Evaluarea Abordari Actuale Si de Perspectiva Prin Forme Traditionale ale Evaluarii

Prin forme tradiționale ale evaluării vom înțelege un ansamblu de practici moștenite de la diferite tradiții pedagogice, care s-au amestecat progresiv așa încât să devină, pe parcurs, suficient de coerente pentru a se impune de la sine și care au rezistat în timp tocmai datorită evidenței lor.

Forța tradiției constă în faptul că ne pune la îndemână cheile uzajelor și modurile de folosire. Ea le pune în perspectivă, privilegiind o privire retrospectivă care le conferă acestora o aparență de omogenitate. Dar, ansamblul practicilor de evaluare nu s-a constituit la un moment dat ca un sistem definit, organizat, suficient de constant în regulile sale pentru a permite o aplicare simplă și uniformă.

Procedeele sale s-au transmis mai degrabă din generație în generație, de la profesori la profesori, de la instituții la instituții, și își datorează perenitatea mai mult inițiativelor practicanților și condițiilor lor de aplicare (oraș/sat; centru/periferie) decât dorinței deliberate a legislatorilor. Aceștia din urmă, din principiu și din realism, au optat mai degrabă pentru impunerea treptată a schimbărilor în viața instituțiilor, conferindu-le progresiv întreaga coerență de care aveau nevoie.

Evaluarea randamentului școlar reprezintă un element esențial în cadrul triadei: predare-învățare-evaluare, triada ce compune procesul instructiv-educativ. Esența evaluării interne este cunoașterea efectelor activității desfășurate cu elevii, pentru ca, pe baza informațiilor obținute, această activitate să fie ameliorată în timp.

Impusă ca necesitate a perfecționării continue a procesului de învățământ, evaluarea vizează măsura în care obiectivele instructiv-educative au fost atinse de fiecare elev și apoi compararea acestor rezultate cu un nivel de performanță stabilit.

Pentru a-și îndeplini unele funcții, evaluarea trebuie să fie continuă, să fie analitică și să se facă în raport cu obiectivele instruirii. Evaluarea continuă vizează, în general, unități de învățare restrânse și permite elevilor ca, prin cunoașterea rezultatelor, deci printr-o întărire pozitivă sau negativă, să-și consolideze achizițiile sau să-și remedieze lacunele. De asemenea, o evaluare analitică permite profesorului să știe precis la ce nivel se găsește fiecare dintre elevii săi, cât a asimilat din elementele fundamentale ale unui conținut curricular: temă, lecție, capitol, care sunt cauzele unor eventuale lacune, ceea ce îi permite să ia masuri de remediere diferențiate sau individualizate.

1.1 Evaluarea elevilor în clasă. De la notare la evaluare

Evaluarea este un act didactic complex, integrat întregului proces de învățământ, care asigură atât evidențierea cantității cunoștințelor dobândite cât și a calității lor. Calitatea și valoarea actului evaluativ depinde de: priceperea profesorului, de obiectivitate, responsabilitate și corectitudine din partea profesorului. O condiție esențială pentru calitatea evaluării o constituie eliminarea subiectivității.

Importanța demersului evaluativ devine din ce în ce mai accentuată și recunoscută în ansamblul reformei educaționale. Numită generic, evaluare, această componentă este deosebit de complexă.

Cuvântul evaluare era mai mult cunoscut de către profesori decât de către elevi, care, descoperind repede semnele de încurajare sau de reprobare, învățau progresiv semnificația cernelii roșii și a tonului ridicat. Față de nota acordată, ei încercau toată gama de sentimente în afară de calm. Consumatori de note, ei nu cunoșteau nici naivitatea producătorilor, nici îndoielile experților cu privire la dificultatea de a interpreta un ansamblu de informații. Evaluarea, în sensul modern al cuvântului, a fost astfel separată de noțiunile de examen, orientare, selecție, a fost plasată la niveluri intermediare și a fost disociată de organizarea claselor în cadrul instituției. După introducerea ideii de remediere, evaluării i se dă un alt sens decât cel de simplă constatare, precum și o orientare socială care revalorizează misiunea școlii. A fost pus astfel în funcțiune un întreg dispozitiv menit să le ofere elevilor și profesorilor un instrument de dialog individual pentru a ameliora performanța sistemului.

Evaluarea este mai mult decât o operație sau o tehnică; este o acțiune complexă prin care se precizează: relația dintre conținuturile și obiectivele ce trebuie evaluate, în ce scop și în ce perspectivă se evoluează, când se evaluează, cum se evaluează, în ce fel se prelucrează datele și cum se valorizează informațiile.

În general, actul de evaluare este înțeles, mai ales, ca un ansamblu de acțiuni de îmbunătățire a activității didactice în etapele următoare: să măsoare și să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educație sau a unei părți a acestuia; eficacitatea resurselor, condițiilor, operațiilor; eficiența activității sistemului; toate acestea în vederea luării deciziilor privind ameliorarea acestuia, a sistemului.

O nouă direcție de evoluție a evaluării este generată de interpretarea acesteia ca o activitate de comunicare – transmiterea către elev a cunoștințelor și informațiilor necesare învățării(și nu numai ) dar și de la elev către profesor a rezultatelor activităților, acțiune ce definește evaluarea ca un schimb cu dublu sens între cadrul didactic si elev. Cum remarca Jean Cardinet, "evaluarea școlară este un demers de observare și interpretare a efectelor învățării, care urmărește să ghideze deciziile necesare unei bune funcționări a școlii”. Noile practici de evaluare obligă la o reorganizare a clasei în timp și spațiu, pe baze cunoscute și non-ideologice, chiar nerespectând programa sau credința într-un nivel egal al tuturor în același moment. Aceasta presupune o reflecție comună, în cadrul școlii, asupra competențelor asimilate și a nivelului care poate fi atins, de la caz la caz.

Deși în ultimul timp interesează mai ales aspectul evaluării, al aprecierii, totuși aceasta nu trebuie să minimalizeze primele două momente – verificarea și mai ales măsurarea, după care are loc interpretarea rezultatelor. În abordarea teoretică a evaluării se insistă asupra a două forme de evaluare :

1. evaluarea din timpul învățării – evaluarea continuă – formativă sau secvențială;

2. evaluarea de la sfârșitul învățării – evaluarea sumativă.

Practica învățării, dar și necesitatea implementarii măsurilor de reformă, obligă la a considera la același nivel cu primele două și o a treia formă de evaluare, respectiv evaluarea inițială. Evaluarea rezultatelor demersului educativ are ca premisă măsurarea – aprecierea inițială, la început de modul, de competență și mai ales la începutul unui nou ciclu de învățământ, care oferă datele necesare proiectării viitoarelor acțiuni. Pe acest suport se elaborează noua strategie de învățare, ale cărei obiective se realizează pas cu pas, urmărite fiind prin evaluarea continuă. Evaluarea sumativă, de la început de modul sau de perioadă școlară, cuprinde global finalitățile învățării – cunoștințe, deprinderi, capacitate, și nu numai cunoștințe, cum încă se obișnuiește în practică.

A evalua rezultatele școlare înseamnă a determina măsura în care obiectivele programului de instruire au fost atinse, precum și eficiența metodelor de predare – învățare. Acesta este punctul final dintr-o succesiune de acțiuni, precum:

Stabilirea scopurilor pedagogice;

Proiectarea și executarea programului de realizare a scopurilor;

Măsurarea rezultatelor aplicării programului.

Relațiile funcționale dintre acțiunile de evaluare a rezultatelor școlare, pe de o parte, și procesele de instruire și educare, pe de altă parte, relevă funcțiile fundamentale ale evaluării în activitatea școlară.

Prima dintre acestea este de constatare și apreciere a rezultatelor produse. Următoarea vizează cunoașterea factorilor și situațiilor care au condus la obținerea rezultatelor constatate, deci, o diagnosticare a activității desfășurate.

Rostul evaluării rezultatelor școlare nu se limitează, așadar, la cunoașterea acestora și la clasificarea și ierarhizarea elevilor în funcție de performanțele obținute, ci constă, mai ales, în a stabili elementele izbutite ale procesului, precum și aspectele nereușite, punctele critice ce urmează să fie remediate.

În continuare, constatarea și diagnosticarea oferă, prin datele și informațiile referitoare la starea procesului, sugestii pentru deciziile care urmează a fi adoptate cu privire la desfășurarea activității în etapele următoare și anticiparea rezultatelor posibile. Sub acest aspect, evaluarea îndeplinește o funcție de predicție (pronosticare).

Prin urmare, cunoașterea rezultatelor, explicarea acestora prin factorii și condițiile care le-au produs, precum și prevederea desfășurării activității în secvențele următoare, constituie sensul și funcțiile esențiale evaluării.

Evaluarea constituie o acțiune complexă care presupune realizarea mai multor operații:

Măsurarea fenomenelor pe care le vizează evaluarea;

Interpretarea și aprecierea datelor obținute;

Adoptarea deciziilor ameliorative.

Uneori, evaluarea este raportată numai la una din aceste operații, mai cu seamă la aprecierea rezultatelor.

Măsurarea constă în utilizarea unor procedee prin care se stabilește o relație funcțională între un ansamblu de simboluri și un ansamblu de obiecte, subiecte sau evenimente, conform unei caracteristici observabile.

Aprecierea presupune emiterea unei judecăți de valoare asupra rezultatului unei măsurători, acordând o semnificație unui rezultat pe baza unui criteriu sau a unei scări de valori.

Decizia reprezintă concluziile desprinse din interpretarea datelor evaluării rezultatelor, mai ales din diagnosticarea activității care a produs rezultatele constatate, precum și măsurile preconizate pentru înlăturarea neajunsurilor, în general pentru îmbunătățirea activității în etapa următoare.

În desfășurarea procesului evaluativ, măsurarea și aprecierea (cele două etape importante) capătă semnificații și coerență în funcție de metoda utilizată în susținerea acestui demers. În contextul metodologic ales pentru un anumit tip de evaluare, instrumentul în sine devine partea operațională relațională cu sarcina de lucru prin intermediul căreia elevul demonstrează abilități și capacități specifice situației de învățare sau de evaluare.

1.2 Instrumente și tehnici de evaluare. De la tradițional la modern.

În sens larg, prin strategie se înțelege ansamblul de acțiuni întreprinse într-o organizație (de orice tip nu numai educațională) pentru atingerea obiectivelor stabilite pe termen lung sau mediu. A stabili o strategie de evaluare în învățământ echivalează cu a fixa când evaluezi, sub ce formă, cu ce metode și mijloace, cum valorific informațiile obținute etc.

Calitățile fundamentale ale unei strategii sunt efeiciența și eficacitatea ei – se apreciază, în modul cel mai pragmatic, după contribuția ei la realizarea sau nerealizarea obiectivelor propuse.

Folosirea echilibrată a strategiilor de evaluare menționate impune, la rândul ei, diversificarea tehnicilor și a instrumentelor de evaluare:

METODELE TRADIȚIONALE

Progresul achizițiilor în domeniul pedagogiei se realizează întotdeauna pornind de la ceea ce practica pedagogică a confirmat ca eficient.

De aceea, în evaluarea continuă, metodele tradiționale nu reprezintă ceva vechi, perimat. Ele sunt considerate acele metode care au dobândit acest apelativ datorită faptului că rămân cele mai des utilizate metode, cu condiția de a se asigura calitatea corespunzătoare a instrumentelor și echilibrul între probele scrise, orale și practice, prin probă înțelegându-se orice instrument de evaluare proiectat, administrat și corectat de către profesor.

Din categoria metodelor tradiționale fac parte:

a) Probele orale;

b) Probele scrise;

c) Probele practice.

a) Probele orale – reprezintă metoda cel mai des utilizată la clasă, se realizează mai ales prin întrebări- răspunsuri și prin îndeplinirea unor sarcini de lucru sub directa supraveghere a profesorului.

Unele dintre caracteristicile probelor orale pot fi percepute ca avantaje, cum ar fi:

– flexibilitatea și adecvarea individuală a modului de evaluare prin posibilitatea de a alterna tipul întrebărilor și gradul lor de dificultate în funcție de calitatea răspunsurilor oferite de către elev;

– posibilitatea de a clarifica și corecta imediat eventualele erori sau neînțelegeri ale elevului în raport cu un conținut specific;

– formularea răspunsurilor urmărind logica și dinamica unui discurs oral, ceea ce oferă mai multă libertate de manifestare a originalității elevului, a capacității sale de argumentare;

– posibilitatea dată profesorului de a realiza evaluări de ordin atitudinal sau comportamental;

– stabilirea unei interacțiuni optime profesor – elev.

Alte caracteristici trebuie văzute ca limite ale acestor probe, dintre care se pot menționa:

– diversele circumstanțe (factori externi) care pot influența obiectivitatea evaluării atât din perspectiva profesorului, cât și a elevului;

– nivelul scăzut de fidelitate și validitate;

– consumul mare de timp, având în vedere că elevii sunt evaluați individual.

b) Probele scrise – apelează la anumite suporturi scrise – extemporal, teză, chestionar, referat etc. – în care elevii își prezintă noțiunile acumulate fără intervenția profesorului și în absența unui contact direct cu acesta. Sunt practicate și uneori chiar preferate, datorită unora dintre avantajele lor imposibil de ignorat în condițiile în care se dorește eficientizarea procesului de instruire și creșterea gradului de obiectivitate în apreciere. Un avantaj al probelor scrise ar fi acela că au o valoare de obiectivitate și imparțialitate mai mare decât cele orale, acoperă o arie mai vastă de cunoștințe, iar aprecierea se poate face prin compararea rezultatelor tuturor elevilor.

Probele scrise aduc desigur și dezavantaje și anume:

– oferă elevului o slabă retroinformare utilă;

– este dificil de apreciat anumite răspunsuri, atunci când acestea sunt incomplete sau formulate ambiguu, iar profesorul corector nu poate cere lămuriri autorului;

– elevii pot ghici răspunsurile corecte în cadrul itemilor cu alegere multiplă sau pot copia la extemporale sau teze.

c) Probele practice – verifică modul în care elevul aplică atât cunoștințele cât și priceperile și deprinderile sau atinge un anumit nivel de performanță. Sunt cunoscute multiple forme de realizare: experiențe de laborator, lucrări experimentale, desene, schițe, grafice.

Activitățile practice sunt utilizate pentru verificarea conținutului experimental și practic al instruirii. Există situații în care veificarea cu ajutorul acestor probe oferă informații referitoare la gradul de însușire a conținutului teoretic. Dezavantajele lor vin din faptul că sunt mari consumatoare de timp și de fonduri, fiind greu de organizat în anumite domenii.

Astăzi, metodele de evaluare cele mai des utilizate în procesul didactic sunt cele tradiționale, într-un echilibru specific domeniului de verificat.

2) METODELE ALTERNATIVE (COMPLEMENTARE)

Cele mai importante finalități ale evaluării procesului instructiv-educativ, în ultimul timp, se concretizează în :

cunoștințe și capacități;

atitudini (practice, sociale, științifice);

interese;

capacitatea de a face aprecieri de valoare (opinii, adaptări atitudinale și comportamentale).

Pornind de la această realitate, strategiile moderne de evaluare caută să accentueze acea dimensiune a acțiunii evaluative care să ofere elevilor suficiente și variate posibilități de a demonstra ceea ce știu, dar, mai ales, ceea ce pot să facă.

Principalele metode alternative sau complementare de evaluare al căror potențial formativ susține individualizarea actului educațional prin sprijinul elevului sunt :

– observarea sistematică a elevilor;

– investigația;

– proiectul (miniproiectul);

– portofoliul;

– tema pentru acasă;

– tema de lucru în clasă;

– autoevaluarea.

Preocuparea pentru găsirea și valorificarea unor noi metode de evaluare, mai ales pentru măsurarea acelor obiecte aparținând domeniului afectiv, s-a concretizat în descoperirea și folosirea metodelor de evaluare alternative/complementare. Metodele alternative sunt eficiente în evaluarea atitudinilor și comportamentelor, dar și a unor capacități și achiziții intelectuale. Pentru realizarea unei evaluări unitare este necesară elaborarea unei strategii, a unor practici de desfășurare a programelor de evaluare, care să genereze o experiență a gestionării timpului de învățare, care să creeze legături de parteneriat cu mediul social. Evaluarea presupune un proces de comunicare între membrii echipelor implicate în activitate și permite o înțelegere comună a situațiilor complexe, în scopul armonizării activităților. Evaluarea elevilor aplică principiile evaluării de sistem și pe cele ale evaluarii de proces, reunind într-un tot unitar subiectul evaluator și obiectul evaluat. Este vorba de portofoliu, un instrument complex de evaluare a rezultatelor procesului de învățământ, care constă în stângerea laolaltă a produselor materializate ale mai multor forme de activitate a elevului, permițând, astfel, o estimare globală. Decizia finală estimează performanțele viitoare reflectate în rezultatele așteptate și motivarea elevilor pentru obținerea performanței. Evaluarea cu ajutorul portofoliului nu se limitează la cadrul de referință tradițional, ci ea vizează coordonate care țin de reforma sistemului de învățământ, de validarea unor decizii, de stimulare a valorilor. Portofoliul este definit ca o colecție de lucrări ale elevilor, alcătuită cu scopul de a indica progresele și rezultatele acestora la una sau mai multe competențe din procesul de învățământ.

Utilizarea portofoliului ca metodă complementară de evaluare se impune din ce în ce mai mult în practica școlară curentă. Un portofoliu complet va conține informații despre elev (numele, disciplina, anul școlar, școala, clasa, numele profesorului), lucrări scrise, teste, referate, fișe de informare și documentare independente, fotografii. Important este ca portofoliul fiecărui elev să conțină și fișe de evaluare, informații despre performanțele școlare și extrașcolare evidențiate de elev. Acestea vor permite urmărirea progresului obținut, prin evidențierea răspunsurilor elevului față de sarcinile de lucru asumate, față de modul de selectare a temelor și de evaluare a rezultatelor obținute.

1.3. Caracteristici și componente ale evaluării prin portofoliu:

Caracteristicile actuale ale conceptului de EVALUARE au fost sintetizate recent de Yvan Abernot, astfel :

– Evaluarea școlară nu este decât un mijloc în slujba progresului elevului, nu un scop în sine;

– Evaluarea trebuie să fie în slujba procesului educativ și integrată acestuia;

– Evaluarea trebuie să aprecieze înainte de toate drumul parcurs de elev : a făcut progrese sau nu ?

– Evaluarea trebuie să stimuleze activitatea elevului și să faciliteze progresul său;

– Pentru a evalua corect, profesorul trebuie să fie neutru și obiectiv pe cât posibil;

– A evalua un elev înseamnă a-i transmite informații utile;

– Evaluarea trebuie să-l ajute pe elev toată viața;

– Evaluarea trebuie să fie în serviciul elevului; ea trebuie să-l ajute să-și construiască viitorul; Cred că portofoliul, ca metodă de evaluare, exprimă ceea ce știe elevul (ca informație), precum și ceea ce știe să facă în mod concret, practic; evaluarea acestor variabile ale învății permite optimizarea demersului didactic. Pe durata progresiei învățării, elevul asamblează o colecție de lucrări care definesc dezvoltarea achizițiilor sale.

Demersul evaluării încorporează trei componente corelate:

• Standarde de performanță – ce trebuie să stăpânească elevii ca informație și abilități practice;

• Conținuturi – care produse ale activității elevului devin relevante pentru progresia învățării;

• Măsurare și cuantificare – cum se vor identifica indicii relevanți pentru achizițiile învățării;

O evaluare obiectivă este condiționată de statuarea clară a criteriilor de performanță. Elaborarea standardelor presupune un demers secvențial ce poate fi reprezentat astfel:

1. Analiza conținuturilor învățării în termeni de performanță. În această analiză devin utile raspunsuri la intrebările următoare:

– Care experiențe de învățare pot valorifica mai deplin conținuturile disponibile ?
– Ce dificultăți sau oportunități pot însoți parcurgerea conținuturilor ?

2. Articularea predării la obiectivele instruirii și resursele existente. În această etapă deciziile profesorului țintesc următoarele arii problematice:

– Care sunt obiectivele principale pentru restructurarea conținuturilor ?
– Ce teme si concepte trebuie parcurse si la ce nivel ?
– Ce resurse sunt disponibile și care pot fi create ad-hoc ?
– Care este durata optimă pentru realizarea obiectivelor asumate ?

3. Asigurarea asistenței pedagogice. Ce persoane și competențe sunt în măsură să sprijine parcurgerea programului de studiu ?

4. Analiza produselor activității școlare. Asigurarea unei atmosfere interactive de dezbatere cu elevii asupra prestațiilor / lucrărilor individuale.

Filosofia didactică a acestei forme de evaluare constă în deplasarea accentului de la “ce nu știe și ce nu poate face elevul” spre “ce știe și ce poate elevul” la tema și la disciplina respectivă, în integrarea evaluării calitative și cantitative, și, totodată, reorientarea de la evaluare spre autoevaluare.

Obiectivele unui portofoliu sunt: motivarea elevului prin aprecierea rezultatelor sale și prezentarea experiențelor dobîndite, urmărirea dinamicii procesului de instruire. Portofoliul permite:

– elevilor să planifice învățarea; să scoată în relief preocupările pentru competența respectivă;

– profesorilor: să înțeleagă mai bine necesitățile elevului, iar în funcție de acestea să-și planifice mai eficient activitățile;

Portofoliul se compune în mod normal din materiale obligatorii și opționale, selectate de elev și/sau de profesor și care fac referire la diverse obiective și strategii cognitive. Portofoliul reprezintă o selecție dintre cele mai bune lucrări sau realizări personale ale elevului, cele care îl reprezintă și care pun în evidență progresele, care permit aprecierea aptitudinilor, talentelor, pasiunilor, contribuțiilor personale. Alcătuirea portofoliului este o ocazie unică pentru elev de a se autoevalua, de a-și descoperi valoarea competențelor și eventualele greșeli. În alți termeni, portofoliul este un instrument care îmbină învățarea cu evaluarea continuă, progresivă și multilaterală a procesului de activitate și a produsului final. Acesta sporește motivația învățării.

Scopul nu este neaparat cel al evaluării ci mai ales cel de stimulare a învățării, prin directa implicare a participanților la activitate. Subiecții reflectă continuu asupra a ceea ce învață, existând o permanentă corelație cu obiectivele. Îndrumătorul trebuie să fie deschis și să sprijine căutările elevilor.

Pentru a putea realiza o evaluare autentică și portofolii obiective trebuie să fim capabili să cunoaștem:

evoluția evaluării spre evaluări autentice;

raționamentul de bază pentru pentru proceduri de evaluare autentică;

de ce și când este necesar utilizarea portofoliului ;

diferențele de bază între portofolii ca procedeu și ca produs.

Dr. Linda Vavrus definește portofoliul ca “o colecție sistematică și organizată de dovezi utilizată de profesor și elev pentru a monitoriza cunoștințele și atitudinile dobândite”. Portofoliile furnizează documentări autentice și puternice ale abilităților elevilor. Acestea trebuie să conțină dovezi ale progresului elevilor, la fel și propriile lor reflecții asupra activității lor. Pentru elevi, pentru a-și asuma responsabilitatea, portofoliul trebuie să ilustreze explicit sau implicit activitățile de studiu ale elevului.

Ingredientele unui portofoliu sunt:

raționamentul – scopul pentru a forma un portofoliu;

intenția – țelurile și standardele în pregătire;

conținut – evidența actuală a învățării;

criteriul – care este performanța pozitivă și care este performanța inacceptabilă;

judecăți – ce ne spune conținutul portofoliului despre nivelul de pregătire al elevului.

Portofoliile conțin dovezile actuale ale clasei. Un avantaj clar al achizițiilor portofoliului rezidă în abilitatea profesorului de a asista elevul în procesul de învățare. Prin urmare, teoriile curente privind învățarea pot fi identificate și utilizate. Elevii ajută în selecția mostrelor activității lor și chiar, mai important, pot reflecta la activitățile selectate.

Portofoliile pot servi unor scopuri diferite, în momente diferite ale perioadei de pregătire. Două tipuri de portofolii au evoluat în timp. Primul și cel mai activ tip este portofoliul procesului de creștere . În timpul anului elevii folosesc portofoliul ca “instrument de creștere”. Pentru început elevii trebuie să demonstreze performanțele la care au ajuns și trebuie să răspundă la întrebări ca: De ce ai ajuns la acest nivel de performanță? Unde speri să ajungi? Cum îți planifici să ajungi ? și Când? Ca progrese ale elevilor, profesorii strâng evidențe interimare ale parcusului acestora. Când elevii reușesc să completeze portofoliul cu ultima temă, evidența finală este plasată în portofoliu.

Datorită mărimii și timpului necesar realizării unui portofoliu al procesului de creștere poate avea loc o metamofozare. De la bogatul și dinamicul portofoliu al procesului de creștere la un portofoliu abreviat numit portofoliu de rezultat. Acest tip de portofoliu ilustrează competența, experiența dobândită de elev pe parcursul activităților de învățământ. Toate selecțiile trebuie să fie materiale, elevul fiind dispus să își aducă aportul la propria sa pregătire.

Indiferent de metoda de evaluare folosită, aceasta trebuie să aibă un caracter stimulator. Ea nu trebuie să inhibe elevii, ci să-i încurajeze și să-i stimuleze să se pregătească mai mult, să se pregatească mai bine. Ca să îndeplinească aceste cerințe, evaluarea trebuie concepută și prezentată elevilor ca o preocupare de interes comun, necesară, firească. Este important de precizat faptul că, indiferent de volumul de materie ce rămâne a fi predată, în ultimele minute din oră cadrul didactic trebuie să-și rezerve puțin timp pentru a face aprecieri asupra activității desfășurate, asupra calității performanțelor elevilor, asupra reușitelor și nereușitelor lecției, fiindcă se are în vedere importanța aprecierilor în cadrul evaluării de orice fel. Prin evaluare, cadrul didactic nu urmărește să descopere că elevul nu știe, să-i atribuie cu orice preț calificativul ”insuficient”, ci să descopere ce nu știe pentru a-l ajuta. Atât metodele tradiționale cât și cele complementare, utilizate într-o varietate de forme, dau eficiență actului de evaluare. În mod obișnuit, evaluarea trebuie înțeleasă ca o modalitate de ameliorare a predării și învățării, de eliminare a eșecului și de realizare a unui process constant în pregatirea elevilor.