și idealuri, date de filozofia dreptului și vrea să aplice aceste concepte și idealuri condițiilor de fapt determinate. Ea se găsește deci într-o poziție intermediară între filozofia dreptului și știința dreptului pozitiv.
I.4.Istoricul copiilor cu nevoi speciale si a drepturilor lor
Pentru a înțelege mai bine specificul acestor copii cu nevoi speciale avem nevoie să cunoaștem mai îndeaproape istoricul apariției lor și modul de reacție a societăți.
China Antică avea o civilizație foarte avansată, deținatoare a unor inventii remarcabile: olăritul, irigațiile, mătasea, caligrafia, praful de pușcă, hărtia, fereastra, șemineele etc.
Sistemul social era bazat pe clase unde bogăția, statutul, educația și ocupația faceau diferenta. Cei cu handicap erau considerați din clasa de jos și trăiau în săracie. Erau adesea tratați ca sclavii, nu aveau drept la educație. Erau adesea expuși în public, ridiculizați, supuți la abuzul trecătorilor. Pentru cei cu handicap fizic, boala de multe ori li se agrava , neavând dreptul la ingrijire medicala. Pe lânga nivelul de trai scăzut, cei cu handicap trebuiau să suporte și umilința guvernului, sancțiunile impuse.
Sistemul guvernamental din Grecia Antică, democrația, mitologia, sculptura, medicina, filosofia, apeductele, accesul public la apă, construcția podurilor etc. îi conferea statutul de mare putere și înaltă civilizație. Din păcate, oamenii erau priviți întocmai statuilor ce îi reprezentau pe zei sau pe eroii mitologici, astfel că societatea a ajuns să-și facă din statui parametri de a-i judeca pe oameni. Dacă aspectul unui om nu se conforma celui al statuii, era considerat imperfect, inferior, primind blamul negativ al societatii. Un copil născut cu un handicap suferea rele tratamente, uneori inumane: erau fie abandonat în pădure, fie aruncați de pe stanca (cazul Spartei). Același tratament se aplica și copiilor care aveau părinti cu handicap, chiar daca ei nu aveau diformitați sau alt handicap.
Cazul Spartei este aparte,fiind un stat aristocratic, militarist, oricine trebuiă sa fie apt a lupta. De aceea un nou născut era verificat, chiar daca era fată. Dacă se considera că nu era apt a lupta era aruncat de pe stăncă, lăsat pradă vulturilor, acesta murind în final. Evident, cei considerati inapți erau cei cu dizabilităti fizice sau mentale.
Imperiul Roman a fost cea mai puternică societate organizată a Antichitatii, concentrând 15-20 la sută din populația lumii. Majoritatea tehnologiilor, obiceiurilor și mitologiilor lor le imitau pe cele grecești. Deși era o societate avansată și puternică, avea și părți negative, la fel ca cea greacă, dar parcă nu așa de extreme. De la ei a ramas dictonul “mens sana în corpore sano”, concept care crea parametrii după care erau judecați oamenii aici. Unele persone inapte erau înecate în rauri, altele omorate în Colosseum, în special copii ai patricienilor și ai claselor nobile. Se considera că cineva cu handicap nu putea perpetua numele și averea familiei. Dacă cineva dobandea un handicap pe parcursul vieții, sinuciderea era considerată onorabilă, în special între patricieni. Cei cu handicap, care nu se sinucideau sau nu erau omorați, se loveau de multe bariere sociale. Nu puteau participa la serviciul militar, nu se puteau asocia cu persoane care nu aveau handicap, nu puteau face baie în locuri publice în timpul zilei, aveau probleme în a obtine o slujbă. Pe scurt, erau tratați cu dispret în timp ce majoritatea romanilor cu infirmitați erau tratați cu dispret, unii dintre cei mai mari împărați și generali romani aveau ei înșiși handicapuri fizice. Iulius Caesar și Claudius au scăpat nepedepsiți de mici pentru handicapul lor. S-au revanșat în timp prin alte atuuri. De exemplu, Claudius a fost ținut izolat în copilarie, apoi a fost abandonat de familie, fiind considerat o mare umilință pentru ei. Avănd mult timp la dispozitție, s-a dedicat foarte mult studiului, devenind școlar, o raritate pentru un cetățean roman cu handicap. Astfel că inteligența lui l-a salvat.
În timp ce Grecia și Roma arătau lipsa de respect pentru cei cu handicap, atitudinea Egiptului antic era foarte diferită. Aici existau multi orbi, dar aceștia, sau alții cu alte probleme, erau adesea respectați sau venerați pentru alte abilitați.
Puteau lucra, se puteau asocia, puteau urma o școală, puteau face comert, puteau merge în bazare sau în piețe. S-au găsit dovezi care confirmă faptul că persoane cu handicap adesea munceau ca muzicieni, fermieri, medici. Spre deosebire de greci, zeii egipteni erau ilustrați cu unele defecte, ceea ce dădea o imagine mai clară și mai puțin idilica a realitații și le impunea tacit oamenilor să ii accepte pe toți. Zeii lor arătau că lumea nu este perfectă și în ciuda unor handicapuri, aceste persoane sunt utile pentru societate (ex: zeița Bes era ilustrata pitica). Despre Tutmes II se spune că avea dublu handicap: fizic și mintal. Egiptologii au descoperit că Tutankamon avea numeroase handicapuri.
În Evul Mediu rolul Bisericii era crucial și decisiv. Ea insuflă oamenilor conduita socială și le crează impresii. Cei cu handicap erau perceputi drept inferiori. Adesea munceau pământul sau în ateliere bisericești. Deși nu aveau un rol în societate, majoritatea erau tratați cu dispret, umiliți în public, considerați lucrătura diavolului sau încarnarea satanei. Superstițiile au generat un portret sinistru al persoanelor cu handicap în mentalul colectiv. Biserica descuraja orice contact sau asociere cu o persoana cu handicap, considerănd că aceasta atrăgea blestemul diavolului.
Împeriul islamic a fost primul care au pus bazele unui sistem de sănatate profesional, cu medici și asistente, farmacii, centre de sanătate. Musulmanii au fost primii care au implementat sistemul de ingrijire universal pentru orice bărbat, femeie, copil.
Surprinzător, dar și persoanele cu handicap erau tratate într-un fel superior societătilor europene și americane. Erau tratate cu compasiune. Deseori erau calmate cu muzică sau li se spunea povești. Coranul inspiră respectul oamenilor pentru persoanele cu handicap. Firește, exista și o oarecare excludere a lor din societate, dar nu se ridica la nivelul celei din societătile europene și americane.
Epoca modernă este o epocă marcată de schimbări culturale, de producție, tehnologice, sociale, de o amploare nemaiîntâlnită. Revoluția industrială a dus la schimbări sociale majore. Majoritatea persoanelor cu handicap au fost internate în azile și în adăposturi pentru săraci. În timp ce revoluția industriala trebuia să aducă prosperitate și șanse egale pentru toti cetățenii, a creat mai multe contraste și a înrăutățit unele situatii. Persoanele cu handicap au fost considerate inferioare, fiind expuse la mai multă excludere decât în Evul Mediu sau în timpul Renașterii. În Anglia, la 1834, persoanele cu handicap, alături de cele sărace, au primit rele tratamente care au decurs din Legile Săracului. Cerșetorii erau ridicati de pe străzi, iar cei cu handicap erau internați. Anglia se confruntă cu mai multa discriminare decât oricând în istorie. Condițiile celor închiși erau inumane, similare celor ale prizonierilor sau animalelor de la zoo. Ca urmare, conceptul de instituționalizare și încarcerare a persoanelor cu handicap, segregarea lor socială, iși are originea în Regatul Unit al secolului al XIX-lea.
În Germania nazistă întâlnim masurile lui Hitler care îi vizau și pe cei cu handicap. Primele victime ale lui Hitler n-au fost evreii ci persoanele cu handicap. Se credea că acestea pot face copii cu handicap, inferiori, amenințănd rasa pură ariană. În anul 1934 s-au introdus aici practici asemănătoare celor din Canada de Vest, sterilizarea fortața. Până la 400.000 oameni au suportat acest tratament și pentru că măsura părea insuficientă, în 1939 s-a apelat la eutanasierea persoanelor instituționalizate, cunoscută ca Operațiunea T 4. Până la sfărșitul celui de-al II-lea război mondial au fost eutanasiate 250. 000 persoane cu handicap.
Începând cu anul 1830 orbii din China au fost învățați să citească cu ajutorul sistemului Braille în școli normale, dar prin programe speciale. Incluzându-i în societate între persoanele dezvoltate normal, sistemul educațional de aici va fi un exemplu pentru Europa industrializată și pentru America de Nord.
În secolele XIX-XX în SUA persoanele cu handicap erau tratate aici mult mai urăt decât în Regatul Unit și Canada. Medicii recomandau încarcerarea lor. Una din cauzele persecuției lor era interpretarea eronată a teoriei evoluționiste a lui Charles Darwin. Potrivit acestei interpretari, cei cu handicap erau considerați inferiori și se credea că, la rândul lor, vor procrea copii inferiori, ajungându-se, în final, la distrugerea rasei umane. Începând cu anul 1920 sunt emise legi care înterzic persoanelor cu handicap să urmeze școli publice. Mai mult decât atât, sunt trimise în azile unde sunt sterilizate fortat. Acest trist curs al evenimentelor a dus la ceea ce se cunoaște ca mițcarea pentru drepturi a persoanelor cu handicap americane. În prezent, actele de discriminare continuă, alimentate de stereotipuri, stigma, legi care, în loc să protejeze, înstigă la ură.
Recunoașterea drepturilor egale ale persoanelor cu dizabilități cu semenii lor, oglindită în Declarația universală a drepturilor omului, începe să fie sesizabilă tot mai mult spre sfârșitul anilor '60 și determină criticarea modelului segregaționist de educatie. În trecerea de la segregare la integrare, un rol important l-a jucat intensificarea mișcărilor organizațiilor și persoanelor cu dizabilități în scopul recunoașterii drepturilor egale dar și a rezoluțiile ONU din 1971 – Drepturile persoanelor handicapate mintal și respectiv din anul 1975 – Drepturile persoanelor handicapate. Persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca orice altă persoană la demnitate, independență și participare deplină la viața socială. Măsurile care să le permită acestora să beneficieze de aceste drepturi formează nucleul acțiunii concertatea UE și a Convenției ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, la care UE este parte semnatară.
Persoanele cu dizabilități și familiile acestora trebuie să aibă posibilitatea de a participa în mod egal cu ceilalți la toate aspectele vieții sociale și economice. Aceste persoane trebuie să aibă posibilitatea de a-și exercita drepturile cetățenești, inclusiv dreptul la liberă mișcare, de a alege unde și cum anume să trăiască și de a avea acces deplin la activitățile culturale, sportive și de petrecere a timpului liber.
Persoanele cu dizabilități trebuie să beneficieze de servicii cum ar fi protecția socială, programe de reducere a gradului de sărăcie, asistența dedicată și ansambluri de locuințe publice. Statele membre sunt în primul rând responsabile pentru acordarea acestor servicii, dar stabilesc, de asemenea, obiective și indicatori comuni, prin intermediul unui program-cadru numit Metoda deschisă de coordonare.
Persoanele cu dizabilități au nevoie de acces egal la un sistem de sănătate de înaltă calitate, specializat pe sexe, care să includă îngrijirea preventivă, reabilitarea și alte servicii specifice.
Drepturile omului pot fi definite, în general, ca acele drepturi care sunt inerente naturii noastre, fără de care nu putem trăi ca ființe umane. Drepturile omului și libertățile fundamentale ne permit să ne dezvoltăm și să ne utilizam deplin calitățile noastre umane, inteligența, talentul și conștiința și să ne satisfacem nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorința omului de a trăi într-o lume în care demnitatea inerentă și bunăstarea fiecărei persoane umane se vor bucura de respect și protecție. Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuală și personală, dar creează, de asemenea premizele neliniștilor sociale și politice aruncând semințele violenței și conflictului în și între societăți națiuni.
Aceasta declarație a fost proclamată într-o rezoluție a Adunării Generale la 10 decembrie 1948, ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile” privind respectul drepturilor omului. Ea cuprinde numeroase drepturi – civile, politice, economice, culturale și sociale – la care oamenii din toată lumea sunt îndreptățiți. Declarația Universală a Drepturilor Omului este, de asemenea, primul segment al Declarației Internaționale a Drepturilor Omului, care include Convenția Internațională privind Drepturile Economice, Culturale și Sociale, Convenția Drepturilor Civile și Politice și Protocolul Opțional (la ultima convenție) adoptate de Adunarea Generală în 1966.
Primele două articole din Declarația Universală evidențiază că toate ființele umane, fără distincție, se nasc libere și egale în demnitate și drepturi și enunță principiile de bază ale egalității și nediscriminării în dreptul de a se bucura de drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Următoarele 19 articole tratează drepturile civile și politice de care fiecare persoană este îndreptățită să se bucure. Acestea sunt:
– dreptul la viață, libertate și siguranța;
– libertatea de a nu fi ținut în sclavie;
– dreptul de a nu fi supus terorii, tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante;
– recunoașterea personalității juridice în fața legii;
– protecție egală în fața legii;
– dreptul la un remediu juridic, efectiv, pentru violarea propriilor drepturi;
– dreptul de a nu fi arestat, închis sau exilat arbitrar;
– dreptul la o judecată dreaptă și la o audiere publică de către un tribunal independent și imparțial;
– prezumție de nevinovăție până când vinovăția este dovedită;
– interzicerea condamnării pentru un act care nu a constituit un delict penal la momentul comiterii lui;
– libertatea de a nu fi supus amestecului în viața intimă, familie, casă sau corespondență;
– libertatea de circulație incluzând dreptul de a-și părăsi sau de a se întoarce în tara sa;
– dreptul de a cere azil;
– dreptul la o naționalitate;
– dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii;
– dreptul de a avea o proprietate;
– libertatea gândirii, conștiinței și religiei;
– libertatea de opinie și expresie;
– libertatea de adunare și asociere pașnică;
– dreptul de a participa la guvernarea unei țări;
– dreptul de acces legal la serviciile publice dintr-o țară.
Următoarele 7 articole tratează drepturile economice, sociale și culturale incluzând dreptul la:
– securitate socială;
– munca și alegere liberă;
– remunerație echitabilă, care să asigure o existență firească demnității umane;
– formarea și aderarea la sindicate;
– odihna și concedii de odihnă;
– un standard de viață adecvat sănătății și bunăstării (incluzând hrana, îmbrăcămintea, adăpostul și asistența medicală);
– ajutor social în caz de șomaj, boală, incapacitate de muncă, văduvie, vârsta înaintată sau alte situații independente de persoanele în cauză;
– protecția mamei și a copilului;
– educație: părinții având dreptul de a alege tipul de educație dorit pentru copiii lor;
– participarea la viața culturală în sânul comunității;
– protecția intereselor morale și materiale provenite din dreptul de autor al unei lucrări științifice, literare sau artistice.
În concordanță cu articolul 28, oricine este îndreptățit la o ordine socială și internațională în care drepturile sale enunțate în Declarația Universala să poată fi pe deplin realizate.
Articolul 29 spune că fiecare om are datorii față de comunitatea în care dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale este posibilă. Aceste drepturi și libertăți nu pot fi exercitate contrar scopurilor și principiilor Națiunilor Unite. Articolul final afirmă că nimic din această Declarație nu poate fi interpretat astfel ca un stat, grup sau persoană să aibă dreptul de acționa în scopul suprimării drepturilor și libertăților enunțate în Declarație.
Drepturile recunoscute de Convenție includ dreptul la muncă, la libera alegere a slujbei, la condiții sănătoase și bune de muncă, la plata egală pentru munca egală, la securitatea muncii, la odihnă. Drepturile de a forma și de a adera la sindicate, dreptul la grevă, la securitate socială incluzând și asigurarea socială sunt, de asemenea, recunoscute. Protecția și asistența trebuie asigurată familiei, cu o atenție specială acordată mamei și copilului.
Convenția declară, de asemenea dreptul fiecărui om la un standard adecvat de viața, acesta incluzând mâncare adecvată, îmbrăcăminte și adăpost. Dreptul fundamental al fiecăruia de a fi protejat împotriva foametei este în mod special recunoscut. De asemenea, fiecare are dreptul la cel mai înalt standard ce poate fi atins din punct de vedere al sănătății fizice și psihice, precum și la educație.
“Statele – părți trebuie să asigure învățământul primar, obligatoriu și gratuit, și trebuie să existe posibilitatea ca fiecăruia să-i fie permis și accesibil învățământul secundar. Trebuie ca accesul la învățământul superior să fie egal pentru toată lumea. Părinții și tutorii legali trebuie să aibă dreptul să aleagă școlile pentru copiii lor și să asigure educația lor morală și religioasă corespunzătoare”.
Oricine are dreptul să ia parte la viața culturală și să se bucure de beneficiile descoperirilor științifice. Trebuie făcute eforturi pentru a conserva, dezvolta și difuza știința și cultura. Libertatea cercetării științifice și a activității creative trebuie respectată și oricine are dreptul de a se bucura de beneficiile propriei activități de creație și cercetare. Convenția mai prevede:
– drepturile bărbaților și ale femeilor de a se căsători când împlinesc vârsta corespunzătoare și de a-și întemeia o familie pe principiul egalității în drepturi și responsabilității soților;
– dreptul fiecărui copil, fără discriminare, la măsurile necesare de protejare din partea familiei, societății și a statului și dreptul de a avea o naționalitate;
– dreptul fiecărui cetățean de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota și a fi ales, de a avea acces, în termeni generali de egalitate, la serviciile publice.
Toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite la o protecție egală din partea legii.
În 1983, Adunarea Generală a cerut recunoașterea următoarelor drepturi de bază ale populației indigene:
– să-și poarte propriul nume și să-și exprime liber propria identitate;
– să aibă statut oficial și să-și formeze propriile organizații reprezentative;
– să-și mențină în interiorul zonelor unde locuiesc structura economică tradițională și modul lor de viață; în nici un fel nu le trebuie afectat dreptul de a participa liber, în mod egal la dezvoltarea economică, socială și politică a țării;
– să-și păstreze și să-și utilizeze propria limbă, ori de cate ori este posibil, în educație și administrație;
– să se bucure de libertatea religiei și a convingerilor;
– să aibă acces la pământ și la resursele naturale luând în considerare locul pe care îl are în tradiția și aspirațiile lor;
– să-și structureze, conducă și controleze propriul sistem educațional.
În 1985, O. N. U. a înființat un fond valutar care să asigure asistența financiară pentru ca reprezentanții populațiilor indigene să se poată întâlni în grupul de lucru.
În noiembrie 1981, Adunarea Generală a adoptat și proclamat Declarația pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Intoleranță și Discriminare bazate pe Religie și Credință, după aproape 20 de ani de eforturi să se poată întâlni în grupul de lucru.
Declarația prevede printre altele, următoarele:
– fiecare om va avea dreptul de a-și alege religia și credința proprie și libertatea de a-și manifesta religia sau credința prin odoare, respectare, practică și învățătură atât singur, cât și în grup, în cadrul unei comunități, în mod privat sau public;
– nimeni nu va fi subiectul unei constrângeri care să-i atingă libertatea de a avea o religie sau o credință la alegere;
– nimeni nu va fi subiectul discriminării din partea statului, a unei instituții, a unui grup de persoane sau a unei persoane pe motiv de religie sau credință.
Declarația expune și elementele specifice care intră în cadrul libertății religiei sau credinței.
Persoana în sine este centrul activității Națiunilor Unite depuse în numele drepturilor omului, atât ca beneficiar al drepturilor proclamate cât și ca actor – cheie în realizarea lor.
Declarația Universală a Drepturilor Omului cere fiecărei persoane și fiecărui organism al societății să promoveze respectul pentru drepturile omului și să se lupte pentru recunoașterea lor universal și efectivă. Individual, în comunitatea sa și prin organizațiile neguvernamentale, fiecare persoană poate promova educația drepturilor omului, încuraja respectul acestora la nivel național și lupta pentru deplina participare a țării sale la eforturile Națiunilor Unite de a proteja la scara internațională drepturile omului. Importanța impactului pe care simplii cetățeni îl pot avea acționând împreună pentru pace și drepturile omului nu trebuie subestimat.
Pe termen lung, numai prin suportul activ al cetățenilor lumii, efortul Națiunilor Unite pentru protejarea drepturilor omului va reuși.
Strategia UE privind persoanele cu dizabilități pentru 2010-2020 oferă un cadru pentru acțiunea concertată, la nivelul UE și la nivel național, de îmbunătățire a situației persoanelor cu dizabilități.
Această strategie își propune:
• să facă bunurile și serviciile accesibile și să promoveze dispozitivele utilizate pentru asistență;
• să se asigure că persoanele cu dizabilități se bucură de avantajele depline ce decurg din cetățenia UE;
• să promoveze furnizarea unor servicii de foarte bună calitate în cadrul comunității;
• să combată discriminarea pe criteriul dizabilității;
• să permită accesul cât mai multor persoane cu dizabilități la piața liberă a muncii;
• să promoveze educația inclusivă și instruirea continuă pentru elevii și studenții cu dizabilități;
• să combată sărăcia și excluderea socială, prin asigurarea unor condiții de viață decente;
• să promoveze accesul egal la serviciile de sănătate și la alte servicii asociate acestora;
• să promoveze drepturile persoanelor cu dizabilități prin lărgirea cadrului de acțiunea programelor de dezvoltare la nivelul UE și la nivel internațional;
• să mărească gradul de cunoașterea problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și să le facă pe aceste mai conștiente de drepturile lor și de modul în care să le utilizeze;
• să îmbunătățească modul în care UE utilizează instrumentele prin care finanțează accesibilitatea și antidiscriminarea.
Copiii cu dizabilități au fost văzuti, întotdeauna, în Romănia, ca o mare piatră de moară, atât pentru familiile care au grija de ei, cât și pentru societate.
După decembrie 1989, în România persoana cu dizabilitate apare ca o 'noutate' pentru majoritatea populației din Romănia, deoarece până atunci existența acestor persoane era cunoscută doar de către familie, vecini, prieteni ori de către specialiștii care ofereau servicii medicale, educaționale și de recuperare. Această situație reflectă cu acuratețe atitudinea statului fața de persoanele cu dizabilități și accentuează izolarea și invizibilitatea socială în care se află orice persoană care nu avea capacitate de muncă, deci capacitatea de a contribui la bunăstarea economica a unui stat care se autodeclara, perfect. Situația persoanelor cu dizabilitați din Romănia s-a ameliorat însă după anul 1989 cand au fost adopatate mai multe convenții și tratate semnate la nivel internațional dar și o baza legislativă bine pusă la punct.
Dintre acestea amintim:
Convenția ONU asupra Drepturilor Copilului (1989)
Regulile ONU privind Egalizarea Sanselor pentru Persoanele cu Dizabilități (1993)
Declarația de la Salamanca și a Cadrului de Actiune(1994)
Baza legislativă:
Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap republicată 2014;
O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte masuri în domeniul cheltuielilor publice;
Ordinul nr. 707/538/2014 privind modificarea și completarea anexei la Ordinul ministrului muncii, familiei și egalitatii de sanse și al ministrului sănătații publice nr. 762/1992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabilește încadrarea în grad de handicap;
Legea nr. 67/2014 pentru modificarea și completarea art. 59 din Legea nr. 448/2006 privind protectia și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap;
Ordinul nr. 692 2013 privind modificarea cap.1 din anexa la Ordinul ministrului muncii, familiei și egalității de sanse și al ministrului sanatatii publice nr. 762/1.992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileste încadrarea în grad de handicap;
Ordinul MMFPS nr. 2.298/2012 privind aprobarea Procedurii-cadru de evaluare a persoanelor adulte în vederea incadrarii în grad și tip de handicap a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 672, din 26 septembrie 2012;
Ordinul nr. 2.260 din 17 august 2012 pentru modificarea Ordinului ministrului sănătații și familiei și al secretarului de stat al Autoritatii Nationale pentru Protecția Copilului și Adoptie nr. 725/12.709/2002 privind criteriile pe baza carora se stabilește gradul de handicap pentru copii și se aplică măsurile de protecție specială a acestora;
Ordinul 2299 din 23 august 2012 privind aprobarea Regulamentului de organizare și functionare a Comisiei superioare de evaluare a persoanelor adulte cu handicap;
Hotarare nr. 89/2010 din 05/02/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aprobate prin Hotărarea Guvernului nr. 268/2007 ;
Legea 359/2009 din 20/11/2009 pentru modificarea art. 20 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilitati ;
Legea 360/2009 pentru modificarea lit a) a art. 26 din Legea nr. 448/2006 privind protectia și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap ;
Legea 207/2009 din 20/06/2009 privind privind aprobarea OUG nr. 86/2008 pentru modificarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap ;
Hotarare nr. 884/2009 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind modalitatea de acordare a drepturilor la transport interurban gratuit persoanelor cu handicap, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 680/2007.
OUG nr. 108/2008 din 22/09/2008 pentru modificarea unor acte normative din domeniul social;
OUG nr. 86/2008 pentru modificarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap;
Hotararea Guvernului nr. 680/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modalitatea de acordare a drepturilor la transport interurban gratuit persoanelor cu handicap;
Ordinul nr. 223 privind implementarea formatului unic al cardului-legitimatie de parcare pentru persoanele cu handicap;
Ordinul nr. 62/2007 din 23/04/2007 pentru aprobarea Instructiunilor privind legitimația pentru transportul urban cu mijloace de transport în comun de suprafață pentru persoanele cu handicap și modelul acesteia;
Hotararea nr. 268/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii 448/2006 privind protectia și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap;
În baza acestora în Romania persoanele cu handicap \dizabilități\nevoi speciale au serie de drepturi și benefici și mai jos am sa enumar doar câteva dintre ele.
Persoanele cu dizabilități au acces liber și egal la orice formă de educație, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap și nevoile educaționale ale acestora. Persoanelor cu dizabilități li se asigură educația permanentă și formarea profesională de-a lungul întregii vieți. Persoana cu handicap sau, după caz, familia ori reprezentantul legal constituie principalul factor de decizie în alegerea formei și tipului de scolarizare, precum și a unității de învățământ.
Educația persoanelor cu dizabilități este parte integrantă a sistemului național de educație, coordonat de Ministerul Educatiei, Cercetării și Tineretului. Educația persoanelor cu handicap se realizează prin unitați de învățământ special:
integrarea individuală în unități de învatământ de masă, inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților naționale;
grupe sau clase speciale compacte, integrate în unități preșcolare și școlare de masă;
servicii educaționale prin cadrele didactice itinerante/de sprijin;
școlarizare la domiciliu până la absolvirea studiilor liceale, dar nu mai tarziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, prin grija Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului și Sportului;
educația "la patul de spital", pe durata spitalizării;
alternative educaționale.
În cadrul procesului de învățământ, indiferent de nivelul acestuia, persoanele cu nevoi special au dreptul la:
servicii educaționale de sprijin;
dotarea cu echipament tehnic adaptat tipului și gradului de handicap și utilizarea acestuia;
adaptarea mobilierului din sălile de curs;
manuale școlare și cursuri în format accesibil pentru elevii și studentii cu deficiențe de vedere;
utilizarea echipamentelor și softurilor asistive în sustinerea examenelor de orice tip și nivel.
În vederea asigurării accesului persoanelor cu dizabilități în unitațile și instituțiile de învățământ, autoritatile publice au obligația să ia urmatoarele măsuri specifice:
să promoveze și să garanteze accesul la educație și formare profesională a persoanelor cu dizabilități;
să asigure școlarizarea la domiciliu a persoanelor cu dizabilități nedeplasabile pe durata perioadei de școlarizare obligatorie, precum și pregătirea școlară, indiferent de locul în care persoana cu nevoi speciale se află, inclusiv prin cadrele didactice de sprijin/itinerante;
să asigure accesul la formele de educație permanentă, adaptându-le nevoilor educaționale ale persoanelor cu nevoi speciale;
să sprijine cooperarea dintre unitățile de învățământ special sau de masă cu familia și comunitatea, în vederea asigurarii unei oferte educaționale care răspunde nevoilor individuale ale persoanelor cu nevoi special;
să sprijine pregatirea cadrelor didactice în vederea adaptării practicilor educaționale pentru elevii cu dizabilități din grupe sau clase de învățământ obisâșnuit;
să asigure posibilitatea practicării unui sport de către orice persoană cu dizabilități, precum și pregatirea cadrelor didactice în vederea însușirii de către acestea a unor noțiuni medicale și tehnice specifice;
să asigure servicii educaționale de sprijin pentru persoanele cu dizabilități și familiile acestora, prin specialiști în domeniul psihopedagogiei speciale;
să asigure accesul în unitatile și institutiile de învațământ.
În vederea asigurării accesului persoanelor cu nevoi speciale la obținerea unei locuinte, autoritățile publice au obligația să ia măsuri pentru introducerea unui criteriu de prioritate pentru închirierea, la nivelurile inferioare, a locuințelor care aparțin domeniului public al statului ori unitaților administrativ-teritoriale ale acestuia. Persoanele cu dizabilități grav beneficiază de următoarele drepturi:
acordarea unei camere de locuit, suplimentar față de normele minimale de locuit prevăzute de lege, pe baza contractelor de inchiriere pentru locuintele care aparțin domeniului public sau privat al statului ori al unitatilor administrativ-teritoriale ale acestuia;
stabilirea chiriei, în conditiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafețele locative cu destinație de locuințe, deținute de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale ale acestuia, la tariful minim prevăzut de lege.
Persoanele cu dizabilități grave și accentuat beneficiază de gratuitate pe toate liniile la transportul urban cu mijloace de transport în comun de suprafață și cu metroul. Beneficiază de aceste prevederi și următoarele persoane:
însoțitorii persoanelor cu dizabilitate grav, în prezența acestora;
însoțitorii copiilor cu dizabilitate accentuat, în prezența acestora;
însoțitorii adulților cu dizabilitate auditiv și mintal accentuat, în prezența acestora, pe baza anchetei sociale realizate de catre asistentul social din cadrul compartimentului specializat al primariei în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința persoana cu dizabilitate;
asistenții personali ai persoanelor cu handicap grav;
asistenții personali profesioniști ai persoanelor cu handicap grav sau accentuat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Formativ Educativ al Problemelor de Filosofia Dreptului la Copilul cu Cerinte Educative Speciale (ID: 159510)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.