Finantarea Cheltuielilor Publice Pentru Invatamint In Republica Moldova
FINANȚAREA CHELTUIELILOR PUBLICE PENTRU ÎNVĂȚĂMÎNT ÎN REPUBLICA MOLDOVA
CUPRINS
Declarația de propria răspundere
INTRODUCERE
Capitolul I. Aspecte teoretice privind cheltuielile publice pentru învățămînt
1.1. Noțiuni, concepte privind cheltuielile publice pentru învățămînt
1.2. Factori, caracteristici și clasificare în domeniul cheltuielilor publice pentru învățămînt.
1.3. Practica internațională comparativă în învățămîntului superior
Capitolul II. Indicatorii cheltuielilor publice pentru învațămînt aferent sistemului de învățămînt în Republica Moldova
2.1. Analiza cheltuielilor publice pentru învățămînt din Republica Moldova
2.2. Finanțarea bugetelor de cheltuieli pe nivele de învățămînt
Capitolul III. Direcții și strategii de finanțare a cheltuielilor publice pentru învățămînt
3.1. Strategii de finanțare a cheltuielilior publice pentru învățămînt
3.2. Optimizarea cadrului de cheltuieli în domeniul învățămîntului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Declarația pe propria răspundere
Subsemnatul (a),___________________________________________________________
absolvent al Facultății _________________________________________ al Academiei de Studii Economice din Moldova, specialitatea ____________________________________________,
declar pe propria răspundere că teza de licență pe tema
_____________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate, iar exemplarul prezentat și înregistrat la catedră corespunde integral cu varianta electronică plasată în sistemul Anti-plagiat.
De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclusiv cele din Internet, sunt indicate cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
fragmentele de text sunt reproduse întocmai și sunt scrise în ghilimele, deținând referința precisă a sursei;
redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referința precisă;
rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.
________________________
Numele Prenumele
________________________
Semnătura
INTRODUCERE
Dezvoltarea economiei unei țări depinde în principal de eficiența cheltuielilor și de investițiile alocate în inovația tehnologică. Dezvoltarea și modernizarea învățământului de-a lungul anilor au avut ca efect creșterea resurselor alocate acestuia în toate țările, respectiv și în Republica Moldova. Importanța învațămîntului este considerabilă, întrucît acesta este principalul izvor de cultură, de instruire și de pregătire profesională a viitorilor specialiști.
Cheltuielile alocate învățămăntului constituie o importantă pârghie financiară în lupta împotriva concepțiilor vechi, inactuale si ineficiente, pentru combaterea a tot ceea ce ar putea frîna mersul civilizației înainte. Această investiție constituie un progres social, cultural și cu cît mai multă atenție se acordă acestui sector, progresul va fi în permanentă creștere.
Scopul acestei lucrări este de a identifica influența cheltuielilor publice pentru învățămînt asupra economiei, asupra societății în Republica Moldova, cum sînt repartizate și ce rol au acestea în cadrul sistemului de învățămănt. Eficientizarea utilizării mijloacelor bugetare pentru acoperirea cheltuielilor pentru învățămînt și utilizarea la maxim beneficiile oferite de către stat.
Obiectivele cercetării efectuate:
Evaluarea cheltuielilor publice pe nivele de învățămînt în Republica Moldova;
Analiza eficienței sistemului educațional, extinderea și diversificarea ofertelor educaționale prin valorificarea oportunităților oferite de tehnologiile informaționale și comunicaționale;
Aprecierea modernizării învățământului și rolul acestuia în evoluția cheltuielilor publice pentru învățămînt;
Obiectul investigat se referă atît la abordarea teoretică cît și practică a acestuia. Abordarea teoretică se referă la inițierea în cheltuielile publice alocate învățămîntului în Republica Moldova, care au fost factorii care de-a lungul anilor au îmbunatățit sistemul de învățămînt, care din componentele sistemului public de învățămînt sînt total finanțate de stat, care sînt parțial finanțate, caracteristicile finanțării învățămîntului public, dar și alte explicații teoretice ce țin de acest domeniu.
Abordarea practică cuprinde date cu privire la evoluția cheltuielilor publice pentru învățămînt în Republica Moldova, iar evoluția poate fi reprezentată prin indicatorii de nivel, structură, dinamică. Ceea ce se referă la nivel, pot menționa volumul annual al cheltuielilor publice, ponderea acestora în PIB, cheltuielile publice medii pe un locuitor.În structura cheltuielilor publice pentru învățămînt am determinat ponderea fiecărui component al acestui tip de cheltuieli publice în totalul lor. Iar pentru aprecierea evoluției cheltuielilor pentru învățămînt în timp am apelat la indicatorii de dinamică.
Capitolul I: ”Aspecte teoretice privind cheltuielile publice pentru învățămînt„ cuprinde partea teoretică ce se referă la cheltuielile publice pentru învățămînt și este structurat în 3 subcapitole : noțiuni, concepte privind cheluielile publice în domeniul învățămîntului și factori, clasificare și caracteristici în domeniul cheltuielilor publice pentru învățămînt și reglementarea financiară a sistemului de învățămînt în Republica Moldova. Capitolul cuprinde 36 pagini.
Capitolul II: „Indicatorii cheltuielilor publice pentru învațămînt aferent sistemului de învățămînt în Republica Moldova” se referă la partea analitică și anume ceea ce ține de evoluția cheltuielilor publice pentru învațămînt în Republica Moldova, incluzînd 18 pagini. Capitolul se structurează în 2 subcapitole: analiza cheltuielilor publice pentru învățămînt în Republica Moldova, prin indicatorii cuveniți și finanțarea bugetelor de cheltuieli pe nivele de învățămînt.
Capitolul III: „Direcții și strategii de finanțare a cheltuielilor publice pentru învățămînt” cuprinde partea practică a tezei, format din 13 pagini, este format din 2 subcapitole: modalități de dezvoltare a mecanismului de finanțare bugetară a activității de învățământ și optimizarea cadrului de cheltuieli în domeniul învățămîntului.
În conluzie au fost expuse cele mai importante idei ale cercetării, dar și rezultatele analizate.
CAPITOLUL I
Aspecte teoretice privind cheltuielile publice pentru învățămînt
Noțiuni, concepte privind cheluielile publice în domeniul învățămîntului
Cheltuielile publice reprezintă mijloacele prin care statul intervine în viața social-economică a întregii societați pentru a susține finanțarea obiectivelor și acțiunilor de interes general, considerate prin programele bugetare anuale de strictă necesitate și prioritare într-o anumită perioadă de timp.
Cheltuielile publice pentru învățămînt se includ în categoria cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culurale. Cheltuielile pentru finantarea actiunilor social –culturale prezinta un rol important in societate, deoarece se indeplinesc unele nevoi sociale, referitoare la educatia copiilor si tinerilor, asistenta medicala a membrilor societatii, ridicarea nivelului de cultura, asigurarea si securitatea sociala a indivizilor etc.
Sistemul de învățămînt conține totalitatea instituțiilor de învățământ în care se desfășoară activitatea de educație și instruire, care asigură desfășurarea procesului educațional, in vederea educației și formării profesionale a studenților și elevilor.
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale, în statele moderne reprezintă o componentă importantă a politicii sociale promovată de către acestea.
Prin finanțarea anumitor acțiuni cu caracter social-cultural, se urmareste satisfacerea nevoilor publice sociale care presupune realizarea a trei obiective:
a) garantarea unui venit minim pentru toți membrii societății indiferent de marimea proprietății de care dispun;
b) restrîngerea ariei de nesigurantă a vieții indivizilor și oferirea posibilitatilor de apărare în situații de somaj, boli, batrînețe etc.;
c) asigurarea pentru toți membrii societății a unor standarde de viață considerate minime prin intermediul serviciilor publice generale.
Dezvoltarea învățămîntului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială și ale egalizării condițiilor de instruire și educare a tuturor membrilor societății. Învățămîntul este chemat să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de ansamblu al societății. Dezvotarea și modernizarea învățămîntului au condus la creșterea resurselor alocate acestuia, în toate țările atît dezvoltate cît și în curs de dezvoltare.
Cheltuielile pentru învațămînt sunt destinate asigurării instruirii și pregătirii forței de muncă. În perioada contemporană, țările cu economie de piață au sporit volumul alocațiilor bugetare pentru finanțarea învățămîntului datorită necesităților impuse de modernizarea acestuia, de nevoile sporite de cadre cu calificare medie si superioară, de amploarea revoluției tehnico-științifice contemporane.
Cheltuielile pentru învățămînt sunt considerate “investiții intelectuale” – componentă a investițiilor în resurse umane, care prezintă unele caracteristici față de investiția materială:
investițiile intelectuale sunt investiții pe termen lung, pentru că rezultatele, efectele lor apar dupa о perioada relativ îndelungată;
în cazul investițiilor intelectuale nu intervine uzura morală, din contra, ele oferă posibilitatea adaptării continue și permanente la dezvoltarea științei și tehnicii. Perioada de obținere a efectelor în cazul investițiilor intelectuale coincide cu viața activă a omului (35 – 40 ani), pe când la investițiile materiale perioada de obținere a efectelor dureaza mai puțin de 10 ani;
efectele investițiilor intelectuale sunt multiple (economice, sociale, umane), însa sunt mai dificil de cuantificat.
Finanțarea chltuielilor pentru învățămînt se realizează din diferite surse și anume: bugetul statului, surse ale populației, ale întreprinderilor, donații, resurse externe.
Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanțare a învățămîntului, în toate țările lumii, ceea ce reflectă importanța deosebită acordată acestui domeniu al vieții sociale.
În țările dezvoltate, ca și în cele în curs de dezvoltare, există 2 tipuri de unități de învățămînt: publice, finanțate de la buget și particulare (private), care pot fi independente sau sunt parțial subvenționate de stat.
Unitățile de învățămînt privat primare și secundare sunt înființate, în cele mai multe țări, pe criterii confesionale ( Franța, Italia, Austria). Numărul elevilor care le frecventează nu este deosebit de mare, el reprezintă 1,5% – 5% din totalul elevilor.
Învățămîntul privat este supus controlului statului și se conformează reglementărilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învățămîntului și examenele. În învățămîntul superior există, în general, un număr redus de instituții private(în Austria nu sunt universități private, în Suedia există o singură insituție de invățămănt superior, în Franța există o singură universitate particulară, Universitatea Catolică). Unitățile de învățămînt private au ca surse de finanțare, în principal, taxele școlare datorate de elevi și studenți, alte venituri proprii, donații.
În multe state, bugetul de stat alocă subvenții învățămîntului privat: fie îi alocă fonduri numai pentru anumite categorii de cheltuieli (cum este cazul salariile cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru infrastructură, în Austria, Olanda, Irlanda), fie că acordă subvenții mai substanțiale (Danemarca, Finlanda, Spania, Franța, Norvegia). Exist Învățămîntul privat este supus controlului statului și se conformează reglementărilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învățămîntului și examenele. În învățămîntul superior există, în general, un număr redus de instituții private(în Austria nu sunt universități private, în Suedia există o singură insituție de invățămănt superior, în Franța există o singură universitate particulară, Universitatea Catolică). Unitățile de învățămînt private au ca surse de finanțare, în principal, taxele școlare datorate de elevi și studenți, alte venituri proprii, donații.
În multe state, bugetul de stat alocă subvenții învățămîntului privat: fie îi alocă fonduri numai pentru anumite categorii de cheltuieli (cum este cazul salariile cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru infrastructură, în Austria, Olanda, Irlanda), fie că acordă subvenții mai substanțiale (Danemarca, Finlanda, Spania, Franța, Norvegia). Există și țări în care învățămîntul privat nu beneficiază deloc de fonduri de la bugetul de stat (Grecia,Italia,România).
Fondurile primite de la buget sunt uneori completate cu venituri proprii ale unităților de învățămînt, realizate din activitatea de cercetare științifică, din servicii pe linia educației continue, din închirieri ori din alte activități.
Populația participă la finanțarea învățămîntului în mod direct prin intermediul taxelor școlare, dar mai efectuează și ale cheltuieli pentru întreținerea extrașcolară a elevilor și studenților. De exemplu, părinții, familiile, suportă cheltuielile elevilor și studenților cu cazarea, transportul, procurarea rechizitelor. În multe țări, manualele se acordă gratuit elevilor și datorită faptului că prețirile lor sunt uneori foarte ridicate. În țările dezvoltate se recunoaște, uneori, că deși “învățămîntul public este gratuit pînă la terminarea școlarizării obligatorii, în practică numeroase instituții de învățămînt trebuie să facă față unor cheltuieli suplimentare și atunci solicită intervenții financiare ale părinților elevilor.
Multe întreprinderi efectuează cheltuieli pentru învățămînt cu ocazia organizării de cursuri de pregătire profesională, de calificare a salariaților sau a viitorilor salariați, specializări sau acordă burse unor elevi sau studenți.
O altă sursă de finanțare a cheltuielilor pentru învățămînt o reprezintă sponzorizările, donațiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primate de unitățile de învățămînt din partea unor întreprinderi, fundații, societăți de binefacere sau personae fizice. În unele țări există procupări deosebite pentru a găsi noi modalități de a primi și folosi fonduri din sectorul privat. În această direcție există, de exemplu, în învățămîntul superior “modelul American” și în multe țări se fac astăzi eforturi pentru atrgerea de sponsori și donator păstrînd contacte și legături cu foștii studenți (Germania, Japonia). Această modalitate de a beneficia de donații și sponsorizări poate deveni o alternativă viabilă dacă va fi însoțită de măsuri fiscale, de reduceri sau scutiri de impozite pentru sumele destinate sprijinirii învățămîntului.
Resursele externe în domeniul finanțării învățămîntului se întîlnesc în special în cazul țărilor în curs de dezvoltare și reprezintă circa 10% din volumul total al cheltuielilor pentru învățămînt ale acestor țări; aceste resurse vizează, în special, înlăturarea analfabetismului sau finanțarea învățămîntului elementar și a pregătirii de cadre (mai ales pentru agricultură). Resursele externe îmbracă forma subvențiilor directe, a împrumuturilor, a finanțărilor sau sau se referă la trimiteri de experți, cadre didactice, tehnicieni sau chiar unele bunuri materiale necesare învățămîntului.
1.2 Factori, clasificare și caracteristici în domeniul cheltuielilor publice pentru
învățămînt
Creșterea cheltuielilor publice pentru invățămînt este datorată acțiunii conjugate a mai multor factori, și anume :
Factori demografici. Creșterea populației a antrenat în mod firesc sporirea populației școlare. Explozia demografică ce a condus la depășirea cifrei de 6 miliarde de locuitori ai globului s-a reflectat în principal în creșterea contingentelor școlare, a gradului de cuprindere în sistemul de învățămînt și a obligativității anumitor grade de învățămînt. Aceasta a atras după sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de cadre didactice a sporit și ca urmare a îmbunătățirii raportului elevi/profesori. Creșterea cheltuielilor publice mondiale pentru învățămînt a condus la reducerea analfabetismului: sunt țări în care procentul neștiutorilor de carte este sub 1% (Israel, Singapore, Spania, Italia). Cu toate acestea, analfabetismul reprezintă și azi o problemă importantă pentru multe țări. Dacă în 1950 rata analfabetismului depășea 50% în jumătate din țările lumii, în anul 2000, doar în 25 țări se mai înregistrează ca neștiutori de carte peste 50% din numărul adulților și ei însumau 875 milioane de adulți; în anul 2004, numărul adulților peste 15 ani analfabeți a scăzut, dar reprezintă peste 771 milioane, cei mai mulți (98,45%) sunt în țări în curs de dezvoltare . Această descreștere se datorează creșterii cheltuielilor pentru educație, publice si private, îndreptate spre finanțarea învățămîntului primar obligatoriu.
Factori economici. Dezvoltarea economică, sporirea si diversificarea capitalului fix și circulant, ca urmare a modernizării și a perfecționării proceselor tehnologice, au reclamat o forță de muncă cu calificare medie și superioară. Aceasta s-a putut obține efectuînd un volum sporit de cheltuieli pentru învățămînt. Aceste cheltuieli sporite erau legate de organizarea învățămîntului, de structura internă a învățămîntului de diferite grade, de creșterea ponderii studenților în numărul total al elevilor și studenților. Necesitățile modernizării învățămîntului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesare desfășurării procesului instructiv și intensificarea utilizării acestora, precum și creșterea nivelului prețurilor și tarifelor, acționează în aceeași direcție. Posibilitățile de finanțare a învățămîntului, datorate dezvoltării economice a țării respective și creșterii produsului intern brut, pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltării și modernizării învățămîntului. Existența și a altor surse decît cele bugetare pentru acoperirea acestor cheltuieli contribuie la completarea resurselor financiare publice destinante învățămîntului.
Factori sociali și politici. Aceștia se referă la politica școlară, la principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învățămîntului obligatoriu, la resursele, facilitățile și ajutoarele îndreptate către instituțiile de învățămînt sau chiar către elevi, studenți și familiile acestora.
Finanțarea cheltuielilor publice pentru învățămînt diferă și în funcție de structura sistemului bugetar. În unele țări, rolul principal în finanțarea instituțiilor de învățămînt (cu excepția învățămîntului superior) revine bugetelor statelor sau bugetelor locale, care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc și subvenții de la bugetul central sau guvernamental (Austria, Regatul Unit, Suedia, Norvegia). În toate țările, insă, învățămîntul superior este finanțat din bugetul central (cu excepția Germaniei, unde landurile finanțează 90,0% din cheltuielile învățămîntului superior, iar bugetul federal doar 10%).
În privința finanțării învățămîntului superior, sunt de remarcat unele caracteristici, și anume:
Pentru învățămîntului superior sunt alocate 10%-20% din totalul resurselor finananciare publice destinate învățămîntului sau 1,1% din produsul intern brut; ponderea redusă a acestor cheltuieli se datorează atît contingentelor de studenți, care sunt inferioare numeric populației școlare din învățămîntul primar și secundar, cît și limitării, într-o anumită măsură, a necesităților de cadre cu pregătire superioară cerute de dezvoltarea economiei; această pondere redusă duce însă la existența unor cheltuieli pe student de 2 ori mai mari decît cheltuielile pentru un elev;
Resursele financiare destinate finanțării învățămîntului superior în țările dezvoltate apar sub trei forme, și anume:
Resurse financiare publice reprezentate de alocații bugetare acordate direct instituțiilor de învățămînt superior. Aceste resurse acoperă peste 90% din totalul resurselor necesare finanțării învățămîntului superior, în Danemarca, Finlanda, Austria și Belgia și între 70% și 86% în restul țărilor;
Resurse proprii obținute de instituțiile de învățămînt superior din: taxe de studii, venituri din activitatea de cercetare universitară, venituri din educația continua, venituri din alte servicii prestate, donații, sponsorizări. Menționăm că în cadrul învățămîntului superior, un loc deosebit îl ocupă activitatea de cercetare științifică, în cea mai mare măsură desfășurată pe bază de contracte;
Resurse externe, obținute de la Banca Mondială sau Uniunea Europeană, în principal pentru realizarea de reforme în învățămîntul superior, sau pentru alte necesități;
Spre deosebire de celelalte grade de învățămînt, în majoritatea țărilor se percep taxe de studii de la cei care urmează cursurile învățămîntului superior, differentiate în funcție de felul facultății (publică sau private) și de profilul acesteia (umanist, ethnic etc.). Astfel în S.U.A. la nivelul anului 1997, taxa de studii pentru un student într-o universitate publică era în medie 7 000 – 10 000 dolari annual; în universitățile particulare, nivelul taxelor este mult mai ridicat, între 18 000 și 27 000 dolari annual. De altfel, numărul celor care urmează astfel de universități este mic, reprezentînd circa 20% din totalul studenților, în timp ce 8-% din studenți urmează universitățile publice. Menționăm că există și țări în care învățămîntul superior public este gratuit, stundenții neplătind taxe de studiu (Finlanda, Suedia, Danemarca, Austria); în Germania și Norvegia, studenții, de asemenea, nu plătesc taxe de studio, dar plătesc o contribuție social sau contribuții la acțiuni universitare;
Spre deosebire de elevi, studenții sunt într-o mai mare măsură ajutați direct, din punct de vedere financiar prin intermediul burselor sau al împrumuturilor (creditelor) de studiu.
În multe țări, stundenții beneficiază de burse sau ajutoare financiare. Bursele se acordă, de regulă, pentru rezultate profesionale, dar și în funcție de venituri, de anumite criterii sociale, precum și în raport cu situația presonală a studentului; alte ajutoare financiare se acordă pentru cazare, cantine, cheltuieli medicale ș.a. Aceste transferuri financiare urmăresc ajutorarea studenților cu venituri modice, a celor ce nu au posibilități de a suporta taxele de studii sunt întîlnite în majoritatea țărilor. Împrumuturile sau creditele de studii sunt acordate studenților de către bănci sau alte instituții speciale; ele servesc acoperirii cheltuielilor necesare pe perioada studiilor și urmează să fie rambursate după absolvire, din veniturile realizate de absolvenți. Aceste împrumuturi au o dobîndă redusă sau sunt fără dobîndă și, cu toate că nu sunt attractive pentru bănci, ele acordă astfel de credite, văzînd în studenții beneficiari de împrumuturi viitori clienți ai băncii respective. Acordarea împrumuturilor de studii ridică o serie de probleme legate de garantarea lor, de riscul de nerambursare datorat nerealizării de venituri după absolvire (șomaj), de abandonarea activității în urma căsătoriei, emigrare, depășirea duratei studiilor (repetări) ș.a. Cu toate acestea, în foarte multe țări se acordă împrumuturi pentru studii. Astfel, în țări ca Norvegia, Australia, circa 80% din studenți utilizează credite pentru studii, în Canada 59%, în Regatul Unit 44%, în S.U.A. 28%; un procent mai redus al studenților folosesc împrumuturile în Danemarca, Finlanda, Suedia;
În țările dezvoltate, costul învățămîntului superior este foarte ridicat și din această cauză nu pot fi respectate întotdeauna unele obiective sociale pe care și le propun statele în acest domeniu, cum ar fi egalitatea de șanse sau echitatea. Conform principiului egalității șanselor, toți tinerii care doresc să urmeze instituții de învățămînt superior ar trebui să aibă posibilitatea de a le urma, indifferent de statutul lor social, familial, etnic, rasial; dar în fapt acest principiu nu se realizează, deoarece pentru foarte mulți tineri nivelul veniturilor de care dispun este redus, ceea ce le limitează accesul la facultăți. Principiul echității, de asemenea, nu se respect, deoarece alocarea de resurse de la bugetul statului pentru învățămîntul superior (resurse care provin în principal din impozite percepute de la contribuabili) duce uneori la un transfer (nedorit) de venituri de la cei cu posibilitățo material reduse către cei cu venituri mari, care dispun și de posibilități pentru a urma învățămîntul superior. Această problem este mai gravă în țările în curs de dezvoltare unde costurile pregătirii în universități sunt adesea ridicate datorită salariilor mari plătite cadrelor didactice (de regulă străine), gradului redus de cuprindere în învățămîntul superior și existenței unei poziții deosebite (de elită) a universităților din aceste țări;
Mecanismele de finanțare a cheltuielilor în învățămîntul superior sunt diferite de cele utilizate în învățămîntul preuniversitar.
Cheltuielile cu învățământul se fac pe două direcții: calitativ și cantitativ. Din punct de vedere calitativ, cheltuieli se efectuează pe linia îmbunătățirii manualelor (școlare, universitare), creșterii profesionalității cadrelor didactice, perfecționării metodelor și instrumentelor auxiliare de lucru. Din punct de vedere cantitativ, cheltuieli cu învățământul se efectuează pentru cât mai mulți indivizi, datorită exploziei demografice, dar și datorită conștientizării nevoii de instruire.Această creștere a populației a atras după sine un necesar sporit de cadre didactice, conducând la o reducere a gradului de analfabetizare (sub 1% în Israel, Singapore, Spania, Italia).
O altă direcție a analizei cheltuielilor publice pentru învățămînt se referă la conținutul economic sau la natura acestora. Privite în funție de acest criteriu, ele se clasifică în două grupe, și anume:
Cheltuieli curente, care se referă la întreținerea și funcționarea unităților de învățămînt. Ele cuprind cheltuielile pentru personal și pentru achiziționarea de bunuri și servicii care se consumă în anul curent și se impart în cheltuieli de personal (salari și alte drepturi de personal), cheltuieli material și servicii reprezentînd subvenții școlare și transferuri (subvenții pentru unități de învățămînt, burse);
Cheltuieli de capital ( de investiții) care se referă la construirea de unități de învățămînt, dotarea acestora cu aparatura necesară funcționării (inclusiv achiziționarea terenurilor pentru construcții școlare). Aceste cheltuieli sunt destinate obținerii unor bunuri durabile a căror utilizare se întinde pe mai mulți ani.
În totalul cheltuielilor de învățămînt, cheltuielile curente dețin o pondere de 80%-90%. Componenta principală a cheltuielilor curente o reprezintă cheltuielile de personal (didactic și alte categorii de personal) cu o pondere de 60%-80%. În țările OECD, în anul 2004, ponderea cheltuielilor curente în bugetul cheltuielilor pentru învățămînt a fost de 91%, iar a cheltuielilor de capital de 9%.
Dreptul la învățătură este garantat, indiferent de naționalitate, sex, vîrstă, de originea și starea socială, de apartenența politică sau religioasă, de antecedentele penale. Statul asigură șanse egale de acces în instituțiile de stat de învățămînt liceal, profesional, mediu de specialitate și superior, în funcție de aptitudini și capacități.
Finanțarea învățămîntului se realizează în funcție de structura acestuia. Sistemele de învățămînt sunt diferite de la o țară la alta, în funcție de tradiții, de necesități economice și sociale.
Potrivit clasificației UNESCO, nivelurile și tipurile de învățămînt se grupează astfel:
Învățămînt preșcolar;
Învățămînt primar (sau de gradul I);
Învățămînt secundar (sau de gradul II);
Învățămînt superior ( sau de gradul III);
Alte tipuri de învățămînt.
La rîndul său, învățămîntul secundar cuprinde: învățămîntul secundar general(gimnazii,licee), învățămîntul secundar tehnic, profesional, pedagogic, postliceeal. În afara finanțării diferitelor unități și grade de învățămînt, în cadrul acestor cheltuieli se cuprind și unele acțiuni legate de învățămînt, cum ar fi: doctoratul, acțiuni pe linia aducației permanente, concursuri școlare, tabere și excursii și altele.
Clasificarea Programelor Educaționale din Moldova se bazează pe ISCED 1997, care reprezintă un sistem universal destinat pentru luarea de decizii, analiza politicilor din domeniul educației, indiferent de structura sistemelor educaționale naționale și de nivelul de dezvoltare economică a țării. Conceptul de bază și definițiile ISCED 1997 au fost elaborate în așa mod, ca să fie multifuncționale și independente de particularitățile naționale.
La elaborarea MoldCED au fost utilizate concepțiile și definițiile ISCED 1997, conform Legii învățănîntului, modificările și completările ulterioare ale acestei legi: 237-XV din 13 iunie 2003, 346-XV din 25 iulie 2003, 71-XVI din 5 mai 2005, Hotărîrile Guvernului nr. 1224 din 9 noiembrie 2004, nr. 1245 din 12 noiembrie 2004 etc. În afară de aceasta, e necesar a menționa, că toată activitatea statistică din Moldova se efectuează în conformitate cu Legea Republicii Moldova nr. 412-XV din 09.12.2004 “Cu privire la statistica oficială”.
Clasificarea Programelor Educaționale din Moldova (MoldCED) a fost elaborată pentru a servi în calitate de instrument corespunzător pentru compilarea, generalizarea și prezentarea datelor statistice vizînd învățămîntul și a indicatorilor comparabili atît la nivel național, cît și internațional. Clasificarea programelor educaționale din Republica Moldova (MoldCED), e reprezentată în Anexa 1.
MoldCED cuprinde toate tipurile de învățămînt formal sau inițial, definit ca instruire necesară pentru persoanele ce se pregătesc pentru încadrarea inițială în cîmpul muncii.. Învățămîntul inițial, de obicei, se efectuează în localuri special organizate, înzestrate cu echipament corespunzător și se oferă, de regulă, în cadrul sistemului de educație formală în școli, colegii, universități etc. În afară de aceasta, MoldCED include toate activitățile de instruire din școlile speciale, școlile serale, dacă ele constituie o parte din sistemul școlar formal. Exclude toate tipurile de învățămînt non-formal.
Tabelul 1.1
Structura sistemului educațional din Moldova conform ISCED 1997
Sursa: Clasificarea Programelor Educaționale din Republica Moldova (MoldCED).
Disponibil: http://www.statistica.md/public/files/Clasificatoare/MoldCED.pdf (citat 29 martie 2015).
Descrierea programelor educaționale din Republica Moldova (MoldCED), e reprezentată în Anexa 2.
Pentru o delimitare clară a sistemului de învățămînt, în Anexa 3 sînt prezentate tipurile instituțiilor de învățămînt.
Învățământul ar putea juca un rol de sprijin important în facilitarea depășirii stării de creștere economică instabilă, dependentă de migrație, în care se găsește economia țării. Astfel, se conștientizează faptul că Guvernul ar trebui să sporească încontinuu cheltuielile publice în domeniul învățământului, pentru a susține procesele educaționale, modernizarea și dezvoltarea acestora.
Pe lîngă clasificarea MoldCED se mai evidențiază și clasificarea conform Legii învățămîntului ținîndu-se cont de necesitatea continuității educației și de și de particularitățile psihofiziologice de vîrstă, este organizat pe niveluri și trepte și este prezentat în Anexa 4, clasificarea conform Codului Educației este prezentată în Anexa 5.
1.3 Practica internațională comparativă în învățămîntului superior
Pentru a efectua o analiză comparativă corectă, e necesar de analizat structura învățămîntului superior în Republica Moldova. În concordanță cu Codul Educației în Republica Moldova învățămîntul superior cuprinde 3 niveluri:
(nivelul 6 ISCED) – învățămîntul superior, ciclul I: învățămînt superior de licență;
(nivelul 7 ISCED) – învățămîntul superior, ciclul II: învățămînt superior de master;
(nivelul 8 ISCED)– învățămîntul superior, ciclul III: învățămînt superior de doctorat.
Pentru o analiză comparativă a învățămîntului superior în Moldova cu alte țări, în Anexa 6 am prezentat tote 3 cicluri ale învățămîntului superior din Republica Moldova.
Finanțarea învățământului superior în Marea Britanie. Spre deosebire de sistemele universitare de pe continent, sistemul britanic s-a născut și s-a dezvoltat până la un anumit moment în afara sectorului de stat. Universitățile Oxford și Cambridge au fost deschise sub patronajul bisericii și s-au autofinanțat din donații și taxe școlare, până în secolul al XX-lea; universitățile urbane din secolul XIX-lea au fost finanțate prin eforturi locale și private. Doar în secolul al XX-lea guvernul britanic a intervenit în finanțare, devenind sursa principală de finanțare. Între cele două războaie mondiale, acesta a preluat atât cheltuielile curente cât și cele de capital, ajungând să contribuie cu circa 90% la bugetele universităților. Se poate aprecia că, din punct de vedere financiar, naționalizarea era completă: dependența de o singură sursă era aproape generalizată.
Dar să vedem în continuare caracteristicile comune ale mecanismului de finanțare aplicat în universitățile din Marea Britanie.
Toate universitățile din Marea Britanie sunt instituții independente din punct de vedere juridic, aparținând sectorului privat și având statutul de instituții caritabile (cum sunt la noi societățile non profit). În interiorul cadrului regulativ furnizat de consiliile finanțării învățământului superior, ele au autoritatea și responsabilitatea cerute pentru a formula și implementa planuri strategice. Autonomia juridică a universităților desemnează faptul că ele au autoritatea de a încheia contracte cu indivizi sau organizații cu scopul de a-și atinge obiectivele. Autonomia universitară semnifică și faptul că ele au controlul resurselor lor financiare și pot pune în practică planuri de cheltuieli independent de controlul ministerial.
Pe lângă faptul că posedă autoritatea de a implementa planuri de acțiune, universitățile răspund individual pentru consecințele acelor acțiuni. Nu există un sprijin financiar direct de la ministerele statului, iar universitățile operează într-un regim de constrângeri bugetare majore. Aceasta înseamnă că dacă o universitate realizează un deficit, atunci ea trebuie să reacționeze de urgență pentru a evita să devină insolvabilă. Din punct de vedere al teoriei conducerii unei întreprinderi, regimul constrângerilor bugetare majore este fundamental pentru obținerea eficacității. El oferă disciplină financiară în managementul operațional și asigură mijloacele pentru mobilizarea sprijinului financiar necesar în managementul schimbării. În absența acestei discipline financiare, este foarte dificil pentru universități să atingă consensul intern necesar în implementarea reformelor structurale majore.
Universitățile sunt libere să împrumute fonduri de pe piața privată, dar ele trebuie să fie în stare a demonstra că rambursarea acestor credite nu va afecta viabilitatea academică sau financiară a instituției și că sunt capabile de a plăti ratele și dobânzile fără a recurge la fondurile adiționale de la HCFCE. Dacă intenția împrumutului este aceea de a finanța noi investiții, instituția trebuie să fie capabilă să demonstreze că investiția este în acord cu planul ei strategic. De asemenea, instituția trebuie să notifice în scris Consiliului cu cel puțin 15 zile lucrătoare în prealabil asupra intenției de a folosi dotările finanțate din fonduri publice (pământ, clădiri) ca garanție pentru împrumut.
Nivelurile taxelor de studiu pe care studenții englezi sau străini trebuie să le plătească sunt fixate de guvern, iar universităților nu le este permis depășirea acestora.
Actualmente se aplică o nouă metodă de finanțare prin care se încearcă să se depășească insuficiențele modelului tradițional. Dacă în modelul tradițional, HEFCE acționa ca o autoritate care alocă sumele și al cărui rol este de a canaliza subsidiile statului către universități, în noua metodă HEFCE devine o societate de achiziționare care folosește fondurile publice pentru a cumpăra de la furnizori ( universitățile) servicii educaționale în contul utilizatorilor acestora. În acest context utilizatorii direcți sunt studenții, iar în categoria celor indirecți intră întreprinderile sectorului public sau privat, care obțin beneficii de pe urma angajării ulterioare a studenților.
O inovație recentă se referă la numărul studenților. Actualmente, numărul maxim agregat de la fiecare universitate este fixat de HEFCE. Intenția Consiliului este aceea de a introduce un sistem în care universitățile care doresc să-și mărească numărul locurilor finanțate să facă oferte pe o bază competitivă. Intenția este de a acorda numărul suplimentar planificat de studenți acelor universități, acelor instituții ce sunt capabile să ofere programe inovative, de înaltă calitate, care satisfac nevoile studenților și care sunt consistente cu misiunea și strategia instituției.
În universitățile engleze cercetarea este finanțată prin așa numitul sistem dual, prin care consiliile individuale ale cercetării finanțează activitatea proiectelor de cercetare, iar HEFCE oferă finanțare care să sprijine infrastructura cercetării.
Reformele politicii învățământului superior din Marea Britanie au creat un sistem descentralizat de management universitar în care instituțiile posedă atât autoritate cât și răspunderea pentru deciziile lor, dar în care consiliile naționale ale finanțării învățământului superior exercită funcțiuni puternic regulative. Obiectivele unor asemenea reforme de cvasi-piață sunt acelea de a crea un sector al învățământului superior cu potențialul de a atinge eficiența sectoarelor competitive ale pieții private. În particular, reformele țintesc să producă schimbări de organizare care să aducă cu ele o creștere a capacității de a furniza servicii educaționale și de cercetare de înaltă calitate și să permită instituțiilor să satisfacă nevoile de schimbare ale studenților și economiei naționale.
Finanțarea învățământului superior în Germania. Conform principiilor economiei sociale de piață a Germaniei, autoritățile publice sunt în general responsabile pentru finanțarea învățământului superior. Urmând structura federală a țării, finanțarea învățământului este în grad înalt descentralizată, așa încât cea mai mare parte a surselor de finanțare provin de la cele 16 landuri (peste 70%), landurile în virtutea suveranității lor culturale, sunt acelea care au în grijă instituțiile de învățământ superior.
Mecanismul obținerii accesului la mijloacele financiare centrale constă în proceduri de cerere pentru investiții în patrimoniul imobiliar și dotări. La nivelul landurilor, bugetul pentru învățământul superior este fixat de Parlament pe baza propunerilor Ministerului Științei și Cercetării, Parlamentul alocând mijloacele financiare către universități și colegii conform unei scheme cameralistice detaliate: mijloacele financiare conțin costuri de personal (cca.70%), finanțare curentă pentru activitatea didactică (cca.10%) și costuri pentru echipamente și întreținerea clădirilor. Bugetul este apoi alocat în principal conform cu dotările existente și rămâne într-o măsură mai mare sau mai mică la dispoziția Ministerului Științei și Cercetării pentru proiecte speciale sau inovative, proiecte care sunt realizate foarte adesea doar cu ocazia numirii de noi profesori.
Pe lângă finanțarea primită de la bugetul Ministerului Științei și Cercetării, universitățile însele obțin fonduri, destinate în special cercetării, de la alte ministere centrale sau regionale, de la Asociația Germană a Cercetării, de la fundații, firme private sau de la Uniunea Europeană, sume ridicându-se la aproximativ 10-20% din bugetul unei universități. În fața dificultăților financiare crescânde, aceste „fonduri terțiare” cresc continuu, în special cele provenite de la Uniunea Europeană, dar, pe ansamblu, procentajul este destul de stabil . Ca urmare a numărului foarte mare și în creștere de noi studenți, există programe speciale pentru reducerea cantității suplimentare de activitate didactică, ale căror fonduri provin parțial din bugetul de stat sau regional.
Actuala situație financiară în învățământul superior este afectată de masificarea și de o foarte redusă creștere a bugetelor alocate universităților: din anul 1977, numărul studenților a crescut cu aproape 60%, iar bugetul doar cu 6%. Preocuparea pentru activitatea didactică și dificultățile crescânde în a obține fonduri terțiare împiedică activitatea de cercetare. În plus și cheltuielile de întreținere a imobilelor și costurile echipamentelor sunt într-o continuă creștere.
Strategiile pentru obținerea unei eficiențe sporite, întâlnite peste tot în lume, sunt cele ale reducerii reglementărilor, creșterea autonomiei și implementarea de stimulente economice pentru o mai bună alocare a resurselor. Deși reducerile masive ale bugetului sunt încă o excepție, există temeri că s-ar putea produce o reducere generală a bugetelor alocate învățământului superior. Ca urmare universitățile au început să implementeze diferite măsuri pentru creșterea eficienței, dar cele mai multe dintre ele sunt prescrise sau impuse de către ministere.
Atragerea fondurilor terțiare de finanțare a instituțiilor de învățământ superior germane, reprezintă o variantă viabilă la constrângerile bugetare ce se prefigurează în viitor, însă reglementările fiscale și legislația actuală ce guvernează funcționarea împiedică orice creștere semnificativă a acestora, întrucât donatorii sau alți finanțatori privați nu au însemnate facilități fiscale atunci când sprijină instituțiile de învățământ superior. Ei sunt deja scutiți, în prezent, de taxele de succesiune dacă donează fonduri pentru sprijinirea educației, și-și păstrează dreptul de a-și retrage venitul din fondul de dotare. În vederea creșterii proporției proprietății private, creștere prevăzută a avea loc în următorii ani, propagarea acestor opțiuni ca și a altor privilegii acordate finanțatorilor privați ar putea face acest tip de finanțare posibilă pe o scară mai largă.
Tot mai mulți specialiști în domeniu învățământului superior, sunt de părere că, pentru a asigura o finanțare adecvată pentru viitor, prezentul sistem al finanțării trebuie revizuit. El trebuie să fie suplinit de un sistem instituțional bazat pe formule de finanțare și care să ia ca model pe acela folosit în alte țări europene, așa cum sunt: Olanda, Danemarca, Suedia sau Marea Britanie. Acesta ar da naștere la transparență, calculabilitate și securitatea planificării în învățământul superior.
Finanțarea învățământului superior trebuie să fie bazată pe o determinare a costurilor funcțiilor calitative și cantitative ale acestuia. Elementele de competiție și de orientare către performanță ar trebui să fie încorporate în cadrul sistemului în tot mai mare măsură. Aceasta trebuie să se aplice atât fondurilor de ansamblu disponibile învățământului superior, cât și alocărilor de bani către instituțiile individuale și în interiorul fiecărei instituții. O revizuire a autonomiei financiar-administrative este absolut necesară.
Finanțarea învățământului superior în Franța. Efortul financiar al Franței în materie de învățământ este stabilit la 1,2% din produsul intern brut. La aceasta concură sectorul public – în mod esențial statul, ca și colectivitățile locale și într-o măsură mai mică întreprinderile.
Partea statului în finanțarea învățământului superior este de departe majoritară, pentru că ea reprezintă practic 60-69% din totalul finanțării, cea a autorităților locale ridicându-se la circa 10%, diferența reprezentând venituri din taxe de școlarizare percepute studenților și alte venituri care formează veniturile proprii ale universităților.
Bugetele instituțiilor de învățământ superior (universități și altele) nu cuprind totalitatea sumelor consacrate învățământului superior. Retribuirea personalului statului ( personal didactic-cercetători și personal ne-didactic), bursele și serviciile studențești, operațiunile de construcție a căror conducere cade în seama statului sau a colectivităților teritoriale nu figurează în bugetul instituțiilor.
Sursele de finanțare în învățământul superior francez au următoarea structură:
resursele publice provin din subvențiile vărsate de Ministerul Educației Naționale, Cercetării și Tehnologiei (MENRT), ca și cele de la alte ministere ( al agriculturii, al sănătății, al apărării) și alte organisme;
resursele proprii ale instituțiilor provin din drepturile universitare, din taxele de studiu plătite de studenți, din educație permanentă, din contracte de cercetare, din lucrări și studii, investiții financiare, din vânzarea produselor și publicațiilor, ca și donații și subvenții cu caracter privat;
resursele per student ale instituției sunt calculate plecând de la resursele totale de care dispun instituțiile (incluzând aici pe acelea generate de cercetare și educație continuă).
Dotarea globală de funcționare este actualmente atribuită în proporție de 80% pe baza primelor două puncte (a,b), iar 20% pe baza proiectelor instituțiilor.
Și creditele pentru cercetare universitară sunt atribuite după următorul demers:
Definirea orientărilor generale, de către MENRT și alte organisme de cercetare. Aceste cercetări generale fixate pe patru ani, sunt definite în strânsă colaborare de către responsabilii cu cercetarea universitară din cadrul ministerului și de către organisme de cercetare, în scopul realizării coerenței acestor orientări.
Evaluarea calității echipelor care se face conform unor criterii specifice fiecăruia din următoarele cazuri:
laboratoare universitare recunoscute de către marile instituții de cercetare, a căror evaluare se face de către echipe de evaluare din cadrul acestor instituții de cercetare, care fac evaluarea luând în: considerare numărul de publicații în reviste de referință, numărul de doctoranzi în domeniul evaluat, numărul de conferințe de înalt nivel internațional la care au participat membrii echipei în calitate de participanți;
echipe aparținând laboratoarelor recunoscute de marile organisme de cercetare; ele sunt evaluate de către echipe științifice plasate pe lângă MENRT care apreciază numărul de publicații în reviste de referință, numărul de doctoranzi în domeniul evaluat, orientarea asupra predării rezultatelor cercetării efectuate în laboratoare, în particular la nivelul studiilor aprofundate (DEA);
aprecierea nivelului de valorizare a cercetării, aceasta însemnând existența sau non – existența proiectelor de valorizare, tipul de valorizare efectuat cu întreprinderile publice sau private.
Echipele evaluate pozitiv primesc subvenții din parte MENRT și a marilor organisme de cercetare.
Mai sunt, în sfârșit și echipe tinere, care sunt susținute și care primesc și ele, într-o măsură mai mică, mijloace financiare din parte Ministerul Educației Naționale, Cercetării și Tehnologiei și instituțiilor naționale de cercetare.
Finanțarea învățământului superior în Italia. Metoda de finanțare a universităților italiene a suferit în timp schimbări notabile. Finanțarea instituțiilor universitare este preponderent sarcina statului, care acoperă în medie 80% din cheltuieli, în timp ce capacitatea de autofinanțare nu depășește 20%.
Finanțarea statală este atribuită aproape în totalitate de către Ministerul Universității și Cercetării Tehnologice și Științifice italiene dar, până în anul 1993, era repartizată pe capitole de cheltuieli individuale – putându-se întâmpla să se deșină sume disponibile pentru patrimoniul imobiliar sau pentru plata burselor studenților, dar să nu se poată cumpăra un aparat de laborator important din lipsă de fondurilor disponibile și imposibilitatea de a trece fonduri dintr-un capitol în altul.
Alocarea resurselor era guvernată, în ultimă instanță, de Ministerul Universității și Cercetării Tehnologice și Științifice, iar universitățile nu aveau o autonomie financiară, deși, dacă se examinează costurile, rezultă că administrau resurse enorme. Dar, așa cum am văzut, este vorba de resurse cu destinație fixă, pentru care universitatea putea decide dacă să cumpere un aparat științific sau altul, dar nu putea decide achiziționarea unui aparat și a unui imobil.
Această puternică rigiditate în determinarea cheltuielilor era în clar contrast cu principiile autonomiei, principii consfințite de Constituția republicii Italiene și era în contrast și cu o politică de programare a cheltuielilor.
Absența autonomiei financiare favoriza răspândirea fenomenului de „iresponsabilitate” financiară, fie la nivel central, fie la nivelul cheltuielilor, din cauza separării persoanelor care ordonau cheltuielile și cele în seama cărora cădeau cheltuielile.
După anul 1993, sistemul de finanțare a universităților italiene a fost complet transformat în direcția autonomiei financiare.
Aceasta este autonomia care atribuie universităților rolul de a fi instituții în care sunt organizate servicii de învățământ universitar și activități de cercetare, servicii și activități în care este prezent un legitim interes colectiv. Este vorba, în esență, de autonomia înțeleasă ca posibilitate efectivă de a alege între modalități alternative de folosire și efectele de răspundere fie în fața colectivității care le pune la dispoziție, fie în fața studenților care participă la costuri.
Trecerea la noul sistem de finanțare, a însemnat modificarea structurii stimulentelor, legând finanțarea de o serie de indicatori ce țin de rezultatele obținute de universități, cărora le este dată posibilitatea de a-și organiza propria activitate în mod autonom.
Toate capitolele de cheltuieli cu destinație fixă au fost înlocuite de trei fonduri, care sunt repartizate către universități, în seama cărora cade alocarea sumelor între diferitele centre de cheltuieli:
Fondul de finanțare comună a universității;
Fondul pentru patrimoniul mobiliar;
Fondul de programare și dezvoltare a sistemului universitar.
În plus, universitățile au posibilitatea de a obține fonduri de autofinanțare, constituite din contracte de cercetare cu întreprinderi publice, firme private, sau instituții de cercetare, din taxe de studiu suplimentare în raport cu cele statale, ca și din perceperea de taxe de înscriere pentru studenți.
În noul sistem au fost introduse elemente care modifică substanțial stimulentele acordate centrelor de cheltuieli, după cum urmează:
În sistemul universitar italian, autofinanțarea reprezintă o proporție minoritară în raport cu finanțarea statală, dar una foarte importantă, întrucât este liberă de limitările care condiționau resursele statului în trecut.
A doua sursă ce contribuie substanțial la autofinanțare este dată de fondurile derivate din contribuții și contracte de cercetare. Primele reprezintă contribuții cu titlul de sprijin al cercetării venite de la diferite instituții de cercetare (Consiliul Național al Cercetării și altele asemănătoare), care intervin pentru cercetarea efectuată de docenți și cercetători, fără a avea un interes direct. A doua categorie de fonduri provine de la contractele de cercetare încheiate cu diverse întreprinderi publice sau firme private interesate de cercetări cu caracter determinat, pentru care finanțează toate cheltuielile cu scopul de a exploata rezultatele.
Există un număr de intrări provenite din donații, vânzări de servicii etc. care pun la dispoziția universităților fonduri cu care acestea să facă față scopurilor pe care și le-au propus.
Cu toate acestea, cercetarea nu trebuie și nu poate să apară ca un produs secundar în raport cu activitatea didactică – fie datorită conexiunii între predare și cercetare, fie pentru că universitatea reprezintă sediul principal al cercetării științifice, iar pentru un asemenea rol ea are datoria să-și asume responsabilitatea.
Caracteristica de interes național a cercetării este determinată de calitatea științifică a programelor propuse, de coordonarea pe care programul o realizează între diferitele unități de cercetare și de legăturile cu alte programe, interne sau internaționale.
Întreprinderile publice și firmele private finanțează activitatea de cercetare de care sunt interesate prin intermediul contractelor de cercetare încheiate cu universitățile. De partea lor, universitățile dedică o parte din finanțarea comună sau din alte surse pentru cercetarea de bază.
CAPITOLUL II
Analiza cheltuielilor publice pentru învățămînt
2.1 Analiza cheltuielilor publice pentru învățămînt în Republica Moldova
Rolul sectorului învățămîntului constă în asigurarea prestării serviciilor educaționale necesare pentru dezvoltarea capitalului uman. Responsabilitatea elaborării politicilor publice de dezvoltarea sistemului educației și a Cadrului bugetar pe termen mediu, precum și asigurarea realizării acestora îi revine Ministerului Educației, care este organul central de specialitate al administrației publice care promovează politica de stat în domeniul educației, elaborează și implementează strategiile de dezvoltare și cele de asigurare a calității în sfera educației. Misiunea Ministerului constă în elaborarea și promovarea politicii de stat în domeniul educației, adaptate la tendințele internaționale de dezvoltare social-economică, determinarea orientărilor strategice de dezvoltare, modernizare continuă și integrare a sistemului educațional din Republica Moldova în sistemul european al învățămîntului, formarea profesională și asigurarea accesului la educație și la realizările științifice pentru toți cetățenii Republicii Moldova pe parcursul întregii vieți.
Evoluția cheltuielilor publice acordate învățămîntului poate fi prezentată prin indicatori care exprimă:
Nivelul;
Structura;
Dinamica cheltuielilor publice.
Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice sînt:
volumul anual al cheltuielilor publice ;
ponderea cheltuielilor publice în PIB ;
cheltuielile publice medii pe un locuitor.
Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă suma tuturor categoriilor de cheltuieli.
Deoarece cheltuielile pentru învățămînt fac parte din categoria cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale, ca sumă a tuturor categoriilor de cheltuieli vor fi cheltuielile pentru acțiunile social culturale.
GT=G1+………..+GN (2.1)
unde: GT –volumul total de cheltuieli;
G1 , GN –categorii de cheltuieli.
Pentru calcule, am ales perioada anilor 2005-2013, pentru a putea efectua o analiză cît mai completă, datele fiind prezentate in tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Dinamica cheltuielilor publice pentru învățământ în perioada 2005-2013
Sursa: EDUCAȚIA ÎN REPUBLICA MOLDOVA PUBLICAȚIE STATISTICĂ http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Educatia/Education08_09.pdf (citat 02.11.2014)
Ca volum total de cheltuieli am prezentat cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale (GT), din care fac parte și cheltuielile pentru învățămînt, iar categoriile de cheltuieli includ:
Învățămînt ;
Ocrotirea sănătății ;
Asig. și asist. socială ;
Cultură,artă,sport și acțiuni pentru tineret.
Sumînd toate aceste cheltuieli din care fac parte și cheltuielile pentru învățămînt, am constatat că în anul 2006 statul a cheltuit pentru acțiunile social-culturale 11 360,2 mln. lei dintre care 3 605,8 pentru învățămînt. Cheltuielile alocate învățămîntului crescînd în fiecare an, ajungînd în 2013 la 26 003,3 mln. lei. Rezultatele fiind expuse în tabelul 2.2:
Tabelul 2.2
Volumul anual al cheltuielilor pentru învățămînt în totalul cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale
Sursa:STRUCTURA BUGETULUI PUBLIC NAȚIONAL www.statistica.md (citat 02.11.2014)
Din tabelul de mai sus constatăm că în perioada anilor 2006-2013, cheltuielile statului pentru învățămînt sînt în continuă creștere. În anul 2012, chetuielile pentru învățămînt au înregistrat cel mai înalt nivel, constituind 7 397,0 mln.lei în volumul total al cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale de 24 625,0 mln.lei. Deoarece cheltuielile publice pentru învățămînt sînt într-o continuă creștere, cel mai jos nivel al acestora a fost înregistrat în 2006, cînd valoarea acestora a constituit 3 605,8 mln.lei.
Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv și se exprimă în :
unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB;
G – volumul anual al cheltuielilor publice;
Y – PIB.
Gestionarea a 2/5 din PIB în interesul public satisface nevoile economice și sociale ale populației și permite dezvoltarea ascendentă a economiei.
Pentru calculul acestui indicator avem nevoie de PIB în mln. lei pentru perioada 2005-2013, datele fiind reprezentate in tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Ponderea cheltuielilor publice pentru învățămînt în PIB
Mln.lei
Sursa: Adaptat de autor, în baza calculelor efectuate
Ponderea cheltuielilor publice în PIB exprimă cîte % revin cheltuielilor publice pentru învățămînt din PIB. Din datele tabelului observăm că ponderea cea mai mare o au cheltuielile publice efectuate în anul 2007, cu o pondere de 9,69 %, majorîndu-se față de anul precedent cu 1,63 puncte procentuale. Cea mai mică pondere înregistrîndu-se în 2007 cu 7,04 puncte procentuale.
Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice la numărul de locuitori:
unde: Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;
G – volumul anual al cheltuielilor publice;
Nl – numărul locuitorilor.
Astfel, cheltuielile publice medii pentru învățmînt se determină prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice pentru învățămînt la numărul de studenți/elevi.
Pentru calculul acestui indicator avem nevoie de statistica pe anii 2005-2013 a totalului elevilor și studenților, care este prezentat în tabelul 2.5.
Tabelul 2.4
Dinamica numărului de elevi/studenți pentru anii 2005-2013
Mii
Sursa: Biroul National de Statistica, Rapoartele statistice www.statistica.md (citat 02.11.2014)
Astfel, reiese că în anul 2005 la 1000 de studenți/elevi îi revin 3,93 mln lei. Sau 3,928714*1000000/1000=3 928,71 lei pentru un student/elev. În acest fel procedăm și pentru anii următori, datele fiind expuse în tabelul 2.5.
Tabelul 2.5
Cheltuielile publice medii pentru învățămînt în RM pentru anii 2005-2013
Sursa: Adaptat de autor, conform calculelor efectuate
Cheltuielile publice medii reprezintă cît cheltuie statul în medie pentru un student/elev. Acest indicator poate fi calculat ca:cîte mln lei se cheltuie anual pentru 1000 studenți/elevi, sau cîți lei cheltuie statul anual pentru un student. Cheltuielile publice medii în 2012 au fost de 14,18 mln lei pentru 1000 studenți/elevi, sau 14 184,94 lei pentru student/elev, această medie fiind cea mai mare, din toți anii de analiză. Un factor benefic pentru sistemul educațional este că cheltuielile publice medii sunt într-o continuă creștere.
Deosebită importanță în analiza cheltuielilor publice o are și structura lor.
Din punct de vedere cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă greutatea specifică (ponderea) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest indice poate fi calculat prin formula:
unde: SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul
cheltuielilor publice;
Gi – cheltuieli publice de categoria i;
Gt – cheltuieli publice totale;
i – categoria de cheltuieli concrete.
Pentru calculul structurii cheltuielilor publice în domeniul învățămîntului, am utilizat datele Ministerului Finanțelor. Astfel, Gi includ cheltuieli pentru:
Învățământ preșcolar ;
Învățământ primar ;
Învățământ secundar ;
Învățământ superior ;
Învățământ postuniversitar ;
Cursuri și instituții de perfecționare a cadrelor ;
Instituții și activități în domeniul învățământului neatribuite la alte grupe;
Învățământ mediu de specialitate ;
Organe administrative .
În acest fel procedăm și pentru anii următori, datele fiind expuse în tabelul din Anexa 4.
Structura cheltuielilor punblice pentru învățămînt repezintă cîte % îi revin unui anumit tip de cheltuieli în totalul cheltuielilor. În conformitate cu datele din tabelul anexei 1, se observă că în perioada analizată 2008-2011 cele mai multe resurse – învățămîntului au fost alocate în 2011, cu un total de 2 107,9 mln lei. Ponderea cea mai mare avînd-o cheltuielile publice pentru învățămîntul superior cu 45,46%, urmate de cheltuielile publice pentru învățămîntul secundar cu 30,26%, ceea ce e cu 5,20% mai puțin decît penru învățămîntul superior. Începând cu anul 2009, pentru învățământul primar nu au fost alocate mijloace financiare din bugetul de stat, în așa mod fiind ignorat acest compartiment al sistemului educațional.
Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de clasificare ale acestora, folosite în fiecare țară sau în statisticele internaționale.
Pentru aprecierea evoluției cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se apelează la indicatorii de dinamică:
creșterea nominală absolută;
creșterea reală absolută;
creșterea nominală relativă;
creșterea reală relativă.
a) Creșterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea lor exprimată în prețuri curente și se determină prin relația:
(2.5)
unde: DnG1/0 – creșterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată (1)
față de perioada de referință (0);
Gn1 și Gn0 – cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 și 0.
Compararea cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente nu reflectă obiectiv situația, deoarece procesul economic poartă caracter ciclic și lui îi sînt caracteristice oscilațiile prețurilor, fluctuațiile cursului valutar, și chiar fenomene negative cum ar fi criza, inflația etc., ce modifică moneda ca unitate de măsură a valorii și ca rezultat deformează tabelul economic.
Pentru corectarea influențelor determinate de modificarea prețurilor, este necesară exprimarea lor în prețuri constante pentru perioadele analizate.
b) Creșterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din compararea lor în prețuri constante, poate fi determinată conform formulei:
(2.6)
unde: DrG1/0 – creșterea reală absolută a cheltuielilor publice în perioada 1
față de perioada 0.
Gr1 și Gr0 – cheltuieli publice reale respectiv în perioada 1 și 0.
Dacă în perioada analizată cheltuielile nu sînt exprimate în prețuri constante, atunci prețurile curente se transformă în prețurile perioadei de bază cu ajutorul indicelui de creștere a prețurilor, prin relația:
(2.7)
unde: Gr1 – cheltuieli publice reale în perioada 1;
Gn1 – cheltuieli publice nominale în perioada 1;
Ip1/0 – indicele de modificare a prețurilor în perioada curentă față de
perioada de bază.
Elucidarea tendințelor reale în evoluția cheltuielilor publice este posibilă numai în operarea cu mărimi reale.
c) Creșterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relația:
(2.8)
unde: – indicele creșteri nominale a cheltuielilor publice;
Gn1 – cheltuieli publice nominale în perioada 1;
Gn0 – cheltuieli publice nominale în perioada 0.
Analiza indicatorului – creșterea nominală relativă a cheltuielilor publice permite reliefarea mai pronunțată a creșterii nominale absolute a cheltuielilor publice.
Creșterea reală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relația:
(2.9)
unde: – indicele creșteri reale a cheltuielilor publice;
Gr1 – cheltuieli publice reale în perioada 1;
Gr0 – cheltuieli publice reale în perioada 0.
Analiza complexă a cheltuielilor publice include compararea creșterii relative a cheltuielilor publice și creșterii relative a PIB-ului. Raportînd acești doi indici s-a căpătat un indicator, care este intitulat elasticitatea cheltuielilor publice (eG):
sau (2.10)
Elasticitatea cheltuielilor publice arată reacția cheltuielilor publice la creșterea PIB. Dacă elasticitatea cheltuielilor publice >1 (echeltuielilor publice >1), persistă tendința de utilizare într-o măsură mai mare a PIB pentru finanțarea cheltuielilor publice. Pentru a putea efectua analiza pentru Republica Moldova avem nevoie de date inițiale privind cheltuielile pentru învățămînt.
Tabelul 2.6
Dinamica cheltuielilor publice pentru învățământ în perioada 2005-2013
Sursa: EDUCAȚIA ÎN REPUBLICA MOLDOVA PUBLICAȚIE STATISTICĂ http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Educatia/Education08_09.pdf (citat 02.11.2014)
Din tabelul de mai sus constatăm că în perioada anilor 2006-2013, cheltuielile statului pentru învățămînt sînt în continuă creștere. În anul 2012, chetuielile pentru învățămînt au înregistrat cel mai înalt nivel, constituind 7 397,0 mln.lei în volumul total al cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale de 24 625,0 mln.lei. Deoarece cheltuielile publice pentru învățămînt sînt într-o continuă creștere, cel mai jos nivel al acestora a fost înregistrat în 2006, cînd valoarea acestora a constituit 3 605,8 mln.lei.
Determinarea bugetelor instituțiilor de învățămînt din subordinea administrației publice locale de nivelul al doilea
Componenta unității administrativ-teritoriale de nivelul al doilea se formează din:
mijloacele centralizate în mărime de maximum 3% din volumul transferurilor categoriale, calculate în baza formulei (2.11):
C = A x N + B x S (2.11)
unde:
C – suma transferurilor categoriale pentru toate instituțiile de învățămînt din unitatea administrativ-teritorială;
A – normativul valoric pentru un „elev ponderat”;
N – numărul de „elevi ponderați” dintr-o unitate administrativ-teritorială concretă;
B – normativul valoric pentru o instituție de învățămînt;
S – numărul instituțiilor de învățămînt ale unei unități administrativ-teritoriale;
economia formată ca urmare a raționalizării rețelei de instituții de învățămînt, calculată ca diferența dintre numărul instituțiilor conform raportului pe 9 luni ale anului 2007 și numărul instituțiilor conform raportului pe 9 luni ale anului curent, înmulțită cu normativul valoric pentru o instituție (B), determinat prin formula (2.12):
B = P x WB/S (2.12)
unde:
P – plafonul cheltuielilor pentru toate instituțiile de învățămînt din republică;
WA – ponderea normativului valoric A;
WB – ponderea normativului valoric B sau WB = 1 – WA (unu minus WA);
N – numărul „elevilor ponderați”, în total pe republică;
S – numărul total al instituțiilor de învățămînt din republică;
în formula de calcul, ponderea normativului valoric A (cheltuielile variabile pentru un elev) sau WA este egală cu 0,82, iar cea a normativului valoric B (cheltuielile fixe pentru o instituție) sau WB constituie 0,18;
economia formată ca urmare a reducerii numărului de „elevi ponderați”, calculată ca diferența dintre numărul „elevilor ponderați” conform raportului pe 9 luni ale anului bugetar curent și numărul „elevilor ponderați” conform raportului pe 9 luni ale anului precedent, înmulțită cu normativul valoric pentru un „elev ponderat” (A), determinat prin formula (2.13) :
A = P x WA/N (2.13)
unde:
P – plafonul cheltuielilor pentru toate instituțiile de învățămînt din republică;
WA – ponderea normativului valoric A;
WB – ponderea normativului valoric B sau WB = 1 – WA (unu minus WA);
N – numărul „elevilor ponderați”, în total pe republică;
S – numărul total al instituțiilor de învățămînt din republică
soldul mijloacelor bănești din transferurile categoriale înregistrat la data încheierii anului bugetar.
Volumul alocațiilor pentru o instituție de învățămînt se determină după următoarea formulă:
V=(A x N + B) x K + R + I (2.14)
unde:
V – volumul alocațiilor pentru o instituție de învățămînt;
A – normativul valoric pentru un „elev ponderat”;
N – numărul de „elevi ponderați” dintr-o instituție de învățămînt;
B – normativul valoric pentru o instituție de învățămînt;
K – coeficientul unității administrativ-teritoriale, egal cu 0,95, care nu poate fi mai mic decît această valoare (maximum 3% pentru componenta unității administrativ-teritoriale de nivelul al doilea și maximum 2% pentru fondul educației incluzive);
R – alocații repartizate unei instituții de învățămînt concrete din componenta unității administrativ-teritoriale;
I – alocații repartizate unei instituții concrete din fondul educației incluzive.
Calculele se realizează conform următorilor pași:
Numărul de „elevi ponderați” (N) pe fiecare instituție de învățămînt se determină în baza datelor cu privire la numărul elevilor pe grupele de clase I-IV, V-IX și X-XII, la sfîrșitul perioadei de gestiune, din raportul pe 9 luni ale anului bugetar curent. Datele pe fiecare grupă de clase se înmulțesc cu coeficienții de ponderare pentru fiecare grupă.
Pentru implementarea costului standard per elev, se aplică următorii coeficienți de ponderare pentru calcularea numărului de „elevi ponderați”:
0,75 – pentru elevii claselor I-IV;
1,00 – pentru elevii claselor V-IX;
1,22 – pentru elevii claselor X-XII.
Volumul alocațiilor pentru școlile mici pe segmentul primar și gimnazial se determină conform următoarelor formule:
Pentru școlile primare cu un număr egal sau mai mic de 41 de „elevi ponderați”:
V= N x (N1 x A +B)/N1 x K+R+I (2.15)
unde:
V – volumul alocațiilor pentru o instituție de învățămînt;
N – numărul de „elevi ponderați” dintr-o instituție de învățămînt;
N1 – pragul admis al numărului de elevi în instituție, 41 de „elevi ponderați”;
A – normativul valoric pentru un „elev ponderat”;
B – normativul valoric pentru o instituție de învățămînt;
K – coeficientul unității administrativ-teritoriale, egal cu 0,95, care nu poate fi mai mic decît această valoare (maximum 3% pentru componenta unității administrativ- teritoriale și maximum 2% pentru fondul educației incluzive);
R – alocații repartizate unei instituții concrete din componenta unității administrativ-teritoriale;
I – alocații repartizate unei instituții concrete din fondul pentru educație incluzivă;
Pentru gimnaziile cu un număr egal sau mai mic de 91 de „elevi ponderați”:
V= N x (N2 x A + B)/N2 x K+I (2.16)
unde:
V – volumul alocațiilor pentru o instituție de învățămînt;
N – numărul de „elevi ponderați” dintr-o instituție de învățămînt;
N2 – pragul admis al numărului de elevi în instituție, 91 „elevi ponderați”;
A – normativul valoric pentru un „elev ponderat”;
B – normativul valoric pentru o instituție de învățămînt;
K – coeficientul unității administrativ-teritoriale, egal cu 0,95, care nu poate fi mai mic decît această valoare (maximum 3% pentru componenta unității administrativ-teritoriale și maximum 2% pentru fondul pentru educație incluzivă);
I – alocații repartizate unei instituții de învățămînt concrete din fondul pentru educație incluzivă.
Direcția finanțe, în comun cu direcția învățămînt, în baza formulelor calculează volumul alocațiilor pentru fiecare instituție de învățămînt finanțată din bugetul unității administrativ-teritoriale.
2.2 Finanțarea bugetelor de cheltuieli pe nivele de învățămînt
Evaluarea finanțării sistemului de învățământului superior. Pentru o înțelegere comprehensivă a dinamicii finanțării învățământului superior din RM este neesară o dublă abordare. Pe de o parte, se impune evaluarea cuantumului finanțării învățămîntului superior în raport cu celelalte subsisteme educaționale, iar pe de altă parte, este necesară evaluarea finanțării în interiorul sistemului de învățământ superior. Prima abordare ne va permite să urmărim modul în care a intervenit guvernul în reconfigurarea regimului de finanțare la nivel sistemic, iar a doua abordare – modul în care au fost repartizate resursele financiare între instituții, oferind un răspuns, deși parțial, privind echitatea și accesului la resursele financiare publice. Expansiunea rapidă a învățământului universitar în ultimii zece ani a fost caracterizată de creș- terea cererii pentru studii superioare. În cea mai mare parte expansiunea s-a produs din contul studiilor cu taxă. Astfel reducerea locurilor finanțate de la bugetul public a fost însă „compensată” de creșterea numărului solicitanților de studii în bază de contract, fapt care a contribuit la facilitarea accesului în obținerea studiilor universitare. Totuși, începând cu anul academic 2004/2005 constatăm o prezență tot mai sporită a statului în domeniul învățământului superior prin intermediul creșterii treptate a numărului locurilor finanțate de la bugetul de stat, reducând cota parte a studiilor cu taxă din totalul studenților încorporați în cadrul învățământului superior
Expansiunea învățământului universitar ca număr de studenți nu a fost însă sprijinită de o finan- țare adecvată care ar asigura studii de calitate. În pofida faptului că alocările pentru învățământ au crescut continuu ca pondere în PIB, finanțarea învățământului superior nu a constituit o prioritate pentru factorii de decizie. Câțiva indicatori sunt relevanți în confirmarea acestei afirmații.
Cheltuielile pentru învățământul universitar au înregistrat cea mai lentă tendință de creștere comparativ cu alte programe educaționale. Dacă cheltuielile pentru întreg sistemul de învățământ au crescut din 2005 până în 2010 de 2,4 ori (240%) din totalul cheltuielilor bugetului public național (BPN), atunci cheltuielile pentru învățământul superior au crescut doar de 1,8 ori (180%). Mai mult decât atât, pe fundalul creșterii numărului de studenți din cadrul învățământului superior s-a înregistrat diminuarea cotei globale a cheltuielilor alocate pentru învățământul superior. Totuși nici aceste date nu descriu în totalitate situația reală, deoarece nu reflectă distincția dintre resursele financiare alocate din banii publici și cele colectate de către universități din taxele de studii. Dacă nuanțăm problema atunci constatăm că volumul finanțării publice a învățământului superior este și mai mic. Învățământul superior este unicul subsistem educațional care a reușit să se autofinanțeze într-o proporție considerabilă, atrăgând resurse private (mijloacele speciale), de regulă sub forma taxelor de studii. Datele indică o tendință foarte interesantă în raport cu dinamica finanțării învățământului superior și anume contribuția crescândă a statului în alocarea resurselor financiare către universități. Dacă în anii 2005 și 2006 ponderea resurselor bugetare constituia circa 33% din totalul cheltuielilor pentru învățământul superior, atunci în 2009 și 2010 ea constituia peste 53%, adică o creștere de circa 20%. Creșterea finanțării din partea statului a fost evident conectată la dorința guvernului comunist de a interveni în procesul de redirecționare a fluxului de studenți către alte subsisteme educaționale prin controlul procesului de admitere, utilizând planurile unice de înmatriculare50.Totuși situația este mai complexă și nu explică în totalitate mărirea finanțării publice a învățământului superior doar prin prisma reorientării fluxului de studenți către alte nivele educaționale. Politica guvernamentală în raport cu finanțarea poate fi calificată drept confuză, controversată și orientată mai degrabă către menținerea din inerție a sistemului universitar extins. Aceasta se explică prin faptul că după 2005 guvernul a limitat sfera de manevră a universităților nu doar în raport cu procesul de admitere, ci și prin reglementarea utilizării banilor acumulați de către universități din contractele de studii. Adițional, guvernul nu a permis universităților să mărească taxele de studii. Toate aceste măsuri au eliminat practic autonomia financiară a universităților și au creat un sistem de dependență a învățământului superior față de putere. Unul dintre motivele principale invocate pentru a justifica reglementarea mai strictă a resurselor financiare și lichidarea, în consecință, a autonomiei financiare universitare, s-a bazat pe neregulile depistate de către Curtea de Conturi în administrarea resurselor financiare de către IÎS51. În rezultatul politicii adoptate de către guvern, universitățile au fost impuse, de facto, să instruiască studenții cu taxă inclusiv și din bani publici deoarece cuantumul taxelor nu acopereau costurile de instruire. Cu alte cuvinte, statul a preferat să subvenționeze parțial studenții înmatriculați în bază de contract în schimbul unui control aproape total asupra planificării și utilizării resurselor financiare de către IÎS.
Începând cu 2005 în Moldova se observă decalajul dintre costurile de instruire pentru un student bugetar și unul cu taxă crește permanent. Dacă la nivelul anului 2005 costurile de instruire pentru un student cu taxă reprezentau circa 65% din suma alocată de către stat pentru un student bugetar, atunci în 2010 acest raport era de circa 46%. Astfel în 2009-2010 statul a alocat de peste două ori mai mulți bani pentru un student bugetar decât au colectat IÎS din taxe. Instituirea și perpetuarea unui asemenea sistem a menținut o cerere destul de înaltă pentru studiile superioare datorită accesibilității favorizate de către guvern, concomitent afectând însă calitatea instruirii. Astfel învățământul superior a fost confruntat cu o dilemă fundamentală – să pregătească cadre calificate pentru economia națională sau să îndeplinească o funcție socială. Actuala formulă de finanțare nu a creat însă condiții necesare pentru funcționarea eficientă. Situația precară a învățământului universitar a fost și mai mult agravată de competiția internă pentru resursele financiare. Chiar dacă la nivel global constatăm un model incremental de finanțare a învățământului superior, există diferențe vizibile în raport cu creșterea alocațiilor financiare, și modul de acumulare a resurselor financiare pe interiorul sistemului universitar. Aceste diferențe sunt foarte relevante pentru a înțelege preferințele universităților privind eventualele scheme/formule de finanțare în procesul de reformare a sistemului universitar, precum și existența unor potențiale relații clientelare dintre unele IÎS și instituțiile politice și/sau birocrațiile guvernamentale.
Deși este destul de concludentă, rata cumulativă de creștere explică mai mult dinamica decât structura finanțării având la bază sursa de finanțare, reflectând doar o dimensiune a aceleiași probleme. A doua dimensiune se referă la ponderea resurselor bugetare și mijloacelor speciale din totalul cheltuielilor pentru fiecare universitate în aceeași perioadă. În pofida unei tendințe sistemice ce reflectă o prezență financiară mai consistentă a statului, analiza datelor separat pe fiecare instituție denotă o situație diferențiată în privința ponderii resurselor proprii și a resurselor bugetare.
Din această perspectivă,universitățile finanțate din banii publici pot fi împărțite convențional în 3 categorii:
a. Universitățile care depind preponderent de resursele bugetare;
b. Universitățile care depind în egală măsură de resursele bugetare și resursele proprii;
c. Universitățile în care ponderea resurselor proprii depășește banii publici.
Constatăm că cele mai multe dintre ele fac parte din a treia categorie, adică ponderea resurselor proprii în finanțarea activității depășește clar, deși în proporții diferite, finanțarea bugetară. Dacă luăm în considerație că 5 din 6 instituții din această categorie sunt cele mai mari după numărul studenților instruiți,atunci este evidentă „greutatea” resurselor acumulate din taxele de studii în ecuația globală a finanțării.
O situație radical diferită s-a profilat către 2010. În rezultatul intervenției guvernamentale prin intermediul instrumentelor deja menționate, doar ASEM și USM din IÎS mari au rămas în categoria celor în care resursele proprii depășesc resursele bugetare din totalul cheltuielilor, deși și în cazul lor ponderea procentuală a resurselor bugetare din totalul cheltuielilor sa dublat.
Conform datelor statistice majoritatea celorlalte instituții, cu excepția Universității din Taraclia (structura cheltuielilor căreia contravine tendinței generale) și a Universității de Educație Fizică, au devenit clar dependente de finanțarea bugetară. Creșterea dependenței de banii publici acompaniată de o reducere a fondurilor extrabugetare a redus substanțial manevrabilitatea financiară a IÎS. Chiar și o privire superficială asupra acestor date denotă un tratament preferențial al statului în raport cu unele instituții. Atât evoluția ratei cumulative de creștere cât și dinamica în structura resurselor financiare demonstrează faptul că unele IÎS au beneficiat mai mult decât altele. În acest context nu sunt clare care au fost criteriile/metodologia de alocare a resurselor financiare către universități. Pentru a răspunde la această întrebare cel mai eficient instrument este evaluarea costurilor de instruire pe unitate de student separat pentru fiecare instituție conform aceleiași formulei utilizate pentru întreg sistemul învățământului superior. și la acest indicator există diferențe frapante între instituții. Chiar dacă admitem că diferite specialități presupun costuri diferențiate în dependență de complexitatea procesului de instruire și resursele alocate în acest scop, datele indică rezultate controversate. În consecință apar mai multe semne de întrebare pri- vind echitatea și eficiența alocațiilor bugetare. Modul în care au crescut alocațiile din banii publici pe unitate de student în perioada 2005-2010 reflectă însă existența unor inegalități vizibile între instituții. În rezultatul estimării vitezei cu care au crescut alocațiile per capita constatăm rezultate foarte interesante .
De pecizat că datele respective reflectă costurile de instruire a studenților bugetari din resurse publice și nu se referă la cheltuielile asociate cu instruirea studenților în bază de contract. Aceste informații aruncă mai multă lumină asupra nivelului de finanțare a învățământului universitar. În primul rând constatăm că alocațiile per capita pentru unele instituții au crescut mult mai rapid decât pentru alte instituții. Pe de o parte, acest fapt nu trebuie să trezească suspiciuni în cazul instituțiilor pentru care costurile per capita la nivelul 2005 erau mai mari comparativ cu altele. Este rezonabil să ne așteptăm ca în cazul lor viteza de creștere a alocațiilor bugetare să fie mai mică comparativ cu alte instituții. Totuși această presupunere este relevantă doar în cazul USEFS, care înregistra în 2005 cele mai mari cheltuieli per capita, care depășeau de 2 ori media (6265 lei) din învățământul superior. Alte IÎS, precum USMF și AMTAP au urmat o altă traiectorie, înregistrând creșteri substanțiale în pofida faptului că în 2005 cheltuiau, de asemenea, peste medie. De altfel, AMTAP deține întâietatea la costurile per capita dintre toate IÎS, înregistrând în 2010 cheltuieli pentru instruirea unui student de aproape 34000 lei din bani publici, o creștere de peste patru ori comparativ cu 2005. Un caz însă extrem îl constituie IRIM care a înregistrat în aceeași perioadă o creștere de peste 8 ori (de la 2670 lei în 2005 la 22108 lei în 2010) a cheltuielilor din resursele publice per capita, plasându-se pe poziția a patra după abundența finanțării bugetare. Astfel cheltuielile pe unitate de student ale IRIM în 2010 depășesc enorm (cu circa 10000) cheltuielile unor instituții care pregătesc cadre la aceleași specialități precum USM. Un alt caz proeminent este reprezentat de UAȘM, care ocupă a doua poziție în topul cheltuielilor per capita din surse publice (circa 30000 lei în 2010). și care se bazează în proporție de peste 90% pe resursele bugetare. Datele din diagramă relevă mai multe discrepanțe și inegalități în finanțarea individuală a IÎS și sunt foarte pertinente pentru a sesiza favorizarea sau discriminarea artificială a unor sau alte instituții. Aceste dezechilibre nu sunt benefice pentru evoluția ulterioară a învățământului universitar Un asemenea model de distribuire cu siguranță afectează negativ eficiența alocațiilor bugetare în sistemul învățământului superior și necesită a fi revizuit și reformat.
Problema reformării învățământului superior mai ales pe dimensiunea finanțării a fost abordată frontal practic odată cu schimbarea guvernării în 2009, deși eventualele soluții au fost elaborate și prezentate publicului larg relativ recent. Argumentarea necesității revizuirii mecanismelor de finanțare se datorează în principal provocărilor la care urmează să răspundă
învățământul superior și care sunt conștientizate deopotrivă, atât de către universități, cât și de către factorii de decizie.
Capitolul III
Direcții și strategii de finanțare a cheltuielilor publice pentru învățămînt
Modalități de dezvoltare a mecanismului de finanțare bugetară a activității de învățământ
Deși finanțarea nu reprezintă un scop în sine lipsa acesteia conduce la imposibilitatea realizării misiunilor educative și de cercetare, astfel încât problema de maximă importanță pentru învățămint o constituie atât asigurarea surselor de finanțare, cât și implementarea unui sistem financiar modern care să permită o gestionare eficientă a fondurilor. Putem afirma că realizarea misiunilor cu care instituțiile de învățămînt sunt investite nu pot deveni viabile fără susținere materială necesară, de aici, rezultă importanța ce se cere a se acorda finanțării și mecanismelor aceteia.
Dat fiind rolul dublu jucat de universități în educație și cercetare, deficitul de finanțare reprezintă o lovitură grea pentru acestea cărora le este tot mai greu să-și promoveze activitatea în fața studenților și cercetătorilor și să împiedice exodul talentelor, a specialiștilor valoroși, în alte țări.
Referitor la finanțarea învățământului superior putem menționa că, până în urmă cu 25-30 de ani , aproape peste tot în lume, acesta era finanțat preponderent de la bugetul statului. Acest lucru s-a datorat în bună măsură faptului că principala misiune a acestuia era să formeze o elită capabilă să guverneze statul.
Dezvoltarea învățământului superior în țările europene pe durata ultimelor trei decenii a modificat rolul principal al universităților, transformându-le în instituții orientate mai mult spre satisfacerea nevoilor sistemului productiv și al societății în general. Tendința generală de modificare a statutului de învățământ pentru elite în învățământ pentru mase este binecunoscut, cu consecințele sale asupra finanțării. Statul, în aceste condiții încetează, așadar să mai fie principalul beneficiar al serviciilor de învățământ superior și ca atare este tot mai puțin dispus să finanțeze singur învățământul superior.
Chiar dacă astăzi asistăm la diminuarea tot mai accentuată a finanțării din fonduri publice a învățământului superior, necesitatea menținerii finanțării din fonduri publice trebuie justificată, în primul, rând din perspectiva avantajelor economice și sociale scontate a se obține și care pot fi rezumate astfel:
creșterea productivității muncii și obținereaa unor rezultate economice superioare, atât la nivelul agenților economici, cât și la nivelul societății în ansamblu, datorate persoanelor cu un nivel superior de calificare;
asigurarea publică a accesului larg al diferitelor segmente ale populației amplifică eficiența economică scontată la nivel național. Corelația existentă între educație și nivelul general de dezvoltare economico-socială al unei țări este unanim recunoscut.
Cu toată importanța pe care finanțarea bugetară o reprezintă pentru procesul instructiv educativ și de cercetare statul nu poate să-și asume întreaga povară financiară în condițiile lumii contemporane, ci, pornind de la principiul cine beneficiază de pe urma educației superioare să plătească, este necesară o diversificare a surselor de finanțare prin antrenarea tuturor beneficiarilor sistemului de învățământ superior.
Astăzi asistăm, peste tot în lume, la un proces mai accentuat sau mai diluat de reducere a finanțării bugetare, în condițiile creșterii continue a costurilor învățământului superior. Identificarea resurselor alternative de finanțare este o prioritate în politicile financiare a instituțiilor de învățământ superior, alternativă sigură și unică pentru suplinirea insuficienței resurselor bugetare.
Evoluția fluctuantă, dar în general, în creștere, a acestor cheltuieli a fost determinată de acțiunea mai multor factori, cantitativi și calitativi și anume:
factori demografici-creșterea numărului populației, în general, și a celei de vârstă școlară, în special au influențat sensibil creșterea cheltuielilor pentru învățământ. Aceasta a atras după sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de cadre didactice a sporit și ca urmare a îmbunătățirii raportului elevi/profesor;
factori economici-dezvoltarea economică, sporirea și diversificarea activelor fixe și circulante, ca urmare a modernizării și perfecționării proceselor tehnologice- au condus la nevoia de forță de muncă calificată superior, capabilă să lucreze cu o productivitate mai mare ceea ce a reclamat alocarea de sume sporite pentru finanțarea învățământului. Necesitatea modernizării învățământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesare desfășurării procesului educativ, precum și creșterea nivelului prețurilor acționează în aceeași direcție;
factori sociali și politici.
Cu toate dificultățile întâmpinate în procesul de tranziție se poate afirma fără putință de tăgadă că sistemul de învățământ s-a dovedit a fi unul dintre cele mai adaptabile și dinamice sectoare de activitate.
Procesul de adaptare al instituțiilor de învățământ superior la cerințele pieței în tranziție se traduce în termeni financiari în costuri suplimentare, costuri care se adiționează la elementele de cheltuieli deja existente crescând presiunea și așa mare asupra bugetului acestora.
Pentru a face un diagnostic al mecanismului de finanțare a instituțiilor de învățământ precum și ale instrumentelor de gestionare, ale metamorfozelor suferite de acesta și unele elemente comparative trebuie să ne raportăm la două perioade: perioada dinainte de anul 1989 și cea de după anul 1989, perioada „tranziției” spre o societate democratică.
Până în anul 1990, statul fiind principalul beneficiar al serviciilor învățământului superior, finanțarea instituțiilor de învățământ superior nu punea mari probleme, acestea beneficiind automat și legitim de fonduri de la bugetul de stat prin mecanismele economiei planificate. Alocarea resurselor publice se realiza prin intermediul unui mecanism rigid și strict reglementat de la centru, dimensionarea alocațiilor bugetare făcându-se după costul istoric și normative de cheltuieli care rareori reflectau situația reală de la nivelul universităților. Alocațiile bugetare, îmbrăcau fie forma creditelor bugetare, fie a subvențiilor sau transferurilor și finanțau cheltuieli cu destinație fixă cu următoarea structură:
cheltuieli de personal;
cheltuieli materiale;
cheltuieli de investiții;
■ cheltuieli pentru bursele studențești.
Elementele acestui mecanism, pe care îl vom numi „vechiul sistem de finanțare”, s-au preluat și în perioada tranziției (deși în forme din ce în ce mai atenuate mai ales după anul 1995) până la nivelul anului 1999, când este înlocuit de „mecanismul de finanțare globală” pe care îl vom numi „noul sistem de finanțare”. Pentru a putea compara cele două mecanisme și a aduce argumente pro și contra unuia sau altuia sau, de ce nu, pentru a crea eventual o alternativă la cele două, considerăm că este necesară descrierea principalelor caracteristici pe care fiecare dintre acestea le prezintă.
Astfel, vechiul sistem de finanțare se caracteriza prin:
a) destinație fixă a alocațiilor bugetare
Conform acestei trăsături sursele bugetare alocate instituțiilor finanțau cheltuieli cu destinații precise: cheltuieli de personal, cheltuieli materiale și servicii, cheltuieli de capital și cheltuieli cu bursele pentru studenți.
Procedura bugetară era foarte strictă nefiind permise schimbarea destinației fondurilor alocate, iar modul de dimensionare al liniilor de cheltuieli defectuos, ce nu ținea cont de necesitățile reale ale fiecărei instituții. Aceste situații duceau foarte adesea la apariția unor excedente la unele titluri de cheltuieli și deficite la altele fără posibilitatea efectuării de compensații (transferuri) între titlurile de cheltuieli.
Aceste situații în care universitățile primeau resurse, pe care nu puteau să le optimizeze în concordanță cu nevoile reale, specifice din fiecare universitate în parte, corelată cu preluarea la buget a creditelor neconsumate până la sfârșitul anului bugetar, conduceau cel mai adesea la utilizarea defectuoasă și o invitație la risipa alocațiilor și așa destul de limitate.
b) lipsa de transparență a sumelor alocate
Dimensionarea nevoilor de finanțare a învățământului superior era preponderent, în responsabilitatea organelor din cadrul ministerului. Fiecare instituție de învățământ superior, transmitea în lunile iulie-august ale fiecărui an curent necesarul propriu de fonduri pentru anul următor, întocmind un document numit bugetul de venituri și cheltuieli previzionat pentru anul următor. Aceste documente erau centralizate la nivel de minister dar nu reprezentau decât maculatură de care nu ținea cont nimeni, deoarece, bugetul de venituri și cheltuieli aprobate în anul următor nu corespundea niciodată cu bugetul de venituri și cheltuieli propus de instituție. Lipsa de transparență în alocarea resurselor favoriza sistemul birocratic de finanțare, bazat pe supremația „centrului”, în care deciziile funcționărești se substituiau raționamentelor manageriale, iar factorii subiectivi și capacitatea de influență tindeau să aibă un rol important.
c) procedura alocării creditelor bugetare
Alocarea creditelor se realiza în baza dispozițiilor bugetare transmise lunar instituțiilor de învățământ superior, (procedură care se menține și în noul mecanism de finanțare, chiar dacă locul dispozițiilor bugetare a fost preluat de ordine de plată) face ca orizontul decizional la nivel de universități să fie extrem de limitat, cu consecințe evidente asupra optimizării utilizării resurselor. Necunoașterea structurii bugetului de venituri și cheltuieli aprobat de la începutul anului (acesta se primea în lunile mai-iunie) nu permitea o planificare judicioasă a modului de utilizare a resurselor, iar practica suplimentării bugetului în luna decembrie, cu sume ce trebuiau consumate în două săptămâni, conducea fie la cheltuieli neeconomicoase, fie, cel mai adesea, la returnarea lor, suplimentarea bugetului instituțiilor, în aceste condiții, nu crea decât o falsă impresie de suprafinanțare și nu o finanțare reală.
d) reglementări privind veniturile proprii
Pe lângă alocațiile bugetare instituțiile de învățământ superior obțineau din activitatea desfășurată și venituri proprii. Până în anul 1996 exista un cadru legislativ restrictiv privind atragerea și utilizarea resurselor terțiare de finanțare, astfel că universitățile care realizau venituri proprii nu puteau beneficia în mod liber și suplimentar de aceste fonduri pentru finanțarea activităților lor, ba, mai mult erau „penalizate” în sensul că alocația bugetară era diminuată corespunzător cu veniturile proprii realizate, această situație conducând la diminuarea interesului instituțiilor pentru crearea acestor surse de întregire a bugetului.
Existența unui buget de venituri și cheltuieli aprobat apriori care cuprinde în detaliu articolele de cheltuieli și sumele alocate pentru acestea coroborate cu un sistem complicat și greoi de solicitare, de către universități, a aprobărilor privind modificarea liniilor bugetare în funcție de necesitățile concrete, au condus de cele mai multe ori la pasivitate din partea persoanelor responsabile cu gestionarea resurselor bănești, acestea preferând să utilizeze sumele alocate până la nivelul stabilit în buget fără să se preocupe de eficientizarea utilizării resurselor, grija principală a acestora fiind ca la baza utilizării resurselor să existe documentele justificative cerute de lege.
Procesul de reformă a învățământului superior demarat din anul 1994 a vizat, cum era și firesc, și mecanismul de alocare și utilizare atât a alocațiilor bugetare cât și a resurselor provenind din venituri proprii și activități autofinanțate.
Reforma financiară a cuprins mai multe etape care au vizat pe de o parte, crearea cadrului legislativ iar pe de altă parte instruirea persoanelor angrenate în acest proces atât la nivel central cât și la nivelul instituțiilor de învățământ superior.
Apariția legii învățământului în anul 1995 a însemnat un pas important în crearea cadrului legislativ pentru manifestarea autonomiei în domeniul gestionării resurselor proprii, instituțiile de învățământ superior având dreptul după această dată să utilizeze independent aceste resurse fără a le fi afectate alocațiile și cu posibilitatea trecerii de la un an financiar la altul a sumelor neconsumate.
Autonomia financiară s-a manifestat și în stabilirea liberă a cuantumului taxelor percepute pentru serviciile universitare și neuniversitare. Criteriul de bază în constituirea și utilizarea resurselor proprii de finanțare fiind acela de respectare a principiilor de legalitate, realitate și eficacitate.
Măsurile întreprinse la nivel central, pentru învățământul superior au fost acelea de a promova un echilibru mai adecvat între interesele centrale și cele instituționale, astfel rolul Ministerul Educației, ca organ reprezentativ al statului în relația cu universitățile, să fie, din ce în ce mai mult, unul de facilitare și coordonare, mai degrabă decât unul de control deschis și planificare detaliată.
Trecerea la noul mecanism de finanțare, nu a fost în măsură să elimine tarele vechiului mecanism de finanțare, nu a însemnat nici o creștere a finanțării din partea statului a învățământului superior, el a reprezentat pentru stat o alternativă aleasă pentru a pune capăt solicitărilor de fonduri tot mai sporite de la un an la altul reclamate de instituțiile de învățământ superior și de transfer a responsabilității restructurării de la nivel central la nivelul instituțiilor.
Anul 1999 găsește instituțiile de învățământ superior cu o structură administrativă și de personal clădită în anii anteriori în baza unor normative de cheltuieli impuse de Ministerul Educației și Cercetării și care numai cu un an înainte stăteau la baza determinării fondurilor bugetare alocate instituțiilor dar care nu mai reprezentau mai nimic în noul sistem de finanțare. Pentru universități, trecerea la noul mecanism de finanțare a însemnat, în loc de mai multă finanțare, o confruntare directă cu unele probleme care până acum nu intrau în sfera lor de competență și anume restructurarea activității astfel încât aceasta să poată continua în condițiile cerute de noul mecanism de finanțare fără a afecta procesul didactic și calitatea procesului instructiv educativ.
Ce au avut la îndemînă instituțiile de învățământ superior pentru a face față unei asemenea situații noi, deosebită radical de ceea ce era înainte? Majoritatea universităților, dacă nu toate, au redus la maximum posibil cheltuielile materiale și de investiții pentru a se putea încadra în buget, au mărit excesiv de mult numărul de locuri cu taxă, de multe ori cu încălcarea normelor privind asigurarea unui învățământ civilizat, au exploatat toate facilitățile oferite de autonomia universitară acordată, în cadrul căreia un rol important l-a jucat autonomia financiară, „crearea” resurselor financiare suplimentare reprezentând preocuparea principală a tuturor factorilor de decizie implicați în procesul de învățământ. Acest lucru a fost posibil prin modificarea legislației în ceea ce privește autonomia universitară și aplicarea politicilor porților deschise, prin valorificarea dorinței tinerilor de a se instrui în universitățile publice și instituirea taxelor de studiu.
Anul 1999 marchează anul extinderii în instituțiile de învățământ superior de stat, a finanțării globale, un moment decisiv pe calea reformei financiare cu consecințe importante nu doar în plan managerial ci și academic.
Introducerea mecanismului finanțării globale a universităților a marcat revizuirea principiilor fundamentale care stau la baza dimensionării și repartizării pe instituții a alocațiilor bugetare, acetea fiind următoarele:
prioritățile dezvoltării strategice a învățământului superior;
principiul fundamental potrivit căruia „resursele trebuie să urmeze studenții”;
finanțarea activităților similare la niveluri similare și asigurarea că orice variație are motive bine întemeiate;
considerarea indicatorilor specifici activității de învățământ, în special cei referitori la calitatea prestației în învățământ.
Finanțarea globală a universităților de stat se realizează de către Ministerul Educației și Cercetării, ca reprezentant al statului în relațiile cu universitățile, pe bază de contract încheiat între acesta și fiecare instituție de învățământ superior din subordinea sa, după cum urmează:
a) un contract instituțional care cuprinde cuantumul finanțării de bază,
determinat pe principii transparente, reperul central fiind numărul de
studenți echivalenți și costul pe un student echivalent;
b) un contract complementar destinat finanțării complementare care cuprinde
sume cu destinație specială. Finanțarea complementară constituie partea din finanțarea globală care nu este destinată acoperirii cheltuielilor de bază ale instituțiilor de învățământ superior (cheltuieli de personal și cheltuieli materiale, de întreținere etc). Finanțarea complementară se realizează de către Ministerul Educației și Cercetării, în special pe baze competiționale fiind destinată realizării de dotări și alte cheltuieli de investiții, reparații capitale, suport pentru bursele studenților și facilități de transport, subvenții pentru cămine și cantinele studențești și acoperirea unor cheltuieli legate de cercetarea științifică universitară. Finanțarea complementară se realizează atât cu surse de la bugetul de stat cât și din surse externe, respectiv împrumuturi și ajutoare externe, și au proceduri diverse de dimensionare, similare procedurilor de determinare pentru finanțarea de bază de bază sau pe principii competiționale, după cum urmează:
alocațiile pentru cheltuielile de capital se distribuie universităților pe baze competitive, ținând cont de prioritățile de dezvoltare ale învățământului superior;
alocarea fondurilor pentru reparațiile capitale și consolidări ia în considerare rezultatele expertizei tehnice realizate de Direcția de Patrimoniu din M.E.C cât și orientările prioritare privind dezvoltarea învățământului superior;
fondul de burse se repartizează proporțional cu numărul studenților echivalenți de la cursurile de zi;
finanțarea din fonduri complementare a cercetării științifice universitare este o prioritate fundamentală a dezvoltării învățământului superior românesc. Aceasta implică o creștere progresivă a fondurilor complementare alocate cercetării științifice. Fondurile complementare se alocă diferențiat pe grupuri de cercetare în conformitate cu experiența internațională, pe baza competiției de proiecte.
Sumele aferente cercetării științifice universitare cuprinse în contractul complementar se eșalonează, prin excepție de la alte reguli, în rate stabilite prin grafice, anexe la contractele de cercetare respective.
Criteriile după care se stabilește finanțarea instituțiilor de învățământ superior de stat din bugetul de stat se aprobă de către Ministerul Educației și Cercetării, luând în considerare propunerile Consiliului Național de Finanțare al Învățământului Superior (CNFIS) și, respectiv, ale Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior (CNCSIS).
Alături de finanțarea de bază și finanțarea complementară, finanțarea instituțiilor de învățământ superior se face și din venituri proprii. Finanțarea din resurse proprii vizează resursele atrase de universitate și se referă, în principal, la mijloacele financiare rezultate din:
participarea universității la competiții de proiecte finanțate din alte surse decât cele bugetare;
diversificarea ofertei de instruire/formare pe bază de taxe de școlarizare;
implicarea universității în viața comunității locale și/sau regionale;
colaborarea cu alte universități, instituții și organisme non-profit, cu societăți comerciale;
diversificarea taxelor administrative percepute de la beneficiarii serviciilor prestate la cerere;
alte venituri.
O ultimă categorie de venituri care formează sursele de finanțare ale universităților o reprezintă veniturile obținute din activități ce funcționează pe principii extrabugetare cum ar fi:
venituri din activitatea de cercetare științifică, proiectare, consultanță și expertiză care provin din contractele de cercetare încheiate cu terții (agenți economici, Agenția Națională pentru Știință și alte persoane juridice interesate);
venituri obținute din microproducție, din activitatea stațiunilor didactice experimentale, a grădinilor botanice, a centrelor de specializare și perfecționare și edituri;
c) venituri proprii ale căminelor și cantinelor, care cuprind încasări din regia de cămin și cantină, contravaloarea hranei, venituri din gospodăriile anexe, din închirieri de spații.
Aplicarea finanțării globale înseamnă că instituțiile de învățământ superior primesc, pe baza unor criterii referitoare la performanțele de instruire și cercetare, o sumă globală, pe care o gospodăresc, utilizându-le în direcțiile pe care le consideră prioritare, doar între anumite restricții, cât mai puține cu putință, referitoare la legislația financiară, la criteriile de eficiență și de răspundere publică față de utilizarea fondurilor alocate. Trecerea de la finanțarea multiplă la cea globală presupune asumarea responsabilității echipei de conducere a instituției, privind planificarea curentă și strategică a resurselor globale alocate astfel încât instituția să-și poată îndeplini fără probleme funcțiunile, de trecere de la munca individuală la munca în echipă, transformarea responsabililor financiari din simpli “distribuitori și controlori ai execuției bugetului” în adevărați analiști financiari capabili să intervină printr-un management superior în atragerea, creșterea și dezvoltarea surselor de finanțare și utilizarea acestora cu maximă eficiență.
Optimizarea cadrului de cheltuieli în domeniul învățămîntului
În ultimii ani se discută mult despre necesitatea utilizării mai raționale și eficiente a resurselor destinate pentru învățământul public. Una din cele mai actuale măsuri în această ordine de idei, în opinia unora, ar fi restructurarea sistemului și a instituțiilor din domeniul educației, optimizarea cheltuielilor pentru învățământ. Creșterea eficienței investițiilor în învățământ poate fi sporită pe diferite căi: prin creșterea gradului de cuprindere a populației școlare în învățământ, prin îmbunătățirea structurii organizatorice a învățământului, prin adaptarea planurilor de învățământ și a programelor analitice la cerințele fiecărei etape istorice determinate, prin ridicarea calificării profesionale a cadrelor didactice, prin crearea infrastructurii necesare modernizării procesului de învățământ. Dacă îmbunătățirile aduse învățământului de toate gradele vor fi însoțite de măsuri adecvate pe linia ameliorării tuturor celorlalte acțiuni social-culturale, se va obține un efect în direcția creșterii economice. Efectul investițiilor în resurse umane se va traduce printr-o creștere a P.I.B.-ului care va constitui o bază solidă pentru alocarea unor sume mai mari din acest produs nevoilor social-culturale.
În conformitate cu analiza sistemului educațional, se evidențiază următoarele probleme ale sectorului învățămîntului:
Ineficiența utilizării alocațiilor financiare din sector;
Rețelele claselor și a instituțiilor neadaptate la numărul de elevi/studenți;
Insuficiența cheltuielilor pentru consolidarea bazei tehnice și didactico-materiale a instituțiilor;
Accesul limitat la servicii educaționale de calitate;
Lipsa practicii educației inclusive.
Pentru ca aceste probleme ale sectorului învățămîntului să fie înlăturate, se propun următoarele priorități de politică pe termen mediu:
Eficientizarea utilizării alocațiilor financiare, îmbunătățirea bazei tehnico-materiale, asigurarea unui randament educațional înalt și oferirea unei remunerări adecvate angajaților din sectorul educației;
Adaptarea numărului și tipurilor de grădinițe și școli la numărul de copii și elevi din fiecare localitate, luînd în considerare și prognozele demografice existente;
Promovarea educației incluzive pentru antrenarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în activități cu caracter instructiv-educativ;
Diversificarea și intensificarea educației extracurriculare;
Reformarea sistemului de instituții rezidențiale prin promovarea politicilor și programelor de dezinstituționalizare a copiilor;
Implementarea continuă a noii formulei de finanțare în sistemul educațional.
În conformitate cu mulțimea de propuneri pentru îmbunătățirea sistemului educațional în Republica Moldova, în ultimii ani sînt vizibile și niște schimbări instituționale, recente și preconizate:
În total au fost renovate 29 instituii preșcolare, 15 din ele s-au deschis deja pentru circa 1800 copii. Instituțiile au fost dotate cu mobilier, jucării, materiale didactice, cărți pentru copii;
300 de mentori locali au fost instruiți în aplicarea standardelor de învățare și dezvoltare a copilului de la naștere pînă la 7 ani și în activități de mentorat;
1445 de cadre didactice au fost instruite;
la situația din 01.09.2013 funcționează 200 de școli de circumscripție;
în temeiul propunerilor autorităților publice – locale, în republică au fost reorganizate 42 de instituții și 16 instituții au încetat activitatea;
formula de finanțare pe bază de cost standard per elev a fost implementată la nivel național începînd cu 01.01.2013 (100%);
utilizarea software educaționale în 80 de licee la 4 discipline în 2013;
au fost elaborate și aprobate 6 standarde ocupaționale și au fost elaborate 6 curricula (3 curricula implementate, 3 curricula pilotate);
s-au efectuat reparații în 5 cămine;
a fost renovată baza tehnico-materială și didactică în 8 instituții de învățămînt mediu de specialitate;
în scopul lichidării graduale a instituțiilor de învățămînt mediu de specialitate cu profil pedagogic a fost sistată admiterea în 3 colegii pedagogice;
a fost elaborată schema tip pentru Cadrul Național de Calificări (CNC) și Standardul profesional la 57 specialități. Au fost editate si puse in aplicare 3 CNC pe 3 domenii de formare profesionala (inginerie, economie, stiinte agricole);
s-a efectuat reparația blocurilor la 3 colegii;
s-a efectuat trecerea instituțiilor de învățămînt superior din subordinea ME la principiile autonomiei financiare;
la modulul Psihopedagogia au fost instruiți: tineri specialiști -271 de persoane; noi angajați – 67 de persoane; educatori -317 de persoane;
au fost atestate 6421 cadre didactice;
Toate aceste schimbări sunt preconizate a se realiza cu scopul de a adera la spațiul universitar European. La reuniunea miniștrilor educației de la Praga (2001), în Declarația de la Bologna (1999), Declarația de la Sorbona (1998) și la reuniunea miniștrilor Educației de la Berlin (2003) au fost formulate orientările de bază ale integrării învățământului superior în spațiul european. Republica Moldova s-a angajat activ în procesul de aderare la spațiul universitar european.
Pe lîngă toate aceste schimbări propuse, conform « STRATEGIEI SECTORIALE DE DEZVOLTARE PENTRU ANII 2012 – 2020. EDUCAȚIA – 2020 », sînt enumerate un șir de schimbări în învățămînt, prezentate în Anexa 8.
CONCLUZIE
Educația constituie factorul important în transmiterea și formarea de noi valori culturale și general-umane, în dezvoltarea capitalului uman, în formarea conștiinței și identității naționale, în promovarea aspirațiilor de integrare europeană și are un rol primordial în crearea premiselor pentru dezvoltarea umană durabilă și edificarea unei societăți bazate pe cunoaștere.
Cheltuielile publice pentru învățămînt au un rol important în dezvoltarea de durată a economiei. Pe parcursul anilor 2005-2013 cheltuielile publice în domeniul învățămîntului au o tendință de creștere. La începutul anului de studii 2013-2014 în Republica Moldova activează 2936 de instituții de învățămînt, cu numărul total de 638 967 de copii/elevi/studenți inclusiv: 1418 de instituții preșcolare (la situația 01.01.2013) cu numărul de 141083 de copii, 1374 de instituții primare și secundar generale în care studiază 353100 de elevi, 67 de instituții secundar profesionale cu numărul de 18248 de elevi, 45 de colegii cu 29251 de elevi și 32 de instituții de învățămînt superior cu contingentul de 97 285 de studenți. Comparativ cu anul de studii 2008-2009 numărul total al instituțiilor de învățămînt s-a micșorat cu 9,6%. Totodată, numărul de instituții de învățămînt preșcolar a fost în creștere cu 5,1%, iar numărul instituțiilor de învățămînt primar și secundar învățămînt general – s-a redus cu 9,0%. Numărul cadrelor didactice în republică a constituit 54 951 și s-a diminuat față de anul precedent de studii cu 2,3 mii persoane sau cu 4,1%. Situația demografică în Republica Moldova determină nivelul de participare a populației la procesul de educație. În grupa de vîrstă a populației de 3-23 de ani s-a înregistrat o micșorare cu 12,6%, iar numărul persoanelor cuprinse în procesul de educație (3-23 de ani) s-a redus cu 10%.
Rolul sectorului învățămîntului constă în asigurarea prestării serviciilor educaționale necesare pentru dezvoltarea capitalului uman. Responsabilitatea elaborării politicilor publice de dezvoltarea sistemului educației și a Cadrului bugetar pe termen mediu, precum și asigurarea realizării acestora îi revine Ministerului Educației, care este organul central de specialitate al administrației publice care promovează politica de stat în domeniul educației, elaborează și implementează strategiile de dezvoltare și cele de asigurare a calității în sfera educației. Misiunea Ministerului constă în elaborarea și promovarea politicii de stat în domeniul educației, adaptate la tendințele internaționale de dezvoltare social-economică, determinarea orientărilor strategice de dezvoltare, modernizare continuă și integrare a sistemului educațional din Republica Moldova în sistemul european al învățămîntului, formarea profesională și asigurarea accesului la educație și la realizările științifice pentru toți cetățenii Republicii Moldova pe parcursul întregii vieți.
Cu toată importanța pe care finanțarea bugetară o reprezintă pentru procesul instructiv educativ și de cercetare statul nu poate să-și asume întreaga povară financiară în condițiile lumii contemporane, ci, pornind de la principiul cine beneficiază de pe urma educației superioare să plătească, este necesară o diversificare a surselor de finanțare prin antrenarea tuturor beneficiarilor sistemului de învățământ superior.
Sistemul educațional din Republica Moldova trebuie să sporească accesul și gradul de participare la educație și formare profesională pe parcursul întregii vieți, să asigure relevanța studiilor pentru viață, cetățenie activă și succes în carieră, să dezvolte, să sprijine și să motiveze cadrele didactice pentru asigurarea educației de calitate, să proiecteze și instituționalizeze un sistem eficient de evaluare, monitorizare și de asigurare a calității, să îmbunătățească managementul resurselor în educație. Pentru atingerea acestor obiective se necesită realizarea reformelor în educație și sporirea considerabilă a cheltuielilor publice acordate învățămîntului.
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
Legea învățămîntului : nr. 547 din 21.07.1995 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62-63.
CODUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA: nr. 152 din 17.07.2014. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2014, nr. 319-324.
Legea-cadru a învățământului din Republica Moldova 2005, CODUL DE LEGI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIONAL.
Legea cu privire la modul de funcționare a instituțiilor de învățămînt superior de stat în condiții de autonomie financiară : nr. 983 din 22.12.2012. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr. 270-272, 6-10.
MANUALE
VĂCĂREL, Iu.; BERCEA Fl. Finanțe Publice. Ediția a VI-a – Editura Didactică și Pedagogică.
RESURSE ELECTRONICE
Referat “CHELTUIELI PUBLICE” [online]. p.1 [citat 30 noi. 2014]. Disponibil: http://www.qreferat.com/referate/economie/CHELTUIELI-PUBLICE739.php
Statistica educației Metadate Biroul Național de Statistică (BNS) [online]. p.7 [citat 1 dec. 2014]. Disponibil: http://www.statistica.md/public/files/Metadate/Educatia.pdf
Cheltuielile pentru învățămînt [online]. p.15 [citat 30 oct. 2014]. Disponibil: www.stiucum.com
Tendinte in domeniul surselor de finantare a invatamantului superior – CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU INVATAMANT [online]. p.3 [citat 30 oct. 2014]. Disponibil: http://www.referatele.com
STRATEGIA învățământului superior din Republica Moldova în contextul Procesului Bologna [online]. p.3-5 [citat 30 oct. 2014]. Disponibil: http://www.usarb.md
Clasificarea Programelor Educaționale din Republica Moldova (MoldCED) [online]. 2006, aprilie, 3-19 [citat 29 martie 2015]. Disponibil: http://www.statistica.md/public/files/Clasificatoare/MoldCED.pdf
CIUREA Corneliu., BERBECA Veaceslav., LIPCEAN Sergiu., GURIN Marin. SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÎNT SUPERIOR DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN CONTEXTUL PROCESULUI BOLOGNA: [online]. 2012, 38-40. [citat 30 apr. 2013]. Disponibil: http://www.soros.md /files/ publications/ documents/ Studiu %20Procesul %20Bologna %202005-2011.pdf
Modalități de dezvoltare a mecanismului de finanțare bugetară a activității de învățământ [online]. 2013, 1-4 p. [citat 30 apr. 2013]. Disponibil:
www.uis.unesco.org/TEMPLATE/htm/education/finance.xls
PERCIUN, Ion. Optimizarea cheltuielilor pentru învățământ. [online]. 26 Martie 2011, 1 p. [citat 30 apr. 2013]. Disponibil: http://www.cuvintul.md/article/588/
Strategia de cheltuieli pentru sectorul Învățământul public și serviciile de educație. [online]. 2014, 1 p. [citat 30 apr. 2013]. Disponibil: http://www.mf.gov.md/ common/files/CCTM%202012-2014/gcs/Anexa_10__Educatie.pdf
STRATEGIA SECTORIALĂ DE DEZVOLTARE PENTRU ANII 2012 – 2020. EDUCAȚIA – 2020. [online]. 2012, 10-11 [citat 30 apr. 2013]. Disponibil: http://particip.gov.md/public/documente/137/ro_427_Proiectul-Strategiei-Sectoriale-de-Dezvoltare-Educatia-2020.pdf
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
Legea învățămîntului : nr. 547 din 21.07.1995 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62-63.
CODUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA: nr. 152 din 17.07.2014. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2014, nr. 319-324.
Legea-cadru a învățământului din Republica Moldova 2005, CODUL DE LEGI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIONAL.
Legea cu privire la modul de funcționare a instituțiilor de învățămînt superior de stat în condiții de autonomie financiară : nr. 983 din 22.12.2012. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr. 270-272, 6-10.
MANUALE
VĂCĂREL, Iu.; BERCEA Fl. Finanțe Publice. Ediția a VI-a – Editura Didactică și Pedagogică.
RESURSE ELECTRONICE
Referat “CHELTUIELI PUBLICE” [online]. p.1 [citat 30 noi. 2014]. Disponibil: http://www.qreferat.com/referate/economie/CHELTUIELI-PUBLICE739.php
Statistica educației Metadate Biroul Național de Statistică (BNS) [online]. p.7 [citat 1 dec. 2014]. Disponibil: http://www.statistica.md/public/files/Metadate/Educatia.pdf
Cheltuielile pentru învățămînt [online]. p.15 [citat 30 oct. 2014]. Disponibil: www.stiucum.com
Tendinte in domeniul surselor de finantare a invatamantului superior – CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU INVATAMANT [online]. p.3 [citat 30 oct. 2014]. Disponibil: http://www.referatele.com
STRATEGIA învățământului superior din Republica Moldova în contextul Procesului Bologna [online]. p.3-5 [citat 30 oct. 2014]. Disponibil: http://www.usarb.md
Clasificarea Programelor Educaționale din Republica Moldova (MoldCED) [online]. 2006, aprilie, 3-19 [citat 29 martie 2015]. Disponibil: http://www.statistica.md/public/files/Clasificatoare/MoldCED.pdf
CIUREA Corneliu., BERBECA Veaceslav., LIPCEAN Sergiu., GURIN Marin. SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÎNT SUPERIOR DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN CONTEXTUL PROCESULUI BOLOGNA: [online]. 2012, 38-40. [citat 30 apr. 2013]. Disponibil: http://www.soros.md /files/ publications/ documents/ Studiu %20Procesul %20Bologna %202005-2011.pdf
Modalități de dezvoltare a mecanismului de finanțare bugetară a activității de învățământ [online]. 2013, 1-4 p. [citat 30 apr. 2013]. Disponibil:
www.uis.unesco.org/TEMPLATE/htm/education/finance.xls
PERCIUN, Ion. Optimizarea cheltuielilor pentru învățământ. [online]. 26 Martie 2011, 1 p. [citat 30 apr. 2013]. Disponibil: http://www.cuvintul.md/article/588/
Strategia de cheltuieli pentru sectorul Învățământul public și serviciile de educație. [online]. 2014, 1 p. [citat 30 apr. 2013]. Disponibil: http://www.mf.gov.md/ common/files/CCTM%202012-2014/gcs/Anexa_10__Educatie.pdf
STRATEGIA SECTORIALĂ DE DEZVOLTARE PENTRU ANII 2012 – 2020. EDUCAȚIA – 2020. [online]. 2012, 10-11 [citat 30 apr. 2013]. Disponibil: http://particip.gov.md/public/documente/137/ro_427_Proiectul-Strategiei-Sectoriale-de-Dezvoltare-Educatia-2020.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Finantarea Cheltuielilor Publice Pentru Invatamint In Republica Moldova (ID: 159410)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.