Formele Educatiei. Caracteristici

1.5. Formele educației. Caracteristici

În cursul existenței sale, fiecare persoană este supusă unor influențe educative multiple, care pot acționa concomitant, succesiv sau complementar, în forme variate. Unele acționează spontan, incidental, altele au un caracter organizat, sistematizat, provenite din partea școlii sau a altor instituții extrașcolare.

În strânsă legătură cu idea potrivit căreia învățământul (educația școlară) trebuie privit in perspectiva educației permanente, s-au conturat conceptele de educație formală (instituționalizată), educație nonformală (extrașcolară) și educație informal (difuză), pentru denumirea curentă a tipurilor de educație ce se realizează astăzi. Încă din 1974, Coombs și Ahmed – echivalând educația cu învățarea – au identificat aceste tipuri, definându-le astfel:

Educație informală:“ procesul ce durează o viață, prin care fiecare persoană dobândește cunoștințe, îndemânări, aptitudini și înțelegeredin experiențele zilnice”;

Educație nonformală:” orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara sistemului formal și care oferbgruă tipuri selectate de învățare subgrupelor specific populației (atât adulți cât și copii)”;

Educația formală:” educația instituționalizată, structurată in mod ierarhic, gradată cronologic și condusă de la centru ( Ministerul Învățământului); prin tradiție, ea a constituit centru de interes al politicii școlare”(2,p.161).

EDUCAȚIA FORMALĂ

Termenul îsi are originea în cuvântul latinesc forlalis cu semnificația de “organizat”,”oficial”.

Educația formală include ansamblul acțiunilor intenționat educative, organizate și realizate în mod planificat, sistematic, în cadrul instituțiilor școlare și universitare, prin intermediul sistemului de învățământ structurat și ierarhizat în trepte școlare și pe ani de studii (4,p.27).

Care sunt trăsăturile caracteristice ale educației formale?

O primă caracteristică a educației formale este aceea de educație instituționalizată, care se realizează într-o structură organizatorică clară, reprezentată de sistemul de învățământ.

O alta notă definitorie a educației formale o constituie faptul că ea se realizează prin intermediul procesului de învățământ, cu finalități educaționale explicite, formulate prin idealul educațional. Procesul educațional se caracterizează prin intensitatea, concentrare a informațiilor și continuitate. El produce o schimbare a experiențelor de cunoaștere, afectiv-emoționale și acționale ale elevilor, predarea și învățarea constituindu-se ca activități de bază ale procesului de învățământ. Fiecare disciplină care se predă în învățământul de toate gradele urmarește nu numai însușirea de cunoștințe, ci mai ales formarea și educarea elevilor, dezvoltarea în mod specific a anumitor capacități sau procese psihice, stimularea formării unor calități general umane. Predarea influențează, totodata, dezvoltarea atitudinilor, facilitează transformarea cunoștințelor in convingeri, formarea progresivă a conduitei.

Ca atare, educația formală permite o asimilare sistematizată a cunoștințelor și facilitează dezvoltarea unor capacități, a unor priceperi și deprinderi, a unor aptitudini și atitudini necesare pentru inserția individului în societatea dată.

Educația formală se realizează în funcție de planuri, programe și manuale școlare, pe bază de orare și de evaluări,” acestea exprimându-se în moduri diferite: note, calificative, aprecieri, caracterizări” (15,p.226).

Educația formală este puternic expsă și infuzată de exigențele suprapuse ale comandamentelor sociale și uneori politice. Ea este dimensionată prin politici explicite ale celor cere se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice și cultural, fie în vederea formării profesionale (7,p.35).

Realizarea educației în mod competent presupune prezența și acțiunea unui corp profesoral specializat, care se adresează unui public ce beneficiază de un statut aparte – cel de elevi sau de studenți. Ca atare, educația formal este încredințată unor educatori formați ca specialiști și ca pedagogi și metodiști ai predării disciplinelor de învățământ.

Volumul cunoștințelor de transmis este bine determinat, marja de libertate acordată profesorilor fiind, în funcție de caracteristicile sistemului, mai mare sau mai mic; ca urmare, profesorii au ca preocupare principala” parcurgerea” programei și asigurarea succesului la învățătură a unui număr cât mai mare de elevi.

O caracteristică nu mai puțin însemnată a educației formale o constituie acțiunea de evaluare care este administrată în forme, moduri și etape anume stabilite pentru a facilita reușita școlară, succesul formării elevilor.

Evaluarea în cadrul educației formale revine cu deosebire fiecarui cadru didactic și instituției în ansamblu, în timp ce evaluarea practicată în cadrul educației nonformale și mai ales a celei informale cade automat în sarcina celui care învață, uneori pe calea unui contact brutal, cu dezmințirea sau confirmarea de către realitate a acțiunilor sale, a calității cunoștințelor sale sau a competenței sale profesionale (6,p.27).

Component tehnologiei didactice, evaluarea în procesul didactic vizează cunoașterea rezultatelor activității instructiv-educative, explicarea acestora prin factorii și condițiile care le-au produs, precum și prevederea desfașurării activității în secvențele următoare de instruire.

Evaluarea în cadrul educației formale trebuie însoțită de dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi, de autoaprecierea adecvată a rezultatelor obținute. Participarea elevilor la aprecierea propriilor rezultate școlare cutivă motivația lăuntrică față de învățătura și atitudinea pozitivă, responsabilă față de propria activitate.

Cu toate că educația formală este generalizată și indispensabilă, unii autori, precum prof. univ. dr. Văideanu (15,p.227-228), reliefează o serie de carența ale acesteia: centrarea pe performanțele înscrise în programe, care lasă prea puțin timp pentru imprevizibil, pentru faptele de viață, pentru identificarea, analizarea și preluarea unei părți a informației acumulate în cadrul informal,” tendința de îngurgitare și de gurgitare a cunoștințelor”, predispunerea către rutină și monotonie etc. Tocmai de aceea se insistă asupra modurilor de articulare a învățărilor, asupra deschiderii școlii față de problematica lumii contemporane și a regândirii tuturor nivelurilor și structurilor învățământului în perspectiva educației permanente.

Educația formală se realizează în cadrul sistemului de învățământ. Sistemul de învățământ cuprinde totalitatea unităților și instituțiilor de învățământ de diferite tipuri, niveluri și forme de organizare a activității de instruire și educare. Sistemul de învățământ din țara noastră cuprinde unități și instituții de învățământ, de stat și partuculare. Învățământul este organizat pe niveluri, asigurand coerența și continuitatea instruirii si educației în concordanță cu particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor. Învățământul obligatoriu, care cuprinde învățământul primar și gimnazial, reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte componente ale sinstemului. Orice modificare, reconsiderare sau reformare ce se produce în această componență va avea consecințe asupra sistemului de învățământ ca sistem instituțional, precum și asupra tehnologiei și strategiei procesului de învățământ.

Noua lege a învățământului românesc, implicată în reformă, legiferează restructurarea sistemului de învățământ, prin realizarea unor subsisteme funcționale deschise și eficiente. Sistemul de învățământ românesc cuprinde următoarele module (trepte, cicluri, verigi etc):

învățământul preșcolar: grupa mică, mijlocie și mare, de pregatire pentru școală;

învățământul primar: clasele I-IV;

învățământul secundar:

învățământ gimnazial: clasele V-VIII;

învățământul professional;

învățământul liceal: clasele IX-XII (XIII);

învățământul postliceal;

învățământul superior:

învățământ universitar;

învățământul postuniversitar;

educația permanentă.

Învățământul preșcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal și postliceal formează învățământul preuniversitar. Formele de organizare a învățământului sunt: învățământul de zi, seral și fără frecvență. Învățământul general obligatoriu, care cuprinde învățământul primar și gimnazial, este învățământ de zi.

EDUCAȚIA NONFORMALĂ

Termenul își are originea în latinescul nonformalis preluat cu sensul “ în afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate”. Educația nonformală cuprinde ansamblul influențelor educative neșcolare (activități extra-pare-perișcolare), structurate și organizate într-un cadru totuși instituționalizat, dar situat în afara sistemului de învățământ.

Termenul nonformal desemnează o realitate educațională mai puțin formalizată sau neformalizată, dar totdeauna cu efecte formative (6,p.27). Educația nonformală se realizează prin intermediul unor activități opționale sau facultative.

Acest tip de educație, care servește unei varietăți mari de cerințe de învățare la tineri și adulți are în vedere:

educația „complementară” (paralelă cu școala și adresându-se elevilor);

educația „suplimentară” (pentru cei care și-au întrerupt prematur studiile);

educația de „substituție” (pentru cei analfabeți).

Ceea ce este nou astăzi în legătură cu această manieră de a educa constă în organizarea ei planificată, în încercarea de a răspunde rapid aspirațiilor grupurilor defavorizate ale societății. În unele situații, educația nonformală poate fi o cale de ajutor pentru cei care au șanse mai mici de a accede la o școlarizare normală (11,p. 566).

Printre obiectivele specifice acestui tip de educație se pot enumera:

susținerea celor care doresc să-și dezvolte sectoare particulare în comerț, agricultură, servicii, industrie etc;

ajutarea populației pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;

alfabetizarea;

desăvârșirea profesională sau inițierea intr-o nouă activitate;

educația pentru sănătate sau pentru timpul liber etc.

În strategia educației nonformale, în condițiile societății românești de azi, pot fi incluse obiective de natură economică (reprofesionalizarea celor insuficient școlarizați în ultimii ani și a celor fără serviciu sau pe punctul de a-l pierde; pregătirea în management pentru întreprinzătorii particulari; inițierea în practicarea de meserii mai rar întâlnite, formarea social-civică (prevenirea delicvenței juvenile), educația spirituală (refacerea tradițiilor satului românesc) (3,p. 19 ).

Inluențele educației nonformale se exercită fie prin mijloace și instituții tradiționale (familia, organizații de tineret, case de cultură și tehnică, muzee, teatre, cinematografe, biblioteci, universități populare, excursii, expoziții, formații cultural-artistice etc.), fie prin intermediul mass-media.

Acțiunile incluse în perimetrul educației nonformale la vârsta școlară, prezintă unele trăsături specifice:

a) Caracterul opțional al activităților extrașcolare, în sensul că ele oferă elevilor posibilitatea să opteze pentru activități la alegere. Autodeterminarea activității, a preocupărilor în timpul liber implică o opțiune pentru o anumită activitate, o decizie care reprezintă debutul unei activități pe care individul o va desfășura. Activitățile opționale, pe lâgă aportul lor la formarea personalității, contribuie și la recreere, destinderea și reconfortare, la menținerea capacității de efort prin asigurarea odihnei active.

Activitățile extrașcolare ale elevilor răspund funcțiilor importante ale timpului liber:

– informare – să contribuie la îmbunătățirea orizontului de cunoștințe și informații din domeniile științei, tehnicii, culturii, artei, literaturii etc.

– formare – dezvoltare – să stimuleze dezvoltarea intelectuală, gândirea creatoare, inteligența, spiritul novator, să cultive talente, valori morale, spiritul de cooperare și sociabilitate etc.;

– destindere – recreere;

– divertisment – distracție.

Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialități, urmăresc ocuparea eficientă și plăcută a timpului liber, cultivarea intereselor, înclinațiilor și aptitudinilor elevilor.

O atenție deosebită trebuie acordată educației pentru timpul liber. Așa cum se precizează în Programa activității educative în învățământul preuniversitar aprobată de Ministerul Învățământului în 1994, principalele obiective ale acestei educații sunt:

– cunoașterea și însușirea modalităților diverse de organizare și petrecere a timpului liber;

– identificarea și cultivarea corespondențelor optime dintre interese, aptitudini, talente și posibilități de exersare și dezvoltare a lor;

– inițierea, susținerea și dezoltarea comportamentului ludic;

– cunoașterea unor modele și tehnici de planificare a vieții personale, în vederea dezvoltării sentimentului de satisfacție a trăirii timpului;

– formarea unui stil de viață civilizat;

– cunoașterea specificului național privind petrecerea timpului liber în vederea valorizării tradițiilor și a obiceiurilor naționale;

– identificarea surselor de stres și a modalităților de evitare a lor și identificarea modalităților de relaxare;

– cultivarea unei atitudini optimiste față de viață.

b) Sunt activități care corespund intereselor, aptitudinilor, inclinațiilor elevilor. Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialități au ca obiectiv primar ocuparea eficientă a timpului liber, cultivarea intereselor și aptitudinilor elevilor.

Pentru a putea descoperi și cultiva talente, aptitudini, cercul de elevi este constituit, organizat si condus prin mijloace pedagogice adecvate scopului pentru care a fost creat. Astfel, cercul de elevi trebuie să fie:

– reprezinte o formă de activitate la care elevul să adere prin proprie dorință;

– întrunească un grup de tineri cu interese și afinități într-o anumită ramură;

– aibă sprijinul pedagogic al școlii, care să vină în întâmpinarea intereselor conturate și afișate de membrii cercului;

– desfășoare o activitate continuă, susținută;

– asigure condițiile materiale și personalul de îndrumare capabil să stimuleze creativitatea elevilor.

c) Antrenarea nemijlocită a elevilor la acțiuni în strânsă legătură cu îndrumarea competentă din partea adulților; sunt, de regulă, sau în bună măsură, acțiuni concepute de elevi, care le dau prilejiul să-și îmbogațească experiența sociala, să participe la realizarea propriei instruiri și educații;

d) Conținuturile sunt expresia căutărilor, opțiunilor și invenției elevilor.

Activitățile de cerc nu trebuie să repete manualul și programa școlară. Stabilirea problematicii cercului pe teme și subiecte să se realizeze de către conducătorul cercului cu largă consultare a membrilor acestuia.

Metodica activității în cercurile pe obiecte de învățământ prevede, de regulă, etapa ca:prezentarea temei de către adulți sau de către un membru al cercului pregătit în prealabil; întrebări și răspunsuri; experiențe, demonstrații, aplicații practice; concluzii finale și teme de reflecție.

e) Solicitarea diferențiată și diversă a elevilor în activitățile extrașcolare în funcție de aptitudini, interese, dorințe, sex etc., ceea ce favorizează individualizarea proceselor educaționale.

f) Marea majoritate a activităților educative extrașcolare nu sunt grevate de evaluări, de măsurări și aprecieri care să se exprime în note sau calificative.

g) Educatorii joacă rolurile mai discret, asumându-și adesea misiunea de animatori sau moderatori. Activitățile sunt îndrumate și coordonate de un personal specializat, în strânsă legătură cu elevii, părinții, organizațiile culturale etc.

Raportul educației nonformale cu educația formală este unul de complementaritate, atât sub aspectul conținutului, cât și al formelor și modalitaților de realizare.

EDUCAȚIA INFORMALĂ

Denumirea acesteia provine din limba latină (informis/informalis preluat cu sensul de „spontan, neașteptat”).

Educația informală include „totalitatea informațiilor neintenționate, difuze, eterogene, voluminoase – sub raport cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate zilele și care nu sunt selectate, organizate și prelucrate din punct de vedere pedagogic” (7,p.36). Acest tip de educație se realizează grație influentelor cotidiene, prin interacțiunea individului cu alte persoane în mediul social, cultural, economic ș.a. Sunt influențe ce se situează în afara unui cadru organizat, intituționalizat, provenite din partea întregului mediu de viață, a ambianței familiale, ca și acelei imediatei (civilizație urbană, viață a satului, grupuri de vârstă), și se datoresc muncii efectuate, meseriei prestate, participării la viața social culturală etc. Aceste activități nu imbracă forme explicit educative.

Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media, în special de televiziune, de casete și de filme. Influențe educative de tip informal au și anumite aspecte ale vieții familiale (exemplul concret al părinților, atitudinile manifestate de un gen sau altul etc.).

Educația informală include experiențe trăite, idei aplicate sau valori „încercate” in viața cotidiană. Ea reprezintă „întreaga achiziție automată a persoanei, achiziție dobândită într-o manieră întâmplătoare, dar în ocazii din ce în ce mai numeroase și mai variate, așa cum le determină condițiile existenței umane ca atare” (6,p.28). Se pare că educația informală precede și depășește ca durată, conținut și modalități, educația formală.

In contextul informal de educație, inițiativa învățării revine individului; educația este voluntară, iar grilele de evaluare sunt altele decât în educația formală, competența într-un domeniu sau altul fiind criteriul reușitei.

Învățarea de tip informal este (15,p.228):

– foarte inegală de la elev la elev;

– învățarea semiformală = studiul independent, orientat de profesor, dar reazizat acasă;

– învățarea realizată în împrejurări diferite, cu grad scăzut de prelucrare;

– învățarea în domenii putin frecventate de școală: cosmosul, viața oceanelor etc;

– numai unele informații devin cunoștințe;

– învățare cu caracter pluridisciplinar.

Cele trei tipuri de educație – formală, nonformală și informală – chiar dacă câmpuri proprii de acțiune în ansamblul procesului de educație, funcționalități diferite, îngăduie nu numai extensiunea, ci și o penetrație și o interdependență.

Educația formală are de câștigat dacă integrează creator influențele datorate modalităților de educație nonformală și informală. În același timp, acumulările educative formale pot contribui esențial la dezvoltarea și eficacitatea celorlalte. Grafic, această relație dintre educația formală, educația nonformală și educația informală se prezintă astfel (15,p.228):

Articularea celor trei tipuri de educație trebuie să se facă potrivit finalităților educației formale. Educația nu se mai poate reduce la instruirea de tip școlar (formal), instituțiile de învățământ ar pierde dacă s-ar izola de contactul cultural-educativ sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru impunerea valorilor purtătoare de viitor și pentru contracararea unor influențe sau orientări dăunătoare. Școala nu-și mai poate permite să ignore mesajele celorlalte tipuri ale educației, bogatele informații și experiențe inedite acumulate de elevi în timpul liber.

Acestea vin în prelungirea și întărirea activității desfășurate în procesul instructiv-educativ. În același timp, educația formală ghidează, completează și corectează achizițiile opținute prin intermediul educației informale și nonformale, exercită o funcție integrativă, de sinteză, a diferitelor experiențe trăite.

Unii autori (15,p.228) propun variate modalități de articulare a educației formale, nonformale și informale care sunt:

– lecții tematice sau lecții cu deschidere spre informația opținută de elevi în cadrul informal;

– lecții și echipe de profesori (biologie-chimie sau fizică și literatură etc.), pregătite în legătură cu temele de bază ale informației opținute în cadrul informal (filme, excursii, emisiuni TV) referitoare la cosmos, la oceane etc.;

– ore de educație morală sau dirigenție care abordează probleme concrete;

– orele de filosofie, cănd ele au deschidere spre problematica lumii contemporane si a vieții;

– folosirea metodelor care leagă învațarea in clasă cu învațare independentă;

– unle activități extrașcolare (cercuri, excursii didactice) pot servi aceluiași scop.

Coordonarea și releționarea celor trei tipuri de educație – formală, nonformală si informală -constituie o problemă complexă, daca ținem seama de faptul că exigențele nonformale ale elevilor nu sunt întotdeauna cunoscute și valorizate în școală.