Fundamente Pedagogice cu Privire la Implicarea Tatilor In Educatia Copiilor

CUPRINS

INTRODUCERE––––––––––––––––––––––––––––––––2

Capitolul I. FUNDAMENTE PEDAGOGICE CU PRIVIRE LA IMPLICAREA TAȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Orientari teoretice privind educația în familie

Rolurilor educative materne și paterne

Rolul taților în educația copiilor–––––––––––-

Implicarea taților vitregi în educația copiilor–––––––––––––––––––14

Capitolul II. INVESTIGAȚIA EXPERIMENTALĂ A ROLURILOR EDUCATIVE PATERNE

2.1. Experimentul de constatare––––––––––––––––––––––––––-17

2.2. Experimentul formativ––––––––––––––––––––––––––––21

2.3. Experimentul de control––––––––––––––––––––––––––––39

Concluzii–––––––––––––––––––––––––––––––––––42

Bibliografie––––––––––––––––––––––––––––––––––-44

Anexe––––––––––––––––––––––––––––––––––––-46

INTRODUCERE

Motto: “Nu-mi pot închipui o nevoie mai puternică în copilărie ca nevoia de protecție paternă” Sigmund Freud

Savanții au confirmat un lucru pe care majoritatea părinților și educatorilor il cunosc de mult

căci tații au o influență deosebit de mare asupra copiilor. Știința a demonstrat că primele experiențe ale copilului determină modul în care se dezvoltă creierul lui, iar toți cei care îl ingrijesc influențează modul în care copilul învață, gandește și se comportă pe parcursul întregii vieți.

Taților le revine o responsabilitate mare și, după cum o demonstrează studiile, prezența lor are un impact deosebit asupra copilului. Cercetările au constatat că atunci cand tații se implică în viața copiilor lor, aceștia sunt mai independenți, mai încrezători și au mai multe șanse de succes cand încep să frecventeze școala. Copiii și întreaga familie au foarte mult de caștigat în urma implicării taților în educația copiilor.

În societatea noastră s-au înrădăcinat unele stereotipuri, opinii învechite precum că tatălui îi revine rol secundar în educația copiilor proprii și că nu este necesar ca ambii părinți să împartă între ei, în egală măsură, funcția dată.

Cu toate că astăzi se vorbește tot mai des despre unitatea rolurilor parentale, totuși, în majoritatea cazurilor persistă o divizare strictă a acestora. Chiar și în familiile “moderne”, de educația copiilor se preocupă mai mult mamele. Tații sunt preocupați doar de problemele de asigurare a familiei cu mijloace de existență, cu toate că nu numai acestea ar trebui să constituie cercul preocupărilor unui bărbat.

Reieșind din această situație reală se cere o implicare considerabilă a taților în educația copiilor. Cu atât mai mult, cu cât, copiii au nevoie de grija și atenția ambilor părinți. Comunicarea tatălui cu copilul nu poate fi substituită cu cea a mamei, chiar dacă unele mame se străduiesc mult, acest lucru nu le va reuși. Ceea ce poate oferi tatăl copilului nu va reuși să facă o altă persoană, chiar fiind apropiată.

Rolul tatălui, prin exersarea funcției paterne este să stabilească un echilibru între legea impusă (restricții) și dorința copilului. Totodată, tata ca reprezentant al autorității are rol major în formarea conștiinței morale, a supraeului copilului.

Tatăl trebuie să fie conștient de importanța implicării lui în educația copilului. Ceea ce este foarte grav și poate avea efect traumatic asupra copilului nu este numai absența tatălui ci și indiferența și dezinteresul acestuia față de copil. Nevoia unui model masculin de identificare pentru băieți și construirea imaginii sexului opus pentru fete, au ca obiect tatăl. Prin absența sa, frustrează copiii de satisfacerea acestei identificări și implicit, perturb dezvoltarea firească a acestora. Deci, tatăl este extrem de„ valoros” pentru dezvoltarea personalității. Rolul esențial al autorității paterne este de a securiza și de a responsabiliza. Responsabilizând copilul, i se oferă acestuia posibilitatea de a-și câștiga încrederea în sine. A-l responsabiliza semnifică în același timp a-i oferi posibilitatea de a-și dezvolta capacitatea de a fi actorul propriei vieți. Atunci când mamei îi este foarte clar ce simte la nivel afectiv față de persoana de sex opus lângă care trăiește, ce așteaptă de la această persoană și ce este dispusă să-i ofere, ea devine capabilă și credibilă în fața copiilor în a defini rolul tatălui, statutul lui în familie. Lacan spune că „tatăl este cel pe care-l autorizează mama să fie”.

Absența tatălui privează copilul de sentimentele de securitate și de modelul de identificare, generând la nivelul personalității acestuia o scădere a încrederii în sine și o reducere a capacității de adaptare și relaționare. Rolul tatălui, prin exersarea funcției paterne este să stabilească un echilibru între legea impusă (restricții) și dorința copilului. Lipsind din structura familiei și nefiind înlocuit cu o altă persoană de sex masculuin, care să exercite funcția paternă, iar mama având dificultăți în exercitarea autorității, copiii din aceste familii nu-și pot forma o imagine pozitivă despre autoritate.

Astfel, putem spune că absența tatălui perturbă atât dezvoltarea personalității copilului cât și întreaga funcționare a familiei. În aceste condiții familia care reprezintă matricea psiho-socială în care se dezvoltă copilul, își pierde funcțiile educative și nu mai poate oferi un model relațional pe care copilul să și-l introiecteze.

Responsabilitatea tatălui față de educația copilului nu poate fi substituită cu cea a mamei. Chiar dacă prezența ambilor părinți în familie depinde de mai mulți factori, totuși, este important să fie asigurat echilibrul și siguranța de care au nevoie copii pentru o dezvoltare normală și o copilărie fericită. Cercetările științifice dedicate acestei probleme pun în evidență faptul că experiența socială acumulată de copii în familie este esențială pentru dezvoltarea personalității lui (L.S.Vîgotski, S.L.Rubinștein, P.I.Galperin, L.I.Bojovici). Problema implicației taților în educația copiilor capătă importanță deosebită astăzi, când instabilitatea educației, valorilor familiale este enormă.

Pornind de la problema de cercetare, importanța implicării taților în educația copiilor, am formulat scopul cercetării care constă în identificarea modului de implicare al taților în educația copiilor proprii.

Obiectul cercetării îl constituie, modul de implicare al taților în educația copiilor proprii.

Ipoteza cercetării. Presupunem că majoritatea taților contemporani au un grad redus de implicare în educația propriilor copii. Dacă tații ar fi formați în programe educaționale speciale, atunci ar spori gradul de competență părintească, ceea ce ar condiționa implicarea lor perseverentă în educația propriilor copii.

Obiectivele cercetării:

studierea și analiza literaturii pedagogice și psihologice referitor la rolul taților în educația copiilor;

analiza situației existente în practica pedagogică referitor la problema de cercetare;

determinarea nivelului de implicare a taților în educația propriilor copii;

Metodele de investigație: am aplicat următoarele metode:

metoda bibligrafică: (cercetarea teoretică a literaturii științifice);

metode experimentale (observarea, conversația, experimentul pedagogic, metoda testului);

metode praxiologice: (analiza cantitativă și calitativă a datelor experimentale).

Baza metodologică a investigației o constituie opiniile savanților: Ciofu C., Băran-Pescaru A., Bunescu Gh., Cuznețov L., Markova T., Vinogradova N.; idei cu privire la rolul familiei în dezvoltarea personalității copilului (L.S.Vîgotski, S.L.Rubinștein, P.I.Galperin, L.I.Bojovici).

Eșantionul experimental a fost constituit din 10 părinți a copiilor ce frecventează grădinița „Ghiocel” din s. Limbenii Vechi.

Inovația științifică a studiului constă în cercetarea experimentală a implicației taților în educația copiilor în condițiile țării noastre.

Importanța practică rezidă în faptul că educatorii, părinții, pedagogii pot utiliza în practicile educaționale cotidiene tehnicile propuse pentru fortificarea competențelor educaționale ale părinților.

Structura tezei. Teza de licență este constituită din introducere, două capitole, concluzii, bibliografie și anexe.

Capitol I. FUNDAMENTE PEDAGOGICE CU PRIVIRE LA IMPLICAREA TAȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

1.1. Orientari teoretice privind educația în familie

Funcția educativă a familiei consta în: socializarea și integrarea personalității copiilor

în societate; transmiterea sistemului cultural (norme, valori); realizarea ordinii sociale. Funcția

educativă poate fi diferită de la o structura familială la alta: în familiile nucleare moderne

încărcătura de afectivitate raspunde noilor "exigențe funcționale" ale familiei. În societățile industriale; funcția educativă este preluată de instituțiile specializate (instituțiile școlare) deoarece

astfel se servește mai bine nevoia de eficiență a societății industriale; familia păstrează doar funcția

de socializare primară și de sprijin (prin climatul familial afectiv) al instituțiilor școlare. Funcția

educativă a familiei apare diminuată în societatea contemporana datorita restrângerii (nuclearizării)

familiei, muncii salariale a femeii în afara spațiului domestic, impunerii conținuturilor educației

școlare pe care familia este incapabilă să le transmită.

Conceptul de familie apare în vocabularul timpurilor îndepărtate pe filiera latină, de la complexul termen “famulus” care, în primă fază, desemna sclavii aparținând cetățeanului roman, iar, mai târziu, s-a extins și asupra persoanelor aflate sub stăpânirea lui, respectiv asupra descendenților și soției acestuia.

Din perspectiva sociologică, „familia este elementul natural și fundamental al societății” (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1991); reprezintă una dintre construcțiile sociale cele mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și afirmării speciei umane, fiind condiționată și determinată în organizarea și evoluția sa de modul în care este organizată societatea pe care o reflectă.

G. P. Murdock (1949): familia este un grup social caracterizat printr-o locuință comună, cooperare economică și reproducere; include adulți de ambele sexe, …, și unul sau mai mulți copii, proprii sau adoptați.

C. Levi-Strauss: familia este un grup social ce își are originea în casatorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale, incluzându-le pe cele sexuale.

Maria Voinea (1978) definește familia ca fiind “o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legați prin casătorie, sânge sau adopțiune. Fiind un fenomen social, se dezvoltă odată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta”

O definitie interesantă ne este oferită de Adina Băran-Pescaru „Familia este un grup social, care poate sau nu să include adulți de ambele sexe (ex. familiile cu un singur părinte), poate sau nu include unul sau mai mulți copii (ex. cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuți din căsătoria lor (ex. copiii adoptați sau copiii unui partener dintr-o căsătorie anterioară. Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în casatorie (de ex., cuplurile care coabiteaza), ei pot sau nu să împarta o locuință comună (de ex., cuplurile care fac naveta). Adulții pot sau nu să coabiteze sexual, iar relația poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția, respectul față de parinți.

I. Mitrofa definește din perspectiva psiho-socială, ”familia reprezinta o unitate de interacțiuni și intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soț, soție, tata, mama, fiu și fiică, frate și soră, constituită în și prin afecțiune”.

Deci, familia este celula primară în care apar primii germeni ai culturii personale. Filosoful N.I. Soloviov a zis că „… familia e leagănul educativ al omenirii”. Da, anume al omului la toate etapele lui de dezvoltare, fiindcă în familie se educă și maturii, și copiii. Educația este un proces complicat în care se influențează reciproc și acei care educă, și acei, pe care îi educă. Nici odată nu se întîmplă așa, că un om numai dă, iar altul numai ia; un om numai povățuiește, iar altul numai ascultă. Educație nu este o mișcare numai într-o direcție, ea include în sine colaborarea atunci cînd ambii dau și ambii se simt înzestrați cu daruri. Familia, după constatarea oamenilor iluștri din toate timpurile a fost una din cele mai mari valori create de omenire. Nici o națiune, nici o societate, nici o civilizație n-a putut exista fără familie.

Funcția educativă a familiei ar consta nu numai în transmiterea/reproducția culturală și socială, ci și în adaptarea (inovarea) structurilor existente. În acest context teoretic, familiile îndeplinesc o funcție educativă atât timp cât sistemul recompensează direct sau indirect acest serviciu, adică atât timp cât parinții și familia obțin, la rândul lor, un beneficiu. Societațile contemporane par să facă din copil o sursă de plăcere și de mândrie a parinților, o modalitate de împlinire. Beneficiilor afective, simbolice li se adaugă cele statutare: mobilitatea intergenerațională caracteristică societăților actuale permite parinților să atingă prin copiii cu care se identifică, poziții sociale la care ei însăși nu au avut acces.

Finalitățile educației – inclusiv familiale – constau în legitimarea și reproducția raporturilor sociale de dominație. Studii empirice privind inegalitatea șanselor de acces și de reușita la educație ale tinerilor proveniți din medii sociofamiliale diferite, par să confirme tezele acestor teorii.

Descoperirea paternității da către cunoașterea științifică a avut loc de abia în anii 1960. Problema a fost formulată mai întîi în termenii absenței tatălui. Explozia ratei divorțialității și prioritatea maternă în încredințarea copilului, creșterea numărului copiilor născuți înafara instituției căsătoriei, ca și numărul mare al femeilor recăsătorite sau varianta coabitării cu un bărbat care nu este tatăl natural al copiilor, i-au orientat pe psihologi, pedagogi, sociologi și juriști spre noi piste de cercetare, cum sunt fenomenele deprivării paterne în familiile monoparentale și cele ale inflației de tați în familiile reconstruite G. Dulac, P. Durning, S. Ricks, E. Stănciulescu.

Istoricii din domeniul științelor educației leagă această descoperire a paternității, cum o numește P. Durning, de apariția exogamiei și a familiei conjugale. Dezvoltarea sentimentului copilăriei și al familiei pare a fi determinant în valorizarea și definiția paternității.

Analiza studiilor științifice și a celor empirice ne-a permis să evidențiem un șir de tendințe în dezvoltarea sentimentului paternității de astăzi observăm o investire emoțională mai mare a bărbatului în sarcina partenerei sale, cu un interes activ pentru copil și susținerea mamei pe parcursul procesului de graviditate și naștere; se observă o consolidare a relațiilor tatălui cu mama și copilul prin intermediul participării mai active a acestuia la îngrijirea copilului și la treburile de menaj casnic în perioada post-natală; autoritatea paternă se destabilizează progresiv, adică diferențierea rolurilor feminin-masculin nu mai urmează axa afectivitate / autoritate, ci are loc o revoluție în raporturile tatălui cu copilul, acestea dezvoltîndu-se în direcția unei logici relațional-afective în defavoarea logicii statutare; societatea postmodernă abordează resursele și criteriile de legitimare a sentimentalizării relațiilor părinți – copii, facînd din afecțiunea, altruismul, sacrificiul părinților factori importanți de educație familială, care formează personalitatea copilului.

În concluzie am putea accentua cu siguranță faptul că astăzi se observă nașterea unei autorități paterne noi, afectuoase sau a afecțiunii autoritare L. Cuznețov.

Literatura de specialitate și cercetările empirice ne permit să menționăm că comportamentul familial, inclusiv cel parental reprezintă o sinteză de îmbinări complexe a acțiunilor dependente de situațiile concrete, plasate între două extreme: între o ordine relațională și una statutară /normativă.

Nu putem să nu evidențiem faptul că etapa distribuirii rolurilor educative tradiționale a fost cu certitudine depășită de către familia contemporană. Trăsăturile definitorii ale distribuției rolurilor educative în familiile contemporane par a fi: competența, funcționalitatea și eficiența.

O calitate îmbucurătoare, depistată la familiile tinere (23/25- 33/35 de ani), este tendința de a negocia rolurile. Sondajele efectuate ne-au convins că aceasta se face sub formă de convenții, tratative, discuții de tip constructiv, în funcție de resursele disponibile ale partenerilor, de profesie, postul ocupat la serviciu, rezerva de timp liber, starea sănătății, abilitățile și capacitățile de gestionare etc.

E. Stănciulescu menționează despre faptul că actualii tați sunt mai afectuoși, mai deschiși spre comunicare cu copiii, decît cei din secolul trecut și chiar din prima jumătate a secolului al XX-lea. însă unii cercetători continuă să accentueze rolul instrumental slab al tatălui și rolul complex, simultan instrumental și expresiv al mamei .

Educația familială este o totalitate de influențe și orientări educaționale necontrolate asupra copilului care se efectuiază în familie. De-a lungul istoriei au peredominat mai multe stiluri de educație în familie: stilul infanticit(antichitate)- copilul nu era considerat om, și aveau loc omoruri în masă a copiilor.

Stilul aruncător sec IV- sec XIV s-a acceptat ideea că copilul are suflet și erau lăsați la dădacă, s-au într-o mănăstire pentru a fi educat, s-au deloc nu aveau grijă de el și era umilit în propria casă.

Stilul moderator sec XIV-sec XVII maturii se comportau cu copii așa de parcă ei erau din lut sau ceară, iar dacă el se împotrivea el era bătut, fiindcă prin bătăi se spunea că se scoate răul din ei.

Stilul insistent sec XVIII- era considerat ca un om mic pe care îl controlau în permanență(atît comportamentul cît și lumea internă(gînduri,voință))

Stilul socializator sec XIX – încep. Sec. XX- copilul se pregătea pentru o viață independentă și el nu era considerat ca subiect al societății , dar ca obiect al ei.

Stilul susținător mijl. Sec XX – copilul știe mai bine de ce are el nevoie și părinții țin să ajute, copilul în dezvoltarea lui individuală.

Stilul chemător sec XXI părinții, copii, profesorii devin parteneri egali.

Elementul cel mai important de care depinde calitatea și eficiența educației în familie este stilul educativ al acesteia.Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acțiunilor educative în familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Practic fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este în principal dependent de stilul parental, cu care se și confundă de multe ori. Stilul parental se referă la modul părinților de acționare asupra copiilor și este o unitate armonică sau dezarmonică între stilurile personale de educație ale celor doi părinți.

1.2. Rolurile educative materne și paterne

În pofida „revoluției" semnalate în domeniul paternității, toate anchetele, indiferent de metodologia utilizată, indică o implicare mai mare a mamelor și una comparativ mai redusă a taților în îngrijirea și educarea copiilor. Chiar și atunci cînd chestionarele arată că, la nivelul opiniilor, subiecții au atitudini „egalitare", considerînd că mama și tatăl trebuie să fie preocupați în egală măsură de problemele copiilor lor, în practicile cotidiene apar mari diferențe între conținuturile rolului masculin și ale celui feminin [L.Trofăilă,27]. Analiza bugetelor de timp, instrumente utilizate în mod obișnuit pentru a pune în evidență diferențele în gestiunea timpului bărbaților și femeilor, nu lasă nici un echivoc: în toate categoriile sociale, bărbații alocă educației copiilor durate mult mai mici decît femeile [H. Stern,24]. Totuși, bugetele de timp sînt construite pe un principiu al delimitării riguroase și omogenității duratelor, care nu corespunde decît în unele cazuri practicilor reale de gestiune a timpului. Ele nu evidențiază decît conținutul principal al unor durate care, în multe cazuri sînt eterogene și fluide. Or, atît în cazul bărbaților, dar mai ales în cel al femeilor, timpul alocat explicit unor activități menajere sau de timp liber nu sînt de mare ajutor în înțelegerea distribuției rolurilor educative.

Utilizînd o metodologie mai complexă (chestionarul dublat de observație experimentală/joc de rol), Kellerhals și Montandon [1991] prezintă comparativ rolurile educative parentale sub trei aspecte: (1) al reglării directe a comportamentului copilului (încurajare, supravegherea igienei, controlul temelor etc.); (2) al comunicării (schimb de informații, confidențe, opinii); (3) al cooperării, respectiv al participării la activități comune (ieșiri, hobiuri). Autorii caută să evidențieze domeniile în care cei doi părinți se implică împreună sau separat și tipul de resurse (instrumentale sau expresive) pe care fiecare dintre ei le furnizează copilului. Teza unei slabe implicari paterne este confirmată. Tații intervin direct în reglarea comportamentului copiilor de două ori mai puțin decît mamele, iar atunci cînd o fac intervenția lor este mai mult normativă, constînd în a comenta, în a impune, a permite sau a interzice o activitate, a explica principii morale. Puțini sînt cei care urmăresc efectiv și sistematic activitatea copilului și o susțin emoțional :

Rezumînd, se poate reține că nici o sarcină educativă nu este de fapt atribuită bărbatului. Munca educativă este efectuată de către mamă, singură sau în colaborare cu soțul".

Aceeași implicare comparativ mai slabă este identificată și în domeniul comunicării: copiii comunică sensibil mai mult cu mamele, iar carențele în comunicarea cu tatăl sînt, de regulă, compensate printr-o comunicare mai intensă cu mama; o carență în comunicarea cu mama, însă, nu este aproape niciodată compensată prin comunicarea cu tatăl. Pe de altă parte, deși activitățile comune părinți-copii sînt frecvente, tatăl este și în acest caz mai puțin prezent decît mama.

Stereotipul cu privire la segregația masculin/feminin pe axa instrumental/expresiv, este pus sub semnul îndoielii. Cu toate că o anumită specializare instrumentală a bărbatului există (resursele pe care el le oferă copilului fiind informație, clarviziune, cooperare, fermitate), iar femeile par a avea cvasi-exclusivitatea resurselor expresive (înțelegere, protecție, complicitate), cercetătorii genevezi pun în evidență un rol instrumental slab al tatălui și un rol complex, simultan instrumental și expresiv, al mamei:

Rolul patern este mai degrabă secundar decît specific și, reciproc, rolul matern este foarte cuprinzător. Altfel spus, pierderea specificității masculine în domeniul instrumental (dacă această specificitate a existat vreodată) nu pare a fi compensată printr-o creștere comparabilă a contribuțiilor bărbatului în domeniul expresiv.

O tipologie a formelor de diferențiere a rolurilor feminin și masculin este elaborată: (1) modelul diferențierii duble se caracterizează prin diferențierea rolurilor atît din punctul de vedere al sarcinilor pe care și le asumă părinții, cît și din acela al resurselor pe care ei le furnizează; (2) modelul diferențierii simple implică deosebiri fie în distribuția sarcinilor, fie în aceea a resurselor; (3) modelul nediferențiat îi pune pe părinți în situația de egalitate în ceea ce privește sarcinile și icsursele. Primele două modele sînt mai frecvente în totalul eșantionului. Aceasta înseamnă că ne aflăm departe de o ruptură față de modelul „clasic" al familiei în care rolurile educative sînt asumate de mamă și de „topirea" maternității și paternității înparentali-țațe (parentaj). Totuși, prezența diferențierii simple și a conduitelor nediferențiate indică o tendință de îndepărtare de acest model pe direcția unui pluralism al opțiunilor, în ce categorii ale populației se manifestă această tendință ?

Asumarea de către bărbat a unor sarcini educative nu este clar asociată statutului său socio-economic, dar este dependentă de activitatea profesională a mamei: o angajare cu cel puțin 3/4 de normă atrage o creștere a implicării masculine. Statutul profesional al tatălui este slab corelat și cu comunicarea tată-fiu: aceasta este slabă în cazul micilor funcționari subalterni, al funcționarilor de stat calificați și al cadrelor medii, fiind mai intensă în grupurile muncitorilor, cadrelor superioare din economie și cadrelor universitare, grupuri în care atinge niveluri comparabile. Statutul ocupațio-nal al mamei – relevant pentru implicarea masculină – este foarte puțin relevant pentru comunicarea și cooperarea (participarea la activități comune) mamă-copil: acestea nu se diminuează la mamele angajate în activități profesionale extradomestice față de cele casnice. Nivelul de instruire al partenerilor se dovedește o variabilă mai pertinentă : implicarea masculină în diferite sarcini educative crește cu nivelul studiilor; la fel comunicarea și cooperarea mamă-copil. Relevante sînt și tipul de coeziune (interacțiune) familială și tipul de integrare externă: modelul nediferențiat este foarte rar în familiile de tip „paralel" (caracterizate prin închidere și autonomia membrilor), unde domină dubla diferențiere; el apare la aproximativ jumătate dintre familiile „bastion" și predomină în familiile de tip „asociație" (caracterizate prin deschidere și autonomie).

Concluziile echipei elvețiene par să contrazică ipoteza rețelelor [H. Stern,25] care corelează conservarea diviziunii tradiționale a Telurilor familiale cu o densitate mare a rețelelor de sociabilitate ale membrilor cuplului conjugal: deschiderea către exterior poate conduce la transformări în distribuția rolurilor (cazul familiilor „asociație"), așa cum conservarea modelului tradițional este facilitată de închiderea familiei în ea însăși (cazul familiilor de tip „paralel"). Cum se explică faptul că, în unele situații, contactele frecvente cu rețelele de sociabilitate nu facilitează conservarea distribuției tradiționale a rolurilor, ci schimbarea modelului ? Cheia pare a se găsi în tipul de interacțiune familială : interacțiunea bazată pe autonomia membrilor favorizează conservarea modelelor însușite în cursul proceselor de socializare de către fiecare dintre membri, în condițiile unei familii închise („paralel"); ea permite, dimpotrivă, membrilor familiilor deschise către exterior („asociație") ca, în contact cu modele noi și variate, să procedeze la o reconsiderare continuă a modelelor interiorizate și la negocierea rolurilor. Caracteristicile tipului de coeziune determină varietatea modelelor cu care se intră în contact: familiile fuzionale au, probabil, tendința de a se deschide către grupuri relativ omogene din punctul de vedere al modelului cultural (în special către familii de origine, rude și prieteni comuni); acesta este, după toate aparențele, cazul descris de E. Bott. în ceea ce privește familiile „bastion", opțiunea pentru un model sau pentru altul pare a fi determinată de „jocul" a doi factori: conduitele și normele interiorizate în procesul de socializare și dorința de înțelegere și întrajutorare între membri; în funcție de situație, soțul își ajută soția ori de cîte ori aceasta o solicită, iar caracterul închis al familiei îi permite să păstreze secretul și să-și conserve o imagine publică pozitivă.

Concluziile echipei geneveze sînt confirmate de numeroase studii europene și nord-americane. Într-un banlieu parizian, Kohn, Abdat, Callu și Famery, observă aceeași predominanță feminină și rolul secundar al tatălui în educația copiilor. Modelul nediferențiat, respectiv „perspectiva în emergență" semnalată de Fein, apare mai frecvent în rîndurile claselor de mijloc canadiene.

Pentru Francois de Singly, este vorba mai degrabă despre o altă manieră de a fi părinte decît despre un rol feminin principal și unul masculin secundar, rolul patern și rolul matern fiind specifice și complementare.

Un examen calitativ al gestiunii timpului arată că duratele pe care părinții le petrec alături de copiii lor îndeplinesc trei funcții explicite: o „funcție de întreținere și reparație", corespunzînd activității menajere (pregătirii mesei, întreținerii obiectelor de îmbrăcăminte etc.) sau unor activități legate de sănătatea copilului; o alta „de reconfort" (jocuri comune, momente de tandrețe și confesiune); în sfîrșit, o funcție „de dezvoltare", corespunzătoare unor obiective educative explicite. Diferențele între bărbați și femei apar cu claritate: în timp ce femeile asigură toate cele trei funcții, independent de prezența/absența soților, bărbații sînt „specializați" exclusiv în funcția de reconfort; tatăl intră de unul singur în contact cu copilul numai pentru a (se) juca (a se vedea „tatăl-cal", jocul de șah etc.), a trăi satisfacția unor gesturi de tandrețe reciprocă sau pur și simplu pentru a se convinge, după „aerul" senin al copilului, că „totul este în regulă" ; dacă intervine în alte momente, el o face pentru „a da o mînă de ajutor" mamei, dacă nu totdeauna în prezența acesteia, cel puțin la solicitarea ei. Paternitatea contemporană se caracterizează, pentru de Singly, prin trei trăsături: (1) puține relații directe cu copilul; (2) responsabilitatea familiei ca unitate (chiar dacă nu putem vorbi despre un model universal pater familias, tatăl continuă să își asume o funcție de trasare a direcțiilor generale și de restabilire a ordinii, atunci cînd este cazul); (3) secondarea soției în activitatea cotidiană. Rezultatele „brute" ale lui de Singly susțin, pînă la acest punct, rezultatele cercetărilor echipei de la Geneva. Sociologul francez interpretează, însă, aceste rezultate într-un registru teoretic diferit, formulînd ipoteza unor logici specifice, diferite dar complementare, ale actorilor, în funcție de sexul lor.

Rolul educativ al tatălui nu este, în cele mai multe cazuri, înțeles ca secundar nici de bărbați și nici de femei. Deosebirile între rolul masculin și cel feminin vizează modul, natura implicării și nu gradul, mai mic sau mai mare, de implicare, care nici nu poate fi evaluat, întrucît nu pot fi comparate cantitativ comportamente diferite calitativ. Ele relevă în esență două raporturi cu timpul și cu spațiul, două viziuni asupra lumii, două morale, în timp ce spațio-temporalitatea maternă este continuă, duratele și spațiile fiind indistincte, multifuncționale și multirelaționale, cea paternă este discontinuă, duratele și spațiile sînt delimitate clar în funcție de activitatea desfășurată și de tipul de relație; ceea ce pare la prima vedere un partaj al rolurilor educative este, de fapt, un raport diferit cu timpul și cu spațiul. Orientarea timpului masculin este, în cazul bărbaților căsătoriți, esențial-mente familială, în pofida aparențelor: timpul profesional este considerat ca timp parental indirect (tatăl muncește „pentru copii" sau, mai general, „pentru familie", întrucît rolul său principal este acela de a asigura securitatea materială a grupului; un tată șomer nu își onorează rolul parental), ca și timpul consacrat unor activități domestice (reparații, grădinărit etc. realizate „pentru familie"). Un modus vivendi diferit orientează acțiunile celor doi parteneri: mama muncește „pentru ceilalți, alături de ei"; tatăl muncește „singur, pentru ceilalți". Rezultă de aici o mare disponibilitate a mamei, o atitudine atentă și deschisă în orice moment la problemele copiilor (inclusiv în timpul activității profesionale); aceasta nu înseamnă că mama intervine efectiv în orice moment în viața copiilor; timpul matern este o alternanță între momente de intervenție, momente de simplă prezență sau chiar de preocupare și control de la distanță. Tatăl este mai mult indisponibil, fără ca această indisponibilitate să echivaleze cu lipsa implicării. Morala maternă se bazează pe „altruismul proximității", în timp ce morala paternă dezvoltă un „altruism la distanță" .

Aceste două morale țin de două viziuni asupra lumii axate pe un principiu particularist, prima, sau pe un principiu universalist, cea de-a doua. Specificitatea paternității constă în deschiderea către lumea exterioară, tatăl reprezentînd intermediarul între aceasta din urmă și copil; în comparație cu egocentrismul pe care îl cultivă atitudinea maternă, atitudinea tatălui îi arată copilului că nu este centrul universului și îl obligă să își dimensioneze nevoile, dorințele ș.a.m.d. în funcție de constrîngerile raporturilor sale cu lumea.

Ideea unor roluri materne și paterne specifice și complementare nu este nouă: la prima vedere, de Singly reformulează regula segregației rolurilor și spațiilor masculine și feminine în societățile tradiționale. Totuși, specificitatea și complementaritatea rolurilor care caracterizează familiile contemporane rezultă, în opinia sociologului francez, nu numai dintr-o logică statutară (a rolurilor masculine și feminine prescrise de modelul cultural și interiorizate în procesul socializării), ci dintr-una relațională (a rolurilor construite în experiența familială). Așa cum am notat mai sus [3.], logica distribuției rolurilor educative face parte, în opinia lui de Singly, dintr-o logică generală a raporturilor familiale. Familia deține un loc central în construcția unor identități individualizate, iar raporturile conjugale și parentale joacă rolul de „revelator" al identității latente a fiecăruia dintre membri.

Identitatea maternă și cea paternă nu sînt predeterminate, ci se construiesc în istoria cuplului însuși1, în interacțiunea cotidiană a partenerilor privită ca „nod" al raporturilor lor sociale, între care importanța decisivă revine raporturilor profesionale. Fr. de Singly explică diferențele dintre logica masculină și cea feminină prin raportul diferit cu lumea profesiilor -prioritar pentru bărbat, secundar, de cele mai multe ori, pentru femei – care structurează personalitatea fiecăruia în cursul socializării secundare:

Dimensiunea profesională structurează într-o mai mare măsură identitatea masculină decît identitatea feminină, și cu atît mai mult identitatea bărbaților-tați decît identitatea femeilor-mame.

Raportul cu structurile profesionale (ca și cel cu structurile juridice, în cazul căsătoriei sau al transformării coabitării în căsătorie) contribuie, în opinia sociologului parizian, la „încorporarea sinelui statutar în șinele intim", indispensabilă unității și realizării sinelui. Rezultă două tipuri diferite de auto-identificare și două tipuri de beneficii simbolice obținute din relația cu copilul: profitul bărbaților este exprimat în termenii puterii și ai pozițiilor instituționale, cel al femeilor în termenii darului și contra-darului:

A avea grijă de copii (care) nu mai reprezintă pentru mamă o sarcină (sau nu mai reprezintă numai o sarcină), ci și realizare de sine, dîndu-i sentimentul utilității personale. Recompensele asociate sînt coerente cu cele două altruisme. Altruismul la distanță formează sistem cu dobîudirea unei poziții în spațiul social ; altruismul de apropiere se prelungește în recunoașterea unei persoane în raport cu o altă persoană.

Studiile prezentate pe parcursul acestui capitol sugerează concluzii demne de reținut: comportamentele familiale, inclusiv cele parentale, par a fi produsul unei combinații – dependentă întotdeauna de situațiile particulare – între o ordine relațională (interacțională) și una statutară (normativă); tentațiile individualiste ale societăților contemporane nu pot eluda constrîngerile nor mative/instituționale fără a se autoanihila. Stadiul distribuției „tradiționale", exclusiv sau predominant normative, a rolurilor educative, a fost, cu certitudine, depășit (dacă un astfel de sistem a existat vreodată în forma sa pură pe care o descriu etnologii și dacă nu este cumva o construcție a cunoașterii științifice – marcată de limitele teoretice și metodologice ale anchetelor de
teren). Direcția de evoluție nu conduce, însă, către o distribuție egalitară, ci către una cu geometrie variabilă, în strategiile familiale pot fi identificate logici multiple a căror împletire variază de la o familie la alta și de la o situație la alta.

Trăsăturile definitorii ale distribuției rolurilor educative în familiile contemporane par a fi funcționalitatea și eficacitatea. Rolurile sînt negociate în funcție de identitatea personală a membrilor cuplului, de conjuncturi și, nu în ultimul rînd, de norma socială, dacă respectarea ei aduce un profit social (material sau simbolic, colectiv sau individual) și psihologic, indiferent dacă acest profit este conștientizat sau nu de actori. Esențial este faptul că problema se pune nu în termenii respectării/transgresării normei, ci în aceia ai luării în considerație/ignorării ei, cu alte cuvinte ceea ce contează nu sînt pierderile (sancțiunile, constrîngerile), ci cîștigurile (gratificațiile, posibilitățile de manifestare a libertății individuale) pe care un comportament sau altul le atrage. Aparent, ne situăm în cadrele teoriilor utilitariste : raporturile familiale sînt analizate în termenii interesului, ai resurselor (capitalurilor) disponibile și ai capacității de a le mobiliza și gestiona, ai schimburilor reciproce sau chiar ai investițiilor și beneficiilor.

Concluzii:

În pofida „revoluției" semnalate în domeniul paternității, toate anchetele, indiferent de metodologia utilizată, indică o implicare mai mare a mamelor și una comparativ mai redusă a taților în îngrijirea și educarea copiilor;

Aceeași implicare comparativ mai slabă este identificată și în domeniul comunicării: copiii comunică sensibil mai mult cu mamele, iar carențele în comunicarea cu tatăl sînt, de regulă, compensate printr-o comunicare mai intensă cu mama; o carență în comunicarea cu mama, însă, nu este aproape niciodată compensată prin comunicarea cu tatăl. Pe de altă parte, deși activitățile comune părinți-copii sînt frecvente, tatăl este și în acest caz mai puțin prezent decît mama.

Rolul educativ al tatălui nu este, în cele mai multe cazuri, înțeles ca secundar nici de bărbați și nici de femei. Deosebirile între rolul masculin și cel feminin vizează modul, natura implicării și nu gradul, mai mic sau mai mare, de implicare, care nici nu poate fi evaluat, întrucît nu pot fi comparate cantitativ comportamente diferite calitativ.

Trăsăturile definitorii ale distribuției rolurilor educative în familiile contemporane par a fi funcționalitatea și eficacitatea. Rolurile sînt negociate în funcție de identitatea personală a membrilor cuplului, de conjuncturi și, nu în ultimul rînd, de norma socială.

1.3. Rolul taților în educația copiilor

Tata este prima persoana importantă în viața copilului după mama, în varianta clasică a sistemelor familiale. Însă, în zilele noastre mamele au ajuns sa-și diversifice responsabilitățile rolului de persoana de referință în viața copilului și tații sunt cei care pot sa completeze într-o manieră dezirabilă uniunea complexă a familiei. Este evident că secolul vitezei a determinat schimbări în contextele noastre de viață și acestea sunt resimțite și la nivelul nucleului familial.

Acest articol își propune să ofere o descriere succintă despre importanța taților în dezvoltarea copiilor, îmbinând rezultatele studiilor de specialitate cu demersurile altor state europene care au început deja procesul de promovare a importanței taților în viața copiilor.

Implicarea taților, adesea, este conceptualizată în termeni de angajament, accesibilitate și responsabilitate față de copii [C.Ciofu, 2]. Angajamentul taților se referă la interacțiunea dintre aceștia și copii, dând dovadă de grijă și jovialitate. Accesibilitatea definește disponibilitatea tatălui pentru nevoile și activitățile copilului. Responsabilitatea implică activități de gestionare și organizare a timpului și programului copilului. Implicarea tatălui adesea se rezumă la angajamentul și accesibilitatea acestuia în viața copilului. În timp ce mamele sunt mai implicarea în asumarea responsabilităților de gestionarea și organizarea a activităților copiilor [C. Ciupercă, 3].

Studiile de specialitatea arată că implicarea taților în viața copiilor este corelată cu o serie de factori contextuali, incluzând satisfacția profesională a acestuia, relația sa cu tatăl său, starea mintală de bine și atitudinile sale parentale [C.Ciofu,2]. Calitatea relației dintre tatăl și mama copilului este probabil cel mai puternic predictor al calității și cantității timpului petrecut de tată cu copilul. Tații care au o stare de bine în relația de cuplu sunt mai predispuși să dea dovadă de căldură și senzitivitatea în interacțiunea cu copilul. Situațiile în care mamele îi percep pe tați ca fiind competenți reprezintă o altă alternativă care favorizează timpul petrecut de tați cu copiii [C.Ciofu,2].

Atunci când tații sunt activ implicați în educația copiilor, cei mici au o mai bună părere despre propria persoană, au performanțe academice mai bune și se feresc de probleme (Amato & Rivera, 1999; Flouri, 2005; NICHD, 2004; Sarkadi et al. 2008). Calitatea timpului petrecută de tați cu copiii este mai importantă decât cantitatea. O relație apropiată și de susținere între tată și copil este un factor de protecție pentru viitorul copilului, indiferent dacă aceștia locuiesc împreună sau nu. Comportamentele taților care contribuie la rezultatele pozitive ale copiilor sunt cele care rezidă din adoptarea unui stil parental democratic sau flexibil. Cercetătorii au evidențiat și situații în care comportamentul taților influențează negativ dezvoltarea copilului, în astfel de situații o implicare mai mare determină rezultate negative semnificative.

Politicile și practicile europene cu privire la starea de bine a familie susțin semnificativ implicarea taților în dezvoltarea și educația copiilor. Mesajele cheie promovate de acestea sunt:

Doi părinți înseamnă mai mult decât unul – în mod constant cercetările de specialitate sugerează un echilibru în dezvoltarea copiilor atunci când în mod constant beneficiază de iubire și grijă din partea ambilor părinți.

Rolul taților este adaptativ și are determinante multiple – studiile de specialitate arată că tații sunt senzitivi la influențele contextuale într-o manieră diferită de mame. Ceea ce nu înseamnă că tații nu sunt la fel de capabili ca mamele pentru a contribuii la îndeplinirea nevoilor fiziologice și emoționale ale copiilor. Cercetările arată că tații și mamele sunt în mod egal potriviți pentru rolul de persoană de referință în viața copilului.

Tații sunt parte importantă a familiilor – paternitatea este determinată de actul inseminării în timp ce rolul de tată implică interacțiunile de relaționare dintre tată și copil, tată și parteneră, tată și părinții acestuia, tată și angajatori, tată și prieteni, tată și membrii familiei extinse. Toate aceste relații influențează comportamentul tatălui atunci când acesta locuiește total sau parțial cu copilul.

Studiile de specialitate sugerează că cel mai bine înțelegem comportamentul taților dacă conceptualizăm sistemul de apartenență al acestora. Mai mult decât atât, cele mai eficiente intervenții sunt cele care țintesc nevoile familiei precum și ale tatălui. [C.Ciofu, 2].

Mamele reprezintă cheia implicării taților în viața copiilor – numeroase studii de specialitate evidențiază faptul că implicarea taților în viața copiilor este semnificativ influențată de calitatea relației dintre cei doi părinți. Un tată care se înțelege bine cu mama copiilor este mult mai probabil să se implice activ în dezvoltarea copiilor.

Majoritatea familiilor europene continuă să perceapă rolul tatălui ca întreținător al familie din fericire sau nu, încă mulți părinți aleg diviziunea tradițională în ceea ce privește educația copiilor și susținerea financiară a familiei. Chiar dacă acest trend se află într-o ușoară schimbare, 91% din tații care trăiesc în UK sunt angajați și 83% au normă întreagă. Probabil situația este asemănătoare și în România, motiv pentru care specialiști trebuie să depună eforturi considerabile pentru a dezvolta servicii de tip parenting pentru tați.

Unii tați sunt suficient de buni, în timp ce alții au nevoie de mai mult sprijin – studiile de specialitate arată că acei tați care se implică activ în educația copiilor se bucură și de mai multă satisfacție în relația de cuplu și mai puține conflicte în familie. Prin comparație tații care resimt un nivel scăzut de satisfacție maritală, nivel crescut de conflict familial, sănătate mintală vulnerabilă și lipsa unui loc de muncă au nevoie de sprijin de specialitate, dar din păcate sunt foarte puțin dispuși să solicite sau să beneficieze de acest tip de servicii.

Serviciile dezvoltate pentru implicarea taților în viața copiilor trebuie să se bazeze pe o solidă teorie a schimbării care să fie empiric corelată cu îmbunătățirea vieții copiilor ;

Serviciile axate pe familie sunt mult mai eficiente pentru implicarea taților în viața copiilor decât serviciile axate doar pe comportamentul taților.

Orice schimbare necesită timp, cunoaștere și adaptare, probabil că suntem mult în urma altor state europene, dar daca începem să-i apreciem, educăm și încurajăm pe tați acum generațiile viitoare se pot bucura mai mult de ceea ce noi am citit doar în cărți sau am văzut în serialele străine.

Studiile de specialitate în domeniul psihologiei copilului au evidențiat cîteva tipologii de tată [I.Mitrofan,5].

Tatăl-mamă. El suplineșste, uneori, lipsa de afectivitate a unei mame foarte active, precum și absenta unor bunici. Avem în acest caz o persoană care stă mult în preajma copiilor, care este pricepută în organizarea vieții micuților, de la schimbat scutece la organizarea de jocuri educative și adecvate vîrstei. Foarte probabil, tatăl-mamă mai aruncă cîte o ocheada la telenovele și mai răsfoiește, cand cei mici dorm, cîte o revista (nu neaparat pentru bărbțti).

Tatăl tradițional. Familia tradiționala îi atribuie tatălui mai degrabă un rol discret în educatia copiilor. El este cel care trebuie "menajat", care trebuie să-și citească nestingherit ziarul sau să-și vadă în liniște meciul de fotbal, mama fiind un mediator atent, astfel încat copiii să nu "deranjeze". Tatal este consultat numai atunci cand s-au încalcat principii, cînd se pune problema pedepsirii sau îndreptării unei fapte. Există însa și mutatii – de multe ori, îmblanziți de viață, ei devin bunici excelenți, calzi și permisivi pentru nepoței.

Tatăl de duminică. Dacă nu ar exista sfarșitul de saptamană, sărbătorile și concediile, probabil că acești tați ar fi de nerecunoscut în ochii copiilor lor. Ei își propun să suplineasca absențele prin mici cadouri de duminică. Sunt cei care, cuprinși de remușcări, iau inițiative spontane de a lua toata familia doua zile la munte sau la mare. De cele mai multe ori, rolul acestor tați în educatia copiilor este unul meteoric. Interferența lor cu persoane care se ocupă constant de educația copiilor (sub atenta coordonare a mamei, de obicei), da peste cap unele achiziții sau duce la relativizarea unor reguli și comportamente pe care copilul le-a deprins deja.

Tatăl carismatic. Chiar daca nu au timp întotdeauna să se dedice creșterii copiilor, exista unii tați care depun eforturi pentru a-si seduce proprii copii – uneori în cadrul unei competiții surde cu mama, de tipul "cine dă mai multe dovezi de iubire". Aceștia sunt tații-model, aparținînd clasei mijlocii, pe care îi vedem în filmele americane, care le spun povesti copiilor la culcare. Tatăl carismatic poate să fie un bun model de succes pentru copil, cu condiția ca tonusul lui pozitiv și sfaturile împarțite cu atata generozitate către propriile sale progenituri să fie autentice și nu importate pe nedigerate din cine știe ce discuții cu prietenii.

În continuare vom vedea cum influențează educația primită de la tată dezvoltarea personalitatii copilului [E. Stănciulescu, 23].

Tatal dominator – autoritatea lui este expresia personalitatii puternice, exigente, care stie sa se afirme, sa reuseasca si care se bucura de un prestigiu mare. Acest tip de tată nu acceptă să fie contrazis. El vrea sa fie ascultat, respectat, venerat. Sotia si copiii apar in ochii lui ca fiinte slabe care trebuie protejate si conduse de catre el. Tatal dominator genereaza doua tipuri de copii: copilul timid si supus sau copilul rebel si autoritar. Copilul timid nu intreprinde nimic pe cont propriu, asteptand intotdeauna directive din partea tatalui. Acest copil se maturizeaza foarte greu. Copiii acestui tata intampina dificultati in confruntarile cu viata reala, avand deseori esecuri in viata scolara, sociala sau profesionala.

Exista și situatii în care copilul nu acceptă autoritatea paternă și se revoltă împotriva unui astfel de tată. De aceea au loc ciocniri violente care generează o ruptură în relația tata-fiu. Copiii unor parinți prea autoritari iși critica familia puțin, dar disciplina care le e impusa are consecinte traumatice, acest fapt putand fi prezentat în urmatorii termeni: supunerea față de părinți este egală cu rebeliunea față de ceilalți.

Tatal tiran – tot un tată autoritar, dar evoluția sa este sinusoidală și deseori apare ca fiind de fapt timid. Autoritatea și agresivitatea unui astfel de tata sunt, de fapt, reactți în fata propriei slabiciuni. Tatal autoritar dă naștere nervozității copilului sau. Copilul tatalui tiran este de cele mai multe ori fricos, nervos, are explozii agresive bruste și necontrolate. Relația tata – copil sufera și în acest caz o ruptură, tatal fiind descoperit în cele din urmă, iar imaginea lui în ochii copilului este una deteriorată care cu greu poate fi refacută.

Tatal prieten – cauta sa formeze o relație bazată pe stima și nu pe autoritate. Acest tip de tată are o mare slabiciune: el nu se comporta de fapt nici ca tată, dar nici ca prieten, ceea ce îl aduce într-o postura de nesinceritate. Tatăl prieten este acuzat de copil ori de spionaj, ori de faptul că vrea să-și retraiasca tineretea prin intermediul său, ceea ce duce de asemenea la o relație precară.

Tatăl prieten are însă si o serie de avantaje; copilul, deși îl critică, are și sentimente de tandrețe și recunoștințî față de el. El poate să discute liber cu copilul său dar nu trebuie să devină complicele lui în încalcarea regurilor de comportament. Dacă tatăl prieten întelege că a fi aproape de copil nu înseamna a-i permite orice, atunci relația are șanse reale de reușităa.

Tatăl bomboană – are raporturi afective armonioase și satisfacătoare pentru moment atît pentru copil, cît si pentru părinte. Totuși copiii unor parinți gata să le satisfacă oriîand cea mai mică dorință tind să fie rasfațați și întotdeauna nesatisfăcuîi. Copiii vor fi capricioși, fără voința și foarte greu de mulțumit de căatre oricine.

Tatal demisionar – se lasă păgubaș, este absent, este plecat în călătorii, nu exercită un control asupra copiilor, iar atunci cînd are treabă cere cu insistență sa fie lăsat în pace. Copiii unor astfel de părinți tind să nu accepte regulile șsi cerințele sociale, nu se supun nici unui control – de aceea le va fi foarte greu să se adapteze în societate. Totuși copiii preferă un tata autoritar decît un tată absent, care nu e niciodată cu ei sau lîngă ei.

În realizarea unui proces educativ eficient și pentru dezvoltarea armonioasă a copilului este nevoie de coordonarea celor două roluri ale părinților, de îndeplinirea de către fiecare dintre ei a rolului său educativ, de respectarea reciprocă dintre soți a rolului educativ al celuilalt.

Coordonarea celor doi părinții presupune și înțelegerea dintre ei. Conflictele dintre ei, chiar mascate sau inconștiente, provoacă copilului sentimentul că este neglijat sau respins.

În cazul în care conflictul dintre părinți ia forme clare cu scene de violență verbală și fizică, apar o serie de tulburări la nivelul comportamentului copilului, acesta manifestandu-se fie prin reacții agresive fie prin reacții de evadare (copilul se ascunde de o lume care nu mai poate fi acceptata), la care se pot adauga stări de tristețe, disperare, anxietate pentru ca el nu este doar martor al conflictelor conjugale, ci si al prabușirii propriului sentiment de siguranță.

Tipuri de conduită parentală ale mamelor și taților

În literatura de specialitate există о multitudine de tipologii ale mamelor și taților, elaborate de psihologi și medici (A. Varga, 1989; A. Zaharov, 1998; A. Barcan, 2000 etc.).

În baza analizei literaturii consacrate tipologiei parentale, a observațiilor studiilor empirice am elaborat о clasificare convenționale a mamelor și taților. Criteriile pe care ne-am axat sunt tendința esențială și specificul conduitei parentale

Pentru a evidenția importanța familiei în educația copilului am realizat о sinteză privind esența familiei și tipurile de conduită ale părinților.

Tatăl este și rămîne un personaj cu atît mai admirat, cu cît inspiră o încredere de care ar trebui să se arate demn și să profite, datorită unor împrejurari impuse de viața cotidiană, mai puțin apropiat de copil decît de mamă. Sentimentul de siguranță pe care îl are copilul atunci cînd este în preajma tatălui provine din impresia că tatăl domină lumea exterioară. El este cel care inspiră copilului dorința arzătoare de a deveni ca el. Oricărui copil îi lipsește tatăl dacă nu-l poate admira pe al sau. Absența tatălui generează disconfort, însă ar trebui sa devenim mai conștienți și de prezenta nefavorabilă a tatălui care poate genera chiar traumă.

Concluzie: Cercetările întreprinse asupra tipurilor de conduită parentală au dovedit că acolo unde tații se ocupă nu numai de asigurarea materială și menținerea disciplinei stricte, lucrul acesta este în folosul tuturor. Tații au fost tot timpul capul familiei, însă rolul lor în îngrijirea și educația copiilor este tot atât de importantă ca și puterea și contribuția economică financiară. Când tații se ocupă cu copiii, aceștia cresc nu numai mai puternici din punct de vedere fizic, ci și au o minte mai ageră și sunt mai echilibrați din punct de vedere emoțional.

Implicarea taților „vitregi” în educația copiilor

Discursurile ezitante ale copiilor vis-â-vis de locul fiecăruia dintre cei doi tați, tatăl natural și cel „vitreg", exprimă, în opinia lui Irene Thery, o confruntare între două concepții: aceea a primatului legăturii de sînge și aceea a priorității legăturii sociale. Cine sînt, cu alte cuvinte, „adevărații" părinți: cei care zămislesc copilul sau cei care îl cresc? Este pertinent, însă, să ne întrebăm dacă logica infantilă și cea adultă sînt, în acest caz, în mod necesar, logici disjunctive de tip structuralist: sau tatăl biologic, sau tatăl social. Este întrebarea pe care și-o pune implicit B. Bawin-Legros atunci cînd scrie:

Este, dimpotrivă, profitabil să se valorizeze în relațiile actuale (părinți-copii, copii-copii) în același timp relațiile primare care au structurat copilul dîndu-i un nume și relațiile secundare, care vor fi tot atîtea modele de identificare.

În unele cazuri, mai frecvente în rîndurile categoriilor populare și ale celor cu un nivel scăzut al studiilor, actorii adulți sînt orientați de o logică a substituției vechii familii (ale cărei erori vor să le șteargă) cu noua familie. Noul tată se implică în educația copilului ca și cum ar fi tatăl biologic, în timp ce contactele cu acesta din urmă sînt întrerupte. Plata pensiei alimentare încetează, adesea, odată cu recăsătorirea mamei, fapt care a putut fi interpretat ca o demisie paternă; în fapt, conform acestei logici a substituției, dobîndirea de către copil a unui alt tată impune ca acesta din urmă să includă în prerogativele sale obligația de întreținere, ca modalitate esențială de a exercita rolul patern și, în același timp, ca resursă și criteriu de legitimare a puterii paterne. Logica substituției este fundamentată pe absolutizarea modelului familiei nucleare: un copil trebuie să aibă doi părinți, și nu trei; triunghiul parental este, pentru acești subiecți, de neconceput, în alte cazuri, mai frecvente în rîndurile categoriilor favorizate economic și al posesorilor de diplome superioare, o logică a perenității permite continuarea contactelor copilului cu tatăl biologic care rămîne educatorul copiilor săi; noul partener al mamei nu se implică (sau se implică ocazional) în educația copiilor acesteia, mai ales dacă are el însuși copii [C. Harris,10]. În oricare dintre cazuri, exercitarea rolului patern este dificilă, iar apropierea între copil și noul tată se realizează greu.

E.H. Erikson [C. Harris,10] observă că tatăl intră într-un in-group funcțional constituit din mamă și copil (cu propriile reguli, obișnuințe, rutine). De la început, familia este structurată în două subgrupuri ale căror limite sînt bine delimitate și al căror „pivot" este mama : cuplul conjugal și grupul mamă-copil (copii), în aceste condiții, tatăl poate prelua controlul, poate fi asimilat familiei al cărei „cap" rămîne mama, poate negocia o poziție proprie într-un sistem în care nucleul mamă-copil se adaptează și el sau poate fi respins.

Lucrurile evoluează în mare măsură în funcție de modul în care expectațiile partenerilor se corelează, iar reacția copilului are în aceste evoluții un rol esențial. Cercetătorul american distinge patru tipuri de reacție (care pot fi considerate și stadii în evoluția raporturilor copilului cu noul soț al mamei sale): (1) copilul manifestă antipatie, fie pentru că nu-1 place pe adult ca persoană, fie pentru că îl compară cu tatăl biologic de care este încă apropiat, fie pentru că se teme să nu piardă o parte din afecțiunea și atenția pe care i le acordă mama; (2) copilul este distant, dar dornic să intre în contact cu adultul, iar dacă acesta din urmă este „cumsecade" distanța poate fi înlăturată ; (3) copilul este gata să-1 accepte pe adult ca tată (în special la o vîrstă la care nu are încă o imagine paternă constituită); (4) copilul (de vîrstă mai mare și mai matur) înțelege că adultul nou venit este în primul rînd soțul mamei și abia în al doilea rînd tatăl său. Wallerstein și Kelly adaugă că, dacă în cele din urmă copilul îl acceptă pe noul partener al mamei, acest fapt nu afectează relațiile cu tatăl biologic : dacă vizitele erau regulate înainte de recăsătorire, ele continuă și după aceea. Numeroase cercetări arată că cel de-al doilea tată este mai repede acceptat atunci cînd copilul are o vîrstă mai mică de opt ani și, cu toate că, în general, fetele manifestă atitudini de respingere mai puternice decît băieții, la vîrste mici ele se dovedesc sensibile la admirația și deschiderea către ele a noului partener al mamei.

Concluzii:

Tații vitregi se implică în educația copiilor în două modalități: cea de neglijare și indiferență și cea plină de angajament;

Noii tați se implică în educația copiilor ca și cum aceștia ar fi tați biologici; Copiii manifestă față de tații vitregi o gamă diversă de atitudine: de la adorare pînă la ură.

Capitolul II. INVESTIGAȚIA EXPERIMENTALĂ A ROLURILOR EDUCATIVE PATERNE

2.1. Experimentul de constatare

Experimentul de constatare s-a realizat în grădinița „Ghiocel” din s. Limbenii Vechi pe un eșantion de 10 părinți-tați.

Scopul experimentului de constatare constă în identificarea modului de implicare al taților în educația copiilor proprii.

În experimentul de constatare am utilizat următoarele metode și tehnici:

Observarea;

Experimentul;

Metoda testelor;

Chestionarul.

Mai înîi de toate le-am propus părinților chestionarul ”Cît de bine îmi cunosc copilul meu”.

Acest chestionar a avut ca scop de a determina dacă tații își cunosc copii proprii cu adevărat.

Care este data lui / ei de naștere ?

Care este culoarea lui / ei preferată ?

Ce îi place cel mai mult să facă în timpul liber ?

Care este jocul lui / ei preferat ?

Care este ultima carte / poveste pe care ați citit-o copiilor ?

Ce faceți când copilul este trist ?

Care sunt modalitățile de a-l pedepsi atunci când a greșit ?

La prima întrebare toți tații au răspuns corect, fiecare își cunoaște ziua de naștere a copilului său. La a doua întrebare” Care este culoarea lui / ei preferată” 8 tați nu au răspuns nimic, doi din ei au răspuns ”mi se pare că culoarea …..” Din răspunsurile părinților la a treia întrebare ” Ce îi place cel mai mult să facă în timpul liber ”am determinat că toți au răspuns să se joace, nimeni nu a menționat: să deseneze, să danseze, să privească o emisiune intresantă etc. La a patra întrebare ”Care este jocul lui / ei preferat ” 8 tați au spus „De-a ascunselea”, doi din ei nu au scris nimic. Cu părere de rău nu s-au menționat și alte jocuri, ceea ce demonstrează că tații nu prea sunt implicați și atenți la ceea ce fac copii lor și care sunt jocurile preferate. Răspunzînd la întrebarea a cincia 5 ” Care este ultima carte / poveste pe care ați citit-o copiilor ” chear am rămas foarte dezamăgită de faptul că niciunul dintre tați nu a menționat măcar ceva ce a citit copilului din literatura artistică. Din răspunsurile taților la întrebarea a șasea ” Ce faceți când copilul este trist ”am constatat că 7 tați încearcă să se joace cu el, iar 3 tați încearcă să afle care este cauza .La întrebarea a șaptea ” Care sunt modalitățile de a-l pedepsi atunci când a greșit ” patru tați au spus că îl pedepsesc cu cîteva palme la fund, doi din ei îl pun cu mîinele în ungher, iar restul încearcă să discute cu el pentru a afla cauza și a găsi soluții de rezolvare, ei nu aplică pedeapsa fizică. Analizînd răspunsurile la cele 7 întrebări ale anchetei am constatat că majoritatea taților nu-și cunosc copii și preferințele lor, de aici și conchidem că tații nu se implică în educația copiilor.

În continuare am aplicat testul „Vă înțelegeți bine cu copilul dumneavoastră?”. Proba nominalizată este indicată în literatura de specialitate ca probă ce permite să punem în evidență faptul dacă tații își acceptă propriul copil. Am amintit taților instrucțiunea următoare:

Conflictele dintre generații reprezintă un subiect la modă. Aceste test vă poate ajuta să înțelegeți care sunt prioritățile în actul educativ, unde și când se greșește față de copil și cum se poate face o evaluare cât de cât obiectivă a relației copil-părinte. Urmăriți cu atenție acest test.

Copilul tău reușește să facă numai ce vrea, deși te opui din răsputeri?

Când îți cumperi ceva de îmbrăcat te gândești că i-ar plăcea și copilului tău să porți așa ceva?

Chiar dacă copilul vrea să se spele singur, intri peste el cu orice chip doar să verifici dacă s-a spălat bine?

Ai o abilitate extraprofesională în care toată lumea recunoaște că ești expert?

Ai fi fericit dacă copiii tăi ar sacrifica totul pentru performanțele școlare?

Ce ai gândi în cazul în care ți-ar cere părerea dacă să se căsătorească sau nu cu persoana X?

E ceva în neregulă cu el/ea (1)

E bine că are încredere în tine (2)

Trebuie să îi dau sfatul cel mai bun pentru el/ea (3)

Te-ai temut să nu fii șantajat de copilul tău?

Este tot timpul nemulțumit, deși i-ai oferit tot ce și-a dorit. Ce crezi despre asta?

a.să nu-i mai dai nimic, să se învețe minte (3)

b.nu i-ai dat tocmai ce-i trebuia (1)

c.o să vadă el ce greu este să fii părinte (2)

12. În copilărie a purtat aparate corectoare sau a obișnuit să-și sugă degetul sau să le legene singur în pătuț?

13. I-ai descoperit vreodată mici secrete doar privindu-i ochii?

Notați cu un punct fiecare răspuns Da la întrebările 1,3,5,7, 9 și fiecare Nu la 2,4,10, apoi adăugați punctajul la întrebările 6 și 8. Faceți totalul și urmăriți interpretarea restului.

Până la 5 puncte

Nici un copil nu este perfect, de aceea nici nu ai asemenea pretenții de la propriul copil. De fapt, parcă nici nu te interesează acest aspect. Ceea ce te preocupă este să aibă încredere în tine, ca să-i poți călăuzi pașii în viață ori de câte ori are nevoie. Cu o asemenea optică, ai toate șansele să fii mândru de odrasla ta, iar în familie să creezi o atmosferă de armonie, încredere și respect pe care el rareori o va putea răsturna.

Între 6 și 10 puncte

Cu toate că per total ai raporturi bune cu copilul tău, acele altercații care mai intervin, din când în când, ar trebui să te pună pe gânduri. Conflictul între generații nu poate fi o explicație suficientă pentru cazurile în care tu, ca părinte, exagerezi prin pretenții absurde sau prin neglijență.

Peste 10 puncte

Cineva ar trebui să cedeze în această atmosferă tensionată creată între voi, pentru că războiul rece declanșat să nu devină ceva definitiv. În astfel de situații e delicat să intervii și să spui a cui e vina, iar explicațiile ori scuzele nu-și mai au rostul. Situația trebuie regândită pornind de la alți parametri și trebuie să crezi că va funcționa spre ideea de un nou început.

Interpretarea rezultatelor s-a realizat în conformitate cu cerințele indicate în test și au fost reflectate în diagrama de mai jos.

Diagrama 1.

Analiza ne-a permis să conchidem că 20 % din tații investigați au acumulat până la cinci puncte ceea ce înseamnă ce corespund următorului calificativ:

„Nici un copil nu este perfect, de aceea nici nu ai asemenea pretenții de la propriul copil. De fapt, parcă nici nu te interesează acest aspect. Ceea ce te preocupă este să aibă încredere în tine, ca să-i poți călăuzi pașii în viață ori de câte ori are nevoie. Cu o asemenea optică, ai toate șansele să fii mândru de odrasla ta, iar în familie să creezi o atmosferă de armonie, încredere și respect pe care el rareori o va putea răsturna.” 40 % din subiecții investigați au obținut între 7 – 10 puncte ce îi corespunde următoarele: „Cu toate că per total ai raporturi bune cu copilul tău, acele neclarități care mai intervin, din când în când, ar trebui să te pună pe gânduri. Conflictul între generații nu poate fi o explicație suficientă pentru cazurile în care tu, ca părinte, exagerezi prin pretenții absurde sau prin neglijență crasă.”

Peste 10 puncte au obținut 40 % din tații cercetați și conform interpretărilor li se atribuie următorul calificativ:„Cineva ar trebui să cedeze în această atmosferă tensionată creată între voi, pentru că războiul rece declanșat să nu devină ceva definitiv. În astfel de situații e delicat să intervii și să spui a cui e vina, iar explicațiile ori scuzele nu-și mai au rostul. Situația trebuie regândită pornind de la alți parametri și trebuie să crezi că va funcționa spre ideea de un nou început.”

O altă probă folosită de noi a fost testul „Copilul dumneavoastră adolescent vă creează probleme?” Această probă este dedicată investigației părinților care au copii adolescenți. Deși tații cercetați de noi au copii de vârstă preșcolară am hotărât să folosim și acest test deoarece în familia multora cresc și copii adolescenți. Este știut că când copilul crește el necesită mai puține îngrijiri cotidiene și unii tați preferă comunicarea anume cu copii mai mari. Alții dimpotrivă – îi adoră pe cei mici și sunt indiferenți de cei mari. Înainte de administra testul nemijlocit am propus comentariul recomandat de literatura de specialitate, iar ulterior a urmat întrebările testului (vezi anexa nr.1):

Rezultatele testului de evaluare au fost incluse în urmatoarea diagramă în dependență de numărul de puncte acumulate de către tați.

Diagrama 2.

Interpretând rezultatele am constat că 50 % din cei investigați au acumulat pînă la 5 puncte ceea ce conform testului corespunde calificativului:

„Nu știți nimic despre adolescenți și adolescență și nici nu vă amintiți prea multe din vremea când și dvs. erați la această vârstă. E bine să vă temperați severitatea cu care priviți copilul, pentru că nu pare ca aceasta să aibă vreo logică sau vreun motiv serios. Altminteri, deveniți atât de ridicoli, încât copilul trebuie să fie tolerant cu dvs., iar până la urmă va ajunge să vă ignore.”10 % au acumulat 9 puncte ceea ce a rezultat că conform testului corespunde enunțului: „E bine să fiți din când în când sever cu copilul dvs. și mai ales atunci când acesta mai “dă în gropi”. Ceea ce nu trebuie să pierdeți din vedere este că nu orice condiții severitatea este și acceptată de copil. Atunci când sunteți ocazional în preajma lui, dar și atunci când, în disperare, partenerul de viață vă roagă să interveniți, e mai bine să vă abțineți. Severitatea, când vine de la altcineva decât cel în cauză, copilul o percepe ca pe o persecuție.” 40 % au obținut între 11 și 16 puncte ceea ce denotă că pot fi atribuiți următoarei interpretări:„Stăpâniți destul de bine pârghiile psihologice cu care un copil poate să fie strunit într-o direcție sănătoasă și corectă. De fapt, între dvs. și fiul/fiica dvs. există o intimă legătură, astfel încât reglările de conturi se fac în mod normal, firesc, doar dintr-o singură privire. Nu sunt excluse și unele sincope în relația cu copilul dvs. care însă se pot rezolva cu ușurință și rapid, analizând sincer și deschis de unde vine greșeala sau neînțelegerea.”

O altă probă folosită în experimentul de constatare a fost testul „Domnilor aveți stofă de tată?”. Prin acest test am vrut să vedem în ce măsură tații cercetați se implică în educația propriilor copii și ce fel de tată sunt cu adevărat.

Cine nu dorește să fie un părinte perfect și în același timp să aibă un copil perfect? V-ați așteptat copilul timp de nouă luni. O dată cu nașterea lui deveniți tată pentru toată viața. Testul de mai jos vă va arăta ce fel de tată sunteți în realitate.( vezi anexa nr.2)

Diagrama 3.

Rezultatele testului„Domnilor aveți stofă de tată?”

Analizând rezultatele reflectate în Diagrama 3 vom scoate în evidență următoarele rezultate: că 30 % din subiecți se consideră un tată angajat. Sunt ocupați până peste cap cu munca, dar copiii vor să-l vadă mai des. Se plâng că aproape nu-l cunosc. Tații însă îi adoră. Ei sunt simpatici, dar severi când trebuie. Vor să-i educe, respectându-le personalitatea.

20 % din subiecții cercetați sunt un tată sever. Sunt relativi atenți cu copiii, în unele situații chiar aspri. Doresc să se consacre maximum de timp copiilor, pentru a-i îndruma. Se ocupă de ei, îi educă, le satisfac capriciile.

10 % din tați cercetați sunt un tată intelectual. Iubesc libertatea și nu doresc s-o sacrifice pentru nimic în lume. Vor să fie un tată tandru și bun, dar copilul e plin de întrebări, la care găsesc cu greu răspunsuri. De aceea se grăbesc să-l vadă mare.

20 % din subiecți sunt conform rezultatelor un tată tradiționalist. Lipsesc adesea și timp îndelungat din motive de serviciu, dar sunt grijulii și responsabili cu familia. Pentru ei copiii sunt niște personalități. Lucrul cel mai important este să-și asigure financiar familia. Sunt un exemplu pentru copiii lor, așa cum tatăl lor a fost pentru ei.

10 % din tați investigați sunt un tată jucăuș. Sunt un copil care a crescut foarte repede. Sunt atenți cu educația copiilor și aceștia îi aduc multă bucurie. Participă la bucuriile și necazurile lor și împart totul cu ei.

10 % din tații investigați sunt un tată stăruitor. Vor să fie un tată bun. Sunt atenți cu dorințele copiilor și în relațiile lor doresc să fie un om pe care ei să se poată baza și în care să poată avea încredere. Cred că fiecare copil simte nevoia să iubească, să se joace, să descopere lucruri noi și să se bucure de sprijinul părintesc. Trăiesc pentru și prin copiii lor.

Concluzii:

Experimentul de constatare ne-a dovedit că tații nu sunt marcați de implicații majore în educația propriilor copii; mulți din tații investigați (aproximativ 60% ) își iubesc libertatea și nu se încumetă să și-o sacrifice; doar 20 % din tații investigați se joacă frecvent cu propriul copil; aproape toți subiecți experimentali se eschivează de la implicații frecvente în educația propriilor copii spunând că nu au timp și că este o preocupare mai mult femeiască.

2.2. Experimentul de formare

Experimentul de constatare a pus în evidență un șir de rezultate care ne dovedesc că tații se implică mai rar în educarea propriilor copii de cît mamele lor, au mai puține cunoștințe despre felul în care ei s-ar putea implica, își cunosc mai puțin copiii, nu cunosc care tipuri de activități le-ar fi mai favorabile pentru educația propriilor copiii etc. Aceste ne-a servit drept suport pentru proiectarea activităților în experimentul formativ.

Scopul experimentului formativ constă în dezvoltarea comptențelor părintești /educaționale la tații contemporani. Am proiectat și desfășurat un șir de activități sub diferite forme. Obiectivul de bază a fost :

– Îmbogățirea cunoștințelor pedagogice ale taților în scopul ridicării culturii lor pedagogice și implicării cît mai eficiente în educația copiilor.

Tematica activităților

La prima ședință cu tații am pus în discuție tema ” Familia – mediul de educație a copilului. Climatul familial.” (Anexa 1.) Această ședință a avut menirea de ai familiariza pe părinți despre cunoștințele ce țin de familia ca prim mediu de educație.

Au fost puse spre discuție următoarele întrebări:

Rolul familiei în educația copiilor.

Funcțiile de bază a familiei.

Reguli pentru un climat favorabil.

Le-am atras atenția tăticilor că familia trebuie să-și îndeplinească tote funcțiile: biologică, economică,culturală,psihologică și educativă. S-a pus accent pe climatul familial și influența lui asupra dezvoltării copilului.

În urma desfășurării ședinței, tații au conștientizat despre importanța educației copilului în familie, despre regulile climatului familial sănătos și cum influențează un climat negativ asupra copilului.

La cea dea doua întîlnire am discutat despre „Jocul și rolul său în dezvoltarea copilului” (Anexa 2.). În cadrul acestei întîlniri tații au identificat valențele de ordin socio-psiho-pedagogic pe care la are jocul în dezvoltarea copilului, care sunt efectele diferitelor tipuri de jocuri asupra dezvoltării fizice, cognitive și afective a copilului, au conștientizat despre necesitatea implicării în jocul copilului, au stabilit regulile de dirijare corectă a jocurilor etc.

Ședința nr. 3. A pus accent pe ”Modul sănătos de viață al copilului în familie”.(Anexa 3 ). Scopul acestei întîlniri cu tații a fost: conștientizarea necesității unui mod de viață sănătos atît al lor cît și al copiilor.În cadrul activității date tații au fost informați despre influența negativă a fumatului, a drogurilor, a alcoolului în viața lor și cum influențează stilul fiecăruia în dezvoltarea ulterioară a copilului. Care sunt riscurile unui mod de viață nesănătos. S-au propus un șir de sfaturi pentru părinți pentru ai forma copilului un mod de viață sănătos.

În cadrul celei de-a patra întîlniri ”Importanța timpului liber al copilului”(Anexa 4), a avut ca scop conștientizarea de către părinți a timpul liber în viața copilului și cât de util este ca ei să se implice în acest timp, sprijinind dezvoltarea. Au făcut cunoștință cu activitățile ce pot fi desfășurate în timpul liber cu copilul, efectele pozitive al acestor activități. În urma desfășurării ședinței date tații au conștientizat despre faptul că timpul liber poate fi activ și pasiv. Au înțeles despre faptul că este important și necesar ca copilul să fie supravegheat și ghidat de către părinți tot timpul anume în activitățile din timpul liber.

La următoarea ședință ” Autoritatea parentală și tipurile de părinți” a avut ca scop conștientizezarea despre rolul autorității parentale în dezvoltarea personalității copilului, despre tipurile de părinți și influența lor asupra dezvoltării copilului. Este de menționat faptul că literatura de specialitate ne oferă și o tipologie a și tipurilor de copii.Ședința dată a avut ca obiective:

– să conștientizeze despre rolul autorității parentale în dezvoltarea personalității copilului.

– să cunoască tipurile de părinți și influența lor asupra dezvoltării copilului.

– să identifice tipurile de personalitate a copiilor.

Desfășurarea activității:

Activitatea 1. Test”Ce tip de părinte sunt eu”

În urma aplicării testului fiecare părinte sa regăsit în unul dintre tipurile de părinți propuse în literatura pedagogică.

Chestionar tipuri de părinți

Ascultați atent întrebările și încercați să răspundeți la ele sincer:

Variante de răspuns:

Pot și întotdeauna procedez astfel.

Pot, însa nu întotdeauna procedez în acest mod

Nu pot.

Dumneavoastră ați putea:

În orice moment să lăsați alte treburi la o parte și să vă ocupați de copil?

Să vă consultați cu copilul, indiferent de vîrsta lui?

Să recunoașteți în fața copilului greșeala comisă față de el?

În cazul în care ați procedat incorect, vă cereți scuze de la copil?

Să vă păstrați calmul în cazul în care vreo ,, ispravă,, făcuță de copil v-a enervat?

Să vă situați în locul copilului măcar pentru un minut și să credeți că sunteți o Zână Bună (un Făt- Frumos)?

Să povestiți o întîmplare cu tîlc din copilăria dvs., chiar dacă aceasta vă prezintă o imagine nefavorabilă?

Să vă abțineți întotdeauna de la utilizarea cuvintelor și expresiilor care pot să frustreze copilul?

Să-i promiteți copilului pentru un comportament exemplar realizarea tuturor dorințelor lui?

De ziua lui de naștere să-i permiteți copilului să facă tot ce dorește el?

Să nu reacționați cînd copilul dvs. l-a lovit, l-a împins grosolan sau l-a ofensat nemotivat pe alt copil?

Să rezistați la rugămințile și lacrimile copilului atunci când sunteți sigur că este un capriciu, un moft de-al lui?

Fiecare răspuns cu varianta ,, A,, se apreciază cu 3 puncte; varianta ,,B,, – cu 2 puncte; iar cu varianta ,, C,, – doar cu 1 punct.

Interpretare:

Mai puțin de 16 puncte- părintele indulgent aveți probleme serioase în educația copilului. Nu aveți suficiente cunoștințe sau nu vă dați interesul pentru buna educație a copilului dvs.

De la 16 la 23 puncte- părinte protector grija pentru copil este o preocupare majoră pentru dvs. Posedați aptitudini educaționale, însă nu le aplicați întotdeauna consecvent și hotărît în practică.

De la 23-la 30 puncte- părintele autoritar sunteți prea sever , nu sunteți predispus la compromisuri care pot să nu dea rezultatele pe care le așteptați.

De la 30-la 36- părintele democratic copilul este cea mai prețuită ființă în viața dvs. Aveți mereu tendința de a-l înțelege și a-i acorda toată atenția. Respectați metodele moderne de educație.

Activitatea 2. Lucru în perechi. Propunem fiecărei perechi o fișă cu informație. Fiecare pereche are sarcina de a prezinta informația primită.

Grupul 1. a. Părintele indulgent

Sensibil față de drepturile altora, acești părinți se consultă cu copilul atunci cînd iau o decizie, interesat față de activitățile copilului, afctuos. Rar îl pedepsește. Îi satisface orice dorință. Copilul va înțelege greu rolul limitelor, al regulilor, de aceea putînd fi obraznic, agresiv, negativist, un copil problemă: nu suportă frustrarea sau cadrul care cere disciplina. Este lipsit de voință.

El nu va ști la ce să se aștepte de la o albină care dacă o iei în mînă te înțeapă, de la strada care îi poate periclita viața dacă nu-i respectă regulile etc. Vor crește nesiguri, incapabili să-și stăpînească emoțiile, pornirile de moment și frica.

Stilul indulgent se caracterizează prin faptul ca părintele îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără să-i impună prea multe restricții. Filosofia de viață a părintelui care adoptă acest stil este: ,,Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”. Pentru el, cea mai mare valoare o reprezintă libertatea de expresie, atât verbală, cât și artistică. Părintele indulgent manifestă sensibilitate la drepturile altora, se consultă cu copilul atunci când ia o decizie, manifestă căldură și interes față de tot ceea ce face copilul, iar cazurile în care îl pedepsește sunt foarte rare.

Această atitudine îi permite copilului să-și dezvolte o identitate proprie și să aibă o personalitate distinctă, marcantă, originală. El se simte important, special, fapt ce determină creșterea nivelului stimei de sine (care reprezintă o condiție esențială în dezvoltarea armonioasă a personalității). Un stil parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativității și a capacității de a lua decizii.

Pe de altă parte, copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi foarte greu să înțeleagă rolul limitelor, al regulilor și să țină cont de ele atunci când situația o va cere; de aceea, pentru foarte mulți dintre adulți, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil problemă. Părinții se pot aștepta ca foarte curând el ,,să preia controlul familiei” în sensul că nu va mai face decât ce vrea el și nu va mai accepta sfaturi. Părintele va fi ,,depășit”.

Grupul 2. b. Părintele dominator (dictator)

Vrea ca în familie să fie respectat, venerat, acțiunile lui să nu fie comentate. Îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără comentarii, regulile impuse. Cea mai mică greșeală e urmată de o pedeapsă. Orice manifestare a independenței e interpretată ca o formă de răzvrătire, rezultînd astfel frecvente conflicte părinte-copil»

Atitudinea dominatoare (tiranică) îl învață pe copil să fie ordonat, disciplinat, respectuos față de autorități (profesori, șefi, agenți de circulație, superiorii din armată) și față de persoanele mai în vîrstă decît el, pe care le consideră ostile precum părinții săi. Se poate considera că agresiunea parentală este consecința frustrărilor repetate în viața conjugală sau la locul de muncă, unde nu dau rezultatele scontate. Doar soția și copiii sunt persoanele asupra cărora tatăl poate manifesta autoritatea (uneori absurdă),fiind singurul loc unde poate și el să comande. Acest tip de cap de familie își consideră familia ca pe o proprietate, de care poate dispune după bunul lui plac! La baza agresivității mar stau, după caz, dorința de control, complexe de inferioritate, sau sentimentul agresivului că este neglijat, neluat în seamă.

Acești părinți fac încă uz de un principiu pedagogic vechi, de mult demodat și perimat, utilizarea pedepselor fizice (bătaia). Părintele tiranic nu este interesat ce anume gîndește odrasla sa, ci gîndește în locul ei, fiind încredințat că așa este mai bine.

Totuși, nu își dă seama cît de mult se înșeală. Pedepsindu-și copilul pentru că și-a spus liber părerea, părintele nu are decît de pierdut. Ratează o șansă de a înbunătăți viața familiei, se pierde încrederea copilului în părinte dispare o modalitate eficientă de comunicare. De asemenea, se pierde șansa de a cunoaște ce se află într-adevăr în sufletul copilului.

Copilul va deveni perfecționist, îi va fi teamă că ar putea greși, iar în relațiile cu ceilalți va fi ori emotiv, timid ori agresiv verbal, critic, neiertător cu cei care greșesc. A treia formă de manifestare constă în supunere față de părinții severi cu rebeliune față de ceilalți oameni. Copilul timid și supus este incapabil să ia decizii -comportamentul de eșec" – înregistrează eșecuri în viața profesională și sentimentală pentru a rămîne mai prejos decît părinții săi.

Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără să comenteze, regulile existente. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este însoțită de pedeapsă. Filosofia de viață a părintelui autoritar: ,,Nimic nu este mai presus de lege”. Din această cauză, părintele nu se simte obligat să ofere explicații suplimentare, justificarea fiind formulată prin expresii de tipul: ,,De ce? Pentru că sunt mama/tatăl tău! Nu discutăm!” Intenția copilului de a-și manifesta independența este interpretată ca o formă de rebeliune, fapt care reprezintă o sursă importantă a conflictelor copil-părinte.

De obicei, părintele este rece și detașat de copil, impunând respectul muncii și al efortului. Astfel, stilul autoritar îl învață pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică . De asemenea, se dezvoltă spiritul critic al copilului, îl învață să devină ,,perfecționist” (,,Dacă faci ceva, atunci fă-o perfect”).

Din păcate, adoptarea acestui stil, atrage după sine numeroase dezavantaje. În primul rând, copilul crescut de părinți autoritari, va învăța foarte greu să fie maleabil, sensibil la dorințele altora, el va fi neiertător cu cei care greșesc (,,Cum poate fi așa proastă”?). De asemenea, acest copil va întâmpina dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente, ei vor fi frecvent lipsiți de inițiativă, de curaj și veșnic nemulțumiți, deoarece se tem în permanență că vor putea greși. Pentru ei, ,,a greși” este sinonim cu ,,a fi un ratat”, de aceea preocuparea lor majoră este ,,Ce va zice mama sau tata când va afla?”

Trăsăturile de mai sus reflectă diminuarea stimei de sine (,,Am greșit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea să…..”). Unele cercetări (W. Damon, D. Hart, 1988) arată că un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative foarte marcante pe parcursul întregii vieți, asemeni unui coșmar care te urmărește în permanență și de care (în cazurile fericite) scapi cu mare greutate.

Grupul 3. c)Părintele indiferent

Acest părinte neglijează copilul, nu manifestă afecțiune pentru el. Copilul se simte neglijat , crede că părerile lui nu contează, va fi dependent de părerile celorlalți, apatic, influențabil, tendințe de delicvență la băieți. Într-o anchetă realizată de R. Vincent în 1968, se evidențiază că 84% dintre delincvenții studiați n-au realizat niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor. Rezultă că indiferența sau absenteismul fizic al tatălui (este mai mult plecat) favorizează alunecarea spre delincvență.

Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui și nici nu manifestă frecvent trăiri emoționale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înțeles că acesta este ,,în plus”, reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând. Filosofia de viață pe care o sugerează este: ,,În viață nu te poți baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuți”.

Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent, învață că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanță și uneori absolvit de orice responsabilitate. El își poate dezvolta o stimă de sine redusă (asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat și urmărit în permanență de un complex de inferioritate (,,Niciodată nu voi fi în stare să fac ceva suficient de bun ca să-i mulțumesc pe ai mei”). Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toată viața se va ghida după regulile stricte pe care le-a învățat în copilărie), copilul crescut de părinți indiferenți, se va baza doar pe experiența lui de viață. De aceea, după ce va ajunge la vârsta adultă și se va pune problema cum să primească sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-și educe copilul, de ce ar trebui să se ferească etc., el nu va fi dispus să asculte (,,Ce știi tu? Ai trăit ce am trăit eu?” Cine ești tu ca să-mi dai sfaturi?”).

Lipsa afecțiunii, chiar dacă pe de o parte îl face mai rezistent la greutățile vieții, copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil la sentimentele și la dorințele celorlalți, mai apatic, mai pragmatic. Unii se grăbesc să-l eticheteze ca fiind un copil ,,fără suflet”, ,,de gheață”, fără să bănuiască faptul că prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determină să se ghideze pe principiul ,,Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab”.

Grupul 4. d. Părintele hiperprotector

Acesta este atent la nevoile copilului și se dedică educației lui. Hiperprotectivitatea dăunează însă, îi anulează dorința de a se descurca singur, îl „sufocă". La vîrsta la care trebuie instalată relativa independență, acțiunile deosebit de strînse între părinți și copil exclud acestuia alte relații. Contactul excesiv (fizic și social), constă în prelungirea nedorită a îngrijirilor și serviciilor care sunt prestate de către mamă, la vîrsta la care ar fi trebuit să apară la copil elemente de autoîngrijire. Mama doarme cu copilul în pat chiar la vîrsta de școlar, continue să-1 îmbrace dimineața, înainte de a pleca la școală, îi dă de mîncare în gură,nu-l lasă să depună nici un fel de activitate casnică, continuă să-i facă baie și în general îi face numeroase servicii ce sunt necesare. Îi indică cu cine să se joace și cu cine nu, îl urmărește la școală și la locurile de joacă, încurajează să-i ceară ajutorul în orice situație de frustrare, intervine_violent făcînd personal dreptate copilului, aflat în dificultate,merge zilnic la școală și pretinde învățătoarei să-l reasculte pînă obține nota maximă etc.

Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului și se dedică cu toată ființa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere acestuia securitate, deoarece conștientizează că un copil este o ființă foarte fragilă, care are nevoie în permanență de sprijin și de protecție, educația pe care o acordă copilului se clădește în jurul ideii că ,,Nu tot ce zboară se manâncă” și are grijă să își învețe copilul în primul rând să fie precaut și rezervat față de tot ceea ce vine din afara familiei.

Din păcate, uneori protecția acordată copilului este exagerată, părinții devin veșnic îngrijorați, văd catastrofe și calamități la fiecare colț de stradă. Când își văd copilul plângând, devin agitați, creând, fără să își dea seama, mai multă tensiune, odată ,,porniți” sunt greu de oprit (,,Ce te doare puiule? Unde? Te doare tare? Vai, sărăcuțul de tine!”).

Atunci când apare o problemă, părinții exagerat de protectori se grăbesc să caute vinovații și să țină morală (,,De câte ori ți-am zis că….?), fapt care duce la scăderea eficienței rezolvării conflictului și a învățării unor reguli de disciplină. Asemeni părinților autoritari, acceptă greu situația în care copilul începe să își dezvolte independența, însă ei nu creează conflicte, ci intră în panică ,,se consumă”.

Acest stil parental mai atrage după sine numeroase alte dezavantaje. Atunci când sunt mici, copiii care au părinți exagerat de protectori, pot manifesta tulburări ale somnului și ale regimului alimentar, precum și stări de frică nejustificate. O dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat și are tendința de a se îndepărta de părinte, el găsește că este dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu îl va înțelege și se va îngrijora (,,Mai bine nu-i spun mamei, că mama se îngrijorează”). Astfel, copilul va învăța să ascundă informații, va avea o viață secretă, personală, nebănuită de părinte. De asemenea, atunci când va fi pus în situația de a-și exprima frustrarea sau mânia, preferă să se exprime indirect, prin acte de răzbunare sau de sabotaj.

Grupul 5. e. Părintele democratic

Este părintele care respectă drepturile copilului și stabilește reguli ce trebuie respectate de toți membrii familiei; flexibil, indulgent, deschis spre nou. Această atitudine îl încurajează pe copil să fie independent, încrezător în sine.

Acest părinte e în același timp suficient de autoritar pentru a-1 determina pe copil să îndeplinească sarcinile date. Copilul va lua în considerație opinia celuilalt, acceptă critica, are curajul să-și exprime punctul de vedere.

Într-o educație într-adevăr democratică nu numai părintele are nevoie să facă observații copilului, ci și copilul are voie să facă observații adultului.Mulți părinți consideră o asemenea conduită de neconceput.

Nici un părinte nu trebuie să se considere perfect. Dimpotrivă orice părinte se poate perfecționa în caz că există o critică justificată din partea copilului. Dacă părintele ține cont de critică, copilul va deveni mai fericit și asta va asigura o mai bună dezvoltare a personalității sale.În relația cu copilul său, părintele trebuie să renunțe la orgoliu. Critica nejustă și lipsită de obiectivitate este obrăznicie, iar părintele nu trebuie să-i permită acest lucru.

Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie întotdeauna respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie respectate consecvent și urmate de toți membrii familiei (cu excepția situațiilor în care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă (așa cum este pentru părintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Se ghidează după principiul ,,Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu” și este împotriva ideii ,,Unii sunt mai egali decât alții”.

Prin urmare, părintele care îmbrățișează acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre nou pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viața copilului și a familiei, însă este în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăța pe copil să accepte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau.

Pe de altă parte, părintele care are un stil parental democratic este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie pentru a-l sprijini atunci cțnd situația o cere, însă este suficient de înțelegător și încrezător în capacitățile copilului de a lua unele decizii personale. El încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele și personalitatea. Manifestă căldură față de copil, îl apreciază, îl consideră un membru responsabil al familiei.

Ca urmare a acestei atitudini parentale, copilul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității, își va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, capacitate decizională, autonomie personală. Ca urmare a încurajărilor făcute și a încrederii care i se acordă, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, care îi va permite să obțină eficiență și productivitate în acțiunile întreprinse.

Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic îl va învăța pe copil să îi respecte pe alții, să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observații, având totodată curajul să își exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va crește, independența care i s-a acordat îl va ajuta să-și identifice propriile atitudini și să aleagă meseria care i se potrivește cel mai bine, să își îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinților.

Cu toate că în aparență stilul democratic are numai avantaje, totuși e bine să menționăm faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la școală, în grupurile de prieteni, armată etc). El ar putea fi considerat ,,bleg” pentru că nu va executa foarte promt sarcinile solicitate, sau, dimpotrivă, ,,impertinent” pentru că ,,discută ordinele”.

Activitatea 3. În grup cîte trei au avut sarcina de a identifica care ar putea fi regulile PĂRINTELUI MODERN. Psihologul Kurt Lewin a formulat 13 reguli ale părintelui modern :

Să dai copilului un sentiment de securitate.

Să dai copilului sentimentul că e iubit și dorit.

Să eviți amenințarea și stresul.

Să-l înveți pe copil să fie independent și să-l faci să își asume responsabilități.

Să nu te șocheze manifestările instinctului la copil.

Să fii cît poți de tolerant ca să eviți conflictele.

Să eviți să-1 faci pe copil să se simtă inferior.

Să nu-l împingi dincolo de ceea ce e natural pentru el.

Să respecți sentimentele și datoriile copilului chiar dacă ele nu corespund propriilor tale norme.

Să le răspunzi sincer la întrebгri, dar răspunsurile să fie adecvate vîrstei lor.

Să te interesezi de activitățile lui chiar dacă nu consideri că este ceva util.

Să tratezi dificultățile copilului fără să-l consideri anormal.

Să favorizezi mai curînd creșterea, progresul decît perfecțiunea.

Activitatea 4. Pornind de la ideea că și copii sunt diferiți am propus următoarea sarcină de lucru.

Lucrul în grup. Desenați portretul fiecărui tip de copil.

Grupul nr. 1.

Copilul lipicios. La plimbare, la balul copiilor, în toiul celui mai frumos joc, vine din 3 în 3 minute tăticul, se lipește de el, vrea în brațe, își ascunde fața la spatele lui, face toate acestea pentru a se asigura că el este cel mai important, iar tata – șifonat, ciufulit și murdărit – nu a plecat nicăieri.

Copilul polițist. Este neîncrezător și îi place să verifice totul, să scotocească peste tot. Ferească Dumnezeu că se închidă ușa de la dormitor în timpul distracțiilor matrimoniale. Micul detectiv va deschide gălăgios ușa și de va uita sub plapumă.

Plângărețul și murdăriciul. Stăpânesc plânsul în hohote la perfecție. Lacrimile de crocodil curg chiar și din cauza înghețatei de zmeură care trebuia să fie de vanilie.

Bolnăviciosul și fifavul. Este suficient ca părinții să se certe, unchiul să nu-i cumpere trenulețul promis, la școală să se anunțe teză și amigdala apare din nou!

Grupul nr. 2.

Veninosul. Reușește ca nimeni altul să provoace neînțelegeri în familie. O singură frază de topul: „Mamă, bunica a spus că tu ești prea înțolită – ce înseamnă înțolită?” poate genera un conflict familial, lucru pe care copilul îl știe perfect și se bucură anticipat.

Imposibilul. Tot timpul mestecă ceva și plescăie. Trage vânturi. Ține în gură mâncarea o jumătate de zi. îngândurat, se scobește în nas, râgâie și vomită direct pe masă, iar pentru a se distra stă ore în șir la toaletă.

Deșteptul îi apostrofează permanent pe cei adulți, cu glasul lui Donald, că au greșit, că au întîrziat, că au uitat și că nu au avut dreptate.

Grupul nr. 3

Gică contra, încă din fragedă copilărie face totul pe dos. Doarme ziua – urlă noaptea. Vrea să iasă la plimbare pe timp de ploaie cu grindină, iar pe vreme însorită se goacă în pivniță. Rîde cînd i se face o injecție, iar la frizer moare de frică, în fine, cînd crește se căsătorește cu un negru ca să-i facă în ciudă bunicii și tatălui.

Mofturosul. Părinții se tem că nu va crește, așa că îl hrănesc cu forța – și într-adevăr nu va creste în schimb va purta și vînătăi la ochi. îi privește pe adulți cu ochii triști, dar și cu dispreț. Vede cum se chinuie, cum se roagă, cum amenință, le vede neputința și, cei mai rău, are dreptate.

Lingăul Lingăi se vor găsi întotdeauna, mai ales în familiile numeroase. Priviți-i fața lui isteață, partinică, el cu siguranță va face carieră.

Grupul nr.4.

Sadicul. Liniștit, disciplinat, joacă șah, își face conștiincios lecțiile, în timpii liber smulge muștelor aripile în mod științific și pentru ca totul să fie n ordine își închide pentru cîteva ore sora mai mică în șifonier.

Prințesa tatii. Cu cît privirile tăticului aruncate mamei sunt mă i reci, cu atît cadourile oferite fiicei sunt mai frumoase. Și bineînțeles crește cu atît mai prostuță si mai răsfățată, trezind resentimentele mamei.

Eternul copil. Nu se maturizează niciodată. Le reproșează mereu părinților că i-au dat prea puțini bani și îi dau în continuare prea puțin, îi urăște pentru că îmbătrînesc și nu mai au putere, că nu seamănă cu cei mai bogați și cei mai frumoși oameni din lume. Zilnic le reproșează părinților că acum 10 ani au acceptat sau au pierdut ceva eternul copil este veșnic supărat că părinții mereu se explică.

– Prezentarea portretelor. Recunoașterea copiilor proprii.

– Cum putem comunica cu copiii noștri?

– Care sunt recomandările, sfaturile practice?

Activitatea 5. Fiecărui participant li sa cerut de a scrie pe bilețele problemele cu care se confruntă personal în educația copilului propriu. În urma colectării acestor bilețele li sa oferit răspuns pentru fiecare întrebare. În urma acestei activități au avut de cîștigat toți părinții deoarece fiecare se poate confrunta cu astfel de situații.

A.B. Copilul meu de 1 an mușcă alți copii. Cum pot să-1 fac să înceteze?

Soluții de rezolvare: Mulți copii încep să muște la vârsta de aproximativ l an, dar mușcatul acesta de obicei nu e ceva serios. N-ar trebui să vă îngrijorați prea mult, dar trebuie să luați în considerare faptul, mai ales dacă rănește alți copii sau pe dvs. Puteți să-1 despărțiți pur și simplu de toți cei pe care-i mușcă, și apoi să-i explicați ferm că dacă îi mușcă pe oameni îi doare și lor nu le place acest lucru.

Nu trebuie să certați un copil de vîrsta lui și nici un caz -ar trebui să folosiți pedepse fizice, care nu sun niciodată un răspuns acceptabil. Vorbiți cu el într-un fel hotărît și clar , care să-1 ajute să înțeleagă. De asemenea, nu vă recomand să-1 muști, în replică.

Deși mulți părinți fac acestea ca mod de a da o lecție copilului, devine doar un joc cu care veți întări comportamentul pe care veți întări comportamentul pe care căutați să-1 stopați. Dacă încearcă să vă muște, pur și simplu îndepărtați-vă ca să nu că poată ajunge.

Cît timp va continua cu mușcatul? în general, problema dispare cînd copilul învață să vorbească și își poate comunica astfel dorințele, în loc să muște.

L.M. Fiica mea de 13 luni încă își suge degetul mare.

Soluții de rezolvare: Copiii, chiar și cei de vîrsta ei, au nevoie reală de a suge – este felul naturii de ai încuraja. N-ar trebui să fiți îngrijorată că suptul degetului e un semn că e nefericită sau că nu e bine îngrijită. Ca s-o ajuți să înceteze, vă sugerez să ignorați acest obicei, sau poate să-i amintiți că într-o zi va fi suficient de mare ca să se oprească, ceea ce o va încuraja să renunțe. Suptul degetului poate fi modul ei de a-și ușura stresul și poate s-o consoleze cînd e obosită sau speriată. Cred că nevoia ei de a suge e perfect rezonabilă și trebuie să-i răspundeți cu înțelegere și dragoste, mai degrabă decît cu cererea de a renunța la ceea ce este un instinct normal.

Cel mai bine ar fi să n-o certați, cicăliți sau s-o bateți la fund. Reamintiți-vă: suptul degetului trece de la sine în timp, iar medicii și stomatologii nu devin îngrijorați pînă cînd copilul împlinește cinci ani.

F.G. Prea devreme pentru răsfățat. De obicei o iau în brațe pe fiica mea în vîrsta de trei luni atunci cînd plînge. Pînă la ce punct această promptitudine duce la răsfățat?

Soluții de rezolvare: Pînă la vîrsta de 3 luni nu cred puteți răsfăța un copil dacă răspundeți nevoilor sale și acționați cu bun simț. La această vîrsta fragedă, el are nevoie să fie luat în brațe, hrănit, schimbat, mîngîiat și să i se vorbească. Acest fel de atenție nu-1 va răsfăța.

Dacă după vîrsta de 3 luni (moment cînd multe cauze de discomfort fizic, cum ar fi colicile, dispar) ea continuă să plîngă de cîte ori o puneți jos la loc (chiar după ce a fost schimbată sau hrănită) și dvs îi răpundeți luînd-o din nou în brațe, atunci puteți creea o situație care să ducă la răsfățat.

Totuși, din experiență, veți descoperi echilibrul just între a fi prea severă sau prea îngăduitoare. Ar trebui să răspundeți nevoilor ei, dar fără să deveniți sclava lor.

J.L. Zile fericite la creșă. Ce semne ar trebui să urmăresc pentru a fi sigură că fiica mea de 14 luni e fericită la creșă.

Soluții de rezolvare: La vîrsta ei, depinde mult de tipul de creșă și de cîte ore stă acolo. Stă acolo toată ziua sau numai o parte? Cît de mare este grupa ei? Dacă e chiar la început, puteți observa că este în primele cîteva zile, mai ales dacă activitățile sunt foarte atrăgătoare si nu doarme la fel de bine acasă. Pentru liniștea dvs., ar trebui să evaluați creșă respectivă și să observați cît de mult îi place ei. Dar nu încercați să participați și dvs. la activități, ca să vedeți cît de bine se descurcă singură. Ce să observați? Ca regulă de bază, copii de vîrsta ei profită mai mult de creșă cdacă se aseamănă cu un grup familial – grupuri mici, una sau mai puține educatoare bine pregătite și sensibile, precum și un mediu prielnic și sigur.

Observați cu atenție cît de atent este îngrijită, dacă așteaptă mult cînd e agitată, dacă i se vorbește și e luată des în brațe, dacă zâmbește mult. Astfel veți putea constate dacă primește acea îngrijire și siguranță pe care le doriți pentru ea.

S.V. Sentimente respinse. Fiica mea de l an a devenit foarte atașată de soacra mea. Întotdeauna o caută pe ea mai degrabă decât pe mine și plânge când o iau eu în brațe. Are legături mai strinse-cu soacra mea decît cu mine.

Soluții de rezolvare: Dacă ea vă respinge în favoarea soacrei dvs. cred că este foarte dureros pentru dvs. Probabil vă simțiți și vinovat și rănit. Totuși, dacă bunica ei este cea care o îngrijește cel mai mult, arunci e normal pentru ea să prefere persoana cu care s-a obișnuit. Nu vă îngrijorați: este foarte obișnuit la copii să favorizeze pe unul din părinți (sau îngrijitor) altuia, în anumite perioade.

Între timp, totuși, poate ajuta la limpezirea lucrurilor dacă îi mărturisiți soacrei dv. cît de geloasă vă simțiți câteodată. Ați putea, de asemenea, să petreceți mai mult timp singură cu fiica dvs., ca să poată dezvolta o relație reciprocă. În sfîrșit, încercați să mențineți o situație pozitivă față de ea și – la fel de" important – față de dvs. și dați timp consolării relației.

Concluzie: Valorizarea sentimentului patern se caracterizează printr-o puternică investire emoțională a bărbatului în sarcina partenerei sale, cu un interes activ pentru făt și acompanierea mamei pe parcursul procesului de naștere. Legătura se întărește apoi prin participarea activă a tatălui la îngrijirile acordate copilului și la treburile domestice în perioada post-natală atribuie o foarte mare valoare relației conjugale și sentimentelor care o însoțesc.

În cadrul acestei ședințe le-am adus la cunoștință taților și de spre tipurile de personalitate a copiilor. Întrebarea dată a avut ca scop: conștientizarea de către părinți că și copii sunt diferiți nu doar părinții.

În cadrul convorbirii la tema ” Disciplina democratică fară pedepse” (Anexa 7) a avut ca scop: conștientizarea de către părinți a unei educații fără bătaie, a unei educații democratice în familie. Tații au fost informați despre drepturile și obligațiile copiilor în familii etc.

O penultimă întîlnire ”Comunicarea părinte – copil; Cum să comunici eficient cu copilul tau”(Anexa 8) a avut ca scop conștientizezarea importanței comunicării și valorificarea ei în relațiile cu copiii.

Ultima întîlnire a fost intitulată ”Rolul tatălui în dezvoltarea copilului” (Anexa 9) scopul: conștientizarea taților despre importanța implicării lor în creșterea și dezvoltarea copilului.

2.3. Experimentul de control

Experimentul de control s-a realizat în grădinița „Ghiocel” din s. Limbenii Vechi pe un eșantion de 10 părinți.

Scopul experimentului de control constă în verificarea eficienței programului formativ. Am propus mau multe probe care ne-au putut permite să ne realizăm scopul înaintat.

Testul „Ce loc le revine copiilor în viața Dumneavoastră?” ne-a permis să constatăm schimbările survenite în sentimentul patern la părinții investigați.

Instrucțiunea: citiți atent întrebările din chestionar și încercați să răspundeți la ele în modul cel mai sincer.

Variantele de răspunsuri:

pot și întotdeauna procedez în așa fel;

pot, însă nu întotdeauna procedez în așa mod;

nu pot.

Întrebările: Dvs. ați putea …

În orice moment să lăsați treburile proprii și să vă ocupați de copil?

Să vă consultați cu copilul, indiferent de vârsta lui?

Să recunoașteți în fața copilului greșeala comisă în relațiile cu el?

În cazul când sunteți incorect, cereți scuze de la copil?

Să vă calmați și să vă păstrați echilibrul în cazul când fapta copilului va enervat?

Să vă situați în locul copilului?

Măcar un minut să credeți că sunteți o zână bună (Făt Frumos)?

Să povățuiți un caz povățuitor din copilărie, chiar dacă el vă prezintă în mod neconvenabil?

Să vă rețineți întotdeauna de la utilizarea cuvintelor și expresiilor care pot să frustreze
copilul?

Să-i promiteți copilului pentru un comportament dorit realizarea tuturor dorințelor lui?

Să-i permiteți copilului într-o anumită zi să facă tot ce dorește și să se comporte liber?

Să nu reacționați în cazul când copilul D-stră 1-a lovit, împins grosolan sau 1-a ofensat
nemotivat pe un alt copil?

Să rezistați la rugămințile și lacrimile copilului atunci când sunteți încrezut că este un
capriciu, un moft efemer?

Scor total: fiecare răspuns de tipul „A" se apreciază prin 3 puncte; „B" – 2 puncte; „C" – l punct.

Interpretarea rezultatelor ne-a permis să constatăm că la toți tații care au participant la programul formativ nu au probleme serioase în educația copilului. La toți le ajung cunoștințe, sau dorință, sau toleranță pentru a forma copilul ca personalitate!

Diagrama 4.

40% din cei investigați au primit următorul calificativ: grija pentru copil este o întrebare de prim plan. Posedați aptitudini educaționale însă nu întotdeauna le aplicați consecutiv și bine determinat în practică. Situativ sunteți prea sever, în alte cazuri – peste măsură de blând, predispus către compromisuri care pot să diminuieze efectul educațional. Vi se recomandă să meditați serios asupra educației copilului pe care o promovați.

60% din subiecți au acumulat puncte de răspuns care ne-a permis să-i apreciem după următoarea formulă: copilul este cea mai mare valoare în viața D-stră. Manifestați tendința de a-1 înțelege și de al cunoaște pe copil, îl stimați, respectați metodele cele mai progresive de educație și o linie stabilă în conduită. Cu alte cuvinte, acționați corect și puteți să aspirați la rezultate bune.

O altă probă utilizată în experimentul de control a fost testul „Domnilor aveți stofă de tată?” (Anexa 3).

Am constatat că 10 % din subiecți se consideră un tată angajat. Sunt ocupați până peste cap cu munca, dar copiii vor să-l vadă mai des. Se plâng că aproape nu-l cunosc. Tații însă îi adoră. Ei sunt simpatici, dar severi când trebuie. Vor să-i educe, respectându-le personalitatea.

10 % din subiecții cercetați sunt un tată sever. Sunt relativi atenți cu copiii, în unele situații chiar aspri. Doresc să se consacre maximum de timp copiilor, pentru a-i îndruma. Se ocupă de ei, îi educă, le satisfac capriciile.

5 % din tați cercetați sunt un tată intelectual. Iubesc libertatea și nu doresc s-o sacrifice pentru nimic în lume. Vor să fie un tată tandru și bun, dar copilul e plin de întrebări, la care găsesc cu greu răspunsuri. De aceea se grăbesc să-l vadă mare.

10 % din subiecți sunt conform rezultatelor un tată tradiționalist. Lipsesc adesea și timp îndelungat din motive de serviciu, dar sunt grijulii și responsabili cu familia. Pentru ei copiii sunt niște personalități. Lucrul cel mai important este să-și asigure financiar familia. Sunt un exemplu pentru copiii lor, așa cum tatăl lor a fost pentru ei.

40 % din tați investigați sunt un tată jucăuș. Sunt un copil care a crescut foarte repede. Sunt atenți cu educația copiilor și aceștia îi aduc multă bucurie. Participă la bucuriile și necazurile lor și împart totul cu ei.

25 % din tații investigați sunti un tată stăruitor. Vor să fir un tată bun. Sunt atenți cu dorințele copiilor și în reacțiile lor doresc să fie un om pe care ei să se poată baza și în care să poată avea încredere. Cred că fiecare copil simte nevoia să iubească, să se joace, să descopere lucruri noi și să se bucure de sprijinul părintesc. Trăiesc pentru și prin copiii lor.

Rezultatele sus menționate le-am reflectat în următoarea diagramă.

Diagrama 5.

Concluzii:

Experimentul de control ne-a permis să punem în evidență diferențe în capacitățile educaționale ale taților după experimentul formativ: ei au devenit mai sensibili față de copii lor, tind să se implice mai frecvent în educația propriilor copii;

S-a adeverit ipoteza conform căreia dacă tații sunt formați în programe educaționale speciale, atunci sporește gradul de competență părintească, ceea ce condiționează implicarea lor în educația propriilor copii.

CONCLUZII GENERALE

Iubirea îmbracă diferite forme care generează diferite comportamente umane. Ea este sentimentul cheie care contribuie mult la apariția sentimentului matern sau patern;

Stereotipurile cu privire la rolul mamei în educația copilului diminuează semnificația educație paterne.

Modelul tatălui autoritar – impus de tradiția funcționalistă ca universal – pare să fi avut o durată istorică relativ scurtă și este departe de a prezenta o imagine a tatălui care să corespundă realității zilelor noastre;

În pofida „revoluției" semnalate în domeniul paternității, toate anchetele, indiferent de metodologia utilizată, indică o implicare mai mare a mamelor și una comparativ mai redusă a taților în îngrijirea și educarea copiilor;

Aceeași implicare comparativ mai slabă este identificată și în domeniul comunicării: copiii comunică sensibil mai mult cu mamele, iar carențele în comunicarea cu tatăl sînt, de regulă, compensate printr-o comunicare mai intensă cu mama; o carență în comunicarea cu mama, însă, nu este aproape niciodată compensată prin comunicarea cu tatăl. Pe de altă parte, deși activitățile comune părinți-copii sînt frecvente, tatăl este și în acest caz mai puțin prezent decît mama.

Rolul educativ al tatălui nu este, în cele mai multe cazuri, înțeles ca secundar nici de bărbați și nici de femei. Deosebirile între rolul masculin și cel feminin vizează modul, natura implicării și nu gradul, mai mic sau mai mare, de implicare, care nici nu poate fi evaluat, întrucît nu pot fi comparate cantitativ comportamente diferite calitativ.

Trăsăturile definitorii ale distribuției rolurilor educative în familiile contemporane par a fi funcționalitatea și eficacitatea. Rolurile sînt negociate în funcție de identitatea personală a membrilor cuplului, de conjuncturi și, nu în ultimul rînd, de norma socială. Tații vitregi se implică în educația copiilor în două modalități: cea de neglijare și indiferență și cea plină de angajament;

Noii tați se implică în educația copiilor ca și cum aceștia ar fi tați biologici;

Copiii manifestă față de tații vitregi o gamă diversă de atitudine: de la adorare pînă la ură.

Experimentul de constatare ne-a dovedit că tații nu sunt marcați de implicații majore în educația propriilor copii; Aproape toți subiecți experimentali se eschivează de la implicații frecvente în educația propriilor copii spunînd că nu au timp și că este o preocupare mai mult femeiască.

BIBLIOGRAFIE

Bogdea D., Educație pentru familie // Didactica Pro. – 2002. – N-2 (12). – p.13-18

Ciofu C., Interacțiunea părinți-copii, București: Medicală, 1998. – 218p.

Ciupercă C., Cuplul modern: între emancipare și disoluție, Alexandria:Ed.Tipoalex, 2000. – 332p.

Coroliov Iu., Tineretului despre căsătorie și familie. – Chișinău: Lumina, 1984. – 80p.

Dimitrescu C., Constelația familială și deformările ei: Elemente de propedeutică a unei pedagogii familiale. – București: Ed.Didactică și Pedagogică, 1973. – 283p.

Dragostea, viața, familia: ghid pentru profesori. – Chișinău: Epigraf, 2000. – 311 p.

Dumitrașcu T., Influența particularităților mediului familial asupra procesului de formare a personalității copilului // Revista de pedagogie și psihologie. – 1995. P.31-37

Gray J., Bărbații sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus: Un ghid practic pentru îmbunătățirea comunicării și pentru obținerea rezultatelor dorite în relațiile dumneavoastră; trad. De N.Damaschin. – București: Ed.Vremea, 1998. – 223p.

Grebennicov I., Etica și psihologia vieții de familie. – Chișinău: Lumina, 1984. – 142p.

Harris C., Relațiile de rudenie. – București: Ed.Du Style, 1998. – 123p.

Jinga I., Familia-acest miracol înșelător, București:Ed.Didactică și pedagogică, 199. – 180p.

Lege cu privire la ocrotirea sănătății reptoductive și planificarea familială // Monitorul oficial al Republicii Moldova. –20001. – N-2(8). – p.2-5

Manual de educație pentru viața de familie, Chișinău: Societatea de planificare a familiei din Moldova; Fundația “Tineri pentru Tineri”, 2002. – 368p.

Mitrofan I., Cuplu conjugal: Armonie și dizarmonie, București: Ed.Press Mihaela, 1998. –277p.

Mitrofan I., Elemente de psihologie a cuplului, București: Casa de Ed.și Presă “Șansa”, 1996. – 253p.

Mitrofan I., Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei, București: Press Mihaela, 1998. – 389 p.

Mitrofan I., Psihologia relațiilor dintre sexe: Mutații și alternative. – S.l.: Ed.Alternative, 1997. – 367p.

Popescu I., Autoritatea părinților, București: Didactică și Pedagogică, 1965. – 31p.

Popescu O., Creșterea și educarea copilului, București: Medicală, 1986. – 142p.

Roman C., Iubirea, eterna poveste. Pro familia, București: Ed.Albatros, 1987. – 275p.

Rutter V., Teste de iubire: spre o viață de cuplu armonioasă și fericită; trad.. de A.Cristescu. – București: Ed.Niculescu, 2000. – 168p.

Șchiopu U., Psihologia vârstelor: Ciclurile vieții, București: Ed.Didactică și Pedagogică, 1995. – 480p.

Stănciulescu E., Sociologia educației familiale. – Iași, Ed.Polirom, 1997

Stern H., Educarea părinților în lume, București: Didactică și Pedagogică, 1995. – 480 p.

Stern H., Educarea părinților în lume, trad. De Ina Otilia-Ghiulea, București: Ed.Didactică și Pedagogică, 1972. – 192p.

Trofăilă L., Divergențe în familie: aspectul social-psihologic // Revistă de filosofie și drept. – 1992. – N-3. – p.9-15

Trofăilă L., Particularitățile climatului psihologic al familiei contemporane // Revistă de filosofie și drept. – 1994. – N-2. – p.18-22

Voinea M., Familia și evoluția sa istorică, București, 1978. – 90p.

Баздырев К., Как быть счасливым в браке. – Москва: Мысль, 1987. – 219с.

Болбочану А., Путь к родительской успешности. Кишинев 2003, 64с.

Дбрович А., Кто в семье психотерапевт? – М: Знание, 1985. – 80с.

Добот О., Любить друг друга=значит смотреть не друг на друга, а в одну сторону // Семья и школа. – 199. №10. – с.10-13

Ковалёв С., Психология современой семьи: Инфор. – метод. Материалы к курсу «Этика и психология семейной жизни»: книга для учителя. – Москва: Просвещение, 1988. – 208с.

Романов К., Об этике супружества Москва: Знание, 1987. – 64 с.

Семья и молодежь: Профилактика отклоняющегося поведения Минск: Изд-во Университетское, 1989. – 144 с.

Семья: книга для чтения. – М: политиздат, 1991. – кн. -346 с., кн. 2 – 527 с.

Цельмер З., На всю жизнь: Психология семейной жизни. – Москва, 1992. – 127с.

Этика семейной жизни// Воспитание школьников, 2000. – №1. – с.20-21

Юркевич Н., Семья и личность. – Минск: Нвр. Асвета, 1986. – 79с.

ANEXE

Anexa 1.

Ședința nr. 1. Familia – mediul de educație a copilului. Climatul familial.

Obiective:

La finele activității părinții vor fi capabili:

– să conștientizeze rolul familiei în dezvoltarea copiilor;

– să identifice funcțiile de bază a familiei;

– să stabilească regulile unui climat familial sănătos;

Activitatea 1.

– Ce dificultăți ați întîlnit în cadrul jocului dat?

Activitatea 2. Participanții sunt rugați să alcătuiască definiția proprie a familei. Argumentînd de ce optează pentru difiniția dată.

Activitatea 3. Participanții au sarcina de a identifica care sunt funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească o familie.

Informație suport: funcțiile de bază pe care trebuie să le îndeplinească o familie sunt:

Funcția biologică

Funcția educativă

Funcția culturală

Funcția sociologică

Funcția economică

Activitatea 4. Să citească cu atenție poezia ”Copii învață din mediul din care trăiesc” și să facă o concluzie proprie în baza poeziei.

Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi.

Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși.

Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea.

Dacă trăiesc înconjurati de ridicol, copiii învață să fie timizi.

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia.

Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați.

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.

Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea.

Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea.

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă.

Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.

Dacă trăiesc împarțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea.

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr.

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți.

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul.

Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și ceilalți.

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.

Activitatea 5. Climatul familial. Sa adus la cunoștință părinților informație despre climatul familial armonios și dezarmonios.

Climatul familial ocupă un loc central în constelația de factori determinate de evoluția individului. Copilul ca ființă plastică înzestrată cu un uimitor potențial de dezvoltare foarte receptiv la influențele externe pozitive sau negative . El nu e un adult în miniatură e doar un candidat la umanizare, fundamentarea personalității sale se realizează în mare măsură în sînul familiei ce reprezintă un nivel afectiv, social și cultural al viitorului adult. Concepția educativ – pedagogică, stilurile adoptate mai mult sau mai puțin spontan, dar practicate zilnic de părinți sub forma cerințelor și atitudinea față de copil joacă un rol însemnat în formarea personalității.

Trăsăturile și coordonatele personalității se caracterizează dupa modelul și natura situației trăite nemijlocit repetat și intens de către copil în mediul familial ce e considerat prin funcția sa centrală de creștere și educare, atît părinții au consecințe durabile asupra personalității în formare. Singura atitudine validă în educarea copilului e cea de acceptare a lui, ea presupune o dragoste rațională față de copil, fără slăvire și răsfațare, și o doză optimă a frustrărilor adoptive în raport cu necesitatea copilului. Cei doi părinți deși sunt la fel de implicați dețin roluri diferite în procesul educației familiale. Mama asigură căldura afectivă, indispensabilă, dezvoltînd mecanismul de cunoaștere și învățare, iar tata reprezintă autoritate și un nivel social.

Neînțelegerile dintre părinți ale căror roluri sunt strîns complimentare pune în pericol sentimente de securitate a copilului și în consecință armonia dezvoltării personalității sale . Educația familială nu hotărăște totul în structura personalității copilului, dintre influențe educative externe, doar unele țin de atmosfera tonalității afective, dimensiunea social culturală a familiei, altele care întăresc sau reduc efectul influenței familiale sunt extrafamiliale (grădinița, școală, stradă ).

O ambianță familială frămîntată de tensiuni o atmosferă sufocantă prin modalitatea inegalității, atitudinea părinților, lipsa de afecțiune dintre părinți, de neînțelegerea lor, de certuri, de acte de violență ori integrarea insuficientă a familiei în viața socială constitue tabloul unui mediu nefavorabil dezvoltării copilului. Situația familial tensionată corelată cu impulsivitate, opoziția poate contribui la inadaptarea școlii și la nereușita școlară care pot agrava conflictul familial.

Familia îl pregătește pe copil pentru școală întroducîndu-1 în lumea obiectelor, activităților curente, initiîndul în deprinderi fundamentale și ajutîndu-1 să descopere multe noțiuni. Astfel imaturitatea psihică, insuccesul școlar al acestor copii care acasă sînt întîmpinați cu pedepse, țipete s-ar putea explica prin ignorarea și neglijarea de către unii părinți a funcției educative a familiei.

Psihicul acestor copii e traumatizat și el își pierde încrederea în forțele proprii, devin nestăpîniți, obraznici sau retrași, timizi, fricoși.

Cum influențează un climat familial nefavorabil asupra copilului?

Certurile, strigătele pe tonuri înalte, scenele răutăcioase pot să-1 sperie pe copil. In ochii copilului certurile părinților capătă un caracter tradegic, ce amenință stabilitatea lumii copilărești

Relațiile de neliniște umple viața copilului cu un sentiment neconștientizat de anxietate, neliniște sufletească permanentă, el nu simte sentimentul de liniște și siguranță.

Copiii ce trăiesc în situații de stres permanent, repetă scenele familiale în jocuri agresive, în coșmaruri de noapte și în amintiri care îi năpădesc în timpul activității liniștite.

Frica de a se pomeni lepădat de către părinți copilul o ascunde sub masca agresivității și obrăzniciei.

La unii copii toate emoțiile se inhibă se tem să-și exprime interesul și dragostea față de alții urmărind în permanență scene de transfer a dragostei în ură.

Un comportament agresiv pe care-1 trăiește în familie, copilului poate săi transfere în familia sa de viitor.

Cele mai importante relații în familie sunt cele conjugale. Ele au prioritate asupra tuturor celorlalte relații, inclusiv relația copil-părinți. Aatît această legătură cît și siguranța copilului că sunt dependente de calitatea relației conjugale.

Reguli pentru un climat familial sănătos

Vorbiți respectuos unul cu altul. în discuțiile cu alte persoane nu vorbiți despre greșelile partenerului, copii vă iubesc în aceeași măsură pe ambii și nu vor tolera incorectitudinea.

Copii se mîndresc cu faptul că părinții se iubesc și se înțeleg între ei. Atunci cînd în familie sunt relații armonioase, copiii sunt protejați de ambii părinți, aceasta le oferă sentimentul de deplină siguranță.

Nu rezolvați conflictele și neînțelegerile în prezența copiilor, în caz contrar ei vor fi puși în situația să treacă de partea unuia dintre părinți și să-1 acuze pe celălalt. Din acest motiv va scădea influența educativă a părintelui.

Înaintați cerințe unice față de copii.Conveniți între voi asupra unor cerințe sau sancțiuni pentru a fi impuse copiilor. Aceasta va conduce la promovarea mai rapidă a deprinderilor de a respecta cerințele înaintate.Ei vor conștientiza mai ușor ca ceea ce le cereți nu este doar dorința voastră ci că așa trebuie de făcut pentru că toți procedează astfel.

Tradițiile familiale au efecte educative foarte mari, sărbătorirea zilelor de naștere, a onomasticii membrilor familiei, vizitele la rude etc., consolidează relațiile între toți membrii familiei, oferă satisfacția clipelor frumoase trăite împreună.

Nu uitați că copiii vor să fie asemeni vouă, de aceea ei vă imită, ei sunt copiile voastre și reflectă caracterul vostru. Nu faceți copilului declarații de genul „ Ești leit taicătu " lor le vine greu să accepte doar un model, ei vor să semene cu ambii părinți și nu uitați că orice greșeală a părinților este preluată de către copii fără ca aceștia să conștientizeze acest lucru.

Nu folosi cuvinte indecente,urîte, aceasta ar conduce la scăderea autorității dumneavoastră. Copiilor le este caracteristică " vinătoarea de cuvinte". în cazul în care copilul „ a vînat" astfel de cuvinte este bine să vă exprimați atitudinea negativă față de ceva respectiv și nu față de copii.

Oferițivă mici atenții unul altuia. Atunci cînd plecați sau veniți de undeva și vă reîntîlniți nu vă jenați să vă bucurați de acest eveniment și dăruițivă cîte un sărut, iar cînd treziți copilul dimineața nu ezitați să-1 săutați, fiindcă acesta îi va crea o buna dispoziție pe întreaga zi, iar copilul bine dispus mai ușor se supune cerințelor celor maturi. Pentru ca să se dezvolte normal copilul are nevoie de mîngîiere, în deosebi cînd copilul este bolnav,aceată necesitate se acutizează.

Puneți în discuție unele probleme cum ar fi cele de distribuire a bugetului familiei, împreună cu copiii. Așa o să reușiți să-i învațați cîteva lucruri foarte importante: să ierarhizeze lucrurile în ordinea proprietăților, să aibă cerințe moderate, să respecte ambii părinți egal, să știe că orice problemă poate fi soluționată mai ușor dacă la rezolvarea ei participă toți membrii familiei.

Adunațivă cu toți membrii familiei pentru a audia muzică, a privi televizorul, a citi cârti.

Concluzie. Familia armonioasă își îndeplinește adecvat toate funcțiile,asigurînd satisfacerea necesităților vitale ale membrilor săi.Adulții din acest tip de familie posedă și promovează așa calități ca: dragostea, toleranța, compasiunea, altruismul, onestitatea, bunăvoința, răbdarea, perseverența și creativitatea, interacțiunea și colaborarea soților, denotă responsabilitate, conduită matură; compatibilitatea intereselor, convingerilor și a viziunilor. Este evidentă tendința și aspirația spre aceleași valori moral-spirituale. Dacă analizăm familia armonioasă după tipul relațiilor de colaborare, de tutelare și neamestec, în îmbinare cu relații de control rezonabil și rațional. Trăsătura cea mai importantă a membrilor acestui tip de familie este responsabilitatea. Familia armonioasă începe de la un cuplu, de la dragostea și înțelegerea ambilor soți, de la compatibilitatea intelectuală, fizică și morală, de la dorința fiecăruia de a se integra în familie.

Familia dezarmonioasă

Familia dezarmonioasă se numește și disfuncțională, deoarece nu este în stare să asigure realizarea funcțiilor sale. Disfuncțiile pot apărea în orice domeniu al vieții de familie: relațional, economic, cultural, afectiv; nașterea, creșterea și educația copiilor. Cauzele disfuncțiilor sunt foarte diferite și vorbesc, de fapt, despre neajunsurile partenerilor.

Deseori tendința de protest împotriva autoritarismului și a stilului coercitiv al părinților îi face pe tineri să se grăbească și să-și creeze o familie lipsită de armonie de la bun început. Important în acest caz devine analiza condițiilor și a factorilor ce favorizează crearea unei familii armonioase.

La finele activității s-au adresat următoarele întrebări:

-Ce nou ați aflat?

– Cu ce sunteți de acord și cu ce nu?

Ședința nr. 2 Jocul și rolul său dezvoltarea copilului

Obiective:

La finele activității tații vor fi capabili:

– Să identifice principalelor valențe de ordin socio-psiho-pedagogic pe care la are jocul în dezvoltarea copilului ;

– Să identifice efectele diferitelor tipuri de jocuri asupra dezvoltării fizice, cognitive și afective a copilului.

Activitatea 1.

Întrebări pentru discuție:

– Care au fost jocurile preferate?

– Cum credeți de ce copii se joacă?

– Preferați implicarea părinților în jocurile voastre?De ce?

Activitatea 2. Participanții cîte trei în grup, timp de cinci minute trebuie să discute și să relateze despre importanța jocului în viața copilului.

Activitatea 3. Informație suplimentară.

Jocul este un mijloc foarte important de dezvoltare fizică și psihică a copilului, devenind pe parcurs o formă de activitate tot mai complexă. La copii și, în special la cei foarte mici, rolul jocului este esențial în detrimentul altor activitați , iar orice impunere din exterior în sensul suspendarii jocului generează rezistența și neplăcere. Copiii se implică afectiv în joc, astfel ca, reușitele sunt mereu însoțite de manifestari de bucurie, în timp ce eșecurile pot produce suferinte veritabile.

Prin joc copiii iși satisface dorința firească de manifestare și independență. Jocul nu constituie pentru copil o simplă distracție. Jucîndu-se, cunoaște și descoperă lumea și viața    într-o formă accesibilă și atractivă pentru el. Pe masura ce înaintează în vîrstă și se dezvoltă, continutul jocurilor se extinde cuprinzand și relațiile sociale dintre oameni.

Dezvoltarea intelectuală este puternic influențată de joc, în sensul dobîndirii de noi cunoștințe și diversificării acțiunilor mintale. Jocul favorizează dezvoltarea atitudinilor imaginative, a capacitatilor de creare a unor sisteme de imagini generalizate despre obiecte și fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentari dupa modelul acțiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.

Jocul este prilejul realizării educației estetice a preșcolarului, care se inițiază în tainele frumosului și învață să-l creeze. Intervenția adultului în jocurile copilului determină transformarea jocurilor simple în jocuri mai bogate, mai complete, cu informații complexe și elemente simbolice numeroase. Importanța este transformarea jocului în munca fără a altera plăcerea distracției, însă pregătindu-l pe copil pentru învățătură.

Jocul este o activitate care îndeplinește mai multe funcții:

– Funcția formativ- educativă. Este o funcție cu caracter predominant de cunoaștere asimilare practică și mentală atat a însușirilor lumii înconjurătoare cît și a experienței de viață, în care sunt antrenate și exersate toate procesele psihice.

– Funcția de echilibru și tonifiere. Este o funcție de exersare a psihomotricității în vederea formării unor deprinderi .

– Functia psihoterapeutică. Este o funcție care  evidentiază importanța psihologică a jocurilor și jucariilor pentru copii.

În primul an de viață exista trei forme principale de joc: jocuri de mișcare- copilul se joacă cu mainile si cu picioarele; jocuri de manipulare a obiectelor- copilul se acomodeaza cu obiectele, cu asezarea lor în spațiu și apoi începe să întindă mîinile dupa ele; jocuri de vocalizare- copilul începe să gungurească, descoperă treptat că lumea sonoră este interesantă și că el o poate influența, apare premisa dialogului verbal între parinte și copil. Spre sfîrșitul primului an apar primele simboluri în joc.

În perioada 1-3 ani  jocul de manipulare este încă foarte activ, însa jocul simbolic  are rolul cel mai important. Apare tendința de finalizare in joc, ceea ce înseamnă fixarea unui obiectiv, alegerea unor mijloace și atingerea obiectivului. Jocul cu adultul devine interesant în aceasta perioada de vîrstă, deoarece este de tip interactiv.

La 3-7 ani jocul cunoaște cea mai mare dezvoltare dar nu și cea mai mare complexitate. Este considerate “perioada de aur” în care jocul este predominant și orice tentativă de învățare trebuie să se faca sub forma ludică pentru a avea succes. Jocul simbolic se preschimbă în jocul cu subiect, iar subiectele alese sunt atat din experiența reală a copilului cît și din imaginația lui.

        Concluzie: Jocul trebuie privit ca o activitate ce formează și modelează inteligența. El prilejuiește o refacere energetică, o relaxare, o odihna activă evidentă. Jocul poate constitui o modalitate importantă de identificare a capacităților psihologice, intelectuale, a trăsăturilor de personalitate precum și a capacitătilor copilului de socializare și relaționare cu cei de varsta lui și cu adulții.

Activitatea 4. În continuare le-am explicat părinților despre faptul că jocurile sunt de diferite tipuri de ex: Jocurile de stimulare intelectuală pot fi clasificate astfel: jocuri lingvistice (de comunicare, gramaticale, de exersare a ascultării, verbale); jocuri de cunoașterea mediului (de explorare, investigație, rezolvare de probleme ); jocuri logico–matematice (cu numere și numărare, de comparare, analiză, descriere, clasificare, de perspicacitate); jocuri de creativitate (de imaginație mintală, de reprezentare estetică ) ;

În cadrul jocurilor sociale intră : plimbările în comun, organizarea taberelor, a micilor societăți de copii cât și toate sporturile colective. De altfel, cele mai multe jocuri contribuie indirect la dezvoltarea instinctelor sociale.

Jocurile familiale se bazează pe instinctul matern sau pe instinctul de familie. Locul de cinste ocupându-l în această categorie jocul cu păpușa care activează atât instinctul matern cât și instinctul de dominare și autoritate și pe cel de imitație. Imitația este un auxiliar prețios al jocului de imitație distingându-se prin două nuanțe : jocul de imitație sau imitația – joc în care copilul imită pentru simpla plăcere de a imita(de-a maimuța, de-a cucul) cât și jocul cu imitație – în care imitația are mai ales scopul de a procura elemente pentru îndeplinirea jocului (vor participa la jocuri inspirați de activitatea din ambianța lor apropiată – „de-a dresorii” dacă au participat la un spectacol de circ etc.).

Clasificarea jocurilor după E. Claparède este discutabilă mai ales prin faptul că pe măsură ce copilul crește, modul său de a se juca încorporează într-un singur joc majoritatea categoriilor considerate ca fiind relativ distincte. Pe de altă parte este greu de plasat în această clasificare un joc cu reguli ca, de pildă, cel de abilitate în care sunt antrenate momente de gândire, de tensiune, explozie de sociabilitate.

W. Stern a împărțit jocurile în colective și individuale. Prima categorie se poate surprinde la toate vârstele și are caracteristici din ce în ce mai complexe, iar a doua categorie, supunându-se aceleiași legități se deosebește de prima prin solicitarea de reacții solitare sau divizate în grup.

Charlotte Bühler a împărțit jocurile în cinci grupe, în care delimitează diferențe calitative, dar și unele diferențe specifice :

jocuri funcționale(senzorio-motorii);

jocuri de ficțiune și iluzie;

jocuri receptive(de consum-contemplare, participare pasiva, cum sunt jocurile cu elemente din povești);

jocuri de construcție;

jocuri colective.

Și această clasificare este criticabilă prin faptul că jocurile receptive sunt asimilate la alte categorii de jocuri, iar jocul de construcții este considerat ca fiind un joc ce face trecerea de la conduita ludică la conduitele ocupaționale.

În clasificarea sa O. Decroly are în vedere jocurile care se raportează la dezvoltarea percepțiilor senzoriale și aptitudinea motorie, cât și jocuri de inițiere aritmetică, jocuri ce se raportează la noțiunea de timp, jocuri de inițiere în lectură, jocuri de gramatică și de înțelegere a limbajului.

André Demarbre face o clasificare a jocurilor în funcție de vârsta copilului și în funcție de efortul solicitat : jocuri foarte active, jocuri active, jocuri de slabă intensitate, jocurirecreative și jocuri intelectuale. Această clasificare este modificată de autor prin caracterul nesatisfăcător al unui singur criteriu de clasificare a jocurilor.

jocuri ereditare(luptă, vânătoare, urmărire);

jocuri de imitație(cu arc, prăștii);

jocul de imaginație(în care se mimează și se metamorfozează funcții, obiecte).

Pornind de la faptul că însușirile psihice au cel puțin trei caracteristici : de funcție(se reproduc ori de câte ori este nevoie, voluntar, dar și spontan),caracter stabil(ele putând fi folosite chiar mult timp după formarea lor integral sau parțial, combinat, reintegrat, metamorfozat), au un caracter fizic, Jean Piaget, grupează jocurile în trei categorii :

jocuri exerciții;

jocuri simbolice;

jocuri cu reguli.

Această clasificare se exprimă evident în etapele inițiale deoarece în etapele tardive ele se pot combina și dezmembra fiind cu greu recunoscute.

Jocurile exerciții pot fi clasificate în jocuri funcționale simple ce pot fi grupate ca pre exerciții, exerciții și post exerciții. Prima categorie este compusă din jocuri senzorio-motorii sau de mânuire, jocuri de exercitare a gândirii(comunicările verbale, discuțiile spirituale).

Jocurile senzorio-motorii se divid în :

a) jocuri exerciții simple – care facilitează însușirea unei conduite ludice(în care se trage, se împinge, se divide și se reconstituie grămezi, se apasă sau se învârt butoane etc.)

b) jocuri de combinații fără scop – caracterizate prin dezmembrarea și reconstituirea de obiecte, reconstituire și combinare de noi mișcări și exerciții funcționale, intrând aici și jocul de distrugere de obiecte fiind socotit la limita dintre activitatea ludică și experimentarea inteligenței animată de curiozitatea propriu-zisă.

c) jocuri de combinații de obiecte și acțiuni cu scopuri(jocurile de exerciții se caracterizează prin faptul că exercită conduite creând plăcerea maximă a acțiunii, a stăpânirii ei). În opinia lui J. Piaget, pot avea o dezvoltare ulterioară ce poate evolua în trei direcții :

– încorporând în acțiune reprezentări ale imaginației, devin jocuri simbolice;

– sociabilizându-se devin jocuri cu reguli;

– pot duce la formarea de mișcări utile în adaptarea cotidiană, desprinzându-se în acest caz de conduita ludică.

În categoria jocurilor de exercitare a gândirii intră întrebările repetate(„ce este aceasta ?” sau „de ce ?”) de preșcolari, îndeosebi cei mici, cu condiția să fie convertite în activitate de amuzament, cât și fabulație.

Jocurile simbolice sunt împărțite de J. Piaget în funcție de simbolistică – conștientă și inconștientă. În simbolistica de care copiii sau subiecții umani sunt în genere conștienți se operează cu simboluri primare sau conștiente, legate de aspectele multiple ale vieții, aspecte ce se asimilează.

După J. Piaget asimilarea este un proces comun vieții organice și activității mintale, fiind ca atare o modalitate acțională comună fiziologiei și psihologiei, asimilarea spontană se exprimă prin imaginația creatoare.

Simbolistica secundară se referă la interese proprii corporale, la legarea de sentimente privind familia și relațiile familiale, cât și la sfera privind proveniența copiilor, deci operează cu cadrul a trei grupe de simboluri ludice. Aceste probleme l-au obligat pe J. Piaget la o delimitare față de teoria lui Freud, cu privire la rolul inconștientului în activitatea ludică, ca și a termenului de simbol și simbolistică, deoarece acești termeni sunt utilizați într-un sens larg ca fenomene semnificative ce caracterizează lumea și viața. Actul de simbolizare ludică este opus trăirii reale constând într-o reproducere a unor fragmente sau blocuri de conduite prin motivații de joc.

În jocurile de exercițiu, imaginația construiește conținutul iar exercițiul forma, pe când în jocurile simbolice, imaginația simbolică construiește instrumentul sau forma jocului și nu conținutul său. Jocul prelungește și conturează exerciții evocate de simbol, în această categorie trebuie trecute schemele simbolice ce reproduc scheme senzorio-motorii, J. Piaget dând următorul exemplu : un copil de la un an și o lună privind tapițeria camerei în locul unde se află o păsărică strânge mâna, ca și cum ar fi prins-o și-o întinde mamei sale sau când un copil se face că doarme, mănâncă în joc simbolic.

Dacă jocul de exerciții permite asimilarea funcțională a realității, jocul simbolic va întări această asimilare prin încorporarea reprezentărilor privind complexitatea lumii și vieții.

S.P. Pavlev spunea că : „…omul este singura ființă care poate să fie unde nu este și poate să fie absent acolo unde este”.

Jocurile cu reguli au o evoluție autogenetică, constituindu-se în perioada preșcolară și luând amploare în perioada școlară mică. În cadrul acestui tip de joc întâlnim două categorii de reguli :

spontane; transmise de la o generație la alta.

Atât în jocurile cu subiect cât și în cadrul jocurilor cu reguli, există o serie de diferențe semnificative între conduita preșcolarilor mici, a preșcolarilor mijloci și a celor mari.

Preșcolarul mic, într-un joc cum este cel „de-a ascunselea”, se caracterizează prin incapacitatea de a participa în mod corelat și concomitent cu ceilalți preșcolari la toate etapele jocului. Din regulile multiple ale jocului el desprinde una sau două, de pildă, aceea de a se ascunde.

Pentru el, însă a se ascunde înseamnă a se așeza în așa fel încât să nu i se vadă capul de aceea se ascunde întorcându-se cu fața spre perete. După ce stă un timp astfel ascuns, fuge spre locul „de bătaie”, independent de etapa jocului. La reluarea jocului, preșcolarul mic, se va ascunde în același loc și în același fel. Preșcolarul mic nu surprinde decât parțial regulile unui joc complex, iar conduita lui pune în evidență faptul că el nu poate să se integreze în tempoul de ansamblu al jocului, acțiunea sa este episodică și conține elemente de reacție circulară.

Preșcolarul mijlociu se deosebește de cel mic printr-o altă conduită. El se ascunde în locuri foarte îndepărtate de locul de bătaie, caută mult o ascunzătoare, face multă gălăgie în joc, se supără pe cei mici, care încurcă jocul. Preșcolarul mijlociu nu-și organizează bine toate etapele jocului deși cunoaște regulile și se conformează acestora. El trăiește din plin, la nivel afectiv, pasional jocul cu reguli, totuși integrarea lui socială în joc este dificilă, datorită ascunderii lui în locuri complicate de un greu poate să iasă, fiind din acest motiv de multe ori întrecut.

O clasificare a tipurilor de joc este evident dificilă dat fiind faptul că jocurile sunt foarte mobile și se transformă unele în altele. Din punct de vedere al conținutului se poate vorbi de :

jocuri de reproducere a unor mici evenimente(călcatul, îmbrăcatul );

jocul cu subiect simplu(de-a mersul la plimbare cu păpușa);

jocul cu subiect complex(de-a familia).

Jocul cu subiect poate fi întâlnit la copiii de 5-6 ani, chiar când aceștia nu au partener de joc, când unui copil îi revin mai multe roluri succesive, jocul numindu-se de alternanță.

Jocul cu reguli îi permite să-și înscrie perspicacitatea în cadrul regulilor ce nu pot fi încălcate ceea ce imprimă jocului un caracter complex și creează terenul unor emulații colective, al căror gest începe să-l simtă.

În cadrul jocurilor de mișcare întâlnim :

jocul cu un pronunțat caracter sportiv și distractiv desfășurat în aer liber(mers cu tricicleta, cu sania);

jocuri al căror conținut îi formează mișcările de bază cunoscute(mers, alergare, săritură, aruncare, prindere, târâre, cățărare și echilibru);

jocuri cu reguli și roluri (în clasă și în aer liber);

jocuri la aparate și instalații de joc în aer liber;

jocuri de circulație rutieră;

dansurile elementare și simple.

Apariția și practicarea intensivă a jocului de creație reprezintă un rezultat al întregii dezvoltări psihice a copilului, în special a formării capacității de a reflecta într-o formă proprie impresiile dobândite în viața înconjurătoare.

Jocul de creație la preșcolari îmbracă următoarele forme :

joc de creație cu subiecte din viața cotidiană(de-a mama, de-a frizerul);

joc de creație cu subiecte din povești și basme – dramatizare;

joc de construcții : – corelat cu celelalte jocuri de creație; de sine stătător și cu caracter tehnic.

Varietatea jocurilor de construcții este dată și în funcție de materialul folosit(material mărunt, din natură, material recuperabil, de îmbinare, de suprapunere).

Din categoria jocurilor pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor fac parte :

jocurile și exercițiile senzoriale;

jocuri cu imagini ;i rezolvări de situații problematice(pentru dezvoltarea spiritului de observație, a atenției, a imaginației);

jocuri pentru exersarea vorbirii și comunicării;

jocuri logico-matematice.

Jocurile didactice reprezintă forme de activitate ce îmbină în mod armonios sarcinile instructive cu latura distractivă. Ele realizează în practică dezideratul învățării prin joc, prin organizarea unor activități special create de adulți în acest scop.

Diversitatea conținutului jocurilor didactice le împarte în :

jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător;

jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii;

jocuri didactice pentru dezvoltarea gândirii logice;

jocuri didactice pentru însușirea normelor de comportare civilizată.

Jocurile hazlii au multă tangență cu jocurile de mișcare, deși în unele cazuri tocmai mișcarea este aceea care lipsește. Din punct de vedere al conținutului ele se apropie de jocurile didactice prin problema pe care o pun copiilor spre rezolvare. Jocurile hazlii ca de fapt toate jocurile, cu excepția celor de creație sunt jocuri cu reguli și au o funcție recreativă dominantă, atmosfera de joc fiind realizată prin elemente ca : surpriză, ghicitoare sau întrecere(„găsește și taci”, „cine l-a chemat pe ursuleț ?”, „zboară zboară”).

Concluzie: Prin urmare, cunoscînd clasificarea jocurilor copiilor, părinții vor avea posibilitatea să le includă eficient în cadrul educației copiilor.

Activitatea 5. Participanții fiind repartizați cîte trei în grup au avut sarcina de a propune cît mai multe argumente cu privire la rolul părinților în stimularea jocului pentru copii.

Posibile roluri ale părinților:

observator: părinții își pot cunoaște mult mai bine copii dacă asistă la modul în care se joacă, în funcție de vârsta pe care o au.

planificator sau organizator: aceste roluri pot fi asumate mai ales în cazul jocului cu reguli, când și părinții pot participa la joc.

supraveghetor: în condițiile în care jocul reprezintă și un teritoriu al imaginației și fanteziei copilului, uneori este necesară asumarea acestui rol pentru a preveni unele acțiuni ce pot dăuna copilului.

partener de joc: prin asumarea acestui rol, părintele poate să se familiarizeze îndeaproape cu reacțiile copilului în contexte diferite oferite de desfășurarea jocului: fericire, supărare, frustrare, agresivitate etc. Totodată poate crea anumite situații care să îl stimuleze pe copil în extinderea jocului, trecând astfel către alte experiențe de învățare.

evaluator: uneori rolul de evaluator este necesar pentru a oferi copiilor un feedback în privința reușitei lor, prin acest rol poate fi încurajată autoevaluarea, dar și stimularea reușitei, a încrederii în sine.

Copilul are nevoie de o persoană cu care să se joace, spațiu unde să se joace și cîteva lucruri cu care să se joace?

Pe parcursul primului an, adultul este cel mai bun tovarăș se joacă și cea mai bună jucărie, iar copilul descoperă mediul, folosindu-și simțurile, pe baza acestei interacțiuni. Inițial, îngrijirea pe care o oferă adultul reprezintă lumea înconjurătoare pentru un copil. Acest adult ajută la dezvoltarea și creșterea poftei copilului, cît și a curiozității acestuia în ceea ce privește mediul. Dacă adultul este interesat și la rîndul său reușește să stîrnească interesul copilului, atunci există posibilitatea de a stîrni curiozitatea copilului.

Copilul sesizează, gustă, simte, vede și aude. Adultul descrie, numește lucrurile și informează. "Da, aceasta este gura ta. Unde este ochiul tău? Acesta este ochiul tău. Poți vedea lampa, auzi pasărea? Acesta este cald și acesta este rece, cealaltă este periculoasă. Și acum vino să te iau în brațe."

Toate formele jocului sînt introduse prin mijloacele vocii adultului, sau prin felul în care copilul este condus și ținut în brațe. Adultul trimite semnate copilului atunci cînd este sau nu timpul de joacă. Astfel, copilul învață un element crucial al jocului – cînd este timpul de joc.

La finele activității au fost adresate următoarele întrebări:

– Ce nou ați învățat?

-Ce veți aplica din cele învățate în educația copiilor proprii?

Ședința nr.3 Modul sănătos de viață al copilului în familie

Obiective:

La sfîrșitul activității tații vor fi capabili:

– să conștientizeze importanța modului de viață sănătos;

– să identifice consecințele stilului de viață nesănătos.

Activitatea 1.

După încheierea jocului am solicitat părinților să descrie cum sau simțit în timpul exercițiului.

Am adresat un șir de întrebări:

– Cum v-ați simțit pe parcursul activității?

– Cum vi s-a părut activitatea?

– De ce ați ales să aveți un astfel de comportament? (pentru cei din „cluburi”)

– Adoptarea unui comportament de viață nesănătos (consum de tutun, alcool, lipsa activității sportive etc.) se manifestă negativ în viața dvs.? Dacă da, cum? (pentru cei din mijloc)

– Credeți că stilul dvs. de viață influențează pozitiv sau negativ evoluția copilului/copiilor dvs.? Argumentați răspunsul!

Activitatea 2. Informație suport pentru părinți

Modul de viață se referă la elementele obiective ale traiului, la condițiile materiale, economice și sociale ale vieții oamenilor. Principalii indicatori ai modului de viață sunt: natura muncii și durata ei; învățământul, calificarea profesională și accesibilitatea formelor acestora; rezidența și circulația (timpul afectat și mijloacele de transport disponibile și utilizate); spațiul locuinței și gradul acesteia de confort; condițiile de igiena și asistență sanitară ; mijloacele de comunicare; informațiile și cultură; timpul liber (durata și folosirea acestuia). La aceștia se adaugă sistemul tradițiilor, obiceiurilor, morala și cultura societății.

Stilul de viață se referă la aspectul subiectiv al modului de viață. El reprezintă o strategie de viață pentru care individul optează și care orientează toate manifestările sale particulare. Aceasta strategie are la bază anumite credințe, imagini și reprezentări ale individului despre lume și viață, în virtutea cărora el alege, se comportă, acționează, face opțiuni care îl pot conduce la reușită sau la eșec.

Din stilul de viață fac parte șim alegerile referitoare la sănătatea individuală, inclusiv o serie de riscuri autoasumate, cum ar fi: tabagismul, abuzul de alcool, consumul de droguri, alimentația excesivă, dezechilibrată sau subnutriția, promiscuitatea sexuală, practicile sexuale riscante, stilul de conducere auto imprudent, sedentarismul, lipsa timpului liber, insuficiența odihnei/somnului, incapacitatea de a face față stresului cotidian și profesional într-un mod adecvat.

Fiecare individ este protagonistul unui anumit stil de viață propriu și constant, precum și al unor “subvariante” proprii fiecărei etape de viață parcurse. Dacă la un copil nu se poate vorbi încă de un stil de viață propriu-zis, odată cu adolescența, cu procesul de cristalizare a personalității, începe să se contureze și un stil de viață propriu, pe care tinerețea și maturitatea îl vor desăvârși. În structurarea lui, influența familiei, a școlii, a altor instituții educative se interferează cu influența celor apropiați, cu influența literaturii, a televiziunii, a mass-mediei în general, care pot oferi tipologii diferite ale stilurilor de viață și care pot fi copiate, refuzate, prelucrate critic și valorizate de către individ. Alături de stiluri de viață defavorabile pentru sănătate – care cuprind factorii de risc menționați anterior – exista și pot fi modelate prin acțiuni de educație stiluri de viață favorabile sănătății:

– practicarea sistematică a exercițiilor fizice și evitarea sedentarismului,

– alimentația echilibrată și variată (bogată în legume și fructe proaspete, săracă în grăsimi),

– evitarea fumatului și a consumului de droguri,

– consumul moderat de alcool,

– igiena personală și sexuală,

– prudența în alegerea partenerilor sexuali și utilizarea mijloacelor de protecție pentru evitarea bolilor cu transmitere sexuală, inclusiv SIDA, efectuarea de controale medicale periodice,

– folosirea strategiilor adecvate de ajustare la stresul cotidian, profesional.

Câteva cuvinte despre tutun:

Fumul de țigară conține peste 4000 de substanțe chimice, multe dintre acestea fiind nocive și alte

sunt cancerigene. Aceste substanțe chimice nocive includ:

NICOTINA- o substanță de culoare maro, lipicioasă care se formează când tutunul se răcește și se condensează, este un drog puternic care afectează creierul și determină repede dependență. Efectul nicotinei se poate simți chiar după fumatul unei singure țigări, aceasta depinzând de sensibilitatea individuală. În stare pură, nicotina este considerată una dintre otrăvurile cele mai puternice.

MONOXIDUL DE CARBON – un gaz provocat de arderea tutunului; când este inhalat intra în sânge, afectând funcționarea inimii și îngroșând arterele. Aproximativ 15% din sângele unui fumător conține monoxid de carbon în loc de oxigen.

GUDRONUL – o substanță lipicioasă de culoare maro care se formează și se condensează în momentul în care este aprinsă țigara, este la fel de cancerigen ca și gudroanele produse prin poluare industrială, gaze de eșapament etc. Conform statisticilor pe care nimeni nu le mai contestă în zilele noastre, ele sunt la originea cancerului la fumători.

ACETONA – utilizată ca decapant

AMONIAC – utilizat ca agent de curățire

BUTAN- combustibil

DDT- insecticid

CIANID HIDROGENAT – substanța letală utilizata în închisorile din SUA

PLUMB

METANOL – combustibil pentru nave spațiale

POLONIU 2000 – reziduu radioactiv

ACID SULFURIC

După aprecierile Organizației Mondiale a Sănătății, tabagismul este pe cale sa devină principala cauză evitabilă de mortalitate din lume. Se apreciază că în prezent există aproximativ miliarde de fumători în întreaga lume. Din acest total, aproximativ 300 milioane (200 milioane bărbați și 100 milioane femei) se găsesc în țările dezvoltate; în țările în curs de dezvoltare fumătorii sunt de trei ori mai numeroși (aproximativ 800 milioane), majoritatea lor fiind bărbați, dar constatându-se o creștere și în rândul femeilor. Pe ansamblu, 30 % dintre adulți (48 % dintre bărbați și 12 % dintre femei) sunt fumători.

O cauză importantă a creșterii numărului fumătorilor în țările în curs de dezvoltare este tocmai masiva publicitate făcuta în mass media produselor din tutun. Strategiile publicitare utilizate de industria producătoare de țigări sunt foarte diverse: folosirea de mesaje și imagini sclipitoare, atrăgătoare, foarte bine realizate tehnic, persuasive, care copleșesc publicul, convingându-l asupra efectelor pozitive ale fumatului, sponsorizarea diferitelor acțiuni culturale sau sportive, oferirea gratuită a unor produse din tutun etc. Allan Landers – vedeta campaniilor Winston transformat în luptător împotriva consumului de tutun afirma:

“Companiile producătoare de țigări cheltuiesc anual 6 miliarde de dolari, incitând tinerii spre a fuma. Îi conving pe aceștia de faptul că dacă vor fuma vor fi atrăgători, plini de succes, acceptați de grupul de prieteni. Iar aceasta imagine este proiectată în fiecare produs media – de la filme la reviste și chiar personaje de desene animate”.

Reclamele la țigări arată fumatul ca fiind fascinant, distractiv, sănătos, sofisticat, producător de bunăstare, iar industria tutunului acționează ca o forță globală, fără a exclude nici o națiune sau popor.

Nu există însă argumente economice sau de sănătate publică în favoarea fumatului. Fumatul reprezintă un risc major pentru starea de sănătate. El ucide 6 persoane în fiecare minut în lume, iar un fumător din patru moare dintr-o maladie legată de tutun. Anul trecut fumatul a ucis 4 milioane de oameni. Până în anul 2020 aceasta “unealtă” a morții va ridica numărul deceselor la 10 milioane de fumători pe an. Industria producătoare de țigări are nevoie de 11 000 de noi fumători în fiecare an pentru a-i înlocui pe cei care mor, astfel ca ținta vizată de aceste companii este reprezentată, în principal, de copii și tineri. Companiile producătoare de țigări au nevoie de copii și de tineri pentru a vinde dependență și moarte ca acte de libertate, sofisticare, alegere liberă și succes.

Adevăr și mit despre alcool

Imediat după consumul de alcool intervine starea numită «faza de excitație». Ea se datorează biciuirii sistemului nervos și constă într-o slăbire a proceselor de inhibiție, aceasta fiind unul din primele efecte ale acțiunii toxice a alcoolului.

După această fază de excitație însă, randamentul muncii celui aflat sub acțiunea alcoolului scade; nu va fi niciodată superior randamentului pe care îl are când nu se află în această stare. În condiții experimentale s-a demonstrat că oboseala apare de două ori mai repede la cei aflați sub influența alcoolului, deși inițial ei lasă impresia că au o capacitate de muncă ridicată. În plus, munca se face anarhic, nu se mai ține seama de regulile de securitate, semnele care atrag atenția asupra pericolelor pot trece neobservate. Dintre accidentele auto mortale, produse noaptea între orele 21 si 6, cam 85% sunt provocate de conducătorii auto care au consumat alcool în exces.

Datele statistice arată că nu este absolut necesară o stare de beție avansată pentru producerea accidentului. Astfel, când alcoolul atinge o concentrație de 0,3 – 0,5 mg la litrul de sânge, riscul de accidentare se dublează. Această concentrație se poate atinge dacă s-a consumat un pahar de vin destul de slab alcoolizat (8%). Vă închipuiți ce se întâmplă când se consumă o băutură alcoolică mai concentrată (coniac, lichior etc.), alcoolizată 30-35%. Dacă ținem seama și de faptul că după 4-5 păhărele de țuică alcoolul din sânge (alcoolemia) se mai poate afla a doua zi încă la un nivel de peste 1 mg la litru, putem aprecia cât de dăunătoare este, pentru munca

unui conducător auto, obișnuința de a bea băuturi alcoolice. Când alcoolemia depășește 1 mg la litru (1‰) riscul de accidentare este de trei ori mai mare.

La frig se recomandă consumul de alcool

Cel care a consumat alcool are inițial o senzație de căldură: pielea lui este fierbinte, indiferent de temperatura aerului înconjurător și colorată în trandafiriu, dar aceasta se datorează dilatării vaselor de sânge ale pielii, sub influența alcoolului. Astfel, circulația sângelui în piele devine mai intensă, favorizând eliminarea unor mari cantități de căldură produsă prin arderile interne. Când cel care a băut alcool se află în frig, cum se întâmplă iarna, pierderea de căldură poate depăși mult producerea de căldura, iar la un moment dat senzația de căldură este înlocuită de o senzație de frig. Așa se explică de ce pot îngheța cu ușurință, în timpul iernii, cei care au consumat alcool.

Alcoolul întărește organismul

În ceea ce privește rolul antiinfecțios al alcoolului – nimic de spus, el este capabil sa distrugă microbii, dar la o concentrație de minimum 70%; în sânge nu poate atinge niciodată mai mult de 0,4-0,5%, concentrație suficientă pentru a provoca moartea omului, dar nu a microbilor!

Dimpotrivă, consumul cronic de alcool reduce puterea organismului prin denutrire.

Alcoolul începe prin a tulbura funcția mucoasei stomacului, ducând la gastrite, cu scăderea secreției digestive și reducerea poftei de mâncare până la dispariție. Funcția pancreasului este și ea tulburată. Alimentele încep să ajungă în intestin prost digerate, iritându-l. Substanțele nutritive nu mai pot fi absorbite, fiind eliminate, și cu timpul nici puținele alimente consumate de alcoolicul cronic nu-i mai sunt de folos. Organismul său, lipsitâ de proteine, de vitamine, are o rezistență scăzută, se află dezarmat împotriva oricărei infecții.

Un organ deosebit de sensibil la alcool este ficatul, deoarece în el se produce arderea alcoolului introdus în organism, și tot aici se depun grăsimile care rezultă din arderi, consumul cronic de alcool, atacând celulele ficatului. Este însă adevărat că unii medici recomandă consumul moderat de alcool, dar numai anumite băuturi alcoolice, în cantități mici și numai respectându-se anumite condiții.

Concluzii :

– Consumul zilnic de băuturi alcoolice, chiar dacă nu e în cantități mari, cu tot aspectul său nevinovat, se numește totuși alcoolism cronic și nu scutește pe nimeni de consecințe.

– În mod deosebit trebuie evitate băuturile tari, care cresc repede și pe durată mai lungă concentrația de alcool în sânge, dar și vinul și berea , deoarece, datorită cantităților mari în care pot fi consumate cu ușurință, rămân tot atât de periculoase în caz de consum cronic.

– Este bine să facem în așa fel încât „ocaziile” care ne pot determina să consumăm băuturi alcoolice

să fie cât mai rare; în nici un caz să nu se bea pe nemâncate, dată fiind proprietatea alcoolului de a fi absorbit mai repede când este consumat neasociat cu alimente.

– Sub nici un pretext nu este permis consumul de băuturi alcoolice înainte de a începe munca, în timpul muncii sau când suntem la volan etc.

– În sfârșit, un amănunt demn de reținut: dacă alcoolul este toxic pentru adult, la copil are un efect mult mai grav. Copilul poate ajunge ușor în stare de comă după consumarea unei cantități relativ moderate de băuturi alcoolice, organismul său fiind sensibil la concentrații mult mai mici.

Dacă la adult coma se produce când concentrația de alcool în sânge este de 3‰, iar moartea survine la concentrația de 5‰, copilul intră în comă când alcoolemia este de 2,5‰, iar moartea poate surveni când alcoolemia a atins 3‰.

Alimentația

Una dintre cele mai simple modalități de a «măsura» gradul de «sănătate a hranei» noastre de toate zilele este analiza cu ajutorul piramidei alimentelor. Mâncărurile și produsele pe care le consumați în mod obișnuit compun sau nu o alimentație sănătoasă? Dacă e vorba de produse din cele două grupuri de la baza piramidei – de pildă legume, paste sau orez totul e în regulă, poftă bună. Dacă e vorba de cele două grupuri de la vârful piramidei – consumați mai puțin.

Despre alimentele din piramidă :

Cartofi, pâine, paste fainoase, orez și fulgi de cereale

Legume, zarzavaturi si fructe

Carne, pește și leguminoase – fasole, linte etc.

Lapte și produse lactate

Grăsimi, uleiuri și zahăr

Riscuri pentru familie: lipsa de energie în relațiile cu copiii sau nepoții – care primesc totodată un exemplu negativ.

Sfaturi pentru părinți pentru ai forma copilului un mod de viață sănătos
1. Ajută-l pe cel mic să capete obiceiuri alimentare sănătoase
Dacă se învață din copilărie să mănânce alimente nutritive și sănătoase, aceste obiceiuri se vor perpetua și în continuare. Este bine să îl obișnuiești pe cel mic să consume 5 sau 6 porții mai mici de-a lungul unei zile, decât să mănânce rar și mult. 
2.Încurajează exercițiul fizic
Sportul poate fi practicat cu succes chiar de la vârste foarte mici. Nu trebuie să îți transformi copilul într-un atlet de performanță, dar trebuie să îl înveți importanța exercițiului fizic pentru organism. La vârste foarte fragede, jocurile de tot felul și exersarea abilităților de mers și alergat sunt cele mai utile. Mai tarziu, jocurile în echipă, competițiile sportive de tot felul îl vor face pe cel mic să își îmbunătățească performanțele fizice. Tot ce trebuie să faci este să îți înveți copilul că un mod de viață sănătos implică și activitate fizică, iar acest lucru îl poți demonstra chiar și numai prin ieșiri la iarbă verde în week-end sau prin excursii în vacanțe.

Când va mai crește, cel mic va alege singur.
3. Susține-l mereu pe cel mic și oferă-i motivație de tip pozitiv
Copiii sunt uneori reticenți când vine vorba să facă sport. Unora li se poate părea că își pierd timpul, că nu li se potrivește nici un sport sau că pur și simplu nu pot să facă ce li se cere. În astfel de cazuri, menține-ți atitudinea pozitivă și oferă-le sprijinul tău. Încearcă să faci în așa fel încât toate aceste activități să fie plăcute și distractive. Cel mic trebuie să perceapă sportul ca pe o activitate care îi aduce bucurie, și nu ca pe una care îi provoacă stres.
4. Recompensează comportamentul potrivit
Este foarte important să îi recompensezi pe copii atunci când fac sport sau când se hrănesc sănătos. Astfel, îi vei încuraja să își păstreze și în viitor acest comportament, știind că îți face și ție plăcere, dar le aduce și lor beneficii. Participă împreună cu cei mici la activități sportive. Beneficiile acestui sfat sunt destul de clare. Tu caștigi sănătate și formă fizică, iar copiii au un partener plăcut de distracție. În același timp, petrecerea unor momente plăcute împreună va strânge și mai mult legăturile dintre voi.

Mituri referitoare la regimul de viață

Fumatul și dependența de nicotină

1. Majoritatea tinerilor pot să se lase ușor de fumat.

2. Fumatul previne consumul de alcool și de droguri.

3. Fumatul te relaxează.

4. Tinerii nu se pot îmbolnăvi de la fumat.

Alcool și dependența de alcool

1. Un duș sau o cafea elimină efectele consumului de alcool.

2. Este mai sănătos să consumi bere sau vin decât să consumi vodcă sau țuică.

3. Alcoolismul este un semn de slăbiciune morală.

4. O picătură de alcool îți dă curaj.

Drogurile și dependența de droguri

1. Nu poți deveni dependent dintr-o doză de droguri.

2. Poți renunța oricând la consumul de droguri, trebuie doar să vrei acest lucru.

3. Adolescenții nu pot deveni dependenți.

4. Drogurile produse natural nu au efecte negative.

Alimentația

1. Oamenii grași sunt sănătoși.

2. Consumul de pâine îngrașă.

3. Dulciurile sunt bune pentru memorie.

4. Înfometarea este cea mai sigură cale de a slăbi.

Activitatea 4. La finele activității pe pereții din grupă au fost afișate, în locuri vizibile, coli cu sugestii utile pentru un stil de viață sănătos, repartizate pe șase categorii: consum de tutun, consum de alcool, consum de droguri, regim alimentar, regim de odihnă. Pe baza propriei experiențe de viață și făcând apel la sugestiile afișate, părinții au avut sarcina de a completa următoarele fișe.

FIȘĂ de lucru ”AȘA SAU ALTFEL”

După încheierea activității am adresat următoarele întrebări de genul:

– Considerați că este dificil de schimbat un comportament nesănătos, odată ce a devenit

obișnuință?

– Credeți că sunt ușor de imitat comportamentele adulților de către copii?

– Credeți că în familiile în care părinții au comportamente de viață nesănătoase copiii sunt

predispuși să adopte aceste comportamente?

Ședința nr 4. Importanța timpului liber

Obiective:

La finele ședinței părinții vor fi capabili:

– să să conștientizeze importanța pe care o are timpul liber în viața unui copil;

– să identifice activitățile eficiente ce pot fi realizate în timpul liber de către copii;

Activitatea 1.

CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI

1. Spuneți cel puțin un lucru pe care l-ați descoperit la copilul dvs.?

3. Cât timp petreceți zilnic cu copilul/copiii dvs.?

4. Care sunt cele mai frecvente cauze ale discuțiilor în contradictoriu cu copilul/copiii dvs.?

a. vestimentație

b. limbaj

c. anturaj (prieteni)

d. timp liber

e. gradinita.

f. bani

g. altele. Care?………………..

5. Cum procedați atunci când copilul/copiii dvs. încalcã regulile?

7. Ce-i place copilului dvs. sã facã în timpul liber?

8. Care sunt activitãțile familiale pe care ați dori sã le facã mai bine copilul/copiii dvs.?

Activitatea 2. Li se povestește părinților despre activitățile ce pot fi organizate în timpul liber cu copii. Având ca sisteme de referință – distracția și libera alegere – activitățile de timp liber pot fi grupate în 3 categorii:

Timpul liber pentru activități care răspund provocărilor personale: sport, muzică, dans, alte preocupări artistice, interese și pasiuni;

Timpul liber pentru a fi în compania celorlalți, de aceeași vârstă: discuții, vizite, vorbitul la telefon, plimbări etc. A petrece timpul împreună cu alții

Timpul liber pentru relaxare: să asculte muzică, să se uite la TV, să revadă activitățile zilei etc.

Fie că este vorba de timpul liber petrecut cu părinții, fie în lipsa prezenței părinților, aceste activități trebuie în primul rând cunoscute de părinți și apoi coordonate și chiar supravegheate. Pentru copil timpul liber are mai multe semnificații:

– este o activitate plăcută petrecută în afara interdicțiilor părintești și cu parteneri pe care el și-i alege;

– este șansa lui de a exersa comportamentele învățate și de a le explora limitele (cât are voie să facă și cât nu are voie în funcție de alte restricții decât cele ale familiei);

– cunoaște alți copii (adulți chiar) și alte modele de comportament (prin jocurile în care se antrenează cu aceștia) pentru viață,

– el „face regulile” și deține controlul situațiilor pentru că el le-a creat;

– într-un cuvânt, explorează mediul înconjurător prin reguli personale.

Modul în care copilul își petrece efectiv timpul liber poate fi clasificat în două categorii: timpul liber activ, în care face lucruri de plăcere și în interesul dezvoltării sale și timpul liber pasiv, în care își omoară plictiseala și timpul făcând ce se nimerește. Este de la sine înțeles că timpul liber activ trebuie încurajat, dar și cealaltă modalitate nu este complet de neglijat, pentru că rolul timpului liber pasiv este de relaxare și de odihnire (dar nu în exces).

Faptul că părinții trebuie să cunoască și să coordoneze modul de petrecere al timpului liber de către copilul lor este important pentru că:

• este de preferat ca timpul liber să reprezinte un agent de educație pozitivă pentru copilul nostru,

• trebuie învățat copilul să separe modalitățile de petrecere a timpului liber și comportamentele

pozitive de cele negative,

• petrecerea timpului liber cu alți copii înseamnă modele diferite de gândire și de comportare care trebuie lămurite la timpul respectiv, pentru a lăsa o urmă în modul de adaptare al copiilor la mediul înconjurător,

• a cunoaște posibilitățile reale ale copilului și a-l orienta spre activități care să-i dezvolte talentele ascunse,

• părinții trebuie să asigure copiii de prezența lor permanentă în viața lor și de importanța activităților copiilor pentru părinți (aprecierea intereselor copiilor formează la aceștia încredere în forțele proprii, motivație pentru învățare, inițiativă și adaptare mai rapidă la cerințele școlii și ale societății). Până la o anumită vârstă, copilul trebuie să respecte regulile de comportare în societate și regulile proprii fiecărei familii. Dacă simte prezența (directă sau implicită) părinților, își va forma conștiința morală. Copilul trebuie să se simtă supravegheat și ghidat de reprezentarea părinților tot timpul.

Activitatea 3. Lucrul în grup. Fiecare grup va elabora un program de activități care pot fi realizate de către părinți și copii lor în timpul liber.

– Ce nou ați aflat astăzi?

– Care este rolul dvs. în organizarea activităților în timpul liber al copilului?

-Cum considerați. Este necesar supravegherea copilului în timpul liber?

Ședința nr. 6 Educația democratică în familie

Obiective:

La finele activității tații vor fi capabili:

– să evite pedepsele și abuzul fizic;

– să conștientizeze importanța respectării drepturilor copiilor;

– să stabilească principiile de democratizare necesare în educația copilului;

– să identifice drepturile copiilor.

Activitatea 1. Joc: Cât de bine cunoașteți drepturile copiilor și obligațiile părinților

Instrucțiunea 1. Elaborați o listă a drepturilor copilului și a obligațiilor lor

Drepturile de bază ale copilului:

• Copilul are dreptul la familie;

• Copilul are dreptul la grijă și apărare din partea statului, dacă lipsește

sau temporar lipsește grija din partea părinților;

• Copilul are dreptul să frecventeze școala și să învețe;

• Copilul are dreptul la egalitate;

• Copilul are dreptul să-și exprime propria opinie;

• Copilul are dreptul să aibă propria opinie;

• Copilul are dreptul la un nume și la cetățenie;

• Copilul are dreptul să obțină informație;

• Copilul are dreptul la apărare de violență și rele tratamente;

• Copilul are dreptul la asistență;

• Copilul are dreptul la odihnă;

• Copilul are dreptul la ajutor suplimentar din partea statului, în cazul unor necesități deosebite (de exemplu, copiii cu disabilități).

Activitatea 2. Partcipanții în grupuri mici a cîte 2-3 persoane au avut sarcina de a stabili condițiile de democratizare a relațiilor părinți – copii:

stabilitatea normativă: existența normelor, a unui regim / a unei discipline conștiente de viață;

exemplul pozitiv al adulților privind comunicarea, relația, comportamentul etc.;

libertatea adecvată și disciplinată în corespundere cu normele moral-etice și particularitățile de vîrstă;

stimularea și susținerea inițiativelor copilului;

dezvoltarea respectului de sine în îmbinare cu respectul pentru alte persoane;

dezvoltarea responsabilității și a capacității de a reflecta critic și obiectiv;

eliminarea consecventă a metodelor de constrîngere / supunere necondiționată prin înlocuirea acestora cu metodele de convingere, motivație, explicație, aprobare și stimulare a conduitelor pozitive cu caracter democratic;

discuțiile fami iale privind valorizarea copilului, autonomia și libertatea rezonabilă a acestuia;

promovarea ir odelelor relaționale părinți – copii, bărbat – femeie bazate pe consens, egalitate, complementaritate și parte neriat;

organizarea unui portofoliu al familiei privind cultura și democratizarea relațiilor familiale și educația copiilor;

stimularea auîoeducației: autodeterminării, autoaprecierii, autoperl ecționării în baza evidenței obiective a acțiunilor și faptelor copiilor;

cunoașterea și respectarea drepturilor omului și a copilului în condițiile vieții cotidiene;

comunicarea empatică, deschisă, sinceră între toți membrii familiei;

relații bazate p; încredere, toleranță, prietenie, dragoste, stimă și securizare afectivă;

promovarea unui mod sănătos de viață axat pe valorile moral-spirituale, intelectuale, psihofizice și estetice ale umanității și neamului.

Activitățile cu tații ne-au oferit posibilități de a ne convinge că aceste condiții au caracter multifuncțional, ele pot fi aplicate ca obiective, strategii și criterii de evaluare a educației pentru o conduită democratică în cadrul familiei.

Activitatea 3. Stabilirea profilului moral al taților ce tind spre o familie democratică.

În cadrul acestei activități tații au avut sarcina de a elabora portretul moral al tatălui ce tinde spre o familie democratică.

Acesta ar include următoarele calități: optimism; creativitate; cultura moral-spirituală; cultura civică; caracter integru; echilibru moral-psihologic; spirit de observație; toleranță; empatie și receptivitate; respect față de sine; respect; dragoste / atașament față de ceilalți membri ai familiei; spirit autocritic; asumare de responsabilități și obligațiuni morai-etice; abilități și competențe privind armonizarea și democratizarea relațiilor familiale.

Formarea și perfecționarea acestor calități în procesul educației familiale vor asigura preîntîmpinarea distorsiunilor și erorilor posibile în procesul democratizării relațiilor familiale copii-părinți Analiza cadrului experiențial ne-a permis să stabilim următoarele distorsiuni:

exagerarea sau abuzul privind libertatea copilului (oferirea unei libertăți totale fără a orienta și ghida copilul în situațiile complicate sau dificile);

filtrul mental care presupune selectarea unui singur detaliu și insistarea exclusivă asupra acestuia, ceea ce diminuează reflectarea obiectivă și de ansamblu a realității;

afirmațiile categorice sau pripite privind unele aspecte din viața copiilor / adulților; promovarea modelului parental autoritar;

alunecarea spre permisivism și libertinism;

Activitatea 4. Particianții în perechi, au avut sarcina de a propune care ar fi metodele de educație a copiilor într-o familie democratică.

Literatura de specialitate ne propune următoarele metode de educației: convingerea, explicația, conversația, aprobarea, crearea situațiilor speciale, opinia publică formată atent și obiectiv, lectura, jocul, povața, povestirea morală, discuția pe marginea diferitor fapte și evenimente cu caracter moral, civic, politic etc. în cazul aplicării dezapr obării trebuie să fim corecți, expliciți și obiectivi.

Pentru a întregi și a acest funcțional modelul respectiv, s-au propus un ansamblu de principii ce vor contribui la umanizarea și democratizarea relațiilor în interiorul familiei și vor servi drept model eficient prin democratizarea relațiilor familiale.

Principiile de umanizare și democratizare a relațiilor familiale pe care le propunem ca linii strategice educaționale sunt: Principiu/ unității ți al continuității axiologice între educația pentru democrație a familiei, educația morală- civică, care realizează interdependența acestora, avînd ca puncte de reper valorile fundamentale și valorile democratice;

Principiul cunoașterii și promovării consecvente a drepturilor omului și a copilului, asigura stabilitatea normativă și cea relațională a familiei;

Principiul promovării modelului de respectare a egalității de gen, privind egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor;

Principiul participării active și responsabile la viața familiei și a societății, constă în susținerea și stimularea creativității și inițiativelor atît în cadrul familiei, cît și în cadrul comunității;

Principiul formării unei atitudini pozitive față de viață și democratizarea societății, presupune echilibrarea intereselor personale cu cele familiale și civice, deschiderea spre inovații;

Principiul orientării educației familiale spre formarea unei personalități oneste, libere și creative, asigura armonizarea calităților moral-volitive intelectuale cu spiritul democratic al personalității umane.

Principiile elucidate au fost deduse în baza analizei literaturii de specialitate și a mecanismului de interrelaționale a componentelor identității comportamentului moral cu exigențele educației democratice.

Activitatea 5. În cadrul activității date toți tații individual au avut sarcina de a propune sugestii de educație fără bătaie.

Literatura de specialitate propune un șir de sugestii noi tindem să menționăm cele mai importante după părerea noastră:

Încurajați copilul 50% din această sarcină constă în a evita descurajarea, critica, umilința (”chiar dacă vrei să faci cutare lucru, lasă, că tu ești încă mic, fac eu, că fac mai repede ori mai bine, tu vei face când vei crește”) și supraprotecția (a face pentru copilul dumneavoastră ceea ce poate el singur să facă). Iar cealaltă parte de 50% din această sarcină, constă în a aprecia fiecare încercare și fiecare reușită, încurajând copilul să continue, apreciindu-i efortul sau plăcerea pentru ceea ce face și nu rezultatul pe care îl obține. De exemplu, când ia o notă bună la școală, îi puteți spune: ”Mă bucur că îți place să înveți” și nu ”Mă bucur că ai luat notă mare la școală.” Astfel evidențiem importanța învățatului și nu a notelor și încurajăm copilul să-și continue dezvoltarea abilităților, pentru că întotdeauna putem construi doar pe puteri (pe ceea ce face bine) și nu pe slăbiciuni (pe ceea ce nu face bine).

Folosiți consecința logică și naturală!Dacă copilul strică jucăriile, consecința naturală este că nu le va mai avea pentru că nu vor fi înlocuite; părintele îi va spune copilului cu prietenie: ”Îmi pare rău că ți s-a stricat jucăria”, iar dacă copilul îi solicită achiziționarea uneia noi, părintele îi va spune cu fermitate: ”Îmi pare rău, nu am cum să te ajut, acum nu avem bani pentru o jucărie nouă, va trebui să aștepți până…”. Dacă copilul nu mănâncă la masă cu ceilalți membri ai familiei, consecința este că nu va mai mânca masa respectivă; dacă copilul va solicita mâncarea în camera lui sau să i se pregătească din nou masa în momentul în care el dorește, i se poate spune cu prietenie: ”Îmi pare rău, dar masa se ia împreună, în familie. Vei putea mânca la următoarea masă, împreună cu noi”. Aceasta nu este o formă de pedeapsă și dacă se aplică cu răzbunare, ea nu dă rezultate. Însă ea este necesar a fi aplicată cu consecvență, în mod constant, ca o regulă de familie, cu fermitate, prietenie și pentru toți membrii familiei.

Fiți fermi fără a domina!Dacă nu există limite, copilul încearcă să vadă cât de departe le poate împinge. Dacă, spre exemplu, mergeți cu copilul la cumpărături și cu toate că îl informați dinainte că veți cumpăra doar alimente, iar acesta dorește jucării, chiar dacă se va trânti pe jos și va țipa din aceasta pricină, îi puteți spune ferm (serios și cu calm): ”Am spus că azi vom cumpăra doar alimente” și mergeți mai departe, fără să vă uitați la copil în urma dumneavoastră. Veți constata că în cele din urmă se va ridica și vă va urma.

Fă pe plac cu grijă: ai curajul de a spune ”Nu”!A-i face toate plăcerile copilului, poate instala o atmosferă armonioasă în casă, însă acesta își va dezvolta o valoare a lucrurilor distorsionată și va crede că orice vede i se cuvine, iar pe termen lung nu va ști cum să-și gestioneze frustrările generate de situațiile în care nu-și va permite ceva din punct de vedere financiar. Așa că, faceți pe plac cu măsură. De exemplu, nu-i cumpărați copilului toate jucăriile pe care le vede, ci alegeți-le pe acelea care au un scop util, ținând cont și de sezon: vara – jucării de apă, iar iarna – jucării de interior, iar dacă dorește mai multe odată, îi puteți da să aleagă: ”Putem lua o singură jucărie, uite, poți alege între… și între …”.

Trezește-i respectul pentru drepturile altora!Atunci când copilul pune mâna pe un obiect al părintelui, de exemplu pe bijuteriile mamei, ea îi poate spune: ”Dragul meu/draga mea, acestea sunt bijuteriile mele, doar eu pot umba cu ele”. Și de fiecare dată când copilul pune mâna pe ele, mama îl poate întreba cu fermitate dacă vrea să iasă singur din cameră sau să fie dus de acolo. Ea este fermă, dar îi lasă copilului decizia asupra modului în care o va face.

Acțiune! Nu vorbe!Părinții repetă exasperați de mii de ori un lucru, iar copilul tot nu-și schimbă comportamentul. Dacă părintele tot repetă un lucru iar copilul nu înțelege, cuvintele sunt inutile și trebuie acționat. Dacă, de exemplu, părintele merge cu copilul în parc iar acesta iese de pe trotuar sărind pe șosea, i se poate spune: ”Putem merge în parc, pe trotuar.” Iar dacă acesta nu respectă regula, va fi luat de mână și dus înapoi acasă, în timp ce i se spune: ”Îmi pare rău că nu poți să mergi în parc, vei merge când vei fi pregătit să mergi pe trotuar”. Concluzie: există un șir de modalități de a educa copilul fără violență fizică și verbală. Este nevoie de timp, răbdare și disponibilitatea de a participa la ateliere de parenting pentru a cunoaște alternative pentru educarea eficientă a propriului copil. Întrebări la finele ședinței:

– În care din activitățile desfășurate ați întîmpinat dificultăți? – Ce nou ați aflat?

Ședința nr .7. Comunicarea părinte – copil; Cum să comunici eficient cu copilul tău?

Obiective:

La finele ședinței tații vor fi capabili:

– să conștientizeze importanța comunicării în educația copiilor;

– sã valorifice cât mai mult comunicarea în relațiile cu copiii lor;

– să depisteze barierele în calea comunicării eficiente cu copilul

Activitatea 1. Test- joc.

Semnați acele fraze pe care le utilizezați cel mai frecvent în comunicare cu copiii D-stră:

1. De cîte ori să-ți repet? 2 puncte

2. Sfătuiește-mă, te rog, cum mai bine? 1 puncte

3. Nu știu ce aș face fără tine l puncte

4. Cui semeni oare așa? 2 puncte

5. Ce prieteni minunați ai! l puncte

6. Cum arăți tu, ai văzut? 2 puncte

7. Eu cînt eram ca tine… 2 puncte

8. Tu ești ajutorul meu l puncte

9. Ce mai prieteni mai ai și tu 2 puncte

10. La ce te gândește oare? 2 puncte

11. Ce bravo ești l puncte

12. Cu crezi, fiule… l puncte

13. Toți copiii ca copiii, dar tu 1 puncte

14. Ce deștept ești l puncte

Calculează suma punctelor:

7-8p – Trăiți cu copilul foarte bine și comunicați eficient cu el. El vă iubește și vă stimează cu adevărat. Relațiile D-stră îl ajută mult în devenirea lui ca personalitate. Sunteți un bun tătic.

9-10p – nu sunteți consecvenți în comunicarea cu copilul D-stră. Vă stimează, dar nu este sincer cu D-stră. Mult contează dispoziția D-stră și circumstanțele. Mai aveți de învățat pentru a fi un bun tătic.

Activitatea 2. Am relatat taților o informație cu privire la rolul comunicării dintre părinți și copii

Comunicarea este un proces care cuprinde transmiterea și recepționarea unui mesaj prin utilizarea unor semne, semnale, simboluri.

1. „Comunicare = înștiințare, știre, veste, raport, relație, legătură” (Dicționar Explicativ al Limbii

Române)

2. „Comunicare = mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată prin limbaj articulat sau prin coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup” (Dicționar enciclopedic, vol. I).

A comunica eficient presupune a ști să îți exprimi emoțiile. Una din cauzele care provoacă dificultăți în comunicare este reprezentată de incapacitatea de recunoaștere și exprimare a emoțiilor, de teama de autodezvăluire.

De aceea trebuie:

• Să exprimi emoția printr-un limbaj adecvat;

• Să exprimi emoțiile într-un mod clar;

Elementele procesului de comunicare sunt:

• participanții la comunicare, cu rol de:

emițător – persoana care transmite mesajul

receptor – persoana care primește mesajul

Pentru reușita comunicării, compatibilitatea codurilor este o condiție fundamentală; doar în această situație semnificația acordată mesajului de către participanții la comunicare poate fi aceeași. În conversațiile din viața curentă, ascultarea nu este o practică prea răspândită. Prea adesea se întâmplă să constatăm că replicile sunt prea puțin articulate, că răspunsurile nu prea au legătură cu întrebările puse, că discursurile din cadrul unui dialog par să evolueze în paralel. În „meseria” de părinte ascultarea este un factor de care depinde succesul relațiilor din cadrul familiei, ar fi bine să îi acordăm o importanță crescută.

Sugestii pentru cel care vorbește:

Menține-te la subiect!

Fii atent la modul de a vorbi (tonul vocii, expresia facială, gestică etc.).

Nu lăsa discuția să degenereze în cicăleală, ceartă sau critici repetate.

Fii calm, arată politețe și răbdare!

Nu monopoliza conversația!

Dovedește respect pentru sentimentele și demnitatea copilului.

Evită cuvintele jignitoare și insinuările, astfel încât să nu forțezi copilul să se apere doar!

Verifică dacă copilul te-a înțeles corect!

Nu încerca să-ți impui propriile tale opinii și valori! Fii onest, direct, oferind ideile și sentimentele tale asupra problemei discutate. Explică copilului motivele pentru care susții o idee.

Oferă-ți punctele de vedere ca informație și nu ca lege generală sau ca fiind singura idee bună! Este necesar să iei în considerare și punctul de vedere al copilului.

Evită centrarea discuției pe aspectele negative ale situației! Accentul trebuie pus pe furnizarea de informații și pe primirea acestora pentru a rezolva problema. Acest principiu este deosebit de important.

SUGESTII PENTRU CEL CARE ASCULTĂ

Ascultă, arată interes, acordă celui care îți vorbește toată atenția ta!

Pune întrebări pentru a verifica dacă ai înțeles corect. Nu-ți supune însă interlocutorul la un interogatoriu.

Evită să întrerupi. Lasă-ți copilul să termine ce are de spus înainte de a-ți spune punctul de vedere.

Evită să te înfurii doar pentru că cealaltă persoană nu este de acord cu tine!

Încearcă să afli de ce copilul are anumite idei și opinii.

ASCULTAREA ACTIVĂ EFICIENTĂ CU COPILUL

Stabilirea unui contact vizual

Aprobarea, încuviințarea

Expresia adecvată a feței

Postura – care să sugereze deschidere

Localizarea – un loc adecvat discuției

Încurajare

Repetarea – folosirea acelorași cuvinte ca interlocutorul

ASCULTAREA INEFICIENTĂ CU COPILUL

Întreruperea relatării

Ascultarea cu ironie

Ascultarea în mediu zgomotos

Aparenta ascultare

Mimica feței înghețată

Implicarea unui efort excesiv în ascultare

Perceperea lucrurilor relatate ca pe un afront personal

Luarea notițelor în timpul discuției

Angajarea unor discuții în locul ascultării

Lucru în perechi: Fiecărei perechi li sa propus cîte o frază pe care părinții de cele mai multe ori le folosesc în comunicare cu copilul. Sarcina lor a fost de a aduce argumente pro sau contra și de a propune soluții de rezolvare a problemei date.

De ce nu poți fi ca ceilalți copii?

Dacă nu mănînci chem doctorul!

Dacă nu taci îi spun lui tata!

Dacă nu adormi vine lupul!

Ești un copil rău.

Întrebări pentru discuție:

– Cum se va răsfrînge aceste fraze după părerea Dumneavoastră, asupra dezvoltării copilului?

– Cum credeți care este importanța comunicării cu copilul?

– Cîte ore,minute pe zi comunicați cu copilul?

Ședința nr. 7. Rolul tatălui în dezvoltarea copilului

Obiective:

La finele activității vor fi capabili:

– să conștientizeze despre rolul tatălui în creșterea și dezvoltarea copilului.;

Activitatea 1. De la începutul ședinței date am venit cu o informație despre implicarea taților în educația copiilor.

Savanții au confirmat un lucru pe care majoritatea părinților și educatorilor îl cunosc de mult – tații au o influență deosebit de mare asupra copiilor. Știința a demonstrat că primele experiențe ale copilului determină modul în care se dezvoltă creierul lui, iar toți cei care îl îngrijesc influențează modul in care copilul invață, gandește și se comportă pe parcursul intregii vieți. In prezent, tații rareori pot să petreacă mult timp cu copiii. Posibilitatea de a se implica în dezvoltarea copilului este un mare privilegiu.

Taților le revine o responsabilitate mare și, după cum o demonstrează studiile, prezența lor are un impact deosebit asupra copilului. Cercetările au constatat că atunci cand tații se implică in viața copiilor lor, aceștia sunt mai independenți, mai increzători și au mai multe șanse de succes cand incep să frecventeze școala. Copiii și intreaga familie au foarte mult de caștigat in urma implicării taților in educația copiilor.

Mamele și tații educă copilul in mod diferit. Această diferență aduce beneficii insemnate

pentru copil, oferindu-I experiențe importante și variate. Tații au un stil distinct

de comunicare și interacțiune cu copilul. La numai opt săptămani de la naștere, copilul face deosebire intre mamă și tată atunci cand comunică cu ei. Diversitatea interacțiunilor ii oferă copilului experiențe mai complexe, mai bogate de interacțiuni contrastante. De la o varstă

fragedă, copilul invață că barbații și femeile se deosebesc și că ei au o atitudine diferită

față de viață, de alți adulți și față de copii.

Activitatea 2. Fiecare participant va trebui să răspundă la următoarea întrebare: De ce tații trebuie să se implice în educație?

Literatura ne explică în felul următor:

Tații preferă alte jocuri

Atat mamele, cat și tații interacționează fizic cu copiii lor, dar tații o fac altfel decat mamele. Tații tind să se joace cu copiii, iar mamele tind să ii ingrijească. In general, tații îi gîdilă pe copii, se „luptă”, se „trantesc” cu ei și îi aruncă în sus mai des.

Tații aleargă după copii și preferă jocurile zgomotoase. Mamele cocoloșesc copiii, iar

tații îi fac să se miște. Tații întorc casa cu capul în jos, iar mamele sunt mai delicate, nu vor să facă dezordine.

Tații încurajează concurența, mamele încurajează echitatea. Tații încurajează independența, iar mamele încurajează securitatea. Copiii au nevoie de căldura mamei, dar și de severitatea tatălui. Ambii părinți oferă securitate și încredere pe căi diferite, comunicandu-le

copiilor mesaje de dragoste și apropiere fizică.

Tații inspiră încredere

Mamele tind spre precauție, iar tații adeseori încurajează copiii să încerce, să testeze lucrurile. Nici unul dintre aceste stiluri de educație nu este adecvat, dacă este aplicat singur. Un părinte poate tinde să incurajeze riscul fără a ține cont de consecințe. Celălalt părinte tinde să evite riscul, ceea ce impiedică dezvoltarea independenței și încrederii. Cind acționează împreună, aceste stiluri se contrabalansează și îi ajută copilului să se afle în siguranță, extinzandu-i posibilitățile de a insuși experiențe noi și de a căpăta încredere.

Tații comunică altfel

Studiile demonstrează că tații și mamele vorbesc în mod diferit cu copiii lor. De regulă, mamele simplifică mesajele și vorbesc la nivelul copilului. Tații nu sunt înclinați să-și modifice limbajul de dragul copilului. Modul de comunicare al mamelor facilitează comunicarea imediată. Modul de comunicare al taților incurajează copilul să iși extindă vocabularul și abilitățile lingvistice, ceea ce îi va asigura succesul academic din viitor. Stilul de comunicare al taților este mai sumar, direct și la subiect. De asemenea, tații folosesc mai mult mimica și limbajul subtil al corpului. Mamele tind să folosească un limbaj mai descriptiv și mai personalizat și să incurajeze vorbirea.

Copilul care nu ințelege ambeleâ stiluri de conversație va fi dezavantajat, deoarece in viața de adult va avea posibilitatea să comunice cu reprezentanții.

Tații impun disciplină în alt mod

Tații pun accent pe dreptate și indatoriri bazate pe reguli, iar mamele pun accent pe simpatie, grijă și ajutor bazat pe relații. Tații tind să respecte regulile și să le impună in mod sistematic și rigid, invățand copiii care sunt consecințele faptelor bune și ale faptelor rele. Mamele tind să incurajeze delicatețea și simpatia in cazul nerespectării regulilor, ceea ce asigură sentimentul că nu este pierdut totul. Și de această dată, ambele stiluri nu sunt rele in sine, dar numai impreună

pot asigura un echilibru benefic pentru copil.

Tații arată copiilor lumea bărbaților

Bărbații și femeile abordează viața in mod diferit. Fetele și băieții care cresc impreună cu tatăl lor sunt mai siguri și cunosc mai bine lumea bărbaților. Fata care are parte de un tată grijuliu se implică cu mai multă incredere in relații cu băieții in adolescență și cu bărbații in viața de adult.

Băiatul care crește in familie cu tată este mai puțin probabil că va deveni violent. El iși afirmă altfel masculinitatea și poate învăță de la tatăl său cum să-și canalizeze agresivitatea și puterea în moduri mai pozitive. Tatăl îi poate ajuta feciorului să ințeleagă cum să-și exprime adecvat sexualitatea masculină și cum să adopte un comportament potrivit pentru varsta acestuia.

Tații pregătesc copiii pentru lumea reală

In general, tații tind să perceapă copiii lor în raport cu lumea din jur. Mamele tind să perceapă lumea din jur in raport cu copiii lor. De exemplu, mamele adeseori sunt conștiente de obiectele

din jur care i-ar putea face rău copilului lor. Tații, deși și pe ei îi preocupă acest fapt, tind să

se concentreze asupra faptului cum copilul va fi sau nu va fi pregătit pentru situațiile și lucrurile pe care le-ar putea întampina în viață. In general, tații ii ajută copilului să se pregătească pentru problemele lumii reale, iar mamele il ajută să se protejeze de ele. Ambele abordări sunt necesare pentru maturizarea copilului.

Tații învață copiii să respecte reprezentantele sexului opus

Cercetările demonstrează că intr-o căsătorie tații sunt cu mult mai puțin predispuși să-și abuzeze soțiile sau copiii. Astfel, băieții și fetele care cresc într-o familie în care părinții sunt căsătoriți vor avea mai multe șanse să învețe, prin observare, în ce mod bărbații trebuie să trateze femeile. Cercetările sociologilor ne sugerează că societățile in care predomină prezența taților în socializarea copiilor dau naștere la bărbați care sunt mai puțin inclinați să excludă femeile din activitățile publice decat cele in care tații nu iau parte la educația copiilor în sînul familiei.

Activitatea 3. În grupuri (cîte 2-3 persoane) participanții au avut sarcina de a propune activități pentru tații cu copii de pînă la doi ani; la trei ani; la patru ani etc.

Pînă la doi ani:

• Copilului îi place ca tata să-l strangă la piept. Legănatul, îmbrățișarea îi ajută copilului să se simtă în siguranță. Incurajați contactul fizic.

• Copilului îi place cînd tatăl îl ridică și îl gîdilă cu drag. Acest lucru îl încîntă și, totodată,

el înțelege că tata este aproape și că are grijă de dînsul. El învață să fie încrezător și să se simtă

în siguranță.

• Cîntați-i copilului cîntecele preferate. Copiilor le place să asculte același cîntec de cît mai multe ori. Inventați propriile cîntecele. Copiilor le plac cîntecele însoțite de

mișcări și gesturi.

• Fețele îl fascinează pe copil. Folosiți mimica atunci cînd interacționați cu copilul dumneavoastră. Permiteți-i copilului să vă atingă fața în timp ce faceți grimase. Inițiați activități care presupun interacțiuni reale „față-nfață”.

• Vorbiți cu copilul dumneavoastră. Vocea tatălui se deosebește de vocea mamei. Bebelușii deosebesc vocile din primele săptămani de viață. Ei se invață să aibă încredere în dumneavoastră,

auzindu-vă vocea. Numiți obiectele pe care le vede copilul dumneavoastră.Aceasta îi va ajuta

copilului să ințeleagă legătura dintre obiecte și denumirea lor. Incurajați comunicarea verbală.

• Vorbiți cu copilul în timp ce vă plimbați. Arătați cu degetul diferite obiecte și numiți-le. Descrieți ce vedeți in jur. Lăsați copilul să observe cum interacționați cu alți copii și cu adulții.

Aceasta il va incuraja să interacționeze cu alții.

• Citiți! Una dintre cele mai importante activități pe care o puteți face cu copilul dumneavoastră, chiar din primele săptămani de viață ale acestuia, este cititul. Așezați copilul pe genunchii dumneavoastră, ca să îi fie cît mai comod. Alegeți cărți cu pagini de carton, cu imagini viu colorate. Arătați-i cu degetul obiectele reprezentate și numiți-le. Descrieți ce este reprezentat pe desen; astfel, veți învăța nounăscutul că cititul este o ocupație care îl apropie de tată. In același timp, îl veți face să se simtă confortabil în apropierea cărților. Copilul va înțelege instinctiv că cărțile constituie o parte foarte interesantă a vieții sale. Pe măsură ce copilul se apropie de varsta de un an, el începe să-și dezvolte abilitățile lingvistice, iar cititul este una dintre

cele mai bune modalități pentru a cataliza acest proces. Cititul, ținutul copilului pe genunchi sau în brațe, comunicarea cu el sunt trei activități foarte importante care favorizează dezvoltarea sănătoasă a copilului.

Activități pentru tații cu copii de doi-trei ani

• Oferiți-i copilului un loc sigur unde el să poată să se joace și să alerge. Scoateți copilul din casă

cît mai des, ca să alerge prin curte sau în parc. Incurajați-l să sară, să se cațăre, să se rostogolească la vale, în măsura în care îi permite vîrsta. Incurajați copilul să testeze limitele într-un mod sănătos și rezonabil. Aceasta îi va dezvolta încrederea și îl va învăța cum să își asume riscuri rezonabile in viață.

• Citiți-i copilului în fiecare zi; citiți cărți, reviste etc. Ajutați-i copilului să ințeleagă că cititul

constituie o parte indispensabilă a vieții. Chiar și tații care nu prea preferă să citească, pot inventa povestioare despre fiecare desen.â Este important ca tatăl și copilul să fie apropiați, copilul să-l audă pe tată vorbind și să observe că cuvintele corespund desenelor și se imbină in istorii.

• Jucați-vă cu mingea. Invățați copilul să o prindă, să o arunce și să o lovească cu piciorul, după cum ii permite varsta. Astfel, copilul iși va dezvolta coordonarea mișcărilor și se va distra, jucandu-se cu tata. Aceste jocuri pot fi integrate in jocurile zilnice

la aer liber.

• Spuneți mereu: „te iubesc”.

• Incurajați copilul să vă pună intrebări. Răspundeți prin fraze scurte și simple. Grupurile formate din tați și copii pot incuraja astfel de interacțiuni. Invățați copilul ce cuvinte sunt acceptabile și ce cuvinte nu trebuie folosite.

• Invățați copilul că bunătatea, delicatețea și onestitatea sunt unele dintre cele mai importante

lucruri din lume. Faceți astfel, incat copilul să știe la ce vă așteptați și de ce. Copiii trebuie să știe

spre ce idealuri trebuie să tindă.

• Creați secrete mici, nostime sau distractive impreună cu copilul dumneavoastră. Descoperiți un loc despre care știți numai voi doi și mai mult nimeni. Inventați o strangere de mană secretă sau o glumă. Aceste mici secrete ajută la stabilirea unei legături puternice între tată și copil și il fac pe copil să se simtă special și important.

• Participați la activitățile preferate ale copilului dumneavoastră: săriți prin băltoace, desenați pe asfalt, inscenați istorioare sau studiați gandacii care se tarăsc prin praf.

Activități pentru tații cu copiii mai mari de patru ani

• In timpul meselor, intrebați copilul ce evenimente plăcute s-au petrecut pe parcursul zilei. La randul dumneavoastră, răspundeți la aceeași intrebare.

• Plimbați-vă cu copilul. Priviți atent cum se joacă copilul dumneavoastră.

• Incurajați copilul cat mai mult și lăudați-l.

• Intrebați copilul ce ar vrea să afle nou și planificați cum să il invățați.

• Invățați fiica și fiul cum să facă o „muncă de bărbat”, cum ar fi reparația mașinii sau bătutul cuielor.

• Mergeți in mod sistematic la bibliotecă și discutați despre cărțile preferate. Ajutați-i copilului să

înțeleagă cat de utilă poate fi lectura.

• Oferiți-i copilului șansa de a vedea cat de mult vă place să citiți cărți sau reviste. Vorbiți cu copilul dumneavoastră despre scopuri și vise.

• Inițiați discuții cu copilul dumneavoastră despre ceea ce ar vrea să devină cand vor crește mari

și organizați excursii tematice.

• Ascultați muzica preferată a copilului dumneavoastră.Ajutați-i copilului să-și dezvolte gustul și să ințeleagă diferite stiluri muzicale.

• Inițiați activități care să vă facă să radeți impreună.

• Povestiți-i copilului dumneavoastră istorii din copilărie. Povestiți-i despre greșelile dumneavoastră și despre lucrurile bune pe care le-ați făcut.

• Ajutați-i copilului să-și dezvolte imaginația și limbajul, inventand istorii impreună. Incepeți o

poveste și rugați-l să o continue.

• Faceți cunoștință cu prietenii copilului dumneavoastră și manifestați interes față deei.

Activitatea 4. Subiecte de gîndire pentru tați.

1. Cum este copilul meu?

2. Ce cuvinte îl caracterizează pe copilul meu?

3. Care sunt obiectele la care ține cel mai mult copilul meu?

4. Cine sunt prietenii cei mai buni ai copilului meu?

5. Ce îl stresează pe copilul meu? De ce se teme cel mai mult?

6. Cum își exprimă copilul meu fericirea? Dar furia? Dar afecțiunea? Dar frustrarea?

7. Ce îmi place să fac împreună cu copilul meu?

8. Care este mancarea preferată a copilului meu?

9. Ce bucate nu ii plac copilului meu?

10. Ce ar vrea să facă copilul meu cand va crește mare?

11. Dacă copilul dumneavoastră ar putea să petreacă o zi intreagă cu dumneavoastră și să

facă orice ii place, cum ar fi această zi?

12. Care sunt ocupațiile preferate ale copilului meu?

13. Ce il indispune cel mai mult pe copilul meu?

14. Care este cartea preferată a copilului meu?

15. Care este animalul preferat al copilului meu? Dar culoarea preferată? Dar sportul

preferat? Dar filmul preferat? Dar jucăria preferată?

16. Care este cel mai important lucru pe care va trebui să il discutați cu copilul

dumneavoastră in următoarele șase luni?

17. Ce îi place cel mai mult copilului dumneavoastră la tătăl său?

Activitatea: Cum trebuie să mă comport eu, ca părinte ?

Părinții sunt printre primele ființe pe care le vede copilul la naștere. De aceea, un părinte care-și iubește copilul trebuie să fie un model de comportament și personalitate.

Tratați-vă copilul cu respect și afecțiune. Adoptați o conduită caldă, prietenoasă. Nu-1 jigniți, pentru că, rănindu-i sensibilitatea, va avea amintiri neplăcute care-i pot marca viitorul. Amintirile plăcute – plimbările, excursiile, vizitele la muzee etc. făcute împreună cu el – îi vor încălzi mai târziu sufletul.

Fiți critic, dar nu în mod distructiv. Exigența și disciplina însă nu trebuie omise. Arătați-i greșelile pe care le face și motivați-vă nemulțumirea. Când dumneavoastră sunteți cel ce greșește față de el, recunoașteți-vă greșeala.

Nu-i bagatelizați hobby-urile și „operele artistice" (desene etc.). Respectându-i activitatea școlară și pe cea de acasă îi veți dovedi încredere, iar copilul va fi deschis și sincer cu dumneavoastră.

Vorbiți-i cu răbdare și calm. Evitați monologul. Discutați cu el subiecte din orice domeniu care îi este accesibil. Nu-i ascundeți nimic și explicați-i tot ce-1 interesează. Cu cât domeniile abordate sunt mai variate, cu atât deschiderea lui către lume va fi mai mare.

Tratați-vă copilul ca pe un egal, fără a pierde din vedere că dumneavoastră sunteți cel ce coordonează activitatea. Nu ezitați să-i cereți sfatul în anumite probleme, îi veți dezvolta astfel simțul responsabilității și posibilitatea de a rezolva singur situații dificile în viață.

Dezvoltați-i curiozitatea și îndemnați-1 spre cultură. Chiar dacă nu aveți o recomandați cu căldură. Nu-1 obligați, ci mai curând incitați-1 să le citească prin exemplu personal.

În primii ani de viață citiți-i cât mai multe povești, iar apoi puteți încerca să-1 învățați să citească. Arătați-i cum să folosească dicționarele și lăsați-1 să-și țină chiar un jurnal, în acest fel îl puteți cunoaște mai bine.

Prezentați-i, pe cât posibil, oameni interesanți, cu preocupări diverse, cu care să poată discuta și schimba păreri. Tratați-1 ca pe un matur egal în drepturi și obligații cu adulții din familie.

În cazul în care copilul nu poate avea camera sa, amenajați-i un colțișor de joacă, iar mai apoi un loc unde să-și facă temele sau să „meșterească".

Petreceți cu el cât mai mult timp, dar lăsați-1 să și „respire". Timpul petrecut de unul singur nu este timp pierdut, deoarece copilul va visa, va reflecta, își va dezvolta abilitățile, după cum îi' este firea. Observându-i activitățile din timpul „liber", veți putea trage concluzii cu privire la înclinațiile și aptitudinile naturale.

Ajutați-1 să-și planifice timpul și învățați-1 apoi s-o facă singur. Ordonați-i activitatea cu finețe, nu „militărește". Obișnuiți-1 cu munca și arătați-i valoarea ei chiar dacă sunteți o familie înstărită. Formându-i respectul față de muncă, îi veți imprima o atitudine responsabilă pentru mai târziu.

Nu-1 feriți de situațiile conflictuale, dificile, dar fiți alături de el „trup și suflet", încurajați-1 dacă are dreptate și sprijiniți-1 în orice „luptă". Când dificultățile nu-s prea mari, lăsați-1 să se descurce singur, îi dezvoltați în acest fel spiritul de competiție.

Arătați-i de mic care sunt valorile fundamentale ale vieții : binele, frumosul, dreptatea. Dezvoltându-i simțul dreptății și al demnității, loialitatea și omenia, veți crește un om de valoare pentru familia dumneavoastră.

Activitatea 7. Am propus taților și un șir de activități în care ei trebuiaiu să-și verifice aptitudinele de soluționare a unor situații cotidiene de relaționare cu diferite categorii de copii:

Activitatea 1. "Copiii timizi".

Situație. Copilul printre semeni se jenează unul de altul. Părinții trebuie să-i poată

determina să se facă cunoscuți, să se veselească și să organizeze un joc comun.

Activitatea 2. "O obișnuință urâtă".

Situație. Copilul scobește cu degetul în nas. Părinții trebuie să-1 oprească, să-i explice sau să-1 abată.

Activitatea 3. "De unde m-ați luat?".

Situație. Copilul întreabă: "De unde m-ați luat? M-ați cumpărat la magazin?". Părinților li se cere să dea un răspuns corect și pe înțelesul copilului.

Activitatea 4. "Vreau un frățior (surioară)".

Situație. Copilul cere frățior, deoarece el e singur în familie. A da variante de răspunsuri

posibile.

Activitatea 5. "Gelozie".

Situație. Copilul îi declară mamei: "Dumitale întotdeauna îl ocrotești pe dânsul (pe frate), îl iubești, iar pe mine – nu! ". A-1 liniști pe copil, a-i povesti despre dragostea sa față de dânsul și față de ceilalți copii.

Activitatea 6. "Pierderea jucăriei".

Situație. Copilul plânge fiindcă a pierdut jucăria. Părinții trebuie să se străduiască să liniștească copilul sau să transfere atenția lui la un joc, o discuție.

Activitatea 7. "În secția de jucării a magazinului".

Situație. Copilul dorește toate jucăriile, nu vrea să iasă din secție și să-ți aleagă o jucărie. Părinții trebuie să-1 liniștească pe copil și să-1 ajute să-și aleagă o jucărie.

Activitatea 8. "Mincinosul"

Situație. Copilul și-a murdărit haina. Pentru a evita pedeapsa, el a spus că pe dânsul "1-a împins în glod un băiat". A clarifica adevărul și a-i demonstra copilului că e rău să minți.

Activitatea 9. "Tatăl mi-a permis".

Situație. Copilul se ține de năzbâtii. La observația mamei răspunde: "Mie tatăl mi-a permis!". Cum poate fi evitat conflictul cu soțul?

Activitatea 10. "Hai să ne împăcăm".

Situație. Copilul s-a supărat pe părinți, trebuie să ne împăcăm cu el, să-1 convingem că părinții sunt atenți cu el și înțeleg motivele comportării lui.

Activitatea 11. „Eu singur".

Situație. Un copil de 3 ani la toate propunerile despre ajutor răspunde „eu singur", însă nu poate face nimic. A-1 convinge că părinții pot să-1 învețe să învețe să efectueze acțiunile cu obiectele.

Activitatea 12. „Cearta".

Situație. Copiii se bat. Se cere a stabili cauza cerții și a-i împăca pe copii.

Activitatea 13. „Pedeapsa".

Situație. Copilul i-a răspuns grosolan mamei. Trebuie să-1 pedepsim. Cum?

Activitatea 14. „Eu sunt mare".

Situație. Copilului i se spune să plece la culcare, iar el vrea să se joace și declară: „Eu sunt mare!", A-l convinge că el încă nu a crescut într-atât, încât să treacă la regimul maturilor.

Activitatea 15. „Nu vreau la grădiniță".

Situație. Trebuie să-1 înduplecăm pe copil să meargă la grădiniță.

Activitatea 16. „Dacă educatoarea așa a zis".

Situație. La observația părinților „Nu spune grosolănii!" copilul răspunde: „Dacă educatoarea a spus să spunem adevărul". Se cere să-i explicăm copilului prin ce se deosebește adevărul de grosolănie.

– Ce dificultăți ați întîlnit pe parcursul desfășurării acestei ședințe?

– Ce util ați aflat pentru dvs?

Anexa 2

COPILUL DVS. ADOLESCENT VĂ CREEAZĂ PROBLEME?

Ce frumoși sunt anii adolescenței! Dar și tinerii adolescenți! Dar și mai frumoși sunt atunci când sunt ai noștri. Atenție, însă, adolescența este o vârstă foarte periculoasă! Ce te faci când te exasperează cu încăpățânarea lor, cu negativismul, cu sprijinul lor pe cât de temerar și inventiv, pe atât de nechibzuit? Cât de sever poți fi ca părinte, fără să riști să-i frângi aripile, cât de tolerant trebuie să te arăți și totuși să te bucuri de încrederea și respectul lor? Sunt întrebări dificile care nu se prea pot rezolva teoretic, dar cu puține cunoștințe despre psihologia adolescentului, cu multă dragoste și foarte, foarte mult timp dăruit lor e posibil să-i cunoști, să-i înțelegi și să ți-i apropii în mod natural i firesc, fără prea multe rețele ori tehnici punitive. Urmăriți, acest test, să vedeți în ce postură vă aflați în relația cu ei.

Vârsta și experiența dvs. de viață sunt argumente-forte la care să apelați, în ultimă instanță, să dovediți că aveți dreptate?

Când era de 12-13 ani, aveați timp și răbdare să ascultați poveștile copilului dvs. despre școală?

Când vă enervați, îi reproșați copilului dvs. adolescent tot ce a făcut și n-a făcut în ultimii 5-6 ani?

Minciunile odraslei v-au luat deseori prin surprindere?

V-ați aliniat vreodată copiii cu expresii precum: păsărica, cocoșelul mamei/tatei etc.?

Când v-a supărat, l-ați admonestat în prezența profesorilor, prietenilor ori musafirilor?

Copilul dvs. este prea încăpățânat pentru că:

așa sunt adolescenții (3)

seamănă cu celălalt părinte (2)

este prost crescut (1)

Îi dați voie să meargă la o aniversare dacă nu vă face un raport complet în legătură cu gazda, adresa, telefonul și invitații?

Când îl prindeți cu minciuna:

îl tratați cu maximă severitate (2)

nici nu mai știți ce să faceți de nervi (1)

îi demonstrați că pe dvs. nu vă poate minți (3)

Aveți curajul să-i vorbiți despre greșelile pe care le-ați făcut dvs. în tinerețe?

Ați reușit să-i faceți morală fără să-i treziți sentimente ostile?

Notați cu un punct fiecare NU la întrebările 1,2,3,4,5 și 6 și ce le cu Da la restul, fără să uitați să adăugați punctajul de la întrebările cu mai multe variante de răspuns.

INTERPRETARE

Până la 5 puncte

Nu știți nimic despre adolescenți și adolescență și nici nu vă amintiți prea multe din vremea când și dvs. erați la această vârstă. E bine să vă temperați severitatea cu care priviți copilul, pentru că nu pare ca aceasta să aibă vreo logică sau vreun motiv serios. Altminteri, deveniți atât de ridicoli, încât copilul trebuie să fie tolerant cu dvs., iar până la urmă va ajunge să vă ignore.

Între 6 și 10 puncte

E bine să fiți din când în când sever cu copilul dvs. și mai ales atunci când acesta mai “dă în gropi”. Ceea ce nu trebuie să pierdeți din vedere este că nu orice condiții severitatea este și acceptată de copil. Atunci când sunteți ocazional în preajma lui, dar și atunci când, în disperare, partenerul de viață vă roagă să interveniți, e mai bine să vă abțineți. Severitatea, când vine de la altcineva decât cel în cauză, copilul o percepe ca pe o persecuție.

Între 11 și 16 puncte

Stăpâniți destul de bine pârghiile psihologice cu care un copil poate să fie strunit într-o direcție sănătoasă și corectă. De fapt, între dvs. și fiul/fiica dvs. există o intimă legătură, astfel încât reglările de conturi se fac în mod normal, firesc, doar dintr-o singură privire. Nu sunt excluse și unele sincope în relația cu copilul dvs. care însă se pot rezolva cu ușurință și rapid, analizând sincer și deschis de unde vine greșeala sau neînțelegerea.

Anexa 3

DOMNILOR, AVEȚI STOFĂ DE TATĂ?

Cine nu dorește să fie un părinte perfect și în același timp să aibă un copil perfect? V-ați așteptat copilul timp de nouă luni. O dată cu nașterea lui deveniți tată pentru toată viața. Testul de mai jos vă va arăta ce fel de tată sunteți în realitate.

Cum ați fost în copilărie?

Bun;

Irascibil;

Supărăcios;

Un caracter dificil;

Leneș;

Nervos;

Tandru.

Ce atitudine avea tatăl dvs. față de dumneavoastră?

Una obișnuită;

Reținută, acum suntem supărați;

De simpatie;

Atent, dar adesea lipsea;

Nu l-am înțeles;

Era vesel;

Era sever.

De ce nu vă luați mai des copilul de la școală?

Muncesc mult;

Îl duc dimineața;

Petrecem zilele libere împreună;

Îi ia mama lui;

Mă ocup de el în timpul zilei;

N-am timp;

Fac maximum posibil.

Vă iubiți soția?

Da;

Firește;

Mai mult decât înainte;

Tot mai mult pe zi ce trece;

Depinde de situație;

Altfel n-ar mai avea rost să mai stau cu ea;

Nu e treaba dumneavoastră.

Țipați adesea acasă. De ce?

Deoarece copiii mă provoacă:

Ca să fiu auzit;

Pentru că simt nevoia;

Pentru că sunt rău;

Nu țip adesea;

Nu-mi dau seama;

Țip că trebuie.

De ce sunteți mai sever cu copilul mai mare?

Sunt atent cu amândoi;

Uneori îmi ies din fire;

Pentru că e mai mare;

Pentru că e mai neascultător;

Nu este adevărat;

Copilul născocește;

Să fie mai atent.

Copilul vă întreabă dacă v-ați gândit la divorț?

Așa ceva nu-l preocupă;

Se înțelege;

Din când în când;

Nu, niciodată;

În timpul unei perioade dificile;

Nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva;

Ca fiecare.

De ce faceți pe surdul când copilul vă pune întrebări?

Nu prea sunt atent;

Nu-mi place să fiu deranjat când mă uit la un meci;

N-am întotdeauna răspuns;

Greșiți;

Nu fac niciodată pe surdul;

Promit să nu mă mai prefac;

Pentru că îmi pune întrebări cât e ziua de mare.

Vă dați seama că îmbătrâniți repede?

Sper că nu;

Nu!

Este deja un fapt;

Este un proces normal;

Ca toată lumea;

Poate, încet-încet;

Nu știu.

De ce nu vă ajutați soția?

Lucrez;

Cu mici excepții fac totul;

O ajut adesea;

O ajut suficient;

Particip la munca din gospodărie;

O ajut cât trebuie;

Credeți că nu o fac?

Vă iubeați copilul mai mult atunci când era mic?

Nu;

Îl iubesc mai mult acum;

Nici mai mult nici mai puțin;

E greu de răspuns;

Tot îl iubesc;

Nu am probleme de acest gen;

Este o întrebare prostească.

De ce nu-i dați mai mulți bani de buzunar?

Nu m-am gândit la așa ceva;

Uneori îi dau și ceva în plus;

Dacă nu m-ar ruga, nu i-aș da deloc;

Pentru că nu merită;

Nu pot răspunde;

Trebuie să mă gândesc;

Fac și eu ce pot.

De ce luați apărarea copilului când îl pedepsește mama?

Deoarece consider că uneori nu are dreptate;

Fac mai degrabă invers;

Cred că ea ăl protejează;

Pentru că nu vreau să-l traumatizeze;

Spun ceva indiferent ce;

Nu vreau să am probleme acasă;

Așa pur și simplu.

De ce nu vă lăsați mustață?

Nu-i place soției;

Nu-mi crește;

Mă îmbătrânește;

Înțeapă;

Are tata;

Dacă mi-o cere copilul, o să-mi las;

E o idee!

Vă iubiți copilul?

Foarte mult;

Mai mult decât lumina;

Fără margini;

Din toată inima;

Foarte mult dacă e rațional;

Așa cum un tată își iubește copilul;

Mai mult decât se poate.

INTERPRETARE

De la 15 la 30 de puncte – sunteți un tată angajat. Sunteți ocupat până peste cap cu munca, dar copiii văr să vă vadă mai des. Se plâng că aproape nu vă cunosc. Dumneavoastră însă îi adorați. Sunteți simpatic, dar sever când trebuie. Vreți să-i educați, respectându-le personalitatea.

De la 31 la 42 de puncte – sunteți un tată sever. Sunteți relativ atent cu copiii, în unele situații chiar aspru. Doriți să vă consacrați maximum de timp copiilor, pentru a-i îndruma. Vă ocupați de ei, îi educați, le satisfaceți capriciile.

De la 43 la 54 de puncte – sunteți un tată intelectual. Vă iubiți libertatea și nu doriți s-o sacrificați pentru nimic în lume. Vreți să fiți un tată tandru și bun, dar copilul e plin de întrebări, la care găsiți cu greu răspunsuri. De aceea vă grăbiți să-l vedeți mare.

De la 55 la 66 de puncte – sunteți un tată tradiționalist. Lipsiți adesea și timp îndelungat din motive de serviciu, dar sunteți grijuliu și responsabil cu familia. Pentru dumneavoastră copiii sunt niște personalități. Lucrul cel mai important este să v asigurați financiar familia. Sunteți un exemplu pentru copiii dumneavoastră, așa cum tatăl dumneavoastră a fost pentru dumneavoastră.

De la 67 la 78 de puncte – sunteți un tată jucăuș. Sunteți un copil care a crescut foarte repede. Sunteți atent cu educația copiilor și aceștia vă aduc multă bucurie. Participanți la bucuriile și necazurile lor și împărțiți totul cu ei.

De la 79 la 90 de puncte – sunteți un tată stăruitor. Vreți să fiți un tată bun. Sunteți atent cu dorințele copiilor și în reacțiile dumneavoastră doriți să fiți un om pe care ei să se poată baza și în care să poată avea încredere. Credeți că fiecare copil simte nevoia să iubească, să se joace, să descopere lucruri noi și să se bucure de sprijinul părintesc. Trăiți pentru și prin copiii dumneavoastră.