Formarea Deprinderilor Manuale Prin Activitati Practiv Aplicative la Copiii Prescolari

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1

Cadrul teoretic al problemei studiate

1.1. Caracterizarea din punct de vedere psihologic și pedagogic al copilului preșcolar

1.1.1 Rolul educației în dezvoltarea copilului

1.2 Importanța activităților practice în grădinițe

1.2.1 Rolul activităților practice în dezvoltarea psiho-motorie a copilului

1.2.2 Rolul activităților practice în dezvoltarea intelectuală a copiilor

1.2.3 Rolul activităților practice în dezvoltarea morală a preșcolarului

1.2.4 Rolul activităților practice în dezvoltarea simțului estetic

Capitolul 2

Strategii utilizate în cadrul activităților manuale

2.1 Tehnici utilizate în cadrul activităților practice

2.2 Metode și procedee de lucru în realizarea activităților practice

2.2.1 Metode și procedee de lucru cu copiii de 3-4 ani

2.2.2 Metode și procedee de lucru cu copiii de 4-5 ani

2.2.3 Metode și procedee de lucru cu copiii de 5-6 ani

2.2.4 Metode și procedee de lucru cu copiii de 6-7 ani

Capitolul 3

Obiectivele și ipoteza cercetării

3.1 Obiectivele cercetării

3.2 Ipoteze

3.3 Principalele date demografice

3.4 Descrierea instrumentelor de investigare

3.4.1 Observația

3.4.2 Metoda analizei produselor activității școlare

3.4.3 Metoda convorbirii

3.5 Experimentul pedagogic

3.6 Etapele cercetarii

3.7 Prezentarea și analizarea datelor

Capitolul 4

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Ceea ce-l deosebește pe om de semenii lui într-o viață este desigur capacitatea de a raționa, de a-și pune mintea în slujba scopurilor sale. Nimic însă nu poate face omul mai om decât încercarea de a-și egala Creatorul său. Creativitatea este darul cel mai de preț al omului, care i-a permis să făurească primele unelte, să stăpânească o parte din natură prin știință și tehnică, să modifice mediul înconjurător, să pătrundă în spațiul cosmic.

Dotat cu gândire și imaginație omul este în aceeași măsură robul și stăpânul propriilor sale creații. Ce s-ar fi întâmplat dacă omului i s-ar fi refuzat descoperirea focului? Cum ar fi arătat societatea anului 2008 – o lume în care nimic din ceea ce este industrial, cel puțin în forma cunoscută, nu ar fi existat?

De la naștere și până la stabilizarea relativă a trăsăturilor personalității, omul parcurge mai multe perioade de dezvoltare, în cadrul cărora au loc însemnate transformări fizice și psihice.

Procesele intelectuale, emotive și voliționale, precum și diferitele particularități ale personalității nu sunt date de la natură, ci se formează pe parcursul diferitelor perioade de vârstă.

În dezvoltarea lor, senzațiile și percepțiile au la început un caracter de generalizare primară și numai treptat, sub influența educației și a mediului, se precizează și se diferențiază. Vârsta preșcolară este în acest sens perioada în care au loc dezvoltarea intensivă a sensibilității tuturor analizatorilor, implicit dezvoltarea senzațiilor și percepțiilor.

A fi creativ nu i se refuză nici unui om normal. Există în fiecare un potențial creativ general , anumite abilități creative care țin mai ales de dimensiunile constructive ale aptitudinilor, dar și de dimensiunile valorice ale personalității. Acest potențial latent, dacă este exersat și educat, poate fi valorificat la maximum, concretizat și obiectivizat în diverse domenii ale activității umane, în diverse produse noi, originale.

Educatorul poate încuraja creativitatea punând accentul pe generarea și exprimarea de idei într-un cadru non-evaluativ și prin concentrarea atât asupra gândirii convergente, cât și asupra celei divergente. Adulții pot de asemenea să încerce să asigure copiilor posibilitatea și siguranța de a risca, de a pune la îndoială, de a vedea lucrurile dintr-un nou punct de vedere.

Copiii pot învăța să utilizeze bine informațiile, timpul spațiul și materialele puse la dispoziție, li se poate dezvolta spiritul de observație, spiritul critic și autocritic, capacitatea anticipativ-predictivă, divergența și convergența gândirii, flexibilitatea și fluența. Poate fi solicitată capacitatea copiilor de a se orienta într-o anumită situație, de a propune soluții, de a le analiza și opta pentru cea optimă, de a extrapola consecințele unei anumite situații concrete, de a interpreta și evalua anumite experiențe, fenomene, situații.

Perioada preșcolară este prima perioadă în viața omului în care copilul manifestă aptitudini și abordează cu destulă ușurință și cu succes domenii ca : muzica, desenul, pictura, colajul, modelajul. Dorința, de a da activităților artistico-plastice o formă cât mai eficientă, de a realiza obiectivele vizând stimularea creativității preșcolarilor, s-a materializat în variante personale de organizare și desfășurare a acestor activități pe trei dominante ale acestora :

dezvoltarea gândirii artistico-plastice

dezvoltarea mâinii pentru scris

dezvoltarea sensibilității și gustului estetic

În acest context, rolul activităților manuale este de a călăuzi pe fiecare copil în parte spre manifestarea activă a libertății personale de a gândi, simți, și acționa potrivit nevoilor, înclinațiilor, intereselor, capacităților și posibilităților individuale ale fiecăruia, care, vor duce la expansiunea energiilor creatoare existente în fiecare copil.

Din varietatea posibilităților de cultivare a creativității copiilor in jocurile didactice de tot felul, în jocurile de construcție, de desen , pictură, gândesc că cea mai importanta este activitatea practică din cadrul abilităților practice prin crearea mai multor ocazii pentru dezvoltarea talentelor copiilor preșcolari.

Activitățile din grădiniță oferă copiilor posibilitatea de a-și valorifica talentele și interesele pentru un anumit domeniu. Copiii își pot investi o parte din timpul petrecut în grădiniță pentru a-și dezvolta abilitățile pe care le posedă, sub îndrumarea atentă a educatoarei, sub diferite forme. Rolul educatoarei este de a favoriza în fiecare copil capacități și aptitudini creative drept componente structurale ale personalității acestuia, în procesul lui de formare și dezvoltare.

Schimbările din învățământ, care au început să se vadă în ultimii ani, au determinat modificări și în învățământul preșcolar. Aceasta constituie o evoluție vizibilă spre o concepție educațională modernă a copilului și spre desprinderea de automatismul, rutina, acțiuni didactice impuse, noua viziune încorporând elementele libertății și creativității.

Activitățile manuale ocupă un loc important în cadrul muncii educative desfășurate în grădiniță. Prin intermediul mâinii, inteligenta copilului poate găsi materialul necesar pentru a exersa și a se dezvolta. Abilitătile practice au rolul de a contribui la stimularea unei atitudini intelectuale creatoare.

Motivația este un factor absolut necesar în cadrul activităților manuale întrucât, dacă copilul este activ și lucrează cu diverse materiale, el trebuie să aibă voința de a crea, de a urmări un proiect până la capăt, pentru ca să poată progresa și ca lucrările lui să fie rezultatul unei acțiuni bine gândite. De asemenea, nu trebuie ignorat nici faptul că instrumentele și materialele pot constitui ele însele un stimulent pentru copil în desfășurarea unei activități manuale. Un copil poate picta pentru plăcerea de a picta, iar un altul poate modela plastilina pentru plăcerea de a modela, aceasta fiind o forma de motivație care nu trebuie neglijată și care este mai reală decât „motivațiile” bazate pe „teme de viață”, mai mult sau mai puțin artificiale.

A mânui instrumente de muncă, simple, precum acul, foarfeca, dar și sapa sau grebla, a utiliza materiale naturale (paie, semințe, lut, plante) sau prelucrate (hârtie, textile) sunt abilități strict necesare.

Multe dintre aceste deprinderi sunt realizate și în familie, mai ales acolo unde copiii trebuie să contribuie la creșterea potențialului material.

Grădinița, unde toți copiii au drepturi egale, este datoare a-i învăța să muncească, prin muncă înțelegând nu neapărat un efort mare.

Astăzi, maturul, dar și adolescentul, trebuie să găsească soluții pentru realizarea unor venituri care să-i asigure un trăi decent.

Această motivație ne dă dreptul să afirmăm că ”Abilitățile practice” reprezintă un segment al educației prin muncă, pentru viață.

Capitolul 1

Cadrul teoretic al problemei studiate

1.1. Caracterizarea din punct de vedere psihologic și pedagogic al copilului preșcolar

Psihologia copilului de vârstă preșcolară, ajută cadrul didactic, oferindu-i cunoștințele corespunzătoare referitoare la particularităție psihice ale copilului preșcolar, în vederea desfășurării procwsului instructiv educativ, în cele mai bune condiții.

Educația oferită copilului în perioada preșcolară, are o importanță deosebită pentru dezvoltarea sa ulterioară. „În legătură cu aceasta este bine să reținem următoarele cuvinte ale lui A. S. Makarenke – Bazele educației se pun până la cinci ani, și ceea ce ați făcut până la cinci ani reprezintă 90% din întregul proces instructiv-educativ: după aceea educația omului continuă, dar, în general, voi începeți să gustați roadele căci florile pe care le-ați îngrijit au fost până la cinci ani (pag. 14, Psihologia copilului preșcolar). Cu certitudine această afirmație are mai multe de spus, printre rânduri, decât ceea ce înțelegem doar din aceste cuvinte. Nu toată educația copilului se realizează până la această vârstă. Nu se constitue până acum personlitatea copilului. Dar cu certitudine aceasta este una dintre cele mai pline de răspundere perioade ale educatorului și ale părintelui, în munca numită „educația copilului”.

Dezvoltarea omului, străbate un drum lung, de la naștere până la maturitate. La naștere copilul, este o ființă neajutorată, dar aceasta se dezvoltă treptat cu ajutorul societății într-un un membru activ, capabil să participe în mod pozitiv la viața socială.

Copilul suferă anumite transformri fizice și psihice în decursul vieții. Transformările fizice pot fi numite cantitative, datorită creșterii în greutate, în înălțime. Transformările psihice sunt de natură cantitativă, deoarece procesele și însușirile psihice la naștere, nu sunt în proporții minime. De exemplu trecerea de la pronunțarea silabelor separate la folosirea primului cuvânt, este un salt cantitativ.

Dezvoltarea psihică a copilului constă în primul rând în lărgirea, complicarea și adâncirea activității sale de cunoaștere. Mai apoi copilul iși îmbogățește sfera emotivă, și nu în ultimul rând își perfecționează activitatea. Deci „direcțiile principale ale dezvoltării psihice ale copilului sunt complicarea și adâncirea activității sale de cunoaștere, transformarea vieții sale afective, a relațiilor, atitudinilor sale față de mediul înconjurător și perfecționarea activității, în sensul dezvoltării conduitei volunatre” (pag. 27, Psihologia copilului preșcolar).

Însușirile psihice ale copilului nu sunt înnăscute. Așadar copilul se dezvoltă mai ales sub influența educației și a mediului.

1.1.1 Rolul educației în dezvoltarea copilului

Pentru dezvoltarea copilului este foarte importantă comunicarea acestuia cu adultul. Adultul este puntea de legătură între copil și mediul înconjurător de la începutul vieții. Adultul facilitează relația copilului cu mediul înconjurător, îl ajută să se adapteze mai ușor. Astfel putem afirma că factorii care determină dezvoltarea psihică a copilului, sunt comunicarea cu adultul, încă de la începutul vieții și activitatea cu obiectele din mediul înconjurător.

La sfârșitul primului an de viață poate apărea comunicarea verbală. Există pași mărunți ce sunt parcurși de copil în dezvoltarea sa psihică „ceea ce face astăzi cu ajutorul adultului, mâine începe să facă singur” (pag. 32, Psihologia copilului preșcolar). Ceea ce înseamnă că, spre exemplu, un cuvânt rostit de adult astăzi unui copil, treptat îl va pronunța și el denumind obiectele din jur.

Mimica, gestul, intonația, privirea, cuvântul adultului contribuie în mod deosebit în dezvoltarea copilului. Odată cu dezvoltarea copillulle de cunoaștere, transformarea vieții sale afective, a relațiilor, atitudinilor sale față de mediul înconjurător și perfecționarea activității, în sensul dezvoltării conduitei volunatre” (pag. 27, Psihologia copilului preșcolar).

Însușirile psihice ale copilului nu sunt înnăscute. Așadar copilul se dezvoltă mai ales sub influența educației și a mediului.

1.1.1 Rolul educației în dezvoltarea copilului

Pentru dezvoltarea copilului este foarte importantă comunicarea acestuia cu adultul. Adultul este puntea de legătură între copil și mediul înconjurător de la începutul vieții. Adultul facilitează relația copilului cu mediul înconjurător, îl ajută să se adapteze mai ușor. Astfel putem afirma că factorii care determină dezvoltarea psihică a copilului, sunt comunicarea cu adultul, încă de la începutul vieții și activitatea cu obiectele din mediul înconjurător.

La sfârșitul primului an de viață poate apărea comunicarea verbală. Există pași mărunți ce sunt parcurși de copil în dezvoltarea sa psihică „ceea ce face astăzi cu ajutorul adultului, mâine începe să facă singur” (pag. 32, Psihologia copilului preșcolar). Ceea ce înseamnă că, spre exemplu, un cuvânt rostit de adult astăzi unui copil, treptat îl va pronunța și el denumind obiectele din jur.

Mimica, gestul, intonația, privirea, cuvântul adultului contribuie în mod deosebit în dezvoltarea copilului. Odată cu dezvoltarea copillului comunicarea acestuia cu adultul devine tot mai complexă. Dacă până la vârsta de trei ani, comunicarea este mai puțin organizată, în etapa preșcolară și școlară, comunicarea ia forma instrucției și educației. Jocul devine activitatea dominantă a etapei preșcolare, iar învățătura activitatea dominintă a etapei școlare.

Periodizarea pe vârste acopilăriei

Copilăria este perioada cu cele mai intense dezvoltari fizice și psihice ale omului, daar acestea nu sunt caracterizate de o uniformizare omogenă, dat fiind faptul că ritmull de creștere șe dezvoltare nu este același în decursul anilor.

Cercetărie științifice au stabilit patru stadii de dezvoltare sau perioade de vârstă:

vârsta sugarului (de la naștere până la 12-14 luni)

vârsta antepreșcolară (de la vârsta de un an, la vârsta de trei ani)

vârsta preșcolară (de la vărsta d etrei ani, la vârsta de șapte ani)

vârsta școlară (de la vârsta de șapte ani, la vârsta de optsprezece ani)

Educația are rolul de conducător în dezvoltarea copilului. Fiecare etapă este strâns legată de cea anterioară și conține premisele dezvoltării etapei următoare. Astfel perioadele de dezvoltare nu sunt rupte între ele, ci sunt strâns legate.

Un lucru deosebit de important este acela că fiecare etapă trebuie parcursă. Nu se poate sării de la o etapă de dezvoltare la alta. De exemplu de la jocul de imitație, se trece la jocul de subiect.

În lucrarea de față se va caracteriza perioada vârstei preșcolare. La acest nivel de dezvoltare copilul depășește granițele familiei, mărinduși teritoriul, trecând cu pași înceți spre socializare, odată cu frecventarea grădiniței. Acum acesta este supus unor cerințe noi, condiții de viață diferite, bineînțeles că acestea conțin influențe educative.

Vârsta preșcolar este vârsta unor achiziții psiho-comportamentale fundamentale, care vor avea o influență deosebit de mare în etapele de dezvoltare următoare. Există câteva trăsături destul de importante ce caracterizează vârsta preșcolară.

Vârsta preșcolară este o perioadă a descoperirii (pedagogia învățământului primar și preșcolar; Lector dr. Iftimia Avram). Așa cum am menționat mai devreme, la începutul acestei perioada a preșcolarității, copilul depășește granițele familiei, descoperind o lume nouă, care îi trezește pofta și interesul de a o descoperii, și totodată se descoperă pe sine ca o persoană care are abilitatea de a face să se întâmple anumite lucruri. Dacã antepreșcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preșcolaritatea este vârsta descoperirii realității, a realității fizice, umane și mai ales a autodescoperirii.

Este perioada conturării primelor elemente ale cunoașterii de sine și a socializării. Descoperirea de sine este datorată procesului de socializare, de relaționare cu rudele și nu numai, astfel copilul își cunoaște propriile puteri, capacități și bineînțeles limite. Astfel putem concluziona că preșcolarul traversează o perioadă a devenirii ca persoană uniccă, independentă și perfect funcțională. Prescolaritatea aduce schimbãri importante atât în planul dezvoltãrii somatice, a celei psihice, cât sI în planul vietii relationale. Apar diferențe de solicitări față de cele ale mediului familial, din partea învățământului preșcolar, diferențe ce presupun noi conduite de adaptare, precum și adâncirea contradicțiilor dintre solicitările externe și posibilitățile interne ale copilului de a le satisface.

Este perioada apariției competențelor. Acest lucru ține de implicarea, explorarea și explicarea procesului realității, dar și de acțiune asupra ei. Acesta este un proces complex de dezvoltare, care traversează mai multe stadii, se obțin noi achiziții în cadrul diferitelor laturi ale personalității: cognitivă, afectiv-emoțională, atitudinală, relațională.

Ar fii total lipsit de pregătire se ne îndreptăm atenția doar spre un model dat al copilului preșcolar. Este foarte important ca educatorul să fie pregătit și să dețină în bagajul de cunoștințe modelul normal de dezvoltare psiho-comportamental al copilului, momentele cheie ale dezvoltării la diverse subetape ale vârstei și bineînțeles posibilitățile de investigare și testare, care să surprindă profilul real de dezvoltare al fiecărui copil în parte. Odată ce cadrul didactic deține aceste elemente va putea identifica cu ușurință preșcolar care se încadrează în profilul normal, dar va putea diferenția sau individualiza practicile de instruire și formare.

Extinderea cadrului relațional cu obiectele, cu alții, cu sinele, constituie o premisă pentru dezvoltarea psihică pe toate planurile. Se contureazã germenii conștiinței morale iar dobândirea unor diverse categorii de deprinderi sporesc gradul de autonomie. Dacă această tendință îi este refuzată apar conduite de opoziție sau de rivalitate; de asemenea, dacă există diferențe de solicitări din partea grădiniței și a familiei poate apare dedublarea comportamentului.

Aspecte ale dezvoltării psihice ale preșcolarilor.

Motricitatea. Mișcările bruște, necoordonate de la 3 ani sunt treptat înlocuite de mișcări tot mai bine armonizate. Pe prim plan trece încărcătura psihologică a mișcării, repetarea ei la obiecte, imagini, intenții. Preșcolarul simte o adevărată plăcere să imite adulții, să-și exprime trăirile emoționale prin gestică, mimică și pantomimică. Din acest motiv, preșcolaritatea a mai fost denumită și vârsta grației. Grația se dezvoltă și pentru că preșcolarului îi place să fie în centrul atenției, să fie admirat și lăudat. Cu timpul, grația începe se devină tot mai palidă, locul fiind luat de rigoare, de precizie, acestea devenind principalele caracteristici ale motricității copilului.

Este perioada în care prin stereotipizare, mișcările duc la formarea deprinderilor, la îmbogățirea conduitelor. Nevoia de acțiune, trăită prin executarea mișcărilor stă la baza dezvoltării psihice ( percepția se formează în cursul acțiunii cu obiectele, ea se corectează, se verifică numai astfel). De aceea, se recomandă lărgirea posibilităților de acțiune cu obiectele. Împreună cu motricitatea, acțiunea cu obiectele, sprijină nu numai îmbogățirea planului cognitiv, ci și dezvoltarea personalității.

Senzorialitatea. Spațiul în care se deplasează copilul se extinde considerabil; de la interiorul casei la cel al grădiniței, a străzilor parcurse pentru a ajunge la aceasta, dar și pentu a se juca în fața blocului. Se dezvoltă numeroase trebuințe, dintre care cea de cunoaștere, de investigare este prezentă. Prin sensibilitatea vizuală și cea auditivă se captează cele mai multe informații. Încep să diferențieze și să denumească culorile, diferite tipuri de activități, de unelte, semne de circulație. Sensibilitataea auditivă devine de 2 ori mai fină în această perioadă iar cea tactilă se subordonează văzului și auzului ca modalități de susținere a lor și de control. Se dezvoltă mult auzul verbal și cel muzical, fapt care-i va da posibilitatea recunoașterii obiectelor după sunetele provocate de atingere, lovire, etc.

Deși încărcate afectiv și situațional, senzațiile vor fi integrate percepțiilor, surprinzând caracteristicile reale. Apar noi forme de percepție cum este observația cu scop, organizată și planificată.

Percepția mărimii obiectelor ca și a constanței de mărime sunt deficitare. Două cutii de aceeași formă, culoare dar diferite ca mărime sunt diferențiate nu atât după mărime cât după așezarea lor spațială.

Percepția distanței, a orientării în raport cu anumite repere sus, jos, stânga, dreapta se face treptat, pe măsura implicării în diferite activități; încep să apară și forme ale percepției succesiunii timpului. Desprinderea unor însușiri mai importante ale obiectelor, întărirea lor prin cuvinte constituie premisa formării reprezentărilor care la aceastã vârstă sunt încărcate de însușiri concrete și situationale. Are un rol imens în viața copilului, pentru că pe de o parte îl ajută să cunoască obiectele în absența lor (animale, plante), iar pe de alta să-și reactualizeze experiența și s-o integreze în cea prezentă. Încep să-și dezvolte atât reprezentări bazate pe memorie cât și pe imaginație ( reprezentarea personajelor din diferite basme).

Caracteristici intelectuale.

Intelectul, formațiune psihică deosebit de complexă, cuprinde procese și activități psihice variate și dificile precum: gândire, memorie, limbaj, imaginație, atenție, care îl ajută să se desprindă de stimulul concret, să depășească expriența senzorială. Deși încă în formare, intelectul în periada preșcolară înregistrează importante restructurări.

Gândirea. Copilul operează cu o serie de constructe, care nu sunt nici noțiuni individualizate, dar nici noțiuni generale, ceea ce înseamnă că are un caracter preconceptual, cvasiconceptual.

Cu ajutorul cuvântului, care este un simbol, preconceptele câștigă în generalitate și precizie și treptat se ajunge la construirea claselor logice. Totuși gândirea are un caracter intuitiv, rămâne tributară caracteristicilor concrete, senzoriale, este strâns legată de percepții, de imagine. Însușirile perceptive sunt considerate ca absolute, nu sunt puse în relație unele cu altele. Copilul gândește ceea ce vede, raționamentul lui are încă un curs aderent la sensul unic al percepției și nu o organizare de ansamblu.

Gândirea preconceptuală și intuitivă este o gândire egocentrică și magică, nereușind să facă distincție între realitatea obiectivă și cea personală, generează egocentrismul, crezându-se centrul universului.

Din egocentrism derivă o altă caracteristică și anume artificialismul, convingerea că totul este fabricat de om. Treptat, gândirea începe să se desprindă de egocentrism, prin compararea cu gândirea altuia, trece la analiza mai obiectivă a realității, începe să imită lucrurile reale, să țină cont de partenerul de joc. Totuși, rămâne la o gândire sincretică, bazată pe relaționarea la întâmplare a însușirilor obiectelor, face confuzii între parte și întreg. Aceastã caracteristică se explică prin caracterul inconsistent al reprezentărilor și slaba dezvoltare a capacității de a raționa. O altă caracteristică la fel de importantă este conturarea primelor operații și organizarea structurilor operative ale gândirii. Piaget consideră că este perioada preoperatorie a gândirii, bază pentru apariția noțiunilor empririce. Copilului îi este greu să treacă peste aspectele de formă, culoare, nu surprinde relații privind permanența. De ce-urile copilului arată existența precauzalității intermediare între cauza eficientă și cauza finală; caută o relație, procesele fizice sunt asimilate la acțiunile proprii.

Treptat, precauzalitatea nu se mai asimilează cu acțiunile proprii, ci cu operațiile, acestea fiind coordonări generale, ale acțiunilor. Preșcolarul întimpină de asemenea dificultăți în ceea ce privește aprecierea ordinii directe și inverse.

Piaget consideră că preșcolaritatea este o perioadă de organizare și pregătire a dezvoltării gândirii, abia între 7,8 ani și apoi între 11,12 ani are loc desăvârșirea operațiilor concrete.

Limbajul. Limbajul copiilor de 3 ani este destul de dezvoltat, în sensul că poate chiar susține o conversație. Totuși, limbajul preșcolarului se deosebește de cel al adultului prin:

– pronunțarea este imperfectă, mai ales la începutul preșcolarității. Sunt posibile omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete;

– privind structura gramaticală, în utilizarea verbelor cel mai bine se fixeazã timpul prezent, care se extinde și asupra altor timpuri.

Numărul erorilor scade treptat și își însușește morfologia și sintaxa în practica vorbirii.

În ceea ce privește structura limbajului, încp mai dominp limbajul de situație , din faza anteprescolară, care are caracter concret, este legat de situațiile particulare la care participă cei implicați. Treptat se face trecerea spre limbajul contextual. Cele două forme coexistă, deși ca o tendință generală trebuie semnalată diminuarea caracterului situativ odată cu intrarea în preșcolaritatea mare.

Din limbajul monologat apare treptat la începutul preșcolarității limbajul interior care are un rol mare în ordonarea, proiectarea și reglarea acțiunilor. Sub raport cantitativ, vocabularul se îmbogățește substanțial. De la 5-10 cuvinte pronunțate de copil la un an, la 300-400 de cuvinte pronunțate la 2 ani, 800-1000 de cuvinte pronunțate la 3 ani, 1600-2000 de cuvinte la 4 ani, 3000 la 5 ani, ajunge până la 3500 de cuvinte la 6-7 ani, deși semnificațiile cuvintelor nu sunt precise.

O altă caracteristică este și formarea independentă a cuvintelor, inventarea lor pe baza creșterii capacității de generalizare a unor relații gramaticale deja învățate.

Pot apare și defecte de vorbire sub formă de dislalie, pronunția incorectă a unor forme, prin înlocuirea lor cu altele sau prin omitere; bâlbâiala-întreruperea cursului firesc al vorbirii prin repetarea unor sunete, silabe sau oprirea bruscă înaintea pronunțării lor.

Memoria. Dacă la vârsta antepreșcolară, memoria are un caracter spontan, în preșcolaritate, datorită dezvoltării gândirii și mai ales a limbajului interior, alături de memoria mecanică se dezvoltă memoria inteligibilă, alături de cea neintenționată apare cea intenționată. Aceasta din urmă se dezvoltă mai ales atunci când informațiile au semnificație pentru copil.

Memoria este strâns legată de interesele copilului. Conținutul memoriei este foarte bogat: mișcări, stări afective, imagini, cuvinte, idei. Este semnificativă creșterea intervalului de timp în care devine posibilă recunoașterea unui material după o singură percepție. Totuși memoria copilului rămâne difuză, incoerentă, nesistematizată.

Imaginația. Ceea ce ne impresionează este amploarea vieții imaginative a copilului, ușurința cu care el trece în orice moment din planul realității în cel al ficțiunii. Se apreciază că dacă afectivitatea este motorul activității copilului, imaginația este calea, mijlocul, metoda de realizare a ei. Imaginația este prezentă în activitatea creatoare regăsită în joc, în desen, dar și când reproduce o poezie, un cântec și nu în ultimul rând în timpul activităților de abilități practice.

În interpretarea realității copilul manifestă aninism (însuflețește lucrurile) și artificialism (credința cp totul este fabricat de om), și una și alta sunt opera imaginației infantile.

Confuzia ți nediferențierea percepțiilor, saturația emotională îl fac pe copil să nu diferențieze precis planul realității de cel al închipuirii, ceea ce dorește sã aibă de ceea ce are. De asemenea imaginația copilului este mai activă, mai liberă decât a adultului care este mai controlată de realitate, mai disciplinată. Imaginația îndeplinește la copil un rol de echilibrare sufletească; rezolvă contradicția dintre dorințele și posibilitățile copilului.

Atenția. Atenția este capacitatea de orientare, focalizare și concentrare asupra obiectelor și fenomenelor în vederea reflectării lor adecvate. În preșcolaritate începe sub influența gândirii și a limbajului organizarea atenției voluntare; sporește capacitatea de concentrare ca și stabilitatea prin activitate. De asemenea se mărește volumul atenției care capătă un caracter tot mai selectiv.

Totuși în preșcolaritate predomină atenția involuntară, de aceea pot fi ușor distrași de la sarcinile de îndeplinit. Se pun două probleme: trezirea atentței involuntare și menținerea atenției voluntare pentru o perioadă cât mai mare.

Afectivitatea. Cunoaște expansiune, modificări, reorganizări generate de:

pătrunderea copilului într-un nou mediu instituționalizat unde cunoaște persoane noi de vârste diferite;

contradicțiile dintre dorințele copilului de a-l satisface pe adult, pe care-l iubește, apoi de autonomie și de restricțiile impuse.

Se produc fenomene de transfer afectiv și de identificare afectivă. Copilul își transferă dragostea și atenția către educatoare cu care se și identifică, fiind pentru el pentru o perioadă de timp un substitut al mamei. Identificarea se realizează cu modelele umane cele mai apropiate. Aceasta începe încă din anteprescolaritate prin adoptarea unor conduite, gesturi și atribute urmărind modelul. Când cei doi părinți sunt amândoi admirați copilul se străduiește să se identifice cu ambii. Apar stări afective de vinovăție (la 3 ani), de mândrie (la 4 ani) mustrat public.

Cercetările au descris sindromul bomboanei amare: starea afectivă de rușine ce apare în urma unei recompense nemeritate, bucuria fiind însotită de neliniște, agitație și sindromul de spitalizare: reacția afectivă, violentă când copilul urmează să fie internat pentru un tratament, datorită despărțirii, abandonării celor dragi.

Se conturează apariția unor sentimente morale: rușine, atașament, prietenie, respect, sentimente intelectuale, mirare, curiozitate, satisfacție precum și sentimente estetice. În privința ordinii obiectelor care provoacă sentimente estetice s-au stabilit următoarele: obiectele propriu-zise, culorile, animalele, natura.

Formarea și dezvoltarea personalității preșcolarului.

Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, a apariției primelor relații și atitudini care constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice.

Organizarea și relativa stabilizare a comportamentelor sunt posibile datorită modificărilor esențiale care se produc în structura activității psihice. Cele mai semnificative elemente ale activității care suportă modificări sunt motivele, dar ele încă nu sunt conștientizate și ierarhizate în motive esențiale și neesențiale mai ales la vârsta preșcolară mică.

Treptat, în schimb se supun unui proces de ierarhizare, astfel el poate efectua chiar o activitate neinteresantă dacă i se cere, dacă i se oferă jucăria dorită.

Desfășurarea activității pe baza unor motive corelate, care se întăresc reciproc, ierarhizarea și stabilizarea lor constituie condiția esențială a formării personalității copilului. Cu privire la eu, în preșcolaritate simțul corporal devine mai profund (toate părțile corpului au importanță pentru el; începuturile de reciprocitate îl ajută să înțeleagă părerile celorlalți; crește respectul față de sine prin dorința de a lucra singur.

G. Allport adaugă două aspecte importante care sporesc individualitatea copilului: existența Eului și imaginea Eului. Primul aspect este legat de apariția simțului de proprietate, consideră că îi aparțin foarte multe lucruri, persoane (tatăl meu, mingea mea). Al doilea aspect se caracterizează printr-un început de conștiință a copilului care începe să sesizeze ce cer adulții de la el.

O altă dimensiune este conștiința morală care include unele elemente (reprezentări, noțiuni) și unele ceva mai complexe (sentimente, obișnuințe). Specific pentru conștiința morală sunt următoarele particularități:

– are un caracter situativ;conduitele morale pozitive sunt mult mai apreciate decât cele negative;

– conduitele morale ale altora sunt mai apreciate decât cele proprii;

– adeziunea la normele morale este mai mult afectivă decât cea ratională; aprecierile sunt dihotomice.

Piaget considerã că există un paralelism logic între constituirea conștiinței logice și cea a conștiinței morale. Astfel, dacă în dezvoltarea gândirii există o perioadă de egocentrism și apoi de realism, la fel și în dezvoltarea conștiinței morale există faza comportamentului egocentric și faza realismului moral. În constituirea conștiinței morale, relațiile de cooperare bazate pe respect mutual, pe confruntarea punctelor de vedere sunt superioare celor constrângătoare, care promovează respectul unilateral. Primele generează independența spiritului și autonomia morală, celelalte un egoism moral. Se apreciază că la preșcolari întâlnim o conștiință morală primitivă marcată mai ales de sentimente și nu de sisteme de valori.

1.2 Importanța activităților practice în grădinițe

Activitățile practice au un rol deosebit în viața copilului preșcolar, cu atât mai mult cu cât acestea ajută copilul în dezvoltarea multilaterală a personalității.

În cadrul acestor activități copiii își însușesc cunoștințe legate de executarea unor acțiuni simple legate de confecționarea unor imagini, obiecte, jucării, care reproduc obiecte din mediul înconjurător.

Astfel prin aceste activități, copilul execută anumite operațiuni ale gândirii cum ar fi:

analiza – se analizează părțile componente ale abiectului, imaginii, care trebuie executate;

sinteza – se caracterizează prin asamblarea părților componente ale materialul ce trebuie executat;

comparația – se caracterizează prin compararea modelului cu lucrarea în curs de execuție sau cea executată;

simțul orientării: se dă posibilitatea copilului să-și dezvolte simțul orientării, prin amplasarea corectă a elementelor componente ale lucrării ce trebuie executată.

Nu putem decât concluziona din cele menționate și argumentate mai sus că preșcolarul se obișnuiește cu un anumit efort depus în executarea unor lucrări, dezvoltându-i-se îndemânarea și precizia în mișcări. De asemenea aceste activități provoacă copilului și trăiri afective, influențează dezvoltarea spiritului activ, stimulează comportamentul disciplinat.

Principala formă prin care se realizează în mod sistematic sacinile-instructiv educative prevăzute în programa pentru învățământul preșcolar, sunt activitățile obligatorii. În „Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii”, se regăsesc cele trei obiective cadru urmărite prin realizarea activităților pracice:

Îmbogățirea cunoștințelor despre materiale și caracteristicile lor, precum și despre utilizarea de tehnici de lucru necesare prelucrării acestora în scopul realizării unor produse simple

Formarea și consolidarea unor abilități practice specifice nivelului de dezvoltare motrică

Dezvoltarea simțului practic și estetic

De asemenea prin intermediul obiectivelor de referință, se enumeră anumite exemple de comportamente cum ar fi:

să denumească ustensilele de lucru accesibile vârstei;

să selecteze în mod adecvat uneltele, în funcție de activitatea concretă;

să observe caracteristici ale materialelor din natură și a celor sintetice (formă, culoare, dimensiune etc.)

să colecteze materiale din natură, deșeuri (materiale refolosibile) și să le găsească utilitatea;

să sesizeze modificările produse în urma mototolirii hârtiei sau a unui material textil;

să sesizeze modificările produse în urma întinderii hârtiei mototolite;

să rupă hârtia (fără contur, după contur, pe ax etc.);

să taie cu foarfeca (să decupeze fără contur, după contur, pe ax);

să lipească realizând diferite colaje estetice și funcționale;

să lipească obiecte din natură (frunze, scoici, fire textile, mălai)

să răsucească fire textile;

să bobineze;

să șnuruiască;

să înșire mărgele etc.

Abilitățile practice pot fi clasifiate după criteriul tehnicilor folosite și al sarcinilor didactice care se realizează în cadrul acestora. Având în vedere că procedeele de lucru însușite în cadrul activităților de abilități practice, care sunt activități obligatorii, sunt utilizate și în cadrul activităților alese, cadrul didactic trebuie să cunoască foarte bine toate tehnicile de lucru. Doar așa poate ajuta copilul să se dezvolte normal, și îi poate oferi un avantaj, cu atât mai mult cu cât știm că activitățile practice ajută copilul în dezvoltarea psiho-motorie, în dezvoltarea intelectuală, în dezvoltarea educației estetice, în dezvoltarea educației morale, deci în dezvoltarea multiculturală a sa.

1.2.1 Rolul activităților practice în dezvoltarea psiho-motorie a copilului

Prin denumirea obiectului de învățământ ne putem da seama că aceste acivități au un caracter practic, ceea ce ne îndrumă spre ideea că în cadrul acestor copilul îmbină atât munca intelectuală, cât și cea fizică.

Copilul este solicitat pe parcursul realizării unei sarcini didactice din cadrul activităților practice să execute anumite mișcări ale brațelor, care la început datorită specificității vârstei nu sunt foarte precise, coordonate și sistematizate, cum ar fi: să rupă, să lipească, să taie, să răsucească etc.

Toate aceste acțiuni se fac bineînțeles cu ajutorul mâinii, care conform caracteristicilor vârstei la intrarea în grădiniță, nu este suplă în mișcări, copilul nu se coordonează, nu are îndemânare, nu își poate proporționaliza efortul în funcție de greutatea actului ce îl are de executat.

Copilul își exersează analizatorii cutanați, vizuali și sistemul muscular al mâinii concomitent, pe parcursul executării sarcinii didactice cerute, în cadrul activităților practice. Preșcolarul n-ar putea realiza tema pregătită de cadrul didactic, dacă concomitent cu mâna, analizatorii vizuali și scoarța cerebrală n-ar fi antrenate, dacă de exemplu copilul trebuie să sorteze materialul după formă, culoare etc. Astfel „exercițiile realizate în cadrul activităților practice stimulează activitatea analitico-sintetică a scoarței cerebrale, mărind funcțiunea ei de reglare a centrilor subcorticali în zona motorie” (Metodica predării activităților manuale în grădinița de copii, pag. 7).

Datorită executării repetate ale acestor exerciții, copilul reușește să elimine mișcările involuntare, inutile, prin diferențierea tuturor mișcărilor sale, astfel ajunge la performanța de a utiliza doar mișcările cât mai exacte, mișcări care de fapt îl ajută la realizarea temelor date, dar și a cerințelor vieții de zi cu zi. Momentul ajungerii la acest stadiu, al perfecționării mișcărilor, până ce acestea devin concrete, sigure, fine, este condiționat de dezvoltarea mușchilor mici ai mâinilor.

Dat fiind faptul că dintre toți analizatorii, mâna are cea mai întinsă arie corticală de protecție, aceasta are o deosebită importanță în întrega dezvoltare a copilului. Contactul cu materialele de lucru în diferite momente ale activităților practice, influențează exactitatea și profunzimea percepțiilor și reprezentărilor copiilor. Bineînțeles că dezvoltarea motricității copilului se poate realiza odată cu însușirea tehnicilor de lucru ale activităților practice.

1.2.2 Rolul activităților practice în dezvoltarea intelectuală a copiilor

În grădiniță copiii își lărgesc cercul de reprezentări și participă în mod activ la viața care-i înconjoară, deoarece aici percep cu curiozitate obiectele și fenomenele realității.

Toate activitățile susținute în grădiniță au rolul de a face cunoscută copiilor lumea ce îi înconjoară prin diferite metode cum ar fi observația, convorbirea etc. și în cadrul a diferite activități: cunoașterea mediului, educarea limbajului, activități matematice etc.

Cu ajutorul activităților practice și mai ales în cadrul acestora, toate aceste cunoștințe se completează, se consolidează. De exemplu, în cadrul unei activități practice ce are ca sarcină de lucru executarea unui tablou cu lalele, copilul își consolidează cunoștințele despre forma florii, culorile florii, părțile componente ale acesteia.

Tot în cadrul activităților practice copilul lucrează cu diferite tipuri de materiale: din natură (frunze, scoici, făină), hârtie, lipici, carton, materiale textile etc., cu ajutorul cărora realizează tema propusă de cadrul didactic. Astfel copilul are ocazia să cunoască însușirile acestora, să le compare, să le analizeze caracteristici ca: mărime, formă, culoare, rezistență.

În cadrul activităților practice copilul își dezvoltă atenția, imaginația reproductivă, este pus în situația de a efectua operații de comparație, analiză, sinteză, generalizări concrete, bază a gândirii situaționale caracteristică preșcolarilor. Pentru argumentarea celor menționate mai devreme, voi prezenta următorul exemplu:

În realizarea temei „Ghiocelul”, educatoarea prezintă copiilor modelul, demonstrează modul de lucru și totodată reactualizează cunoștințele privind floarea ce urmează a fi realizată. Astfel copilul își consolidează cunoștințele referitoare la „Vestitorul primăverii – ghiocelul”, își îmbogățesc cunoștințele privind materialele utilizate, învață sau își consolidează procedee de lucru.

În concluzie, în cadrul activităților practice, copilul are posibilitatea de a-și fixa, sistematiza și verifica cunoștințele deținute. Aceste lucruri sunt posibile, doar datorită faptului că această activitate dă posibilitatea copilului de a intra în contact direct cu materialele utilizate și totodată dă posibilitatea copilului de a pune în practică anumite cunoștințe însușite. Dar toate aceste lucruri nu se pot realiza fără însușirea corectă a unor tehnici de lucru, una dintre principalele scopuri ale activităților practice.

1.2.3 Rolul activităților practice în dezvoltarea morală a preșcolarului

Activitățile practice au un rol deosebit de important în dezvoltarea morală a copilului, influențând-o în mod pozitiv. Din nou cadrul didactic are un rol foarte important. Un rol care trebuie să îl joace foarte bine. Trebuie să ofere motivația copilului în realizarea sarcinii didactice date, odată ce îi oferă copilului motivația, îl ajută să depună acel efort preungit de executare a temei date. Cunoscând motivul și destinația lucrării ce o are de executat, copilul este stimulat și interesat să- și realizeze sarcina. Astfel el devine perseverent, își concentrează atenția, învață să se stăpânească, să învingă obstacolele.

Nu putem concluziona decât că trăsăturile pozitive ale voinței copilului se dezvoltă în mare măsură datorită acestor activități.

Educatorul oferă la început motivații care se axează pe utilizarea materialului realizat, în cadrul activităților grupei. Odată cu dezvoltarea anumitor deprinderi, cadrul didactic poate oferii alte motivații, ce îi implică pe cei din jur: realizarea unor jucării pentru copiii mai mici sau cu probleme financiare etc. Aceste activități îl obișnuiesc pe copil cu o activitate utilă, ceea ce îl pregătește pentru următoarele nivele ale dezvoltării sale și ale vieții.

Cadrul didactic trebuie să acționeze cu mult tact, și să fie pregătit pentru orice situație neprevăzută. Trebuie să aprecieze munca fiecărui copil, mai ales că se urmărește și o anumită formare a independenței copilului în ceea ce privește sarcinile ce trebuie realizate. Ei apreciază foarte mult și trăiesc din plin sentimentul, în momentul în care constată că în urma efortului depus au realizat singuri tema propusă.

Nu trebuie uitat încă un aspect. Și anume acela că pe parcursul activității manuale trebuie educat simțul curățeniei și al ordinii. Materialul utilizat în realizarea unei teme trebuie prezentat și aranjat în ordinea operațiunilor de execuție, iar pe parcurs el trebuie să lucrez cât mai curat, iar la momentul aprecierii lucrărilor, trebuie luate în considerare și aceste lucruri.

De asemenea există teme care trebuie realizate în grup, astfel copilul are posibilitatea de a relaționa și de a constata necesitatea celor din jur, dezvoltându-i-se simțul de încredere, de prietenie.

În concluzie activitățile practice ajută copilul în procesul dezvoltării sale morale și mai concret cu ajutorul acestor activități devine perseverent, învață să se stăpânească, să învingă obstacolele apărute, învață să devină independent, să lucreze curat și ordonat, să lucreze în echipă, i se dezvoltă sentimentul de prietenie, încredere, optimismul și încrederea reciprocă. Bineînțeles toate acestea se pot realiza doar cu ajutorul tehnicilor de lucru utilizate în cadrul acestor activități.

1.2.4 Rolul activităților practice în dezvoltarea simțului estetic

În cadrul tuturor activităților copilului îi sunt prezentate elemente din lumea care îl înconjoară, sub o formă pozitivă, evidențiind frumosul. În cadrul activităților practice acest lucru poate este mult mai mult utilizat deoarece copilul intră în contact cu diverse materiale, cu ajutorul cărora realizează obiecte, tablouri care reprezintă lumea înconjurătoare.

Copilul trebuie să analizeze materialele de lucru, să le combine astfel încât să realizeze o armonie între ele, să reprezinte practic lumea înconjurătoare, o lume a frumosului.

Astfel pe parcursul executării lucrării copilul compară lucrarea sa cu modelul prezentat, iar la sfârșitul activității își analizează lucrarea sa și a colegilor săi.

Astfel cu ajutoul acestor activități copilul reușește să descopere frumosul din lumea înconjurătoare, și are posibilitatea să îl redea, deci i se desvoltă simțul estetic.

Capitolul 2

Strategii utilizate în cadrul activităților manuale

2.1 Tehnici utilizate în cadrul activităților practice

Așa cum am concluzionat în sub capitolele anterioare, activitățile practice ocupă un rol deosebit de important în dezvoltarea psiho-motorie a copiului, dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea morală și dezvoltarea simțului estetic. Dar un aspect foarte important, este acela că realizarea temelor propuse în cadrul acestor activități, se reaalizează cu ajutorul anumitor tehnici specifice, care trebuie să fie stăpânite foarte bine atât de cadrul didactic, cât și de copii.

Am considerat necesra introducerea unui subcapitol dedicat tehnicilor de lucru specifice activităților practice, astfel că putem spune că abilitățile practice pot fi clasificate după criteriul tehnicilor folosite și al sarcinilor didactice care se realizează în cadrul acestora.

O primă tehnică de lucru prezenată este mototolirea.

Mototolirea înseamnă realizarea unor biluțe de hîrtie creponată (sau alte tipuri de hârtie) ce vor fi aplicate pe planșe desenate. Culorile, mărimile și combinarea acestora depind de personalitatea fiecărui copil.

Exemplu: „Împodobim bradul”

Materiale necesare: șervețel, hârtie creponată, aracet

Pași în realizarea acestei tenici: se pregătesc fâșii de hârtie, iar cu ajutorul degetelor se rotește hârtia până în momentul obținerii unei mingiuțe. Această tehnică bineînțeles ajută la dezvolatarea mușchilor mici ai mâinii copilului, deci a motricității. De asemenea ajută și la consolidarea unor conoștințe anterior învățate, în funcție de tema propusă, deci ajută la dezvoltarea intelectuală și ajută și la dezvolatera simțului estetic, în funcție de combinarea cât mai bună a culorilor hârtiei utilizate.

Ruperea hârtiei

Ruperea reprezintă o operație simplă de lucru, materialul de bază fiind hârtia. Această tehnică ajută copilul să-și formeze și să-și consolideze, unele abilități practice, specifice nivelului de dezvoltare motrică. Pe baza temei propuse de către cadrul didactic, copilul, împreună cu propunătorul va încerca să găsească soluții pentru realizarea obiectivelor.

Materiale necesare: hârtie glasată sau xerox color, șablon (dacă este cazul).

Există două modalități de realizare a acestei tehnici de lucru :

a) Ruperea fără contur

Exemplu: „Căciulița Moșului”

Pași în realizarea acestei tehnici: cadrul didactic prezintă modelul copiilor, după care demonstrează modul de realizare al acestuia; cu o mână se ține hârtia, iar cu degetul mare, arătător și milociu se rupe hârtia în forma dorită. Astfel această tehnică ajută la dezvolatarea mușchilor mici ai mâinii copilului, ajută și la consolidarea unor cunoștințe anterior învățate, în funcție de tema propusă, ajută și la dezvolatera simțului estetic și nu în ultimul rând poate contribuie la dezvolatarea morală a copilului.

b) Ruperea după contur

Exemplu: ”Globuri”

Pași în realizarea aestei tehnici: se realizează aceeași pași, doar că de această dată se urmărește ruperea materialului după contur.

Decuparea

Decuparea este o tehnică de lucru de bază specifică abilităților practice. Este absolut necesar ca utilizarea foarfecei să se facă în mod corect (folosirea degetelui mare și a celui mijlociu) pentru reușita lucrării. La început copiii vor încerca să obțină prin decupare obiecte de diferite forme geometrice fără contur, apoi pe baza unui șablon se va încerca obținerea cât mai aproape de realitate a unor jucării, obiecte ale mediului înconjurător etc. Astfel cu ajutorul și cu ajutorul acestei dehnici se dezvoltă cele patru laturi menționate mai sus.

Materiale necesare: hârtie xerox color (utilizată în tehnica decupării fără contur), hârtie glasată (utilizată în tehnica decupării după contur), foarfece, șablon.

La fel ca și în cazul ruperii, tehnica decupării are două posibilităși de realizare:

Decuparea fără contur

Exemplu: „Om de zăpadă”

Pași în realizarea acestei tehnici : acestă tehnică o regăsim la nivelul doi al preșcolarității ; trebuie avut grijă, ca încă de la început copilul să țină corect foarfeca în mână :

Introducerea degetului mare și a celui mijlociu în cele două verigi ale foarfecii și sprijinirea acesteia pe degetul arătător.

Depărtarea și apropierea celor două degete introduse în cele două verigi, pentru obținerea mișcărilor de închidere și deschidere a celor două brațe.

b) Decuparea după contur

Exemplu: „Om de zăpadă”

Pași în realizarea acestei tehnici – se realizează aceeași pași, doar că se respectă conturul trasat.

Lipirea

Lipirea reprezintă o operație simplă de lucru, dar foarte importantă, fiind o pârghie pentru legarea a două sau mai multe tehnici. În folosirea acestei metode avem nevoie de materiale din natură și sintetice. La început, copilul va învăța pe care parte a hârtiei glasate se aplică lipiciul, pentru ca, mai târziu, această tehnică să se transforme într-o simplă joacă.

Materiale necesare: hârtie de diferite tipuri, materiale din natură, lipici (solid de preferință), suport de lipit

Exemplu: ”Lipim globulețe”

Pași în realizarea acestei tehnici – se fixează materialul ce urmează a fi lipit pe suport astfel încât să obținem obiectul dat, se întinde stratul subțire de lipici, apoi se presează pentru a se fixa materialul.

Plierea

Plierea se realizează prin îndoiri repetate a unei suprafețe de hârtie (de obicei forma hârtiei este dreptunghiulară sau pătrată). Această tehnică ajută copilul să-și dezvolte îndemânarea motrică a mâinilor. Prin îndoiri succesive copiii pot realiza jucării simple cu care pot decora clasa, sala de grupă. Bineînțeles că și această metodă se folosește deseori în combinații cu alte tehnici de muncă. Un lucru foarte important, specific acestei tehnici, este faptul că plierea se face întotdeauna pe bancă/masa de lucru. După realizarea fiecărei îndoituri, copilului i se va explica faptul că ajutându-se de degetul arătător va muchia foarte bine plierea.

Materiale necesare: hârtie glasată sau xerox color

Exemplu: ”Pisica”

Modelarea

Modelarea conduce la dezvoltarea mobilității mâinilor, datorită faptului că mușchii mici ai mâinii sunt foarte solicitați, fiind și un bun exercițiu de educare a răbdării.

Această tehnică se realizează cu diferite materiale cum ar fi: plastilina, aluat, sârmă maleabilă. Materiale necesare: sârmă maleabilă, planșetă. Plastilină, aluat etc.

Înșirarea

Operațiunea de înșirare este foarte simplă și se introduce în cadrul activităților practice, încă de la grupa mică. Familiarizarea copiilor cu această tehnică începe cu demonstrarea și explicarea modului de folosire a materialului:

ținerea firului de ață între degetul mare, arătător și mijlociu al mâinii;

apucarea mărgelei cu degetul mare și arătător al celeilalte mâini;

introducerea firului de ață prin orificiul mărgelei și împingerea ei pe fir, în jos cu agutorul mâinii cu care se introduge mărgeluța.

Șnuruirea

Această tehnică se introduce pentru prima dată în grupa mijlocie, în vederea pregătirii lor pentru însușirea unei tehnici mai complexe, și anume cusutul. De asemenea familirizarea copiilor cu această tehnică se face prin demonstrarea șii explicarea modului de folosire al materialului:

fixare poziției obiectului de șnuruit în degetele mânii stângi, cu degetul mare deasupra obiectului;

apucarea șnurului între degetul mare, arătător și mijlociu al mâinii drepte;

fixarea punctului de plecare în șnuruire;

introducerea șnurului în orificiul indicat inițial prin partea din spate a obiectului , împingerea lui pentru a putea fi prins și tragerea lui cu mâna dreaptă, prin fața obiectului, cu revenirea la poziția inițială (de plecare);

potrivirea șnuruluincu mâna dreaptă pe marginea obiectului pentru a se asigura distanțe egale între părțile de șnuruire.

Împletiturile

Constituie o tehnică de prelucrare a firelor textile. Împletire a două, trei sau chiar a mai multor fire înseamnă realizarea șnurului pentru mărțișor, a corzii de sărit, a cosițelor păpușii, a biciului sau a lucrului pe gherghef.

Materiale necesare: sfoară, foi de porumb, rafie, lână, cânepă, in etc.

Exemplu: ”Îmbrăcarea paharului”

Cusăturile

Cusăturile dau posibilitatea copiilor să-și dezvolte capacitatea de a refolosi materiale, realizând obiecte noi, valoroase.

Materiale necesare: etamină, fire de bumbac, material textil, ac, degetar.

Exemplu: ”Punctul de cruciuliță”

Punctul de cruciuliță se lucrează pe etamină sau material cu țesătura mai rară ca să se poată forma pătratele. Pentru broderia în cruciulițe este nevoie de ață colorată în funcție de modelul ales precum și de un ac. Grosimea aței și a acului va depinde de grosimea materialului ca și de tesătură, pentru că firul trebuie să umple bine cruciulița.

Rularea

Tehnica rulării sau a bobinării, este ușor de însușit încă din ciclul preșcolar, fiind un bun exercițiu pentru dezvoltarea mușchilor încheieturii mâinilor.

Prin rularea aței obișnuite, dar colorate, pe bețe de chibrituri, creioane sau orice alt suport, lipite pe etamină se pot obține covorașe multicolore, șervețele decorate etc.

Materiale necesare: suport, ață, etamină

Exemplu: Bobinarea

Legarea nodurilor

Legarea nodurilor este o tehnică ce dezvoltă atenția și în mod absolut îndemânarea copiilor. Unele noduri se pot realiza folosind sfoara și un creion. Cel mai sigur dintre noduri este cel dublu numit ”legătură de ancoră”.

Învățarea acestei tehnici prin foarte mult exercițiu, îl va învăța pe copil un lucru foarte important: să-și lege singur șireturile.

Materiale necesare: sfoară, ață, creion, șireturi

Exemplu: ”Legarea șiretului”

Colajul

Colajul este cea mai complexă tehnică a abilităților practice datorită faptului că dezvoltă în mod absolut simțul estetic al copilului, pe de o parte, iar pe de altă parte îl învață să fie mai econom, să prețuiască fiecare lucru. În realizarea colajelor se regăsesc majoritatea tehnicilor amintite mai sus: mototolire, rupere, decupare, lipire, origami, tangram, răsucirea etc.

Materialele necesare acestei tehnici sunt foarte diverse: materiale din natură, materiale textile, hârtie, lipici, foarfece.

Exemplu: ”Narcisa”, Păpădii”

Tangram

Este un joc provenit de la poporul chinez. Are la bază șapte figuri geometrice, numite tan-uri: cinci triunghiuri ( 2 mari, 2 mici și unul mijlociu); un pătrat; un paralelogram – decupate toate dintr-un pătrat mai mare.

Regulile jocului: la alcătuirea unei imagini se folosesc obligatoriu cele șapte piese decupate; piesele se așază pe o suprafață plană, una lângă alta, fără a fi suprapuse; piesele pot fi folosite pe ambele fețe, și trebuie să fie așezate în așa fel încât să alcătuiască o anumită imagine (animale, oameni, litere, cifre etc.)

Materiale necesare: hârtie xerox color, lipici, suport

Exemplu: ”Papagalul”

2.2 Metode și procedee de lucru în realizarea activităților practice

2.2.1 Metode și procedee de lucru cu copiii de 3-4 ani

La această vârstă conducerea activitățile practice sunt determinate de specificul psihic și fizic al copilului de trei – patru ani.

Preșcolarul mic se caracterizează printr-un volum mic de cunoștințe și un vocabular sărac. Deprinderile sunt în stadiul de constituire, copilul vine la această vârstă pentru prima dată în contact cu materialele și procedeele de lucru. Astfel se poate exclude folosirea metodei conversației în prima parte a activității deoarece această metodă presupune însușirea unor cunoștințe, pe baza cărora să sde poată discuta.

La această vârstă este recomandabil să se utilizeze diferite procedee de lucru, care să stimuleze interesul copiilor pentru conținutul activității. De exemplu se poate prezenta un tablou, o scurtă povestire, care sa-i familiarizeze pe copii cu conținutul activității.

Este recomandabil ca intuirea modelului la acest nivel, să fie făcut de educatoare, deoarece copiii sesizeaza cu greutate unele aspecte structurale ale modelului. Astfel observația devine modul de luru predominant. Ca procedeu se utilizează analiza, care stabilește caracteristicile părților componente din punctul de vedere al unei însușiri.

Copilul de trei – patru ani are o gândire concretă de aceea în etapa transmiterii de cunoștințe metoda predominantă este demonstrația. Binenînțeles că aceasta trebuie să fie însoțită de explicații scurte și precise, pentru a putea fi urmărite de copii.

Următoare etapă, cea a efectuării lucrărilor de către copii, este dominată de exercițiu. Acum copilul execută operațiunile independent, după modelul dat de educatoare și sub supravegherea strictă a acesteia.

La grupa de trei – patru ani, aprecierea este făcută de educatoare, fără să analizeze detailat fiecare rezultat în parte.

2.2.2 Metode și procedee de lucru cu copiii de 4-5 ani

La vârsta de patru ani copilul se caracterizează printr-o intensă dezvoltare fizică și psihică, modificările văzându-se în intervale de timp relativ scurte. Astfel este determinată o nouă orientare în desfășurarea activităților practice, în ceea ce privește metodele și procedeeele de lucru.

Acum se mărește simțitor volumul de reprezentări și cunoștințe. O serie de deprinderi sunt reluate de la grupa de trei – patru ani, în vederea consolidării lor. În prima parte a anului școlar se recomandă unele procedee care să stimuleze interesul copiilor pentru această activitate. Intuirea modelului se face de educatoare, dar antrenând copiii în repetarea celor subliniate de ea.

Explicația educatoarei în acest moment deveni deosebit de importantă, deoarece concomitent cu precizarea unor caracteristici se subliniază și operațiuni simple prin care s-au obținut acestea. Tot același procedeu se utilitzează în prezentarea materialului de către educatoare ca la vârsta de trei-patru ani, analiza pe criterii simple.

Și la acestă vârstă gândirea copilului continuă să aibă un caracter concret, totuși copilul devine mult mai receptiv la instructajul verbal al educatoarei. Astfel se determină îmbinarea demonstrației cu explicația, mai detaliate.

Deoarece echilibrul dintre excitație și inhibiție continuă să fie instabil, predominând procesul de excitație față de procesul de inhibiție necondiționată, se recomandă demonstrarea integrală și în ritm normal de lucru.

La acest nivel copilul progresează în ceea ce privește organizarea mișcărilor, mâna dreaptă (sau stângă) să se evidențieze ca fiind dominantă. Mișcările devin coordonate, mai precise, multe mișcări inutile eliminându-se.

Acum educatoarea va îndruma numai copiii care se află într-un stadiu de dezvoltare mai mic, procedeul indicat fiind doar amintirea operațiunilor în vederea corectării unor greșeli.

La această vârstă indicațiile verbale fiind suficiente, copiii sunt provocați în căutarea greșelilor și în căutarea soluțiilor de corectare a acestora. Astfel la acestă grupă este necesară îndrumarea permanentă a educatoarei în timpul efectuării exercițiilor de către copii. Aprecierea lucrărilor se face tot de educatoare, spre sfârșitul anului ajungând copiii să sesizeze calitățile sau deficiențele lucrărilor.

2.2.3 Metode și procedee de lucru cu copiii de 5-6 ani

La vârsta de cinci-șase ani este posibilă desfășurarea unor activități manuale mai complexe și mai variate,datorită perfecționării activității nervoase superioare. Bineînțeles că datorită acestor caracteristici, folosirea metodelor și procedeelor de lucru diferă destul de mult de perioadele anterioare.

Se introduce acum în prima parte a activității, conversația pentru a familiariza copiii cu tema activității. De acum se pot introduce ghicitori, care solicită în mai mare măsură copilul în reactualizarea caracteristicilor obiectului pe care îl vor executa. Acum explicația are un conținut mai bogat, mai ales în activitățile în care se introduce o deprindere nouă și se explică copiilor necesitatea însușirii acestei deprinderi pentru activitatea lor viitoare.

În procesul intuirii modelului, rolul educatoarei este acela de orientare a percepției copiilor, a stabilirii legăturilor și a raporturilor dintre diferitele elemente ale modelului. Cu toate că la această vârstă pregresul realizat în dezvoltarea gândirii este mare, metoda predominantă este demonstrația. Deosebirea acestei perioade de cle anterioare este aceea că explicațiile verbalesunt pe o scară mai largă. Uneori chiar, demonstrația se face parțial, fiind completată de explicații și conversații, la activitățile de consolidare și verificare.

Deoarece copiii se pot concentra mai mult la această vârstă lucrează mai echilibrat, fără grabă, mișcările lor fiind mai precise și mai specializate. Astfel se concentrează mai mult asupra lucrului, dar uneori manifestă nesiguranță în mișcări. Un lucru important este acela că în acel moment ei se opresc pentru a se corecta. Rezultatul acestui fapt este că la aceasta grupă activitatea nu mai are caracter continuu, ci întrerupt prin pauze, ceea ce determină folosirea unor procedee în timpul acestor pauze pentru stimularea continuă a interesului pentru activitate. Prin întrebări se poate atrage atenția copilului asupra procedeului de lucru greșit aplicat de el.

La aceasta vârstă copiii sunt influențați în mare măsura de model și de instructajul verbal, astfel educatoarea le cere ca în timpul lucrului să urmarească modelul dat.

La vârsta de 5-6 ani aprecierea lucrărilor se face acum de către copii sub îndrumarea educatoarei. Întrebările vor fi clar formulate copiii fiind conduși să observe concomitent lucrările și modelul pentru a stabili prin comparație greșelile sau calitățile acestora. Totuși este necesar ca educatoarea să traga anumite concluzii și să argumenteze clasificarea lucrărilor în funcție de calitatea lor.

2.2.4 Metode și procedee de lucru cu copiii de 6-7 ani

Preșcolarul mare se caracterizeaza printr-o dezvoltare fizică și psihică alertă. Volumul mare de reprezentări și posibilitatea reactualizării acestora prin cuvânt, permite ca la această grupă explicația și conversația să capete o pondere din ce în ce mai mare.

În partea introductivă a activităților, educatoarea folosește conversația în scopul evidențierii utilității obiectelor confecționate. Acum se pot folosi și alte procedee: recitarea de versuri, ghicitori, machete etc. La copilul de 6-7 ani, percepția se dezvoltă calitativ, astfel actul perceptiv al modelului și al materialului dobândește un caracter mai analitic și mai organizat. Intuirea modelului și a materialului se desfășoară mai profund în cadrul conversației și explicației, mai amănunțit și orientată în direcția sarcinilor precise.

La preșcolarul mare caracteristica este restabilirea echilibrului între excitație și inhibiție. Acestea determină ca reacțiile copilului să fie mai stabile. Astfel se permite ca metoda demonstrației să fie în ritm încetinit și parțial. Acum se antrenează verbalizarea felului cum au înțeles efectuarea diferitelor operațiuni în succesiunea lor și obligă copilul să-și planifice mintal acțiunile ce urmează să fie executate pe parcursul realizării sarcinii didactice. Deși la această grupa există posibilitatea redării unor obiecte doar după indicații verbale, nu se recomandă excluderea totală a demonstrației pentru că numai în strânsă legătura cu activitatea practică se poate asigura dezvoltarea și consolidarea deprinderii de a lucra dupa indicații verbale.

Verificarea și aprecierea lucrărilor trebuie să fie exigente și să cuprindă întreaga activitate desfășurată de copil în realizarea temei date. Educatoarea le va pune o serie de întrebări după care copii sunt deprinși să tragă singuri concluziile și să-și justifice părerile.

În concluzie se subliniază faptul ca în cadrul activităților practice metodele și procedeele de lucru se aplică în funcție de specificul procesului de formare a deprinderilor manuale și de particularitățile de vârsta ale copiilor din grupa cu care se lucrează.

Capitolul 3

Obiectivele și ipoteza cercetării

3.1 Obiectivele cercetării

În prezenta lucrare, se studiază prin intermediul unor mijloace experimentale psihologice unii dintre parametrii formării și dezvoltării deprinderilor manuale și a dezvoltării multiculturale prin intermediul activităților practice, urmărind următoarele obiective:

► Stimularea unei atitudini intelectuale creatoare ;

► Exersarea operțiunilor gândirii: analiza, sinteza, comparația, simțul orientării, care provoacă copilului și trăiri afective, influențează dezvoltarea spiritului activ, stimulează comportamentul disciplinat;

► Exersarea analizatorilor cutanați, vizuali și sistemul muscular al mâinii concomitent, pe parcursul executării sarcinii didactice cerute, în cadrul activităților practice;

► Dezvoltarea trăsăturilor pozitive ale voinței copilului;

► Descoperirea frumosului din lumea înconjurătoare și redarea acesteia de către copil, deci dezvoltarea simțului estetic.

► Executarea corectă a tehnicilor de lucru specifice activităților practice și nivelului de vâstă

3.2 Ipoteze

Este o realitate faptul că activitățile practice ajută copilul în dezvoltarea psiho-motorie, în dezvoltarea intelectuală, în dezvoltarea educației estetice, în dezvoltarea educației morale, deci în dezvoltarea multiculturală a sa.

În cadrul activităților practice copilul își dezvoltă atenția, imaginația reproductivă, este pus în situația de a efectua operații de comparație, analiză, sinteză, generalizări concrete, bază a gândirii situaționale caracteristică preșcolarilor. Cu ajutorul activităților practice și mai ales în cadrul acestora, toate cunoștințele se completează, se consolidează.

Cele menționate mai sus consuc spre următoarele ipoteze:

Dacă numărul activităților practice se mărește în cadrul activităților comune cu unu, iar în cadrul activităților alese acestea se regăsesc pe parcursul fiecărei zile a săptămânii, atunci copiii se dezvoltă din punct de vedere psiho-motoriu, intelectual, estetic, moral, deci multicultural, mult mai eficient și mai rapid.

Cu cât activitățile practice sunt mai prezente în viața de grădiniță a copiilor, cu atât mai mult se formeză deprinderile manuale ale acestora.

3.3 Principalele date demografice

Eșantionul este parte dintr-un întreg, selectată după criterii științifice, pe care se realizează o cercetare, determinându-se, verificându-se sau atestându-se anumite caracteristici ale întregului. (Miron Ionescu)

Alcătuirea eșantionului trebuie să se realizeze în așa fel încât acesta să fie reprezentativ pentru o anumită populație, în cazul nostru, populație școlară. Eșantionul reprezentativ este grupul extras din populația școlară aflată în studiu pe care o poate reprezenta (grup de elevi, clasă, școală). Reprezentativitatea se referă atât la aspectul cantitativ, la mărimea eșantionului, cât și la aspectul calitativ, structura eșantionului. Depinde de o serie de elemente ca-mărimea colectivității de selecție, mărimea ponderii caracteristicilor cercetate, mărimea dispersiei valorilor extreme față de valoarea medie exprimată prin abatere standard, eroarea limită admisă, probabilitatea cu care este garantată precizia informațiilor culese.

Eșantionarea este operația practică de stabilire a eșantionului reprezentativ statistic și a modalității în care se va lucra cu el. Ea presupune selectarea unui număr limitat , relativ restrâns de unități, subiecți, din colectivitatea generală, asupra cărora urmează să se realizeze investigația, urmând ca informația obținută să fie aplicată la întreaga colectivitate , cu o anumită probabilitate.

În studiul psiho-pedagogic pe care l-am desfășurat am lucrat cu grupa mică și grupa mijlocie în perioada anilor școlari 2005-2007. Grupa la care s-a aplicat experimentul este o grupă omogenă, formată din 10 fete și 12 băieți, iar grupa de control este de asemena omogenă formată din 11 fete și 12 băieți.

Dat fiind faptul că studiul s-a realizat încă de la intrarea în grădiniță atât a copiilor din grupa experimentală, cât și a copiilor din grupa de control, este ușor de înțeles, că acești copii au pășit pentru prima dată în societate, într-unn cadru organizat. Nici-unul dintre aceștia nu au frecventat creșa.

S-a ales grupa mică și mijlocie pentru acest studiu tocmai din aceste considerente. S-a urmărit analizarea și interpretarea datelor încă din prima etapă a școlarizării copiilor. De aici putem concluziona că deprinderile manuale ale copiilor erau slab dezvoltate, dezvoltarea multiculturală era în fază incipientă.

3.4 Descrierea instrumentelor de investigare

3.4.1 Observația

Metodele de investigare aplicate în prezenta lucrare nu sunt altele decât cele prezente în metodologia cercetării, dar bineînțeles că acestea au fost adaptate în funcție de particularitațile de vârstă și specificul grupei mici, respectiv mijlocii.

Aceste metode au fost alese astfel încât să corespundă cu principalele cerințe ale cercetării de față. Așadar în cele ce urmează se vor enumera și descrie metodele utilizate în această cercetare.

Ca primă metodă de cercetare amintim observația, care este cea mai veche de cunoaștere, dar dacă nu este sistematică, nu permite generalizări, rămâne la nivelul cunoașterii spontane, a cunoașterii comune.

Observația științifică reprezintă metoda de obținere a informațiilor prin intermediul simțurilor cu scopul de a verifica ipotezele cercetării sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul natural și social, persoanele și relațiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acțiunile și activitățile oamenilor, comportamentul lor verbal, produsele activității creatoare a indivizilor și grupurilor umane.

Astfel observația constă în investigarea sistematică, pe baza unui plan dinainte elaborat și cu ajutorul unor instrumente adecvate, a acțiunilor și interacțiunilor evenimentelor, relațiilor și proceselor din câmpul educațional dat. Este o investigare calitativă a fenomenelor educaționale.

Ca metodă de cercetare științifică trebuie amintit că observația are anumite cerințe ca: subordonarea observării (percepție orientată) față de anumite obiective precizate de la început, planificarea observației – observarea trebuie să se realizeze sistematic și continuu, pe o perioadă suficient de lungă pentru a putea fi surprinse diferite ipostaze de manifestare a fenomenului, evoluția procesului urmărit, pregătirea anterioară pentru observație; abordarea cu seriozitate a condițiilor observării, efectuarea observației într-un cadru de referință, compararea datelor observate într-un colectiv cu situații similare observate în alte colective, clase, școli, din alți ani, din alte perioade ale aceluiași an școlar, formularea datelor observației oral sau scris pentru a consemna cele observate și a crea posibilitatea utilizării datelor, valorificarea datelor observației în scopul propus anterior imprimă observației un caracter activ și eficient.

Tipul de observație utilizat cel mai frecvent în această cercetare este observația participativă, care constă în implicarea totală sau parțială a cercetătorului în situațiile investigate și invocarea introspecției sau a memoriei sale pentru înregistrarea post-festum a datelor și informațiilor (autoevaluarea activității didactice).

3.4.2 Metoda analizei produselor activității școlare

Această metodă a ajutat în obținerea datelor privitoare la deprinderile copiilor, în cunoașterea informațiilor privind însușirile psihice ale copiilor, descoperirea moduli de lucru în care copiii au respectat indiicațiile educatorului, formarea corectă a deprinderilor.

Datele culese au fost supuse analizei pentru a se desprinde estimări, aprecieri asupra individualității copilului, comportamentului său, a preocupărilor și înclinațiilor sale. Datele consemnate sunt corelate cu constatările desprinse în urma aplicării altor metode de cercetare.

3.4.3 Metoda convorbirii

Metoda convorbirii este o formă de anchetă, care constă într-un dialog dintre cercetător și subiecții supuși investigației, în vederea colectării de date în legătură cu fenomenele urmărite. Convorbirea se desfășoară pe baza unui plan și a unui ghid alcătuit din întrebări elaborate dinainte. Răspunsurile se consemnează, se înregistrează cu fidelitate, pentru a putea fi prelucrate ulterior.

În cadrul acestei cercetări, această metodă a constat în discuții între cercetător și subiectul investigat, adică între educatoare și copii. Aceasta a presupus relația directă dintre educatoare-copil, față în față și abilitatea educatoarei pentru a obține motivarea subiecților, angajarea copiilor în discuții.

Convorbirea s-a făcut atât individual, cât și în grup, spontan ori de câte ori am considerat momentul propice pentru acest lucru și organizat stabilind un plan de întrebări.

3.5 Experimentul pedagogic

Experimentul este cea mai importantă metodă de cercetare. Spre deosebire de observație presupune modificarea condițiilor de apariție și desfășurare a fenomenului. Experimentul este o observare provocată. El constă în reproducerea sau schimbarea deliberată a unor evenimente sau procese educaționale cu scopul de a observa, măsura și evalua prin control sistematic factorii care le influențează, le determină sau cu care interacționează. El constă în analiza acțiunii unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situație controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale.

În experiment intervin variabilele independente-introduse de cercetător în vederea studierii efectelor schimbării și variabilele dependente-care sunt rezultatele constatate în urma variabilelor independente; ele sunt supuse măsurărilor și interpretărilor. Se lucrează și cu variabile intermediare, care mijlocesc relațiile între primele două.

Exemple:

Variabile independente – metodele de predare ale profesorului (metoda problematizării, metoda descoperirii, explicația, convorbirea, etc.)

Variabile dependente – performanțele copiilor

Variabile intemediare – factori sociali și psihici.

Dintre formele de experimente cunoscute în această cercetare a fost aplicat experimentul natural, care presupune aplicarea probei sau sarcinii declanșatoare într-un cadru obișnuit, familiar, de activitate al copiilor, experimentul colectiv – lucrând cu întreaga grupă și experimentul de lungă durată – pe parcursul a doi ani.

3.6 Etapele cercetarii

Cercetarea pedagogică s-a desfășurat în trei etape: etapa constatativă (pre-test) etapa experimental-amerliorativă, etapa de evaluare (post-test).

Etapa constatativă a avut loc la începutul anului școlar 2005-2006 și s-a suprapus cu evaluarea inițială a copiilor. Acest lucru a fost posibil deoarece așa cum am menționat mai sus, cercetarea s-a desfășurat la nivelul I, adica, grupa mică și grupa mijlocie. Astfel deprinderile practice ale copiilor erau slab-dezvoltate, caracteristice de altfel nivelului de vârstă. S-au aplicat probe pentru verificarea priceperilor și deprinderilor, atât individual cât și pe grupuri mici și nu în ultimul rând la întreaga grupă.

Una dintre caracteristicile psihologice ale copilului de grupă mica (3-4 ani) este acela că gândirea are un pronunțat caracter concret. Astfel în perioada de pre-test s-au folosit metode și procedee ca: explicația odată cu demonstrația, exercițiul și conversația.

Etapa experimental-ameliorativă s-a desfășurat pe o perioadă mai lungă de timp, a fost mai laborioasă și a fost concepută ca o largă acțiune educativă de cultivare a înclinațiilor și priceperilor practice aplicative. Aceasta s-a desfășurat pe perioada anului școlar 2005 – 2006 imediat după etapa constatativă nivelul grupei fiind – grupa mică.

În cadrul acestei etape s-a căutat să se demonstreze că obiectivele și ipoteza prezentei cercetări sunt realizabile.

Planul de învățământ prevede că activitățile manuale au alocate o activitate comună pe săptămână cu întreaga grupă de copii. La grupa experimentală, educatoarea împreună cu copii au ales ca activitate opțională, o altă activitate manuală denumită “Micii Gospodari”, deoarece din prisma adultului activitățile comune sunt mai importante întrucât oferă un cadru de antrenare a tuturor copiilor, de transmitere a informațiilor, de formare a priceperilor și deprinderilor. Din prisma copilului, jocul este activitatea preferată și ocupă un loc prioritar în ordinea opțiunilor lui. Astfel în afara activităților comune se pot realiza activități deosebite și în alte momente ale zilei: jocuri alese, jocuri în grupuri mici, activități în micro-cercuri și micro-ateliere, în cadrul activităților complementare sau programului desfățurat după-amiază. Acest lucru a fost aplicat și subliniat în cadrul grupei expermientale: prezența activităților practice zilnic: în cadrul activităților alese, în cadrul jocurilor în grupuri mici, în cadrul activităților în micro-cercuri, în cadrul micro-atelierelor, în cadrul activităților complementare sau a programului desfășurat după-amiază.

Activitățile comune se realizează la propunerea educatoarei care trebuie să caute metodele și procedeele necesare antrenării copiilor în cadrul activităților. Durata unei activități la grupa mică este de maxim 15 minute. Se poate întâmpla ca preșcolarul să-și dorească să lucreze mai mult în cadrul activităților practice și nu trebuie interupt decât în momentul în care dă semne de oboseală.

Astfel în cadrul activiăților practice, copii și-au consolidat cunoștințele dobândite în cadrul altor activități (de limbaj, activități plastice, activități matematice), dar și-au însușit alte cunoștințe referitoare la materialele cu care au lucrat.

Activitățile alese au pregătit, repetat, verificat, controlat cunoștințele dobândite în cadrul activităților comune și au favorizat realizarea unui învățământ diferențiat atât de copiii care întâmpină greutăți cât și pentru cei cu aptitudini deosebite. Prezența activităților manuale în cadrul activităților alese a constituit un mijloc de educare a inițiativei, a spiritului de independență în acțiune, a perseverenței copilului, lărgind dezvoltarea intelectuală, morală, fizică și estetică a copiilor. Jocul este puntea de legătură între activitățile alese și activitățile comune. Au fost introduse pe rând tehnicile specifice activităților practice: mototolirea, ruperea, lipirea, plierea, înșirarea, șnuruirea, bobinarea și colajul.

Analiza și interpretarea rezultatelor etapei experimentale, este pasul următor al cercetării, caracterizat prin efectuarea unor probe de evaluare finală. Aceste probe pot fi individuale pentru fiecare unitate de conținut. Aceasta etapă a fost realizată pe parcursul anului școlar 2006 – 2007.

Prezentarea, analizarea și interpretarea datelor și rezultatelor se vor trata în capitolul următor, în detaliu.

3.7 Prezentarea și analizarea datelor

Pe parcursul anului școlar 2006-2007 s-a efectuat analizarea și interpretarea datelor. Cu alte cuvinte în urma experimentului din anul școlar precedent, aceste interpretări vor demonstra dacă ipoteza și obiectivele urmărite sunt adevărate.

Pentru a verifica ipoteza și obiectivele, testele efectuate la grupa experimentală au fost probate în același timp în cadrul unei grupe de control, astfel s-au prelevat, analizat și interpretat date atât din cadrul grupei experimentale cât și din cadrul grupei de control.

Testele au fost orientate atât spre analizarea deprinderilor manuale, cât și pe dezvoltarea multiculturală a copiilor: dezvoltarea intelectuală, morală, estetică și motrică.

3.7.1 Testul numărul 1

Testul numărul I a fost realizat în cadrul unei activități manuale cu tema: “Hai la joacă afară”, tehnica de lucru utilizată fiind mototolirea, sarcina didactică „mingi colorate”, scopul fiind atât executarea corectă a tehnicii mototolirii cât și dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii, operație premergătoare scrisului.

În tabelul următor, se vor prezenta datele obținute în urma evaluării. S-a acordat un punct pentru calificativul insuficient, două puncte pentru calificativul suficient, trei puncte pentru calificativul bine și patru puncte pentru calificativul foarte bine.

Item de evaluare:

I – nu execută tehnica mototolirii corect, nu finalizează sarcina didactică;

S – nu execută tehnica mototolirii corect, realizează sarcina didactică parțial;

B – nu execută corect tehnica mototolirii, finalizează sarcina didactică;

FB – execută corect tehnica mototolirii, finalizează sarcina didactică;

Valoarea medie (μ, x ) este poate cel mai important și cel mai cunoscut

parametru al tendinței centrale și reprezintă acel nivel pe care l-ar putea înregistra

variabila dacă factorii esențiali ar acționa asupra unităților populației cu aceeași

intensitate.

Există mai multe moduri de a calcula valoarea medie, moduri cunoscute

încă din liceu cum ar fi: media aritmetică, media aritmetică ponderată, media

armonică, media geometrică.

Cea mai cunoscută și folosită medie este media aritmetică ponderată, care

în cazul unui eșantion se notează cu x și se calculează astfel:

Din calculul formulei valorii medii, rezultă că punctajul mediu a copiilor din grupa experimentală este de 3,61 puncte, iar punctajul copiilor din grupa de control este de 3,19 puncte.

Valoare mediană – parametru al tendinței centrale și de structură care împarte repartiția unei populații în două părți egale.

Rangul medianei atât pentru grupa experimentală cât și de control este 10,5 ceea ce înseamnă că mediana reprezintă a 11-a valoare în cazul în care sunt ordonate crescător valorile.

Grupa experimentală:

1,2,2,3,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4

Valoarea medianei este 4 ceea ce ne arată că 50 % dintre copii au obținut punctajul de 4 puncte, iar 50% au obținut punctaj mai mic de 4 puncte.

Grupa control :

1,2,2,2,3,3,3,3,3,3,3,3,4,4,4,4,4,4,4,4,4

Valoarea mediană este 3, ceea ce ne arată că 50 % dintre copii au obținut peste 3 puncte, iar 50 % au obținut punctaj mai mic de 3 puncte.

Valoarea modală – parametru al tendinței centrale ce reprezintă acea valoare a variabilei ce a înregistrat cea mai mare frecvență. Observăm că în cazul grupei experimentale tendința centrală este de 4 puncte, iar în cazul grupei de control este tot de 4 puncte.

Din analiza statistico-matematică a datelor culese, reiese faptul că datorită prezenței activităților manuale în mult mai multe momente ale zilei în grădiniță, sarcina didactică șiscopul au fost mai bine rrealizate și atinse la grupa experimentală, decât la grupa de control.

Tehnica de lucru utilizată (mototolirea) corect, a dus la rezolvarea sarcinii didactice și la dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii, operație premergătoare scrisului, astfel la un timp de ralizare mai eficient.

3.7.2 Testul numărul 2

Testul numărul 2 a fost realizat în cadrul unei activități manuale cu tema: “Legume de toamnă”, tehnica de lucru utilizată fiind ruperea, sarcina didactică „morcovei”, scopul fiind atât executarea corectă a tehnicii ruperii după contur cât și fixarea cunoștințelor despre legumele de toamnă.

În tabelul următor, se vor prezenta datele obținute în urma evaluării. S-a acordat un punct pentru calificativul insuficient, două puncte pentru calificativul suficient, trei puncte pentru calificativul bine și patru puncte pentru calificativul foarte bine.

Item de evaluare:

I – nu execută tehnica ruperii după contur corect, nu finalizează sarcina didactică;

S – nu execută tehnica ruperii după contur corect, realizează sarcina didactică parțial;

B – nu execută corect tehnica ruperii după contur, finalizează sarcina didactică;

FB – execută corect tehnica ruperii după contur, finalizează sarcina didactică;

Din calculul formulei valorii medii, rezultă că punctajul mediu al copiilor din grupa experimentală este de 3,71 puncte, iar punctajul copiilor din grupa de control este de 2, 95 puncte.

Rangul medianei atât pentru grupa experimentală cât și de control este 10,5 ceea ce înseamnă că mediana reprezintă a 11-a valoare în cazul în care sunt ordonate crescător valorile.

Grupa experimentală:

2,2,3,3,3,3,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4

Valoarea medianei este 4 ceea ce ne arată că 50 % dintre copii au obținut punctajul de 4 puncte, iar 50% au obținut punctaj mai mic de 4 puncte.

Grupa control :

1,1,2,2,2,2,3,3,3,3,3,3,3,3,4,4,4,4,4,4,4

Valoarea mediană este 3, ceea ce ne arată că 50 % dintre copii au obținut peste 3 puncte, iar 50 % au obținut punctaj mai mic de 3 puncte.

Observăm că în cazul grupei experimentale tendința centrală este de 4 puncte, iar în cazul grupei de control este de 3 puncte.

Din analiza statistico-matematică a datelor culese, reiese faptul că datorită prezenței activităților manuale în mult mai multe momente ale zilei în grădiniță, sarcina didactică și scopul au fost mai bine realizate și atinse la grupa experimentală, decât la grupa de control.

Tehnica de lucru utilizată (ruperea) corect, a dus la rezolvarea sarcinii didactice și la consolidarea cunoștințelor desprelegumele de toamnă, deci la dezvoltarea intelectuală a copilului.

3.7.3 Testul numărul 3

Testul numărul 3 a fost realizat în cadrul unei activități manuale cu tema: “Cadouri pentru copii”, tehnica de lucru utilizată fiind lipirea, sarcina didactică „Lipim jucării pentru copii”, scopul fiind atât executarea corectă a tehnicii lipirii cât și dezvoltarea morală.

În tabelul următor, se vor prezenta datele obținute în urma evaluării. S-a acordat un punct pentru calificativul insuficient, două puncte pentru calificativul suficient, trei puncte pentru calificativul bine și patru puncte pentru calificativul foarte bine.

Item de evaluare:

I – nu execută tehnica lipirii, nu finalizează sarcina didactică;

S – nu execută tehnica lipirii, realizează sarcina didactică parțial;

B – nu execută corect tehnica lipirii, finalizează sarcina didactică;

FB – execută corect tehnica lipirii, finalizează sarcina didactică;

Din calculul formulei valorii medii, rezultă că punctajul mediu al copiilor din grupa experimentală este de 3,52 puncte, iar punctajul copiilor din grupa de control este de 3, 19 puncte.

Rangul medianei atât pentru grupa experimentală cât și de control este 10,5 ceea ce înseamnă că mediana reprezintă a 11-a valoare în cazul în care sunt ordonate crescător valorile.

Grupa experimentală:

1,1,3,3,3,3,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4

Valoarea medianei este 4 ceea ce ne arată că 50 % dintre copii au obținut punctajul de 4 puncte, iar 50% au obținut punctaj mai mic de 4 puncte.

Grupa control :

1,1,1,2,2,3,3,3,3,3,3,3,4,4,4,4,4,4,4,4,4

Valoarea mediană este 3, ceea ce ne arată că 50 % dintre copii au obținut peste 3 puncte, iar 50 % au obținut punctaj mai mic de 3 puncte.

Observăm că în cazul grupei experimentale tendința centrală este de 4 puncte, iar în cazul grupei de control este de 4 puncte.

Din analiza statistico-matematică a datelor culese, reiese faptul că datorită prezenței activităților manuale în mult mai multe momente ale zilei în grădiniță, sarcina didactică și scopul au fost mai bine realizate și atinse la grupa experimentală, decât la grupa de control.

Tehnica de lucru utilizată (lipirea) corect, a dus la rezolvarea sarcinii didactice și la dezvoltarea simțului moral.

3.7.4 Testul numărul 4

Testul numărul 4 a fost realizat în cadrul unei activități manuale cu tema: “Ziua mamei”, tehnica de lucru utilizată fiind colajul, sarcina didactică „Tablou cu flori pentru mama”, scopul fiind atât executarea corectă a tehnicii colajului cât și dezvoltarea simțului estetic.

În tabelul următor, se vor prezenta datele obținute în urma evaluării. S-a acordat un punct pentru calificativul insuficient, două puncte pentru calificativul suficient, trei puncte pentru calificativul bine și patru puncte pentru calificativul foarte bine.

Item de evaluare:

I – nu execută tehnica a colajului, nu finalizează sarcina didactică;

S – nu execută tehnica a colajului, realizează sarcina didactică parțial;

B – nu execută corect tehnica a colajului, finalizează sarcina didactică;

FB – execută corect tehnica a colajului, finalizează sarcina didactică;

Din calculul formulei valorii medii, rezultă că punctajul mediu al copiilor din grupa experimentală este de 3,71 puncte, iar punctajul copiilor din grupa de control este de 2, 85 puncte.

Rangul medianei atât pentru grupa experimentală cât și de control este 10,5 ceea ce înseamnă că mediana reprezintă a 11-a valoare în cazul în care sunt ordonate crescător valorile.

Grupa experimentală:

1,2,3,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4

Valoarea medianei este 4 ceea ce ne arată că 50 % dintre copii au obținut punctajul de 4 puncte, iar 50% au obținut punctaj mai mic de 4 puncte.

Grupa control :

1,1,1,2,2,2,2,3,3,3,3,3,3,3,4,4,4,4,4,4,4

Valoarea mediană este 3, ceea ce ne arată că 50 % dintre copii au obținut peste 3 puncte, iar 50 % au obținut punctaj mai mic de 3 puncte.

Observăm că în cazul grupei experimentale tendința centrală este de 4 puncte, iar în cazul grupei de control este de 3 puncte.

Din analiza statistico-matematică a datelor culese, reiese faptul că datorită prezenței activităților manuale în mult mai multe momente ale zilei în grădiniță, sarcina didactică și scopul au fost mai bine realizate și atinse la grupa experimentală, decât la grupa de control.

Tehnica de lucru utilizată (colajul) corect, a dus la rezolvarea sarcinii didactice și la dezvoltarea simțului estetic.

Capitolul 4

Concluzii

De la naștere și până la stabilizarea relativă a trăsăturilor personalității, omul parcurge mai multe perioade de dezvoltare, în cadrul cărora au loc însemnate transformări fizice și psihice.

Procesele intelectuale, emotive și voliționale, precum și diferitele particularități ale personalității nu sunt date de la natură, ci se formează pe parcursul diferitelor perioade de vârstă.

În dezvoltarea lor, senzațiile și percepțiile au la început un caracter de generalizare primară și numai treptat, sub influența educației și a mediului, se precizează și se diferențiază. Vârsta preșcolară este în acest sens perioada în care au loc dezvoltarea intensivă a sensibilității tuturor analizatorilor, implicit dezvoltarea senzațiilor și percepțiilor.

În acest context, rolul activităților manuale este de a călăuzi pe fiecare copil în parte spre manifestarea activă a libertății personale de a gândi, simți, și acționa potrivit nevoilor, înclinațiilor, intereselor, capacităților și posibilităților individuale ale fiecăruia, care, vor duce la expansiunea energiilor creatoare existente în fiecare copil.

Activitățile manuale ocupă un loc important în cadrul muncii educative desfășurate în grădiniță. Prin intermediul mâinii, inteligenta copilului poate găsi materialul necesar pentru a exersa și a se dezvolta. Abilitătile practice au rolul de a contribui la stimularea unei atitudini intelectuale creatoare. Această motivație ne dă dreptul să afirmăm că ”Abilitățile practice” reprezintă un segment al educației prin muncă, pentru viață.

Astfel în prezenta lucrare, s-a studiat prin intermediul unor mijloace experimentale psihologice unii dintre parametrii formării și dezvoltării deprinderilor manuale și a dezvoltării multiculturale prin intermediul activităților practice, urmărind următoarele obiective:

► Stimularea unei atitudini intelectuale creatoare ;

► Exersarea operțiunilor gândirii: analiza, sinteza, comparația, simțul orientării, care provoacă copilului și trăiri afective, influențează dezvoltarea spiritului activ, stimulează comportamentul disciplinat;

► Exersarea analizatorilor cutanați, vizuali și sistemul muscular al mâinii concomitent, pe parcursul executării sarcinii didactice cerute, în cadrul activităților practice;

► Dezvoltarea trăsăturilor pozitive ale voinței copilului;

► Descoperirea frumosului din lumea înconjurătoare și redarea acesteia de către copil, deci dezvoltarea simțului estetic.

► Executarea corectă a tehnicilor de lucru specifice activităților practice și nivelului de vâstă.

Astfel în cadrul activiăților practice, copiii și-au consolidat cunoștințele dobândite în cadrul altor activități (de limbaj, activități plastice, activități matematice), dar și-au însușit alte cunoștințe referitoare la materialele cu care au lucrat.

Prezența activităților manuale în cadrul activităților alese a constituit un mijloc de educare a inițiativei, a spiritului de independență în acțiune, a perseverenței copilului, lărgind dezvoltarea intelectuală, morală, fizică și estetică a copiilor.

Bibliografie

Rodica Goia, Formarea deprinderlor manuale prin activități practic-aplicative, 2006 Editura Infomarket, Brașov

Avram Iftimia, Pedagogia învățământului primar și preșcolar, 2007 Suport de cuurs

Monica Lepezeanu, Tradițional și modern în învățământul preșcolar, 2007 Editura Colecția didactică esențial, București

MEC, Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, 2005 Editura V&I Integral, București

Gabriela Criste, Pedagogie generală, 2002 Editura Didactică și pedagogică, București

Maria Petrică, Metodica predării activităților manuale în grădinița de copii, 1967 Editura Didactică și pedagogică, București

Alexandru Roșca, Psihologia copilului preșcolar, 1966 Editura Didactică și pedagogică, București

ANEXE

PROIECT DE ACTIVITATE

DATA:

GRUPA: mijlocie

EDUCATOARE: Teutișan Cristina Andra

GRĂDINIȚA:

ACTIVITATE: Abilități practice

TEMA ACTIVITĂȚII: „Coșuleț pentru flori” – decorare

TIPUL ACTIVITĂȚII: formare de priceperi și deprinderi practice

SCOPURILE ACTIVITĂȚII:

contribuții la dezvoltarea și consolidarea deprinderii de a manipula materialele de lucru

contribuții la dezvoltarea simțului practic și estetic

contribuții la dezvoltarea creativității și originalității

OBIECTIVE CADRU:

îmbogățirea cunoștințelor despre materiale și caracteristicile lor, precum și despre utilizarea de tehnici de lucru necesare prelucrării acestora în scopul realizări unor produse simple

formarea și consolidarea unor abilități practice specifice nivelului de dezvoltare motrică

dezvoltarea simțului practic și estetic

OBIECTIVE SPECIFICE:

să cunoască și să utilizeze unelte simple de lucru pentru realizarea unei activități practice

să cunoască diferite materiale de lucru, din natură sau sintetice

să identifice și să găsească soluții pentru realizarea unei teme propuse în cadrul activităților practice

să efectueze operații simple de lucru cu materiale sintetice

să se raporteze la mediul înconjurător, contribuind la îmbogățirea acestuia prin lucrări personale.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

să denumească ustensilele de lucru necesare realizării lucrării

să aleagă șabloane de flori potrivite pentru combinare

să lipească florile utilizând metoda suprapunerii

să decoreze coșul lipind florile realizate

METODE ȘI PROCEDEE DIDACTICE: conversația, explicația, demonstrația, discuția colectivă

MIJLOACE DIDACTICE: coș cu flori, flori naturale, șabloane (flori), coș (din carton), aracet, CD-player, recompense (fluturași)

LOC DE DESFĂȘURARE: sala de grupă

DURATA: 20-25 minute

Bibliografie

Rodica Goia, Formarea deprinderlor manuale prin activități practic-aplicative, 2006 Editura Infomarket, Brașov

Avram Iftimia, Pedagogia învățământului primar și preșcolar, 2007 Suport de cuurs

Monica Lepezeanu, Tradițional și modern în învățământul preșcolar, 2007 Editura Colecția didactică esențial, București

MEC, Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, 2005 Editura V&I Integral, București

Gabriela Criste, Pedagogie generală, 2002 Editura Didactică și pedagogică, București

Maria Petrică, Metodica predării activităților manuale în grădinița de copii, 1967 Editura Didactică și pedagogică, București

Alexandru Roșca, Psihologia copilului preșcolar, 1966 Editura Didactică și pedagogică, București