Evolutii Recente ale Calitatii Aerului In Europa Si Romania

Capitolul I

Atmosfera terestră

Definire, limite și subdivizarea atmosferei

1.1.1 Definire

Atmosfera este învelișul gazos al Terrei, considerat un imens ocean aerian pe fundul căruia își desfășoară activitatea societatea umană (Măhăra, 2001). Atmosfera este considerată interfața dintre corpul planetar și spațiul interplanetar (Ecaterina Ion Bordei și Simona Căpșună, 2000). Este formată dintr-un amestec de gaze în care se află în suspensie particule lichide, solide sau gazoase de origine terestră și cosmică, naturală sau antropică. Aerul atmosferic este considerat un gaz ideal, fiind indispensabil vetii deoarece conține oxigenul necesar respirației și oferă protecție împotriva radiațiilor solare. El mai asigură și o temperatură constantă Terrei prin existența gazelor absorbante de radiații cu lungimi de undă din domeniul infraroșu, care au rolul de a funcționa ca un ecran protector împotriva pierderii căldurii pe timpul nopții și încălzirii excesive pe timpul zilei. În mare, atmosfera este învelișul de aer al Pământului.

1.1.2 Limite

Limita inferioară a atmosferei este ușor de delimitat deoarece aceasta se întrepătrunde cu celelalte subsisteme ale geosistemului: litosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera, reliefosfera, criosfera.

Limita superioară este mai dificil de delimitat, deoarece, între atmosferă și spațiul cosmic, nu există o limită clară, trecerea fiind treptată în urma rarefierii aerului. Este considerată totuși ca limită superioară, spațiul până la care se manifestă procesele și fenomenele fizice caracteristice unui amestec gazos, adică aproximativ 1200-1800 km, unde se formează aurorele boreale, ca urmare a ionizării aerului rarefiat. Teoretic, limita superioară a atmosferei s-ar afla în zona în care forțele de gravitație și centrifugă ale Pământului se echilibrează, adică la înălțimile de 28000 km deasupra polilor și de 42 000 km deasupra ecuatorului. În realitate, la aceste înălțimi aerul este foarte rarefiat, atomii gazelor scapă de sub atracția gravitațională și pătrund în spațiul interplanetar.

1.1.3 Straturile atmosferice

Atmosfera este divizată în cinci pături separate de straturi de tranziție:

Troposfera este cea mai joasă pătură a atmosferei și ia contact direct cu suprafața Pământului. Aici, temperatura scade treptat de la 10° C până la -50°C. In acest strat se găsește cea mai mare cantitate de vapori de apă, formându-se norii, precipitațiile și ceață. Stratul de tranziție se numește tropopauză.

În stratosferă temperatura este scăzută însă crește rapid pe măsură de altitudinea crește. Compoziția chimică a stratosferei e diferita de cea a troposferei, datorită prezenței ozonului care se află aproape în totalitate în stratosferă. Vaporii de apă sunt în cantități reduse. Stratosfera este separată de mezosferă prin stratopauză.

În mezosferă presiunea este de 200 de ori mai mică decât cea de la suprafață Pământului, iar temperatura scade rapid cu înălțimea, ajungând la -70°C aproape de 80 km. . Dinamica atmosferică este foarte accentuată, vânturile putând atinge valori foarte mari, de sute de km/h. Mezopauza este zona de tranziție dintre mezosferă și termosferă.

Termosfera este un strat cu proprietăți foarte diferite de celelalte straturi. Moleculele rare de gaze sunt disociate în atomi de radiațiile ultraviolete și ca urmare temperaturile cresc, ajungând la 1000 °C spre partea superioară. Zona de tranziție se numește termopauză.

Exosfera este ultimul stat al atmosferei și este caracterizată de temperaturi foarte mari. Aici este prezent fenomenul de disipație, care constă in aceea că atracția gravitațională corespunzătoare exosferei scade mult, astfel încă particulele de gaz se împrăștie în spațiul cosmic.

1.2 Compoziția atmosferei

Compoziția atmosferei terestre este unică în sistemul solar, fiind determinată în mare măsură de procesele biologice din sol, vegetație și oceane care interacționează cu procesele fizice și chimice din atmosfera.

Compoziția atmosferei menține existența vieții pe Pământ. Ea este formată dintr-un amestec fizic de gaze simple, gaze rare, substanțe gazoase compuse, praf, fum, alte particule în suspensie, etc. Gazele simple sunt reprezentate de azot 78%, oxigen 20,95%, iar restul de 1,05% este formată din gaze rare (argon, hidrogen, krypton, xenon, neon, heliu etc) și substanțe gazoase compuse (dioxid de carbon, metan, amoniac), vapori de apă, praf, fum si alte particule în suspensie. Pe verticală compoziția se schimbă, azotul și oxigenul fiind singurele elemente care se găsesc pe toată intinderea acesteia.

Fig. 1.2 Compoziția atmosferei

Azotul este cel mai răspândit gaz, care are rolul ecologic de a neutraliza puterea de oxidare a oxigenului și de a menține transparența atmosferei.

Oxigenul determina însușirile fizice și chimice ale aerului care fac din atmosferă un scut în care se desfășoară viață pe Pământ. Acest gaz este prezent în viața organismelor vii (plante, animale, bacterii aerobe), participă la toate procesele arderii și descompunerii substanțelor organice. Oxigenul se găsește sub formă de combinații chimice în alcătuirea dioxidului de carbon și a altor substanțe aflate în aer. El se găsește sub formă de ozon în păturile înalte ale atmosferei.

La nivelul troposferei, ozonul este ingredientul primar al smogului, care irită ochii, gâtul și distruge vegetația. În stratosferă se găsește cea mai mare cantitate de ozon, unde e format natural că și o combinare a atomilor de oxigen cu moleculele de oxigen. Când CFC-urile intră în stratosferă, razele ultraviolete le descompun și ele eliberează clorina distrugătoare de ozon. Din cauza acestui efect, concentrația de ozon din stratosferă a scăzut foarte mult în emisfera Nordică și Sudică.

Dioxidul de carbon captează radiațiile infraroșii emise de atmosfera și de suprafață terestră și are rolul de a menține căldură pe timpul zilei și de a micșora răcirea pe timpul nopții a Pământului. Este mai redus ziua și vara și mai crescut pe timpul nopții și iernii. El provine din arderea combustibililor, putrezirea plantelor, animalelor, erupțiile vulcanilor și respirația viețuitoarelor. Diminuarea dioxidului de carbon ar duce la consecințe dramatice cum ar fi scăderea temperaturii, înmulțirea ghețarilor și diminuarea oceanului planetar. Trecerea sa din biosferă către atmosfera și invers este rapidă. În centrele industriale cantitatea de dioxid de carbon din aer ajunge până la 0,07%.

Concentrația vaporilor de apă variază mult de la o zonă la alta și de la o perioadă de timp la alta. În zona suprafețelor calde, tropicale, vaporii de apă pot reprezenta până la 4% din gazele atmosferice, în timp ce în regiunile reci și uscate, concentrația poate scădea. Moleculele de vapori de apă sunt invizibile, ele devenind vizibile numai atunci când se transformă în particule mari de lichide sau solide care pot crește în dimensiuni și în cele din urmă cad pe pământ sub formă de ploaie sau zăpadă. Trecerea vaporilor de apă în stare lichidă se numește condensare și trecerea din stare lichidă în vapori de apă poartă denumirea de evaporare.

Legat de această variația pe verticală a compoziției chimice a atmosferei, se constată existența unei separări a unui strat inferior, denumit homosferă, gros de aproximativ 90 km, cu compoziția chimică uniformă în ceea ce privește proporțiile gazelor componente și a altui strat, cel superior al aerului, numit heterosferă, formată la rândul ei din alte 4 straturi gazoase. Primul este format din azot molecular și se întinde până la 200 km, al doilea este format mai ales din oxigen atomic și ajunge la 1100 km. Al treilea strat e format din atomi de heliu și ajunge la 3500 km iar al patrulea este stratul de hidrogen atomic a cărui limită superioară coincide cu a atmosferei. Aici densitatea atomilor de hidrogen este aproape aceeași cu a spațiului interplanetar, dar atomii de hidrogen se învârtesc în jurul pământului (Strahler, A., 1973).

1.3 Formarea atmosferei

Se consideră că Pământul s-a format în urmă cu aproximativ 5 miliarde de ani. În primii 500 de ani o atmosfera densă s-a format din vapori și gazele care au fost expulzate în timpul degazării interiorului planetei. Aceste gaze pot fi formate din hidrogen (H2), vapori de apă, metan (CH4) și oxizi de azot. În urmă cu 3,5 miliarde de ani, atmosfera era probabil formată din dioxid de carbon (CO2), apă (H2O), azot (N2) și hidrogen.

Celelalte planete din sistemul nostru solar au atmosfere, dar nici una din ele nu suportă viața așa cum o știm noi. Ori atmosferele sunt prea dense (ca pe Venus), ori insuficient de dense (ca pe Marte) și nici una din ele nu are suficient oxigen, cel mai prețios gaz de care noi avem nevoie în orice clipă.

Mai mulți oameni de știință descriu evoluția atmosferei terestre în 3 stadii.

Pământul abia format: Ca și Pământul, hidrogenul și heliul erau foarte fierbinți. Moleculele gazelor s-au mișcat atât de repede, încât au ieșit din gravitația Terrei și apoi s-au pierdut în spațiu.

Atmosfera Terrei, la început, era foarte probabil formată doar din hidrogen și heliu, deoarece acestea erau gazele principale din care era format discul din jurul Soarelui, din care s-au format planetele. Pământul și atmosfera acestuia erau foarte fierbinți. Moleculele hidrogenului și heliului se mișcă foarte repede, în special la căldură.

Pământul tânăr: Vulcanii au emanat gaze sub formă de vapori, dioxid de carbon și amoniac. Dioxidul de carbon s-a dizolvat în apa maritimă. Simple bacterii au evoluat la lumina soarelui și dioxid de carbon. Rezultatul final a fost oxigenul.

A doua atmosfera a Pământului s-a format chiar de la sine. Erau foarte mulți vulcani, mult mai mulți că în zilele noastre, deoarece crusta Terrei era încă în formare. Vulcanii au erupt și au eliberat: vapori, dioxid de carbon și amoniac.

Pământul din zilele noastre: Plantele și animalele au evoluat. În procesul de fotosinteză, plantele preiau dioxidul de carbon din aer și eliberează oxigenul, în timp ce animalele preiau oxigenul pentru a respira și eliberează dioxidul de carbon în expirație. Și prin ardere se eliberează dioxid de carbon.

Astfel, oxigenul a început să se formeze în atmosferă, în timp ce nivelul dioxidului de carbon era în continuă scădere. Între timp, moleculele de amoniac din atmosferă au fost despărțite de lumina, lăsând nitrogenul separat de hidrogen. Hidrogenul, fiind cel mai ușor element, s-a ridicat deasupra atmosferei și a ajuns eventual în spațiu.

Acum avem a treia atmosfera a Terrei, cea pe care cu toții o știm, o atmosfera ce conține suficient oxigen pentru animale cât și pentru noi, oamenii, să evoluăm.

Așadar plantele și unele bacterii folosesc dioxidul de carbon și oxigen, și animalele folosesc oxigenul și dioxidul de carbon. Atmosfera de care depind vietățile a fost creată chiar de vietăți.

Troposfera – stratul atmosferic în care trăim

Troposfera are o grosime medie, variind între 12 km și 18 km deasupra Ecuatorului până la 8 km deasupra Polilor. Termenul provine din limba greacă, din tropos (agitat) și sphaeria (sferă).

Troposfera conține 75% din masa totală a atmosferei și cea mai mare parte a cantității de apă. Concentrația de apă in acest strat crește de la nivelul urmelor, deasupra regiunilor polare până la 4% la tropice. Compoziția gazoasă a troposferei este de 70% azot, 21% oxigen, 0,9% argon, restul de 0,1% fiind constituit de ozon și gaze rare.

Încălzirea inegală a aerului produce aici curenți de convenție care mobilizează cantități mari de căldură și umiditate. În emisferele nordică și sudică aerul cald circulă la nivelul Ecuatorului și în regiunile subpolare (de la 50 la 70 grade latitudine nordică și sudică). Sub influența rotației terestre iau naștere vânturi de suprafață pe direcția Est-Vest, în regiunile tropicale și polare, și vânturi pe direcția Veste-Est la latitudini medii. Circulația globală este perturbată de migrația pe verticală a aerului, datorată diferențelor de presiune și turbulențelor locale.

În troposferă, temperatura descrește cu înălțimea, în medie cu 0,65 °C/km. Datorită variației energiei termice și diferențelor însemnate de temperatura, troposferă este o parte relativ instabilă a atmosferei. Această este componentă atmosferei în care temperatura, stratul de nori și precipitațiile se modifică-schimbări numite condiții meteorologice. Uneori temperatura nu scade cu înălțimea în troposferă ci crește. O astfel de situație este cunoscută ca o inversiune de temperatura. Inversiunile de temperatura limitează sau împiedică amestecarea verticală a aerului. O asemenea stabilitate atmosferică poate duce la episoade de poluare a aerului cu poluanți atmosferici emiși la nivelul solului care sunt captați sub inversiune de temperatura. Deasupra troposferei și sub stratosferă, temperatura este constantă. Această regiune izotermă este numită tropopauză.

Capitolul al II-lea

Poluarea atmosferică

Noțiuni generale despre poluare: definiție, clasificări, surse de poluare

Atmosfera este alcătuită dintr-un amestec de gaze, poluarea apărând la modificarea concentrației componenților ei prin adiționare (ori, teoretic prin sustragere) de particule, gaze sau forme de energie (ex. căldură, radiație sau zgomot). Conceptul de poluare poate fi interpretat în sens de degradare, pierdere a calității mediului înconjurător, sens aplicabil atunci când este vorba de aer, apă sau sol.

Poluarea aerului este o problemă majoră care a fost recunoscută de lume in urmă cu sute de ani. Contaminarea mediului înconjurător cu materiale care afectează sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor poartă denumirea de poluare.

În Evul Mediu, arderea cărbunelui în orașe creștea cantitatea de fum și dioxidul de sulf din atmosferă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea când revoluția industrială a început în Marea Britanie, conduce la creșterea emisiilor poluante din utilizarea cărbunelui în industrie. Emisiile poluante au continuat să crească până în secolul XX, și episoadele de smog dramatice au început să devină un lucru obișnuit în multe regiuni din Marea Britanie, ducând la o calitate a aerului foarte redusaă. După cunoscutul smog din Londra care s-a întâmplat în 1952, poluarea cauzată de industrii a fost redusă în vederea protejării sănătății.

Recent, poluarea cauzată de autovehicule a devenit o problema majoră care afectează calitatea aerului. Monitorizarea poluării arată că dacă nu găsim o solutie și dacă nu acționăm cu precauție, poluarea cauzată de mașini ar putea afecta mediul în care trăim și ar reduce calitatea vieții pentru generațiile viitoare.

Calitatea insufiecientă a aerului are efecte negative asupra mediului în care trăim. Poluarea provenită din transporturi include emisii de monoxid de carbon, particule in suspensie, oxizi de azot și hridrocarburi. Poluantii principali sunt aceia care sunt eliberati direct in atmosfera, cum ar fi funinginea, dioxidul de sulf si oxizii de nitrogen. Poluantii secundari sunt produsi in urma reactiilor dintre poluantii primari. Poluanții primari și cei secundari pot avea un impact negativ asupra animalelor, plantelor, și sănătății umane.

Clasificarea surselor de poluare:

1. după natura poluării: fizică, biologică și chimică;

2. după mobilitatea surselor: fixe sau mobile;

3. după ritmul emiterii: continuă, intermitentă și accidentală;

4. după efectele asupra biotopului și biocenozei: cronică sau acută;

5. după modul de pătrundere în ecosistem: punctual sau difuz;

Sursele poluarii:

Majoritatea substanțelor organice provin din vina omului, incluzând sursele mobile (ex. mașini, autobuze, tractoare), sursele staționare (ex. fabrici, rafinării, centrale electrice), și sursele de interior (ex. materiale de construcție și produse pentru curățenie). Există două tipuri de surse staționare care generează constant emisii de poluanți:

– aursele “majore” sunt definite că surse care emit 10 tone de poluanți pe an sau 25 de tone de poluanți amestecați pe an. Aceste surse pot elibera poluanți prin fisurarea echipamentelor, când materialele sunt transportate de la o locație la alta sau în timpul descărcării prin stive de emisie sau guri de aerisire.

– sursele “zonale” constau în facilități mici care eliberează cantități și mai mici de poluanți în aer.

Agenția de Protecție a Mediului a publicat lista inițială a surselor de poluare în 1992 și de atunci s-au realizat mai multe revizuiri și actualizări a listei și a programului de promulgare.

Principalii poluanți atmosferici: surse de proveniență, efecte asupra mediului și asupa sănătății umane:

2.2.1 Oxizii de carbon

Monoxidul de carbon, CO, datorită toxicitătii sale, a beneficiat de o preocupare aparte în ultimele decenii. Dioxidul de carbon, CO2, pe de altă parte, este relativ netoxic și este unul dintre produsii primari utilizați în fotosinteza plantelor. Acum câteva decenii se acorda puțină atenție creșterii nivelurilor sale asociate cu activitățile umane. Astăzi, desigur, nu mai este cazul, deoarece proprietățile sale termice de absorbție și nivelurilor sale atmosferice mereu crescând cauzează importante probleme. Dioxidul de carbon este considerat principalul responsabil pentru intensificarea efectului de seră și încălzirea globală.

Dioxidul de carbon este un constituent relativ abundent și variabil al atmosferei. El este produs și emis natural în atmosferă din descompuneri biologice, din combustia și dezagregarea materiei organice, dezintegrarea carbonaților din roci, sol și apă. Sursă majoră antropică directă a CO2 este arderea combustibililor fosili și arderea biomasei, agricultura fiind o sursă indirectă. Modificări semnificative în nivele atmosferice de CO2 au apărut deja în timpuri geologice. CO2 a fost timp de sute de milioane de ani captat din atmosferă de către plante și stocat în scoarța terestră sub formă de cărbune, petrol și gaze naturale. Dioxidul de carbon este solubil în apă și oceanele terestre servesc drept enorme rezervoare de solvent fixând cca. 50% din emisiile antropice ale acestui gaz. Pădurile lumii, în special pădurile tropicale, au servit de-a lungul istoriei drept fixatoare majore de CO2. În ultimele decenii defrișările, incendierea pădurilor și înlocuirea lor cu plantațiile agricole au condus la dezechilibre importante între nivelul emisiilor și al consumului global. La nivelul atmosferei, concentrația de CO2 este de circa 370 ppmv (parți pe milion volum). Inițial în existența Pământului, sursa de dioxid de carbon au fost vulcanii. Principala problema legată de CO2 este aceea a încălzirii globale a suprafeței terestre, prezisă încă de la jumătatea secolului XIX-lea.

CO2 este considerat a fi un gaz toxic, care prin inhalare poate duce la asfixiere. Acesta intră în organism din atmosferă prin plămâni, este distribuit prin sânge și poate cauza un dezechilibru acidic, sau acidoză. Acidoza este cauzată de excesul de CO2 din sânge. Sub circumstanțele fiziologice normale, în sânge se găsește o concentrație mai mare de CO2 decât în plămâni, formându-se un gradient concentrat, unde CO2-ul din sânge este divizat în plămâni și apoi expirat. Excesul de dioxid de carbon îndreaptă balanța spre creearea a mai multor ioni de hidrogen, creând un mediu acidic. În timpul respirației acidioze, pH-ul din sânge devine mai mic de 7,35.

Dezechilibrul electrolitic apare datorită valoarei anormale a potasiului și calciului și cantității de sodiu din fluxul sângelui. Mai mult, oxigenul epuizat în mediu nu da voie celulelor din corp sa obțină oxigenul de care au nevoie penrtu a supraviețui. Din fericire, corpul compensează din excesul de ioni de hidrogen prin contopirea protonilor în hemoglobină. În plus, plămânii încearcă să compenseze prin reducerea excesului de CO2, motiv pentru care respirația crește în timpul expunerii acute la CO2.

Simptomele relatate expunerii acute la CO2 sunt găsite în Tabelul 1. Tratamentul cu expuneri ridicate de dioxid de carbon ajută victima să scape de respirație grea într-un spațiu inadecvat, și creșterea dozei de oxigen . Acidioza este reversibilă după eliminarea CO2 din mediu.

Tabel 2.1 Simptomele intoxicatiei cu dioxid de carbon

Monoxidul de carbon este un gaz incolor, inodor și insipid. CO este intermediar în procesele de oxidare-ardere și un produs final important al acestor procese în prezența unor cantități insuficiente de O2. Este produs natural de către o mare diversitate de surse, ce includ descompunerea fotolitica a metanului și cea biogenă a hidrocarburilor, incendiile de păduri și procesele microbiene în oceane și sol. Concentrația de monoxid de carbon variază semnificativ în atmosferă, atât în coordonate spațiale cât și temporale. Concentratiile de fond au crescut în ultimii 10 ani cu o rată de aproximativ 1% pe an, cea mai mare creștere fiind înregistrată la latitudinea medie a emisferei nordice, Cele mai mari concentrații au fost observate în timpul lunilor de iarnă, când compușii fixatori de monoxid de carbon (CO) cum sunt radicalii hidroxil (OH) au înregistrat concentrații relativ scăzute. Concentratiile ambientale de monoxid de carbon în zonele urbane, asociate cu surse antropice cum sunt motoarele vehiculelor, turnătoriile de fontă, incineratoarele și oțelăriile au valori mult mai mare decât nivelul de fond.

Cunoștințele actuale asupra proceselor generatoare de CO, că și cele referitoare la influență acestuia asupra stării de sănătate a populației, au condus la concluzia că monoxidul de carbon este un poluant major asupra stării de sănătate a populației, de unde și includerea să în toate sistemele de supraveghere a stării atmosferei. Cele mai importante fenomene cu implicarea CO includ procesele fotochimice din atmosfera și emanațiile din sol.

Intoxicația cu monoxid de carbon apare atunci când monoxidul de carbon se amestecă și se leagă de hemoglobina sangvină, formând carboxihemoglobina (COHb). În urma acestui proces prin care monoxidul de carbon se leagă de hemoglobină, rezultă o scădere a cantității de oxigen care ajunge la nivelul țesuturilor organismului sau la nivelul organelor vitale, că de exemplu creierul și inima. Monoxidul de carbon are o afinitate față de hemoglobină de 250 de ori mai mare decât oxigenul.

Tabelul 2.2 Efecte fiziologice ale monoxidului de carbon (Georgescu, 2003)

2.2.2 Oxizi de azot

Oxizii de azot rezultă din procesele de ardere a combustibililor în surse staționare și mobile, sau din procese biologice. În mediul urban prezența oxizilor de azot este datorată în special traficului rutier. Dintre oxizii azotului rezultă în cantități mai mari monoxidul de azot – gaz incolor, rezultat din combinarea directă a azotului cu oxigenul la temperaturi înalte și dioxidul de azot – gaz de culoare brună, rezultat din oxidarea monoxidului de azot cu aerul. În atmosferă, în reacție cu vaporii de apă se formează acid azotic sau azotos, care conferă ploilor caracterul acid. Oxizii de azot provoacă oamenilor, animalelor și plantelor, diverse afecțiuni în funcție de concentrație. În concentrații mari, la plante, oxizii de azot produc la nivel celular o umflare a tilacoidelor din cloroplaste, diminuand fotosinteză. La om și animale, în concentrații mici provoacă iritarea severă a aparatului respirator, cu arsuri și sufocări, tușe violență însoțită de expectoratie de culoare galbenă. La concentrații mari apar simptome severe de asfixiere, convulsii și blocarea respirației. Totodată împreună cu modoxidul de carbon și cu compușii organici volatili formează ozonul troposferic sub incidența energiei solare .

După cum se observă în figura 2.1 cea mai mare parte din emisiile de azot provin din industrie, ardere, producție și trasporturi.

Fig 2.1 Emisiile de oxizi de azot pe sectoare de activitate

2.2.3 Dioxidul de sulf

Sursele naturale de SO2 sunt activitatea vulcanică și oxidarea atmosferică a compușilor reduși ai sulfului. Emisiile de SO2 de origine vulcanică pot avea valori foarte variabile, de la mai puțin de 20 de tone pe zi la mai mult de 10 milioane de tone pe zi, în funcție de intensitatea activității vulcanice, de tipul și volumul magmei implicate. Erupțiile vulcanului de pe muntele Pinatubo din 15 iunie 1991, au produs până la 5 km3 de magma și au emis în atmosferă circa 17 milioane de tone de SO2. Aerosolii au produs răcirea suprafeței cu 0,5-0,6 grade in emisfera nordică. Există și exemple de erupții cu consecințe mai puțin spectaculoase, cum ar fi vulcanul Kilauea, care a eliberat în atmosfera 2000 de tone de SO2. Dioxidul de sulf, SO2, este un gaz incolor, cu miros de pucioasă, miros ce poate fi detectat cu ușurință în domeniul de concentrație 0,38-1,15 ppmv (parți pe milion volum). Peste 3 ppmv, dioxidul de sulf este un gaz cu miros înțepător, iritant.

În figura 2.2 sunt prezentate sursele emisiilor de dioxid de sulf. Dupa cum se observă, cea mai mare parte din emisii provin din industria carbunelui si cea a combustibililor.

Fig. 2.2 Sursele emisiilor de SO2

.

Dioxidul de sulf asupra plantelor este cea mai toxică substanță din atmosferă deoarece distruge clorofila și țesusuturile vegetale, împiedicând procesul de fotosinteză. Asupra oamenilor și animalelor, dioxidul de sulf este toxic în cantități mari. La om, prin contactul cu dioxidul de sulf, pot apărea iritații la nivelul sistemului respirator, spasm bronșic, tulburări în metabolismul glucidelor, etc.

2.2.4 Metanul

Metanul este un gaz incolor, indor care apare abundent în natură și ca un produs al anumitor activități umane. Metanul este cel mai simplu membru al seriei de parafină de hidrocarburi și este printre cel mai puternic din gazele cu efect de seră.

În natură, metanul este produs prin descompunerea bacteriilor anaerobe a materiilor vegetale sub apă (se mai numește și gazul de mlaștina).

Zonele umede sunt sursa naturală majoră de metan produse în acest fel. Alte surse naturale importante de metan sunt termitele (ca rezultat al proceselor digestive), vulcanii, guri de aerisire în fundul oceanului, și depozite de metan care apar de-a lungul marginilor continentale și sub gheața din Antarctica.

Metanul este, de asemenea, constituentul principal al gazelor naturale, care conține 50-90 procente metan (în funcție de sursă), și apare ca o componentă a grizu (gaz inflamabil) de-a lungul straturilor de cărbune.

Producția și arderea gazului natural și cărbunelui sunt principalele surse antropice de metan. Activități, cum ar fi extracția și prelucrarea gazelor naturale și distilarea distructivă a cărbunelui bituminos în fabricarea de gaz de cărbune și gaz rezultat din cocserie în eliberarea unor cantități semnificative de metan în atmosferă. Alte activități umane, care sunt asociate cu producția de metan includ arderea biomasei, creșterea animalelor, precum și gestionarea deșeurilor.

Toată lumea este expusă la niveluri scăzute de metan prin respirația aerului înconjurător. Puteți fi expus, dacă locuiți în apropierea unui petrol sau gaz , mină de cărbune, o mină abandonată, fermă, depozit, stație de epurare a apelor uzate, sau centrală pe baza de cărbune.

Metanul este un gaz asfixiant, care, în concentrații ridicate, poate reduce alimentarea cu oxigen de care omul are nevoie pentru respirație, mai ales în spații închise. Scăderea oxigenului poate provoca sufocarea și pierderea conștiinței. Acesta poate provoca, de asemenea, dureri de cap, amețeli, slăbiciune, greață, vărsături, și pierderea de coordonare. Contactul pielii cu metan lichid poate provoca degerături.

2.2.5 Ozonul troposferic

Ozonul troposferic poate acționa atât ca un gaz cu efect de seră direct, cât și indirect. Ca un gaz cu efect de seră direct, se crede că a provocat aproximativ o treime din toate încălzirile induse direct de gaze cu efect de seră existente încă de la revoluția industrială.

Ozonul troposferic este un gaz cu efect de seră deosebit de dificil de urmărit, din cauza duratei sale scurte de viață și a faptului că concentrațiile de ozon pot varia enorm de la un loc la altul. Estimarea curentă pentru ozonul troposferic global este de 370 milioane de tone, echivalentul a aproximativ 50 părți pe miliard.

Cea mai mare sursă netă a ozonului troposferic se gasește in stratosferă. Cantități mari de ozon sunt, de asemenea, produse în troposferă prin reacții fotochimice, indicele crescând cu un nivelul ridicat de poluare a aerului.

O mare parte din acest ozon, însă, este echilibrat de distrugerea ozonului fotochimic. O parte justă a ozonului troposferic este efectul acestuia asupra vieții atmosferice a unor gaze de seră. Descompunerea ozonului troposferic în lumina soarelui duce la producerea de radicali hidroxili (-OH), care contribuie la curățarea altor gaze cu efect de seră, cum ar fi metanul, și așa mai reduce potențialul de încălzire globală. Un alt factor important pentru reducerea ozonului troposferic este absorbția de către plante.

Creșterea emisiilor de poluanți atmosferici, cum ar fi cei din biomasă și combustibili fosili de ardere au condus la creșteri importante ale concentrației ozonului troposferic în ultimii 100 de ani. După cum s-a menționat anterior, o rată ridicată a producției de ozon fotochimic se bazează pe concentrații ridicate de alți poluanți atmosferici, cum ar fi cele eliberate în cantități mari de activitatea omului.

2.2.6 Compusi organici volatili

2.2.7 Clorofluorocarburi (CFC) si (HFC)

În totalitate de natură artificială, clorofluorocarburile (CFC) sunt utilizați frecvent în, refrigeratoare, solvenți etc. Datorită progreselor din domeniul aplicațiilor acestora, emisiile lor în atmosferă au crescut din nou după anul 1980 și se prevede și în continuare un ritm de creștere anual curpins între 0% și 3%. După CO2, CFC reprezintă gazele care, în cursul deceniilor viitoare, vor avea o influență tot mai mare asupra variațiilor climatice și asupra cărora se va putea acționa cel mai ușor.

2.3 Efecte globale ale poluării atmosferei

2.3.1 Smogul

Sub denumirea de smog (în limba engleză smoke = fum, fog = ceață) sunt cunoscute fenomenele atmosferice de suprapunere a poluării cu fum și gaze nocive peste ceață.

Termenul a apărut acum un secol și descrie un amestec înnecăcios de gaze și funingine care este comun în marile orașe.

Smogul este un amestec de ceață solidă sau lichidă și particule de fum formate când umiditatea este crescută, iar aerul este atât de calm încât fumul si emisiile se acumulează lângă resursele lor. Smogul reduce vizibilitatea naturală și adesea irită ochii și căile respiratorii, și se știe că este cauza a mii de decese anual. În zonele urbane cu densitate crescută, rata mortalității poate să crească în mod considerabil în timpul perioadelor prelungite de expunere la smog deasupra orașului. În trecut, smogul se datora eliberării unui amestec potențial de ozon și oxizi de carbon generate de casele și fabricile care ardeau cărbuni.

În prezent, smogul este generat în mare parte de trafic. Este un fenomen destul de frecvent în marile orașe cu circulație intense și cu industrie puternică, în care, datorită zonelor geografice și climatice există condiții pentru formarea ceții, a calmului atmosferic și a inversiei termice. În martie 2001, au fost impuse restricții de trafic în Paris, care suferă mai mult decât alte capitale europene din pricina popularității mașinilor care folosesc diesel ieftin, dar foarte poluant. Problema este în mod special severă în timpul zilelor însorite, când lumina interacționează cu poluarea pentru a produce un smog „fotochimic” toxic.

Cei mai importanți compuși nocivi identificați în smog sunt oxidanti puternici că: ozonul, peroxizii organici, nitriti și nitroperoxizi, peroxizi, radicali liberi etc.

Cercetările efectuate pentru stabilirea proprietăților smogului oxidant au relevant creșterea concentrației agenților oxidanti spre amiază când radiațiile solare sunt puternice și scăderea concentrației după apusul soarelui. De asemenea, formarea smogului este favorizată de cantități mari de hidrocarburi și oxizi de azot din atmosferă, intensitatea radiațiilor de unde scurte, stabilitatea termică a aerului, viteză redusă a vântului etc.

Subțierea stratului de ozon

Stratul de ozon din stratosferă reglează temperatura, cu implicații deosebite în condiționarea circulației atmosferice și a climei globului teresru și protejează toate formele de viață de pe Pământ. Scăderea concentrației ozonului stratosferic cu 1% duce la creșterea cu 2% a intensității razelor ultraviolete la suprafață solului. Mai multe studii experimentale asupra florei și faunei, precum și diverse examinări clinice ale oamenilor au relevant numeroase efecte negative, rezultate din expunerea excesivă la radiațiile ultraviolete. Creșterea intensității ultravioletelor provoacă la om cancer de piele și slăbirea imunității organismului, iar în natură reducerea recoltelor și disfuncții în lanțul trofic marin.

O problemă mai gravă o constituie tendința de epuizare a ozonului din stratosferă.. Măsurătorile terestre și satelitare au relevat o reducere a cantității de ozon deasupra unor regiuni ale Antarcticii, în perioada de primavră. Acest fenomen este cunosc cub numele de “gaură de ozon”. Prima ipoteză privind impactul antropogen asupra epuizării stratului de ozon a fost formulată la începutul anului 1970, când se considera că un mare pericol pentru stratul de ozon îl constituie emisiile de vapori de apă și noxe din motoarele avioanelor și rachetelor supersonice.

În anul 1974, M. Molina și F. Rowland au demonstrat că substanțele chimice numite clorofluorocarburi (CFC), produse de om, care sunt utilizate ca agenți frigorifici și aerosolii sunt transportați în stratosferă prin circulația maselor de aer și pot avea o acțiune distrugătoare asupra stratului de ozon. Când clorofluorocarburile ajung în stratosferă, ultravioletele descompun moleculele acestora, cu eliberare de clor, iar un atom de clor poate să disocieze mai mult de 10.000 molecule de ozon.

Distrugerea stratului de ozon din stratosferă s-a diminuat datorită implementării Convenției de la Viena și a Protocolului de la Montreal, care au redus substanțial producerea și utilizarea clorofluorocarbonilor. Dar persistența îndelungată a acestor substanțe în atmosferă presupune ca statul de ozon din atmosfera se va restabili abia după 2050, astfel că iradierea ultravioletă a ecosistemelor și a omului vor rămâne teme și de viitor.

2.3.3 Ploile acide

Ploaia acidă este un termen folosit pentru a descrie pe scară largă toate formele de precipitații acide (ploaie, ninsoare, grindină, ceață, etc.). Poluanții atmosferici, în special oxizii de sulf și de azot, pot provoca precipitațiile să devină mai acidice atunci când sunt convertite la acizii sulfuric și azotic, deci ploile acide pe termen lung. Depunerea de acid, ploaia acidă și precipitarea acidului, toate se referă la chimia de poluare a aerului și umiditatea din atmosfera. Oamenii de știință folosesc, în general, termenul de depunere de acid, dar toți cei trei termeni se referă la aceeași problemă. Precipitațiile sunt acizi naturali din cauza dioxidului de carbon din atmosferă. Arderea combustibililor fosili (cărbune, petrol și gaze) produce dioxid de sulf și oxizi de azot, care pot crește aciditatea ploii sau a altor precipitații. Sursele de dioxid de sulf și oxizi de azot pot fi naturale, cum ar fi vulcanii, oceanele, degradarea biologică și incendiile forestiere, sau pot apărea din surse de ardere. Cererea tot mai mare de energie electrică și creșterea numărului de autovehicule în ultimele decenii a însemnat că o creștere dramatică a emisiile de poluanți acidifianți din surse umane, mai ales din 1950. Emisiile de astfel de poluanți sunt puternic concentrate în emisfera nordică, în special în Europa și America de Nord. Ca urmare, precipitații sunt, in general, acide în aceste țări.

În anii 1970 și 1980, țările scandinave au început să observe efectele depunere de acid pe copaci și în apele dulci. O mare parte din poluarea cauzată de acest prejudiciu a fost identificată că fiind transportată din alte țări mai poluante. Ploaia acidă a devenit o preocupare internațională.

Scara pH-ului este utilizată pentru a măsură aciditatea ploilor acide care este determinată de conținutul de ioni de hidrogen (H +). Această scară a fost inventată de un om de știință danez numit Sorenson în 1909. Scara pH-ului variază de la 0, care este acid puternic, de 14, care este alcalin puternic, punctul 7 fiind neutru pe scară. Scara pH-ului este mai mult logaritmică decât liniară, astfel încât nu există o creștere de zece ori a acidității cu fiecare unitate de pH, astfel încât ploile cu pH = 5 sunt de zece ori mai acidice decât pH = 6, precipitațiile cu pH = 4 sunt de 100 de ori mai acidice pH = 6 și precipitațiile cu pH = 3 sunt de 1000 de ori mai acidice decât pH = 6.

Ploaia acidă a devenit un subiect deosebit de important în timpul anilor 1980. Cu toate acestea, în timpul anilor 1970 în multe țări s-au observat modificări ale populațiilor de pești în lacuri și deteriorarea copacilor. Spre sfârșitul anilor 1970 preocuparea oamenilor a condus la eforturi internaționale pentru a identifica cauzele și efectele pe distanțe lungi (transfrontalieră) a transportului poluanților atmosferici și, prin urmare în anii 1980 după multe cercetări efectuate în Europa și America de Nord. Legislația internațională în cursul anilor 1980 și 1990 a dus la reducerea emisiilor de dioxid de sulf în multe țări, dar reducerea emisiilor de oxizi de azot au fost mult mai mici.

Deși atenția mass-media s-a mutat spre alte probleme de mediu, cum ar fi încălzirea globală, ploile acide continuă să fie o problemă la începutul secolului XXI.

2.3.4 Efectul de seră

Efectul de seră constă în încălzirea suplimentară a straturilor inferioare ale atmosferei datorită absorbției și reemisiei către Terra a radiațiilor infraroșii provenite de la sol de către anumiți componenți ai atmosferei.

Efectul de seră , la scară planetară, poate fi definit drept protecție împotriva pierderilor de căldură de către spațiul interplanar și este datorat însușirii atmosferei de a fi transparentă pentru radiația terestră de undă lungă. Căldură planetei este menținută de atmosferă în același mod prin care efectul de seră păstrează căldura între pereții de sticlă a unei sere și oprește evaporarea.

O serie de gaze din atmosferă, în principal vaporii de apă și dioxidul de carbon, rețin căldură. Lumina solară trece prin atmosferă și ajunge pe suprafata Pământului. O parte din lumina este reflectată și o parte absorbită. Lumina absorbită încălzește suprafață Pământului, care ulterior radiază unde infraroșii în atmosferă, unde cantități mici de dioxid de carbon rețin aceste radiații. De la formarea atmosferei, dioxidul de carbon a ajutat la menținerea căldurii dar în ultima vreme omul tulbură procesele naturale prin activitatea sa, determinând în ultimul secol o creștere sporită a cantității atmosferice de dioxid de carbon. Numeroase comisii internaționale de cercetare științifică, sporirea efectului de seră a declanșat o nouă încălzire planetară, de o amploare nemaiîntâlnită pe parcursul istoriei. Ele descriu și argumentează fenomenul noii încălziri globale, al schimbării climei și al efectului de seră accelerat.

De foarte multă vreme, în atmosferă există concentrații naturale de gaze cu efect de seră, cum ar fi vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul și oxizii de azot. Razele cu lungime scurtă de undă, numite lumina vizibilă a Soarelui, pot traversa aceste gaze, inacălzind atmosfera, oceanele, suprafața planetei și organismele vii. Energia calorică este răspândită în spațiu în formă de radiații infraroșii. Acestea din urmă sunt absorbite în parte de gazele cu efect de seră, pentru a se reflecta încă o dată pe suprafața Terrei. Din cauza acestui fenomen natural, numit “efect de seră”, temperatura medie anuală la suprafața terestră se menține la 15 grade C. Aceasta este ceea ce numim un climat normal.

Efect de seră “anormal” este fenomenul, influențat antropic, prin care creșterea conținutului anumitor gaze care rețin în atmosferă o mai mare parte din căldură solară reflectată de scoarță terestră. Principala consecință a efectului de seră “anormal” este încălzirea globală, care, la rândul ei, duce la topirea treptată a calotelor polare și la fenomene meteorologice tot mai violente (tornade, ploi etc). Deși se acceptă rolul major al gazelor poluante, numeroși oameni de știință consideră că nu trebuie neglijați alți factori, dintre care cel mai important pare a fi chiar Soarele, a cărui activitate fluctuantă ar putea fi chiar mai importantă decât activitățile nocive ale omului. Activitatea vulcanică are și ea o contribuție însemnată, deoarece produce cantități mari de gaze.

Capitolul al III-lea

Metode de măsurare și exprimare a poluanților atmosferici

3.1 Măsurarea și exprimarea concentrației de ozon troposferic

Capitolul al IV-lea

Protecția atmosferei în dreptul național și european

Protejarea mediului este esențială pentru calitatea vieții generațiilor prezente și viitoare. În domeniul protecției mediului există un număr mare de organizații care asigură conservarea, analiza și monitorizarea mediului în diferite modalități.

Identificarea obiectivelor și planurilor legate de implementarea legislației uniunii Europene privind calitatea aerului:

1. Directiva cadru privind calitatea aerului și cele 4 directive derivate

Stabilesc principalele obiective privind calitatea aerului și definesc cadrul comun pentru evaluarea și managementul calității aerului în Europa .

Obiective:

1. evitarea, prevenirea sau reducerea efectelor dăunătoare asupra sănătății umane și a mediului înconjurător, în ansamblu

2. evaluarea calității aerului înconjurător pe baza de metode și criterii comune la nivel european;

3. obținerea informației adecvate privind calitatea aerului înconjurător și asigurarea accesului publicului la informație

4. menținerea calității aerului înconjurător acolo unde corespunde standardelor și îmbunătățirea calității aerului înconjurător acolo unde aceasta nu este corespunzătoare.

Cerințe relevante:

Stabilirea zonelor și aglomerărilor

Încadrarea în raport cu: pragurile de alertă, valorile limită și valorile țintă, marjele de toleranță și pragurile superioare și inferioare de evalure

Stabilirea stațiilor de monitorizare: număr și amplasare

Utilizarea metodelor de referință pentru prelevare și analiză

Introducerea obiectivelor de calitate a datelor și a criteriilor de evaluare a

calității aerului

Inițierea de acțiuni pe termen scurt (planuri) când se depășesc valorile limită, precum și de acțiuni pe termen lung (programe) pentru încadrarea în valorile limită în termenul specificat

Asigurarea accesului publicului la informație; (Negruț Vasilică, 2003)

4.1 Reglementări europene privind calitatea aerului

a) Emisii din surse staționare

Directiva 96/61/CE IPPC , preluată prin OUG 152/2005, Legea 84/2006

Directiva 2001/80/CE LCP , preluată prin HG 541/2003 , modificată și completată prin HG 322/2005

Directiva 2000/76/EC incinerarea deșeurilor, preluată prin HG 128/2002 și NT 2070303/2003

Transport: standarde Euro privind emisiile provenite de la vehicule, calitatea combustibililor

c) Directiva 2001/81/EC privind plafoanele nationale de emisii, preluată prin HG 1856/2005

4.3 Legislația națională privind protecția aerului

Legislația națională privind protecția atmosferei cuprinde:

a) Legea protecției mediului nr. 137/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

b) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 243/2000 privind protecția atmosferei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 655/2001;

c) Ordinul ministrului apelor și protecției mediului nr. 592/2002 pentru aprobarea Normativului privind stabilirea valorilor limită, a valorilor de prag și a criteriilor și metodelor de evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de azot și oxizilor de azot, pulberilor în suspensie (PM" și PM',"), plumbului, benzenului, monoxidului de carbon și ozonului în aerul înconjurător;

d) Ordinul ministrului apelor și protecției mediului nr. 745/2002 privind stabilirea aglomerărilor și clasificarea aglomerărilor și zonelor pentru evaluarea calității aerului în România;

e) Hotărârea Guvernului nr. 732/2001 privind stabilirea condițiilor de introducere pe piață a benzinei și motorinei, modificată și completată prin Hotărârea Guvernului nr. 897/2003;

f) Hotărârea Guvernului nr. 568/2001 privind stabilirea cerințelor tehnice pentru limitarea emisiilor de compuși organici volatili rezultați din depozitarea, încărcarea, descărcarea și distribuția benzinei la terminale și la stațiile de benzină;

g) Hotărârea Guvernului nr. 699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea emisiilor de compuși organici volatili datorate utilizării solvenților organici în anumite activități și instalații;

h) Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 211/2003 pentru aprobarea Reglementărilor privind condițiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele rutiere în vederea admiterii în circulație pe drumurile publice din România – RNTR 2, modificat prin Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1.043/2003;

i) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 645/2002;

j) Hotărârea Guvernului nr. 541/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanți proveniți din instalații mari de ardere;

k) Hotărârea Guvernului nr. 128/2002 privind incinerarea deșeurilor;

l) Hotărârea Guvernului nr. 743/2002 privind stabilirea procedurilor de aprobare de tip a motoarelor cu ardere internă, destinate mașinilor mobile nerutiere și stabilirea măsurilor de limitare a emisiilor de gaze și particule poluante provenite de la acestea, în scopul protecției atmosferei;

m) Hotărârea Guvernului nr. 142/2003 privind limitarea conținutului de sulf din combustibilii lichizi;

n) Ordonanța Guvernului nr. 89/1999 privind regimul comercial și introducerea unor restricții la utilizarea hidrocarburilor halogenate care distrug stratul de ozon, aprobată cu modificări prin Legea nr. 159/2000;

o) Hotărârea Guvernului nr. 173/2000 pentru reglementarea regimului special privind gestiunea și controlul bifenililor policlorurați și ale altor compuși similari;

p) Hotărârea Guvernului nr. 662/2001 privind gestionarea uleiurilor uzate, cu modificările și completările ulterioare;

q) Hotărârea Guvernului nr. 162/2002 privind depozitarea deșeurilor;

r) Legea administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare;

s) Legea nr. 271/2003 pentru ratificarea protocoalelor Convenției asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi, încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979, adoptate la Aarhus la 24 iunie 1998 și la Gothenburg la 1 decembrie 1999;

t) Ordinul ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului nr. 462/1993 pentru aprobarea Condițiilor tehnice privind protecția atmosferei și Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanți atmosferici produși de surse staționare, cu modificările și completările ulterioare;

u) Ordinul ministrului sănătății nr. 536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul de viață al populației;

v) Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 598/2003 privind elaborarea sintezelor naționale în cadrul subprogramului nr. 1.4 "Evaluarea stării de sănătate și a factorilor de risc";

w) STAS 12574/1987 "Aer din zonele protejate" condiții de calitate (normă tehnică). (Oprea Răducan, 2006)

Capitolul al V-lea

Contribuții proprii

5.1 Date privind poluanții atmosferici la nivel european

5.1.1 Evoluția concentrației de ozon troposferic la nivel european

Au fost descărcate hârți de distribuție ale concentrațiilor de ozon din Europa pentru perioada 1973-2012, cât au fost disponibile date de pe site-ul Agenției Europene de Mediu cu acronimul EEA. S-au descărcat și studiat hărți din 4 în 4 ani cu excepția anului 2012, ultimul din baza de date existentă.

Pe hărți sunt reprezentate cu cod de culori intervale de valori ale concentrației de ozon exprimat în micrograme pe m3 și care reprezintă valorile maxime zilnice pentru o perioada de 8 ore monitorizate. Se constată, după cum era de așteptat o creștere a concentrației de ozon troposferic în aproape toate locurile monitorizate cu observația că numărul punctelor de monitorizare a crescut în timp, semnificând că lipsa lor de pe harta, în primi ani aferenți bazei de date nu semnifică absența poluanților ci lipsa datelor.

Cele mai mari concentrații de ozon troposferic sunt observate în zonele industriale și în cele cu aglomerare urbană, cum sunt cele din Germania, Nordul Italiei, Coasta de Azur și Spania.

Pentru România se constată că în 2012 nivelurile concentrațiilor de ozon sunt ceva mai reduse decât în 2009 datorită crizei economice și migrației.

5.1.2 Evoluția concentrației de dioxid de azot la nivel european

Au fost descărcate hărți de distribuție ale concentrațiilor de dioxid de azot din Europa pentru perioada 1973-2012, cât au fost disponibile date de pe site-ul Agenției Europene de Mediu cu acronimul EEA. S-au descărcat și studiat hărți din 4 în 4 ani cu excepția anului 2012, ultimul din baza de date existentă.

Pe hărți sunt reprezentate cu cod de culori intervale de valori ale concentrației de dioxid de azot exprimat în micrograme pe m3 și care reprezintă valorile maxime zilnice pentru o perioada de 8 ore monitorizare. Se constată, după cum era de așteptat o creștere a concentrației de dioxid de azot în aproape toate locurile monitorizate cu observația că numărul punctelor de monitorizare a crescut în timp.

Cele mai mari concentrații de dioxid de azot sunt observate în zonele cu trafic rutier vast, zone industriale și în cele cu aglomerare urbană, cum sunt cele din Germania, Italia și Marea Britanie. Concentrații mai reduse sunt observate în Polonia, România, Norvegia și Olanda

Expunerea la concentrații ridicate poate fi fatală, iar la concentrații reduse afectează țesutul pulmonar.

5.1.3 Evoluția concentrației de PM10 la nivel european

Au fost descărcate hărți ale concentrațiilor particulelor în suspensie cu diametrul mai mai mare de 10 µm din Europa pentru perioada 2006-2010, cât au fost disponibile date de pe site-ul Agenției Europene de Mediu cu acronimul EEA. S-au descărcat și s-au studiat hărți din doi în doi ani.

Pe cele trei hărți sunt reprezentate cu coduri de culori intervale de valori ale concentrațiilor de PM 10 expimat în micrograme pe m3, care reprezintă valori maxime zilnice pentru o perioada de 8 ore de monitorizare din zonele urbane și rurale.

Se observă că cele mai mari concentrații de PM10 se găsesc în Polonia, Milan, Bulgaria și Turcia.

Uniunea Europeană a stabilit 286 de zone ce sunt afectate de particulele de praf mai mici de 10 microni ( PM10). Printre acestea se află și 17 zone din România.

Praful poate avea efecte grave pentru sănătatea celor care îl inspiră.

5.1.4 Evoluția concentrației de PM2.5 la nivel european

S-au descărcate hărți ale concentrațiilor particulelor în suspensie cu diametrul mai mai mare de 2,5 µm din Europa pentru perioada 2006-2010, cât au fost disponibile date de pe site-ul Agenției Europene de Mediu cu acronimul EEA. S-au descărcat și s-au studiat hărți din doi în doi ani.

Pe hărți sut reprezentate patru coduri de culori care indica nivelul crescut sau scăzut al concentrațiilor de PM2,5 exprimat în micrograme pe m3 și care reprezintă valorile maxime zilnice pentru o perioadă de 8 ore monitorizare.

Se observă de la inceputul pâna la sfârsitul monitorizării o concentrație mai mare în zona Milanului, a Republicii Cehe si a Poloniei.

Această concentrație constantă se datorează dimensiunilor mici ale particulelor în suspenie care sunt usoare si care pot sa ramână in aer mult timp.

5.2 Date de calitate a aerului la nivel european