Gradinita Si Familia Parteneri In Educatie
LUCRARE DE LICENȚĂ
„GRADINIȚA ȘI FAMILIA-PARTENERI IN EDUCAȚIE ”
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – COPILUL ȘI AFECTIVITATEA
I.1 CE ESTE UN COPIL?
I.2 CE ESTE COPILĂRIA?
I.3 NEVOILE COPILULUI PENTRU O DEZVOLTARE PSIHICĂ ARMONIOASĂ
I.4 CONCEPTUL DE EDUCAȚIE TIMPURIE
I.5 STADIALITATEA DEZVOLTĂRII PSIHICE ȘI DINAMICA DEZVOLTĂRII COMPORTAMENTULUI PSIHIC ÎN COPILĂRIE
I.6 VÂRSTRA ANTEPREȘCOLARĂ
I.7 VÂRSTRA PREȘCOLARĂ
CAPITOLUL II -GRĂDINIȚA ȘI FAMILIA –PARTENERI ÎN EDUCAREA COPIILOR
II.1 CE ESTE FAMILIA
II.2 TIPURI DE FAMILIA
II.3 EDUCAȚIA FAMILIALĂ : LEGĂTURI FAMILIALE ȘI TRANSMITEREA PRINCIPALELOR VALORI EDUCATIVE ÎNTRE GENERAȚII
II .4 ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPILULUI
II.5 IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
II.6 GRĂDINIȚA ȘI FAMILIA- PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
CAPITOLUL III –CERCETARE EXPERIMENTALĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
,,Copilul formează omul”, el este un ,,embrion spiritual”, un acumulator de ,,puteri ascunse”, ,,de comori lăuntrice”, ,, de forme desăvârșite” pe care ochiul nostru uneori nu le vede, este o ,,ființă divină, dar neânțeleasă” ne spune Maria Montessori. Copilul este ,,făuritorul omului” el ,,produce adultul”, realizează o ,, autodezvoltare spontană”, e chemat să devină om ,,prin propria sfoțare’. Odată ,,trezit”, copilul, într-un mediu pregătit și dispunând de ,,materiale de dezvoltare” adecvate, va intereacționa cu acestea independent, liber de-a lungul unor ,,perioade senzitive își va polariza atenția iar mintea sa absorbantă se va umple de miracolele lumii” , acestea fiind motivele care m-au determinat să aleg tema lucrării de licență.
Copilăria reprezintă o unitate interioară, iar succesiunea vârstelor nu se produce intânplare în viața copiilor,, ci, o dată cu dispariția unor trăsături, apar altele, calitativ noi, care le vor lua locul.
Pregătirea pentru viața omului de mâine începe din primele luni ale existenței și primii chemați să pună bazele educației sunt părintii, familia.Unul din principiile esențiale ale educatiei timpurii este centrarea pe nevoile familiei. Modul în care familia influențează dezvoltarea copilului ca ființă socială, se datoreaza urmatoarelor considerente: acțiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu și în primii 6-7 ani are loc cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului adult. După această vârstă școala si societatea intervin, contribuie, dar factorul hotărâtor îl constiluie baza educației primilor ani, în familie. Familia reprezintă pentru copil un organism reglator care îi permite să trăiască o viață foarte intensă, o viață proprie copilăriei: “pentru noi o lume fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie” (Eugen Heroveanu). Mediul familial este o școală a sentimentelor, în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trebuie socializat și modelat, iar fundamentarea personalității sale, se realizează, în mare măsură, în interiorul familieia cestuia, care concentrează primul său univers afectiv și social. Trăsăturile și coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională trăită în mod direct,nemijlocit, de copil în mediul său familial, iar atitudinile părinților au consecințe durabile asupra personalității, în formare, a copilului. La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitație, acesta raportându-se permanent la persoana adulților. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea și tipul relațiilor copil-părinți vor marca profund evoluția viitoare a copilului(G. Mauco).Grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societate. Această instituție îl așază într-un cadru nou prin dimensiunile și conținutul său. Aici copilul ia cunoștință cu activități și obiecte care-i stimulează gustul pentru investigație și acțiune, îl provoacă să se exprime și îi propune, incipient, angajarea în relațiile sociale de grup.Copilul preșcolar începe să-și definească treptat începutul personalității sale. În cadrul grupei el trăiește prima experiență a vieții în colectivitate, a vieții sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniță copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieții cotidiene, el seîncadrează și respectă un anumit program.Educația făcută de primii educatori –părinții ,precum și cea din grădiniță se răsfrâng asupra tuturor laturilor personalității copilului, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc și trebuințele și dorințele lui. Gradinita este puntea de legatura cu familia, are menirea de a asigura parintilor asistenta de specialitate, informandu-i asupra etapelor de evolutie ale copiilor si vine in sprijinul celor care intampina greutati in indeplinirea cu succes a educarii copiilor. Initierea parintilor in educarea si instruirea copiilor se poate realiza atat in cadrul sedintelor cu parintii, a consultatiilor cu parintii, in discutiile libere sau prin implicarea si participarea parintilor in cadrul activitatilor cu copiii.
In majoritatea situatiilor familia si gradinita colaboreaza foarte strans pentru a asigura prin eforturi comune o educatie de buna calitate. Se impune astfel, o comunicare continua si de calitate intre educatoare si parinti privind progresele si dificultatile intampinate de copii, aspectele asupra carora este necesar sa se insiste prin exercitii ori prin exemple pozitive si incurajari. Comunicarea si deschiderea din ambele parti, pentru a sprijini dezvoltarea si buna educatie a copilului, aduc beneficii pe termen lung in dezvoltarea personalitatii acestuia.
CAPITOLUL I.
COPILUL ȘI AFECTIVITATEA
I.1CE ESTE UN COPIL?
Ca să cunoști un copil, nu este necesar să citezi o anume experiență care conține nu știu ce rezultate statistice. Poți să urmărești factori fiziologici, poți să-i urmărești creșterea, transformările, poți să-i urmărești activitatea, modul de a acționa, jocul dar, cel mai bine, mai lămuritoare ar fi o cercetare în direcția „ființei”, în direcția principiului care este în centrul întregii structuri.
Copilul este, în primul rând, un individ care dă o semnificație cuvântului „eu”, adică o ființă care vrea, care proiectează în afară, care afirmă dreptul său de proprietate, care se pune în cauză. Chiar înaintea acestei perioade, care durează de la mijlocul celui de-al doilea an până la criza de la trei ani, timp în care se organizează sentimentul de eu, putem considera că există în copil o forță progresivă care schițează deja eul viitor. Copilul este o forță care progresează, o mișcare înainte, un elan, deosebit, însă, de elanul adultului. Copilul este, într-o anumită măsură, adultul caracterizat mult mai mult prin voință decât prin putere. Adultul joacă un rol capital în preocupările copilului, este idealul spre care tinde. Copilul, a spus Claparede, este un candidat la viața adultă. Prin forța lucrurilor, el se află îndepărtat de sarcinile reale, de lumea serioasă a adulților, și caută să se introducă acolo cât mai bine.
În perioada preșcolară, la vârsta grădiniței, fetița încearcă să-și ajute mama la gospodărie sau la bucătărie. Mai târziu, cunoscând dificultățile vieții cu munci plicticoase, copilul tinde să devină egalul celui pe care îl numește „mare”, el dorește să fie primit în această societate a copiilor pe care o organizează cei mari, dorește un loc în jocurile lor și repetă părerile fratelui mai mare. Totul se petrece ca și cum eul său n-ar fi nimic altceva decât un elan către cel mai vârstnic dintre frați, alături de care se joacă.
Dacă un copil îl ia pe adult ca model, aceasta se întâmplă numai pentru că nu are alt model la dispoziție. El știe să inventeze, sau cel puțin să practice, activități în care adultul nu are nici un rol. A alerga, a trage cu praștia, a urmări marginea unui trotuar, a aranja cuburi, a sări capra sau obstacole sunt tot atâtea activități în care copilul caută o reușită, tot atâtea încercări dragi în care adultul n-are nici un rol.
Cunoașterea evoluează însă rapid; copilul pune mereu întrebări, învață apoi să găsească răspunsul, discută cu alți copii, caută în cărți, utilizează televizorul și chiar calculatorul pentru a-și satisface dorința de cunoaștere.
Copilul este o persoană în formare. El trebuie luat în considerație. Are sentimente, dorințe, opțiuni, înclinații, opinii. Este o persoană în formare, unică, specială, care se îndreaptă pas cu pas spre vârsta adultă. Cunoștințele, comportamentele, emoțiile, valorile pe care le achiziționează și le structurează într-un mod numai al lui, sunt aceleași – deși, calitativ, altele –cu ale viitorului adult.
I.2 CE ESTE COPILĂRIA?
Copilăria este o mișcare spre înainte, o plecare spre orizonturi multiple, o plenitudine de proiecte, o îndrăzneală. Mai târziu acest elan se va supune, mai mult sau mai puțin strict, structurilor sociale, se va amesteca în colectivitate. Copilăria este însă, vârsta fericită, vârsta speranței și a visului. Copilul este ființa, singura ființă care trăiește în ea însăși. Fără îndoială, se poate spune că, din acest punct de vedere, sunt mulți copii printre adulți. Și acest lucru este adevărat. Trebuie să spunem chiar că omul nu valorează decât prin acest rest de copilărie pe care-l păstrează în sinea lui ca o prețioasă comoară. A fi om, într-adevăr om, înseamnă totdeauna a rămâne puțin copil. Copilul trăiește în el însuși, dar aceasta se întâmplă într-un mediu închis și bine păzit de barierele cu care adultul înconjoară frageda copilărie pentru a o apăra. Copilul nu cunoaște asprimea existenței, a realității concrete, nici a realității sociale. El nu cunoaște grija salariului zilnic, nu cunoaște valoarea timpului. Copilul trăiește în el însuși, într-o lume artificială pe care adultul i-a construit-o. Părăsirea copilăriei aduce întotdeauna regrete, căci asta înseamnă a părăsi țărmul pentru a te avânta în mare. A părăsi copilăria înseamnă a te înăspri, înseamnă a suferi. Înseamnă a adera la lumea reală în care trebuie muncă adevărată, în care se face mâncare adevărată, în care sapa este greu de purtat și în care mașinile provoacă adesea accidente dezastruoase.
Copilăria este vîrsta confruntării cu necunoscutul, vârsta mirării și a curiozității incluse în întrebătoarele și numeroasele sale aventuri de cunoaștere concentrate în repetatul „de ce?” și „cum?”, în înariparea cunoașterii prin imaginație ce-l caracterizează și îi deschide porțile previzibilului și ale creației ca funcție a existenței.
Faptul că principalele trăsături ale personalității adultului sunt determinate nu numai de constituția genetică, ci de experiențele trăite de individ în primii săi ani de viață arată că „evenimentele copilăriei au o importanță capitală pentru dezvoltarea armonioasă ulterioară”(1, p.114). Dacă, în majoritatea lor, evenimentele copilăriei sunt fericite, pozitive, încurajatoare, atunci ele dau copilului încredere în viitor și în cei din jur; dimpotrivă, dacă sunt neplăcute, nefericite, inhibitive, atunci ele îl lasă să creadă că lumea este rea și neprimitoare sau că el, pur și simplu, este nedorit. În fond, un copil nu cere decât să i se respecte nevoile, care sunt relativ simple la vârsta copilăriei.
I.3NEVOILE COPILULUI PENTRU O DEZVOLTARE PSIHICĂ ARMONIOASĂ
Copilul are nevoie de afecțiune, de toate acele mici dovezi de dragoste pe care i le putem aduce zilnic, are nevoie de atenția și înțelegerea adultului. Dragostea necondiționată reprezintă fundamentul pe care se edifică o personalitate cu încredere solidă în sine.
Copilul are nevoie de a i se oferi înțelegere, nevoie care presupune ca adultul să-i acorde atenție și timp suficiente. El dorește să fie luat în serios, dorește să fie util și să i se încredere în viitor și în cei din jur; dimpotrivă, dacă sunt neplăcute, nefericite, inhibitive, atunci ele îl lasă să creadă că lumea este rea și neprimitoare sau că el, pur și simplu, este nedorit. În fond, un copil nu cere decât să i se respecte nevoile, care sunt relativ simple la vârsta copilăriei.
I.3NEVOILE COPILULUI PENTRU O DEZVOLTARE PSIHICĂ ARMONIOASĂ
Copilul are nevoie de afecțiune, de toate acele mici dovezi de dragoste pe care i le putem aduce zilnic, are nevoie de atenția și înțelegerea adultului. Dragostea necondiționată reprezintă fundamentul pe care se edifică o personalitate cu încredere solidă în sine.
Copilul are nevoie de a i se oferi înțelegere, nevoie care presupune ca adultul să-i acorde atenție și timp suficiente. El dorește să fie luat în serios, dorește să fie util și să i se asigure securitate, să aibă siguranța că este mai important pentru părinții lui decât orice pe lume.
Din punct de vedere socioafectiv, putem vorbi de următoarele mari categorii de nevoi ale copilului (pe care nici un părinte nu le poate ignora dacă ține la sănătatea lui mentală și dacă dorește să aibă un copil împlinit, de valoare):
1. Nevoia de dragoste și de securitate: este cea mai importantă nevoie la vârstele mici (ea nu dispare însă nici la vârsta preadolescenței și a adolescenței). Ea oferă baza viitoarelor relații pe care le are copilul cu părinții și frații, cu prietenii, cu colegii, cu propria sa familie mai tîrziu (Muntean, 2006). Cât timp este împreună cu și alături de mama lui, toate experiențele pe care le acumulează copilul se cristalizează și se integrează într-un singur simțământ: este iubit. Pentru că e neajutorat, frumos, scump, demn de admirație, pe scurt, este iubit pentru că este. „Acest simțămînt, că ești iubit de mamă, este pasiv- notează E. Fromm (1995). Nu ai nimic de făcut pentru a fi iubit: dragostea mamei este necondiționată. Tot ce ai de făcut este să fii, să fii copilul ei. Iubirea mamei este numai fericire, pace, nu trebuie cucerită, nu trebuie meritată.” Există însă și un dezavantaj al faptului că iubirea mamei este necondiționată, căci „nu numai că nu trebuie meritată, dar nici nu poate fi cucerită, produsă, controlată” (idem). Aceasta înseamnă că, dacă există, ea este ca o binecuvîntare, dar dacă nu există, atunci este „ca și cum toată bucuria vieții ar fi pierit și nu mai poți face nimic pentru a o recăpăta” (idem).
Pentru cei mai mulți copii (pînă la 8,5-10 ani) problema cea mai importantă este aceea de a fi iubiți, a fi iubiți pentru ceea ce sunt.În primele luni și în primii ani de viață, relația cea mai strînsă copilul o are cu mama. Pe zi ce trece însă, acesta devine tot mai independent. Relația cu mama pierde din importanța ei vitală, profilîndu-se mai clar relația cu tatăl. Copilul primește acum iubirea celor doi părinți, împlinindu-și astfel personalitatea. E. Fromm (1995) consideră că iubirea mamei și iubirea tatălui nu sînt identice. Privită mai atent, pare că cea mai mare realizare a iubirii materne nu constă în iubirea pentru copilul mic, cât în iubirea pentru copilul în creștere. Majoritatea mamelor sunt iubitoare atâta timp cât copilul lor este mic și încă total dependent de ele. Cele mai multe femei își doresc copii, sînt fericite cu copilul nou-născut și foarte atente cu îngrijirea lui.
Tatăl reprezintă celălalt pol al existenței umane. Spre deosebire de iubirea maternă, iubirea paternă este una condiționată, principiul ei fiind: „Te iubesc pentru că îmi îndeplinești așteptările, pentru că îți faci datoria, pentru că ești ca mine” (E.Fromm).Dar, ca și la iubirea maternă, găsim aici cele două aspecte: aspectul negativ: iubirea paternă trebuie meritată, ea poate fi pierdută dacă nu facem ceea ce ni se cere; aspectul pozitiv: fiind condiționată, putem face ceva pentru a o obține, putem lucra pentru asta; ea nu este în afara controlului nostru, cum este iubirea maternă.Copilul mic are nevoie de iubirea și de grija necondiționată a mamei, atât pe plan fiziologic, cât și pe plan psihic. După vârsta de 6 ani, copilul începe să aibă nevoie de iubirea tatălui, de autoritatea și de călăuzirea sa. Mama are rolul de a-i oferi siguranță în viață, tatăl are rolul de a-l călăuzi, învățându-l să se descurce cu problemele pe care le va avea de înfruntat în cadrul societății” (idem).
În ceea ce-i privește pe cei doi părinți este important: ca mama să nu fie hiperanxioasă, ci să fie optimistă, să acționeze astfel încât, pînă la urmă, copilul „să devină independent și să se separe de ea” (Anca Muntean),ca iubirea tatălui „să fie condusă de principii și nu de pretenții, să fie răbdătoare și tolerantă, și nu amenințătoare și autoritaristă “(idem).
Tocmai această dezvoltare a persoanei, „de la atașamentul centrat pe mamă la atașamentul centrat pe tată, mergând pînă la sinteza lor finală, constituie fundamentul sănătății mentale și al atingerii maturității”(idem) .Dragostea părinților îl leagă pe copil de mamă, de tată, de familia lui, îl face loial acestora și celor pe care îi iubește. Satisfacerea nevoii de dragoste și de securitate îi oferă copilului sentimentul încrederii în ceilalți, iar mai tîrziu al încrederii constante în sine. Iubit de cei din jurul său, el învață să se iubească pe sine, să se respecte, să se considere un om important. Atașamentul față de părinți îl face puternic, „dacă are părinți buni, ce îl respectă și îl înțeleg”, dar și slab, vulnerabil, dacă părinții nu știu “ să răspundă nevoilor sale prin atitudinea și reacțiile lor respingătoare, agresive, egoiste” .
2. Nevoia de noi experiențe. Așa cum hrana bună, dată la timp și în cantitate suficientă, este valoroasă pentru creșterea fizică, experiențele sunt esențiale pentru dezvoltarea cognitivă a copilului. Pentru evoluția lui intelectuală, cele mai importante sunt jocul și dezvoltarea limbajului. Jocul creează experiențe noi și atractive, iar prin limbaj copilul își dezvăluie și înțelege lumea în care a intrat, află semnificația lucrurilor și a fenomenelor înconjurătoare, reușind să se raporteze din ce în ce mai adecvat la ele.
3. Nevoia de recunoaștere a capacităților și nevoia de a fi apreciat. Mai mic sau mai mare, copilul are nevoie de încurajare și de răsplată, pentru ca să depășească dificultățile și conflictele inerente dezvoltării și interrelaționării. Încurajările și cererile rezonabile îl stimulează să încerce, să caute, îl ajută la formarea stimei de sine și îi dă încredere în forțele proprii.
4. Nevoia de responsabilități, creșterea independenței. Copilul nu poate depinde de ceilalți la nesfârșit. Responsabilitățile sale cresc odată cu vârsta. Ele sunt importante pentru că dau sentimentul de libertate în desfășurarea propriilor acțiuni. „Dacă această nevoie nu este valorizată de părinți, mai tîrziu, cînd părinții au așteptări față de tînăr, el nu va ști și nu va avea inițiativa sau capacitatea de a-și asuma anumite responsabilități, dezamăgindu-și părinții”, subliniază A. Muntean (2006). Dacă fiecare stadiu pe care îl parcurge copilul, cu responsabilitățile sale specifice, este bine valorificat de către părinți (sau frați, bunici), atunci la maturitate există premisele ca individul să fie capabil să-și asume responsabilități și pentru sine, dar și pentru ceilalți. Psihologii apreciază că acestea trebuie date în cadrul și sub îndrumarea familiei. Asumându-și responsabilități, copilul învață reguli: de ce se face un anumit lucru într-un anumit fel, ce îi este permis, ce nu .Este important ca – în funcție de vârstă și de aspirațiile sale – copilul să-și asume responsabilități, să-și satisfacă nevoia de libertate și de decizie.
Greșelile părinților făcute în satisfacerea nevoilor copilului pot distorsiona dezvoltarea firească a acestuia. Atât agresivitatea, indiferența, cât și supraprotejarea (răsfățul) sunt atitudini inadecvate pentru stimularea unei cât mai corecte autocunoașteri și pentru sprijinirea maturizării sale psihosociale. Dacă aceste nevoi fundamentale nu sunt îndeplinite (sau îndeplinite parțial, conjunctural), atunci copilul nu-și va dezvolta stima de sine, respectul față de ceilalți, grija față de bunurile materiale (proprii sau comune). Părinții trebuie să adopte o atitudine deschisă, să încurajeze întrebările copilului și dorința lui de a se informa, în loc să încerce sã forțeze asimilarea valorilor proprii de către copilul lor.Dacă valorile părintelui sunt bine argumentate și dacă el crede cu adevărat în ele, copilul va adopta multe dintre ele. Dacă acțiunile părintelui sunt inconsistente, ceea ce se întâmplă oricui, copiii sunt cei care vor clarifica lucrurile pentru ei, ori subtil prin intermediul comportamentului ori, la copiii mai mari, direct, exprimându-și dezacordul fațã de părinte.Drumul către dezvoltarea unui sistem de valori nu este nici drept și nici fără greșeli. El cere un proces permanent de informare din partea părinților și flexibilitate construită pe fundamente solide. Cunoașterea de sine, dorința de a asculta copilul și a te schimba atunci când este nevoie vor ajuta mult relația dintre părinte și copii. Dacă alegerea valorilor și principiilor este, în cazul fericit, democratică, în alegerea copilului, părintele trebuie să-i ofere baza pentru aceasta, prin ideile,întrebările, răspunsurile și, mai ales, prin acțiunile sale.
Mulți părinți socotesc că vârsta de 6 – 7 ani, când copiii lor calcă pentru prima oară pragul școlii, este o etapă în care rolul lor în educația copiilor scade foarte mult dacă nu chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul sã se manifeste neîngrădit, iar în relația cu școala pot colabora cu alți membri ai comunității școlare, pentru a crea un climat care sprijină învățarea, atât în școală, cât și în afara ei.Cercetările arată că „în programele în care părinții sunt implicați elevii au performanțe mai mari la școală, decât în cazul acelorași programe, dar în care părinții nu sunt implicați” (Henderson și Nancy, 1995). Gradul de implicare al părinților în viața școlară a copiilor lor influențează și rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinții colaborează mai bine cu școala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educația nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv școala, dar nici părinții, este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părți implicate.Sunt situații în care apar bariere de comunicare între cadre didactice și părinți, fie din lipsa de experiență, fie din lipsa spiritului de echipă. Pentru binele copilului este recomandabil ca, fie prin efortul părinților, fie prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere sã fie îndepărtate. În multe cazuri, cadrele didactice cred că părinții nu acordă suficientă atenție copiilor lor sau părinții consideră că dascălii sunt prea distanți și nu se implicã suficient.
Comunicarea eficientă dintre cadrele didactice și părinți se reflectă în dezvoltarea copiilor.Responsabilitatea educației și dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipã: grădiniță/ școalã – familie.
Implicarea părinților ar putea aduce următoarele beneficii:
crește stima de sine a copiilor;
se îmbunătățește relația părinte – copil;
părinții înțeleg mai bine ce se întâmplă la grădiniță/școală;
Crearea unui mediu adecvat de învățare este sarcina familiei și școlii, în egală măsură. Copilul are sarcini de învățare diverse: unele sunt îndeplinite acasă, altele la școală, ceea ce asigură un grad similar de importanță atât cadrelor didactice și școlii în ansamblu, cât și părinților și mediului familial. Implicarea părinților poate preveni sau elimina dificultăți inerente în viața unei grădinițe/școli. Împreună, părinții, copiii și cadrele didactice pot face din grădiniță/școală un loc plăcut pentru toți cei implicați în procesul educativ, un mediu bazat pe încredere, comunicare, respect și flexibilitate.Așteptările părinților și atitudinile lor privind educația copilului sunt la fel de importante ca și activitățile desfășurate de cadrele didactice. Cei mai mulți părinți doresc să fie implicați în educația copiilor, dar mulți nu știu cum să devină implicați. Cei mai mulți educatori simt că implicarea părinților este esențială, dar mulți nu știu cum să facă acest lucru. Grădinița/școala are nevoie să încurajeze și să promoveze implicarea părinților ca parteneri.
Informarea și formarea părinților în ceea ce privește activitatea copilului în grădiniță/școală presupune, cel puțin, ca fiecare părinte să cunoască: obligațiile legale privind educația copilului; drepturile de care dispune pentru educația copilului; importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului; metodele de colaborare cu grădinița/școala.
I.4 CONCEPTUL DE EDUCAȚIE TIMPURIE
Educația timpurie este educația care privește copiii de la naștere până la 6/7 ani si care le oferă acestora condiții specifice pentru dezvoltarea lor generală in concordanță cu caracteristicile individuale si de vârstă.
Acest tip de educație pornește de la ideea că vârstele mici constituie baza dezvoltării personalității și că, pentru reușita educațională a copilului, este necesar să fie antrenați toti agenții care au influentă asupra copilului, respectiv familia, instiituțiile educaționale si comunitatea.
Strategiile si programele pentru dezvoltarea timpurie a copilului trebuie să se adreseze nevoilor multiple ale copilului, tinându-se cont de sănatate, nutritie, educație timpurie, stimularea psiho-socială și-n același timp întărind rolul mediului în care trăiește copilul. Fiecare copil este unic, cu nevoile lui specifice și particulare.
Note distinctive ale educației timpurii
copilul este unic și abordarea lui trebuie să fie holistă (comprehensivă sub toate aspectele dezvoltării sale);
vârstele mici recomandă o abordare integrată a serviciilor de educație timpurie (îngrijire, nutriție, educație);
adultul/ educatorul, la nivelul relației didactice, apare ca un partener matur de joc, care cunoaște toate detaliile și regulile care trebuie respectate;
activitățile desfășurate în cadrul procesului educațional sunt adevărate ocazii de învățare situațională;
părintele este partenerul-cheie în educația copilului, iar relația familie – grădiniță – comunitate este hotărâtoare („Curriculum pentru Învățământul Preșcolar, 3-6/7 ani“, M.E.C.T., 2008).
Focalizarea pe educația timpurie este firească, știut fiind faptul că dezvoltarea copiilor este rapidă în această etapă de vârstă, iar valorificarea potențialului pe care îl are copilul creează pentru acesta premisele performanțelor lui ulterioare.
Cercetările în domeniul educației timpurii preșcolare au evidențiat corelații puternice între frecventarea grădiniței și comportamente copiilor ca elevi. Mai concret, remarcăm:
progresul semnificativ în plan intelectual pentru copii, indiferent de mediul din care provin;
efectele pozitive asupra viitoarei integrări sociale și reducerea comportamentelor deviante precum și a eșecului școlar;
descoperirea de către fiecare copil a propriei identități, a autonomiei și dezvoltarea unei imagini de sine pozitive;
dezvoltarea abilităților sociale prin interacțiunile generate de mediul de învățare;
comportamente centrate pe sarcină;
dezvoltare socio-emoțională;
motivație și atitudini pozitive față de învățare.
Valori promovate de orice curriculum pentu educatia timpurie.
Drepturile fundamentale ale copiilului; dreptul la viata ,la familie, dreptul la educatie, dreptul de a fi ascultat și de a se exprima liber;
Dezvoltarea globala a copilului;
Incluziunea, ca proces de promovare a diversității și tolerantei;
Non-discriminarea și excludera inechitații sociale, culturale, economice, asigurarea de șanse egale tuuturor copiilor, indiferent de gen, etnie, religie printr-o abordare educationala echilibrata.
Principii în educatia timpurie
Abordarea holistă a dezvoltării copilului, care presupune considerarea și acordarea în permanență a unei atenții egale tuturor domeniilor de dezvoltare: dezvoltarea fizică, sănătatea, dezvoltarea limbajului și a comunicării, dezvoltarea cognitivă și dezvoltaresocio-emoțională a acestuia;
.Promovarea și practicarea unei educații centrate pe copil și pe dezvoltarea globală a acestuia, în contextul interacțiunii cu mediul natural și social;
Adecvarea întregului proces educațional la particularitățile de vârstă și individuale. Individualitatea fiecărui copil trebuie recunoscută și, de aceea, fiecare copil trebuie tratat în acord cu nevoile sale. Fiecare copil trebuie să aibă oportunități egale de a se juca, de a învăța și de a se dezvolta, în fuctie de potentialul sau.
Promovarea și aplicarea principiilor incluziunii sociale; luarea în considerare a nevoilor educaționale individuale specifice ale copiilor. Toți copiii trebuie să se simtă acceptați și valorizați. Nici un copil nu trebuie exclus sau dezavantajat datoritetniei,ulturii, religiei, limbii materne, mediului familial, deficiențelor, sexului sau nivelului capacităților sale. Un sistem care separă unii de alții copiii și care consideră că cei mai capabili sunt mai importanți și demni de apreciere nu poate fi considerat un sistem incluziv.
Celebrarea diversității: trăim într-o lume diversă și, de aceea, este important ca diversitatea să fie recunoscută, asumată și apreciată într-o manieră pozitivă. Nici o cultură nu este superioară a
Valorizarea experienței culturale și educaționale cu care copilul vine din familie și comunitate este temelia dezvoltării și evoluției lui ulterioare.
Centrarea demersurilor educaționale pe nevoile familiilor în scopul creării unui parteneriat strâns cu acestea, incluzând participarea părinților la organizarea și desfășurarea activităților.
Individualizarea educatiei la vârste mici.
Individualizarea înseamna respectul individului în procesul de predare și învatare. Ea presupune adaptarea metodelor si procedeelor didactice la particularitațile învatarii individului și grupului mic, prin stimularea si corelarea relatiilor interindividuale și incurajarea învațării experiențiale.
Fiecare copil este unic și în orice grup educațional există o diversitate de copii provocată de diversitatea identitătilor lor psihice, fizice și experientiale.
La vârstele mici, individualizarea constituie un mijloc de stimulare a dezvoltarii individuale si sociale. Învățarea individualizată poate fi definită ca acțiune a cadrului didactic în direcția proiectării și realizării activității didactice/ educative în funcție de particularitățile biopsihosocioculturale ale fiecărui copil. Aceasta se realizează prin individualizarea obiectivelor, a mijloacelor de învățământ și a metodelor de predare – învățare – evaluare – autoevaluare (Cristea, S., 2002).
I.5 STADIALITATEA DEZVOLTĂRII PSIHICE ȘI DINAMICA DEZVOLTĂRII COMPORTAMENTULUI PSIHIC ÎN COPILĂRIE
Dezvoltarea psihică a individului parcurge, în evoluția sa, mai multe etape, stadii, perioade, în care ființa umană trece de la niveluri inferioare de dezvoltare și maturizare către niveluri din ce în ce mai organizate, caracterizate printr-un grad mai ridicat de complexitate funcțională.
Dezvoltarea psihologică a copilului se exprimă printr-o evoluție progresivă, globală, a tonusului, a mișcării, a afectivității, a inteligenței, a limbajului. Aceste niveluri interacționează strâns, orice anomalie a unuia se reflectă asupra celorlalte.
Problematica structurării ciclurilor vieții a generat, în literatura de specialitate, o serie de controverse legate de clarificarea noțiunii de stadialitate a dezvoltării psihice. Sunt avansate mai multe accepții ale termenului: stadiu, perioadă, subperioadă, substadiu, etc., toate încercând să prezinte clasificat evoluția personalității umane și a caracteristicilor sale, filogenetice și ontogenetice.
Indiferent care accepțiuni s-au impus în literatura de specialitate, este clar că în evoluția sa, personalitatea umană parcurge trei mari cicluri ale vieții: 1) vârsta copilăriei, 2) vârsta tinereții, 3) vârsta adultă. Într-o altă interpretare, se vorbește despre trei cicluri mari ale vieții – copilăria, ciclul adult și bătrânețea.
Înțelegerea problematicii vârstelor psihologice, a implicațiilor pedagogice ale acestora, presupune stabilirea unor criterii metodologice în virtutea cărora poate fi realizată clasificarea vârstelor în stadii și substadii, precum și cunoașterea principalelor caracteristici specifice acestora, pe moment și în dinamica lor.
Cercetările întreprinse în domeniul psihologiei copilului și ale pedagogiei propun o clasificare a etapelor dezvoltării psihice a copilului în funcție de momentele semnificative ale procesului de formare-dezvoltare a personalității copilului.
Din această perspectivă, Claparede stabilește trei mari stadii principale de evoluție a personalității copilului prezentate, în cea mai mare parte, până la vârsta adolescenței prelungite:
Stadiul de achiziționare și de experimentare, care include patru etape:
etapa formării intereselor perceptive (în primul an de viață)
etapa formării intereselor glosice (perioada 2-3 ani)
etapa formării intereselor generale (perioada 3-7 ani)
etapa formării intereselor speciale (perioada 7-12 ani)
Stadiul de organizare și evaluare, care include două etape:
etapa formării intereselor etice și sociale (12-14 ani)
etapa formării intereselor sexuale (14-18 ani)
Stadiul activității sistematice, care începe în jurul vârstei de 18 ani, incluzând mai multe etape de formare inițiatică și continuă, școlară și extrașcolară, prelungite practic pe tot parcursul vieții.
În literatura română de specialitate, Ursula Șchiopu și Emil Verza propun „trei mari cicluri ale vieții”.
Copilăria și pubertatea (incluzând adolescența), 0-20 de ani;
Vârstele adulte active, până la 65 de ani;
Vârstele de involuție, între 65-90 de ani;
În accepția celor doi autori, copilăria include mai multe stadii:
a) primul an de viață, b) prima copilărie, între 1-3 ani, c) a doua copilărie(perioada preșcolară), d) a treia copilărie (perioada școlară, până la 14 ani).
Ritmul accelerat al dezvoltării sociale presupune și un ritm alert al dezvoltării omului ca ființă bio-psiho-socială. Specialiștilor din diferite domenii de activitate – sociologie, pedagogie, medicină, igienă, etc. – și în speță specialiștii în domeniul psihologiei dezvoltării le revine sarcina să dezvăluie limitele optime între care se realizează convergența dintre ritmul psihic individual și cel social general de dezvoltare.
Roadele bogate ale copilăriei avansate și ale tinereții nu pot să apară decât ca rezultat a ceea ce, cât și cum s-a sădit din copilăria timpurie. Coerența internă a stadiilor de dezvoltare, ordinea și înlănțuirea lor succesivă de tip integrativ, imprimă comportamentului o evoluție progresivă. Legic, în condiții normale, fiecare stadiu nou de dezvoltare constituie un nivel superior de configurare psihică (profil psihologic stadial), în care se integrează selectiv caracteristicile de dezvoltare ale stadiului anterior, care în anumite limite pregătește pe cel nou construit.
Drumul vârstelor unui individ prezintă un interes major în cunoașterea lui dar, în același timp, este esențial în abordarea oricărui tip de acțiune educativă.
Psihologia copilului înainte de naștere este încă puțin cunoscută, dar se știe că bebelușul are deja numeroase „experiențe” senzoriale în uterul matern.
De la naștere până la un an activitățile esențiale ale nou-născutului constau în a mânca și a dormi, satisfacția majoră se referă mai ales la nevoile digestive. Acesta este motivul pentru care psihanaliștii au calificat această perioadă drept „stadiul oral”.
Perioada cuprinsă între unu și trei ani este o perioadă de acumulări imense; copilul de trei ani are o mare autonomie: merge, vorbește, este curat, mănâncă singur, se îmbracă aproape singur, se încalță. Este pregătit să intre în grădiniță. După psihanaliști, această perioadă corespunde „stadiului anal”. Imaginația lor este bogată în fantezii referitoare la micțiune și defecație.
Perioada de vârstă cuprinsă între trei și șase ani, perioada celei de-a doua copilării, este denumită de psihanaliști „stadiul falic” și se referă atât la fete cât și la băieți, explorarea corpului și curiozitatea sexuală fac parte din dezvoltarea copilului.
Perioada de vârstă cuprinsă între șase și doisprezece ani corespunde pentru psihanaliști cu „perioada latentă”. Această fază este marcată de declinul conflictului oedipian, a cărui rezoluție psihică permite identificarea sexuală și structurarea psihică, în special cea a „supra-eului”.
I.6 VÂRSTRA ANTEPREȘCOLARĂ
Copilul până la 1 an realizează progrese relativ mari în ceea ce privește dezvoltarea. Cu vârsta antepreșcolară și cele următoare el începe un proces nou de pătrundere în cercul de viață și activitate al adulților. Copilul începe să cunoască obiecte din ce în ce mai numeroase și variate. El observă cum sunt acestea folosite de adulți și imită acțiunile lor. Pe această cale el reușește să realizeze că obiectele au anumite funcții fixate de către regulile sociale. Până la 1 an el folosește obiectele pentru aceleași gesturi stereotipe: prehensiune, aruncare, târâre, împingere etc. Acum el le folosește cu destinație mult mai specifică: lingura pentru a mânca, cana pentru a bea etc.
Deprinderile se realizează la această vârstă prin două acțiuni: imitație și prin jocul-manipulare a obiectelor.
Imitația acțiunii cu obiecte începe de timpuriu (10 – 11 luni), însă începe împreună cu cei maturi și din inițiativa acestora. Din această cauză numărul obișnuințelor este mic.
Copilul devine tot mai conștient că activitatea cu obiectele este dependentă de dorințele și voința sa. El realizează că poate efectua o multitudine de acțiuni și că este subiect al activității. Jocul este terenul de manifestare al întregului potențial psihic.
O altă formă de însușire a deprinderilor apare acum prin jocul-manipulare a obiectelor. Astfel: deschide și închide o cutie, toarnă apă dintr-un vas în altul, coase cu acul, adoarme păpușa etc. Acest joc manipulare se deosebește:
de acțiunile din etapa anterioară care sunt efectuate de cei maturi, pe când acum inițiativa o are copilul;
de jocurile preșcolarilor, în sensul că antepreșcolarul nu creează situații imaginative complexe.
Copilul nu preia rolul unui om matur, ci reprezintă numai acțiunea adultului cu obiectele. Jocul se reduce la repetarea îndelungată a aceleiași acțiuni, fără varietate, fără creare de noi situații, acțiuni.
În concluzie, acțiunile se diferențiază respectând funcțiunea obiectului și reprezintă o inițiativă a copilului. Acțiunile lui câștigă o semnificație: (mătur, bat cuie, fumez etc.) manifestă o intenție.
Jocul de manipulare se dezvoltă intens datorită trebuinței interne de a acționa. Jocul se realizează spontan și din plăcere, ceea ce produce satisfacții copilului. În același timp, se pot desprinde componente formativ-cognitive privind integrarea socială prin joc. Câmpul social în care s-a născut influențează tematica și tipul jocului. De exemplu, în mediul rural, copiii se antrenează în jocuri legate de obiecte și situații ce le sunt familiare (în curte, cu animale, cu bețe etc.), iar în orașe jocul se desfășoară cu jucării, cuburi, ilustrate etc. În majoritatea lor activitățile ludice suportă influențele privind anotimpurile, obiceiurile, moda (exemplu: jucăriile „Barbie” sau un anumit tip de desene animate, concursuri etc.).
Apariția interesului pentru opera creată marchează progresul activității copilului. La început, copilul nu manifestă interes pentru jocurile constructive, nu-l interesează rezultatul acțiunilor sale. Dacă, întâmplător, a obținut un rezultat nou nu manifestă interes pentru el. Pentru a demonstra cele afirmate s-a realizat următorul experiment: se construiește o piramidă din cuburi în fața copilului. Până la 1 an acesta nu o privește, ci o dărâmă imediat pentru a fi reconstruită. Există o tendință distructivă a copilului la această vârstă?
Până la 1 an copilul nu este preocupat de opera în sine, nu-l interesează construcția, ci activitatea sa este determinată de dorința de a mânui materialul. După 1 an, se observă un progres: copilul stă nemișcat și privește construcția unui adult, astfel apare „contemplarea” operei construită de adult. Când lucrează îl interesează mai mult lucrul în sine decât finalul lui. Abia după 1 an și 6 luni apare interesul pentru propria construcție, bucuria creației.
Între 2 și 3 ani, copilul manifestă interes și bucurie față de opera creată. Acest interes nou va mobiliza acțiunea constructivă și fantezia copilului, pe baza cărora se va dezvolta jocul preșcolarului.
Putem spune că activitatea nediferențiată cu obiectele este înlocuită prin utilizarea funcțională a obiectelor din care se desprinde activitatea constructivă. Jocul manipulare va fi înlocuit, în stadiul următor, prin jocul de rol și copilul nu numai mânuiește lingurița, dar își închipuie că este mama care își hrănește copilul. Copilul devine personaj imaginar – își asumă roluri prin asimilare, prin combinare anticipată etc. Astfel poate deveni în joc avion, mașină, dar și iepuraș, mamă, vânzătoare etc. La 2 ani copilul se joacă 90% din timp. Părăsește ușor jocul pentru masă. La 2 ani și jumătate copilul preferă jucăriile cu roți pentru a putea transporta jucării mecanice, jucării muzicale, mingi, animale etc.
Concomitent jocul cu adultul se dezvoltă în trei direcții:
jocul de hărțuială și trântă, ridicare și aruncare în sus (jocul zgomotos de mișcare și de energizare);
jocul verbal în care derivă interogații continui complexe;
jocul didactic în care adultul îndrumă copilul treptat și pe înțelesul său.
Jocul copiilor mici este întâi singular, simplu și spontan. Treptat, se decentrează de pe obiect mutându-se pe subiectele acțiunilor umane. Condiția psihică a copilului se amplifică, se dezvoltă noi tipuri de joc (de-a familia, de-a doctorul etc.) în care se instituie relații sociale pline de conținut.
Jocul capătă importanță și prin concentrarea atenției asupra acțiunii respective.
Apreciem că se poate vorbi de un debut al jocurilor colective cu roluri spre 3 ani. Simbolistica ludică este tot mai coerentă, iar acțiunea tinde să cuprindă mai multe personaje. Tot mai frecvent se poate pune în evidență interesul pentru joc care este complex și din el transpar pregnant atitudini și conduite noi. Pe baza lor se organizează forme de cooperare sau de protecție afectivă (atracție, simpatie, atenție afectivă).
Copiii pot coopera pentru anumite acțiuni, dar din când în când se oprește pentru a se odihni și a observa jocul partenerilor. Sunt importante momentele de observație care constituie un fel de „joc pasiv”. Cooperarea poate fi uneori dificilă și dramatică, iar alteori de complezență prin afișarea surâsului și a declarației de asistență („Vino să vezi ce frumos mă joc eu!”). Atitudinea față de cei din jur este diferită. Față de copiii mai mici copilul este mai înțelegător, mai protector, dar față de cei mai mari devine mai activ, mai integrat.
Spre sfârșitul perioadei, relațiile de joc ale copilului se pot împărți în:
active
pozitive (exemplu: copilul dă o jucărie, mângâie un altul);
negative (își însușește o jucărie care nu-i aparține).
pasive
pozitive (copilul acceptă luarea jucăriei de un altul);
negative (plânge când i se ia jucăria).
defensive (fuge sau cere ajutorul adultului în apărare).
Toate aceste tipuri și forme de joc sunt influențate de mediul cultural general și cel se regăsesc în formele activității ludice.
I.7 VÂRSTRA PREȘCOLARĂ
În această perioadă jocul constituie activitatea dominantă a copilului. Până la această vârstă copilul și-a însușit folosirea unor obiecte. Dar, prin ceea ce vede și ceea ce află de la adulți el își dă seama că lumea obiectelor este mult mai mare decât sfera îngustă a obiectelor accesibile.
Copilul dorește să devină stăpân și pe obiectele inaccesibile, în sensul de a le folosi în acțiunile proprii. Dorința sa este, de fapt, irealizabilă, deoarece nu are încă abilitatea de a mânui obiectele (tren, mașină, cal, carte).
Astfel, după cum arată și Leontiev apare o contradicție caracteristică acestei vârste: contradicția dintre tendința copilului de a supune prin acțiune lumea obiectelor și faptul că posibilitățile sale sunt limitate.
Această stare contradictorie se rezolvă prin jocul cu subiect care înlocuiește jocul-manipulare din stadiul anterior și seamănă cu acesta prin faptul că reproduce o acțiune cunoscută.
Spre deosebire, însă, de jocul-manipulare, când se reproduce modalitatea acțiunii, prin jocul cu subiect se reproduce conținutul acțiunii.
Exemplu: În primul caz interesează doar mânuirea linguriței, în al doilea – „mama hrănește copilul”. Apoi, la jocul-manipulare se poate observa repetarea stereotipă a aceleiași acțiuni, la jocul cu subiect, acțiunea de joc trebuie să reflecte conținutul real al acțiunii.
De aici decurge o altă deosebire privind mijloacele de executare a acțiunilor. Dacă în jocul-manipulare copilul vrea să mânuiască un anume obiect, în jocul cu subiect mijloacele pot fi oarecare, ele primind valoare simbolică. Exemplu: un cal poate fi un băț, un scaun, o scândură etc.
Cum sunt posibile aceste transformări? Pentru a răspunde trebuie cercetată atitudinea copilului față de lumea obiectelor, atitudine care s-a modificat și anume, prin manipulare copilul își însușește funcțiunile obiectelor așa cum sunt stabilite de normele sociale.
Acum raportează obiectele la relațiile omenești, la situații, la diverse profesiuni, la statusurile și rolurile oamenilor din societate.
De exemplu, situația de mamă presupune copil de îngrijit, gospodărie; rolul de soldat – armă, uniformă, ordine; elevul este reprezentat de stilou, caiet, carte etc.
De aceea a deveni stăpân pe un obiect înseamnă pentru copil a juca rolul omului care lucrează cu acele obiecte.
Jocurile cu subiect sunt și jocuri de roluri, deoarece copilul își asumă un rol – ceea ce constituie o situație imaginară și prin aceasta își satisface dorința de a domina și lumea obiectelor inaccesibile. Scopul jocului – mai ales pentru preșcolarii mari – este îndeplinirea rolului și a situației închipuite.
Există o serie de caracteristici ce pot fi deduse din scopul acesta:
1. Stabilirea unui consemn în ceea ce privește semnificația obiectului („definirea” obiectului se realizează pentru jocul de „aici și acum”).
Exemplu: „- Ce e aceasta?” „- O crăticioară!” „- Dar asta este o tigaie pentru prăjit?” „- Da, pentru prăjit!”. Are loc și distribuția rolurilor.
De exemplu: „Eu o să fiu mama și tu fetița.”. Această caracteristică este cerută datorită faptului că jocul este colectiv și fiecare trebuie să fie implicat în acțiune. Dacă rolurile se termină, ele sunt inventate până la implicarea tuturor.
2. În același timp este respectată ordinea corectă a întâmplării evenimentelor (exemplu: întâi este preparată mâncarea, apoi împărțită, mâncată etc.).
3. Copiii respectă și cer respectarea regulilor care decurg din rolul sau situația imaginată. Obiectele trebuie să-și păstreze semnificația inițială, ordinea trebuie respectată, acțiunile trebuiesc îndeplinite conform rolului.
4. În tot timpul jocului copiii urmăresc rezultatul final la care trebuie să ajungă. De aceea, acțiunile intermediare sunt scurte, unele verigi sunt sărite.
5.Reprezentarea acțiunii este adeseori redusă, generalizată, condițională, simbolică, verbală.
De exemplu: copilul întinde de departe o linguriță uneia dinte păpuși, apoi declară satisfăcut că „păpușa a mâncat”.
Acest mod de executare a acțiunilor corespunde caracterului imaginar al jocului, în care manipularea obiectelor nu mai interesează.
Situația imaginară a jocului constituie întreaga motivație a jocului cu subiect. S-au realizat numeroase experimente în această privință.
Constatând că jocurile preșcolarilor mai mici se manifestă sub forma jocului-manipulare (o fetiță de 3 ani și 10 luni timp de 40 de minute a pus cu o linguriță cuburi într-o farfurie), se pune întrebarea dacă aici situația imaginară mai joacă vreun rol. Copiii își asumă un rol, dar acesta pare ineficientă, el fiind mai mult un fel de cadru al jocului.
Un experiment interesant a fost realizat de L. S. Slavina. Cercetătoarea a încercat să înlăture rolul și situația imaginată (înlăturând jucăriile care sugerau roluri). Rezultatele au demonstrat că fără acestea nu pot fi organizate jocuri. Dacă i se spunea copilului: „Cuburile pot fi mâncate.”, acesta răspundea: „Eu voi face ca și când le-aș mânca.”.
Altor copii li s-au dat la început jucăriile care nu sugerează roluri – de exemplu: aranjarea materialului după formă, culoare (forme geometrice). Rezultatul a fost că se jucau fără a fi foarte interesați, abandonând repede jocul motivând că s-au săturat de joc. Apoi, acelorași subiecți li s-au repartizat alte jucării (păpuși, mașini). S-a observat că a început jocul antrenant.
Concluziile acestor cercetări se pot rezuma în două idei de bază și anume:
motivația psihologică a jocului cu subiect este situația imaginată, rolul pe care tinde să-l îndeplinească;
jocul preșcolarilor mici – care este deosebit de cel al preșcolarilor mari – reprezintă o fază de tranziție, de la jocul-manipulare la jocul cu rol.
Preșcolarul mic urmărește în joc un dublu scop: mânuirea obiectului și reprezentarea rolului.
Pe preșcolarul mare, manipularea nu-l mai interesează, de aceea va săvârși unele acțiuni în formă redusă, simbolică. Jocul preșcolarilor se schimbă în funcție de nivelul de dezvoltare psihică.
1. O primă direcție este cea amintită de la jocul manipulare la cel cu rol, de la activitatea cu obiectul la acțiunea simbolică.
2. O altă direcție este cea de la jocul cu subiect la jocul cu reguli (de-a ascunsul etc.). Jocul cu subiect predomină în prima parte a vârstei preșcolare (până la 5 ani), jocurile cu reguli în a doua parte (după 5 ani).
Deosebirea dintre jocul cu subiect care este un joc creativ (produs al imaginației copilului) și jocurile cu reguli este aceea că al doilea are reguli fixate dinainte. Totuși, jocul cu reguli se dezvoltă din jocul cu subiect: reprezentarea unui rol impune respectarea unor reguli intrinseci. La fel jocul cu subiect se dezvoltă din jocul-manipulare (care reprezintă tot acțiuni cu obiecte), trecând prin faza intermediară a focului-manipulare cu rol.
3. Se mai poate observa trecerea de la jocul individual la cel social. Preșcolarii mici, puși în fața jucăriilor, acționează „alături” și nu „împreună”. Acest fapt este relevat și de apariția conflictelor dintre copii, când vor aceeași jucărie. La 4-5 ani, grupurile de joc sunt alcătuite din 4-5 copii; numărul lor crește după 5 ani.
4. Există o trecere de la jocul imitativ la cel constructiv. Concomitent cu jocul de rol se dezvoltă și o altă formă a jocului cu subiect: jocul constructiv. În acest joc, copilul creează diverse obiecte din materiale diferite (cuburi, plastilină, nisip, piese tip Lego etc.) și, adeseori, el nu-și asumă un rol. El găsește satisfacție în activitatea de construcție, recreează din obiecte concrete. Forme elementare ale acestui tip de joc le regăsim și până la 5 ani:
la început există procedee nespecifice (pipăire, ciocnire, lovire);
procedare specifică primitivă (copilul umple, îngrădește, adună obiecte) – procedeul specific (construcția) apare în jurul vârstei de 5 ani.
Pe lângă această evoluție a activității constructive poate fi urmărită și evoluția procedeelor de construcție. Metoda sintetică (alăturarea de bucăți) este utilizată înaintea metodei analitice (modelarea dintr-o bucată, de exemplu).
Prin modelarea cu plastilină putem observa rezolvarea aceleiași contradicții dintre ceea ce poate și ceea ce dorește să facă un anume copil.
Jocul constructiv este saturat emotiv copilul se adâncește în el, își concentrează toate eforturile, devine o pasiune.
În jocul constructiv, mai mult decât în alte jocuri, copilul își investește energia. Poate fi utilizat ca terapie pentru cazurile de copii la care excitația are o pondere mai mare decât inhibiția.
Activitatea copilului de joc nu este stimulată de numărul mare de jucării sau de complexitatea lor.
Există o serie de principii care ar trebui să fie cunoscute de adulți:
copilul să se joace deplin, să inventeze, să combine;
să nu treacă de la o problemă la alta, fără să o termine pe prima;
să fie obișnuit să îngrijească propriile jucării;
părinții să nu intervină excesiv luând partea propriului copil în detrimentul altora.
Deosebit de interesante sunt regulile profesionale prezente în jocurile copiilor de 5-6 ani (medic, vânzător în magazin, șofer, învățător etc.).
Copilul utilizează pattern-uri elementare profesionale, din profesiunile reprezentate deja. Sunt mai frecvent reproduse rolurile în care există acțiuni tipice, specifice pentru o autonomie a comportamentelor.
Peste pattern-ul profesional se structurează niveluri morale și de relaționare socială. Acestea pot fi legate de morala situației de joc (generală) și morala rolului. În jocul cu subiect și rol se facilitează acceptarea unor aspecte legate de frustrare și de regulile de viață socială. Regulile morale și sociale se respectă mai riguros.
Printre jocurile cu reguli, jocul de-a ascunselea este tipic. În acest joc copilul mic, mijlociu și mare are comportamente diferite oglindind prin acestea caracterul și nivelul însușirii și exercitării regulilor.
Preșcolarul mic desprinde din regulile jocului de-a ascunselea doar regula ascunderii și aceea a alergării la locul de bătaie. Exercitarea celor două roluri este însă neconcordantă și nelegată de conduitele celorlalți copii cu care se joacă. Astfel, preșcolarul mic se „ascunde” așezându-se cu spatele într-un colț al camerei. Faptul că el nu mai vede pe ceilalți echivalează cu „a fi ascuns” – ceea ce explică o conduită încă egocentrică. Nearticulată cu activitatea celorlalți este și fuga preșcolarului mic la locul de numărat. Copilul preșcolar mic stă „ascuns”, apoi se duce și bate locul și se întoarce la ascunzătoare, ca într-un fel de reacție circulară.
Preșcolarul mijlociu face exces de zel privind regula ascunderii. El caută locurile cele mai complicate, fapt ce afectează de cele mai multe ori strategiile de ajungere prioritară la locul de bătaie.
Preșcolarul mare exprimă o orientare mai evidentă spre strategiile care facilitează țelul atingerii facile a locului de bătaie. În acest sens, preșcolarul mare se ascunde aproape de locul de bătaie și speculează atingerea lui.
Un loc aparte în jocurile cu reguli îl au numărătoarele. Ele se utilizează de obicei la începutul jocului. numărătoarele sunt produse ale ficțiunii și folclorului infantil; de cele mai multe ori numărătoarele sunt un fel de incantații verbale în care cuvintele sunt fără sens (ala, bala, portocala/ și-o găină și-un cocoș/ și-o rață fără cioc/ cioc, cioc, cioc, treci la loc). de obicei cine rămâne în numărătoare ultimul începe jocul sau rămâne cel ce va căuta pe ceilalți. În timpul de ascundere numărătoarea este de alt gen – adesea se realizează ca o numărătoare obișnuită până la un anumit număr – pentru a se acorda un timp de ascundere partenerilor de joc.
Desigur mass-media, mai ales T.V. are un rol important de întreținere și difuzare a expresiei artistice. Există zone de intercorelație între artă și joc. De multe ori se desfășoară sub formă de joc, pictura, desenul, modelajul, colajul care încep să emoționeze și intereseze pe copil în mod deosebit la 4 ani. Copilului îi place culoarea și lucrează cu pensulele (încărcate de culoare) sau cu creioane colorate.
La 3 ani mâna nu este încă aptă de a reda intențiile. Copilul trage linii la întâmplare conferindu-le apoi valoare și semnificație. Mai evidentă apare dificultatea de a reda obiecte complexe asamblate. După 4 ani desenul începe să capete organizarea lineară, iar diferite obiecte încep să fie redate prin contururi care au funcții de simboluri și sunt încărcate proiectiv.
CAPITOLUL II
II.1 CE ESTE FAMILIA
Familia reprezintă „o formă de comunitate umană, alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială”(Mitrofan, Ciupercă, 1998).Ca structură, există o mare varietate de forme mai mult sau mai puțin familiale: există menaje de o singură persoană (celibatari definitiv sau temporar), uniuni de coabitare (consensuale) fără copii sau cu copii, menaje formate din persoane între care nu se stabilesc relații sexuale, menaje homosexuale și, desigur, formele familiale cunoscute, familia nucleară și familia cu 3-4 generații. În România există și menaje nefamiliale, însă cea mai mare pondere o au menajele familiale ce pot fi: neparentale (fără copii), parentale sau grandparentale (copii crescuți de bunici). Familiile parentale formează marea majoritate a tipurilor familiale românești. Cea mai mare proporție a familiilor nucleare (aprox. 70%) se găsește în mediul rural, unde modelele tradiționale supraviețuiesc încă. În Europa se constată creșterea ponderii familiilor de coabitare, a menajelor nefamiliale și a familiilor monoparentale.
Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituție socială, pentru multiplele funcții pe care le îndeplinește.Rolul ei în formarea copilului pentru viață este hotărâtor, familia ocupând un loc central în viața copilului, realizând o acțiune sinergetică asupra acestuia:aici începe să descopere lumea și pe sine, aici își însușește valorile, acumulează și simulează modele de comportament, familiei revenindu-i cele mai relevante funcții:
asigurarea condițiilor favorabile pentru securitatea și dezvoltarea psihofizică a copilului;
crearea mediului relațional, care ar influența direct socializarea copilului;
crearea unui climat psihologic favorabil, pentru satisfacerea trebuinței de respect de sine a copilului și a condițiilor oportune pentru autocunoaștere;
oferirea unor modele relaționale și comportamentale
trebuie subliniată funcția fundamentală a familiei, aceea de a forma personalitatea copiilor apăruți în cadrul ei.În familie, fiecare dintre noi dobândim caracteristicile care ne vor defini ca persoane.
În acest context, educarea părinților după principii științifice de psihopedagogie devine o necesitate.Cei “șapte ani de acasă”, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.Educația în familie trebuie să conste dintr-un ansamblu de acțiuni sistematice, orientate spre formarea și dezvoltarea calităților intelectuale, morale și fizice ale copilului, acțiuni care încep să fie realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui.Pentru fiecare copil, familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea și afirmarea lui, asigurând condiții de securitate și protecție, atât fizică, cât și psihică.Părinților le revine rolul esențial în creșterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existența materială, cât și un climat afectiv și moral.Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, ci copilul a simțit cum e să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, el va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil.Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei, împreună cu părinții va determina prioritățile, va ști în viitor să-și gestioneze propriile venituri cu succes.Sunt situații în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuință, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanța comunicării afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenență al copilului la familie.
Psihologii arată că, în general, comportamentul parental față de copil este inspirat din experiența de viață a acestora, asfel perpetuându-se atât aspecte pozitive, cât și negative, pe parcursul mai multor generații.Indiferent dacă părinții vor sau nu să transmită copilului valorile și credințele lor, el va absorbi o parte din ele, prin simplul fapt că trăiește împreună cu ei.Prin familie sunt conservate și transmise copiilor obiceiurile, tradițiile socio-culturale, mentalitățile, prejudecățile etc.
II.2 TIPURI DE FAMILIE
Fiecare tip de familie dezvoltă relații specifice de comunicare și relaționare, prezintă anumite caracteristici, ce trebuie cunoscute pentru a stabili nevoile educaționale ale fiecăreia:
-familia nucleară este formată din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți.Acest tip de familie este cel mai dorit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democratice și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială, gradul de intimitate fiind astfel mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile afective, de siguranță și stabilitate pentru copii, cresc.
-familia extinsă este formată din mai mulți membri ai familiei, care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și, de cele mai multe ori, este formată din două familii nucleare.
Pe lângă familia nucleară și cea extinsă, se mai vorbește în literatură și de familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut persoana, adică părinții și frații acesteia.
După criteriul numărului de părinți care formează familia, pot fi:
-familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul. Ei vin cu propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni.Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăți pe care trebuie să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor.
-familii monoparentale, în care unul dintre părinți nu există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorțului sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților sau decesului unui partener. În plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă și copil (copii), această stare de fapt având motive naturale, dar și rațiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele părinți mai potriviți pentru copii, deși nu întotdeauna este așa).
II.3 EDUCAȚIA FAMILIALĂ : LEGĂTURI FAMILIALE ȘI TRANSMITEREA PRINCIPALELOR VALORI EDUCATIVE ÎNTRE GENERAȚII
Raportul dintre cei doi părinți este cel mai puternic, cu rezonanță asupra întregii atmosfere familiale.Când aceste raporturi se întemeiază pe sentimente puternice de iubire, stimă, respect, “efectul de undă” se resimte în toate compartimentele vieții familiale.Cel mai evident efect se va produce în sfera educației copiilor, deoarece armonia relațiilor parentale desemnează unitatea influențelor educaționale. Psihologii apreciază că unitatea de acțiune în procesul educațional este unul din principiile fundamentale, care ghidează elaborarea și consolidarea comportamentelor pozitive.În momentul în care părinții nu mai acționează la unison, linia de evoluție a conduitei copilului va fi grav afectată.
Atunci când realizăm evaluarea nevoilor de educație ale unei familii, consider că va trebui să avem în vedere următoarele elemente:
Cum este structurată familia, care este componența subsistemelor familiei și cum sunt granițele dintre ele;
Cum sunt îndeplinite funcțiile familiei și rolurile familiale; cine aduce bani în casă și cine decide cum sunt cheltuiți; câtă afecțiune există între membri și cum este ea manifestată în familie; cine se ocupă de creșterea și educarea copiilor și cum;
Care este structura de autoritate și putere, cine și cum conduce familia; de exemplu, deciziile sunt luate de tată, de mamă sau de copii? Sau există o împărțire a domeniilor de decizie între cei doipărinți? Sau între părinți și bunici?
Care sunt regulile „oficiale” și care cele „nespuse”, dar așteptate;regulile oficiale se pot referi la: cine se ocupă de treburile casnice,cine duce copiii la școală, cine face lecțiile cu ei, cine are grijă de un părinte bolnav, cum și cât de mult se dezvoltă relațiile cu vecinii, rudele, prietenii copiilor, cum se petrec sărbătorile etc.Regulile „nespuse” se pot referi la cum se manifestă emoțiile în familie (respectul, iubirea, frustrarea, furia etc.) cine este preferatul și cine „țapul ispășitor”, cine salvează aparențele în fața celor din afara familiei, cine este victima, cine este agresorul și cine salvatorul familiei ;
Care este climatul afectiv al familiei: cald, afectuos sau rece, distant sau conflictual;
Care este nivelul de diferențiere a sinelui membrilor familiei, în special al membrilor adulți (deoarece ei vor servi ca model și îl vor transmite mai departe copiilor); de regulă, nivelul de diferențiere al partenerilor (părinților) va fi similar, iar mijloacele și conținutul mesajelor educative vor stimula dezvoltarea la copii a aceluiași tip de diferențiere;
Cum, când, cine cu cine comunică, interacționează și care este conținutul comunicării; de exemplu, într-o familie tatăl poate comunica în special ceea ce este legat de gestionarea banilor, în timp ce mama vorbește cu copiii tot ce este legat de creșterea și educarea lor; sau tatăl poate interveni în educarea copiilor doar prin mijloace punitive, în timp ce mama are rol de oferire a afecțiunii (sau viceversa). Într-o altă familie, de exemplu, unul dintre copii are rolul de a face legătura dintre frați și părinți; sau, de exemplu, doar mama discută probleme legate de sexualitate cu copiii, în timp ce tatăl se centrează doar pe subiecte legate de școală ș.a.m.d.;
Cum face față familia stresului și simptomelor apărute în familie,adică mecanismele de coping ale familiei. De exemplu, în cazul unor evenimente stresante sau traumatizante, membrii familiei pot alege să nu vorbească despre eveniment, să își consume tristețea, furia sau durerea separați unii de alții sau, dimpotrivă, să își facă timp să discute, să plângă împreună sau să facă diverse ritualuri împreună; pot fi proactivi atunci când apare un simptom sau pot fi pasivi, așteptând să treacă de la sine, odată cu trecerea timpului sau cu creșterea copilului, dacă simptomul apare la copil (cum se întâmplă în cazul enurezisului); pot apela la alcool sau droguri, pot avea relații extraconjugale, pot pasa responsabilitatea altor persoane (rude, medici, profesori, bone etc.).
Într-o familie sănătoasă, consolidată, satisfacerea nevoilor copilului reprezintă incontestabila prioritate. Nu este vorba numai de a ține seama de nevoile sale fiziologice, de bază (hrană, apă, căldură, odihnă, îngrijire și igienă), de cele de securitate (ocrotire de primejdii, mediu predictibil, respectarea unor reguli elementare, îngrijire constantă, unitatea și stabilitatea familiei, armonia grupului, control permanent, atent și flexibil), ci mai ales de cele psihologice, care nu pot fi satisfăcute decât prin dragoste și cunoaștere.
Dacă sunt respectate și satisfăcute nevoile psihologice, atunci copiii devin mai puternici și mai echilibrați emoțional, mai capabili să se adapteze unei lumi în rapidă transformare, mai apți (poate chiar mai fericiți…) să trăiască împreună cu ceilalți.De aceea, educația părinților trebuie să aibă în vedere cunoașterea, înțelegerea și satisfacerea nevoilor copilului, pentru a-i facilita o dezvoltare armonioasă a personalității.
II.4 ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPILULUI
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.
În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
II.5 IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
Majoritatea parintilor nu mai au timp sa-si ajute copii la rezolvarea sarcinilor scolare se arata in sondajele realizate in ultima perioada.
Cadrele didactice au semnalat in mod repetat aceasta situatie, precum si necesitatea elaborarii de strategii si proiecte care sa implice mai mult familia ca partener educativ.
Familia trebuie sa inteleaga importanta rolului sau in educatia si viitorul copiilor, necesitatea unei implicari active in relatia cu programele si activitatile scolare.
Multe familii considera scoala singura responsabila de educatia si viitorul copiilor. Daca ceva nu merge in dezvoltarea si educatia copilului profesorii sunt singurii responsabili pentru acest impas neplacut.
Este recomandata mentinerea vie si intarirea relatiei parinti-scoala. Asa cum exista scoala pentru cei mici este la fel de normal sa existe o scoala si pentru parinti care sa clarifice multe din aspectele legate de dezvoltarea copilului.
Cei “sapte ani de acasa” nu mai sunt indeajuns in conditiile schimbarilor si transformarilor majore din societatea contemporana in care se pune tot mai des intrebarea ce se intampla cu noile generatii.
Este necesara cunoasterea nevoilor tinerilor, a nevoilor pietei, pentru a oferii masuri educative eficiente, ce ar asigura in felul acesta o sansa reala de integrare socio-profesionala.
Performanta si eficienta procesului educativ depinde de gradul si calitatea implicarii tuturor factorilor in acest proces.
Noile orientari educative, adaptate nevoilor pietei, sunt un “mister” pentru multi parinti iar consilierea si orientarea profesionala poate oferii raspunsurile necesare copiilor si parintilor deopotriva.
In sensul acesta comunicarea joaca un rol esential ce poate hotari parcursul viitor.
Implicarea parintilor in dezvoltarea copiilor pe termen lung trebuie facuta cu multa responsabilitate si in deplina constiinta de cauza a situatiei.
Modul in care se realizeaza aceasta relatie poate fi un test atat pentru parinte cat si pe pentru copil. Este nevoie permanent de actiune, de interactiune , de adaptare, de schimbare si de disponibilitate catre dialog intre cele doua parti.
Succesul relatiei presupune un parteneriat real, o comunicare eficienta, si un mod adecvat de lucru in echipa. Efortul pe care il depun parintii in acest sens este mai important decat prezenta altor factori cum ar fi cei de materiali.
Lipsa dialogului parinte-copil este resimtita de catre majoritatea cadrelor didactice; cu greu se pot stabili relatii bazate pe incredere si respect in activitatea scolara daca acest gen de relatie nu este cultivat in mediul familal asa cum se intampla in majoritatea cazurilor.
Exista cateva modele ale relatiilor parinte-copil in care se reflecta gradul de angajare, sprijinul, timpul sau receptivitatea parintilor in activitatile copiilor: permisiv, caracterizat de un control scazut al activitatii copiilor si prin urmare de lipsa unor norme sau reguli de conduita;
– autoritar, ce impune reguli si norme rigide dar care nu ofera nici un fel de sustinere;
– autorizat, in care se combina controlul cu acordarea de sprijin si care incurajaza libertatea si autonomia de actiune si gandire prin dialog deschis.
Invatarea de roluri care sa asigure o buna dezvoltare a copilului este un motiv in plus de stabilre a unei relatii de reciprocitate intre parinti si cadre didactice. Nimeni nu detine adevarul absolut la problemele celor tineri dar calea spre rezolvarea lor se afla in stransa colaborare a celor doua parti.
1.7 GRĂDINIȚA ȘI FAMILIA- PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, perioada apariției primelor relații și atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului. În locul dependenței copilului de impresiile externe, în locul instabilității și fluctuației emoționale, în preșcolaritate vom întâlni detașarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare și stabilizare a comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esențiale care se produc în structura activității psihice.
De un real folos în formarea personalității este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul, asimilându-și rolul își asimilează implicit și relațiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv. La fel de importante pentru formarea personalității preșcolarului sunt și stilurile comportamentale parentale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției individului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat și modelat, iar fundamentarea personalității sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv și social. Trăsăturile și coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinților au consecințe durabile asupra personalității, în formare, a copilului. La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitație, acesta raportându-se permanent la persoana adulților. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea și tipul relațiilor copil-părinți vor marca profund evoluția viitoare a copilului (G. Mauco).
După familie, grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societate. Această instituție îl așază într-un cadru nou prin dimensiunile și conținutul său. Aici copilul ia cunoștință cu activități și obiecte care-i stimulează gustul pentru investigație și acțiune, îl provoacă să se exprime și îi propune, incipient, angajarea în relațiile sociale de grup. Adaptându-și metodele la formele particulare ale vieții mentale ale copilului, grădinița încearcă să răspundă specificului activității fiecărei vârste și să identifice mijloacele și activitățile necesare pentru o dezvoltare complexă a forțelor infantile în vederea maturizării lor.
Copilul preșcolar începe să-și definească treptat începutul personalității sale. În cadrul grupei el trăiește prima experiență a vieții în colectivitate, a vieții sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniță copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieții cotidiene. Este vorba de încadrarea și respectarea unui anumit program.
Educația făcută de primii educatori – părinții – ca și cea a grădiniței, se răsfrâng asupra tuturor laturilor personalității copilului, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc și trebuințele și dorințele lui. În același timp și grădinița, ca primă instituție care se conduce după principii și metode științifice, contribuie la formarea și dezvoltarea copilului. Investită cu această nobilă și plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilitățile intelectuale, precum și particularitățile lui temperamentale și caracteriale.
Educatoarea se preocupă de socializarea preșcolarului prin integrarea în mediul grădiniței, dar îi oferă prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniței, în instituții și la locurile de muncă ale părinților. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la grădiniță ci și în afara grădiniței. Având în vedere particularitățile lor de vârstă și ținând seama de temperamentul lor, educatoarea va putea acționa diferențiat astfel încât eficiența demersului său educativ să fie optimă. Treptat și cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilități, folosind jocul și jucăria, educatoarea participă la dezvoltarea personalității copiilor.
Pentru a răspunde standardelor impuse de comunitate în ceea ce privește valorile și responsabilitățile familiei, vis-a-vis de personalitatea copilului, asistăm la dezvoltarea unor inițiative de organizare a unor cursuri sau programe pentru părinți, majoritatea susținându-se în cadrul grădiniței de către educatoare. Aceste cursuri sau programe încearcă să răspundă experiențelor părinților sau viitorilor părinți în ce privește abilitățile necesare creșterii și educării copilului.
Cu intenția ca fiecare copil să beneficieze de educație și instrucție conform posibilităților și particularităților sale, părinții trebuie antrenați în acest demers. Astfel, se pot comunica părinților concluziile observațiilor făcute, atrăgându-le atenția asupra părților bune ale personalității copiilor, dar și asupra aspectelor ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă direcție.
Familia îl pregătește pe copil pentru integrarea în grădiniță, orientându-l spre lumea cunoașterii, a activităților curente, inițiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susținere afectivă, fără un ansamblu de activități, de achiziții și experiențe, întâlnirea copilului cu grădinița va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instrucție și educație ar deveni inoperant.
Se știe că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umana, ce asigura menținerea continuității biologice, culturale a societății, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranței , menținerii si dezvoltării personalității.
Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este și prima bază de lansare a lui în lume. Pentru a-și îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea. Familia este primul inițiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice și sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinților, reglarea raporturilor dintre membrii familiei, grija față de bunurile comune, organizarea vieții de la micile treburi gospodărești la activitățile recreative și creative, atenția care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute și trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă. După numărul și ierarhia membrilor familiei care-i alcătuiesc o anume constelație, fiecare familie se impune ca o matrice a devenirii personalității fiecărui membru al său. În interrelațiile dintre părinți și copii, singura atitudine părintească validă este cea de acceptare, de respect față de personalitatea în formare a copilului, față de sentimentele și nevoile sale. Atitudinea părinților trebuie modelată în raport de vârsta și temperamentul copiilor, de la dragoste, protecție, acceptare și îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viața familială cu recunoașterea unei minime independențe.
Familia trebuie convinsă că o bună educație în familie, și nu numai, depinde de stilul de viață al acestei, iar măsurarea efectelor influențelor educative în funcție de timpul acordat de părinți copilului este o practică greșită. Întotdeauna ambianța, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influențează în raport cu natura sa, personalitatea copilului.
Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianța și climatul acesteia și de înclinația către imitație a copilului, se adresa părinților: „Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârșiți vreo faptă pe care
i-ați prezentat-o drept o greșeală când a comis-o, el cu siguranță se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră și se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veți putea atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greșeala.”
Activitatea cu părinții, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din grădiniță, poate deveni un start bun pentru a crea părinților respect de sine, încredere în competențele lor, făcându-i mai buni.
Grădinița este prima treapta a sistemului de învățământ, de aceea susțin ideea de a implica părinții în programul educativ încă de la început, căci doar așa își vor forma deprinderi de parteneriat cu grădinița si, implicit, cu educatoarea.
Parteneriatul grădiniță-familie se referă la construirea unor relații pozitive între familie și grădinița, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceștia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinții.
Toți părinții au nevoie de informații de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informați despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor și trebuie implicați în luarea deciziilor. Părinții trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar și cu percepția pe care o are grădinița despre calitățile și problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care își pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinți care oferă copiilor sprijin suplimentar în învățare.
Parteneriatul, asigurarea coerenței influențelor educative și ale tuturor factorilor care acționează asupra copiilor este un deziderat major și trebuie să se realizeze. Problemele pe care le implică acest domeniu sunt multiple. Copiii care vin in grădiniță pot avea dificultăți de adaptare, atât în sensul socializării, cât și din punct de vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu părinții. Atât părinții copiilor cu dificultăți, cât și ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultați pentru a stabili programe educative, în care să se implice și familia. Parteneriatul dintre grădiniță și familie cunoaște numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creșterea și educarea copilului prin armonizarea celor doi factori educativi: ședințe cu părinții – în care sunt prezentate principalele aspecte ale activității grădiniței; mese rotunde; propaganda vizuală – afișarea diverselor materiale pe teme de educație, în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniței de către părinți; participarea la activități, plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări.
Grădinița nu poate face minuni, iar educația dată în această instituție nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini și nu va colabora cu familiile copiilor.
Parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părți care acționează împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune în condiții de comunicare, coordonare și cooperare și presupune împărțirea responsabilităților în derularea unei acțiuni cu precizarea obligatorie a atribuțiilor și contribuțiilor acestora, aspect statuat printr-un acord de parteneriat.
Obiectivul general al oricărei acțiuni de parteneriat trebuie să fie dezvoltarea unei serii de categorii de conduite necesare in viață: curiozitate investigatoare, originalitate și independență în gândire și acțiune, imaginație, fantezie, perseverență.
Toate instituțiile partenere promovează asigurarea egalității șanselor în educație, revigorarea spiritului civic și a mentalităților comunitare, promovarea dialogului, transparenței și a comunicării deschise, încurajarea inițiativei și a participării la proiecte educaționale, dezvoltarea colaborării si cooperării, încurajarea autodisciplinei și a responsabilității, dezvoltarea personalității copilului și integrarea lui în societate.
Parteneriatul familie-grădinița – familia reprezinta un element cheie in dezvoltarea sanatatii, competentei si activitatii copilului insa ea nu poate exercita aceasta functie fara colaborarea cu gradinita, care asigura resurse suplimentare. Pentru a realiza un parteneriat eficient gradinita-familie, educatoarea poate implica familia in anumite activitati instructive-educative. Astfel, parintii trebuie sprijiniti să isi cunoasca copii, sa le identifice nevoile si sa sprijine dezvoltarea si cresterea lor armonioasa. Parteneriatul familie-gradinita, cu tot ceea ce presupune el, prezinta avantaje pentru toti factorii implicati: educatoare, parinti, copii.
Modalități prin care se poate realiza parteneriatul dintre familie și grădiniță.
Ședințele cu părinții – acestea se organizează de obicei semestrial și în cadrul lor părinții sunt informați despre:
Regulamentul de ordine interioară al grădiniței ;
Oferta educațională a grădiniței;
Obiectivele precizate în curriculum;
Aspecte legate de programul desfășurării activității în grădiniță (programul zilnic, forme de organizare reperele orare ale unei zile, formele de comunicare între personalul grădiniței și părinți etc.)
Programul de funcționare a cabinetului medical și a celui de consiliere, precum și rolul acestora;
Oferta de formare pentru părinți;
Evenimente importante ale grădiniței sau grupei (organizarea de excursii, participarea la activități educative în afara grădiniței);
Nevoile grupei și ale grădiniței și modul de satisfacere a acestora (inclusiv strângerea de fonduri, alegerea materialelor auxiliare, organizarea unor ateliere pentru părinți pentru confecționarea materialelor necesare clasei etc.)
Aceste ședințe sunt organizate într-un cadru formal și presupun participarea tuturor părinților. De aceea, în niciun caz în aceste situații nu vom discuta probleme care presupun respectarea confidențialității și care ar putea pune părinții în situații jenante. Nu se fac comparații între familii sau între copii ai diferitelor familii.
Consultațiile cu părinții sunt întâlniri stabilite de cadrele didactice, medicale sau de consilierul școlar și de părinți, de comun acord, în care se discută individual (sau cu familia) despre copil, despre situații speciale (probleme comportamentale, probleme de sănătate, situații conflictuale cu colegii, tehnici de lucru cu copiii cu CES etc.) Această formă de colaborare este importantă, individualizată, în relația grădiniței cu familia și privește global copilul, iar procesul educațional ca pe un continuum pe care copilul îl parcurge, în egală măsură, la grădiniță și acasă. Aceste întâlniri ai un rol important pentru cunoașterea copilului, comunicare, susținerea învățării și soluționarea de conflicte.
Vizitele periodice la domiciliu permit comunicarea dintre educatoare și părinți într-un cadru mai puțin formal, care-l poate face pe părinte să se simtă mai în largul său. Scopul acestor vizite este întărirea legăturii cu familia, cunoașterea particularităților acesteia (cultura, modul de interacționare dintre membrii familiei, aptitudinile acestora etc.). Prin intermediul acestor vizite trebuie să le arătăm părinților că ei și copiii lor sunt importanți pentru noi și că le acordăm atenția cuvenită. Vizitele trebuie făcute numai ccu acordul părinților și nu trebuie percepute de aceștia ca fiind intruzive.
Ateliere de lucru cu părinții sunt activități pe teme de interes pentru părinți, care se desfășoară la inițiativa educatoarei, a personalului medical al grădiniței sau a consilierului școlar. Atelierele presupun implicarea activă și directă a adulților și au ca scop formarea și dezvoltarea competențelor parentale ale acestora. Ele pot fi organizate sub formă de jocuri, joc de rol, activități pe centre etc. Alături de părinți, pot participa și copii. Este important ca grupurile constituite să nu depășească 20 de persoane și ca participarea să fie la libera alegere a adulților, întrucât astfel de activități necesită multă disponibilitate.
Participarea părinților la activitățile de la grupă. Părintele poate participa ca simplu observator sau se poate implica în activitate alături de educator. Dacă dorește ca părintele să participe activ, este bine ca educatorul să precizeze activitățile pe care să le desfășoare, în funcție de aptitudinile și interesele acestuia. De exemplu, un părinte poate citi copiilor o poveste, îi poate învăța un cântec, un dans sau un joc. Implicându-se activ, părintele va putea observa felul în care decurge o zi în grădiniță: ce activități se desfășoară, ce metode sunt folosite de către educator, care sunt materialele utilizate și, mai ales, își poate observa copilul în grupul de colegi, cunoaște progresele lui și cum ar trebui sprijinit acasă. Dacă părinții sunt implicați în activitățile copiilor, educatorii pot observa în mod direct, felul în care aceștia motivează
Voluntariatul. Ca voluntari, părinții își pot folosi cunoștințele și abilitățile pentru sprijinirea grădiniței în asigurarea condițiilor optime de desfășurare a activităților educative precum și în elaborarea unor direcții de organizare și sprijin financiar al grădiniței. Câteva dintre sarcinile pe care le pot avea părinții voluntari sunt:
Coordonarea și colaborarea în cadrul unor evenimente speciale. Aceștia caută resurse pentru desfășurarea unor activități sau proiecte, ajută la desfășurarea acestora, pot participa și ajuta la organizarea excursiilor, a vizitării unor obiective turistice etc.
Desfășurarea unor acțiuni de reparare și îmbunătățirea a bazei materiale a grădiniței. Părinții pot ajuta la zugrăvirea unor spații, vopsirea jucăriilor din curtea grădiniței, amenajarea spațiului de joacă, repararea aparaturii electrice etc.
Supravegherea pe terenul de joacă. Alături de educatori, părinții pot supraveghea copiii în curtea grădiniței, pot ajuta la organizarea jocurilor.
Colectarea de fonduri. Folosindu-și talentele, părinții pot organiza, în cadrul unor proiecte speciale, acțiuni de colectare a fondurilor. De exemplu, organizarea unei tombole cu obiecte confecționate de părinți (articole tricotate, jucării, picturi etc.), a unei expoziții cu vânzare, identificarea și contactarea unor sponsori din comunitate etc.
CAPITOLUL III- CERCETARE EXPERIMENTALĂ
,,Identificarea și schimbarea legăturilor familiale și transmiterea principalelor valori educative între generații prin intermediul creațiilor artistice"
STUDIU DE CAZ
Studiul de caz este una dintre tehnicile folosite de către educatoare . Este o analiză amănunțită a unei persoane sau a unui grup, pentru a surprinde un model al unui fenomen social. Cazul trebuie situat în context, trebuie formulată problematica etc.
C. Robson consideră că studiul de caz poate fi definit drept „o strategie de cercetare focalizată pe un caz concret care este interpretat în amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizații, cu luarea în considerare a tuturor particularităților.
R. K. Yin apreciază că studiul de caz definește „o strategie de realizare a unei cercetări care necesită investigații empirice în legătură cu un fenomen particular contemporan, într-un context de viață real și utilizând multiple surse de informații,.
Obiective, ipoteze, metodologie:
Obiectivele cercetării :
Verificarea modului de creionare a unor scenarii de viata, prin analizarea schimbarii finalului unor povesti cunoscute.
Analizarea unui GHID DE INTERVIU(parinte – copil) pentru a indentifica injunctiile transmise, mesajele toxice
Elaborarea unui program de interventie prin creatiile artistice: literatura ,muzica ,dans, desen,pictura . pentru a-l ajuta pe copil sa schimbe scenariul din perdant ,in cistigator.
Problema de cercetare:
Ceea î-mi propun să urmăresc în cercetare,este măsura in care observind comportamentul copiilor ,modul lor de socializare,disfunctiile ivite, sesizate si in aplicarea unor chestionare ,prin schimbarea unor finaluri de poveste ,pot interveni in modificarea scenariului de viata ,alaturi de parinti..
IV.2. Ipotezele cercetării
1. Dacă scenariile de viata ale subiectilor in urma aplicarii probei nr.1 se dovedesc a fi perdante ,atunci acestia prin creatiile artistice ,in speta literatura pot fi ajutati sa inceapa schimbarea.
2. Dacă povestirea subiectulului prezinta injunctii care duc la construirea unui scenariu perdant ,atunci, se poate realize o indentificare si eliminare a acestora si o influentare pozitiva prin permisiuni.
3. Dacă subiectul se indentifica cu personaje perdantedin triunghiul dramatic, atunci putem indentifica tipul de scenariu construit si influenta schimbarea lui.
Lotul pentru cercetare, în această etapă , a cuprins 5 subiecți preșcolari, fete și băieți dintr-o grădiniță de stat cu program prelungit, cu vârste cuprinse între 4 și 6 ani (Anex1). După criteriul sex , subiecții sunt în număr 3baieti și 2 fete.
Întrucât prezența copiilor în unitatea școlară, în această etapă de dezvoltare, este fluctuantă, s-a recurs la cuprinderea unui număr mai mare de subiecți, urmând ca la jumătatea ntervalulu interval în mod constant.
IV.3. Metodologia și instrumentele cercetării
S-au aplicat două probe:
PROBA NR.1
1. ,,Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea.
2. ,,Cu cine doresti sa te asemeni ,si de ce? (personaje din poveste)”
Pregătirea testării:
Se spune copilului că va juca un joc distractiv în care el va fi inventatorul unei povești. Nu se folosește cuvântul “test” pentru a nu crea o atmosferă inhibitoare. Este indicat ca aplicarea testului să se facă într-un mediu liniștit, relaxant, într-o atmosfară jovială, propice jocului și concentrării necesare pentru rezolvarea sarcinilor.
Administrarea Testului nr.1
Testul poate fi aplicat numai individual, cu rezolvare în ritm propriu, dar nu mai mult de 10 minute.
Se anunță numele jocului :
,,Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea,,
Se explică copilului cum vor juca acest joc:
Se va alege o poveste preferata.
Copilul trebuie sa gaseasca alt sfirsit povestii .
Desfășurarea propriu-zisă constă în crearea /inventarea unei povești.
Se precizează că este important ca povestea să fie nemaiauzită și interesantă, o poveste unică.
Dacă este necesar, copilul poate fi ajutat cu întrebări, de tipul “Unde…? De ce…? Când…? Cine…? Cu cine…? ”
La sfârșit copilul este întrebat dacă i-a plăcut jocul și dacă ar dori să se mai joace și altă dată, inventând o altă poveste interesantă.
INDENTIFICAREA IN TEST
1- Tipul scenariu
2.Pozitii de viata
3-Sentimentele autentice – furia, tristetea, frica, bucuria
4.Triunghiul dramatic: Persecutor, Salvator. Victima in povestea copilului.
5.TransformareaTriunghiului dramatic.
PROBA NR.2 – chestionar
,,Cu cine doresti să te asemeni, și de ce?”
Se spune subiectului ca va trebui sa joace un joc in care va alege o poveste preferat,
Din aceasta poveste va alege personajul personaj preferat.
Va trebui sa argumenteze alegerea si niste posibile actiuni prin prisma personajului ales. Se va aplica un Chestionar.
Întrebări:
1.Care este povestea ta preferata?
2.Ce personaj iti place cel mai mult?
3.De ce?
Copilul va trebui să–ți argumenteze niște posibile acțiuni prin prisma personajului ales.
GHID DE INTERVIU
Alain Blanchet definește interviul drept o convorbire între douã persoane, un intervievator și un intervievat, condusã și înregistratã de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe o temã definitã de un cadru de cercetare (Blanchetet al., 1985).
Interviul de cercetare este o tehnicã de obținere, prin întrebãri și rãspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificãrii ipotezelor sau pentru descrierea științificã a fenomenelor socioumane. El presupune formularea unui consemn, construirea unui ghid tematic și planificarea unor strategii de ascultare și de intervenție.
GHID DE INTERVIU-PARINTE
CONSIDERAȚI CĂ VĂ CUNOAȘTEÎI BINE COPILUL?
AȚI SEIZAT ANUMITE DEVIERI COMPORTAMENTALE ,RAPORTAT LA CEEA CE CONSIDERAȚI DVS. ,,NORMAL”?(CARE SUNT ACELEA)
CUM APRECIAȚI MODUL DE SOCIALIZARE, RELAȚIONARE A COPILULI DVS, CU FAMILIA , CU COLEGII, CU STRAINII?
CUM CONSIDERAȚI PROBLEMELE EDUCATIONALE-GREȘELI ALE PARTICIPANTILOR LA ACTUL EDUCAȚIONAL,VIS-A-VIS DE NEVOILE COPILULUI?
CE IDEALURI URMĂRIȚI ÎN FORMAREA LUI? (SUNT ACELEAȚI CA DVS?.)
DE CE CREDEȚI CĂ ARE NEVOIE COPILUL DVS. SĂ FIE FERICIT?
CUM ÎL PUTEȚI AJUTA SĂ-ȘI GĂSEASCĂ SINGUR IDEALURILE?
Metoda observației
Se referă la „urmărirea intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau grupului, ca și conținutul situațional al comportamentului”. (Zlate M., 2000, p. 35)
Conținutul observației îl constituie: simptomatica stabilă, adică trăsăturile bio-constituționale ale individului (înălțime, greutate etc.) ca și trăsăturile de fizionomie și simptomatica labilă (comportamente și conduite flexibile, conduita verbală, expresii afective, atitudinale).
Există mai multe forme de observație, în funcție de diferite criterii, astfel:
în funcție de prezența sau absența intenției de a observa:
ocazională – nu ține cont de nici o regulă;
sistematică – respectă anumite reguli;
în funcție de prezența sau absența observatorului:
directă – implică prezența observatorului și conștientizarea ei de către cei observați;
indirectă – observatorul este amplasat în spatele unor geamuri cu vedere unilaterală;
cu observator uitat, ignorat – caz în care observatorul este prezent, însă este atât de familiar celor observați, încât este ignorat;
în funcție de criteriul implicării observatorului:
pasivă – fără implicarea directă a observatorului;
participativă – prin implicarea directă a observatorului care participă la activitatea grupului;
în funcție de durata observării :
continuă – efectuată pe o perioadă mai lungă de timp;
discontinuă – efectuată pe unități mai mici de timp și la intervale diferite.
Pentru că observația să se realizeze în condiții optime și să aibă rezultatele scontate, este necesar să se respecte anumite condiții cum sunt: stabilirea clară a scopului și obiectivelor urmărite, selectarea mijloacelor ce vor fi utilizate, elaborarea unui plan riguros de observație, consemnarea celor oservate înainte ca datele să fie afectate de uitare, efectuarea unui număr optim de observații etc.
Metoda observației este deosebit de eficientă deoarece permite surprinderea manifestărilor comportamentale naturale, firești ale individului, în condiții obișnuite de viață și activitate, oferind date de ordin calitativ.
Dezavantajul acestei metode îl constituie faptul că observatorul trebuie să aștepte intrarea în funcțiune a fenomenului studiat.
Metoda experimentului.
Presupune intervenția efectivă a experimentatorului care provoacă intenționat fenomenul pe care dorește să îl studieze.
„Experimentul este metoda de cercetare care constă în provocarea intenționată a unor fenomene în condițiile cele mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează. Experimentul este de fapt o observație provocată, efectuată în condiții științifice controlabile” (Crețu V., 2006, p. 175)
Există mai multe tipuri de experimente:
experimentele realizate în laborator – care presupun scoaterea subiectului din ambianța sa obișnuită și introducerea lui într-o ambianță artificială.
experimentele naturale – care presupun aplicarea probei sau sarcinii declanșatoare, într-un cadru obișnuit de activitate al individului.
Experimentul desfășurat în laborator oferă date de ordin calitativ și cantitativ, dispune de un grad mai mare de precizie și rigurozitate, față de cel natural, dar poate prezenta și anumite dezavantaje în sensul că este posibil ca experimentatorul să sugereze involuntar ce așteaptă de la subiecți, iar aceștia au tendința de se prezenta într-o lumină favorabilă.
Experimentul psihopedagogic reprezintă o formă particulară a experimentului natural și poate fi:
-constatativ – în cazul în care urmărește doar consemnarea situației existente la un moment dat;
-formativ – caz în care se urmărește introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres, în vederea schimbării comportamentelor, constatată prin compararea situației inițiale cu cea finală.
Metode de organizare, analiză și prezentare a datelor
Alături de metodele prezentate mai sus, în cercetare se folosesc și metodele matematico-statistice cu ajutorul cărora se interpretează rezultatele obținute. Metodele statistico-matematice și de prezentare grafică surprind relațiile cantitative dintre fenomenele investigate și au rolul nu doar de a vizualiza datele recoltate, ci și de a le sintetiza, de ale condensa.
În general, aceste metode se referă la :
calcularea mărimilor medii (media, mediana , modul) ;
Me= valoarea din „mijlocul distribuției, percentila 50
Mo= valoarea căreia îi corespunde frecvența cea mai ridicată
calcularea gradului de variație (de împrăștiere) a distribuției (amplitudinea – diferența dintre nivelul minim și cel maxim al unei variabile, abaterea standard, erorile probabile);
Fișă de anamneză psihologică
Numele și prenumele:
Data, an naștere, localitate:
A. Date asupra mediului familial – structura familiei – Atmosfera în familie – regim și climat educativ
B. Conduita în familie -gradinita
a. față de părinți -ascultare, atașament, independență,
b. relațiile elev –educator – disciplinat, politicoasa, docila ,
c. relațiile cu colegii -solidaritate, colegialitate, prietenie ,rezervat
C. Procese intelectuale
Nivel de dezvoltare intelectuală, memorie, gândire, imaginație
Inteligența –
Gândirea –
Memoria-
Atenția –
Voința –
Deprinderi verbale, senzoriale, motrice –
D. Trăsături de temperament
Energie (capacitate de efort, rezistență laoboseală mobilitate-sau nu
E. Trăsături de afectivitate increderea in sine, adaptare la situații noi.
Capacitate de efort.
Atitudine față de societate și de oameni – comportare civilizată, solicitudine, adaptare
Introvertit, necomunicativ
IV.4. Analiza și interpretarea cercetării
În urma aplicarii probelor 1 și 2 a Ghidului de interviu-parinte si pe baza observatiilor spontane din timpul celor 6 saptamini de cercetare si de inceputul anului scolar, in cadrul programului de gradinia, am incercat sa-mi explic anumite modificari comportamentale ,care nu sunt in conformitate cu ceea e considera societatea ca fiind ,,Normale” prin prisma anlizarii ,,SCENARIULUI DE VIATA” reiesit din modul de finalizare a povestilor. Neavind experienta necesara subiectii nu isi pot exprima direct gandurile si emotiile, ceea ce simt si o fac de cele mai multe ori indirect, prin comportament, atitudine. Atit educatorul ,ci si parintele au posibilitatea ,prin poveste, sa-si cunoasca copilul,sa-si formeze convingerile, si deciziile .
Din cele 5 ,,Scenarii”analizate ,prin verificarea ipotezelor cercetarii:
Dacă scenariile de viata ale subiectilor in urma aplicarii probei nr.1 se dovedesc afi perdante ,atunci acestia prin creatiile artistice ,in speta literatura pot fi ajutati sa inceapa schimbarea.
Dacă povestirea subiectulului prezinta injunctii care duc la construirea unui scenariu perdant ,atunci, se poate realize o indentificare si eliminare a acestora si o influentare pozitiva prin permisiuni.
Dacă subiectul se indentifica cu personaje perdantedin triunghiul dramatic, atunci putem indentifica tipul de scenariu construit si influenta schimbarea lui.
S-a constatat prezenta scenariilor perdante, în proportie egala cu cele câștigătoare.
Din analiza rezultateor probelor 1, 2 a reiesit că din cei 5 subiecți 3 prezentau scenarii câstigătoare: cazurile 1,2,4.
Cazurile 3,5 au prezentat scenarii perdante.
Atunci cind subiectii au fost pusi prin proba nr.2 sa isi aleaga personajul preferat dintr-o poveste sau dintr-un basm pentru a. obtine: un erou – cineva cu care si-ar dori sa semene dintre ei au ales personaje negative ,confirmind scenariile lor perdante.
Deasemenea analizarea Ghidului de interviu –parinte ,din fiecare caz a facut posibila cunoasterea mesajelor pozitive ,si a permisiunilor primite de copii de la părinti,care fac posibile ca subiectii sa dezvolte Scenarii cistigatoare, dar si cunoastera injunctiilor si a mesajelor toxice care fac posibile creionarea scenariilor perdante.
Analizarea pozitiilor de viata din scenariile subiectilor, analizarea modului de transformare a triunghiului dramatic de catre acestia acesuia mi-a dat posibilitatea de a cauta cauzele devierilor comportamentale,si prin mijloce specifice virstei sa caut ,alaturi de parinti sa influentam schimbarea scenariilor de viata banale sau perdante.
Povestea este jocul in care copilul intra foarte usor, traieste alaturi de personaj si cauta, apoi gaseste solutii alaturi de el..Copilul stie – pentru ca este invatat – daca va fi invingator sau invins, ce trebuie sa gandeasca despre altii, cum se vor purta ceilalti cu el. Astfel, pe baza experientelor timpurii, copilul isi dobandeste convingerile, isi ia deciziile si-si adopta pozitia.
Pentru ca parintii influenteaza copilul, pentru ca spun si fac anumite lucruri care ajuta la formarea scenariului de viata al copilului, acesta poate fi castigator, perdant sau negativ. Scenariul castigator este simplu, eroul iese invingator. Un mod prin care scenariul ia nastere este atunci cand parintele ofera permisiunea, iar copilul indeplineste sarcina. Totusi, copiii aud mai des "Nu fi prost" decat "Fii destept". Iar copiii au tendinta de a imita modelele paraintilor sau ale bunicii.
Poveștile sunt un model. Ele reproduc situații de conflict și dezvăluie soluții posibile; cu alte cuvinte, indică rezultatele încercărilor individuale de a rezolva conflictul. Ele promovează învățarea prin intermediul ii ajuta sa invete mai multe lucruri despre ei insisi si despre lume in general. Povestile il ajuta pe copilii sa isi dezvolte interese proprii si sa gandeasca singuri, ii ajuta sa ia decizii proprii, sa invete diferenta dintre bine si rau, sa faca judecati de valoare; reprezinta pentru ei o forma de joc in care invata semnificatiile vietii reale; dezvolta increderea in forte proprii; dezvolta increderea in forte proprii;indreapta atentia catre aspecte pozitive ale vietii (frumusete, bucurie, dragoste etc.), dar fara a exclude partea negativa (binele invinge intotdeauna raul, deci exista si latura negativa expusa in povesti);
Cu ajutorul povestilor reusim sa –i cunoastem pe copii, sa-i ajutam ,sa-i intelegem,atit prin povestile spuse de acestia ,ca in cazul acestei lucrari, cit si prin povestile spuse lor de catre adult lor.
CAZUL NR.1 – A.L
Fișă de anamneză psihologica
Numele și prenumele: ANDREEA L.
Data, an naștere, localitate: -15. 04 2008
A .Date asupra mediului familial – structura familiei -familie biparetantala
Atmosfera în familie – regim și climat educativ propice
B.Conduita în familie -gradinita
a. față de părinți -ascultare, atașament, independenț
b. relațiile elev –educator -disciplinat, politicoasa, docila
c. relațiile cu colegii -solidaritate, colegialitate, prietenie
C.Procese intelectualeNivel de dezvoltare intelectuală, memorie, gândire, imaginație
Inteligența corespunzătoare vârstei
Gândirea -încadrată în limitele normale
Memoria- foarte buna
Atenția –distributiva, cu o buna concentrare
Voința –prseverenta
Deprinderi verbale, senzoriale, motrice – obișnuite pentru vârsta sa
C. Trăsături de temperament
Energie (capacitate de efort, rezistență laoboseală mobilitate (ritm de activitat
E.Trăsături de afectivitate increderea in sine, adaptare la situații noi . capacitate de efort. Atitudine față de societate și de oameni – comportare civilizată, solicitudine, adaptare.
CAZUL NR.1-A.L
PROBA NR.1
,,Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea.”
Se spune copilului că va juca un joc distractiv în care el va fi inventatorul unei povești. Nu se folosește cuvântul ,,proba ” pentru a nu crea o atmosferă inhibitoare. Este indicatcaplicarea testului să se facă într-un mediu liniștit, relaxant, într-o atmosfar jovială, propice jocului și concentrării necesare pentru rezolvarea sarcinilor.
,,POVESTEA CAPRA CU TREI IEZI”
„LUPUL ÎȘI PROPUNE SA LE MANINCE, DAR ,SCUFITA ROSIE S-A PRINS CĂ LUPUL ARE GÂNDURI RELE ȘI A FUGIT LA BUNICA SA O ANUNȘE . ÎMPREUNĂ S-AU SFĂTUIT SĂ ÎL ATRAGĂ ÎNTR-O CAPCANĂ. AU SĂPAT O GROAPĂ CHIAR ÎN PRAGUL UȘII ȘI LUPUL A CAZUT ÎN EA.
AU CHEMAT PE VINATOR SI AU HOTARIT SA NU-L OMOARE CI SA-L DUCĂ LA GRADINA ZOOLOGICĂ.”
INDENTIFICAREA ÎN TEST
1. Tipul scenariu –SCENARIU CÂȘTIGĂTOR
2. Pozitii de viata-Eu suntO.K. – tu nu ești O.K.
3. Sentimentele autentice -furia,tristetea,frica,bucuria
4. Triunghiul dramatic :Persecutor,Salvator.Victima in povestea copiluli
5. TransformareaTriunghiului dramatic.
ANALIZA PROBEI
,‚In povestea,,Scufita Rosie” eroina incepe ca Slavator (mancare si companie pentru Bunica si prietenie si instructiuni pentru lup). In schimbarea de suspans ea devine Victima pentru Persecutorul lup , care intr-o schimbare neasteptata este Victima a padurarului Persecutor, care in acest act joaca doua roluri deodata (viteza crescuta), de asemenea Salveaza pe Scufita Rosie si pe bunica. versiune a povestii, Scufita Rosie, jucand toate trei rolurile, se transforma in Persecutor indesand pietre in burta lupului.
In povestea creata de fetita SCUFITA ROSIE -VICTIMA(a lupului) -SALVATOARE A BUNICII -PERSECUTOR (a lupuluiu) -SALVATOARE (a lupului, pe care nu-l omoara ,ci il duce la zoo) Fiecare rol din Triunghiul Dramatic implica o desconsiderare. Atat Persecutorul cat si Salvatorul ii desconsidera pe ceilalti. Persecutorul desconsidera valoarea si demnitatea celorlalti.
PROBA NR.2
,,Cu cine doresti sa te asemeni ,si de ce?,,
Se spune subiectului ca va trebui sa joace un joc in care va alege o poveste preferat. Din aceasta poveste va alege personajul personaj preferat. Va trebui sa argumenteze alegerea si niste posibile actiuni prin prisma personajului ales.
1. Care este povestea ta preferată?
,,ALBĂ-CA –ZĂPADA”
2. Ce personaj iti place cel mai mult?
„DE PRINȚESĂ.”
3. De ce?
„PENTRU CĂ E FRUMOASĂ, E HARNICĂ, BUNĂ LA SUFLET ȘI SE MĂRITĂ CU PRINȚUL.”
În povestea originala Triungiul dramatic Victima(Alba ca zapada)pare sa fie in cautarea unui Salvator care isi va oferi ajutorul . alegerea acestui personaj , arata elemente de scenariu cistigator.
Prin analizarea raspunsurilor parintilor la Ghidul de interviu s-a observat numeroase permisiuni,,Fii puternica!”;Fa placere oamenilor”.
CAZUL NR.2
Fișă de anamneză psihologica.
Numele și prenumele: ALEX E.
Data, an naștere, localitate: 12 07 2009
A .Date asupra mediului familial – structura familiei -BIPARENTALA
Familia -Parintii studii superioare
Atmosfera în familie – regim și climat educativ ,climat afectiv corespunzator unei bune dezvoltari a copilului.
B.Conduita în familie -gradinita
a. față de părinți -ascultare, atașament
b. relațiile cu frații ocrotire, înțelegere
c. relațiile copil -educator -disciplinat, politicos, docil, rezervat
d. relațiile cu colegii solidaritate, colegialitate, prietenie
C.Procese intelectuale (nivel de dezvoltare intelectuală, memorie, gândire,imaginație, limbaj
Observații psihopedagogice – Inteligența corespunzătoare vârste
Gândirea încadrată în limitele normale .
Memoria –foarte buna ;Atenția – concentrare buna , dar pe termen scurt
Voința – se hotărăște greu,
Deprinderi verbale, senzoriale, motrice – obișnuite pentru vârsta sa
D. Trăsături de temperament
Energie -capacitate de efort, rezistență laoboseală mobilitate
E.Trăsături de afectivitate
a) sentimente legate de personalitate, reacții față de succes și insucces, sensibilitate, timiditate, emotivitate
b) încrederea in sine (-nesiguranta).
c) atitudine față de societate și de oameni ,comportare civilizată, solicitudine, atașament față de colectiv
CAZUL NR.2
PROBA NR.1
,,Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu să se sfirseasca povestea,,
Se explică copilului cum vor juca acest joc. Se va alege o poveste preferata.
Copilul trebuie sa gaseasca alt sfirsit povestii .
Desfășurarea propriu-zisă constă în crearea /inventarea unei povești.
Se precizează că este important ca povestea să fie nemaiauzită și interesantă, o poveste unică.
POVESTEA „CAPRA CU TREI IEZI”
LUPUL A VENIT LA CASA CAPREI SI I-A SPUS CA II E FOAME.
CAPRA I-A SERVIT UN COPAN ȘI LUPUL NU A MAI MÂNCAT IEZI ȘI AU RĂMAS VECINI ȘI PRIETENI.
INDENTIFICAREA ÎN TEST
1. Tipul scenariu –SCENARIU CISTIGATOR
2. Pozitii de viata-Eu suntO.K.- tu esti O.K.
3. Sentimentele autentice -furia,tristetea,frica,bucuria
4. Triunghiul dramatic :Persecutor,Salvator.Victima
In povestea subiectului Capra devine din VICTIMA (prin pierderea celor doi iezi in Salvator al iezilor ,prin atitudinea fata se lup,și Salvator al lupului. Lupul devine din Persecutor –Salvator.
CAZUL NR.2
PROBA NR.2
.,,Cu cine doresti sa te asemeni ,si de ce?,,
Alegereaunui personaj preferat.
Argumentarea alegerii.
Copilul va trebui sa –si argumenteze niste posibile actiuni prin prisma personajului ales.
1. Care este povestea ta preferată?
CAPRA CU TRI IEZI
2. Cu ce personaj vrei sa te asemeni?
CU IEDUL CEL MIC
3. De ce?
,,PENTRU CA ERA ASCULTATOR SI INTELIGENT.”
Alegerea acestui personaj ,argumentarea alegerii ,alaturi de raspunsurile date de mama ,arata subiectul a primit permisiuni si mesaje pozitive,,Incearca din greu” „,,Fii putrnic”” ”Trebuie sa muncesti din greu daca vrei sa ai ce-ti doresti!”
CAZUL NR.3
Fișă de anamneză psihologica
Numele și prenumele: TUDOR R.
Data, an naștere, localitate: 10 04 2008
A.Date asupra mediului familial – structura familiei – Familia monoparentală
Atmosfera în familie – climat nefavorabil
B.Conduita în familie -gradinita
a. față de părinți independență, nesupunere
b. relațiile cu frații, -dominare
c. relațiile elev –rezervat, impertinent
d. relațiile cu colegii, rezervă dominare
C.Procese intelectuale (nivel de dezvoltare intelectuală, memorie, gândire, imaginație, limbaj.
Observații psihopedagogiceInteligența corespunzătoare vârste
Gândirea este lentă, dar încadrată în limitele normale
Memoria nu excelează, dar repetând reușește să rețină destul de bine
Atenția – adeseori gândurile sale părăsesc momentul de timp și locul în care se află.
Voința – se hotărăște greu, dar odată realizat acest lucru, nu o mai poate influența nimeni ;
Deprinderi verbale, senzoriale, motrice – obișnuite pentru vârsta sa
D.Trăsături de temperament
Energie rezistență laoboseală mobilitate
E.Trăsături de afectivitate
a) sentimente legate,
b) încrederea in sine
c) energie – rezistență la oboseală scazuta mobilitate ,ritm de activitate, impulsivitate
d) atitudine față de societate și de oameni (comportare civilizată, solicitudine, atașament față de colectiv sau nu)
CAZULNR.3
PROBA NR.1
,,Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea,,
Se explică copilului cum vor juca acest joc. Se va alege o poveste preferata.
Copilul trebuie sa gaseasca alt sfirsit povestii .
Desfășurarea propriu-zisă constă în crearea /inventarea unei povești
Se precizează că este important ca povestea să fie nemaiauzită și interesantă, o poveste unică.
POVESTEA „ CAPRA CU TREI IEZI”
,,LUPUL I-A PACALIT PE IEZISORI ȘI LE-A DAT MINCARE SUPER MEGA, IEZII AU MINCAT SI S-AU TRANSFORMAT IN LUPI. CAPRA A VENIT ȘI S-A SPERIAT DE LUPI ȘI A LUAT PUȘCA ȘI ȘI-A ÎMPUȘCAT IEZII.
LUPUL ADEVĂRAT A IEȘIT DIN ASCUNZATOARE ȘI A MINCAT ȘI PE CAPRĂ”
INDENTIFICAREA IN TEST
1. Tipul scenariu –SCENARIU PERDANT
2 .Pozitii de viata-Eu nu sunt O.K. – tu nu esti O.K.
3. Sentimentele autentice -furia, frica,
4. Triunghiul dramatic: Persecutor, Salvator.Victima
In povestea subiectului Capra devine din Victima – Persecutor ,omorindu-si iezii si mai apoi Victima.
PROBA NR.2
,,Cu cine doresti sa te asemeni ,si de ce?,,
Alegerea unui personaj preferat.
Argumentarea alegerii. Copilul va trebui să-și argumenteze niste posibile actiuni prin prisma personajului ales.
1. Care este povestea ta preferată?
„CAPRA CU TRI IEZI”
2. Cu ce personaj vrei sa te asemeni?
„CU LUPUL”
3. De ce?
„PENTRU CĂ A PACALIT-O PE CAPRĂ ȘI A MÂNCAT-O ȘI PE EA”
Transformarea Caprei din Victima-Persecutor-Victima arata prezenta unor injonctiuni grave,,Nu exista!,,Nu apartine’’,,Nu simti”
Alegerea LUPULUI ca personaj preferat arată inclinatia subiectui spre Persecutorii extremisti ce desconsidera drepturile la viata si sanatate fizica ale celorlalti.
Aplicarea GHIDULUI DE INTEVIU a reliefat prezenta unor probleme in familie.
CAZUL NR.4
Fișă de anamneză psihologica
Numele și prenumele: RARES A.
Data, an naștere, localitate: -3 06 2008
A. Date asupra mediului familial – structura familiei -familie biparetantala
Atmosfera în familie – regim și climat educativ propice
B. Conduita în familie -gradinita
a. față de părinți – ascultare, atașament, independenț
b. relațiile elev – educator – disciplinat, politicoasa, docila
c. relațiile cu colegii – solidaritate, colegialitate, prietenie
C. Procese intelectuale
Nivel de dezvoltare intelectuală, memorie, gândire, imaginație
Inteligența corespunzătoare vârstei
Gândirea – încadrată în limitele normale
Memoria – foarte buna
Atenția – distributiva, cu o buna concentrare
Voința – perseverența
Deprinderi verbale, senzoriale, motrice – obișnuite pentru vârsta sa
D. Trăsături de temperament
Energie (capacitate de efort, rezistență laoboseală mobilitate (ritm de activitat
E. Trăsături de afectivitate reacții pozitive față de succes adaptare la situații noi
CAZUL NR.4
PROBA NR.1
,,Te rog sa construiesti alt sfirșit ,asa cum a-i dori tu să se sfârșească povestea”
Se explică copilului cum vor juca acest joc. Se va alege o poveste preferata.
Copilul trebuie sa gaseasca alt sfirsit povestii .
Desfășurarea propriu-zisă constă în crearea /inventarea unei povești.
Se precizează că este important ca povestea să fie nemaiauzită și interesantă, o poveste unică.
POVESTEA „ALBĂ CA ZĂPADA”
,,PITICII S-AU ASCUNS DUPĂ CASA ȘI AU VAZUT PE MAȘTERȘ CÂND
ACEEASTA A OTRAVIT MARUL. I-AU INLOCUIT MERELE CU MERE BUNE, ȘI
ALBĂ CA ZĂPADA A MUSCAT DIN MĂR, NU A PĂȚIT NIMIC. S-A PREFĂCUT MOARTĂ ȘI A PĂCĂLIT-O PE MASTERĂ.
INDENTIFICAREA ÎN TEST
1. Tipul scenariu –SCENARIU CISTIGATOR
2. Pozitii de viata-Eu sunt O.K – tu esti O.K.
3. Sentimentele autentice -furia,tristetea,frica,bucuria
4. Triunghiul dramatic :Persecutor,Salvator.Victima
Schimbarea in povestea subiectului a Victimei în dublu Salvata și a persecutorului in
Victimă arată mesajele pozitive primite de subiect. Salvatorul raspunde oferind
ajutor dintr-o pozitie de superioritate.
CAZUL NR.4
PROBA NR.2
.,,Cu cine doresti sa te asemeni, și de ce?,,
Alegereaunui personaj preferat.
Argumentarea alegerii. Copilul va trebui să-și argumenteze niște posibile actiuni prin prisma personajului ales.
1. Care este povestea ta preferata?
AVENTURILE LUI BEN TEN
2. Cu ce personaj vrei sa te asemeni?
CU BEN TEN
3. De ce?
PENTRU CA SALVEAZA OMENIREA.
Salvatorul, ii vede pe ceilalti inferiori si non-OK. Dar Salvatorul raspunde oferind ajutor dintr-o pozitie de superioritate. Crede ca: “Trebuie sa ii ajut pe ceilalti deoarece nu sunt destul de buni ca sa se ajute singuri”.
CAZUL NR.5
Fișă de anamneză psihologica
Numele și prenumele: RADU A.
A .Date asupra mediului familial – structura familiei
Familia – BIPARENTALA
Atmosfera în familie- Probleme de sanatate a unuia din copii familiei
B.Conduita în familie -gradinita
a. față de părinți – ascultare, atașament
b. relațiile cu frații – ocrotire
c. relațiile elev – profesori disciplinat, politicos, docil, rezervat
d. relațiile cu colegii – rezervă
C.Procese intelectuale (nivel de dezvoltare intelectuală, memorie, gândire, imaginație, limbaj
Observații psihopedagogiceInteligența corespunzătoare vârste
Gândirea este lentă, dar încadrată în limitele normale
Memoria nu excelează, dar repetând reușește să rețină destul de bine
Atenția – o usoara lipsa a concentrarii
Deprinderi verbale, senzoriale, motrice – obișnuite pentru vârsta sa
D.Trăsături de temperament
Energie Oboseste repede
E.Trăsături de afectivitate – sensibilitate ,lipsa de incredere,comportare civilizata
CAZUL NR.5
PROBA NR.1
,,Te rog sa construiesti alt sfirșit, asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea,,
Se explică copilului cum vor juca acest joc.
Se va alege o poveste preferata.
Copilul trebuie sa gaseasca alt sfirsit povestii .
Desfășurarea propriu-zisă constă în crearea /inventarea unei povești
Se precizează că este important ca povestea să fie nemaiauzită și interesantă, o poveste unică.
POVESTEA „CAPRA CU TREI IEZI”
VREAU SĂ SE TERMINE POVESTEA AȘA CUM A FOST EA.
INDENTIFICAREA IN TEST
1. Tipul scenariu –SCENARIU –PERDANT
2. Pozitii de viata – Eu nu sunt O.K.- tu nu esti O.K.
3. Sentimentele autentice -furia,tristetea,frica,bucuria
4. Triunghiul dramatic :Persecutor,Salvator.Victima
Pentru ca un scenariu de viata sa ia nastere sunt necesare anumite elemente: indicatii din partea parintilor, Copilul stie – pentru ca este invatat – daca va fi invingator sau invins, ce trebuie sa gandeasca despre altii, cum se vor purta ceilalti cu el.
Astfel, pe baza experientelor timpurii, copilul isi dobandeste convingerile, isi ia deciziile si-si adopta pozitia.Situatia dramatica din familia lui RADU face ca povestea lui sa semene cu cea cunoscuta
Sora bolnava atrage atentia familiei ,el considrindu-se oVictima a familiei.
Nu doeste sa semene cu nici un personaj ,el vrea sa fie decit RADU.
CONCLUZII
MODALITATI DE INFLUENTARE A SCENARIULUI DE VIATA PRIN ACTIVITATILE DIN GRADINITA
Cel mai ușor la vârsta mică copiii învață prin și cu povești. Învață astfel comportamente precum competiția și cooperarea, empatia și altruismul, descoperă valori precum dreptatea, cinstea, responsabilitatea.
Poveștile transmit o anumită tipologie arhitipală de co Deseori se identifică cu prințesele sau cavalerii care se luptă cu dragonii sau cu alte personaje negative. Este important să citim copiilor povești, astfel le facilităm să își creeze propria imagine despre personaje.
Un alt beneficiu al citirii poveștilor îl constituie faptul că părintele este lângă copil, contribuind astfel la consolidarea relației părinte-copil, oferindu-i timpul prețios pe care îl acordăm din ce în ce mai puțin copiilor noștri, dar de care au nevoie din ce în ce mai mare. Învață astfel comportamente precum competiția și cooperarea, empatia și altruismul, descoperă valori precum dreptatea, cinstea, responsabilitatea.
Povestile, in afara de faptul ca sunt aventuri magice, ii ajuta pe copii sa faca fata unor conflicte ce sunt o parte din viata lor de zi cu zi (Sheldon Cashdan).Sunt defecte si slabiciuni pe care personajele din povesti le iau asupra lor. Astfel, noi le putem privi „neobservati”. Sa fii mincinos, lenes, viclean, rau, lacom, este ceva condamnabil.. Atunci, basmele ne ofera pe tava astfel de exemple negative: spanul, capcaunul, fata cea lenesa, mama vitrega, Ionica mincinos, copilul neascultator, tatal cel prost, fratii cei invidiosi. Basmele dau speranta. Ele repun copilul pe picioare. Pentru ca ofera intotdeauna si exemplul pozitiv. Personajele bune si personajele rele. In mod inconstient, ne recunoastem in personajele rele. Putem sa le acuzam, sa le displacem, chiar sa le uram. In acest fel, scapam de autoacuzarea aceea care ne face rau. Putem chiar sa radem de ele. Si ne bucuram atunci cand binele invinge. Personajele pozitive sunt un alter-ego. Ne identificam cu ele. Este ca si cand partea buna din noi preia fraiele si o domina pe cea rea.
Acest proces are loc in mod activ, dar neconstientizat, in copil. El gaseste o rezolvare la conflictele sale interne. Primeste speranta, un model de comportament si incredere in sine. La gradinita, noi ne cream deja un obicei. Cand un copil are un comportament neadecvat va bate un alt copil, deranjeaza masa, plange mereu cand trebuie sa imparta jucariile cu alticopii, minte .In jocul de rol, specific vârstei mici, copiii imită personajele preferate. Deseori se identifică cu prințesele sau cavalerii care se luptă cu dragonii sau cu alte personaje negative. Este important să citim copiilor povești, astfel le facilităm să își creeze propria imagine despre personaje.
Jocul de rol este o metodă derivată din psihodramă, metodă terapeutică creată de J. L. Moreno în 1921, prin care se urmărește, în principal, formarea modului de a gândi, simți și acționa, specific unui anumit statut, dezvoltarea capacităților empatice, a capacității de a rezolva situații problematice, verificarea corectitudinii și eficienței comportamentelor formate la elevi și înlăturarea comportamentelor inadecvate, neeficiente. În pregătirea și derularea jocului de rol, din punct de vedere metodologic, principalele etape care trebuie parcurse sunt:identificarea și definirea situației care va fi simulată, în concordanță cu obiectivele educaționale și cu specificul cunoștințelor (deprinderilor, comportamentelor) ce urmează a fi învățate;modelarea situației și proiectarea scenariului, constând în selectarea statusurilor și rolurilor celor mai importante din situația reală și a interacțiunilor esențiale, elaborându-se un scenariu;alegerea participanților și instruirea lor în legătură cu specificul fiecărui rol pe care urmează să-l interpreteze (în funcție de vârsta copiilor, se pot folosi în acest scop fișe cu descrierea fiecărui rol, sau ilustrarea prin desene, în cazul preșcolarilor);
Dramatizarea o variantă a jocului de rol, metodă care valorifică tehnicile (dialog, gest, mimică, pantomimică, decor, etc.), prin care se urmărește în special adâncirea înțelegerii unor aspecte studiate și fixarea lor, pe un fond afectiv intens. În acest sens, dramatizarea constă în transpunerea în acțiune dialogată a faptelor, evenimentelor, în cazul preșcolarilor, la educarea limbajului, educație pentru societate
Povestile si metaforele vindeca deoarece ele ne pun in contact cu dorintele si nevoile noastre cele mai profunde, cu obstacolele pe care le avem si resursele noastre interioare adesea necunoscute. Povestile ne pun in contact cu noi insine. Copiii sunt atrasi de povesti ele devenind o buna metoda educativa deoarece stimuleaza dezvolatrea cognitiv-intelectuala, respectiv gandirea, imaginatia, limbajul dar si dezvoltarea afectiv-emotionala, deoarece povestile sunt surse si vehicole de emotii, ajuta la intelegerea acestora si invatarea exprimarii lor. De asemenea ele furnizeaza modele de identificare, solutii posibile la, Povestile pot fi spuse sau create, modificate, imbunatatite si adaptate. Cartile de povesti sunt o sursa nemaipomenita de invataturi, solutii, idei, si surse de crestere emotionala pentru copiii nostri.
PARTENERIAT EDUCAȚIONAL GRĂDINIȚĂ-FAMILIE
“ÎMPREUNĂ PENTRU VIITOR ”
ARGUMENT
Mediul în care se naște copilul,trăiește, se dezvoltă și se formează copilul,este familia. Învățarea primelor comportamente sociale, prin imitație și interacțiune, se produce în mica lor copilărie ți e dependentă de tipul relațiilor din familie.Dar,ca primă etapă a învățământului preuniversitar, grădiniței îi revine rolul de a contribui responsabil la formarea personalității copiilor,de a le deschide calea spre cunoaștere,de a descoperi lumea înconjurătoare.
Grădinița este o a doua casă a copilului și reprezintă pentru el un spațiu în care se simte ocrotit și în siguranță,însă,în mod obligatoriu,părinții sunt partenerii educatoarei deoarece ei își cunosc cel mai bine copiii și pot oferi cele mai multe informații despre aceștia.Obiectivele educaționale pe care grădinița și le propune nu pot fi realizate în totalitate fără sprijinul susținut al familiei,de aceea educatoarea trebuie să mențină o legătură strânsă cu aceasta pentru a asigura acea continuitate de cerințe atât de necesară în activitatea noastră.
Prin acest parteneriat educațional, părinții vor fi implicați permanent în activitatea grădiniței, fiind priviți ca participanți active.În acest fel,părinții își vor forma deprinderea de a se implica în toate activitățile, cunoscând programul educativ la care participă copiii, progresele făcute de aceștia,dar și percepția pe care o are grădinița despre calitățile și problemele copiilor.
SCOPUL
Implicarea și participarea efectivă a părinților în activitățile de la grupă cât și în cele extracurriculare.
OBIECTIVE
Formarea părințiolr în spiritul ideii de parteneri egali ai educatoarei în educația copiilor;
Formarea unei concepții sănătoase despre grădiniță și rolul acesteia în viața copilului;
Crearea unui mediu educațional optim, favorabil unei bune dezvoltări a copilului,conform cu nevoile și necesitățile sale;
Implicarea părinților în acțiuni de atragere de resurse financiare și materiale extrabugetare,în vederea îmbunătățirii mediului educațional;
Achiziționarea de către părinți a celor mai recente informații despre creșterea și educarea
copiilor, aplicarea corectă în educarea și creșterea copiilor lor.
PĂRȚI IMPLICATE:
Educatoarele de la grupă;
Părinții copiilor din grupă;
Psihologul grădiniței.
OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR:
Educatoarea are obligația să:
Aducă la cunoștința părinților scopul și conținutul programului educativ desfășurat în grădiniță;
Informeze părinții despre standardele de creștere și dezvoltare ale copiilor în funcție de vârstă;
Contribuie la diseminarea bunelor experiențe educative în rândul părinților;
Ascultă cu atenție și atribuie importanța cuvenită informațiilor primite de la părinții copiilor;
Acordă consiliere individuală și/sau în grup pe teme de educație în familie și în instituția preșcolară.
Părinții au îndatorirea:
Să continue în familie programul educațional propus în grădiniță;
Să participle active în cadrul parteneriatului familie-grădiniță;
Să dea dovadă de perseverență în acțiunile educative,solicitând sprijinul educatoarei ori de câte ori este cazul.
OBLIGAȚII COMUNE
Părțile implicate trebuie să colaboreze cât mai eficient pentru a dezvolta direcțiile de acțiune formative-educativă antrenate instituțional dar și pentru a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii:financiare,practice-aplicative,organizatorice
DURATA:1 an
GRUP ȚINTĂ:
Copiii grupei mare
Părinții copiilor
Educatoarea grupei
RESURSE UMANE:
Părinți
Bunici
Cadre didactice
Copii
RESURSE MATERIALE:
Materiale informative din domeniul educației
Reviste de specialitate
Psihologia copilului
RESURSE FINANCIARE:
Donații din partea părinților
Sponsorizări.
CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR PE PERIOADA DERULĂRII PARTENERIATULUI
Grupa mare
IMPLEMENTAREA PARTENERIATULUI
Se va urmări:
Modul în care s-a desfășurat parteneriatul;
Atingerea obiectivelor propuse;
Desfășurarea programului de activități;
Impactul parteneriatului asupra partenerilor.
MONITORIZAREA ȘI EVALUAREA PARTENERIATULUI
Parteneriatul va fi monitorizat de către partenerii și conducătorii acestei acțiuni;
Întocmirea unui raport de evaluare a activităților desfășurate în parteneriat.
DISEMINAREA REZULTATELOR
Raportul de evaluare a parteneriatului va fi popularizat în cadrul activităților metodice desfășurate la nivelul unității.
FINALIZAREA PARTENERIATULUI
“Carnavalul copiilor”
Bibilografie
1. Băran Pescaru (2004), Parteneriat în educație, Editura Aramis, București
2. Boca Cristina (2007) , Introducere în educația timpurie, Editura Didactică și Pedagogică,București
3. Ciolan Laura (2007), Dezvoltarea educației timpurii, Editura Universității
4. Claparede Eduard (1997), Despre natura și fucțiile jocului, Psihologia copilului și pedagogia experimentală, Editura Didactică și Pedagogică, București
5. Conona Petrescu (2010), Educația timpurie, Editura Cultura Didactică,București
6. Crețu Tinca (2006), Investigații preliminare la tema educației timpurii instituționalizate, Revista 7. Invățământului Preșcolar, nr.3/4, București
8. Cucoș Constantin (2002,) Pedagogie, Editura Polirom, Iași
9. Culea Laurențu, Curriculum pentru educația timpurie – o provocare, Editura Diana, București
Declarația de la Salamanca(7/10 iunie,1994), UNESCO (sursa: Internet)
10. Ioan Cerghit (1997), Metode de Invățământ, Editura Didactică și Pedagoică ,București
11. Manolescu Marin (2004), Curriculum pentru învătământul primar și preșcolar , Universitatea din București, Editura Credis
12. Păun Emil, Romiță Iucu(2002), Educația preșcolară în România, Editura Polirom, București
Pedagogică, București
13. Piaget Jean (1972), Psihologie și pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București
Șovar R. (1998), Educația timpurie a copiilor, de la 0/6 ani, Ministerul Educației și Invățământului și reprezentația UNICEF în România, București
14. Ursula Șchiopu(1997) Problemele psihologice ale jocului, Editura Didactică și Pedagogică,București
15. Ursula Schiopu, Verzea Emil (1997), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București
16. Vrășmaș Ecaterina (1999), Educația copilui preșcolar. Elemente de pedagogie la vârstă timpurii, Editura Pro Humanitate, București
17. Vrășmaș Traian(2004), Școala și educația pentru toți, Editura Miniped, București
ANEXA NR.1
SUBIECTII STUDIULUI DE CAZ
CAZUL1 – ANDREEA L. – 6 ANI
CAZUL 2 – ALEXANDRU E. – 5 ANI
CAZUL 3 – TUDOR R. – 7 ANI
CAZUL 4 – RARES A. – 6 ANI
CAZUL 5 – RADU A. – 7 ANI
ANEXA NR.2
Fisa de anamneză psihologica
Numele și prenumele
Data, an naștere, localitate: –
A. Date asupra mediului familial – structura familiei –
Atmosfera în familie – regim și climat educativ propice sau nu
Conduita în familie -gradinita
a.față de părinți -ascultare, atașament, independenț -,sau nu
Relațiile elev –educator -disciplinat, politicoasa, docila ,
d.Relațiile cu colegii -solidaritate, colegialitate, prietenie ,rezervat
B. Procese intelectualeNivel de dezvoltare intelectuală, memorie, gândire, imaginație
Inteligența –
Gândirea –
Memoria-
Atenția –
Voința –
Deprinderi verbale, senzoriale, motrice –
C. Trăsături de temperament
Energie (capacitate de efort, rezistență laoboseală mobilitate-sau nu
D. Trăsături de afectivitate increderea in sine, adaptare la situații noi . capacitate de efort.Atitudine față de societate și de oameni – comportare civilizată, solicitudine, adaptare Introvertit, necomunicativ
ANEXA NR. 3
PROBA NR.1
1. Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea.
2. Cu cine doresti sa te asemeni ,si de ce? (personaje din poveste)
Pregătirea testării
Se spune copilului că va juca un joc distractiv în care el va fi inventatorul unei povești. Nu se folosește cuvântul “test” pentru a nu crea o atmosferă inhibitoare. Este indicat ca aplicarea testului să se facă într-un mediu liniștit, relaxant, într-o atmosfară jovială, propice jocului și concentrării necesare pentru rezolvarea sarcinilor.
Administrarea PROBEI nr.1
Testul poate fi aplicat numai individual, cu rezolvare în ritm propriu, dar nu mai mult de 10 minute.
Se anunță numele jocului – “:,,Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea,,
Se explică copilului cum vor juca acest joc:
Se va alege o poveste preferata.
Copilul trebuie sa gaseasca alt sfirsit povestii .
Desfășurarea propriu-zisă constă în crearea /inventarea unei povești
Se precizează că este important ca povestea să fie nemaiauzită și interesantă, o poveste unică.
Dacă este necesar, copilul poate fi ajutat cu întrebări, de tipul “Unde…? De ce…? Când…? Cine…? Cu cine…? ”
La sfârșit copilul este întrebat dacă i-a plăcut jocul și dacă ar dori să se mai joace și altă dată, inventând o altă poveste interesantă
ANEXA NR.4
PROBA NR.2
,,Cu cine doresti sa te asemeni ,si de ce?,,
Se spune subiectului ca va trebui sa joace un joc in care va alege o poveste preferat,
Din aceasta poveste va alege personajul personaj preferat.
Va trebui sa argumenteze alegerea si niste posibile actiuni prin prisma personajului ales.
Se va aplica un Chestionar
1. Care este povestea ta preferata?
2. Ce personaj iti place cel mai mult?
3. De ce?
Copilul va trebui sa –si argumenteze niste posibile actiuni prin prisma personajului ales.
ANEXA NR.5
GHID DE INTERVIU-PARINTE
CONSIDERATI CA VA CUNOASTETI BINE COPILUL?
2. ATI ESIZAT ANUMITE DEVIERI COMPORTAMENTALE ,RAPORTAT LA CEEA CE CONSIDERATI DVS. ,,NORMAL”?(CARE SUNT ACELEA)
3. CUM APRECIATI MODUL DE SOCIALIZARE ,RELATIONARE A COPILULI DVS, CU FAMILIA , CU COLEGII, CU STRAINII?
4. CUM CONSIDERATI PROBLEMELE EDUCATIONALE-GRESELI ALE PARTICIPANTILOR LA ACTUL EDUCATIONAL,VIS-A VIS DE NEVOILE COPILULI?
5. CE IDEALURI URMARITI IN FORMAREA LUI?(SUNT ACCELEASI CA DVS.)
6. DE CE CREDETI CA ARE NEVOIE COPILUL DVS. SA FIE FERICIT?
7. CUM IL PUTETI AJUTA SA-SI GASEASCA SINGUR IDEALURILE?
MOTTO
Copiii învață din ceea ce trăiesc
Dacă copiii sunt crescuți cu critici
ei invață să condamne.
Dacă copiii trăiesc în ostilitate, ei învață să se bată.
Dacă copiii trăiesc în teamă, ei învață să fie temători.
Dacă copiii trăiesc în milă,
ei invață să se autocompătimească.
Dacă copiii trăiesc în ridicol, ei învață să fie sfiosi.
Dacă copiii trăiesc în gelozie, ei învață ce e invidia.
Dacă copiii trăiesc în rușine,
ei invață să se simtă vinovați.
Dacă copiii trăiesc în toleranță, ei învață să fie răbdători.
Dacă copiii trăiesc în încurajare, ei învață să fie încrezători.
Dacă copiii trăiesc în apreciere, ei învață să aprecieze.
Dacă copiii trăiesc în aprobare,
ei invata sa se placa pe ei insisi.
Daca copiii traiesc in acceptare,
ei invata sa gaseasca dragostea in lume.
Daca copiii traiesc in recunoastere,
ei învață să aibe un țel.
Dacă copiii trăiesc în generozitate,
ei învață să fie generoși.
Dacă copiii trăiesc în cinste și dreptate,
ei invață ce înseamnă adevarul și justiția.
Dacă copiii trăiesc în siguranță, ei învață să aibă încredere în sine și în cei din jurul lor.
Dacă copiii trăiesc în prietenie,
ei invață că lumea este un loc frumos în care poți trăi.
Dacă copiii trăiesc în seninătate,
ei învață să aibă mintea împăcată.
Dorothy L. Nolte
Bibilografie
1. Băran Pescaru (2004), Parteneriat în educație, Editura Aramis, București
2. Boca Cristina (2007) , Introducere în educația timpurie, Editura Didactică și Pedagogică,București
3. Ciolan Laura (2007), Dezvoltarea educației timpurii, Editura Universității
4. Claparede Eduard (1997), Despre natura și fucțiile jocului, Psihologia copilului și pedagogia experimentală, Editura Didactică și Pedagogică, București
5. Conona Petrescu (2010), Educația timpurie, Editura Cultura Didactică,București
6. Crețu Tinca (2006), Investigații preliminare la tema educației timpurii instituționalizate, Revista 7. Invățământului Preșcolar, nr.3/4, București
8. Cucoș Constantin (2002,) Pedagogie, Editura Polirom, Iași
9. Culea Laurențu, Curriculum pentru educația timpurie – o provocare, Editura Diana, București
Declarația de la Salamanca(7/10 iunie,1994), UNESCO (sursa: Internet)
10. Ioan Cerghit (1997), Metode de Invățământ, Editura Didactică și Pedagoică ,București
11. Manolescu Marin (2004), Curriculum pentru învătământul primar și preșcolar , Universitatea din București, Editura Credis
12. Păun Emil, Romiță Iucu(2002), Educația preșcolară în România, Editura Polirom, București
Pedagogică, București
13. Piaget Jean (1972), Psihologie și pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București
Șovar R. (1998), Educația timpurie a copiilor, de la 0/6 ani, Ministerul Educației și Invățământului și reprezentația UNICEF în România, București
14. Ursula Șchiopu(1997) Problemele psihologice ale jocului, Editura Didactică și Pedagogică,București
15. Ursula Schiopu, Verzea Emil (1997), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București
16. Vrășmaș Ecaterina (1999), Educația copilui preșcolar. Elemente de pedagogie la vârstă timpurii, Editura Pro Humanitate, București
17. Vrășmaș Traian(2004), Școala și educația pentru toți, Editura Miniped, București
ANEXA NR.1
SUBIECTII STUDIULUI DE CAZ
CAZUL1 – ANDREEA L. – 6 ANI
CAZUL 2 – ALEXANDRU E. – 5 ANI
CAZUL 3 – TUDOR R. – 7 ANI
CAZUL 4 – RARES A. – 6 ANI
CAZUL 5 – RADU A. – 7 ANI
ANEXA NR.2
Fisa de anamneză psihologica
Numele și prenumele
Data, an naștere, localitate: –
A. Date asupra mediului familial – structura familiei –
Atmosfera în familie – regim și climat educativ propice sau nu
Conduita în familie -gradinita
a.față de părinți -ascultare, atașament, independenț -,sau nu
Relațiile elev –educator -disciplinat, politicoasa, docila ,
d.Relațiile cu colegii -solidaritate, colegialitate, prietenie ,rezervat
B. Procese intelectualeNivel de dezvoltare intelectuală, memorie, gândire, imaginație
Inteligența –
Gândirea –
Memoria-
Atenția –
Voința –
Deprinderi verbale, senzoriale, motrice –
C. Trăsături de temperament
Energie (capacitate de efort, rezistență laoboseală mobilitate-sau nu
D. Trăsături de afectivitate increderea in sine, adaptare la situații noi . capacitate de efort.Atitudine față de societate și de oameni – comportare civilizată, solicitudine, adaptare Introvertit, necomunicativ
ANEXA NR. 3
PROBA NR.1
1. Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea.
2. Cu cine doresti sa te asemeni ,si de ce? (personaje din poveste)
Pregătirea testării
Se spune copilului că va juca un joc distractiv în care el va fi inventatorul unei povești. Nu se folosește cuvântul “test” pentru a nu crea o atmosferă inhibitoare. Este indicat ca aplicarea testului să se facă într-un mediu liniștit, relaxant, într-o atmosfară jovială, propice jocului și concentrării necesare pentru rezolvarea sarcinilor.
Administrarea PROBEI nr.1
Testul poate fi aplicat numai individual, cu rezolvare în ritm propriu, dar nu mai mult de 10 minute.
Se anunță numele jocului – “:,,Te rog sa construiesti alt sfirsit ,asa cum a-i dori tu sa se sfirseasca povestea,,
Se explică copilului cum vor juca acest joc:
Se va alege o poveste preferata.
Copilul trebuie sa gaseasca alt sfirsit povestii .
Desfășurarea propriu-zisă constă în crearea /inventarea unei povești
Se precizează că este important ca povestea să fie nemaiauzită și interesantă, o poveste unică.
Dacă este necesar, copilul poate fi ajutat cu întrebări, de tipul “Unde…? De ce…? Când…? Cine…? Cu cine…? ”
La sfârșit copilul este întrebat dacă i-a plăcut jocul și dacă ar dori să se mai joace și altă dată, inventând o altă poveste interesantă
ANEXA NR.4
PROBA NR.2
,,Cu cine doresti sa te asemeni ,si de ce?,,
Se spune subiectului ca va trebui sa joace un joc in care va alege o poveste preferat,
Din aceasta poveste va alege personajul personaj preferat.
Va trebui sa argumenteze alegerea si niste posibile actiuni prin prisma personajului ales.
Se va aplica un Chestionar
1. Care este povestea ta preferata?
2. Ce personaj iti place cel mai mult?
3. De ce?
Copilul va trebui sa –si argumenteze niste posibile actiuni prin prisma personajului ales.
ANEXA NR.5
GHID DE INTERVIU-PARINTE
CONSIDERATI CA VA CUNOASTETI BINE COPILUL?
2. ATI ESIZAT ANUMITE DEVIERI COMPORTAMENTALE ,RAPORTAT LA CEEA CE CONSIDERATI DVS. ,,NORMAL”?(CARE SUNT ACELEA)
3. CUM APRECIATI MODUL DE SOCIALIZARE ,RELATIONARE A COPILULI DVS, CU FAMILIA , CU COLEGII, CU STRAINII?
4. CUM CONSIDERATI PROBLEMELE EDUCATIONALE-GRESELI ALE PARTICIPANTILOR LA ACTUL EDUCATIONAL,VIS-A VIS DE NEVOILE COPILULI?
5. CE IDEALURI URMARITI IN FORMAREA LUI?(SUNT ACCELEASI CA DVS.)
6. DE CE CREDETI CA ARE NEVOIE COPILUL DVS. SA FIE FERICIT?
7. CUM IL PUTETI AJUTA SA-SI GASEASCA SINGUR IDEALURILE?
MOTTO
Copiii învață din ceea ce trăiesc
Dacă copiii sunt crescuți cu critici
ei invață să condamne.
Dacă copiii trăiesc în ostilitate, ei învață să se bată.
Dacă copiii trăiesc în teamă, ei învață să fie temători.
Dacă copiii trăiesc în milă,
ei invață să se autocompătimească.
Dacă copiii trăiesc în ridicol, ei învață să fie sfiosi.
Dacă copiii trăiesc în gelozie, ei învață ce e invidia.
Dacă copiii trăiesc în rușine,
ei invață să se simtă vinovați.
Dacă copiii trăiesc în toleranță, ei învață să fie răbdători.
Dacă copiii trăiesc în încurajare, ei învață să fie încrezători.
Dacă copiii trăiesc în apreciere, ei învață să aprecieze.
Dacă copiii trăiesc în aprobare,
ei invata sa se placa pe ei insisi.
Daca copiii traiesc in acceptare,
ei invata sa gaseasca dragostea in lume.
Daca copiii traiesc in recunoastere,
ei învață să aibe un țel.
Dacă copiii trăiesc în generozitate,
ei învață să fie generoși.
Dacă copiii trăiesc în cinste și dreptate,
ei invață ce înseamnă adevarul și justiția.
Dacă copiii trăiesc în siguranță, ei învață să aibă încredere în sine și în cei din jurul lor.
Dacă copiii trăiesc în prietenie,
ei invață că lumea este un loc frumos în care poți trăi.
Dacă copiii trăiesc în seninătate,
ei învață să aibă mintea împăcată.
Dorothy L. Nolte
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Gradinita Si Familia Parteneri In Educatie (ID: 159493)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.