Educatia Si Tendinte Educationale

Educatia si tendinte educationale

CUPRINS

1. ISTORIC ȘI EVOLUȚIE

1.1. EDUCAȚIA ÎN TIMPUL REFORMEI PROTESTANTE

1.2. TEORIA EDUCAȚIEI ÎN SECOLUL XVII

1.3. EDUCAȚIA ÎN PERIOADA ILUMINISMULUI

1.4. EDUCAȚIA ÎN SECOLUL XIX

2. ARHITECTURA CONSTRUCȚIILOR ȘCOLARE – SECOLELE XIX – XX

2.1. ARHITECTURA CONSTRUCȚIILOR ȘCOLARE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XIX

2.2. ARHITECTURA CONSTRUCȚIILOR ȘCOLARE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

3. SISTEME DE ÎNVĂȚĂMÂNT

3.1. SECOLUL XIX

3.1.1. MAREA BRITANIE

3.1.2. RUSIA

3.1.3. STATELE UNITE ALE AMERICII

4. TENDINȚE EDUCAȚIONALE SECOLUL AL XX-LEA

4.1. MONTESSORI

4.2. DEWEY

4.3. PIAGET

4.4. STATELE UNITE ALE AMERICII

4.5. UNIUNEA SOVIETICĂ (BLOCUL ESTIC)

4.6. GERMANIA

4.7. FRANȚA

5. SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT ÎN ROMÂNIA

5.1. EVOLUȚIE

5.2. ARHITECTURA CONTRUCȚIILOR ȘCOLARE ÎN ROMÂNIA

5.3. CONCLUZII

6. EXEMPLE DE CAZ – VITTRA SCHOOL STOCKHOLM

7. CENTRU GIFTED KIDS

7.1. DETALII AMPLASAMENT

7.2. DIALOG ARHITECTURAL

7.2.1. MEDIUL CONSTRUIT VS MEDIUL NATURAL

7.2.2. ȚESUT ISTORIC VS FOND NOU CONSTRUIT

7.2.3. PIETONI VS MASINI

7.2.4. SCARA UMANĂ VS SCARA MONUMENTALĂ

7.2.5. DIALOG INTRE VOLUM SI SPAȚIU

7.2.6. MATERIALITATE – NOU VS VECHI

ISTORIC ȘI EVOLUȚIE

EDUCAȚIA ÎN TIMPUL REFORMEI PROTESTANTE

Reforma religioasă din secolul XVI a însemnat un declin pentru autoritățile bisercii Catolice și a contribuit la apariția claselor mijlocii în Europa. Adepții reformei, religioșii protestanți ca John Calvin, Martin Luther, au respins autoritatea acelui Papă Catolic, și au creat biserici Creștine, sau protestante. Au stabilit școli care să ofere permanent lecții de aritmetică, citire, scriere și religie, pentru copii, în limba lor proprie, reforma dând tuturor doritorilor posibilitatea să scrie și să citească.

În timp ce școlile acestea, în limba maternă, erau și pentru fete și pentru băieti, la nivel primar, băieții din clasele mai mari, ce au continuat cursuri de pregătire profesională sau cursuri secundare, trebuiau totuși să continue cu limba latina sau greacă. Cele mai importante scoli secundare erau gimnaziul în Germania, școala de gramatică a limbii latine în Anglia, și liceul în Franta, erau școli ce predau limba greacă și latină, limbă ce era necesară pentru a putea intra la universitate.

Martin Luther i-a încurajat pe părinți să își învețe copiii să citească și să îi învete religie, deoarece considera ca familiile, alături de biserică sunt lideri ai Reformei. Martin Luther, era astfel, un adept al religiei, și al faptului că tinerii ar trebui mai mult decât oricât să se roage, să citească biblia.

Protestantii reformei au păstrat sistemul de doua clase adoptat în timpul reformei, și anume primul, cel primar, care era la dispoziția tuturor claselor sociale, și cel secundar, în care barbații puteau urma domenii clasice umaniste și de gramatică a limbii latine, în scopul promovării unor cursuri de talie mai ridicâta.

TEORIA EDUCAȚIEI ÎN SECOLUL XVII

Profesorii din secolul XVII au găsit mai multe căi pentru a dezvolta educația. Spre exemplu, cehul Comanius, cu numele său adevarat Jan Komensky a creat un nou fel de gândire, Pansofismul, sau cunoștințele universale, conceput să aducă pe tot globul pământesc întelegere și pace. El a indrumat profesorii să se bazeze mai mult pe logica și capacitatea de ințelegere a copiilor și nu pe memorare. Pentru a face invațarea mai ușoară a scris o carte de invățare a limbii latine în propria să limbă, carte ce poartă titlul: Poarta Limbilor Descuiate (1631). De asemenea a scris Orbis Sensualium Pictus(1658), o carte cu imagini ilustrate, una din primele cărti de acest gen destinate copiilor.

Lucrarea filosofului englez John Locke a influențat Educația în Marea Britanie și Nordul Americii. El a observat capacitatea oamenilor de a asimila idei în An Easy Concerning Human Understanding(1690). A afirmat că la nastere, mintea omului e o tăbliță goală, o tabula rasa, fară idei. Noi asimilam cunoștințe, a afirmat, prin intermediul informațiilor, prin intermediul simțurilor le captăm de la obiectele din jurul nostru. Totul începe de la niște simple idei, pe care le combinăm, rezultând alte idei, mult mai complexe.

Locke a considerat că oamenii acaparează informatii mult mai usor cand acestea sunt simple, nedezvoltate, urmand ca apoi, insusi individul să le transforme și să le combine. In lucrarea Some Thoughts Concerning Education (1697), Locke recomandă învătatul practic pentru ca oamenii să iși poată dirija propriile afaceri economice, sociale și politice, în cel mai bun mod cu putință.

EDUCAȚIA ÎN PERIOADA ILUMINISMULUI

Iluminismul a provocat multiple schimbări în educație și teoria educației în secolul 18. în perioada Iluminismului, denumită și perioada Motivației, educatorii considerau că omul își poate modifica și în același timp improviza nivelul de trai și modul de viață prin forțele sale proprii, și anume prin puterile lor, prin gândirea critică și prin motivație. Ideile iluminismului au un puternic impact asupra Revoluției Americane(1775-1783), și asupra politicii privind Educația în Statele Unite. În particular, filozoful american și în acelasi timp omul de știință Benjamin Franklin a evidențiat valoarea învățământului utilitar și științific în scolile americane. Thomas Jefferson, al treilea președinte al Statelor Unite, solicită importanța unui învățământ în spirit civic, învățământ pe care el îl consideră foarte important pentru locuitorii unei națiuni democratice. Iluminismul și principiile acestuia, care consideră Educația și deci în același timp învățământul un instrument a reformei sociale și al perfecționării, rămân caracteristici fundamentale ale politicii privind Educația în America.

EDUCAȚIA ÎN SECOLUL XIX

Temelia educației moderne a fost stabilită în secolul XIX. Educatorul elvețian Johnan Heinrich Pestalozzi, inspirat din lucrările filozofului Jean Jacques Rousseau, a dezvoltat o metoda educaționala bazată pe lumea naturală și pe simțuri. Pestalozzi a fondat școli în Elvetia și Germania, școli unde elevii să fie invățați, iar profesorii școliți. A afirmat că școlile trebuie să semene cu niste cămine sigure și îndragite.

Ca și Locke sau Rousseau, Pestalozzi a considerat că gândul a început cu senzații și că predatul ar trebui să folosească simțurile. Susținând ideea ca elevii, copiii trebuie să studieze obiectele în propriul lor habitat, în propriul lor mediu, Pestalozzi a dezvoltat o așa numită “lecție obiect”, care include exerciții în forma de învățare, numere și limbă. Copiii trebuie să determine și să traseze formele unui obiect, să le numere, și să le denumească. Elevii au progresat prin aceste lecții, obținând rezultate mult mai bune în domeniul desenului, scrisului, adunării, scăderii, înmulțirii, împarțirii și citirii.

Pestalozzi a introdus urmatoarele principii în predare: să se înceapă cu obiectul concret înaintea introducerii unor noțiuni abstracte să se înceapa cu mediul înconjurător imediat înainte de a avea de a face cu ceea ce e mai indepărtat și fără legătură cu obiectul începerea cu exerciții usoare, trecând treptat la mai dificile, fără a începe deci cu unele dificile întodeauna să se continue treptat, cumulativ și încet. Educatorul american Henry Barnard, primul Membru al Educației al Statelor Unite, a introdus ideile lui Pestalozzi la sfârțitul secolului 19. Barnard de asemenea a muncit pentru stabilirea învățământului liceal public gratuit pentru studenții aparținând tuturor claselor sociale ale sociețătii Americane.

Filozoful german Johann Herbart a evidențiat Educația morală și a conturat astfel o bine structurată tehnică de predare. Mețtinându-și ideea ca principala țintă a educației este dezvoltarea morală, Herbart se plânge ca bune caractere se mențin doar la nivelul cunoștințelor generale, în timp ce comportamente inadecvate rezultă din Educația improprie. Cunoștințele, spune el, ar trebui să creeze o “masa perceptivă” – o rețea de idei – în mintea unui om, la care noi idei să poată fi oricând adaugate. A vrut să adauge la planul de învățământ pe langă cursurile de aritmetică, citire și scriere, și cursuri de istorie, geografie și literatură. Astfel, bazându-se pe propriile concepte și idei, Herbart a construit 5 pași ce trebuie urmăriti în predare:

1.pregăteste elevii să fie gramaticați pentru noua lecție

2.prezintă noua lecție

3.asociază noua lecție cu idei studiate anterior

4.folosește exemple pentru a ilustra punctele majore ale lecției

5.testează elevii pentru a te asigura ca au învățat noua lecție

Grădinița

Educatorul german Friedrich Froebel a înființat grădinița, care în termen german este kindergarten care înseamnă “grădina copilului”, și este un model de școlarizare pentru copiii preșcolari. Froebel, care a avut o copilărie nefericită, le-a propus profesorilor să se întoarcă cu gândul la copilăria lor și să descopere astfel cu perspicacitate lucruri pe care le-ar fi putu utiliza în predare. El a studiat proiectul lui Pestalozzi din Yverdon, Elveția, între 1808 și 1810. Susținând ideea lui Pestalozzi și metoda acestuia cu privire la mediul natural , o atmosferă școlară plăcută și lecția pe obiecte, Froebel a considerat totuși că metoda nu este destul de filozofică. Froebel a considerat că fiecare copil, înăuntrul său, are o esență spirituală – o văpaie de energie divină – care îl face pe copil să poată învăța și să se poată dezvolta independent.

In 1837 Froebel a deschis o grădinița în Blankenburg, cu un plan de învățământ ce conținea cântece, povestiri, jocuri, cadouri și profesiune. Cântecele și povestirile, au stimulat imaginația copiilor și I-au introdus în pielea unor eroi populari și în pielea unor valor culturale. Jocurile le-au dezvoltat copiilor îndemânări fizice și sociale. Jucându-se unul cu celălalt, copiii au reusit să se integreze și să facă parte dintr-un grup. Cadourile, semnificând chiar și cuburi, bile, cilindre, erau niste instrumente perfecte ce ii ajutau pe copii să definească forme pe care obiectele le reprezentau. Profesiunea consta în învatarea de exemplu a ce materiale ar putea folosi în activități constructive. De exemplu lut, nisip, carton și bețe – care pot fi folosite pentru a ridica munți, castele, orașe.

Imigranții din Germania au dus conceptul de grădiniță până în Statele Unite, unde a devenit o parte din sistemul educațional American. Margarethe Meyer Schurz a deschis o grădiniță de limba germană, și școli de gramatică profesională pentru educatorii de grădinițe în Boston, Massachusetts în 1860. William Torrey Harris, a deschis și el în St.Louis, Missouri și mai târziu un Ministru al Educației, inclusv grădinița în sistemul public școlar American.

Darvinismul social

Sociologul englez Herbert Spencer a influențat în mod hotărâtor Educația în mijlocul secolului 19 prin unele teorii sociale bazate pe teoriile evoluției prezentate de naturalistul englez Charles Darwin. Spencer a revizuit teorioa biologica a lui Darwin, transformând-o în Darwinismul social, un corp de idei care s-au aplicat teoriei evoluției societății, politicii, economiei și educației. El a susținut că în societățile industrializate, ca și în vechile societăți simple, o parte din oamenii fiecarei generații au supraviețuit datorită faptului că sunt inteligenți și adaptabili. Competiția a făcut ca cei mai destepți și cei mai puternici să urce în topul societății. Stimulând competiția nelimitată, Spencer a dorit ca guvernul să își limiteze activitațile la minimum posibil. S-a opus sistemului public de învățământ, considerând că se va ajunge la o mediocritate dacă se va amesteca clasa superioară cu cea inferioară, și că se vor aduce astfel elevi cu abilități reduse. El dorea școli private, între care să existe o competitivitate ridicată, fiecare încercând să-și aduca atât elevi cât și profesori dintre cei mai buni. Darwinismul social al lui Spencer a devenit foarte cunoscut în secolul 19, când industrializarea a dus la modificări majore atât în societatea Europei Occidentaleele teorii sociale bazate pe teoriile evoluției prezentate de naturalistul englez Charles Darwin. Spencer a revizuit teorioa biologica a lui Darwin, transformând-o în Darwinismul social, un corp de idei care s-au aplicat teoriei evoluției societății, politicii, economiei și educației. El a susținut că în societățile industrializate, ca și în vechile societăți simple, o parte din oamenii fiecarei generații au supraviețuit datorită faptului că sunt inteligenți și adaptabili. Competiția a făcut ca cei mai destepți și cei mai puternici să urce în topul societății. Stimulând competiția nelimitată, Spencer a dorit ca guvernul să își limiteze activitațile la minimum posibil. S-a opus sistemului public de învățământ, considerând că se va ajunge la o mediocritate dacă se va amesteca clasa superioară cu cea inferioară, și că se vor aduce astfel elevi cu abilități reduse. El dorea școli private, între care să existe o competitivitate ridicată, fiecare încercând să-și aduca atât elevi cât și profesori dintre cei mai buni. Darwinismul social al lui Spencer a devenit foarte cunoscut în secolul 19, când industrializarea a dus la modificări majore atât în societatea Europei Occidentale, cât și în societatea Statelor Unite.

Spencer a considerat că societățile industrializate au mai degrabă nevoie de învățământ științific decât învățământ clasic. Astfel, a adoptat un plan de învățământ care împărțeau lecțiile în 5 activități umane de bază:

1.cele necesare pentru auto menținere ca exerciții, sănătate și dietă

2.cele necesare pentru un om ca să poată lucra pentru un salariu cu care poate să trăiască, încluzând capacitățile de a citi, a scrie, a evalua și noțiuni de științe

3.cele necesare pentru a putea crește copii în condiții normale

4.cele necesare celor ce vor să participe în politică și în viața socială

5.cele necesare pentru recreare și divertisment

ARHITECTURA CONSTRUCȚIILOR ȘCOLARE – SECOLELE XIX – XX

ARHITECTURA CONSTRUCȚIILOR ȘCOLARE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XIX

Arhitectura clădirilor de învățământ cunoaște interesante realizări în acest secol.

Relația profesor elev este de opoziție, devine o relație unilaterală de la profesor la elevi, care sunt vazuți ca simpli ”subiecti de educat”.

În consecință imaginea școlii va fi în concordanță cu tipul de realitate socio-psihică.

După modelul școli de la Stantz, care a funcționat foarte bine în construcția unei foste mănăstiri, școlile construite mai târziu vor relua ideea spațiului central, fie sub forma unei curți (școală din Europa centrala), fie sub forma unui hol central acoperit (școală englezeasca).

Tot în această perioadă putem distinge trei tipur de planuri ale construcțiilor scoli.

Planul ”compact” a apărut la a doua jumatâte a secolului XIX, desprins din planul ”academic”. Era bazat pe simetrie, funcțiuni compacte, caracteristici influențate de sistemele constructive, și de arhitectura vremii.

Pe langa școlile de tip ”academic”, de mare capacitate, există și tipul școlilor ”populare”, școli mai mici cu 4-8 clase. Acestea erau amplasate în orase mici sau cartiere marginale ale orașelor mari, departe de centru, această situație permițându-le imagini mai plastice și chiar unele inovații funcționale.

Școlile englezești în general pot fi considerate exemple de scoli populare, prin structura lor funcțională. Acestea au construit și punctul de plecare pentru rezolvările contemporane. Un exemplu ar putea fi ”Colfe grammar school” din Lewisham-1891, arhitect John Giles.

Principalul spațiu al scolii îl constituia o ”sală comună” de 10 X 12 m inconjurată de cinci clase. De menționat este faptul că acest spațiu putea deveni mai amplu prin cuprinderea a trei clase, acestea fiind compartimentate doar cu panouri usoare de lemn.

Această inovatie a spațiului flexibil va marca un salt calitativ în gândirea suprafețelor funcționale destinate învățământului.

Tot aici putem vorbi și de școală de tip cantonalâ. Aceasta se regasește cu precădere în orașele din elveția, între ani 1890-1900. Au un hol mărginit de cât o clasă, clasele beneficiind de o bună luminare (și ventilare) pe 3 laturi.

Exemple de scoli orășenești, cu un număr mare de elevi, și care nu mai urmăresc principiile școlii de tip ”academic” sunt St. Chad`s school în Denstone (Anglia), cu o curte interioară gândită ca loc de întâlnire al elevilor, fiind prevazută și cu gradene dispuse perimetral: școala în Bruxelles (1870)-arh. Hendriks, o școală comunală-azil în Paris-arh. E. Cardier. Brown-School în Hartford având și el un spațiu comun polivalent, școală Sherman&Warten în philadelphia, școală în Berna-arh. Stettler-1878.

ARHITECTURA CONSTRUCȚIILOR ȘCOLARE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Scolile din prima jumatâte a secolului XX vor urmări tipologia pe plan a școlilor constituite în secolul precedent. Exepții sunt doar ”școlile populare” sau unlele școli izolate, școli-experiment. Mai tărziu se va observa o imbogățire a programului arhitectural al școlii: apariția unităților specializate (laboratoare), spații comune de întâlnire (interioare sau exterioare), mobilarea flexibilă a claselor pentru o adaptare cât mai facilă la diverse activități apărute.

Datorită existenței unui numar mare de clădiri școlare din a doua jumătâte a sec XIX, nu se poate vorbi de apariția de noi școli, sau de adoptarea de noi soluții arhitecturale.

Abia în jurul anului 1930 apar primele școli moderne, denumite ”scoli igienice”. Școala igienică avea toate caracteristicile arhitecturii acelor ani, și va fi prezentată în mai toate țarile, având drept trasaturi specifice: un program arhitectural bogat, diversificat, regim de înălțime mic (P/P+1), cu partiuri funcționale asimetrice, tentaculare, clase dispuse de-a lungul coridoarelor, cu finisaje corespunzatoare, curate.

Proiectarea școlilor din această perioadă (1900-1940) cunoaște doua direcții importante.

Prima e construirea școlilor cu un caracter și volum tradițional, cu partiuri ”academice” tradiționale, simetrice. Exemple sunt: liceul din Paris – arh. Lecoeur (1925), gimnaziul din Berlin – arh Beckman (1927), sau școală cantonală din Wintertur – Zurich – arh. Gher Pfister (1926).

A doua cale e rezultatul procesului de modernizare a școlii, și care sa concretizat în ”școala igienică”. Aceasta era caracterizata de partiuri mai puțin rigide, dar care păstrează totuși caracterul arhitecturii tradiționale, având o imagine sobră a fațadelor. Exemple construite școală din Pont-L’abbe.

Procesul de modernizare a școlii a dus la aparația, așa cum era normal, a diferite tipuri, tipologii de plan.

Planul tentacular, caracterizat de dispunerea claselor sub forma unor tentacule, fapt ce asigură o bună iluminare și insorire. Cel mai reprezentativ exemplu pentru acest tip de plan îl constituie planul o școală din Frankfurt care însă nu a fost realizat. Exemple realizate sunt scolile Max Klinger – Leipzig (1928) și Frederich Ebert – Frankfurt (1929).

Școala funcțională era caracterizată de un partiu simplu, funcțiuni bine organizate, rezolvat cu maximum de eficiență economică, volume simple și expresive. Există numeroase exemple pentru acest tip de partiuri, și anume: școala de la Impigton – Anglia(1930) – arh. Gropius și Maxell Fry, scolile Romerstadt și Holzhausen din Frankfurt pe Main – arh. Martin Elsaesser (1928-1929), școala din Bruggen – Elvetia – arh. Trudinger (1935), școala populară din Amsterdam – arh. J. Duiker (1932), liceul din Horgen – Elvetia – arh. Steger (1931), gimnaziul din Remagen – arh. T Merril.

O variantă a școlii funcționale este partiul compact, cu spațiile organizate în jurul unui hol central, multifunctional. Exemple sunt: școală populară din Celle – arh. O Haesler (1923). Gimnaziul Oeregard-Helrup-Danemarca – arh. B. Haghen (1923).

”Școala igienică” a constituit un pas important în evoluția construcțiilor de școli, reprezentând un punct de plecare pentru realizările școlilor contemporane.

SISTEME DE ÎNVĂȚĂMÂNT

SECOLUL XIX

În secolul 19, guvernele din Marea Britanie, Germania, Franța, Italia și alte tări Europene, au organizat sisteme naționale de educație publică. Statele Unite, Canada, Argentina, Uruguay și alte tări din America de Nord și America de Sud, de asemenea și-au creat sisteme naționale de educație, bazate în general pe modelele Europene.

MAREA BRITANIE

În Marea Britanie, Biserica Angliei și alte biserici, s-au ocupat de educația religioasă a copiilor, învățându-i să citească, să scrie, aritmetică, dar și să citească Biblia, cei ce doreau să studieze trebuind să plătească doar o mică taxă. În 1833 Parlamentul Marii Britanii a votat o lege prin care se dădeau fonduri acestor școli. În 1862, printr-o altă lege, s-a votat că aceste școli să primească fonduri după rezultat. Adică elevii trebuiau să dea teste, și în funcție de rezultatele obținute, acestor școli li se distribuiau fonduri. Actul Educațional din 1870, numit Actul Forster, le-a dat autorizație șefilor de guverne locale să creeze școli publice. Astfel, aici s-au constituit două sisteme, cel vechi, bazat pe Biserică, și cel nou, susținut de guvern.

Din 1878, Marea Britanie a trecut la un nou sistem educațional, astfel mai mulți elevi puteau să învețe, aceasta datorită faptului că în fabrici copiii nu mai aveau dreptul să lucreze. Pentru a avea locuri, multe școli private au adoptat metode monitoriale de instruire. Aceste metode constau în predarea lecțiilor de către elevi. Astfel, școlile aveau posibilitatea de a angaja mai puțini profesori, punându-i pe elevii mai mari să predea lecțiile la clasele mai mici. Acești băieți mai mari, care predau celor mai mici, se numeau monitori, și erau deci mai avansați în studii decât celor cărora le preda. Aceste lecții constau în citire, scriere și aritmetica, și erau împărțite în sublecții sau în părti mai mici. După ce monitorul a învățat o sublecție, de exemplu citirea pe litere a unor cuvinte de 3 sau 4 litere, urma să predea aceasta lecție unui grup, sub atenția profesorului. La sfârșitul secolului 19, învățământul de acest gen a fost abandonat, deoarece a dus la existența unui nivel educațional limitat.

RUSIA

În Rusia, țarul Alexandru al II-lea, a inițiat reformele educaționale rezultând Statutul Educațional din 1864. Această lege a creat, unități guvernamentale locale, care operau cu școlile primare. Pe lângă aceste școli, Biserica Ortodoxă a înființat și școli religioase. Deoarece numărul de copii ce mergeau la școală creștea încet, o mare parte a Rusiei a rămas analfabetă. Cei ce trăiau în mediul rural preferau să nu își trimită copiii la școală, pentru a-i putea pune să lucreze la ferme. Mai mulți băieți decât fete mergeau la școală, deoarece țăranii considerau că educația femeii nu este necesară. Fiindu-i teamă că prea multă educație va afecta negativ viața oamenilor, guvernul țarului a furnizat numai școlarizare limitată pentru a instiga la loialitate politică și pietate religioasă.

STATELE UNITE ALE AMERICII

Înainte de secolul 19, învățământul elementar și secundar al Statelor Unite a fost organizat fie la nivel local, fie la nivel regional. Aproape toate școlile operau exclusiv cu fonduri private. Oricum, începând cu 1830 și 1840, educatorii americani ca Henry Barnard și Harce Mann au avut niște controverse cu privire la instaurarea unui sistem educațional, bazat pe crearea unor școli prin intermediul cărora să ofere posibilități egale tuturor copiilor americani cu privire la învățământ. În 1852 Massachusetts a elaborat primele legi cu privire la învățământul public, iar în 1918 toate statele membre au dat legi cu privire la sistemul de învățământ.

TENDINȚE EDUCAȚIONALE SECOLUL AL XX-LEA

Secolul 20 a fost marcat de asemenea și de necesitatea creării unor sisteme educaționale între țările în curs de dezvoltare, în special Asia și Africa. Evidentele statistice arată că în aceste state, un procent mai mare de 50% din copii cu vârste între 6 și 18 ani nu frecventează școală. Pentru a susține educația, învățământul atât la nivele elementare cât și în rândul adulților, UNESCO (United Nations Educational Scientific and Cultural Organisation) promovează campanii de studiu, și alte proiecte educaționale. UNESCO are ca obiectiv ca fiecare copil din lume să fie introdus în cadrul unui centru educațional, în cadrul unei școli, astfel încât să se evite analfabetismul. Unele progrese au avut loc, dar e evident că este nevoie de mult timp și de mari eforturi pentru a ‘civiliza’ întreaga populație a planetei.

Conducerea politică a influențat sistemele educaționale ale multor țări în secolul XX. În URSS, sub comunism, și în Germania, sub conducerea națională a socialismului, sistemele totalitare de guvern au impus îndrumări exigente ale organizațiilor de sisteme de educație națională. Multe alte țări, în cursul secolului 20, inclusiv Statele Unite, au căutat să balanseze controlul în sistemul educațional între guvernul federal și guvernele locale sau organizațiile private. Cele mai multe țări în secolul 20, au făcut mari pași pentru a crește accesul la educație.

La începutul secolului 20, lucrările educatorului Ellen Key a influențat educația din întreaga lume. Cartea ei „Secolul copilului”(1909) a fost tradusă în foarte multe limbi și a inspirat ața numiții educatori progresivi din mai multe țări. Învățământul progresiv a fost un sistem de învățământ care evidenția mai mult nevoile și potențialul copilului decât nevoile societății sau principiile religioase. Printre cei mai mari educatori progresivi se numără: Hermann Lietz și Georg Michael Kerschensteiner din Germania, Bertand Russell din Anglia și Maria Montessori din Italia

MONTESSORI

Metodele lui Montessori despre învățământul în copilăria timpurie au devenit internațional popularizate. Fiind specializată pe medicină, Montessori a lucrat cu copii ce sufereau de handicap mental, în prima parte a carierei sale. În anul 1907, ea inființează o școală pentru copii, denumită (Casa dei Bambini – Casa Copilului), pentru copii săraci din San Lorenzo, parte a Romei. Aici a creat un mediu propice care predomină în materiale și activități bazate pe observația ei proprie asupra copiilor. A aflat astfel că, copiilor le place să practice anumite îndemânări, că preferă lucrul jocului, și că pot să își mențină concentrarea. Tot ea, mai consideră că, în general, copii au o putere foarte mare de concentrare și că au puterea să invețe independent, atunci când au la dispoziție un mediu favorabil, care să le placă.

Planul de învățământ al lui Montessori cuprinde marile clase de activitate:

1.practică

2.senzorială

3.îndeletniciri și studii formale

Ea îi învață anumite îndeletniciri foarte folositoare, ca de exemplu să pună masa, să servească masa, să spele vase, să spele haine, maniere sociale de bază. Exercițiile repetate au dezvoltat coordonarea musculară și senzorială. Acele îndeletniciri cuprind și scrisul, cititul și exerciții de aritmetică. Montessori a creat materiale speciale pentru predare, tocmai cu scopul de a dezvolta aceste talente, încluzand greutăți, butoane, șireturi dar și materiale identificabile prin sunetul sau mirosul lor. Profesorul e cel care pune la dispozitie materialele necesare, tot el e cel care susține lecția și o demonstrează, dar copiii pot și ei la rândul lor să încerce să învețe independent, în particular comportamentul sau talentul.

În 1913, Montessori a lecturat în Statele Unite propria să metodă, a testat-o. După aceste teste, americanii au inființat multe școli în stil Montessori, dar au suferit un declic ca popularitate în 1930 când profesorii au luat o atitudine mai autoritară în clasă. O renaștere a stilului Montessori în Statele Unite a avut loc în 1950, coincidând cu o mare atenție asupra învățământului copiilor.

DEWEY

Munca filozofului și educatorului American John Dewey a influențat în special Statele Unite și alte țări în secolul 20. El a criticat metodele din învățământ care doar amuzau studenții sau erau mai mult decât vocaționale. A criticat metodele didactice care pur și simplu distrate sau au fost prea profesionale. El a pledat pentru educația care să realizeze și să îmbogățească viața curentă a studenților pe măsură ce-i pregătește pentru viitor. Programul educațional ce deriva din teoriile lui Dewey, au pus accent pe dezvoltarea copilului în termeni individuali ai nevoilor și ai intereselor. A fost cea mai majoră metodă de instrucție pentru cea mai mare perioadă a secolului 20 în școlile elementare din Statele Unite și multe alte țări.

PIAGET

Munca psihologului elvețian Jean Piaget a avut o influență majoră pentru teoria didactică la începutul secolului 20, în special în Europa. Piaget a scris extensiv pe dezvoltarea modelelor de gândire și de limbă pentru copil. A examinat concepțiile copilului, concepții de număr, spațiu, logică, geometrie, realitate fizică și judecata morală. Piaget a fost de parere că, copiii, explorând ambianța în care trăiesc și își efectuează activitatea, își crează o competență proprie, sau intelectuală, concepții despre realitate. Interacționând continuu cu mediul ce îi înconjuară, continuă să adauge și să își schimbe concepția despre lume. Piaget afirmă ca inteligența umană se dezvoltă în mai multe faze, treptat fiecare sporind puterea de înțelegere a unei persoane, înțelegere a lumii, într-o viziune mai noua și mai complexă.

STATELE UNITE ALE AMERICII

Guvernele de stat și cele locale au reținut cele mai multe din responsabilități pentru activitatea de exploatare privind Educația publica în Statele Unite în timpul secolului 20. Deoarece comunitățile individuale adesea au diferite priorități didactice și diferite capacități privitoare la finanțarea sistemului public de învățământ, sistemele scolare variază de la o regiune la alta. Guvernul de stat, împreună cu cel federal, încearcă să reducă diferența între regiuni, fondând diferite nevoi pentru finanțarea școlilor, pentru standardele academice, și planul de învățământ. La începutul secolului 20, accesul la educatie era îngrădit în statele Unite datorită divergențelor rasiale. Legile statului au împărtit cele mai multe școli în America de Sud în functie de rasă. În partea de nord, nu existau aceste diferențe, totuși exista o anumită granița privind îndeletnicirile între albi și negri. Atât în statele sudice cât și în cele nordice, facilitățile școlare pentru elevii africani americani erau deobicei neadecvate, transportul public pentru aceste școli era insuficient sau inexistent, iar cheltuielile publice pe student erau mult mai mici decât cheltuielile efectuate pentru cei albi. În 1954, Curtea Suprema a Statelor Unite, a hotărât în procesul Brown vs Board of Education of Topeka, că existența acestor diferențe între cele 2 rase duce la o inegalitate educațională, și că aceasta segregație e neconstituțională. De atunci, s-a instituit o desegmentare a sistemului educațional, astfel ca de atunci, în statele Unite, exista o egalitate a condițiilor și oportunităților între toți studenții. Africanilor americani și Spaniolilor americani le-a fost foarte greu să se integreze, dar până la urmă au dovedit ca au capacități extraordinare, demonstrând-o prin puncte maxime la testele standardizate.

UNIUNEA SOVIETICĂ (BLOCUL ESTIC)

Dupa Revoluția de la 1917, Partidul Comunist a efectuat mari schimbări privind deciziile educaționale ale Uniunii Sovietice. În 1920, Joseph Stalin a stabilit un plan de învățământ foarte rigid, ce se baza doar pe științe, matematică și ideologia Comunistă. Școlile sovietice, câstigau mereu un mare număr de vizitatori străini, în special din țările în curs de dezvoltare. În 1957, Uniunea Sovietica a lansat primul satelit artificial în spațiu, Sputnik. Pentru mulți oameni de știință din celelalte țări, această reușită a indicat standardul ridicat al tehnologiei sovietice. Anton Semyonovich Makarenko a adus stabilitate în sistemul educațional Sovietic, prin reabilitarea delicvenților juvenili.

Mulți au criticat caracterul rigid al sistemului educațional sovietic. Gorbachev, a încercat în 1989-1990, să reformeze Educația, încercând să instaureze un control preponderent local asupra unităților de învățământ. Starea proastă a economiei și nemulțumirea oamenilor, trăgea dupa sine o necesitate evidenta a unei reforme.

Odată cu căderea regimului Comunist în 1991, fostele republici sovietice ca Rusia, Ucraina și Georgia, au devenit independente, ajungând să-și controleze propriile sisteme educaționale și sociale. Din cauza problemelor economice ale țărilor în cauza, sistemul educațional este prost plătit, neexistând fonduri pentru educatie. În toate aceste țări există diferențe de limba, în special folosindu-se dialecte, motiv ce duce la o altă bilă neagră putem spune, privind școlarizarea. Chiar dacă Rusia pare să aiba o populație compactă, mai există cel puțin 100 de grupări, care sunt minoritati.

GERMANIA

Căderea comunismului a afectat și Educația din Germania. Dezmembrarea Uniunii Sovietice din 1989 până în 1991, și căderea Zidului Berlinului în 1989, a ajutat la colapsul instaurat din cauza guvernului Comunist în Estul Germaniei. Germania de Est s-a unit cu Germania de Vest în 1990, și astfel, sistemul de învățământ din vest a cuprins acum întreaga Germanie. Legea de bază, The Grundgesezt, oferă statului responsabilitate majoră privind învățământul primar și cel secundar.

Grădinița, fondată de către Froebel în secolul 19, rămâne populară în Germania. La vârsta de 6 ani, copiii trec de la grădinița la școală Gundschule, școală primara de bază, iar la 9 ani, continuă cu învățământul secundar, care are mai multe forme: Hauptschule, Realschule, Gymnasium și Gesamtschule. Hauptschule ofera o educație generala, Realschule pregătește elevii de vârstă mijlocie pentru cariere ca manageri sau supraveghetori, Gymnasium este o școală gramaticătoare pentru universitate, iar Gesamtschule este o școală secundară de înțelegere și aprofundare. Învățământul german include de asemenea aranjamente extensive profesionale și tehnice.

FRANȚA

Guvernul central controleaza cea mai mare parte a învățământului în Franța. Un departament federal, Ministerul Educației, adoptă un plan de învățământ pentru toți elevii ce studiază aceleași subiecte la aceeași vârstă pe teritoriul țării. Școlile franceze pun accent pe gândirea prudentă și pe folosirea corectă a limbii franceze. Liceul, tip de învățământ secundar tradițional, pregătește studenții pentru universitate. Școlile mari, sunt universități care antrenează oameni pentru funcții de viitori lideri guvernamentali, în domeniul social, economic, administrativ. Pe lângă învățământul primar și secundar gratuit, guvernul aloca burse pentru școlile Catolice. În 1960 guvernul a început deasemenea să ofere unele fonduri școlilor private care ating însă unele standarde de stat.

SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT ÎN ROMÂNIA

În studiul de față sunt urmărite modalitățile în care factori decidenți din România au acționat pentru organizarea și operaționalizarea sistemului de învățământ public, în ce măsură s-au realizat scopurile propuse, respectiv implementarea accesului la educație prin școlarizarea integrală a populației de vârstă școlară, lichidarea analfabetismului și, mai ales, pregătirea corespunzatoare pentru muncă și viață.

EVOLUȚIE

Printre primele școli de pe teritoriul de azi a României, menționată în documente, este din secolul al XI-lea, școală pentru cler funcționând pe lânga Episcopia Catolica din Cenad. O școală românească există în 1495 în Scheii Brasovului, iar în 1544 umanistul sas transilvanean J. Honteurs a înființat o școală săsească în orașul său natal, Brasov. În secolul al XIX-lea în sate existau școli primare, de obicei funcționând pe lângă biserică, și seminarii pe lângă mănăstiri. În familiile de boieri educația era făcută prin intermediul lecțiilor private, cu profesori români, greci, și după secolul al XVIII-lea, francezi și germani. "Academii regale", școli înființate pentru domnitori, au fost deschise în Principatele române din afara arcului carpatic în secolul al XVII-lea. Limba de predare în aceste școli, care includeau și stadiul universitar, a fost în principal greacă și acest lucru a durat până la sfâsitul perioadei fanariote.

În primele decade ale secolului al XIX-lea a început educația la nivel înalt în limba română: în Moldova, la Iași (1814), prin Gheorghe Asachi, și în Țara Româneasca (1818) prin Gheorghe Lazăr, un profesor român născut în Transilvania. În conformitate cu Legea Instrucției publice, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, învățământul primar a devenit obligatoriu și gratuit. În timpul domniei lui Cuza au luat ființă primele universități, la Iași (1860) și la București (1864). Aceste universități au fost urmate de una la Cluj (1872) și una la Cernăuți (1875). După instaurarea regimului comunist, noua lege a educației a extins proprietatea statului asupra tuturor instituțiilor de învățământ iar programa a fost adaptată scopurilor ideologice. Analfabetismul, care în perioada interbelică afecta un sfert din populația țării a fost eradicat printr-o campanie intensiva, iar învățământul obligatoriu s-a extins la 7, 8 și mai târziu la 10 ani, iar vârsta școlară a scăzut de la 7 la 6 ani.

În 1990, dupa aproape o jumatăte de secol de dominație absolută a statului în sistemul educațional, au fost inființate primele școli private. Numărul grădinițelor private, liceelor private, școlilor de artă și muzică precum și a școlilor profesionale private este înca foarte scăzut. Dar în universitățile particulare învață cam un sfert din numărul total al studenților. Reforma în educatie, care este în curs de desfășurare, are drept scop aducerea învățământului românesc la standardele Uniunii Europene.

În prezent, numărul instituțiilor de învățământ de toate gradele este în jur de 30.000 în care învață 4,7 milioane de elevi și studenți, 20% din populația țării. Numărul de copii din grădinițe este de 660.000; numărul elevilor de 3,6 milioane, iar al studenților de 355.000. În anul școlar 1996/1997 au fost 1625 de elevi și 157 de studenți la 10.000 de locuitori. Numărul total al profesorilor este de 313.000.

Sistemul educației naționale constă din: învățământ preșcolar pentru copii între 3 și 6 ani, învățământ primar (între 7 și 10 ani, clasele I-IV), școală gimnazială (între 11 și 14 ani, clasele V-VIII), liceu (intre 15 și 18 ani, clasele IX-XII). Școală primară și gimnazială sunt obligatorii. Există școli profesionale și de ucenici pentru cei care au absolvit 8 clase, școli de maiștri sau școli postliceale pentru cei care au terminat liceele, toate cu o durată de 1-2 ani. Învățământul universitar durează între 4 și 6 ani și are principalele centre în: București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova, Brașov, Galați, centre universitare înca de înainte de 1990. După 1990 instituții de învățământ superior s-au deschis în alte 18 orașe. Învățământul primar și cel gimnazial se desfășoară și în limbile materne ale minorităților – maghiară, germană, sârbă, ucrainiană, slovacă, cehă și croată. Pentru copii cu handicap exista școli speciale (288 de școli, cu 55.326 de elevi, 10.773 profesori în anul școlar 1996/1997).

În timpul anului școlar 1996/1997 aproximativ 225.000 de elevi și studenti au beneficiat de burse și 190.000 de cazare în cămine studențești sau școlare, facilități oferite de Ministerul Educației Nationale.

Programa pentru ciclul primar, gimnazial dar și pentru licee include și religia, cu posibilitatea de a nu urma acest curs (cu consimțământul părinților). Dacă elevul nu dorește să urmeze cursul de religie, școala în care învață îl va considera promovat și fără aceasta materie.

ARHITECTURA CONTRUCȚIILOR ȘCOLARE ÎN ROMÂNIA

Construcțiile care au adopostit școlile pe teritoriul țarii noastre, chiar dacă au urmărit evoluția generală din celelalte tări, au prezentat și unele particularități.

Cele mai vechi școli sunt legate de mănăstiri sau biserici. Este și cazul școlii de slovenie de pe lângă mănăstirea Sf. Gheorghe Vechi din secolul XVI, sau al școlii de la mănăstirea Sf Sava din secolul XVII.

Aceste școli, alături de cele de la Antim, Văcărești, Domnița Balsa, nu au beneficiat în prima lor perioadă de existența, de o clădire proprie, funcționând în chilii sau alte localuri improvizate. Odată cu transformarea lor, aceastea au imprumutat tipul de plan al locuinței tradiționale românești, sau a mănăstirilor. Exemple sunt: Școala secundară Oltea Doamna și Trei Ierarhi din Iași, școala din Scheii Brașovului, școlile din Bucuresti, construite în secolul XIX, pe strada Labirint, Matei Basarab, Măntuleasa.

Toate aceste școli erau gândite pe modelul tipului de plan concentrat, asemănător locuinței mari orășenești.

Spre sfârșitul secolului, ca urmare a influențelor școlilor din zona Centrala și Apuseana, construcțiile școlare au preluat trăsături specifice ale arhitecturii acelei perioade, atât în ceea ce privește tipul de plan cât și plastica volumelor, care se află sub influența neoclasicismului și academismului.

S-au construit astfel în stil ”academic” o serie de școli dintre care: școala Sf. Sava – devenită academie, școala Costache Negruzzi, Liceul National din Iași, Școala normală din Câmpul lung.

In prima jumătate a secolului XX, evoluția educației și a școlilor românești cunoaște două etape: prima, înainte de primul război mondial, caracterizeaza apariția unor ”teorii moderne” privind învățământul, prin contribuția marelui pedagog Spiru Haret; a doua, în perioada interbelică.

Noile orientări pedagogice vor influența programul arhitectural prin îmbogatirea lui. Astfel școlile au primit noi dotări: biblioteci școlare, laboratoare, spații pentru desfăsurarea serbărilor școlare.

La începutul sec XX, creștea numarul de școli într-o perioadă scurtă, a condus la construirea unui numar corespunzator de clădiri care să le poată adăposti, acestea fiind construite în marea lor majoritate după proiecte elaborate de arhitecti.

Un exemplu semnificâtiv pentru aceasta perioada este ”Școala Centrală” realizată de arhitectul Ion Mincu.

Totodată s-au construit pentru învățământul secundar, școli monumentale ”tip academic”, exemplificate de licuel Gheorghe Lazăr – F. Montaureanu, având o arhitectură severă. Pe langă acest tip, școala primară a beneficiat și ea de construcții ridicate după primele proiecte tip, ca și proiectul întocmit de arh. G. Mândrea în 1890 ”pentru o școală primară cu patru clase”. O școală realizată pe baza acestui proiect a fost școala din Popa Nan, sau din Bd-ul G. Cosbuc.

Activitatea de proiectare va fi normată prin ”Regulamentul pentru construcția localurilor de școli primare, urbane și rurale” din 10 august 1893. Acest regulament a stat la baza unui studiu de tipizare ”Proiectul complet al școlii primare de 4 Sali de clasa” semnat de arh. C. Nedelescu, în 1897.

A doua etapă de dezviltare a școlii românești ( perioada interbelică ), este caracterizată de trăsăturile școlii precontemporane.

În anul 1924, Legea învățământului prevede înca trei clase obligatorii. Școala precontemporană românească se află într-o situație grea în această perioadă datorită numarului mare de elevi, lipsei învatâtorilor și a construcțiilor școlare. Cu toate dificultățile materiale, s-au construit totuși o serie de localuri destinate învățământului. Proiectarea acestor școli a cunoscut doua direcții, urmărind principalele curente de arhitectură a vremii: o arhitectură consevatoare, traditională, și una modernă.

S-au construit astfel școli monumentale, destinate învățământului secundar, ca de exemplu: liceul Mihai Viteazu (1928 – 1932). liceul Gheorghe Sincai (1919), care fara să aduca inovații de factură arhitecturală, se remarcă prin dotări deosebite: laboratoare, cabinete, Săli de sport, spații exterioare pentru recreații.

Școala contemporană românească (după 1945) este dominată de schimbări radicale intervenite în dezvoltarea social politică a țarii noastre, de instaurarea societații socialiste.

Dezvoltarea explozivă a educației în România a reprezentat, sub aspectul organizării mijloacelor materiale necesare acestor acțiuni, deosebite probleme.

Dintre acestea, construcțiile de școli au constituit principala problemă după anul 1945. Cuprinderea unui număr tot mai mare de copii în scoli, a fost una din principalele cauze care au reclamat construirea de noi școli. Efortul de proiectare și realizare a școlilor a evoluat în 3 etape.

Prima etapă, anii (1945 – 1959), a însemnat construirea în sate și orașe de școli mici cu 2 – 4 – 7 sali de clasă.

A doua etapă, anii (1959 – 1966) sau proiectat școli cu 4 și 8 clase în mediul rural, școli de 8 – 16 – 24 de clase în mediul urban. Acestea se caracterizau prin imagini arhitecturale contemporane, cu deschideri mari, încaperi luminoase, eficiență în utilizarea terenului și spațiul construit, o dotare mai bună a elementelor auxiliare funcționale, un mobilier mai bine studiat (adaptabil).

A treia etapă, anii (1966 – 1968), s-a elaborat o largă gamă de proiecte corespunzator cu cerințele învățământului. S-au întocmit proiecte pentru școli generale cu 8 – 16 – 24 săli de clasă și licee cu 8 – 12 – 16 – 20 sali de clasă. Se remarcă o serie de înbunatâtiri, ca: separarea funcțiunilor de învățământ de seviciile generale; planul ,mai liber, cu circulații mai scurte; spații specializate mai mari, cu iluminare bilaterală.

CONCLUZII

Prin comparație cu perioada anterioară lui 1800, în care, în România, practic, nu existau specialiști calificați recrutați dintre români, se poate trage concluzia că perioada secolului al XIX-lea a reprezentat, pentru învățământul românesc, o etapă importantă, în care s-au consolidat bazele pentru o educatie și formare profesională și civică autentic moderne, în raport cu standardele europene.

În jurul anului 1900, sub raport educațional, România se afla deja instalată pe o direcție pozitivă, în ceea ce priveste evoluția generală a învățământului său public.

Într-adevăr, în România s-a ințeles, încă de la începutul secolului al XIX-lea, semnificația și importanța învățământului public în derularea cu succes a marelui proiect modernizator, emancipator și reformator românesc și, în consecință, în cursul aceluiași secol s-a acționat suficient de articulat și coerent în aceasta directțe, astfel că, în ciuda unor neîmpliniri și minusuri, politicile corespunzătoare de accesibilizare a educației pentru întreaga populație școlară începeau să înregistreze unele rezultate încurajatoare.

Prin comparație cu perioada anterioară lui 1800, în care, în România, practic, nu existau specialiști calificați recrutați dintre români, se poate trage

EXEMPLE DE CAZ – VITTRA SCHOOL STOCKHOLM

La Stockholm ia inființare prima școală “Telefonplan”ce este sub conducerea companiei Vittra . Această instituție este definită de individualitatea aranjări și consumului de spațiu interior, acesta fiind liber și amenajat cu un mobilier personalizat ce face spațiul interior să nege convențiile școlare de până acum. Spațiul face și el parte din instrumentele educaționale pentru dezvoltarea activității de zi cu zi.

Compania Vittra pune accent pe metode noi de predare și dezvoltare atât a elevului cât și a profesorului. În loc de categorisirea elevilor pe grupe de vărstă, ei sunt învățați in grupuri ajustate după nivelul lor de realizare, iar aceste demersuri se bazează pe criteri:

-“gura de udare”, “show-off”, “pesteră”, “foc de tabără”, “laborator”

Vittra Telefonplan utilizează în mod deliberat amenajarea interioară ca un mijloc de dezvoltare a școlii și principiile sale de învățământ. Rosan Bosch a folosit mobiliere provocatoare unicate, zonele de învatare si camera pentru fiecare elev pentru a facilita predarea și învățarea diferențiată într-o școală în care spațiul fizic este unul dintre cele mai importante instrumente pentru dezvoltarea educațională. În loc de o configurare clasic birou-si-scaun, de exemplu, un aisberg gigant care are un cinematograf, o platformă și o sală de relaxare și recreere formează acum ambianta pentru mai multe tipuri de situații de învățare, în timp ce laboratoare flexibile oferă oportunitatea de concentrare pe teme și proiecte.

Amenajarea interioara, de asemenea, faciliteaza activitatea Vittra de a încorpora mass-media și abordări digitale. În școlile Vittra, laptop-uri sunt cel mai important instrument pentru copii – indiferent dacă acestia sunt in pozitie de lucru, așezată, culcat sau în picioare.

După ce proiectul a fost finalizat, rezultatele au fost traduse într-un manual de design, care va stabili un precedent pentru proiectarea de alte școli Vittra lui în Suedia.

CENTRU GIFTED KIDS

„Patru români dintr-o sută sunt supradotați. Dublu față de media mondială. România nu are un sistem coerent de educare a elevilor supradotați. Se pierde o mare avuție națională"…"Sunt mai inteligenți decât profesorii lor. Pentru a atinge performanțâ, au nevoie de maeștri și de o educație specialp. Țarile dezvoltate le-au creat deja aceste condiții. Acum a venit și rândul nostru.”

„50.000 de tineri supradotați au renunțat la educația românească-Romania este locul în care zeci de mii de copii se pierd pe drumul spre performanță sau iși conturează acest drum în afara granițelor. În timp ce unu din patru absolvenți de liceu sau facultați viseaza sa plece, lipsa unui sistem centrat pe programe educaționale cu țintă precisă în nevoile actuale și politicile educaționale ale liceelor sau universităților din alte țări iî fac pe tineri să renunțe la studiile în România."

"In Romănia, 2% din populație este reprezentat de copiii cu un IQ peste 130…Sunt considerați tocilari sau ciudați, nu au cu cine să comunice, sunt foarte însingurați, tocmai pentru că sunt prea deosebiți, sunt percepuți poate prea măndri de ei inșiși. De aici, necesitatea creării de centre "Gifted", în care sa intre acesti copii.”

Aceste fragmente surprind foarte bine situația copiilor supradotați in Romănia, costituind și motivația alegerii temei propuse: Centru Gifted Kids. Centru Gifted Kids vine sa raspundă nevoilor speciale ale copiilor supradotați, oferindu-le un spațiu propice în care aceștia să se poată dezvolta.

DETALII AMPLASAMENT

Amplasamentul studiat și propus pentru amenajarea unui centru pentru copii competenți este situat în partea de S-E a orașului Oradea, fiind delimitat la Sud de pârâul Peța, la Est de Muzeul Militar Național "Regele Ferdinand I" și Centrul de Excelență Nato, la Nord de str. Bacăului, iar la Est de zone rezidențiale.

În vecinătatea zonei se regăsesc alte instituții cum ar fi: Biblioteca Județeană, Muzeul Țării Crișurilor, Universitatea din Oradea.

Are acces prin strada Bacăului la o arteră importantă a orasului, strada Universitații si calea Armatei Române care este un traseu direct î

n centrul orașului.

FIG. X prezentare amplasament si puncte de interes

Acest sit a fost în proprietatea Armatei Române. După 1990 – 1995 sa început restructurarea armatei Române, în același timp s-a desfințat Tratatul de la Varșovia. Situația politică si militară a luat o nouă conjunctură. Marile unități dislocate în puncte strategice au început sa fie desfințate datorita legislației și conjuncturii militare internaționale. Astfel din spațiile destinate Ministerului Apărării Naționale care erau în funcțiune până în ani 1990-1995, au fost retrocedate statului Român și vechilor proprietari. Așa s-a întâmplat și cu clădirile garnizoanei Militare Oradea, care au trecut în custodia consiliului local al municipiului Oradea, care la rândul acestuia le-a pus la dispoziție universității din Oradea pentru folosință și scopuri proprii

DIALOG ARHITECTURAL

MEDIUL CONSTRUIT VS MEDIUL NATURAL

În zona studiată a orașului se află construcții de tip instituții publice, Universitatea din Oradea, Biblioteca Județeană, Biblioteca Universității, Muzeul Militar, Muzeul Țării Crișurilor, Centrul Nato, Oficiul de Cadastru și Informație Publică, sediul Poliției de frontieră, sediul Jandarmeriei, liceu de Educație fizică și sport, Grădina Zoologică Inspectoratul Teritorial de Muncă a județului Bihor, Cimitirul Municipal Rulikowski. Construcții cu caracter rezidențial amestecat cu dotări comerciale și lăcașe de cult.

Printre construcții apare ca opoziție zona verde care dialoghează cu spațiul construit. El se manifestă sub formă de parc având ca reprezentant Parcul Bălcescu, pe Calea Armatei Române și str. Universității, unde ea se manifestă ca barieră între fluxul auto și pietonal. Tot din mediul natural găsim ca limită la Sud pârâul Peța.

Spațiul construit si spațiul verde deține și puncte pozitive dar și negative. Ca parte pozitivă se găsesc spații amenajate pentru relaxare și ca protecție, iar la spațiul construit clădiri publice recent restaurate si redate în folosință publicului. Ca parte negativă in zona se află construcții cărora fațadele sunt lipsite de tencuială sau într-o stare avansată de degradare, rezultând în urma vechimei și lipsei de interes a locatarilor cat si a proprietarilor. Iar spațiul verde devine sălbatic în anumite zone.

Complexul școlar propus va fi tratat și asamblat astfel încât să existe un dialog direct între complexul construit si mediul natural. Aceast dialog este reprezentat prin relația sitului cu pârâul Peța. Situl studiat servind prea mult spațiu pentru construire este cedat înapoi publicului sub formă de spațiu verde amenajat. Iar un teren de sport ce va servi școala pentru recreere fizică va putea să servească publicului sub forma unui contract de închiriere.

ȚESUT ISTORIC VS FOND NOU CONSTRUIT

sdaasd

PIETONI VS MASINI

Acest dialog este unul foarte tensionat punând accent mult prea mare pe autocarosabil. Artera principală Calea Armatei Române deține pe lateral un trotuar ce servește doua fluxuri odată atât pietoni cât si bicicliști iar autocarosabilului este tratat cu parcări dese distrugând perspective importante din zonă dar și accesibilitatea pietonală în zonă, având în vedere ca zona atrage o acctivitate pietonală mare datorita dotărilor publice aflate în zona studiată.

Noul spațiul verde amenajat propus pe situl studiat va acționa ca sens jiratoriu și pe situl studiat se vor găsi alei pietonale și se va propune o singură alee carosabilă cu parcări pentru construcția nou propusă. Situl existent întrerupea fluiditatea auto și pietonală îngreunând conexiunea dintre Calea Armatei Române și zona cartierului Cantemir.

Accesul pe situl propus se face prin un acces pitonal marcat prin punerea in accent a zonei de de intersectie a strazii Bacaului cu strada nou propusa in spatele muzeului militar si centrul nato. Fluxul pietonal se intercaleaza cu un punct filtru de unde doar persoanele autorizate isi continua fluiditatea prin complexul propus. Fluxul poate sa duca in cladirea de scoala, biblioteca, laboratoare sala de sport si spatiul verde amenajat pentru utilizatorii complexului.

Fluxul in cladirea scolii este un flux dictat de mobilier si amenajare a spatiilor deschise de studii si worckshopuri, aceasta fiind rezultant la lipsa de holuri si trasee intre Sali de clasa. Drept urmare fluxurile de traversare a cladiri se fac prin spatiile interstitiale.

SCARA UMANĂ VS SCARA MONUMENTALĂ

DIALOG INTRE VOLUM SI SPAȚIU

MATERIALITATE – NOU VS VECHI