Functia Didactica a Sarbatorilor

Preliminarii

Privind calendarul bisericesc vedem că sunt unele zile însemnate cu roșu, pentru a atrage atenția spre a le deosebi de celelalte zile și pentru a indica anumite evenimente, sau persoane în istoria mântuirii noastre, cărora li se cuvine o specială aducere aminte și cinstire din partea credincioșilor.

Acestea sunt sărbătorile la care ne vom referi în cele ce urmează. În general vorbind, sărbătorile reprezintă zile mai deosebite, zile solemne din viața oamenilor, când încetând lucrul, sau îndeletnicirile obișnuite, se odihnesc spre a-și recupera puterile fizice și sufletești, sau pregătiți mai dinainte, aduc cinstire, comemorând un anume eveniment din istoria națională.

La fel sunt și sărbătorile religioase, ele însă purtând specificul religiei căreia aparțin. În acest cadru se situează și sărbătorile creștine, în general, ale Bisericii Ortodoxe, în special.

Astfel pe lângă ziua de duminică –ca zi săptămânală de sărbătoare și odihnă– sărbătorile Bisericii Ortodoxe le putem urmări după calendarul bisericesc, având în atenție faptul că anul bisericesc începe la 1 septembrie.

Sărbătorile se pot împărți în mai multe grupe și din mai multe puncte de vedere:

Astfel ele se pot împărți după data la care se țin în: sărbători cu dată fixă sau neschimbătoare și în sărbători cu dată variabilă, a căror dată se schimbă în fiecare an, fiind în legătură cu data, variabilă a Paștilor.

După obiectul și importanța lor, sărbătorile bisericești sunt de două feluri:

Sărbătorile domnești(praznicele împărătești), închinate persoanelor Sfintei Treimi și mai ales principalelor evenimente din viața pământească și activitatea Mântuitorului, ori din istoria Bisericii(ca de exemplu Pogorârea Sfântului Duh).

Sărbătorile Sfinților, care se pot subdiviza și ele în mai multe categorii după gradul de importanță a Sfinților sărbătoriți. Între acestea o categorie aparte o alcătuiesc sărbătorile Maicii Domnului, pe care unii le numără între sărbătorile domnești.

Din punct de vedere liturgic, adică după bogăția și solemnitatea slujbelor divine, Tipicul bisericesc împarte de obicei sărbătorile în trei categorii: sărbători mari, mijlocii și mici.

O importanță deosebită o au praznicele împărătești. În iconografia tradițională a catapetesmei numărul praznicelor împărătești este fixat de obicei la 12. Dacă socotim praznice împărătești și sărbătorile închinate Maicii Domnului la care mai adăugăm „Tăierea împrejur a Domnului” și „Sfintele Paști” vom obține 14.

Acestea sunt următoarele:

Nașterea Domnului(25 decembrie).

Tăierea împrejur a Domnului(1 ianuarie).

Botezul Domnului(6 ianuarie).

Întâmpinarea Domnului(2 februarie).

Intrarea în Ierusalim a Domnului(dată schimbătoare).

Învierea Domnului(dată schimbătoare).

Înălțarea la cer a Domnului(dată schimbătoare).

Pogorârea Sfântului Duh(dată schimbătoare).

Schimbarea la față a Domnului(6 august).

Înălțarea Sfintei Cruci(14 septembrie).

Nașterea Maicii Domnului(8 septembrie).

Intrarea în biserică a Maicii Domnului(21 noiembrie).

Bunavestire(25 martie).

Adormirea Maicii Domnului(15 august).

Văzând mulțimea sărbătorilor ce împodobesc calendarul Bisericii Ortodoxe, ne punem în mod firesc întrebarea: cum s-a ajuns fixarea uneia sau alteia din datele în care sărbătorim evenimentele din viața Mântuitorului sau a Sfinților.

La Sfinții a căror dată a morții se cunoaște, aceasta fixează și ziua de pomenire, fiindcă este socotită ca zi de naștere spirituală pentru viața veșnică, în comuniune cu Dumnezeu.

La sărbătorile cu dată schimbătoare, am văzut că cele dependente de Paști sunt în funcție de data Paștelui. Data la care au fost stabilite sărbătorile cu dată fixă are și ea o anumită semnificație și explicație.

Dacă ne gândim, de pildă, că anul bisericesc începe la data de 1 septembrie e firesc ca prima sărbătoare să fie Nașterea Maicii Domnului și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Datele celorlalte sărbători fac ca evenimentele din istoria mântuirii să poată fi mai ușor simțite și trăite, prin asemănarea și apropierea omului de viața universului și a firii înconjurătoare.

Buna Vestire cade, de pildă, primăvara, fiindcă „primăvara este aceea care izbăvește de moartea înghețului întreaga fire, după cum Iisus mântuiește pe credincios de moartea sufletească deschizându-I perspectivele nemuririi”. Floriile și Rusaliile ce sunt altceva decât sărbătoarea florilor și a naturii ce învie la o nouă viață. ”

În greacă numele „gheorgheos” – care va da pe cel al praznicului Sfântului Gheorghe – înseamnă lucrător de pământ, agricultor. Îndemnul sărbătorii este prin urmare de a ieși la țarină, de a pleca urechea la șoapta pământului din care suntem și noi zămisliți.

Acest Gheorghe – lucrător de pământ, cu ajutorul suliței biruiește balaurul, așa cum soarele biruiește iarna și inerția solului. Sfântul Ilie, socotit în mitologia populară pricinuitorul ploilor, al tunetelor și trăsnetelor, ne apropie de înțelegerea pământului care, spre a rodi are nevoie de ploaie întocmai ca și sufletul de fapte bune. Apoi vine toamna și iarna. Natura intră în adormire, nu ca să moară ci, întocmai ca „Maici Domnului în biserică pentru ca să se pregătească în vederea primirii Izbăvitorului”.

E firesc apoi ca Nașterea Domnului să fie fixată la 9 luni după Buna Vestire. Dar odată cu Crăciunul se mărește și ziua, ceea ce semnifică biruința luminii asupra întunericului, după cum Nașterea semnifică răsăritul Soarelui dreptății.

În aceeași interpretare cosmică se încadrează și fixarea sărbătorii Schimbarea la Față a Domnului în partea a –II- a a verii, când natura iarăși începe să se schimbe, deși soarele își mai păstrează puterea și strălucirea.

Sărbătoarea Sfântul Nicolae, care reprezintă chipul milosteniei și al bunătății, cu darurile sale anticipează Marele Dar al cerului oferit oamenilor odată cu Nașterea Domnului. La acestea mai putem adăuga că sărbătorile de a doua zi reprezintă prăznuirea specială a persoanelor mai importante care au luat parte la evenimentul aniversat, sau comemorat în prima zi.

Așa avem sărbătoarea închinată cinstirii Sfântului Ioan Botezătorul după Botezul Domnului; Soborul Maicii Domnului, după Nașterea Domnului; Sfânta Treime, după Pogorârea Sfântului Duh; Sfântul Arhanghel Gavril după Buna Vestire, etc.

Referindu-ne în sfârșit la specificul sărbătorii, se poate remarca și faptul că ziua săptămânală de odihnă, duminica, poate fi dublată și de un alt eveniment comemorativ :(Duminica Ortodoxiei; Duminica Sfintei Cruci; a Mariei Egipteanca, etc.).

Ne întrebăm acum: Cine ne încredințează că nu greșim, ci facem un lucru plăcut lui Dumnezeu, aducând cinstire deosebită nu numai Fiului Său, ci și Sfintei Fecioare, Îngerilor, Sfintei Cruci și altor Sfinți?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în Sfânta Scriptură. Iată ce zice Elisabeta Sfintei Fecioare „Binecuvântată ești tu între femei și Binecuvântat este rodul pântecului tău” și Sfânta Fecioară Maria spune „Mărește sufletul meu pe Domnul și Duhul meu s-a bucurat de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”.(Luca 1, 47-49).

Sărbătorile închinate Proorocilor, Apostolilor, ca și tuturor sfinților sunt date de cinstirea pe care Dumnezeu Însuși le-o acordă. Prin ei Dumnezeu își arată puterea Sa, Își descoperă bunătatea, dreptatea și iubirea Sa.

De aceea exclama psalmistul: „Cât de minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi!” sau „Lăudați pe Domnul întru sfinții Săi”. Ceea ce se cuvine să precizăm este că nu autoritatea bisericească a instituit sărbătorile închinate sfinților, ci pietatea credincioșilor.

În fiecare an, la data morții martirice, creștinii se adunau la mormintele martirilor unde săvârșeau Sfânta Euharistie, se împărtășeau toți și se citeau însemnări din viața sfântului și despre moartea sa martirică.

După cum arată cele mai vechi documente, respectarea acestor zile se făcea cu sfințenie „În zilele apostolilor să fie sărbătoare, căci ei au fost învățătorii noștri în Hristos și ei v-au dat Duhul Sfânt. În ziua Sfântului Ștefan, primul martir, de asemenea să fie sărbătoare, ca și în zilele altor martiri, care au preferat pe Hristos propriei lor vieți”.(Constituțiile Apostolice, 8,33).

Din cele tratate mai sus putem stabili sensul și funcția majoră pe care o au sărbătorile în viața credincioșilor:

În primul rând sărbătorile au un sens aniversar, comemorativ, ținând treze în conștiința credincioșilor evenimentele și persoanele mai însemnate din istoria mântuirii.

În al doilea rând, sărbătorile au un rol prin care se manifestă cultul de adorare către Dumnezeu, sau de venerare adresat sfinților.

În al treilea rând, sărbătorile au un rol instructiv, oferindu-ne posibilitatea de a ne cunoaște învățătura de credință. În același timp îndeplinesc și o funcție educativă, fiind o școală a virtuților creștine și a curățirii vieții de păcat. Sărbătorile ne pun în față cu chipul luminos al vieții duhovnicești a Mântuitorului și virtuțile ce au împodobit viața morală a sfinților, ca tot atâtea modele care ne cheamă la imitarea lor.

În al patrulea rând, sărbătorile nu constituie numai simple mijloace de odihnă, ci în cadrul lor ne putem împărtăși de lucrarea harului mântuitor. De aceea Biserica a hotărât ca cele mai mari sărbători să fie întâmpinate de zile de post și de intensificare a rugăciunii și a vieții duhovnicești.

Din cele de mai sus rezultă și datoriile creștinului față de sărbătorile bisericești:

Împlinind poruncile bisericești, creștinul este dator să participe activ în fiecare duminică și sărbătoare la slujbele săvârșite în biserică, străduindu-se să le pătrundă înțelesul duhovnicesc și să urmeze modelul de viețuire morală a persoanelor sărbătorite.

De asemenea, ținând rânduiala Bisericii, se cuvine ca fiecare creștin să se străduiască, pe cât posibil, să întâmpine cu sporită evlavie marile praznice prevăzute cu perioade speciale de pregătire duhovnicească.

Ca o aureolare a cinstirii sărbătorilor, se cuvine ca bunii creștini să trăiască permanent în lumina sărbătorilor. Fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă din viața lor duhovnicească să fie pătrunsă de luminosul praznic al comuniunii cu Dumnezeu și cu întreaga creație.

În lucrare voi încerca să arăt funcția didactică a sărbătorilor așa cum reiese ea din frumusețea și teologia icoanei; din cântările în comun ale credincioșilor și conținutul lor religios; din formele pe care le ia Biblia în cult și din Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

Vom vedea astfel că oamenii pot merge la biserică nu numai să se roage ci și să învețe ceva, să-și aprofundeze credința și să și-o întărească.

Sărbătoarea cu funcția ei didactică își propune să învețe pe credincios pe diferite căi, iar preotul este dator să atragă atenția celor ce vin la biserică în zi de sărbătoare sau de Duminică, să-și deschidă simțurile și inima spre a primi adevărurile de credință presărate cu atâta pricepere de imnografiile primelor secole de cult.

Capitolul 1

Icoana cel mai vechi catehet

Așa cum nu se poate săvârși Sfânta Liturghie fără rugăciuni, la fel nu se poate săvârși fără icoane. Dacă în mod excepțional ea se săvârșește într-un alt loc decât în biserică, trebuie să fie cel puțin un antimis, pe care este zugrăvită înmormântarea Domnului, o icoana a lui Hristos la dreapta și una a Maicii Domnului la stânga, spre care privesc credincioșii.

Sfintele icoane au mai întâi o funcție de călăuzire și întărire în dreapta credința. Însă Sfântul Vasile cel Mare a spus “Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz tot aceea înfățișează și arată pictura în mod tăcut ochilor” (Omilie la momentul Varlaam),17,3. Ele întipăresc în mintea și amintirea credincioșilor învățătura despre Dumnezeu cel în Treime, actele mântuitoare ale lui Hristos, locul Maicii Domnului în icoana întrupării Fiului lui Dumnezeu, credinței în Hristos, în sfinți, ca îndemn la înduhovnicirea noastră.

Sfinții Părinți care vorbesc de rolul învățătoresc al Sfintei Icoane, vorbesc și de modul emoționant în care se sădesc în ele învățăturile credinței și pildele de împlinire a lor de către sfinți. Dar mai mult decât aceasta, prin Sfintele icoane cei zugrăviți în ele devin o prezentă în locașul bisericesc. Astfel în epistola de către Evrei se spune, după ce s-a amintit de mulți drepți din Vechiul Testament: „Drept aceea având împrejurul nostru atâta nor de martori, să lepădăm orice povara și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință la lupta care ne stă înainte”. Sfinții de mai înainte au rămas vii și după moarte. Ba mai mult cei ce se află împrejurul credincioșilor, mai ales când aceștia sunt adunați în rugăciune și când Hristos le aduce din mijlocul lor jertfa Tatălui.

Cel ce-și vede cuvintele lui ascultate se vede El însuși de față, repetându-și aceste cuvinte în mod spiritual și bucurându-se de ascultarea lor și de împlinirea lor. Dar tot așa este de față acolo unde-și vede privit cu credință și cu iubire chipul lui. De aceea putem spune că prin icoane e dat un plus de prezență și de lucrare mântuitoare, sau se revarsă un plus de daruri peste credincioșii adunați in lăcașul bisericesc.

De aceea Sinodul VII ecumenic declară ” Fie prin cugetarea la cuvintele Scripturii, fie prin prezența icoanei …. Noi ne amintim de prototipuri (de modelele vii) și suntem introdu-și lângă ele” iar sinodul din Constantinopol din 860 afirma în același sens: „Ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvinte, icoana ne vestește culori și ne face prezenți”.

În mod special prin sfințirea de către preot, după ce el a verificat conformitatea ei cu conținutul de totdeauna al învățăturii creștine , icoana devine o ajutătoare minunată, sau un „canal al harului”, căci fiecare dă mărturie despre prezența sfântului, ea exprimă slujirea lui prin rugăciunea cea pentru noi.

Cinstirea icoanelor este în Biserica o făclie aprinsă a cărei lumină nu se stinge niciodată. Nu este aprinsă de o mână omenească și de când a fost aprinsă nu a obosit să ardă. Cinstirea icoanelor este în chip de neclintit întemeiată de credința despre Fiul lui Dumnezeu („Lumină născut, nu făcut, Cel de o ființa cu Tatăl”, „Care S-a Întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara”) la originea căreia stă taina însăși a lui Hristos făcut om.

Icoana conduce cu privirea ei cu credința de la vederea tainică la contemplarea spirituală și la întâlnirea tainică cu sfintele persoane și cu fapte mântuitoare reprezentate în ea. Aceasta nu e o opinie subiectivă, ci bazată pe o prezență obiectivă a celui reprezentat în chip.

Această aplecare a prototipului spre cinstirea icoanei are loc în orice clipă în care un credincios intră în biserică și se închină la icoană. Ba aceasta are loc chiar și atunci când ne închinăm la icoanele din casă sau din alte locuri. Dar mai accentuată este această aplecare a lui Dumnezeu celui în treime, a Domnului Iisus Hristos, A Maicii Domnului, a sfinților și a îngerilor în timpul Sfintei Liturghii, când sunt invocați des prin rugăciunile preotului însoțit de întreaga comunitate.

Căci nu fără de folos îndeamnă preotul sau diaconul dacă este spre sfârșitul ecteniilor comunitatea: „Pe Preasfânta Curata, Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna Noastră de Dumnezeu Născătoarea și Pururi Fecioara Maria cu toți sfinții să o pomenim”, la care comunitatea răspunde „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”.

Am văzut deci că unde este prezent Hristos nu poate să nu fie prezentă și Preasfânta lui Maica și toți îngerii și sfinții, deci ei nu sunt prezenți fiecare în izolare, ci concentrați toți spre acțiunea mântuitoare a lui Hristos. Adresându-ne Maicii Domnului sau vreunui sfânt în fața icoanei lui, noi ne adresăm în același timp lui Hristos.

În cadrul Sfintei Liturghii întâlnirea tainică cu persoanele reprezentate în icoane este ca un fel de pregătire spre întâlnirea mai deplină cu Hristos. În Taina Euharistiei, așa cum sunt de altfel și rugăciunile preotului și cele ale comunității călăuzite de preot. Tematica principală, multiplu reprezentată a icoanelor, este hristologică, sau lucrarea mântuitoare a lui Hristos în trecut, dar ne deschid perspectiva îndumnezeirii noastre asemenea celui a lor și ne îndeamnă să ne silim asemenea lor.

Tăria aceasta a lui Dumnezeu, A Născătoarei de Dumnezeu, legătura cu sfinții prin privirea icoanelor lor, prin chemarea icoanelor lor, prin chemarea numelor lor, e mai presus de ceea ce se poate defini rațional. Ea este apofatică (pentru ca prilejuiește legătura celui ce o privește, prin contemplare, cu realitatea vie, de dincolo de simțuri a lui Dumnezeu sau a sfinților reprezentați, plini și ei de Dumnezeu).

Lăcașul bisericesc reda prin ordinea în care sunt așezate icoanele în el recapitularea tuturor în Hristos, recapitularea realizata într-o măsură pe seama sfinților și în curs de realizare pe seama noastră, printr-o înaintare în asemănarea lui Hristos, și prin Apropierea de El, Până la unirea cu El.

Chiar dacă sunt zugrăviți toți sfinții în Biserică, cei zugrăviți îi reprezintă pe toți, precum chiar dacă nu sunt prezenți toți credincioșii vii în biserică, sau într-o singură biserică, cei prezenți într-o biserică îi reprezintă pe toți. Din cupola centrală a bisericii Hristos Pantocratorul îi privește și îi îmbrățișează pe toți, pe îngerii și pe sfinții trecuți din această viată.

Cele 12 sărbători împărătești sunt prezentate în primul rând de pe iconostas, deasupra cărora sunt așezați apostolii, apoi proorocii iar sus de tot crucea, care determină totul, ca un fel de parabolă a Pantocratorului. Icoanele exprimă în chipuri ceea ce se înfăptuiește prin cuvinte, prin rugăciuni, prin săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii.

Iată pe scurt câteva simboluri ale unor icoane praznicale și importanța lor catehetică în viața comunității creștine.

Icoana Nașterii Maicii Domnului reprezintă ultimele pregătiri ale neamului omenesc pentru privirea Dumnezeirii și de aceea icoana este așa plină de buna mireasmă a bucuriei omenești. Când comparării icoanei Nașterii Maicii Domnului cu celelalte icoane reprezentării sale.

Icoana pare că ne introduce în familia lui Ioachim și a Anei, ne face să luăm parte la un eveniment nesfârșit de fericit: curmarea sterpiciunii greu îndurerate, împlinirea vechii lor nădejdi de a avea un copil (Maica Domnului), care a sfințit casa lui Ioachim și întreg universul.

În partea stângă a icoanei este reprezentată Sfânta Ana, pe al cărei chip este zugrăvită bucuria. În partea dreaptă sunt înfățișate slujnicele, care îi aduc de băut și de mâncat. Mai jos, în colțul drept al icoanei sunt reprezentate moașele care pregătesc apa de îmbăiat pentru Cea Nou-Născută. Și toate acele detalii casnice nu sunt lipsite de rost, ele devin o parte din sfânta taină și dau mărturie că nu există nimic nesemnificativ într-un eveniment sfânt și că cea mai modestă participare îi face pe cei de față părtași la slava luminatului praznic de obște. În Nașterea Maicii Domnului sunt sfințite atât familia, cât și viața de zi cu zi, fiindcă prin nașterea ei acestea devin pregătire pentru întâlnirea cu Marele Împărat.

În icoana praznicului, de obicei, Maica Domnului nu este reprezentată în mijloc, ea nu ocupă un loc central, ci apare sau înfățișată, în brațele unei moașe, sau stând în picioare într-un bazin cu apă, așteptând să fie îmbăiată. Cu toate acestea ea este, de fapt, personajul cel mai important din icoană. Această reprezentare modestă a ei vrea să exprime ceea ce era în ea de neschimbat: plinătatea smereniei. Așadar, credincioșii pot învăța privind această icoană că familia poate deveni un cadru de manifestare a sfințeniei, a smereniei și a dăruirii totale lui Dumnezeu.

Cele 12 praznice Împărătești punctează evenimente care nu ies din cadrul ciclului evanghelic, în timp ce Înălțarea Sfintei Cruci ne reamintește un lucru petrecut mai târziu, cu toate că în esența sa acest praznic este plin de aceeași lumină comună celorlalte praznice. Se prăznuiește Crucea ca unealtă a biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții și sfințirea lumii.

Din punct de vedere istoric, acest praznic comentează aflarea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Domnul, care a stat multa vreme ascunsa sub pământ. În secolul IV împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, a plecat în Ierusalim pentru a se închina la locurile sfinte. Potrivit datelor care ni s-au păstrat, principalul motiv al pelerinajului împărătesei a fost dorința de a afla crucea pe care a fost răstignit Hristos.

După sosirea ei la Ierusalim au început săpăturile pe Golgota, în locul unde a pătimit Mântuitorul. Mai multe cruci au fost dezgropate și nu s-a putut stabili care dinte ele era cea adevărată, până când nu s-a petrecut o minune. Astfel trecând pe lângă crucile scoase din pământ un alai de îngropăciune ,, s-au gândit să vadă care era adevărata Cruce a lui Hristos, punându-le pe toate, pe rând, peste cel mort”.

În clipa în care cea adevărată s-a atins de el s-a petrecut minunea și mortul a înviat. În icoana Înălțării Crucii această minune este reprezentată în diverse feluri. Uneori nu este reprezentat mortul adus la viată, ci un bătrân vindecat de o boala grea; și într-un fel și în altul amintirea evenimentului păstrează mărturia că Sfânta Cruce a fost identificată printr-o minune. Crucea astfel identificata în chip minunat a fost apoi înălțată în văzduh mulțimii.

Înălțarea Crucii nu este praznicul doar al aflării Sfintei Cruci, ci în esență este deplină și desăvârșește proslăvirea Crucii ca semn de mântuire în Biserică, și nu numai a Crucii văzute, ci și a Crucii ca putere a lui Dumnezeu care ține lumea. Orice creștin privind Sfânta Cruce nădăjduiește în puterea vindecătoare a ei și strigă: ”Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău”. Sărbătoarea sfintei cruci, spre deosebire de celelalte Prasnice Împărătești se serbează cu post și rugăciune pentru că ne amintește de patimile și moartea Mântuitorului, dar în același timp avem bucuria în nădejdea Învierii: „Crucii Tale ne închină Stăpâne și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”.

Cu Bunavestire S-a împlinit taina cea mai presus de mintea omenească – întruparea lui Dumnezeu. După tradiția Bisericii, Maica Domnului citea cartea prorociei lui Isaia atunci când a venit Arhanghelul Gavril cu Vestea cea deschisă la aceasta proorocie: „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: „Cu noi este Dumnezeu”.

În icoanele Buneivestiri Maica Domnului este reprezentată vorbind cu Arhanghelul, uneori stând în picioare, alteori stând pe tron. Acest tron simbolizează tronul slavei arătând pe alta parte și vrednicia împărăteasca a Fecioare Maria: „ Binecuvântată ești tu între femei”.

Maica Domnului îl primește pe Arhanghel ținând în mâini un caier. După tradiție, aceasta era munca care fusese rânduita Maicii Domnului de către preoții templului din Ierusalim. Maica Domnului avea de țesut îmbrăcămintea altarului, iar aceasta țesătură vorbește în chip tainic despre faptul că a fost aleasă pentru a îmbrăca cu potifira trupul ei pe Însuși Dumnezeu.

În câteva icoane marele arhanghel este reprezentat abia atingând pământul cu piciorul; mâna lui este ridicată în semn de salut, cu degetele unite în semnul binecuvântării, o aripa a arhanghelului este întinsă pe spate, cealaltă se înalță în semn de salutare. Această mișcare simbolică a pătruns în structura liturghică și este împlinită de diacon în timpul rostirii ecteniei.

În calendarul iudaic; luna Aviv, corespunzătoare lunii martie era considerată prima lună a anului. În această lună se pomenea ieșirea poporului evreu din Egipt. În Noul Testament această lună a primit un sens cu totul special, Biserica leagă de aceasta luna o nouă zidire a lumii. Aceasta este luna în care Dumnezeu S-a pogorât din cer pe pământ precum „ploaia pe lână”.

Culorile atribuite cel mai des Sfintei Fecioare – albastru și albe – exprimă detașarea față de lume și înălțarea sufletului spre Dumnezeu. Biserica Ortodoxă prezintă pe Maica Domnului cu părul, partea superioară a frunții și umerii acoperiți de un voal cu marginea aurită, numit în grecește maforion. Acest voal este împodobit cu trei stele de aur: una pe frunte, iar celelalte două pe câte unul din umeri. Acestea sunt simbolurile fecioarei înainte, în timpul și după naștere.

Icoana Buneivestiri este un argument de bază pentru cinstirea Maicii Domnului. Credincioșii învață de la Arhanghelul Gavril cum să se adreseze Fecioarei Maria și să o preacinstească pe cea aleasa mai înainte de Dumnezeu să fie sălaș al Fiului Său. Icoana ne duce cu gândul și la momentul întâlnirii Fecioarei Maria cu Elisabeta care confirmă că ceea ce s-a zămislit în pântecele ei este Fiul lui Dumnezeu. Să urmărim așadar pilda îngerilor și sfinților, împlinind propriile cuvinte ale maicii Domnului: “Iată de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Praznicul Nașterii lui Hristos datează de la începuturile creștinismului, probabil din epoca apostolilor. Rânduielile apostolice recomandă sărbătorirea zilei Nașterii lui Hristos la 25 decembrie și subliniază însemnătatea acestui praznic pentru Biserică spunând să ținem zilele de sărbătoare, dar mai întâi de toate ziua Nașterii lui Hristos.

Această comemorare foarte veche a Nașterii lui Hristos îl face pe Sfântul Ioan Gură de Aur să spună la vremea sa: “ nu greșește cel ce numește acest praznic maica tuturor praznicelor…”.

O dată cu praznicul Nașterii lui Hristos au luat naștere toate praznicele, tot așa cum dintr-un izvor se nasc mai multe cursuri de apă. Nașterea lui Hristos este ca o nouă creație a lumii. Prăznuirea întrupării lui Dumnezeu, cuvântul devine piatră unghiulară.

Hristos s-a născut într-o mică peșteră, din Maria Fecioara și a fost pus de mâinile Ei, învelit cu scutece în iesle, ca o „piatră spre căderea și ridicarea multora”, este învelit în scutece „ Cel ce acoperă cerul cu nori”.

Lumea care a precedat întruparea lui Dumnezeu – Cuvântul ne trezește imaginea unui câmp afânat, fertilizat de îngrășămint, dornic în sine să primească semințele vieții veșnice – începuturile veacului ce va să vină.

Imaginea Nașterii lui Hristos este înfățișată tainic în visul lui Nabucodonosor, tâlcuit proorocește de proorocul Daniel(cap. 2). Piatra care s-a desprins din munte fără să fi fost atinsă de mână omenească și care a zdrobit marele idol, este chip al Nașterii lui Hristos. Și în mod obișnuit, în icoana Nașterii lui Hristos, Mântuitorul e preînchinat de piatra ce a zdrobit nemăsurata trufie omenească înfățișată sub forma acestui idol. Pruncul este de obicei reprezentat în centrul icoanei, înfășat și foarte micșorat. Adeseori reprezentarea Mântuitorului este mai mică decât toate celelalte reprezentări conținute de această icoană, care este totuși, o icoană a lui Hristos.

Aceasta arată clenoza, smerenia Mântuitorului. În ce privește reprezentarea Maicii Domnului, ea este de obicei mai mare decât celelalte reprezentări din icoană, și în aceasta se răsfrânge proorocia din visul lui Nabucodonosor, tâlcuită de Daniel.

Însăși această smerenie a Mântuitorului, Care a binevoit să primească sărăcia scutecelor și a ieslei, este marea taină prin care neamul omenesc a fost tămăduit de otrava mândriei vărsată de diavol în primii oameni. Toată mândria omenească și-a pierdut prin nașterea lui Hristos, puterea ei de nealungat, slava ei mincinoasă. S-a împlinit atunci proorocia din Cântarea Maicii Domnului „Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și a înălțat pe cei smeriți”(Luca 1,52).

Icoana Nașterii lui Hristos este chipul slavei nepieritoare, al smeririi de Sine, de bună voie a lui Hristos; trăsăturile principale ale icoanei, întreaga ei construcție, vorbesc despre aceasta. Icoana exprimă sensul fundamental al praznicului, exprimă slava lui Hristos Care S-a făcut de bună voie om, slava micșorării sale.

Poate că și imaginea cuprinsă în Evanghelie prin parabola despre Împărăția cerurilor, când Mântuitorul vorbește despre grăuntele de muștar, mărturisește, de asemenea, despre Hristos care ni S-a arătat ca prunc, culcat în peștera sa ca în pântecele pământului .

Hristos asemenea seminței de muștar căzute în pământ, și El născut într-o peșteră scobită în pământ; faptul deloc întâmplător, că El a fost dus de Maica Domnului nu într-o casă omenească, undeva pe fața pământului, a sfințit și a „sărat” măruntaiele pământului, care astfel au primit o viață nouă, necunoscută până atunci.

În icoana Nașterii peștera este de obicei reprezentată fără nici o complexitate, fără a se încerca redarea vreunei particularități, fără a fi în vreun fel luminată, ca o gură căscată a pământului care nu este prin nimic îndulcită. Această imagine ne duce cu gândul la icoana Învierii. Acest întuneric este într-un puternic contrast cu lumina pe care o răspândește Mântuitorul, cu aureola din jurul capului Său și cu albeața scutecelor în care l-a înfășat Maica Domnului.

În Icoana Maicii Domnului pământul nu este înfățișat neted sau nivelat, nu: el este plin de reliefuri, de ridicături și adâncituri. Mișcarea sa sugerează mișcarea valurilor mării. Acest aspect al pământului are un sens tainic. Pământul a cunoscut ziua Venirii Sale. El I-a răspuns lui Hristos prin aceea că a prins viață tot, că s-a pus în mișcare, a început să fermenteze ca un aluat, pentru că a simțit în el plămada vieții veșnice.

De obicei în icoana Nașterii sunt de asemenea reprezentați îngerii, magii și păstorii. Îngerii, ca primii martori și binevestitori ai Nașterii lui Hristos; magii și păstorii reprezentând neamul omenesc chemat să-L slăvească pe Hristos.

Magii și păstorii alcătuiesc o singură ceată și nu sunt apropiați unii de alții. Păstorii reprezintă poporul evreu cel ales; lor li s-a deschis cerul și ei văd cetele îngerilor înălțând cântare de laudă lui Dumnezeu. Ei au fost chemați să I se închine lui Hristos în numele întregului Israel și primesc direct prin îngeri Vestea cea Bună.

Cât despre magi, aceștia reprezintă tot ceea ce era mai bun în lumea păgână. Ei se înalță la înțelegerea sensului Nașterii lui Hristos. Ei urcă pe o cale deloc simplă, călăuzită de o stea pentru a I se închina lui Hristos.

Ei aduc daruri aur, smirnă și tămâie care arată cele trei demnități ale lui Hristos: împărat, arhiereu și învățător. Se spune că steaua care îi călăuzea pe magi era un înger luminat. În partea superioară a icoanei, chiar deasupra peșterii, apare steaua care I-a călăuzit pe magi.

Simbolul stelei de la Bethleem s-a păstrat de altfel , nu numai în icoanele Nașterii ci și în cult. În timpul săvârșirii proscomidiei se așează „steluța” deasupra agnetului pus pe disc. De asemenea sfeșnicul care se așează în centrul bisericii în ajunul Nașterii reprezintă tot steaua de la Bethleem.

Iosif, logodnicul Fecioarei, este de obicei reprezentat încovoiat de mâhnire, într-o stare chinuită de îndoieli, datorată faptului că în mintea lui nu e în stare să priceapă taina Nașterii lui Mesia din Fecioară. Înaintea lui stă diavolul în chip de păstor bătrân, încercând să-l tulbure.

Este caracteristic pentru mai multe icoane că Maica Domnului are fața întoarsă spre Iosif, chipul ei vădind teamă și tristețe adâncă. Maica Domnului vrea să-l ajute din toate puterile ei și de aici vedem prezentă slujirea Maicii Domnului ca împărăteasă a Cerurilor, ca mijlocitoare a neamului omenesc, purtarea de către ea a necazurilor oamenilor.

O altă icoană care ne reține atenția este icoana „Întâmpinării Domnului”. Aducerea lui Iisus la templu este întâlnirea noastră cu Dumnezeu prin bătrânul Simeon. Tot Vechiul Testament a văzut atunci împlinirea nădejdii pe care și-o pusese în „rugăciunea sa”.

Simeon, acel bătrân rămas în viață vreme îndelungată, ajuns la cea mai adâncă bătrânețe, a văzut în sfârșit ziua cercetării sale. L-a primit în brațe pe Dumnezeul Său de unde și numele de „Primitorul lui Dumnezeu”. Bătrânul Simeon după tradiție preot al templului din Ierusalim, fusese sortit din pricina îndoielii sale, să trăiască până când se va naște Hristos dintr-o Fecioară.

Icoana „Întâmpinării” exprimă bucuria făgăduinței venirii Mântuitorului. În Simeon s-a concentrat, putem spune, evlavia vechi-testamentară și toată setea cea nestinsă a lumii îndoielnice după întâlnirea cu Hristos. În icoană, bătrânul Simeon este înfățișat ținându-l în brațe pe Mântuitorul.

Toate trăsăturile bătrânului exprimă, s-ar putea spune, împlinirea tuturor așteptărilor. El stă cu totul aplecat deasupra Pruncului-Dumnezeu; toate liniile trupului lui Simeon tind arcuite spre Mântuitorul, alcătuiesc prin mișcarea lor curbă un vas care primește harul; mâinile bătrânului, acoperite cu smerenie în poala veșmântului său, formează tronul pregătit pentru Mântuitorul.

Mântuitorul stă în brațele lui Simeon nu ca un prunc obișnuit ci ca un Împărat așezat pe tron. Mâna dreaptă a lui Iisus îl binecuvântează pe Simeon, care se apleacă asupra Lui, iar în mâna stângă ține un sul, dând iertarea păcatelor.

În icoana „Întâmpinării” capul Mântuitorului nu este întors spre Maica Sa, ci spre Simeon și prin această mișcare sunt definite trăsăturile slujirii Lui, acele trăsături care s-au repetat atunci când la vârsta de doisprezece ani, la înjumătățirea praznicului Paștilor, stând de vorbă cu preoții templului din Ierusalim, Hristos parcă uitase de Maica Sa.

Această distanțare de propria familie este subliniată de întreaga compoziție a icoanei. Centrul icoanei, nu este ocupat de o reprezentare umană, ci de un altar cu baldachin, iar altarul și coloanele pe care se sprijină baldachinul împart icoana în două.

De o parte, în icoană, sunt reprezentați Maica Domnului și Dreptul Iosif; de cealaltă parte sunt Simeon și proorocița Ana, ieșiți întru întîmpinarea lui Hristos.

Dreptul Iosif ține în mâini doi porumbei, jertfa ce se aducea la templu spre împlinirea poruncii legii. Acești doi pui de porumbei sunt înțeleși simbolic de Biserică drept preânchipuiri ale lumilor iudaică și păgână. Maica Domnului e înfățișată în poziție aplecată, mâinile părând să-l poarte în mișcarea lor pe Mântuitorul, însă Mântuitorul nu mai este în brațele Ei.

Între Maica Domnului și Hristos se ridică altarul reprezentant al cerului. Întreaga înfățișare a Maicii Domnului, mâinile înălțate ce par încă a-l purta pe Mântuitorul exprimă o mâhnire de negrăit, prevestire a suferinței de maică pe care o va îndura Fecioara, vestită de Simeon: „Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”(Luca 2,35). Aceeași mișcare a trupului Maicii Domnului o găsim în scena răstignirii Mântuitorului.

Prin construcția sa, întreaga icoană exprimă această dublă natură a praznicului, bucuria Întâmpinării și durerea Patimilor, cuprinse în înțelesul proorocesc al cuvintelor dreptului Simeon: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri ”(Luca 2,34).

Aceste cuvinte sunt pline de semnificație eshatologică ce se leagă de întreita slujire a Mântuitorului, pline de întrezărirea sfârșitului veacurilor și a așteptării judecății și a Veacului ce va să fie.

Botezul Domnului(teofania) poartă numele de Dumnezeiască arătare, fiindcă în evenimentul botezului s-a manifestat participarea Celor Trei Persoane ale Prea Sfintei Treimi: Dumnezeu Tatăl care se revelează prin cuvântul Său, Dumnezeu Duhul Sfânt în chip de porumbel binecuvântând apele cu pogorârea Sa și Dumnezeu Fiul care primește botezul de la Ioan sfințind astfel firea apelor.

Conținutul treimic al praznicului este exprimat de troparul Dumnezeieștei Arătări, unde lucrarea cea una și întreită a Dumnezeirii ni se descoperă cu cea mai mare limpezime:

„În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat, căci glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.”

Botezul cu care boteza Ioan era botez al pocăinței. Apa botezului însemna curățirea, izbăvirea omului. Hristos n-avea nevoie de un asemenea botez, fiind pururi curat dintru început și numai pentru marea lui smerenie a primit și el botezul lui Ioan; însă, primind botezul cu apă, nu Mântuitorul a fost sfințit cu apă, ci El a sfințit prin Persoana Sa firea apelor și odată cu ea întreaga lume.

În primirea botezului de la Ioan, prin lucrarea desăvârșitei smerenii a lui Hristos S-a revelat Dumnezeirea Sa, S-a revelat pe Sine ca Persoană a Sfintei Treime întru nimic despărțită de Tatăl și de Duhul Sfânt.

Botezul lui Hristos este arătarea lui Hristos înaintea oamenilor, începutul misiunii Sale, noua creație a lumii stricate cu totul prin păcat. Botezul Domnului este praznicul acestei creări din nou a lumii, cum este și Nașterea Lui Hristos, iar aceste două praznice sunt indisolubil legate întotdeauna de praznicul Teofaniei. La Naștere Iisus S-a arătat lumii în chip nedeslușit, dar la Botez S-a arătat desăvârșit.

Praznicul Dumnezeieștii Arătări poartă numele de sărbătoare a luminii. În primele timpuri în această zi catehumenii primeau botezul, biserica fiind împodobită cu o mulțime de lumânări aprinse. Duhul Sfânt, în chip de porumbel, adumbrește apele, tot așa cum la facerea lumii El Se purta pe deasupra apelor dar nu numai că plutea ci le împărtășea puterea de a naște viață, le încălzea asemenea unei cloști ce prin căldura ei face să iasă puii din ouă.

Aceasta este pricina botezului Său. Și pentru aceasta Duhul S-a pogorât deasupra apelor în chip de porumbel, căci acolo unde este împăcarea cu Dumnezeu, acolo este și porumbelul, după cum porumbelul s-a întors la arca lui Noe cu ramura de măslin ca semn al iubirii și al milostivirii lui Dumnezeu față de om și al încetării urgiei, tot așa și acum, în chip de porumbel, iar nu în trup de porumbel Duhul Sfânt Se pogoară ca să vestească lumii dumnezeiasca milă.

În ciclul sărbătorilor praznicale un loc aparte îl ocupă Schimbarea la Față dar fără a fi despărțită de celelalte. La schimbarea la Față totul este lumină, totul este umplut de lumină și totul își schimbă înfățișarea în chip tainic.

Icoana praznicului apare și ea plină de această lumină dumnezeiască. Repartiția reprezentărilor în cadrul icoanei(norul luminos care-l umbrește pe Mântuitorul, mișcarea razelor, care simbolizează energiile dumnezeiești, mișcarea muntelui Tabor și căderea cu fața la pământ a apostolilor), tot ceea ce constituie element de bază în această icoană vorbește despre lumină.

De lumină este plin norul- slava Duhului Sfânt, care L-a umbrit pe Mântuitorul. De lumină este plin veșmântul Lui, a cărui albeață e întrețesută de o rețea fină de raze de aur, care și ele semnifică iradierea puterilor Dumnezeiești. Strălucirea luminii ce se revarsă din trupul Mântuitorului luminează veșmintele lui Moise și ale lui Ilie, pe cele ale apostolilor căzuți cu fața la pământ, ca și reliefurile în trepte ale muntelui.

Cu Mântuitorul stau de vorbă cei doi sfinți: Ilie ca mijlocitor al viilor și Moise, mijlocitorul morților. Cutele veșmintelor lor ca și cele ale apostolilor, sunt răsucite ca de un vifor și pline de o lumină tainică ce vine din Mântuitorul.

Minunea Schimbării la Față nu s-a petrecut nici înaintea mulțimilor, nici măcar a ucenicilor, ci numai înaintea celor trei apostoli aleși de Hristos, singurii în stare să îndure vederea acestei slave de neîndurat.

Și nu deodată I-a făcut Domnul pe ei martori ai schimbării Sale, ci numai după ce s-a săvârșit urcușul pe vârful Muntelui Tabor – arătându-se astfel că nu oriunde și nu oricum se poate omul face martor și părtaș al arătării slavei Domnului, ci numai prin osteneala urcușului.

În viața Bisericii, numai asceții dedicați contemplației urmează calea piscurilor. Și ridicarea pe culmile liniștirii îi duce la vederea luminii celei dumnezeiești.

Schimbarea la Față a Domnului nu poate fi așadar, înțeleasă ca o minune izolată în șirul întâmplărilor istorisite în Evanghelii, ci ea este calea, chipul și culmea Schimbării la Față universale. În aceste rânduri am prezentat câteva dintre icoanele cele mai reprezentative și puțin dintre semnificațiile lor și funcția lor didactică.

Icoana ne arată ce trebuie să facem cu viața noastră, pentru a se oglindi chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Icoanele ortodoxe sunt oglinzi care reflectă veșnicia. Împărtășindu-ne de aceste daruri duhovnicești, noi creștinii, în fața sfintelor icoane, uităm de propria noastră ființă, uităm de icoana în sine, așa cum uită mama de fotografia fiului ei privind-o, pentru ca să ne înălțăm prin aripile gândirii, până la Dumnezeu care ne răspunde prin puterea Sa trimisă în icoană.

Această putere, harul dumnezeiesc, trezește în noi multe sentimente înalte: de credință puternică, de iubire, de nădejde neclintită, de evlavie și de smerenie. Icoana ne adresează chemarea pe care Dumnezeu o face prin Cuvântul Său, exprimând prin imagini, veșnicia și comuniunea cu Dumnezeu.

Rațiunea de a fi a icoanei și valoarea ei nu stau în frumusețea obiectivă ci în ceea ce reprezintă: o imagine a frumuseții ca asemănare divină. Rolul instructiv, pedagogic al icoanei este evidențiat în întreaga literatură patristică.

Papa Grigore cel Mare adresează în secolul al VI lea, Episcopului Sereniu al Marsiliei, care era împotriva icoanelor următoarele cuvinte: „Nu trebuia totuși ca icoanele să fie distruse. Ele sunt puse în biserici pentru ca neștiutorii de carte să poată citi, privind pereții, ceea ce nu pot citi din cărți. Ar trebui, frate, să păstrezi icoanele, nelăsând poporul să le adore…Ceea ce este Scriptura pentru cel învățat, aceea este icoana pentru cel neștiutor.

Prin ea, chiar și cei lipsiți de învățătură văd ce trebuie să urmeze: ea este citirea celor ce nu cunosc literele”. De aceea icoana înlocuiește citirea, mai ales pentru străini.

Prin urmare, icoana și cuvântul comunică în moduri diferite, dar cu valoare egală, Evanghelia lui Hristos, întregindu-se reciproc. Ceea ce se vestește prin predică(cuvânt) se comunică prin imagine. Icoana este un alt cuvânt: un cuvânt în imagine.

Dar imaginea are rațiunea ei, sensul ei: revelează o experiență spirituală, indică participarea omului la viața harică în Hristos, și-l îndrumă către eternitate. Icoana este deci cuvânt despre Cuvântul, viața și faptele Lui Mântuitoare. Înrădăcinată în ea însăși natura umană a Logosului întrupat, icoana revelează pe Cel nevăzut și exprimă pe Cel inexprimabil.

Ea nu preânchipuie, ci descoperă, „pe Cel ce S-a arătat în trup, ca să nu se mai confunde chipul cioplit(idolul)” din Vechiul Testament – cu icoana, chip al Cuvântului Întrupat. Icoana este cuvânt, tăcut, despre Cuvântul. Contemplată în Duhul, ea comunică puterea de viață a harului divin și reprezintă un fapt real, înscris în timpul istoric, semnificativ în istoria mântuirii.

Icoana ne arată pe Hristos și faptele sale mântuitoare, pe Maica Domnului și minunile ei, pe toți sfinții cu viața și faptele lor minunate. În toate acestea noi nu ne înșelăm ca și cum toate acestea nu ar fi avut loc, „căci vederea se adaugă contemplării minții și prin amândouă este întărită credința noastră în taina icoanei ”.

Dacă profeții propovăduiau ceea ce Domnul grăia cu ei, deci, ceea ce auzeau, Sfinții Apostoli propovăduiesc „ceea ce era la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții”. Icoana este un mod de transmitere a Revelației dumnezeiești, de manifestare a credinței și de participare la Adevărul divin.

Făcând parte-parte din însăși esența creștinismului, ea este o punte fidelă între credincios și ceea ce crede el, locul sacru de întâlnire cu Dumnezeu, arătându-I că obiectul credinței sale, al cultului său nu este o ficțiune ci o realitate.

Icoana este un adevărat îndrumător spiritual și un model viu pentru cei ce iubesc viața mai înaltă, duhovnicească și rugăciunea „înainte de a fi pictate pe lemn, icoanele lui Hristos sunt pictate de sfinți în propria lor existență”.

În Biserică, importantă nu e predica nu sunt cuvintele ci arta sacră, fiindcă exprimă viața, nu ideologia. Ceea ce e fixat în scris pe hârtie cu cerneală, tot așa pe icoană prin felurite culori sau oricare alte materii. Tăcerea e mai mult decât cuvântul; ea este graiul icoanei.

Prin faptul că icoana nu spune nimic sonor, tăcând, ea spune ceea ce cuvântul nu poate exprima. Ea pătrunde mai profund în sufletul nostru decât cuvântul și știe să vorbească în mutismul ei despre ceea ce nu se vorbește, ci se trăiește.

De aceea contemplând-o, trebuie să învățăm să-I ascultăm tăcerea. „Dacă cuvântul, după Sfântul Isaac Sirul, e unealta acestui veac, tăcerea e graiul lumii de dincolo, taina veacului viitor. În timp ce cuvântul ne poate înstrăina de Dumnezeu, dacă nu ne înfrânăm limba(Iacob 3,3 -12), tăcerea, în planul vieții duhovnicești, e o tehnică a vieții în duh.”

În concluzie, credința în puterea miraculoasă a icoanelor exprimă în mare parte, dezvoltarea extraordinară pe care a luat-o cultul icoanelor credincioșilor față de aceste obiecte sfinte.

În ochii credincioșilor ortodocși icoana este privită ca un canal al harului și al puterii divine, izvorul nesecat de unde curge peste oameni puterea izbăvitoare și toate binefacerile răscumpărării; dacă ele nu transmit harul, ca Sfintele Taine, ele răspândesc în suflet sentimentele de credință, de iubire, de pocăință și alte dispoziții sufletești care premerg Harului și-l fac să se pogoare în inimi.

Nu se poate concepe Ortodoxia fără icoane. Icoana este un lucru ce pare indispensabil pentru pietatea ortodoxă. În cea mai săracă locuință, icoana dă sentimentul mângâietor al prezenței și al ocrotirii lui Dumnezeu și a Sfinților Săi.

Sărbătoarea Ortodoxiei, pe care o prăznuiește Biserica în fiecare an, în prima Duminică din Postul Mare, reprezintă o amintire a triumfului definitiv al icoanelor. De atunci cinstirea icoanelor a rămas semnul distinctiv al pietății ortodoxe.

Capitolul II

Cântarea în comun, mijloc de întărire a unității în credință.

Participarea activă a poporului la slujba Sfintei Liturghii, este o problemă care interesează în cel mai înalt grad Biserica noastră.

Cântarea în comun a poporului, în biserică, s-a dovedit a fi unul din mijloacele cele mai potrivite pentru a aduce pe credincioși la Sfintele Slujbe. De la instituirea ei, slujba Sfintei Liturghii are caracterul de rugăciune în comun. „Cu pace Domnului să ne rugăm >>, sau : Să zicem toți, din tot sufletul și din tot cugetul nostru”…etc., sunt îndemnuri care brăzdează slujba Sfintei Liturghii și care implică participarea tuturor credincioșilor la rugăciune și cântare.

Cântarea în comun a credincioșilor a cunoscut culmi nebănuite în trecut. Este de ajuns să amintim de nivelul înalt la care ajunsese organizarea cântării omofonale (la unison) în comun, fie ea sub forma responsabilă, fie, mai ales, sub forma antifonală, pe timpul marilor muzicanți ai creștinismului, Sf. Efrem Sirul, Sf. Ambrozie al Vilanului și Sf. Ioan Gură de Aur, ca să nu mai fie nevoie să arătăm, că această cântare în comun s-a practicat întotdeauna în creștinism și că nu este o inovație a timpului nostru și, cu atât mai puțin, o manifestare cu caracter sectar sau protestant.

Din contră, aceasta a fost forma adevărată a săvârșirii Sfintei Liturghii, de la începutul instituirii ei și sub această formă se găsește practicată și astăzi. Creștinul prin nimic nu se apropie mai ușor de Dumnezeu decât prin cântare aleasă, adusă Lui.

Această cântare atrage, unește, transmite fluidul, care leagă suflet de suflet. Pe de altă parte, s-a constatat că nu este alt cadru în care să se poată face mai bine catehizarea, decât în cadrul Sfintei Liturghii, prin trăirea sufletească în comun a momentelor psihologice cuprinse în această slujbă.

De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 5 octombrie 1950, printre multe alte hotărâri luate pune în fruntea îndatoririlor clerului nostru, pe aceea „de a învăța pe credincioși cântările sfintelor noastre slujbe și cu deosebire, Cântările Sfintei Liturghii”.

Comunitatea credincioșilor mireni participă la Liturghie privind, trăind și împărtășindu-se de lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Iar prin toate acestea Îl slăvește și-I mulțumește, dar mai mult decât toate se roagă să-I facă parte din darurile Lui.

Cântarea îndulcește cuvintele de rugăciune și de slăvire ale credincioșilor și deci și persoana al cărui nume este lăudat și rugat în chip melodios. Prin aceasta, cântarea lipește mai mult inima de darul cerut sau primit, sau de persoana de la care a cerut acest dar și pentru care e lăudată în chip cântător.

În felul acesta sporește și plăcerea față de darul cerut sau primit și iubirea față de persoana slăvită prin cântare. Bucuria sau iubirea se manifestă prin entuziasm, accente de duioșie, de dor, de atașare față de persoana căreia I se adresează cântarea. Aceasta se întâmplă chiar când e cântată persoana iubită (patria, neamul, etc).

Trezirea acestor sentimente stă în legătură cu faptul că prin cântări cu faptul că prin cântări se pun în relief adâncuri de taină, valori cu neputință de măsurat ale realităților, persoanelor și darurilor cântate.

Prin cântare cel ce cântă trezește în sine o relație afectuoasă cu ceea ce formează obiectul cântării, mai bine-zis cântarea îl pune într-o relație totală ceea ce e cântat, cu valoarea lui. De aceea cântarea e modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, Cel care este cu neputință de cuprins în noțiuni precise și limitate.

Dar ea e și modul cel mai potrivit de a mulțumi din toată inima lui Dumnezeu, de a-L lăuda și de a I ne ruga. Prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin indiferent care cuvinte. Prin ea dăm un coeficient nemărginit admirației măreției Lui, bunătății Lui care întrece cuvintele noastre simple rostite.

De aceea în toate religiile credincioșii se folosesc de cântare pentru a lăuda divinitatea, pentru a-I mulțumi, pentru a expune în mod cât mai simțit, mai înduioșător, lauda, mulțumirea, cererile, cum nu o pot face prin cuvinte simplu rostite.

Cele mai vechi cântări religioase întrebuințate în cultul creștin sunt psalmii biblici, al căror uz liturgic e moștenit din cultul iudaic. În cultul ortodox ei formează o parte integrantă a serviciului divin, fiind prezenți aproape în toate slujbele sfinte.

Cei dintâi și mai importanți psalmi folosiți în cultul Bisericii primare trebuie să fi fost, fără îndoială, psalmii mesianici, adică cei care vorbeau mai mult sau mai puțin clar despre venirea, viața, activitatea, patimile și moartea Mântuitorului, ca de exemplu psalmii 2,16,45,72,110.

Se cântau la serviciul euharistic și la toate celelalte slujbe. Cântarea lor alterna cu lecturi biblice, ectenii și diverse rugăciuni.

La început, mai toți psalmii erau cântați. Existau două moduri de cântare a psalmilor în Biserica Veche și anume: cântarea responsorială și cea antifonică.

Prima e moștenită din tradiția iudaică și se desfășoară astfel: cântărețul principal dădea tonul, începea și conducea efectiv cântarea iar credincioșii îl acompaniau prin diferite versete, refrene și răspunsuri scurte.(Ex. Aliluia(Lăudați pe Domnul) după fiecare verset de la Policleu sau refrenele de la Anixandare la slujba vecerniei).

Cântarea antifonică constă din cântarea întregului psalm de către toți credincioșii împărțiți în două grupe care cântau alternativ iar la refren cântau toți. Acest mod de cântare a psalmilor și nu numai al lor este o metodă de luptă a credincioșilor împotriva ereziilor și un alt mod de a învăța dogmele credinței ortodoxe.

Așa au făcut și creștinii de la început, urmând exemplul evreilor și cântând psalmii acelora, pentru că se adresau lui Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său făgăduit prin prooroci, dar apoi adăugând și cântările lor proprii adresate Fiului întrupat.

Înainte de a se constitui prin jertfa și învierea Domnului, ca comunitate unită pe un plan superior cu Dumnezeu, apostolii cântau lui Dumnezeu cu Hristos imnuri de laudă chiar în afara templului.

După ce s-au constituit ca Biserică proprie creștinii sunt îndemnați de Sfântul Apostol Pavel: „Umpleți-vă de Duhul, vorbind între voi în psalmi, în imne(laude) și în cântări duhovnicești”(Jeseni 5, 18-20).

Precum se vede, la psalmi s-au adăugat laudele adresate lui Hristos și alte cântări pline de căldura Duhului Sfânt ce le produceau o bucurie deosebită de veselie altor cântări laice.

Primele imnuri creștine deosebite de cele din Sfânta Scriptură au fost alcătuite pe baza celor biblice urmând modelul acestora, ca de exemplu doxologia mică și cea mare „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…” care are la bază cântarea îngerilor din noaptea Nașterii Domnului.

Ceea ce a dus la apariția cât mai multor imnuri creștine a fost apariția ereziilor și nevoia combaterii lor. Unul dintre cele mai vechi imnuri de acest fel păstrate până astăzi, în cultul creștin-ortodox, este „Lumină”, din rânduiala Vecerniei, imn cu conținut trinitar și hristologic care datează din secolul IV.

Imnul creștin a fost astfel utilizat la început ca o armă apologetică de apărare și popularizare a învățăturii ortodoxe pentru combaterea învățăturilor greșite ale ereticilor. Producția cea mai bogată de imnuri începe însă după libertatea Bisericii, mai ales din secolul V-VI.

Imnurile cele noi compuse de diferiți poeți și melozi creștini, sub diverse forme și denumiri, au pătruns de atunci înainte în rândul principalelor slujbe și ele constituie astăzi conținutul celor mai mari cărți de slujbă ale cultului ortodox: Octoih, Triodul, Penticostarul și Mineiele.

Emoția cântării comune întărește unitatea gândirii la Dumnezeu, de aceea Fericitul Augustin, asistând într-o vreme la cântarea comună susținută de Ambrozie, episcopul Milanului în biserica lui, episod care a contribuit în mare măsură la convertirea lui, zice: „De câte ori n-am plâns la imnurile și cântările tale, profund mișcat de glasurile credincioșilor tăi, care sunau până departe. Ele pătrundeau în urechile mele și odată cu ele adevărul lor în inima mea. Mă cuprindea un sentiment de evlavie, îmi picurau lacrimi, mă simțeam împăcat”(Confesiuni 9,6 și 10,33).

Iar Sfântul Vasile cel Mare întemeiază în alt mod necesitatea cântării pentru conținuturile credinței și ale întăririi virtuții: „Deoarece Duhul Sfânt a cunoscut neamul omenesc ca greu de condus spre virtute, și pe noi, nesocotind înclinarea spre viața virtuoasă, din pricina plăcerii, ce face? A amestecat plăcerea cântării în dogme, ca prin plăcerea și dulceața auzului să primim fără să ne dăm seama folosul cuvintelor cum fac unii doctori înțelepți care dând unor bolnavi să bea medicamentele foarte amare, ung buzele paharului de multe ori cu miere”(Omilie la Psalmul I).

Iar în alt loc zice: „Cântarea dă strălucire sărbătorii, produce întristarea cea după Dumnezeu, căci cântarea e lucrul îngerilor, e viețuire cerească, tămâie duhovnicească. Este o invenție înțeleaptă a Dascălului(Dumnezeu), care a meșteșugit ca în același timp să cântăm și să învățăm cele de folos. Prin ea se întipăresc mai bine în suflete învățăturile. În psalmii cântați e teologia desăvârșită, mai înainte vestirea lui Hristos în timp, nădejdea învierii…descoperirea tainelor”(Ibid).

Cântarea este expresia vie a unor stări sufletești ale omului, e o oglindă în care se reflectă bucuriile și durerile sufletului omenesc, înfrângerile și speranțele lui, credința și dragostea lui către Dumnezeu, om și natură. Cântarea este limba internațională prin care se înțeleg între ei oamenii, din toate timpurile și locurile.

Este armonie – fragment din armoniile cosmosului creat și guvernat de Dumnezeu, între ale Cărui atribute este și armonia însăși. Muzica bisericească nu are drept preocupare satisfacerea simțului nostru estetic, să ne delecteze auzul, ci să ne pregătească ființa prin această transpunere sufletească, prin care să fim capabili a ne înălța spre Dumnezeu.

Cadrul în care se execută ea îi cere o ținută sobră și aceasta implică un stil cu totul diferit de ale altor genuri de muzică „Cultul divin reclamă o muzică de o austeritate excepțională, și totuși solemnă”.

Cântarea este mijlocul cel mai potrivit prin care ne lepădăm, în timpul cât ne rugăm, de haina grijilor lumești și ne îndreptăm gândul, cu sufletele cucerite, către Dumnezeu, în atmosfera de liniște interioară care se lucrează în noi prin ea.

Menirea cântării e de a modela întreaga noastră ființă, făcând-o prin echilibrul interior pe care în creează, total disponibilă marilor elevațiuni.

Orice instrument muzical – pentru a impresiona are nevoie să primească această afectivitate de la om. Omul prin glas – nu mai are voie de nici un intermediar. O voce stăpânită de vibrație afectivă este cel mai convingător mijloc de a transmite fiorul inefabil, care înlesnește transpunerea ascultătorului în stările de elevație ce devin adevărate trepte de urcuș spre Dumnezeu.

Ca să înțelegem acest lucru, este de ajuns ca să ne ducem cu gândul la slujbele unde marea majoritate de credincioși se roagă cântând. „Fără să ne dăm seama, rugăciunile cântate de cei din jur ne prind și pe noi. Aproape pe nesimțite inima noastră tresaltă; uităm de ceea ce ne înconjoară, gândul zboară către sferele înalte ale Cerului, sufletul se aprinde de dragoste, iar accentele rugăciunilor cântate începe să vibreze în noi”.

Cântarea unită cu rugăciunea e mijlocul ideal prin care se exprimă sentimentul religios. Sfinții Părinți puneau preț deosebit pe melodie tocmai pentru faptul că muzica nu e altceva decât instrumentul cel mai potrivit de educație, de însușire a textului religios, reprezentând un mijloc ușor și folositor, în propovăduirea și asimilarea doctrinei.

Sfântul Ambrozie remarca chiar că „în psalm învățătura face sforțări(conlucrează) alături de har. Îl cântăm pentru plăcere, dar îl învățăm cu plăcere, odată ce a intrat în suflet, nu va dispărea”.

Așa se explică de ce aproape toate cântările Bisericii Ortodoxe sunt menite să îndeplinească această funcție catehetică – didactică și educativă. Textele liturgice care se cântă în cadrul cultului, cuprind mai cu seamă învățături de credință și de morală, cum sunt: dogma unirii ipostatice (Dogmaticile celor 8 glasuri); dogma despre Nașterea supranaturală a Domnului Hristos din Fecioara Maria(mai ales la Vecernia și Utrenia praznicului Nașterii Domnului și la Bunavestire); dogma Sfintei Treimi și consubstanțialitatea celor 3 persoane(în canoanele treimice de la mezonoptică și în troparele treimice); dogma despre lucrarea Sfântului Duh în lume(în slujba Rusaliilor), îndemnuri la credință, iubire, milă și ajutorarea semenilor, etc.

Dacă am asocia unui text religios o melodie, acel text ne va apare în minte, ori de câte ori ne va suna în urechi melodia respectivă. Și de cele mai multe ori chiar dacă creștinul nu e preocupat în chip special de conținut, de idee, creștinul îl asimilează datorită melodiei, prin memorare, și-l pătrunde

Astfel el își însușește adevărul revelat și exprimat în textul cântării, ori îndemnul moral formulat în cântare, etc.

Prin meditație apoi, prin cugetarea la aceste adevăruri dogmatice ori percepte morale, creștinul e obligat și se forțează să dea răspunsul lui la glasul lui Dumnezeu și să-I aplice în viață poruncile și legile morale.

Cântarea are puterea de a ne ajuta să pătrundem înțelesul cuvintelor cântate, căci ea subliniază prin accente pe cele mai însemnate, iar prin linia melodică ascendentă sau descendentă, poate să plasticizeze ideile abstracte reprezentate de acele cuvinte.

De aceea Biserica a realizat prin cântarea bisericească a admirabilă educație religioasă și morală a credincioșilor ei, punându-le la dispoziție o întreagă teologie popularizată sub forma imnurilor sau a cântărilor bisericești.

Astfel o mare importanță o constituie bogata poezie imnografică din cultul ortodox sub forma troparelor, a condacelor, a canoanelor și a diferitelor stihuri și stihiri.

Toate acestea au fost alcătuite și introdu-se în serviciul cultului cu scopul de a cânta, a lămuri, a susține și a apăra credința ortodoxă împotriva deformărilor eretice și sectare.

Așadar muzica bisericească are și un aspect misionar. Prin realizarea acestei active și vii participări se obține și sprijinirea și înfăptuirea acțiunii pastorale a preotului. De ce cântarea poate fi folosită drept mijloc de activitate misionară? Tocmai pentru că are putere de comunicare prin expresivitatea și gingășia ei.

Chiar în epoca primară când cei din afara Bisericii ajungeau să cunoască ritualul creștin, „se simțeau impresionați unii de atmosfera lui de taină, alții de strălucirea lui, dar mai toți erau cuceriți de expresivitatea melodiilor bisericești”.

Astăzi, când cultul ortodox este împodobit cu melodii diverse de o uimitoare frumusețe, cântarea noastră bisericească poate servi ca un foarte eficient mijloc de activitate misionară în rândul oamenilor și în primul rând printre proprii credincioși.

Cântarea în comun se poate realiza pretutindeni la Sfânta Liturghie și la alte Taine, ierurgii sau laude. Aici în cult toate cântările îndeamnă la comuniune „Cu pace Domnului să ne rugăm…”, „Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru”.

Direct responsabili în acest sens sunt școlile de teologie și preoții în parohie. Elevul seminarist, studentul teolog și preotul trebuie să fie conștienți de roadele nebănuite pe care le poate aduce în parohie muzica practicată intens.

Preotul având la îndemână un bogat și variat material liturgic muzical este dator să-l pună și la îndemâna enoriașilor, astfel în cadrul catehezelor va putea lucra împreună cu toți credincioșii sau cu o parte dintre ei.

El își va propune ca într-o anumită perioadă de timp ajutat de cântăreț să-I învețe pe credincioși cântările Sfintei Liturghii. Perseverând, va continua să-I învețe și cântările celorlalte laude și ierurgii.

Credincioșii vor simți în timp efectul binefăcător al acestei participări liturgice și vor deveni ei înșiși pasionați cerând preotului să-I învețe cântări noi, astfel ne dăm seama de puternicul aspect misionar pe care îl poate produce muzica într-o biserică.

Cântarea bisericească îndeplinește si rolul de apărătoare și ocrotitoare a adevărurilor de credință și totodată stăvilire a prozelitismului sectar în rândul credincioșilor ortodocși. De aceea slujbele religioase trebuie să fie cât mai atrăgătoare pentru credincioșii zilelor noastre.

Muzica psaltică ortodoxă nu și-a pierdut câtuși de puțin din splendoarea și expresivitatea ei de altădată. A rămas încărcată cu valențe nebănuite, care pot influența pozitiv viața credincioșilor. Nu trebuie decât să călătorim în adâncurile ei pentru a descoperi „un șirag de pietre rare pe moșie revărsate”.

Spre deosebire de biserica ortodoxă în Apus se întrebuințează orga în cult începând din secolele VII-VIII. Împăratul Constantin V Copronimul(741-775) întrebuința orga în palatul său ca instrument laic pentru cântare. În 757 trimite în dar o orgă regelui francilor, Pepin cel Scurt. Regele Pepin a cerut învoirea papii să introducă acest instrument în bisericile principale ale Galiei. Cu timpul orga a fost introdusă și în celelalte biserici.

Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, combătând întrebuințarea instrumentelor muzicale în biserică, spune: „Noi cântăm laudele dumnezeiești cu o chitară vie, însuflețită și prin cântări duhovnicești.

Căci ceea ce place lui Dumnezeu mai mult decât toate instrumentele este unirea întregului popor în cântarea psalmilor și imnurilor”.

Persoanele se unesc mai deplin când își unesc glasurile în cântare căci prin glasuri se exprimă întreaga simțire și gândire a ființei lor, sau fiecare simte ființa celorlalți unită cu a sa.

Orice individualism e depășit. Credincioșii, nu se aud între ei când urmăresc melodia executată de instrumente; nu simte unul vibrația celuilalt în ființa sa. Nu se îmbogățește cântarea sa cu simțirea altora ca să o poată ține așa de mult în amintire. Poate că și atunci când aud împreună o cântare executată de instrumente se realizează între ei o frăție, dar nu e mărturisită, deci nici simțită ca vibrație a unuia către celălalt.

Dacă credincioșii nu și-ar întări credința în căldura cântării comune, e problematic dacă ei ar fi în stare să atingă adâncimile amintite, în rugăciunea particulară a lor. Cântarea comună și rugăciunea particulară trebuie să conlucreze una cu alta.

Vorbind de folosul simțirii ființei celuilalt, vibrând cu credința ei în ființa ta, nu înțelegem că acel ce are glas mai puternic să și-l pună la contribuție ca să acopere pe al vecinului.

De aceea sinodul Trulan oprește strigarea în biserică și cere să se cânte cu umilință, să nu se fălească unii cu glasurile lor.(Canon 75). Rugăciunea neîmprăștiată, prin care se scufundă mintea în indefinitul inimii și prin ea în Dumnezeu, nu o pot face ușor decât monahii, scăpați de grijile lumești.

Lor li se spune că au nevoie și de cântare când slăbește puterea concentrării. Atunci cântarea lor este ca o înviorare. Cântarea în comun este necesară și folositoare și dacă nu credem acest lucru este de ajuns să-l auzim pe Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: „Vrei să afli ce putere au imnele înălțate lui Dumnezeu? Cântând cei trei tineri, au stins cuptorul babilonean; un imn intrând la Pavel în închisoare a dezlegat lanțurile, a deschis ușile închisorii” și pe Sfântul Vasile cel Mare care spune și el : „Căci cine oare poate fi socotit dușman al altuia, atunci când își unește glasul cu al lui, pentru a aduce împreună laudă lui Dumnezeu? Cântarea împreună aduce cu sine tot ce poate fi mai bun ; de unire între oameni, aducând credincioșii într-un singur glas”.

Capitolul III

Funcția catehetică a Liturghiei

Sfânta Tradiție ne învață că Sfânta Liturghie este o lucrare dumnezeiască a unei comunități de credință în colaborare cu Mântuitorul și Sfântul Duh; cu Mântuitorul deoarece El este Marele Arhiereu și care săvârșește Sfânta Jertfă, ce constituie conținutul neprețuit al vieții Lui pământești, al morții Lui pe lemnul crucii și al învierii Lui biruitoare. Iar în Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile preotul se roagă în rugăciunea de după sfințirea darurilor: „Iar pe noi toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh și pe niciunul din noi să nu ne faci a ne împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau spre osândă, ci să aflăm milă și har împreună cu toți sfinții care din veac au bineplăcut Ție”.

Mântuitorul însuși este Cel care jertfește, care împărtășește darurile și harurile duhovnicești, care binecuvântează și împreună se roagă în Sfânta Liturghie. Din acest motiv Sfânta Liturghie înseamnă ceva atât de valoros și sfânt, că sensul ei aproape nu poate fi exprimat în cuvinte. Prin Sfânta Liturghie noi avem prilejul și mijlocul sacramental de a-L lăuda și preamări pe Dumnezeu, de a ne ispăși păcatele și de a-I mulțumi pentru binefacerile ce le-am primit de la El și de a-L ruga să ne dăruiască ajutorul Său cel sfânt, pentru a ne ridica viața până la asemănarea în sfințenie cu El.

„Dogma trăiește în liturghie, o însuflețește și o spiritualizează necontenit, iar cultul ortodox practică necontenit dogma, se întemeiază pe ea, răspândind credința și viața ortodoxă. Intimitatea dintre doctrină și cult ajunge până la transpunere chiar încât liturghia a început să ne fie indicată ca un adevărat izvor de dogmatică.”

Scopul principal al liturghiei este adorarea, lauda și mulțumirea adusă de comunitatea credincioșilor lui Dumnezeu și, totodată de a face pe creștini părtași la darurile jertfei liturgice. Desprindem de aici cele două funcții principale ale liturghiei: funcția latreutico-euharistică și funcția harismatică-sfințitoare.

Pe de altă parte grație ciclului de sărbători din cursul anului bisericesc, liturghia reproduce mistic, în fiecare an, pe pământ, fazele vieții lui Iisus; ea continuă rugăciunea și cateheza Mântuitorului. De asemenea Sfânta Liturghie vorbește în chip mistic și despre autorii Vechiului și Noului Testament, profiții și apostolii care au înfățișat sau au prevestit pe Mântuitorul. Întrucât, însă, înainte de moartea pe cruce a Mântuitorului, El a avut o activitate publică, în care a învățat prin fapte și cuvânt, liturghia are în structura ei, o parte în care se reânnoiește activitatea învățătorească a lui Iisus înainte de sacrificiul liturgic propriu zis.

Cultul este principalul factor prin care Biserica instruiește, cultivă și face educația credincioșilor ei. De fapt, prin Sfânta Liturghie – atât a Sfântului Ioan cât și a Sfântului Vasile – se poate realiza integral scopul întreit al catehizării:

a). scopul material;

b). scopul formal-cultivator;

c). scopul educativ.

Prin scopul material se înțelege mijlocirea de cunoștințe, idei și adevăruri. Sfânta Liturghie mijlocește credincioșilor de toate vârstele întreaga comoară de adevăruri pe care a propovăduit-o Mântuitorul și Sfinții Apostoli și care sunt necesare mântuirii noastre. Fără o claritate în cunoașterea adevărurilor revelate în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, izvorul unic al revelației dumnezeiești, nu este posibilă realizarea scopului suprem al educației creștine.

Sfânta Liturghie prezintă acest adevăr sub forma unor rugăciuni ce împrăștie întunericul neștiinței și îmbogățește sufletul cu adevărul de valoarea eternă, formându-I pe credincioși pentru un stil înalt de viață creștină. Pericopele evanghelice și scrierile Sfinților Apostoli repartizate pe duminicile și sărbătorile din calendar, fac să ruleze pe dinaintea minții noastre întreaga învățătură și amintirea faptelor și a activității Sale. În plus, rânduiala slujbei divine a sărbătorilor, în care se comemorează fapte, evenimente și persoane din istoria vieții creștine, răsună de o amplă imnologie încrustată bogat cu formule, în care Biserica a fost obligată să lămurească, sub asistența Duhului Sfânt învățătura Mântuitorului.

Slujba bisericească se împletește astfel admirabil cu adevărurile dogmaticii ortodoxe, dar mai ales cu dogma hristologică și treimică. Un prim exemplu și foarte la îndemână îl găsim în Simbolul de credință sau ce putem spune despre teologia mântuirii și termenii teologici din minunata „anaforà” a Sfântului Vasile cel Mare: „Stăpâne al tuturor, Doamne al cerului și al pământului și a toată zidirea cea văzută și cea nevăzută…, Acela ce ești fără de început, nevăzut, neajuns, nescris împrejur, neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care este chipul bunătății Tale, pecete întocmai închipuită, care Te arată întru sine pe Tine Tată, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat, înțelepciunea mai înainte de veci, viața, sfințirea, puterea, lumina cea adevărată, prin care s-a arătat Duhul Sfânt…”, sau pasajul din rugăciunea tainică din timpul heruvicului: „Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeul nostru…”.

Importanța liturghiei nu se mărginește numai la satisfacerea scopului material, ci are și o puternică influență cultivatoare. Cu ajutorul adevărurilor de credință expuse în imnuri, tropare, heruvice, doxologii, cântări de laudă și de mulțumire, Sfânta Liturghie nu se adresează astfel numai inteligenței și rațiunii, pe carele dezvoltă, ci mai ales sentimentelor superioare și deci vieții afective înalte. Sfânta Liturghie cultivă prin felul în care este formulată, toate aceste sentimente. Cine vrea să se încredințeze de acest fapt are această posibilitate, citind rugăciunile pe care preotul le rostește în timpul liturghiei.

Ele sunt adevărate perle prin care se influențează viața afectivă a credincioșilor, mai ales dacă preotul se inspiră în predică din aceste rugăciuni. La trezirea și cultivarea sentimentelor superioare contribuie în decursul Sfintei Liturghii mai ales rugăciunea și cântarea în comun, despre care am tratat în capitolul anterior, datorită cărora slujba religioasă poartă revelația spre suflet, pe undele armoniilor care îl încălzesc și-l entuziasmează și, sub atracția misterului și dogoarea harului Duhului Sfânt, îl fac să se deschidă în ritmul rugăciunilor și pe aripile cântărilor, și să participe cu întreaga lui ființă la săvârșirea misterului euharistic.

Pentru a realiza educația moral-religioasă a credincioșilor, în Sfânta Liturghie se face contactul direct cu Mântuitorul prin prezența Sa pe altarul liturgic în Sfânta Euharistie. De aceea tot ce se săvârșește în Sfânta Liturghie are un profund caracter hristocentric. Apropierea de Domnul Care este de față cu trupul pe Sfânta Masă, ne dă putere și nădejdi nebănuite, așa cum dădea Sfinților Apostoli și ucenici după înviere. El se roagă împreună cu noi; El însuși mijlocește pentru noi în fața lui Dumnezeu –Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile, durerile și dorințele noastre și rugându-se pentru împlinirea lor (Ioan 16,23-26 și Efeseni 2,18). Odată cu El se roagă pentru noi și sfinții, a căror pomenire și laudă o facem, ale căror mijlociri le cerem de atâtea ori în cadrul Sfintei Liturghii.

Contopite astfel în rugăciunile Bisericii și unite cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă valoare și o putere pe care nu o au singure, ca „un ban de aramă aruncat într-un vas de aur topit sau ca un cărbune aprins care singur nu are putere dar împreună cu alții formează un foc”.

Nu numai cei vii ci și cei morți pe care îi pomenim și pentru care ne rugăm beneficiază de roadele binecuvântării Sfintei Liturghii. A fi educat din punct de vedere creștin înseamnă a duce o viață desăvârșită, sfântă, în pace cu semenii și cu Dumnezeu. În acest sens Sfânta Liturghie și în special cea a Sfântului Vasile cel Mare este dominată de ideea împăcării și a desăvârșirii. Moartea pe cruce a Mântuitorului este un moment esențial pentru mântuirea și renașterea omului. Prin El s-a adus jertfa pentru păcate și Dumnezeu L-a iertat pe om și l-a împăcat cu Sine. Pe cruce a murit dușmănia omului față de Dumnezeu. Prin urmare Mântuitorul este Împăciuitorul. Liturghia a fost considerată în toate timpurile o „școală a păcii”: a păcii omului cu Dumnezeu, a omului cu sine însuși, a păcii între Biserici, a păcii între toți oamenii și toate neamurile, pacea pe întregul pământ. În liturghia Sfântului Vasile credincioșii îl aud pe preot de 40 de ori rugându-se pentru pace; el se roagă și îndeamnă pe credincioși la:

pacea ca o condiție și presupunere pentru cei care se roagă și sărbătoresc pacea;

pacea „de sus” ca o cerere a harului lui Dumnezeu;

pacea între oameni, „pacea lumii întregi” – ca un dar al lui Dumnezeu;

pacea ca dar sacramental, ca o anticipare a păcii eshatologice;

pacea ca dar al Bisericii lumii și ca ideal pentru creștini în lume.

Cel mai adesea răsună ideea păcii în anafora –ua din liturghia Sfântului Vasile: „Fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potolește întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab”. Pentru conducătorii lumii zice așa: „dăruiește lor adâncă și statornică pace, pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica Ta…”.

Puterea educativă a exemplului este extraordinar de mare. Sfânta Liturghie este o comoară de exemple, care sădește în inimile credincioșilor certitudinea de nezdruncinat, că învățătura creștină a fost realizată aievea de sfinți, și de mulțimea nesfârșită de martiri care se roagă pentru noi, cei care suntem încă în viață, ca să le urmăm credința. Sărbătorirea sfinților și a martirilor în Sfânta Liturghie naște în sufletele credincioșilor iubire, încredere, venerație și admirație care invită la imitație. Spre pildă ne sunt dați, ca viața lor să aprindă în noi râvna sfințeniei și a desăvârșirii în Hristos.

Creștinismul a populat anul bisericesc, prin Sfânta Liturghie, cu acele suflete mari și alese, care în lume fiind, au învins lumea, călcându-I în picioare păcatele, plăcerile, bogățiile, pentru ca să ne ofere o icoană a vieții îngerilor pe care să o imităm. Valoarea catehetică a serviciilor ortodoxe câștigă un mare punct de superioritate și prin însuși faptul că ele se oficiază în limba maternă a credincioșilor. Riturile ajung astfel să îndeplinească prin ele însele o funcție didactică, ajutând în chip real la închegarea unei conștiințe religioase individuale și colective. Slujba liturgică este – s-ar putea spune – teologia populară ortodoxă. Un cleric apusean a constatat că deși la orientali nu există aproape nici o școală specială de catehizare spre deosebire de romano-catolici, totuși la ei, poporul ia parte mai apropiată și mai îndestulătoare la serviciul liturgic. Slujbele ortodoxe se cântă pe un ton muzical, ce nu acoperă cuvintele cântării, așa că oricine are atenție, poate auzi la fiecare slujbă și înțelege mult mai cu folos termenii dogmatici presărați în toate troparele și imnurile.

Un lucru de o însemnătate colosală pentru acțiunea de catehizare a liturghiei îl reprezintă și darul multor clerici de a sluji Sfânta Liturghie nu numai cu talentele lor naturale, ci și cu o pătrundere, ce-I face să trăiască misterul, cu o căldură care să molipsească și poporul. Vechea expresie de „bun bisericaș” la care se cuvine să aspire și astăzi orice slujitor, reprezintă un aspect al misiunii preoțești. Slujitorul trebuie să fie convins că liturghia reprezintă o sinteză integrală a apostolatului creștin.

Experiența unei conștiințe religioase formată exclusiv în atmosfera liturgică se verifică tipic și în viața și cugetarea poporului românesc. Confirmarea cea mai impresionantă în această privință se cuprinde în folclor, în care s-a revărsat spiritualitatea noastră cea mai autentică. În aceste creații populare (legende, basme, colinde, balade) nu găsim elemente de doctrină și ele nici nu își propun asta. În ele palpită pur și simplu necesitatea de a exprima frământăturile lăuntrice ale unei vieți, în care se amestecă credințe, speranțe și certitudini de ordin transcendent. Cu alte cuvinte creațiile populare românești se referă nu atât la religie cât la religiozitate.

Această poziție a elementului religios în structura folclorului nostru apare deci ca rezultat al unu proces de asimilare lăsat în voia puterilor naturale, nedirijat de o acțiune de sistematizare ori de control didactic. Este tocmai ceea ce înlesnea liturghia. Ascultată și urmărită de popor în cursul ciclului anual de sărbători și în diferite alte ocazii, an de an, generație de generație, ea a lăsat, a alimentat și a consolidat în inima și sufletul lui, anumite stări însușindu-și-le prin reflecție personală, în tăcerea din timpul sfintei slujbe. Exemplul tipic ni-l oferă versurile unui colind: la întrebarea despre originea grâului și a vinului Domnul răspunde:"Prin pălmile mele/Cuie mi-ș bătere /Pe unde bătere /Sângele pornere /Vinul se făcere /Pe mine mă-ncinge /Cu brâu de măcieșu /Pe unde mă-ncinge /Carnea mi se frânge/ Grâul se făce-re."

Urmele liturghiei au rămas imprimate până astăzi și asupra convorbirilor familiale din viața civilă, care uneori își colorează stilul cu expresii împrumutate din slujba bisericească. Auzim astfel exclamația „Slavă Ție, Doamne!”, în sensul de „în sfârșit” sau „bine că s-a isprăvit”. În contrast cu autoritatea cuvântului divin al Evangheliei și Apostolului se întrebuințează formula „de la cutare citire”.

Atașamentul poporului român la slujba liturgică n-a fost stimulat de trebuința periferică a unui declin estetic, în lipsă de altele, pentru destinderea spiritului. Dimpotrivă, liturghia l-a atras prin puterea ei tainică, cu care I-a răscolit fiorii nostalgici ai unei evadări dincolo de tăriile create ale cosmosului. Imaginea lumii cerești, o are mai întâi credinciosul, ca într-o oglindă sau „în ghicitură”, cum zicea Sfântul Apostol Pavel. Tâmpla, cu graiul culorilor, îi pune dintr-odată în ochi tabloul Mântuitorului în societatea apostolilor, proorocilor și a sfinților, chipul Sfintei Maici proiectându-se pe bolta altarului, iar sub ochii și binecuvântarea Lui divină din icoana Pantocrator, îngerii săvârșesc liturghia cerească.

Cât despre situația actuală în Bisericile ortodoxe, participarea poporului la liturghie a început să se diminueze. Cu deosebire, sensul și caracterul de rugăciune colectivă, s-a pierdut aproape cu desăvârșire nu numai în conștiința poporului ci și din a liturghisitorilor. În al doilea rând este vădită frecvența redusă a credincioșilor la biserică și împuținarea treptată a celor ce simt nevoia să se spovedească pentru a primi Sfânta Împărtășanie. S-a ajuns de mult în situația că, în cele mai multe biserici, invitația: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!” răsună în gol, iar textele „Drepți primind dumnezeieștile… Taine…” sau „Să se umple gurile noastre…” nu-și mai au astăzi rostul.

Cum am putea realiza astăzi din nou participarea activă a poporului la liturghie? Participarea la liturghie este condiționată de cei trei factori ai problemei: liturghia însăși, credincioșii și liturghisitorul (preotul).

Nu poate fi vorba la noi de o reformă sau restructurare a liturghiei în vederea adaptării ei la condițiile religioase ale actualității, pentru simplul fapt că nu-I nevoie de așa ceva. Sunt, fără îndoială, unii cărora rânduiala de azi a liturghiei noastre li se pare prea lungă și obositoare, prea încărcată și îngreuiată de unele dezvoltări excesive, de forme învechite și de zorzoane orientale sau bizantine, care nu mai convin spiritului modern. Adevărul este însă că liturghia, prin însăși structura ei, nu este nici lungă, nici plictisitoare, ci numai pare așa, fie pentru că ne lipsește nouă răbdarea și dispoziția necesară pentru a participa la ea, fie pentru că felul în care se slujește, nu este satisfăcător sau defectuos. Trebuie așadar să redăm liturghiei locul ei central și fundamental în viața noastră religioasă și spirituală, să fim conștienți de valoarea ei harismatică și nu în ultimul rând să nu uităm că liturghia e o adevărată școală și pepinieră a virtuților creștine.

De asemenea trebuie să redăm liturghiei sensul ei eclesiologic, comunitar, sau caracterul ei de rugăciune colectivă a Bisericii. Liturghia nu este un prilej de manifestare a rugăciunii personale, așa cum o concep acele credincioase care stau îngenuncheate cu ceasurile în fața icoanelor împărătești în timpul slujbei sau acei autori de tâlcuiri liturgice care recomandă citirea anumitor rugăciuni în timpul liturghiei, străine de spiritul acesteia. În liturghie nu se roagă nimeni singur, fie că e preot, fie că e simplu credincios ci împreună cu semenii.

În sfârșit este necesar să redăm liturghiei caracterul ei de jertfă, adică să contribuim prin aducerea darurilor de pâine și de vin, care constituie baza materială a Jertfei; să participăm la consumarea acestei Jertfe; adică împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge.

Trecem acum la a doua categorie de metode pentru realizarea participării active a poporului la liturghie și anume cele care privesc persoana liturghisitorului. El este interpretul liturghiei, este cel chemat să o valorifice, să-I dea viață. Fără el liturghia ar rămâne un tezaur mort de ale cărui roade poporul nu ar putea beneficia. Un bun slujitor trebuie să aibă vocație și dragoste pentru oficiul său de liturghisitor, precum și calitățile sau talentele naturale (voce plăcută, dicție clară, prestanță fizică, eleganță și solemnitate în gesturi și în mișcări). În al doilea rând se cere o pregătire temeinică în domeniul teologiei practice. Un bun slujitor trebuie, în al treilea rând să nu neglijeze pravila de cuviincioasă pregătire trupească și sufletească în vederea slujirii. Îmbunătățirea calității predicilor rostite este o altă îndatorire a slujitorului și nu în ultimul rând este grija pentru alegerea și educarea colaboratorilor săi: cântăreți, paraclisieri, etc.

Al treilea grup de metode pentru realizarea participării active la liturghie se referă la popor. În primul rând este necesară disciplinarea poporului în biserică acolo unde este cazul. Cultul are nevoie de o atmosferă desăvârșită de ordine, rânduială și liniște. „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Corinteni 14,33). O a doua treaptă pe care trebuie să o urcăm este catehizarea mistagogică a poporului, prin predică și prin cateheze în cadrul adunărilor extraliturgice. La fel de importantă este lupta împotriva formalismului ritualist de esență păgână (exemplu: atingerea icoanelor cu bucăți de hârtie etc.). Asemenea practici păgâne, magice și vrăjitorești sunt semne ale unei mentalități infantile și forme ale unei false pietăți.

În sfârșit, un obiectiv principal care trebuie urmărit este acela de a deștepta și a forma credincioșilor noștri conștiința de membri vii, activi, iar nu pasivi, ai Bisericii rugătoare. Să spulberăm din mintea lor ideea că „slujba e treaba popii” și că ei n-ar avea nici un rol activ în ea.

Formele de răspunsuri și de dialog între preoți și credincioși ca: Amin, Și cu duhul tău, Avem către Domnul, etc., ori forma plurală a mai tuturor rugăciunilor și mai ales a ecteniilor, nu se pot concepe decât cu participarea efectivă a poporului la desfășurarea acțiunii liturgice.

Liturghia nu trebuie să fie pentru credincioși o simplă ceremonie, un spectator ci o acțiune ai cărei actori suntem toți, preot și credincioși. Este dureros când credincioșii nu cunosc semnificația actelor liturgice și de aceea ei asistă în chip pasiv și mecanic la Sfânta Liturghie. Această lipsă trebuie îndreptată mai ales acum când liturghia a rămas cel mai important mijloc de catehizare a credincioșilor de toate vârstele. Prin cateheze, predici catehetice și liturgice, preotul trebuie să facă educația liturgică a credincioșilor, așa ca Sfânta Liturghie să devină centrul vieții religioase a acestora. Pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie ca liturghia să fie pusă în legătură cu viața credincioșilor, cu bucuriile, cu durerile și necesitățile acestora.

Săvârșită în acest fel, Sfânta Liturghie devine într-adevăr o școală a desăvârșirii creștine. Adevărurile dogmatice, principiile moral – creștine, cunoștințele istorice și liturgice, darurile care se revarsă asupra credincioșilor de pe Sfânta Masă, cultivă și formează inima acestora și-I împărtășește de spiritul viu al Sfintei Liturghii, din duhul ei sfânt și mântuitor, care trezește în viața lor energii spirituale uriașe.

Capitolul IV

Lecturile biblice și importanța lor în cadrul cultului

Scopul direct al Sfintei Liturghii este sfințirea Darurilor iar scopul indirect este sfințirea credincioșilor prin împărtășirea lor cu Sfânta Euharistie. La pregătirea credincioșilor contribuie și Sfânta liturghie prin toate rugăciunile, cântările și citirile din Sfânta Scriptură. Acestea ne sfințesc și ne dispun pe de o parte să primim cu vrednicie, iar pe de altă parte ca să păstrăm sfințenia și să rămânem într-însa.

Cultul Bisericii creștine, încă din cele mai simple forme ale lui, avea elemente principale, după Sfânta Euharistie, lecturile biblice și predica bazată pe texte biblice „Citirile din Sfintele Scripturi propovăduiesc bunătatea și iubirea lui Dumnezeu dar și dreptatea și judecata Lui. Ele sădesc în sufletele oamenilor teama de Dumnezeu și aprind iubirea pentru El, insuflându-ne astfel multă râvnă spre păzirea poruncilor Lui.”

Mai întâi abordate ocazional și după importanță, textele scripturistice au început, cu timpul, să fie întrebuințate după oarecare reguli, care s-au cristalizat în rânduiala cărților de slujbă și au devenit uniforme pentru toată creștinătatea ortodoxă. Din omiliile Sfinților Părinți care adesea aveau ca obiect chiar o carte din Sfânta Scriptură deducem că Biblia era parte integrată în cult încă de la începuturile creștinismului. La rânduirea pericopelor biblice în cursul anului bisericesc și în rânduielile serviciilor divine, Biserica a avut în vedere mai întâi ciclul anual al sărbătorilor mari (Nașterea, Epifania, Învierea, Înălțarea, Cinzecimea) cu perioadele de timp de dinainte și după ele, apoi zilele de duminică și la urmă sărbătorile închinate sfinților.

Primele pericope stabilite au fost cele pentru sărbătorile cu dată fixă conținutul lor fiind corespunzător evenimentului comemorat având ca scop accentuarea semnificației sărbătorii. De asemenea ele erau alese în funcție de perioada anului bisericesc. În Postul Mare, la Vecernie, paremiile sunt citite din cartea Facerii, istorisind facerea lumii și a omului și simbolizând crearea din nou a omului pe plan spiritual, care este și scopul Postului Mare. În Săptămâna Mare, paremiile sunt alese din cartea lui Iov și din cartea lui Iona, deoarece aceste cărți preînchipuie simbolic suferințele Mântuitorului iar Iona și ieșirea lui din chit după trei zile semnifică învierea lui Hristos.

Vecernia, prin ansamblul de psalmi, imnuri și rugăciuni din care este constituită, simbolizează facerea lumii și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale (Ps. 103), căderea în păcat a omului, scoaterea din Rai, venirea Mântuitorului și mântuirea adusă.

De la Paști până la Rusalii, la liturghie se citește din cartea Faptele Apostolilor și Evanghelia de la Ioan pentru că expun minunile apostolilor care constituie dovada învierii lui Hristos (de ex.: la liturghie, luni în săptămâna luminată se citește de la Ioan 1,18-28; apostolul în duminica slăbănogului, a IV a după Paști se citește de la Fapte 9,32-42).

La sărbătorile sfinților se citesc pericope în care se istorisesc lucruri pe care le-au făcut sfinții, patimile pe care le-au suferit, virtuțile lor și minunile săvârșite. Așa de exemplu pericopele la sărbătorile sfinților conțin sau chemarea lor la apostolie, ca în ziua Sfântului Andrei (Ioan 1,35-51), sau mărturisirea credinței în Fiul lui Dumnezeu, ca în ziua serbării Sfinților Apostoli Petru și Pavel (Matei 16,13-20).

Un alt principiu după care Biserica a rânduit citirea pericopelor biblice în cult este cel al continuității astfel încât ele să formeze o lectură mai mult sau mai puțin continuă a evangheliilor citite în duminica sau sărbătoarea anterioară. Grație șirului de sărbători din cursul anului bisericesc, credincioșilor li se împărtășește anual prin pericopele biblice, mai ales prin cele de la Sfânta Liturghie, întreaga viață și activitate a Mântuitorului Hristos, istoria mântuirii, a revelației creștine, precum și a începuturilor Bisericii creștine. De altfel, importanța catehetică a pericopelor scripturistice în viața credincioșilor reiese clar din scopul didactic al cultului creștin, care este de instruire, de edificare, de învățare a credincioșilor și de promovare a vieții religios morale și a virtuților creștine.

Adevărul religios, pentru a fi însușit de credincioși, trebuie predat întâi în imne, în antifoane, în doxologii, în pericope, în omilii etc. și numai în al doilea rând urmează fixarea și predarea lor în formule dogmatice și expuneri metodice. Din epistolele Sfântului Apostol Pavel, aflăm că el recomanda stăruitor diferitelor Biserici, să citească epistolele sale (Col. 4,16) câteodată folosește formula de jurământ pentru a obliga la citire (I Tes. 5, 27) „Un singur cuvânt al Evangheliei, zicea un mare predicator, are asupra sufletelor noastre mai multă putere decât orice vehemență și decât toate invențiile elocinței profane”. În cadrul cultului citirile din Sfânta Scriptură nu le găsim numai sub forma Apostolilor și a Evangheliei. Astfel avem Paremiile de la Vecernie, Catismele, Psalmii de la laude și numeroase cântări de inspirație scripturistică. Așa avem stihurile de la „Ceea ce ești mai cinstită…” sau prochimenul diferitelor zile, care este o rămășiță a textelor care se citeau odinioară în întregime.

Catismele cuprind cei 150 de psalmi împărțiți în 20 de grupe. Ele sunt astfel rânduite așa încât să fie parcurse în întregime. În Postul Mare Psaltirea se citește de două ori în întregime. Psalmii din Catisme sunt împărțiți și pe teme (de ex. Psalmii dimineții, ai nopții, de laudă, de pocăință, de izgonire a vrăjmașului) astfel ei au o valoare educativă deosebită. De asemenea este cunoscută puterea deosebită care o dobândește cel ce s-a obișnuit a citi Psaltirea, de aceea mulți duhovnici recomandă citirea ei acasă în cadrul rugăciunilor particulare și nu numai ascultarea ei la biserică.

„Paremiile sunt lecturi alese din anumite cărți ale Vechiului Testament mai rar din Noul Testament. Cuvântul (πάροιμίά) = proverb, parabolă se aplică în general Proverbelor lui Solomon. Cu timpul denumirea de paremie s-a generalizat pentru toate lecturile biblice folosite la vecernie. Paremiile se citesc după prochimenul de la vecernie. Numărul paremiilor e variabil, de obicei se citesc trei, la vecerniile zilelor de rând din păresimi sunt câte două, la vecernia de miercuri și vineri în săptămâna brânzei se pune câte una, în ajunul Crăciunului se pun opt pareme și în sâmbăta mare se citesc 15 pareme.

Despre pericopele biblice care se citeau la slujba de seară în secolul IV – V, în timpul postului Paștelui cu scopul de a educa catehumenii ne vorbește pelerina Egeria în „Însemnările ei de călătorie” la Ierusalim.”

În cadrul Sfintei Liturghii se citesc Apostolul și Evanghelia (în joia mare se citesc 12 Evenghelii). Lecturile din cărțile sfinte alternau odinioară cu lecturi din psalmi și ca dovadă astăzi au mai rămas doar stihurile care se citesc înainte de Apostol. Citirea Apostolului, închipuie fie întâia trimitere, adică îndată după chemarea lor (Marcu 6,7-13), fie ultima trimitere a Apostolilor după înviere, când Iisus le spune „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Matei 28,19).

Citirea Sfintei Evanghelii închipuie arătarea deplină a lui Hristos în lume, preotul îl închipuie pe Mântuitorul la predica de pe munte propovăduind mulțimilor. Cuvintele care încadrează citirea Sfintei Evanghelii: „Slavă Ție Doamne, slavă Ție” le rostește întreaga comunitate ca si cum ar saluta pe însuși Dumnezeu prezent în fața lor sub forma Cuvântului.

Cât privește citirea pericopelor, slujitorii bisericii vor avea grijă ca aceasta să se facă corect cu claritate și solemnitate. Credincioșii, pe vremea Mântuitorului auzeau cuvântul din Însăși gura Sa. Pentru a se evita denaturarea adevărului, cuvântul Domnului s-a consemnat în scris, hotărându-se ca el să se citească credincioșilor pentru a-i pune în temă cu viața si activitatea Domnului precum și cu arătarea adevărului de credință și de viață.

Frumusețile textelor biblice sunt esențiale și, pentru a le face perceptibile, trebuie expuse cu grijă și finețe. Este normal ca citirea Apostolului și a Evangheliei să fie ascultată cu solemnitate și cu pietate și să se manifeste această pietate mai ales prin îngenunchere la citirea Evangheliei. Preotul trebuie să citească Evanghelia clar, cu o dicție care impune în primul rând cunoașterea bine a textului, să stabilească cuvintele care relevă sensul intern al contextului la care se adaugă repartizarea judicioasă a unor scurte pauze în text.

Cititorul nu trebuie să fie niciodată nervos sau grăbit. E de preferat să nu cânte dar să se facă ascultat și înțeles. Ca regulă putem să-l ascultăm pe Pr. Prof. Vintilescu care zice: „lectura pericopelor biblice nu este o citire propriu zisă și nici o cântare propriu zisă, ci va fi o recitare solemnă, cu accente variate, care scot în evidență ideile textului și încadrează cum se cuvine textul Noului Testament în ceremonia liturgică”.

Din cele prezentate deducem și atitudinea pe care trebuie să o aibă și cei ce ascultă „cuvântul Domnului”. Cititorul trebuie să trăiască, să simtă și, prin aceasta să dea interpretare, „să dea viață și putere de înrâurire asupra tuturor creștinilor prin ceea ce citește în cadrul serviciului divin”.

Între cititori și ascultători trebuie să se stabilească un raport de legătură sufletească. De aceea, se cuvine, ca toți credincioșii prezenți să asculte lectura biblică cu reculegere, cu capetele plecate în semn de supunere către Dumnezeu și spre a arăta că sunt gata de a îndeplini învățătura vestită prin Evanghelie. Nicolae Cabasila arată că citirea din Sfânta Evanghelie „ne preface și ne curăță înainte de sfințirea darurilor”. Strigarea „Înțelepciune, drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie” arată că trebuie să fim cu luare aminte și mintea să fie concentrată doar la mesajul transmis de cititor. La fel înainte de Apostol diaconul spune „Să luăm aminte”.

Cuvântul este deci un mijloc de revelare, de descoperire, este o putere cu o capacitate deosebită. Rostul originar al cuvântului este de a zidi, de a ajuta la creșterea spirituală a omului dar și pentru zidirea comunității umane. Un cuvânt bun adresat semenului poate să creeze în el stări și virtuți reale care îi prelungesc viața sau chiar I-o mântuie în veci, în acest sens cuvântul poate dărâma sau poate zidi ordinea spirituală.

Cuvântul lui Dumnezeu este sensul și ordonatorul întregii existențe și a nu lucra potrivit acestuia înseamnă a aduce în viața omenească haosul. Cuvântul lui Dumnezeu este mana cerească ce ni se oferă tuturor „căci nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura Domnului” (Deut. 8,3; Matei 4,4).

Cuvântul dumnezeiesc descoperit nouă și păstrat în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție se împărtășește credincioșilor – ca printr-un estuar – prin propovăduirea bisericească. În propovăduirea Bisericii niciodată cuvântul „nu este numai un mesaj intelectual, ci cuvânt vădit în fapte, în împărtășirea de viață mântuitoare”. În acest sens vom înțelege cuvântul Domnului din finalul predicii de pe munte: „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le împlinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care și-a clădit casa pe stâncă” (Matei 7,24) și stânca este Hristos (Efeseni 2,20). Iar în pilda semănătorului cuvântul lui Dumnezeu este sămânță (Luca 8,11), adică viață, putere de germinare. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu are un rol important în realizarea mântuirii personale a credincioșilor, fiind parte integrantă din misiunea mântuitoare a Bisericii.

Biserica este în mod integral evanghelizată de către Dumnezeu, transformată prin Evanghelia lui Dumnezeu, care este Evanghelia mântuirii. Prin cuvântul propovăduit în Biserică se face evanghelizarea pentru Dumnezeu, pentru ca planul Său mântuitor să cuprindă pe toți. Vestirea mesajului mântuitor este o lucrare permanentă a Bisericii. Cei care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu își sfințesc buzele și prin același cuvânt sfințesc pe cei care îl ascultă.

Este important de precizat că mântuirea depinde și de: modul în care este adresat cuvântul mântuitor; chipul în care este primit și felul cum rodește el în viața credincioșilor. Împlinirea sau rodirea cuvântului mântuirii în sufletul ascultătorilor conduce la acea minune a nașterii din nou. Despre o asemenea naștere ne vorbește Noul Testament:

„După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca fim începătura făpturilor Lui” (Iacov 1,18) sau „Suntem născuți a doua oară, nu din sămânță stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac” (I Petru 1,23). Fericiți sunt numiți de Mântuitorul cei care „ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc” (Luca 11,28).

Așadar acela care face din Evanghelia scrisă o Evanghelie trăită, l-a descoperit pe Hristos, căci Hristos este ascuns în Evanghelie.

Capitolul V

Imnele și lecturile din literatura patristică și rostul lor.

Primele imnuri creștine deosebite de cele din Sfânta Scriptură au fost cele alcătuite pe baza celor biblice și după modelul acestora, ca de exemplu, doxologia mică „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” și cea mare, care are la bază cântarea îngerilor din noaptea Nașterii Domnului (Luca 2,14). Chiar și unele imne de mai târziu căutau să nu se debaraseze de modelele lor biblice: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, Bucură-te” (Cântat azi la Litie) e alcătuit pe baza salutului îngerului și al Sfintei Elisabeta către Sfânta Fecioară.

Apariția ereziilor și nevoia combaterii lor a grăbit alcătuirea imnelor bisericești , cu caracter dogmatic în care se formula pe scurt învățătura creștină. (ex.: Lumină lină care se cântă la Vecernie ). Imnele compuse de diferiți poeți (imnografi), au pătruns în rânduiala principalelor slujbe ale serviciului divin zilnic (Vecernia și Utrenia) și ele constituie astăzi conținutul celor mai mari cărți de slujbă ale cultului ortodox: Octoihul, Triodul, Penticostarul și Mineile.

În cele ce urmează voi trata pe scurt despre Acatist, Canon și Sinaxar și valoarea lor în educația creștinilor.

Acatistul este o poezie mai veche formată din 12 condace și icoase. Condacul este o strofă poetică izolată, care figurează în Minee, Octoih etc., după cântarea a VI a a canoanelor și care se cânta și la liturghie, după troparele de la Vohodul mic, precum și în rânduiala Laudelor mici. Termenul condac e derivat de la substantivul contos (gr.) = băț, pe care se înfășurau în vechime manuscrisele. Condacul de astăzi este un rest din condacele de odinioară compuse din 18-24 strofe, având fiecare între 20-30 versuri. În fruntea vechilor condace, figura totdeauna o strofă care nu făcea parte dintre condacele propriu zise neavând comun cu ele decât melodia și refrenul. Aceasta este strofa care se păstrează până astăzi sub denumirea de condac.

Tot un rest din vechile condace de odinioară este și strofa pe care o găsim astăzi după condac, anume icosul = casă, locuință, deoarece strofele unui condac erau ca niște „case” care cuprind toate ale sfântului, ale sărbătorilor. Singurul dintre toate poemele sau condacele mai vechi care s-au păstrat în întregime este Acatistul Maicii Domnului care se citește în rânduiala Utreniei din sâmbăta a V a a Postului Mare. Denumirea de acatist de la (atcatizo gr. = a nu ședea ), arată că se ascultă stând în picioare.

Astăzi însă acatistele se ascultă mai mult stând în genunchi și ele cuprind 12 condace și 12 icoase iar la sfârșit un al 13-lea condac care se citește de 3 ori și o rugăciune specială. Ele sunt citite de către preot sau diacon iar credincioșii repetă la sfârșitul fiecărui condac Aliluia și la sfârșitul fiecărui icos refrenul specific acatistului. Acest refren de exemplu: „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” este ca o rugăciune stăruitoare. Din acest refren putem deduce și caracterul acatistului, care poate fi: de cerere a ajutorului lui Dumnezeu; de laudă a sfinților sau a Maicii Domnului „Bucură-te Mireasă, pururi Fecioară”! sau de preamărire a unor fapte minunate a sfinților „Bucură-te Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni !”.

Acatistele sunt adevărate tezaure în care găsim numeroase mărturii din istoria creștinătății; deci ele reprezintă pentru credincioși un adevărat curs de istorie a Bisericii universale și un curs de patristică ele prezentând viața, minunile și sfârșitul martiric al celor mai mulți dintre sfinți. Aceste informații sunt prezentate credincioșilor sub formă de versuri pentru că astfel ele sunt mai ușor de reținut.

Canonul ( în gr. Κανων = regulă, normă) este o compunere de mai multe cântări care formează împreună un întreg. Numele de canon l-a luat de la regula după care părțile lui componente se adună într-un tot. Canonul complet este format din 9 ode; el poate fi însă și numai din trei ode (tricântare). În formarea canoanelor imnografice au intrat cele nouă imne biblice reproduse textual sau în interpretare alegorică de către poeții creștini.

Astfel oda întâi imită cântarea lui Moise când a încredințat leviților Legea și slujirea la templu. Canonul este forma cea mai dezvoltată a poeziei religioase creștine el reunind într-o unitate nouă cântări diferite legate între ele printr-o temă unitară: preaslăvirea Învierii ori a altui eveniment din viața Mântuitorului ori a Sfintei Fecioare sau a sfinților.

Pentru a înțelege mai bine rolul educativ al canoanelor mă voi opri puțin asupra Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul care este un poem original de peste 250 de strofe și care cuprinde probleme profunde de viață duhovnicească. Așezând în presne și cântări viața patriarhilor și a trăitorilor credinței în Dumnezeu cel viu și din experiența sa la
Ierusalim autorul rezumă: „Ajutor și acoperitor s-a făcut mie spre mântuire: acesta este Dumnezeu și-L voi mări, Dumnezeul părinților noști pe Acesta îl vom slăvi” (cântarea I – irmos).

Considerând că profeția este cu adevărat un criteriu al revelației divine, cutremurat de priveliștea peșterii Nașterii, urmele minunilor și profețiilor lui Mesia cel mult așteptat, Golgota, locul supliciului, imnograful consemnează: „Ia aminte cerule și voi grăi și voi lăuda pe Hristos care a venit prin Fecioară în trup…pentru izbăvirea noastră” (cântarea a II a – irmos).

Încercând a dezlega enigma civilizațiilor, a studia originea lor și preocupările strămoșilor pentru viața duhovnicească canonul arată că Sfânta Scriptură la dorința de izbăvire a celor care au căutat pe Dumnezeu a răspuns: „Auzit-a profetul de venirea Ta, Doamne, și s-a temut că vrei să te naști din fecioară și oamenilor vrei să te arăți…slavă puterii Tale Doamne” (cântarea a IV a – irmos).

Pentru irmoasele propriu zise, printr-un stih special, credincioșii cer intervenția Sfântului Andrei și a Cuvioasei noastre Maria Egipteanca la Părintele ceresc. Având conștiința păcătoșeniei, pe lângă pregătirea permanentă în vederea spovedaniei, pentru a ne împărtăși cu Sfintele Taine, trebuie să ne facem un examen serios de conștiință: „Greșit-am fără de lege am făcut și nu m-am îndreptat înaintea Ta, nici am cunoscut și nici n-am îndeplinit poruncile Tale…dar nu ne părăsi pe noi până în sfârșit, Dumnezeul părinților noștri” (cântarea a VII a).

Totuși cea mai apropiată de sufletul nostru, cea care înțelege durerile și necazurile credincioșilor este Sfânta Fecioară. Având ajutor pe Maica Domnului sufletul nostru devine mai îndrăzneț pentru a merge pe calea mântuirii, „… pentru aceasta, toate neamurile, ca pe o Maică – mireasă a lui Dumnezeu îți aducem preacinstirea și te mărim” (cântarea a IX a irmos). Frumusețea literară, profunda și impresionanta descriere a mântuirii noastre fac din Canonul cel Mare una din slujbele cele mai gustate de către creștini. În acest imn adus Dumnezeirii, fiecare creștin se regăsește, se reculege, își înțelege starea de neliniște și păcat și caută ieșirea spre lumină.

Am vorbit puțin despre Canonul cel Mare, frumusețea și valoarea lui dogmatică tocmai pentru a demonstra că și celelalte canoane sunt încărcate de o mulțime de învățături dogmatice suficiente pentru a alcătui noi cărți de dogmatică și de istorie universală.

O altă metodă didactică folosită de Biserică pentru cultivarea credincioșilor este Sinaxarul sau Prolagele care nu sunt altceva decât lecturi patristice și aghiografice. Ele își au originea în actele martirice. O parte din ele sunt alcătuite de Nichifor Callist după Simion Metafrastul. Sinaxarul se citește după cântarea a VI a a canonului, de către preot , diacon sau cântăreți.

Din viețile sfinților, din „petrecerea ” și nevoințele, din răbdarea și biruințele duhovnicești ale sfinților, fiecare dreptmăritor creștin învață cum să lupte cu patimile și cum să dobândească biruința, cum să cucerească virtuțile și cum să se roage în chipul cel mai plăcut lui Dumnezeu, cum să se arate ucenic vrednic al Domnului Iisus Hristos. Sfinții părinți, prin pilda lor, ne îndeamnă să urmăm cu râvnă pe cei ce au dus viața în sfințenie. Cel mai potrivit și de dorit mijloc de a-I cinsti pe sfinți este acela de a le urma exemplul. În trecutul poporului nostru cei care citeau viețile sfinților ca și cei care ascultau cu atenție pe cei care citeau, istoriseau și altora, faptele sfinților, jertfenicia lor uimitoare, și puterea de înfrânare, curăția vieții lor. Viețile sfinților au constituit astfel un factor puternic de educație creștină, constituind o normă morală călăuzitoare în eforturile de îmbunătățire și de iubire între oameni. Sinaxarele sunt un permanent izvor de edificare creștină. Meditând pios la acest fapt, ne putem da seama că într-un anumit fel viața noastră se împletește cu viața sfinților, cu eroismul și cu jertfelnicia vieții lor.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în „Cuvântul către cetitori” de la începutul Proloagelor sale spune: „…carele dumneavoastră citindu-le în toate zilele vă veți îndulci sufletește ca în Raiul adevărat…, de nevoințele și biruințele vitejilor Împăratului și domnului ceresc, de a căror nevoințe îngerii se minunează cum ei putură de a birui în război patimile și de a se bucura de toată cinstea”. Nu vom putea să nu menționăm în continuare, pe un alt vrednic de laudă mitropolit al bisericii noastre, Veniamin Costache al cărui glas ni se adresează limpede în prima jumătate a secolului XIX : „Dacă de multe ori le vei citi, cu evlavie și cu credință dreaptă și cu luare aminte, sufletul tău va căuta urmarea celor bune, se va deștepta, mintea se va lumina…Atunci se va da de la Dumnezeu putere sufletului spre lucrarea faptelor celor bune și spre urmarea celor citite. Atunci veți cunoaște câtă dragoste au arătat sfinții către Dumnezeu…Nu greșește cineva când ar numi cărțile care cuprind viețile sfinților, Raiul cel împodobit cu tot felul de pomi…”.

Viețile sfinților sunt niște biografii spirituale ale oamenilor îndumnezeiți. Ele nu sunt ficțiuni, nici legende, ci cuprind viața în Hristos, a unor oameni cum suntem noi. Biserica ortodoxă recomandă lectura sinaxarelor mai mult decât orice tratat de teologie. Creștinul le citește, nu ca informație, nici ca învățătură dogmatică, ci ca pe un îndreptar de urmat. Sinaxarele au avut un mare impact în viața credincioșilor din biserica primară. Istorii despre sfinții apostoli și ucenicii lor circulau din tată în fiu, transmise prin viu grai, paralel cu Evanghelia orală. Viața Sfântului Antonie, scrisă de Atanasie cel Mare, a fost un adevărat manifest care a umplut pustiul Egiptului de călugări. Este începutul acestui gen de literatură, continuat apoi de istorici ca Eusebiu, Sozomen și Socrate, precum și de Fericitul Ieronim care, imitând pe Plutarh, a scris biografiile oamenilor iluștri ai Bisericii (De Viris Illustribus). Sfinții ne vorbesc prin fapte, nu prin lecturi. Pentru omul de rând, oratoria faptei este cea mai convingătoare. Sfinții din calendar sunt creștinii obișnuiți care, în Hristos și împreună cu El, au biruit lumea. Hristos a zis: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea” (Ioan, 16,13). De aceea noi îi numim „Biserică triumfătoare”, spre deosebire de noi, cei vii, care ducem război cu ispitele și care formăm „Biserica luptătoare”.

În primul rând trebuie să știm că sfinții nu sunt arătări venite de pe altă planetă ori eroi de legendă; nu sunt nici îngeri, ei sunt frații noștri, oameni ca noi, așa cum spune David: „concepuți în fărădelegi și născuți în păcate”(Ps. 50,5). Sfinții nu au fost scutiți de slăbiciuni omenești, în lupta lor însă, nu s-au deznădăjduit, nu s-au împietrit ; nu au părăsit Biserica „spre deosebire de noi, frații lor mai mici, ei nu au trăit în plăceri, ci au alergat cu stăruință în lupta ce le sta înainte”… „împotrivindu-se păcatului până la sânge” (Evrei 12,1).

În calendarul bisericii sunt numai câteva categorii de sfinți care întruchipează virtuți. Restul au murit necunoscuți. Prin calendar, biserica a voit să dea oamenilor niște modele de urmat. Sfinții ne invită să urmăm lor, așa cum și ei au urmat lui Hristos (I Cor. 11,1). Pentru a ajunge sfânt, este nevoie de harul lui Dumnezeu. În condacul zilei de 23 Aprilie ne adresăm Sfântului Gheorghe cu aceste cuvinte „Lucrat fiind de Dumnezeu, la rândul tău te-ai arătat lucrător preacinstit al bunei credințe…” (Mineiul pe aprilie, ziua 23).

Este o deosebire de esență între sfânt și omul moral. De multe ori actele sfinților se plasează dincolo de bine și de rău, de pildă, blândul și dreptul Moise, a trimis pe Leviți să omoare trei mii de oameni (Ieșire 32,27). David a fost violent și a păcătuit. Profetul Ilie a ucis cu mâna lui 450 de profeți ai lui Baal (III Regi 18,22). Sfântul Nicolae a tras o palmă lui Arie în plin sinod…etc. Cum vom putea noi interpreta aceste acte ale sfinților? Din punct de vedere al judecăților omenești, Sfântul Nicolae a fost întemnițat. Însă Maica Domnului, în vedenie I-a restituit Evanghelia și omoforul. Dumnezeu zice în cartea profetului Isaia: „Gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre și nici căile mele ca ale voastre” (Is. 55,8). Pe de altă parte sunt în biserică și sfinți „nebuni pentru Hristos” care , din smerenie și pentru ca oamenii să nu le descopere sfințenia și nevoințele ascetice, acționează în public ca niște bufoni. Cu ei se împlinește cuvântul Scripturii care zice că înțelepciunea oamenilor este o nebunie în fața lui Dumnezeu, „iar ceea ce socotesc oamenii nebunie este mai înțelept decât înțelepciunea lor și ce se pare slăbiciune, mai puternic decât tăria oamenilor” (I Cor. 1,25). Desigur că „nebunia” pentru Hristos nu este ieșirea din minți a unor sectari (penticostalii) care se cred îngeri. Sfințenia nu poate fi a aventură personală, ci este fenomenul de îndumnezeire a omului, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii. Sfântul Ciprian spune că fără de biserică nu este mântuire.

Să ne străduim așadar ca ascultând Viețile Sfinților sub forma Sinaxarelor să devenim și noi sfinți (Coloseni 3) „Lepădați de la voi mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine…Fiind sfinți preaiubiți ai lui Dumnezeu, îmbrăcați-vă cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare”.

Capitolul VI

Predica cu conținut liturgic

În Biserica Ortodoxă miezul de foc al vieții liturgice este desigur Sfânta Liturghie și este normal ca o cuvântare religioasă să-și afle statutul în funcție de relația în care se află cu aceasta : interperiferic. În literatura catehetică se vorbește de două tipuri de omilie, omilia mică , exegetică, și omilia mare tematică.

Omilia exegetică își propune să explice pericopele Sfintei Scripturi citite în Sfânta Liturghie a zilei, analitic, mergând în adânc până la cuvânt chiar, în scopul de a evidenția învățăturile dogmatice, culturale, morale, sociale. Omilia tematică se caracterizează prin faptul că analiza ca metodă, își pune pecetea pe structura și forma ei. Predica liturgică este înțeleasă sub două aspecte:

predica – indiferent de forma ei – care se desfășoară în cadrul cultului și;

predica în care se tâlcuiește conținutul cultului.

1. După regulile Omileticii, orice cuvântare bisericească trebuie să se încadreze într-un anumit gen de predicare și trebuie să ia o denumire specifică felului ei. Dar predica este legată totdeauna de un act liturgic, nu avem o predică extraliturgică. Predica ortodoxă este o piesă importantă a cultului. Este o piesă liturgică față de care cultul nu-și poate atinge scopul deplin și nu poate avea efectul instructiv necesar pentru formarea vieții religioase a creștinilor.

2. Privită sub alt aspect, predica liturgică înseamnă acea cuvântare bisericească prin al cărei cuprins se explică și se scot la lumină sensurile și însemnătatea creștină a tuturor simbolismelor, ceremoniilor, practicilor și actelor liturgice care alcătuiesc la un loc cultul creștin ortodox. Arată care sunt învățăturile ce se ascund dincolo de riturile văzute ale cultului și care este rolul lor pentru viața creștinilor care iau parte conștienți și activi la actele liturgice. Predica liturgică este aceea prin care se folosește ca izvor principal de inspirație întreg ansamblu de acte sacramentale și liturgice ale cultului. În cele ce urmează ne vom ocupa de cel de-al doilea sens al predicii, adică de acela de explicare a actelor liturgice prin predică.

Simbolismul liturgic încearcă să depășească hotarele acestei lumi și să pregătească pe toți credincioșii să primească pe Domnul care vine întru slava Sa. Această proclamare se face evidentă prin cuvântul predicat care este o parte nedespărțită a cultului creștin și de o însemnătate centrală. Proclamarea prin rugăciune în liturghie este forma în care ceea ce a dat Dumnezeu în Hristos și ceea ce continuă să dea prin Duhul Sfânt este vestit direct în comunitatea cultică.

A propovădui cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a nu lăsa să scape nici un prilej potrivit de a aduce pe credincioși la cunoașterea învățăturilor credinței după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe Timotei „Propovăduiește cuvântul, stăruie cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga – răbdare și învățătura” (II Tim. 4,2). Predica constituie un mijloc de provocare a minții credinciosului spre reflectare, mișcă inima și înduplecă voința la o întoarcere sau la o conformare cu voia lui Dumnezeu.

Îndeosebi actele cultului ortodox, prin întocmirea și execuția lor în limba maternă a credincioșilor, sunt o predică clasică și generală. În centrul cultului, însă, predica propriu zisă trebuie să reprezinte o sinteză adaptată la actualitate pentru a transpune spre lămurire și în domeniul intelectului, ceea ce s-a îndreptat prin formele cultului, mai mult spre sfara afectivă a sufletelor.

Tema predicii liturgice trebuie să fie, după regulile Omileticii: simbolismul, sacramentele cu efectele pe care le au, rugăciunile care sunt rostite la slujbe, dezvoltarea tainelor și istoricul sărbătorilor pe care le celebrează Biserica, explicarea ceremoniilor, a binecuvântării apei, a pâinii, etc. Tot ceea ce contribuie la manifestarea actelor cultului ortodox este, în general, tematica și izvorul principal al predicii liturgice. Ea se hrănește deci din însuși conținutul cultului, din cuprinsul rugăciunilor, imnelor și cântărilor liturgice, din toate formele și expresiile prin care se manifestă cultul.

Tâlcul diferitelor gesturi, explicarea însemnătăților și rolul mișcărilor liturgice, metaniile, îngenuncheri, plecarea capetelor ori sărutarea Sfintei Evanghelii și a sfintelor icoane, consumarea anaforei, ungerea cu untdelemn sfințit, toate acestea și multe altele constituie hrana spirituală din care gustă și se hrănesc toți care ascultă predica liturgică. Mereu, argumentarea care se face în cuprinsul unei predici liturgice este bazată pe texte și citate luate din textele slujbelor care alcătuiesc la un loc cultul divin ortodox a cărui cunună este Sfânta Liturghie. Și cum acesta (cultul) este o parte a Sfintei Tradiții îmbibată cu adevăruri din Sfânta Scriptură, putem spune că predica liturgică cuprinde în sine multe adevăruri revelate care sunt tratate, de fapt, în predici morale, dogmatice, de laudă a sfinților etc.

Prin urmare, predica liturgică pornește de la un temei cultic, dar se folosește mereu de argumente scripturistice pentru întărirea afirmațiilor pe care le susține și face întotdeauna incursiuni în mai toate domeniile teologiei. Temele ei sunt tratate în așa fel încât se observă o împletire armonioasă de adevăruri biblice, doctrinare, morale, etc. Primul model de predică liturgică îl avem la Mântuitorul care în timp ce a instituit Sfânta Euharistie le-a explicat sfinților apostoli și cauza pentru care a făcut-o: „…acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” (Lc. 22,19) și „…acesta este sângele Meu care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor…” (Mt. 27,26-28).

În acest text găsim fundamentul scripturistic nu numai pentru cultul divin ci și pentru predica liturgică. Tocmai aceasta este predica liturgică, explicarea cuvântului lui Dumnezeu și a faptelor Sale mântuitoare, în cadrul Liturghiei. Sfinții Apostoli, împreună cu cei dintâi creștini obișnuiau ca, în ziua cea dintâi a săptămânii, adică duminica, să s adune ca să săvârșească taina Euharistiei apoi ascultau un cuvânt de învățătură, așa cum a făcut Sfântul apostol Pavel în Troa când și-a prelungit cuvântul său până la miezul nopții (Fapte 20,7).

În asemenea discuții familiare se destăinuiau și se făceau cunoscute cele mai însemnate adevăruri de credință. La aceste adunări găsim nucleul cultului divin, așa au luat naștere noi forme de predicare în cadrul serviciului euharistic. Odată cu apariția catehumenatului, predica liturgică era o necesitate pentru „cei chemați” care trebuiau inițiați în tainele învățăturii creștine.

În ceea ce privește forma predicii liturgice, ea trebuie să arate, printr-un stil adecvat spiritului liturgic, că Dumnezeu este prezent în realitatea actelor liturgice. O prezență tăinuită sub diferite forme sacramentale care unesc prin sinea lor pe toți credincioșii din marea familie a Bisericii. Așa îl găsim pe Hristos Domnul în Sfânta Liturghie și în rugăciunea liturgică și așa trebuie să-L facem cunoscut și celor care participă la ele. Deci duhul Scripturii și duhul Credinței inspiră frumusețea predicilor.

Mărimea unei predici liturgice trebuie să fie în jur de 15 minute pentru a nu obosi pe ascultători și pentru a nu le slăbi atenția. Important este ca, prin rostirea predicii liturgice, predicatorul să poată stabili o legătură strânsă între ceea ce săvârșește el la Sfânta Liturghie și ceea ce învață prin cuvânt. Predica liturgică dacă este la subiect cu siguranță este ascultată. Ea este simultan în strânsă legătură cu caracterul slujbei, fapt pentru care, credincioșii vor simți deplina consonanță a predicii cu liturghia.

În concepția Sfântului Vasile cel Mare preotul care neglijează predica este „ucigaș de oameni”, în sensul că eliminarea propovăduirii din activitatea păstorală duce la sistarea dialogului dintre credincioși și Dumnezeu.

Scopul predicii liturgice

Pentru că în primele veacuri comunitățile creștine săvârșeau sfintele slujbe sub formă de dialog între preot și credincioși, aceștia fiind antrenați în săvârșirea riturilor, erau ținuți atenți în tot cursul slujbei și nu aveau nevoie de explicarea ei. Dar pe parcurs, acest dialog a rămas numai între preot și cântărețul de strană, iar credincioșii, înstrăinându-se, oarecum, de această participare s-au îndepărtat de cunoașterea înțelesului sfintelor slujbe. Din acest motiv a apărut necesitatea explicării cultului în predica liturgică.

Scopul ei este deci să inițieze pe fiii Bisericii în toate tainele și rânduielile ei, pentru ca aceștia să nu mai asiste la slujbă ca la ceva pe care numai preotul e dator să o cunoască, ci să ia parte cu toată ființa lor și cu deplină cunoaștere și înțelegere. Expunerea teoretică a cultului prin predică susține și propagă credința, spiritualitatea și religiozitatea vieții creștine. Ea luminează, zidește sufletul și actualizează prin viu grai în fața credincioșilor principalele momente ale iconomiei mântuirii expuse în textele actelor liturgice. Predica liturgică are rostul de a determina pe ascultătorii ei să dorească din sufletul lor o comuniune a vieții și o unire cu Hristos. Deci, nu numai că întărește credința, dar și îi deșteaptă un sentiment de bucurie duhovnicească.

Predica liturgică face cunoscut credincioșilor tot ce se petrece în fața lor și îi ajută să înțeleagă mai bine tâlcul adânc al prezenței reale a lui Hristos în actele cultului divin. Îi determină de asemenea pe credincioși să respecte nu numai sfințenia locului în care se află, ci și să simtă și să trăiască profund frumusețea momentelor liturgice care se desfășoară în fața lor prin sfintele slujbe. Predica liturgică are darul de a influența edificator asupra sufletului credincioșilor, de a-l înălța, instrui și conduce spre mântuire.

Numai făcând lumină în tainele de căpetenie ale iconomiei mântuirii din cadrul cultului, predica liturgică își atinge scopul ei deplin. Deci dincolo de acțiunea și formalismul liturgic se ascunde simbolic adevărul care mântuiește. Tocmai în aceasta constă și împlinirea scopului soteriologic al predicii liturgice. Acest lucru l-a determina pe Bulgakoff să spună: „Ortodoxia nu se poate pricepe decât prin cult”.

Viața noastră liturgică are zile luminoase, ale praznicelor împărătești, dar are și zile întunecate, de pocăință pentru păcatele noastre și de durere pentru neputința de a le înfrâna. Predica liturgică trebuie să marcheze acest drum, dând semnificație fiecărui eveniment, luminând unghere rămase în întuneric din neștiință sau nebăgare de seamă. Preotul este astfel nu numai un liturghisitor ci și un bun păstor. În Biserica Ortodoxă, predica liturgică se cere a fi practicată în vreme a noastră, deoarece s-a observat că majoritatea credincioșilor au impresia că tot ceea ce săvârșește preotul prin slujbele divine din cult se rezumă numai la un simplu ritualism liturgic și nu văd că dincolo de aceste practici se ascund învățături revelate sub forma simbolului, adevăruri care trebuie cunoscute mai ales, pe calea predicii. Din aceste motive predica liturgică este o cerință și merită să fie practicată de preoții din vremea noastră. Folosirea predicii liturgice – a explicării cultului prin cuvânt – a fost o necesitate în viața Bisericii, mai ales, atunci când bântuiau în sânul ei fel de fel de învățături și păreri greșite față de înțelegerea adevăratului rost al actelor cultului creștin.

În trecut cât și în vremea noastră pentru evitarea unor asemenea eronări în înțelegerea simbolurilor sub care se manifestă riturile liturgice, a fost și este necesar să se predice frecvent despre importanța lor în viața creștină, pentru ca credincioșii să se lumineze cunoscând adevărul formulelor liturgice. Credincioșii ar sesiza astfel mai ușor frumusețea, armonia și adâncimea învățăturilor și s-ar îndupleca mai repede să le aplice în viața practică. Este recomandat ca fiecare preot să-și formeze un program în postul Crăciunului sau al Paștelui și să susțină periodic un ciclu de predici cu caracter liturgic. Ca izvor de inspirație și material didactic el are toate cărțile de cult. Un preot care nu explică prin predică ceea ce săvârșește el, nu va ajunge să fie înțeles de enoriașii săi și nu va putea închega o unitate de trăire religioasă în parohia sa, așa cum a fost în primele comunități creștine.

Numai „făcând slujba noastră deplin” (II Timotei 4,5), vom permanentiza și pune în valoare funcția didactică a cultului evidentă atât în liturghie cât și în celelalte servicii religioase.

Concluzii

Scopul principal al cultului este să creeze o legătură mai mult sau mai puțin directă cu Dumnezeu, mijlocind pe de o parte exprimarea cuvenitului prinos de laudă și mulțumire al Bisericii către Dumnezeu, iar pe de altă parte revărsarea harului sfințitor al lui Dumnezeu asupra credincioșilor. Dar în afară de acest scop latreutic se mai poate vorbi și de un alt scop, secundar și mai complex, și anume scopul didactic, prin care se urmărește atât instruirea credincioșilor în învățătura ortodoxă, cât și promovarea vieții religioase- morale și a virtuților creștine.

Funcția aceasta didactică iese la iveală mai ales în partea de la începutul Liturghiei, cunoscută sub denumirea de „Liturghia catehumenilor”, în care se reînnoiește în chip simbolic lucrarea învățătorească a Mântuitorului. Îndeosebi lecturile biblice și predica sunt elemente de căpetenie prin care cultul își îndeplinește funcția sa didactică.

Cultul este un bogat și neprețuit tezaur de doctrină, o cateheză vie, la îndemâna și pe înțelesul tuturor. De exemplu, în rânduiala Botezului și cea a Liturghiei, se află concentrată pe scurt întreaga învățătură dogmatică a Bisericii sub forma Simbolului de credință. În rânduiala sfintelor slujbe sunt încadrate apoi părți întregi din Sfânta Scriptură, ca pericopele din Apostol și Evanghelie, paremiile din rânduiala Vecerniei, Catismele și grupele de Psalmi de la Laude, ca să nu mai vorbim de nenumăratele versete și aluzii biblice. La acestea se adaugă tezaurul de învățătură al Sfinților Părinți sub forma imnelor și a sinaxarelor. Astfel, găsim în formele externe ale cultului, însăși istoria mântuirii noastre (de ex. rânduiala Liturghiei închipuie mai toate evenimentele din viața pământească a Mântuitorului; Viețile minunate ale Sfinților sunt descrise în sinaxarele din rânduiala Utreniei).

De aceea Biserica Ortodoxă a realizat o admirabilă instruire religioasă și morală a credincioșilor ei, punând la îndemâna credincioșilor o întreagă teologie sub forma imnelor sau cântărilor religioase și a rugăciunilor. Iată, de exemplu, cu ce formulă este expusă dogma trinitară în „Slava Stihoavnei” de la Vecernia Rusaliilor alcătuită de Leon Împăratul: „ Veniți, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii celei în trei ipostasuri: Fiului în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh. Că Tatăl a născut fără de ani pe Fiul Cel împreună veșnic și împreună pe scaun șezător și Duhul Sfânt era în Tatăl, slăvit împreună cu Fiul; o singură Putere, o Ființă, o Dumnezeire, Căreia toți închinându-ne, zicem: Sfinte Dumnezeule, Acela ce toate le-ai făcut prin Fiul cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care am cunoscut pe Tatăl și Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule, Mângâietorule, Care din Tatăl purcezi și în Fiul te odihnești; Treime Sfântă, slavă Ție!”. Această doctrină este rezumată pe scurt în rugăciunea Sfântului Ioanichie de la Pavecernița Mare și de la rugăciunea de seară: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime sfântă, slavă Ție!”

De asemenea, în teologie nu s-a scris un tratat anume despre Teologia crucii, căci creștinul ortodox a învățat să o cinstească din ceremonialul atât de solemn al închinării crucii din slujba Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.), din Dumineca Crucii (a treia din Postul mare), din ritualul scoaterii Sfintei Cruci la slujba din Vinerea Patimilor, sau din cântări precum: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne !”

Credința ortodoxă despre rostul și importanța icoanelor, credincioșii nu au învățat-o din tratatele despre icoane ale Sfântului Ioan Damaschinul ci din rugăciunile pe care preotul le citește la sfințirea icoanelor, sau din cântările Duminicii Sfinților Părinți de la Sinodul VII ecumenic, care au restabilit cultul icoanelor. Pictura bisericească reprezintă, astfel, un auxiliar prețios al cultului în expunerea și lămurirea adevărurilor de credință și morală, și în apărarea credinței împotriva ereticilor ( de ex. la unele biserici pe peretele proscomidiarului este pictat Mântuitorul sub chipul unui prunc cu cămașa sfâșiată în două, iar alături sfântul Petru, episcopul Alexandriei, care întreabă: „Mântuitorule, cine Ți-a rupt haina? la care Mântuitorul răspunde: Arie cel nebun și toată răutatea și de toată răutatea, o , Petre!”; această haină simbolică este întâlnită și în slujba Sf. Părinți de la Sinodul VII: „Haina lui Hristos, cea ruptă și spartă de câinii cei lătrători, înțelepțește o ați cusut, cinstiți Părinți…”

Atât rugăciunile, imnele, cât și pictura Bisericii alcătuiesc un adevărat catehism . În formele cultului, atât învățăturile dogmatice cât și preceptele morale nu sunt expuse în formă rece, ci sunt distilate prin căldura sentimentului și a afectivității religioase. Adevărul religios ia în cult forma de adorare, de laudă, de mulțumire și de rugăciune. Sufletul primește mai ușor adevărul de credință sub forma muzicii religioase care spre deosebire de un catehism sec are o notă de autoritate. O lecție întreagă despre meritele și puterea de mijlocire a sfinților, de exemplu, nu echivalează cu simpla cântare a podobiei: „Ce vă vom numi pe voi, Sfinților….?”

Prin lucrarea mea de licență nu am vrut să spun că participarea la sfintele slujbe ar face de prisos sau ar putea substitui catehizarea, a cărei importanță rămâne mai presus de orice discuție, lucru pe care l-am și trata mai pe larg în capitolul „ Predica cu conținut liturgic”.

Lucrarea mea își propune să realizeze o cât mai activă participare a credincioșilor la Sfintele slujbe și să arate modul în care creștinii trebuie să asculte mesajul divin, concentrat în cărțile de cult, și modul în care trebuie să se desfășoare dialogul dintre preot și credincios. Astfel, se va forma o gândire liturgico- sacramentală, capabilă să se exprime în spiritul gândirii primilor creștini și a Sfinților Părinți.

TOC \t "Titlu 2, 1,Titlu 3, 2"

Preliminarii PAGEREF _Toc \h 1

Capitolul 1 PAGEREF _Toc1 \h 10

Icoana cel mai vechi catehet PAGEREF _Toc2 \h 10

Capitolul II PAGEREF _Toc3 \h 31

Cântarea în comun, mijloc de întărire a unității în credință. PAGEREF _Toc4 \h 31

Capitolul III PAGEREF _Toc5 \h 44

Funcția catehetică a Liturghiei PAGEREF _Toc6 \h 44

Capitolul IV PAGEREF _Toc7 \h 58

Lecturile biblice și importanța lor în cadrul cultului PAGEREF _Toc8 \h 58

Capitolul V PAGEREF _Toc9 \h 66

Imnele și lecturile din literatura patristică și rostul lor. PAGEREF _Toc10 \h 66

Capitolul VI PAGEREF _Toc11 \h 75

Predica cu conținut liturgic PAGEREF _Toc12 \h 75

Scopul predicii liturgice PAGEREF _Toc13 \h 80

Concluzii PAGEREF _Toc14 \h 83