Educatia Fizica In Grecia Antica

INTRODUCERE

Am ales această temă de licență, în urma unor consultări cu profesorul indrumator, dar și din pricina faptului că este foarte important să cunoaștem istoria educației fizice și sportului.

Tema este una foarte vastă, în care am încercat să prezint evoluția, perfecționarea, dar și popularizarea acestei circulare, care în prezent este pe un trend ascendent, la toate categoriile de vârstă.

Printre cele mai importante aspecte legate de educația fizică și sportivă se numără exercițiul fizic. În realizarea antrenamentului sportiv mijloacele de acționare sunt elemente „cheie” fără de care procesul de antrenament nu poate exista.

Realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv presupune utilizarea unui număr mare de exerciții (mijloace de acționare specifice sportului) de diferite tipuri aplicate în anumite condiții igienice (denumite mijloace asociate) precum și folosirea unor dispozitive, instalații și echipament utilizate în cadrul unor metode său combinații de metode, toate acestea constituind mijloacele antrenamentului sportiv sau instrumentele sale specifice care au ca scop optimizarea efectelor exercițiilor și a deprinderilor tehnice.

Exercițiul fizic reprezintă o acțiune efectuată sistematic și conștient în vederea perfecționării, dezvoltării fizice a capacității motrice a oamenilor. Acesta mai poate fi definit si ca o activitate prin care se urmărește îmbunătățirea stării de sănătate și a condiției fizice.

CAPITOLUL 1: OBIECTUL, IZVOARELE ȘI METODELE DE CERCETARE ALE ISTORIEI EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

Din punct de vedere istoric evoluția educației fizice înseamnă a recunoaște importanța ei în viața oamenilor. Trebuie sa prețuim astăzi locul pe care-l ocupă în conștiința colectivă educația fizică și sportul, dacă nu am cunoaște drumul pe care această activitate l-a străbătut de a lungul istoriei omenirii. Interesul pentru istorie ne va demonstra și faptul că "interesul pentru dezvoltarea fizică a omului și pentru creșterea potențialului sau fizic au constituit dintotdeauna o preocupare importantă a oamenilor, de la populațiile primitive până la cele mai evoluate națiuni, iar varietatea și bogăția formelor de practicare a exercițiilor fizice, relevată prin studiul istoric este surprinzătoare".

1.1 Obiectul istoriei educației fizice și a sportului

Obiectul istoriei educației fizice și a sportului îl reprezintă studierea, cunoașterea și interpretarea apariției și dezvoltării educației fizice de-a lungul orânduirilor și formațiunilor sociale din istoria omenirii.

Studiul aprofundat asupra conținutului educației fizice și sportului într-o anumită perioadă istorică se realizează ținându-se seama de următoarele aspecte: condițiile istorice generale ale perioadei: sociale, politice, economice, culturale, religioase; scopul și locul ocupat de activitatea de educație fizică în societate; mijloacele, metodele și formele organizatorice prin care se realizează scopul educației fizice; contribuția unor personalități la dezvoltarea educației fizice.

1.2 Izvoarele istoriei educației fizice

Izvoarele istoriei educației fizice sunt documentele pe baza cărora se poate reconstitui și analiză în mod științific, cât mai exact și complet fenomenul educației fizice și a sportului. Acestea

pot fi, izvoare scrise reprezentate de: inscripțiile de pe monumente, statui și morminte, legi, rezoluții, regulamente, manuale, monografii, cronici, reviste, ziare, filme și fotografii sau izvoare nescrise ca și exemplu : statui, monumente, dansuri, folclor.

Metodele de cercetare care asigură un studiu științific sunt: metoda analizei prin care sunt cercetate concepțiile, sistemele, teoriile despre educație fizică; metoda sociologică care stabilește condițiile sociale în care a apărut și a funcționat un anumit fenomen al educației fizice sau a sportului; metoda monografică prin care se realizează o cercetare exhaustivă a unei activități, disciplina sportivă ;

metoda comparativă prin care se evaluează comparativ fapte, fenomene, concepții, activități, forme de practicare etc.

CAPITOLUL 2: COMUNA PRIMITIVĂ

2.1 Evoluția biologică și socială a omului

Exercițiile fizice nu au apărut în mod spontan, ci ele au o preistorie. Din cauza numărului mic de documente și materiale despre viața oamenilor din perioadele străvechi, datele furnizate de arheologie și antropologie sunt completate cu cele obținute în urma observațiilor asupra unor grupuri de populație care s-au menținut până aproape de zilele noastre într-un stadiu de civilizație apropiat de primitivism: regiuni din Africa, Asia, Australia, Polinezia, America. Aceste populații au făcut obiectul a numeroase studii realizate de antropologi, sociologi sau etnografi.

Omul primitiv ducea o viață aproape identică cu cea a animalelor, dominată de necesitatea luptei pentru căutarea hranei și asigurarea supraviețuirii. Aceleași mișcări fundamentale erau mijloacele luptei zilnice pentru existența: alergarea, săritura, cățărarea. Rivalitatea omului cu animalele și cu semenii săi pentru procurarea mijloacelor de trăi a introdus în viața omului și exercițiul luptei. Armele omului primitiv erau mâinile, picioarele, dinții. Apoi omul primitiv a început să folosească obiecte: piatra, măciucă, cuțitul, lancea cu care a început să lucreze. Acestea i-au prelungit și sporit forța și în același timp l-au obligat la perfecționarea unor alte feluri de mișcări, reclamate de mânuirea acestor obiecte.

Paleoliticul inferior reprezintă prima etapă a evoluției umane. Omul primitiv (Homo primigenus) era bine dezvoltat fizic, dar nu și intelectual. Trăia în grupuri mici, nomade, pe malurile apelor, își confecționă uneltele și armele rudimentare din piatră, se adăpostea în copaci sau în peșteri, se hrănea mai ales cu plante și cu animale mici.

Homo de Neanderthal reprezintă o etapă superioară caracteristică paleoliticului mijlociu. Capacitatea lui craniană era mai mare (1500 cm3), avea capacitatea de comunicare prin limbaj, cunoștea focul și se ocupă mai ales cu vânătoarea. Uneltele sale au devenit din ce în ce mai diferențiate și mai precise ca formă, ele fiind confecționate prin șlefuirea silexului. Conformația fizică cu corpul scurt și îndesat, trunchiul aplecat înainte și oasele femurale arcuite, îl făceau impropriu pentru alergare, în schimb partea superioară a corpului foarte bine dezvoltată îl ajută să se cațere cu deosebită dexteritate.

Pentru paleoliticul superior, epoca care urmează după ultima glaciațiune, tipul caracteristic a fost Homo sapiens fossilis, la care capacitatea craniană și dezvoltarea lobilor cerebrali indică creșterea activității nervoase superioare, iar scheletul feței și structura dinților demonstrează o alimentație mai evoluate, cu regim predominant carnivor. Corpul zvelt, oasele femurale lungi și mai subțiri, indică ca Homo sapiens era un bun alergător, spre deosebire de tipul descris anterior. În epoca mezolitică, omul ajunge la tipul actual Homo sapiens recens și se diversifică în rase.

Condițiile de viață ale omului primitiv erau foarte grele. El trebuia să aibă o luptă permanentă cu factorii exteriori, cu natura, cu animalele, cu semenii săi. Numai cei bine înzestrați fizic puteau rezista. Armele lor erau rudimentare, lupta cu animalele se ducea adesea, corp la corp. Numai cei dotați cu calități deosebite de forță și îndemânare puteau învinge. Omul primitiv trebuia să fie rezistent, să fie capabil să alerge mult și repede. Trebuia să știe să se cațere, să sară peste obstacole, să treacă înot prin apă. Exersarea acestor deprinderi în viata de zi cu zi, a dezvoltat calitățile omului primitiv atât din punct de vedere mental cât și fizic.

Vânătoarea a devinit încă din perioada omului de Neanderthal, ocupația primordială a omului primitiv. Ea se făcea cu arme din ce în ce mai performante. Alături de piatra cioplită grosolan, apar unelte și arme lucrate cu multă grijă: vârful de lance, răzuitorul, praștia, capcana, plasa de prins pește, harponul. Dezvoltarea acestor îndeletniciri, perfecționarea tehnicii, organizarea oamenilor în cete și triburi au dus la formarea unei adevărate culturi, caracteristice tuturor comuneșor primitive. Pe lângă armele și uneltele găsite, un izvor deosebit de important pentru reconstituirea vieții omenești din acea perioadă îl reprezintă desenele și picturile rupestre descoperite pe pereții cavernelor sau a stâncilor.

Conștiință socială a început să se dezvolte la omul primitiv odată cu îmbunătățirea condițiilor de viață. Epoca mezolitică este cea în care se înregistrează cel mai semnificativ progres. Este epoca în care apar arcul și săgeata, se perfecționează uneltele de muncă.

În epoca “Neolitică” cultura materială și economia se află într-un permanent progres: tehnica de prelucrare se îmbunătățește, oamenii trec de la vânătoare la cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Primele regiuni unde apare această diversificare, începând cu mileniul al VI-lea I. Hr. Sunt cele din zona văii Nilului și Mesopotamiei. Pe plan social dezvoltarea forțelor de producție a determinat apariția și apoi consolidarea comunităților gentilice. Se formează uniunile de triburi, ca forme superioare de organizare premergătoare apariției statului. Primele state se formează în mileniile al IV-lea și al III-lea I.Hr..

2.2. Originea exercițiilor fizice și formele de practicare la populațiile primitive din America, Asia, Africa și Oceania

Toate mișcările și deprinderile caracteristice omului primitiv aveau ca scop asigurarea hranei și a existenței sale biologice. Mersul, alergarea, săritură, cățărarea, înotul, târârea, transportul unor obiecte etc, reprezintă astfel de mișcări, pe care le putem grupa în mișcări de muncă. Lovirea, aruncarea cu diferite obiecte, trasul cu arcul, împingerea, etc fac parte din acele mișcări pe care omul primitiv le folosea pentru a se apăra în lupta cu animalele sau cu semenii săi.

A doua formă de mișcare a omului primitiv a fost dansul. Originea dansului trebuie căutată tot în condițiile de viață ale omului primitiv. Dominat de necesitatea de a-și conserva existența, el a simțit nevoia ori de câte ori era în primejdie să apeleze la ajutorul divinității. Omagiul sau invocarea divinității se făceau prin întreceri fizice, mai ales lupte și prin dans. După ritm, caracter și forma dansurile puteau fi: sacre, vesele, executate în grup, pe perechi sau individual. Toate popoarele primitive au dansat în cele mai diferite ocazii, vesele sau triste. Dansul este o manifestare cu caracter general a speciei umane, o artă “primordială”.

Jocurile au apărut în viața oamenilor prin copierea mișcărilor de luptă și de muncă, căpătând pe măsură ce societatea primitivă s-a dezvoltat un caracter independent de întrecere, dar și cu substrat religios.

2.2.1America – dintre toate formele de practicare a exercițiilor fizice, pentru indigenii americani, alergarea a fost exercițiul cel mai apreciat și cel mai răspândit. În Imperiul Incaș, alergătorii constituiau o clasă socială aparte cu responsabilități specifice. Imperiul era străbătut de două șosele, una pe platoul dintre cele două șiruri ale Munților Cordilieri, a doua la poalele munților, de-a lungul țărmului. Drumurile erau construit exclusiv pentru a fi străbătute de “curierii” imperali, care reușeau să parcurgă cei 1600 de km dintre Quito, așezat pe țărmul mării și capitala Cuzco situată în munți la peste 3500 de metri altitudine, în numai opt zile. Pe aceste trasee erau organizate sisteme de relee și ștafete care permiteau transmiterea știrilor și uneori chiar și transportul alimentelor ca mare repeziciune.

Nu numai peruvienii erau foarte buni alergători, ci și indienii tribului Seri din golful californian, despre care se știe că prindeau din fugă iepuri, cerbi sau cai. Din acest trib a provenit Louis Bennet, care în anul 1863 a stabilit un prim record mondial al curselor de durată, alergând într-o oră 18,589 km.

Studiați de etnograful norvegian Lumholtz, indigenii din tribul Taragumara au fost socotiți că cei mai buni alergători de durată. Pentru aceștia erau caracteristice întrecerile de alergare de distanțe de 200-300 de km, în care participanții conduceau cu picioarele niște mingi mari care reprezentau soarele.

Dintre jocuri cele mai populare erau jocurile de aruncare și jocurile cu mingea. Aruncarea sulițelor la țintă pe un sanț săpat în zăpadă se numea “Șarpele de zăpadă”, și se juca iarna. “Ciung-hik” era un joc de precizie care constă în aruncarea unor bețe lungi spre inelele care se rostogolesec perpendicular pe direcți de aruncare. Jocurile cu mingea aveau un caracter sacru, mingea reprezentând “soarele”. Variantele de jocuri sunt numeroase, specifice pentru fiecare regiune.

La tribul Ciotka, participanții la un joc ajungeau până la 1000 de persoane, iar spectatorii puteau fi în număr de cinci până la șase mii. În regiunile din vestul Braziliei, mingea se lovea cu capul, în zona Columbiei, cu genunchiul, iar în altă părți ea trebuia introdusă într-un coș suspendat într-un copac.

2.2.2. Africa – Cercetătorii au avut ocazia să constate o adevărată bogăție a formelor de practicare a exercițiilor fizice și de către populațiile de pe continentul african. Hotentoții, studiați de exploratorul Peter Kolb în secolul al XVIII-lea, erau alergători foarte buni, urmăreau vânatul în fugă până când acesta cădea epuizat. În bazinul inferior al fluviului Congo, băștinașii erau înotători și vâslași exceptionali, întrecerile dintre ambarcațiuni fiind una din distracțiile favorite. Despre populațiile de “bantusi”, Adolf Mecklenburg a spus de asemenea că erau foarte buni trăgători cu arcul și chiar săritori în înălțime.

Dintre jocurile cu mingea întâlnite pe continentul negru este menționat jocul Tephu, asemănător celui de hochei. Alte exerciții descrise de cercetători completează gama largă a formelor de practicare: lupta cu pumnii întâlnită în regiunea Nigerului, scrima cu bastoanele care se practică pe întreg continentul în forme variate.

În condițiile speciale oferite de mediul ambiant locuitorii complexului insular întins între Oceanul Indian și Ocenul Pacific au oferit cercetătorilor imaginea unor variate forme de practicare a exercițiilor fizice. Exercițiul cel mai reprezentativ pentru această regiune este “călărirea valurilor”, cu ajutorul unei scânduri, strămoșul surfingului din zilele noastre. La acesta se adaugă cățărarea, exercițiu de asemenea obligatoriu într-o astfel de regiune. Tehnica de cățărare a populațiilor insulare este specifică, diferită de cea folosită de europeni.

Aruncarea este și ea răspândită în diferite forme. Se practică mai ales liber sau cu ajutorul unor instrumente specifice. Liber se aruncă cu bumerangul sau cu lancea. Pentru aruncările cu ajutorul unor instrumente cea mai veche unealtă este praștia, la care se adaugă arcul și sarbacana. Înotul și scufundările sunt de asemenea exerciții practicate în mod natural, dar nici jocurile cu mingea nu lipsesc. Mingea putea fi o nucă de cocos ori o beșică de cangur plină cu iarbă. Indigenii mai practicau cu pasiune și alte jocuri, precum jocul “de-a trasul” și “de-a împinsul”, sau jocul “înălțării zmeului”, iar dansurile au avut întotdeauna un loc foarte important în viața acestor popoare.

2.2.3. Asia, la populațiile paleosiberiene, cursele de reni sau de câini erau competițiile cele mai obișnuite. La acestea se adăugau alergările, săriturile și luptele. Jocul cu mingea confecționată din piele de ren și umplută cu mușchi era nelipsită la aceste popoare. Se mai practicau vânătoarea și aruncarea harponului, iar în Siberia orientală s-a păstrat până astăzi o tradițională întrecere de tir cu arcul în care țintele sunt urși crescuți special în acest scop.

2.2.4. Eschimoșii, populația arctică din regiunea Groenlandei, puneau în practică o serie de exerciții fizice care oglidesc condițiile deosebite în care trăiau. La aceștia lipseau exercițiile de alergare, fiind prezente în schimb cele legate de vânătoarea de reni și de pescuit: trasul cu arcul, aruncarea harponului și vâslitul în ambarcațiunile de o singură persoană, caiacul.

În totalitatea lor, exercițiile fizice amintite în acest capitol dedicat perioadei de început a societății demonstrează prin multitudinea de variante caracterul universal al exercițiului fizic și prezența lui în viața tuturor popoarelor încă de la începuturile istoriei lor, dar și specificitatea acestora, determinată mai ales de mediul caracteristicile mediului geografic.

Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în domeniul educației fizice a atins un grad de dezvoltare foarte mare. Contribuția culturală al altor popoare de pe scena istoriei este de asemenea importantă. “Miracolul grec” nu a apărut din senin, ci a fost un moment culminant al unei evoluții care se referă mai ales la dezvoltarea popoarelor din bazinul oriental al Mediteranei, leagănul civilizației europene și la câteva popoare din Orient.

CAPITOLUL 3: EXERCIȚIILE FIZICE PRACTICATE ÎN ANTICHITATE DE POPULAȚIILE DIN EGIPT, INDIA, CHINA ȘI JAPONIA

3.1. EGIPTUL

Printre cele mai importante perioade din istoria Egiptului Antic, care confirmă preocupările pentru educație fizică sunt cele din timpul Regatului vechi (3000-2000 I.Hr.), Regatului mijlociu (2000-1550 I.Hr.) și Regatului nou (1550-1000 I.Hr.).

Încă din timpul primei perioade, cele mai frumoase monumente de artă, reprezentate mai ales prin statui, printre care cea a Regelui Mycermas și a “numitului Hosi” sunt dovezi ale forței musculare și a frumuseții corpului omenesc. Basoreliefurile de Ptah-Hotep, confirmă existența unei intense preocupări a egiptenilor pentru educație fizică. În timpul perioadei de mijloc se observă o atenuare a reliefului muscular. Din această perioadă datează picturile murale descoperite la Beni-Hasan, unde un perete a fost acoperit cu o frescă reprezentând fazele unei lupte, cu 120 de figuri, deosebit de sugestiv realizate. Luptătorii sunt pictați în culori diferite, pentru a fi deosebiti mai bine. Arta rafinată cu care este realizată această operă, grija pentru detalii demonstrează locul important pe care exercițiile de luptă îl ocupau în viața egipetenilor.

În perioada următoare, cea a Regatului nou, dominată de personalitatea regelui Ramses, atenția acordată activităților de educație fizică este atestată de numeroase reprezentări artistice, care deși sunt mult mai stilizate decât cele din perioadele anterioare conțin suficiente detalii a căror analiza să conducă la concluzia că exercițiile fizice se bucurau de mare apreciere în rândurile populației.

Exercițiile fizice se practicau în școlile din Egipt, deși idealul educațional al timpului era pregătirea copiilor pentru meseria de “scrib”, prin care se putea aspira la o carieră de funcționar considerată cea mai sigură și prestigioasă. Gimnastica analitică care cuprindea exerciții pentru membre și coloană vertebrală era completată cu diferite jocuri de mișcare, jonglerii cu obiecte, sărituri cu coardă, lupta cu bastoane.

Prețuirea de care se bucură educația fizică este confirmată de faptul că exercițiile fizice erau incluse în educația principilor. Viitorul rege Sesostris, crescut împreună cu alți copii de seamă lui era obligat să alerge până la 180 de stadii (35 km) pentru a avea dreptul să primească de mâncare.

Chiar dacă egiptenii n-au fost un popor războinic ei au avut totuși o armată bine organizată, exercițiile militare demonstrând măiestria în mânuirea armelor specifice: arcul, securea, ghioagă, lancea și scutul. Călăria era destul de puțin practicată, calul fiind folosit în schimb pentru trasul carelor de război, ceea ce solicită îndemânare și forța.

3.2. INDIA

La mijlocul mileniului al II-lea I.Hr. în urma invaziei triburilor plecate din podișul Pamir care au supus populațiile locale, în India are loc un proces de stratificare socială. Se produce o împărțire a societății indiene în grupuri sociale, numite “caste”. Cuceritorii au format casta sacerdotală a “brahmanilor”, casta militarilor “kshatriya” și casta comercianților “vaisya”, în timp ce băștinașii au format casta “sudra” lipsită de drepturi. În “legile lui Manu” care guvernau viața acestora se fac referiri la băile în lacuri și râuri, nu numai pentru asigurarea igienei corporale cât mai ales ca mijloc de spălare a “păcatelor”. Brahmanii mai practicau și o serie de exerciții de respirație, accentul fiind pus pe posibilitatea de reținere a respirației un timp cât mai îndelungat. Executate cu scop religios, acestea au devenit pe parcurs un sistem specific de exerciții respiratorii, numit “pranayama”, în care își au originea exercițiile “Yoga” care se cristalizează în timp ca un sistem filozofic și religios specific civilizației hinduse.

Biografia prințului Gautama – întemeietorul “budismului”, conține elemente care atestă importanța acordată educației fizice și sportive în formarea tinerilor care făceau parte din casta militară (kshathria). Când a dorit să se căsătorească, prințul a trebuit să facă dovada cunoștințelor sale religioase și matematice, dar și a unor foarte bune calități fizice. El și-a demonstrat aceste abilități într-o competiție la care au luat parte 500 de tineri care s-au întrecut în mânuirea arcului, luptă, săritură, alergare, înot, conducerea elefantului, a carului, dans și mimică.

3.3. CHINA.

Educația la vechii chinezi se bucură de o foarte mare prețuire, mai ales în rândul claselor nobiliare ale societății. Copiii se bucurau de o educație integrală care viza toate laturile personalității: mintea, sufletul, caracterul și trupul. Primele noțiuni și cunoștințe ei le primeau încă din familie, apoi urmau școlile cu grade de dificultate diferite. În școli se învață cititul, matematica, muzica, dansul, religia. Educația fizică era inclusă în program totuși destul de târziu, la vârsta de 15 ani când tinerii învățau să tragă cu arcul și să conducă carul. Tragerea cu arcul nu era numai un exercițiu de pregătire pentru luptă, ci și semnul unei adevărate virtuți, fiind punctul de atracție principal al ceremonialurilor publice, prezidate adeseori chiar de Împărat. Conducerea carului era o artă, dovada unei bune educații, care împreună cu exercițiul de tragere erau considerate ca dovezi ale unei gândiri corecte și ale unor virtuți morale.

Primul sistem chinez de educație fizică datează din anul 2698 I.Hr., are un caracter medical și se datorează medicului Kong-Fu. Acesta a pornit de la ideea ca orice boală își are originea în blocarea sau nefuncționarea unor organe, iar pentru a le debloca este suficient să se execute mișcări însoțite de gimanstica respiratorie. Sistemul lui Kong-Fu a fost introdus în ritualul religios, considerându-se că prin practicarea acestor exerciții se pot obține atât beneficii fizice ci și de ordin spiritual.

Mult mai târziu, pe baza acestor străvechi exrcitii de gimnastică respiratorie, generalul Yo-Fei a creat un nou sistem de educație fizică chineză, cu caracter național format din exerciții de ținută și de luptă, practicat până în zilele noastre. Acestea sunt baza numeroaselor “wushu”, artele marțiale chineze atât de apreciate astăzi.

3.4. JAPONIA, prin poporul său recunoscut ca un bun păstrător al tradițiilor, a menținut până astăzi forme ale vechilor exerciții fizice adaptate la necesitățile perioadei moderne. Acestea au format baza educației spiritului cavaleresc tradițional, cel al “samurailor”.

Sumo sau lupta corp la corp a fost la începuturi un privilegiu al nobililor purtători de spadă, al samurailor, constituind un spectacol pentru curtea imperială. Treptat el a fost preluat de popor, devenind un sport al profesioniștilor. Până în prezent acest sport și-a păstrat caracterul tradițional, luptătorii de “sumo” folosind aceleași 48 de procedee, iar în competiții până de curând nu au avut drept de participare decât luptătorii de origine japoneză.

Kendo reprezintă scrima cu bastoane lungi de bambus, ținute cu amândouă mâinile. Luptătorii sunt protejați cu măști, pieptare, manșete și mănuși de protecție, fiind permise doar loviturile peste cap, brațe și laturile corpului. La fel ca și “sumo”, kendo a fost la început apanajul samurailor, dar a fost preluat și de populație, iar în prezent este o disciplină sportivă apreciată.

Jiu-jitsu era lupta de apărare fără arme, prin care se urmărea zdrobirea adversarului și anularea capacităților de luptă, prin folosirea diverselor procedee care unele dintre ele erau foarte periculoase, chiar mortale. Utilizată la început doar de samurai, a fost preluată de luptătorii “ninja”, și a fost răspândită în toate colțurile lumii. Prin adaptarea unora dintre mijloacele specifice jiu-jitsului s-a creat în secolulul al XIX-lea sportul național al japonezilor “judo”.

CAPITOLUL 4. EDUCAȚIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ

În domeniul educației fizice, grecii au obținut o dezvoltare greu de egalat de alte popoare, vechea Elada poate fi considerată ca o epocă de aur a educației fizice, iar exercițiile fizice ale grecilor formează cel mai interesant capitol al istoriei educației fizice, un model rămas până în zilele noastre sursă de inspirație și progres. Ca parte integrantă a culturii, educația fizică a cunoscut mai multe etape de dezvoltare care pot fi reunite în două mari părți: perioada preclasică sau preelenică (de la origini până în anii 1200 I.Hr.) și perioada clasică sau elenică (din 1200 I.Hr. Până în secolul al V-lea D.Hr.)

4.1. Perioada preelenică sau preclasică

Alături de obiectele de artă, basoreliefuri datau din anii 2000 I.Hr., pe care erau reprezentate scene de luptă (pugilat, tranta, lupte cu taurii), fiind cele mai importante dovezi care atestă practicarea exercițiilor fizice în acele timpuri se găsesc în documentele literare Legenda Argonauților și Poemele Homerice.

Legenda Argonauților, compusă de Apolonius din Rhodos prin sec. al III-lea I.Hr, vorbește de expediția lui Iason cu corabia Argos pentru aducerea “lânii de aur” din Colchida. În timpul expediției, argonauții se opresc pe o insulă din Marea Egee și participă la jocurile care erau organizate aici. Sunt amintite jocurile de palestre, cursele de cai, pugilatul, trasul cu arcu. Orfeu a primit un premiu pentru cântecele lui. Din întreaga descriere rezultă pe de o parte caracterul sportiv al practicării acestor exerciții dar și asocierea lor cu religia, poezia și muzica, asociere care va caracteriza concepția greacă despre educație fizică pe tot parcursul său.

Poemele homerice au o importanță documentară imensă pentru cunoașterea vieții culturale a Greciei din perioada cuprinsă între secolele al XII-lea și al VIII-lea I.Hr. Epopeea homerică cuprinde două pasaje referitoare la practicarea exercițiilor fizice de către vechii greci. Unul face parte din cartea a XXIII-a din Iliada fiind episodul care descrie înmormântarea lui Patrocle, ucis de Hector. Jocurile și întrecerile alcătuiesc punctul cel mai important al lucrării. Personajele istorice care au luat parte la războiul troian iau parte la întrecerile de care, la cele lupta și pugilat, la alergări, la aruncarea suliței și a discului, la tragerea cu arcul.

În cartea a VIII-a din ODISEEA este descrisă epopeea lui ULISE. Naufragiat pe insula feacilor (fenicieni) acesta a fost invitat de regele Alcinaus să privească și apoi să participe la întrecerile lor care erau: aruncarea suliței, trânta și alergare. Sunt descrise și jocuri cu mingea, precum și dansuri executate de fiii regelui.

Prezența acestor descrieri în poemele homerice atestă vechimea și răspândirea exercițiilor fizice în rândul vechilor greci, precum și faptul că ele au devenit tradiționale încă din perioada Greciei preelenice.

4.2. Perioada clasică

În Grecia antică, marii filozofi și legislatori au fost în același timp și principalii educatori ai poporului lor.

Principiul primordial al concepției grecești, era legătura indisolubilă dintre corp și spirit, un corp sănătos fiind condiția indispensabilă pentru ca activitatea intelectuală să fie normală. Formulată de gânditorii Greciei antice ea se adaugă la concepțiile utilitare, cum ar fi cele referitoare la influența exercițiilor fizice asupra sănătății și importanța lor pentru realizarea unei pregătiri militare, care au fost întâlnite și la celelalte popoare vechi.

4.2.1. Concepția greacă despre educația fizică a decurs în trei direcții principale: igienică, militară și armonioasă, fiecare dintre aceste direcții bucurându-se de atenția minților luminate ale timpului. Exercițiile fizice și-au elucidat conținutul, au fost sistematizate și au oținut o terminologie adecvată.

Concepția igienică este reprezentată de o galerie de învățați, care din cele mai vechi timpuri au expus legătura dintre exercițiile fizice și sănătate:

Chiron, celebrul centaur, considerat unul dintre întemeietorii medicinei și farmaciei, a îndrumat educația lui Achile, Nestor, Jason, Castor și Polux, deslușindu-le tainele vânătorii dar și pe cele ale păstrării sănătății.

Asclepios (Esculap), în lucrările sale de medicină recomandă exercițiile fizice, băile și masajul, alături de un regim alimentar corect pentru întreținerea sănătății.

Herodicos din Selimbria, predecesorul lui Hipocrat a fost primul care a stabilit normele gimnasticii igienice și terapeutice, fiind considerat “părintele” gimnastice terapeutice grecești.

Hipocrate, marele medic al antichității grecești, care a trăit între anii 460-377 I.Hr. Nu s-a ocupat direct de gimnastică, dar în tratamentul pe care-l recomandă pentru unele boli el a atribuit o mare importanță efectelor exercițiilor fizice, masajelor și regimului alimentar, considerând că acestea contribuie decisiv la realizarea “echilibrului umoral” și influențează “pneuma” (principiul vital).

Galenus (Galen, Galien), celebru medic și igienist din secolul al II-lea D.Hr. (138-211) a scris pe lângă cărțile de medicină și trei lucrări care sunt legate de educație fizică. “Higieinon logoi”, “Trasybul” și un manual despre jocurile cu mingea care conțin observații interesante despre legăturile dintre gimnastică și igienă. După Galenus, medicina este “știința corpului” și se împarte în igienă și terapeutică. Gimnastică, fiind un mijloc de păstrare a sănătății, face parte din igienă, deci din medicină.

Filostrat (176-249 D.Hr.) a scris o lucrare importantă “Despre gimnastica”, în care tratează cu detalii istoricul și tehnică exercițiilor din gimnastică grecească. Cartea este un adevărat document depre concepțiile grecești despre fiziologie, igiena și influența exercițiilor asupra sănătății.

Antylos, alt medic celebru din secolul al II-lea D.Hr. Continuă înălțarea gimnasticii terapeutice. Theon din Alexandria, a scris o “Enciclopedie” a gimnasticii în 16 volume din care au rămas doar câteva fragmente.

Un alt gânditor ale cărui idei au influențat concepțiile lumii antice grecești despre educație, a fost Aristotel. Pe lângă calitățile sale de om de știință, acesta a fost și un bun pedagog. După ce s-a ocupat de educația lui Alexandru cel Mare, a fondat la Atena gimnaziul Lykenion. Spre deosebire de Platon, consideră educația nu numai o obligație a statului ci și una a familiei. Creatorul logicii și al silogismului consideră educația fizică indispensabilă, alături de gramatică, muzică sau desen, pentru formarea personalității copiilor.

4.2.2. Atena era renumită pentru atenția și grija cu care se urmărea educația copiilor și a tinerilor. Aici există un număr mare de școli, învățătura fiind considerată ca o obligație a familiei, iar pentru copiii orfani ai căror părinți au murit pentru apărarea cetății, obligația statului. Până la 7 ani copiii trăiau în familie unde primeau primele învățături și deprinderi, iar de la această vârstă, băieții intrau în școli și își începeau instrucția sub îndrumarea atentă a unor persoane special pregătite. Până la 18 ani ei învățau literele cu “gramatistul”, muzica cu “cytaristul” și gimnastica cu “pedotribul”. La 18 ani băieții deveneau “efebi”, continuându-și încă doi ani educația în cadrul “Efebiei”, iar la 20 de ani erau considerați maturi.

Nota caracteristică a procesului de educație era importantă care se acordă educației fizice, căreia îi era consacrată aproape în exclusivitate perioada cuprinsă între 14 și 18 ani. Dacă la început, practicarea gimnasticii era rezervată exclusiv celor din clasele bogate, din secolul al IV-lea I.Hr., în urma reformelor lui Solon, acest drept îl aveau toți tinerii născuți liberi. Gimnastica se învață în "Palestre", instituții școlare specifice. Toți participanții aveau corpul complet gol, nuditatea fiind o regulă generală pentru orice exerciții gimnastice, atât în școală cât și în cadrul unor întreceri. Executarea exercițiilor cu corpul gol era accesibilă datorită climei calde, pentru că se obișnuia ungerea pielii cu diverse unguente și uleiuri, precum și presărarea cu nisip dar și pentru ca un trup armonios dezvoltat constituia motiv de mândrie pentru orice bărbat grec. Etimologic, cuvântul “gimnastică” provine din această caracteristică a practicării exercițiilor fizice de către vechii greci. “Gymnazien”, înseamnă “a se dezbrăca”, a rămâne gol”, iar gimnastica era în concepția grecească "arta care se execută cu corpul gol".

Exercițiile gimnastice se învățau și se practicau sub directă îndrumare a “pedotribilor”. Pregătirea lor era empirică, ei fiind recrutați cel mai adesea din rândul foștilor practicanți ai exercițiilor fizice. Mai târziu a apărut o nouă categorie de educatori în domeniul educației fizice: “gimnaștii”. Aceștia erau oameni cu o pregătire completă având și cunoștințe medicale, fiind pedagogi și medici, în egală măsură.

La împlinirea vârstei de 18 ani tinerii erau primiți în Efebia, o instituție de stat unde se desăvârșea educația lor cetatenesca și militară. Pentru a deveni efebi tinerii erau supuși unui examen riguros numit “dokimassia". Această testare constă într-o evaluare a însușirilor morale și cunoștințele de bază. Prin marșuri, exerciții de mânuire a armelor, gărzi și patrule, efebii își făceau ucenicia de soldați, condiție indispensabilă pentru a deveni cetățeni ai cetății. Pe lângă pregătirea militară și fizică efebii frecventau lecțiile unor retori și filozofi din gimnazii. Când împlineau 20 de ani, efebii deveneau cetățeni și făceau doi ani de serviciu militar, după care se puteau bucura de toate drepturile cetățenești.

Dacă școlile pentru prima etapă a educației erau instituții particulare, cele pentru efebi erau instituții ale statului, numite “gimnazii”. La baza acestora au fost “palestrele”. Treptat acestor palestre li s-au adus perfecționări și au fost completate cu diferite anexe: camere de depozitare a uleiurilor pentru ungere, vestiare, grupuri sanitare, încăperi pentru masaj și odihnă. Activitățile care necesitau spații mari de desfășurare, precum alergările sau aruncările se exersau la început în afara incintelor palestrei, dar pe măsura ce creștea importanța acordată activităților sportive au fost organizate spații speciale, adesea acoperite, care au devenit “gimnaziile” propriu-zise. Porțiunile care rămâneau neocupate de construcții erau decorate cu arbori, împodobite cu statui, porticuri, bazine.

Astfel, gimnaziile au devenit construcții din ce în ce mai impozante pentru care s-a creat un stil arhitectonic propriu. Cetățile își făceau un punct de onoare din a construi gimnazii cât mai frumoase și bine dotate. Un oraș fără gimnaziu era de neconceput: Pausanias, descriind Grecia, refuză să acorde numele de oraș localității Panopeea, pentru că aceasta nu avea gimnaziu.

În secolul al V-lea, aflată în perioada cea mai prosperă a istoriei sale, Atena avea trei gimnazii, așezate toate în afara orașului. Primul era Akademia, așezat lângă Kifissia, pe aleile căruia predă Platon filozofia sa discipolilor săi. La est de Atena, se găsea Lykenion, gimnaziul lui Aristotel, iar ceva mai departe Kinosarges, un gimnaziu unde aveau acces și cei veniți din alte părți.

Mai târziu, s-au ridicat și alte gimnazii în interiorul cetății, toate fiind construite aproape de cursurile de apă. Apa era un element indispensabil pentru alimentarea băilor, întreținerea, curățenia și menținerea plantațiilor de arbori.

4.2.3. Exercițiile fizice și deprinderile motrice care au intrat în alcătuirea fondului de educație fizică din Grecia antică, au fost clasificate în trei categorii,după cum urmează: gimnastica propriu-zisă – al cărei scop era formarea omului prin exerciții care să îi ajute la dezvoltarea forței și îndemânării; orchestrica – alcătuită din dansuri, pentru obținerea unei ținute frumoase și educarea sensibilității prin muzică și dans; agonistica – prin jocurile și întrecerile care-i sunt caracteristice avea ca scop evidențierea calităților fizice și morale ale participanților, dar și întărirea voinței și a caracterului.

Gimnastica grecească era formată dintr-un număr nu mare de exerciții, destul de simple ca tehnică de execuție și care nu necesitau aparate speciale. Acestea erau: alergarea, săritura liberă, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu sulița, (considerate exerciții ușoare), pugilatul și pancrațiul. Se mai adăugau dansurile și jocurile cu mingea.

Alergarea era exercițiul cel mai vechi și mai simplu, primul din cadrul pentatlonului. Se execută pe pistele gimnaziului și putea fi de “viteză” sau de “durată” Alergarea de viteză avea două probe: “dromos” pe distanța de un stadiu (192 de metri) și “diaulos” pe distanță dublă. Alergarea de durată se numea “dolicos” și se desfășura pe distanță de 24 de stadii, adică aproximativ 4,5 km.

Săritura se execută în lungime sau în înălțime, de pe loc sau cu elan, peste coarda sau prin cerc. E drept ca ultimele două variante erau practicate mai ales ca jocuri ale copiilor. Specific gimnasticii grecești era faptul că săriturile se executau cu acompaniament muzical, mai ales pe muzica de flaut. O altă particularitate era obiceiul de ține în mâini în timpul săriturii mici greutăți, asemănătoare ganterelor folosite azi.

Discul a fost la început din lemn sau piatră, iar mai târziu din aramă, rotund și turtit, cu suprafața ornamentată de figurine cizelate. El avea un diametru de 32 de cm și o greutate variabilă de la 2 kg până la 5 kg

Lupta făcea parte din categoria exercițiilor grele, dar era cel mai iubit și apreciat exercițiu din cadrul pentatlonului în competiții. Dacă la început a fost un exercițiu grosolan, în care doar greutatea și forța erau hotărâtoare, el s-a perfecționat și a ajuns să fie apeciat ca unul din mijloacele cele mai bine alese pentru menținerea sănătății și întărirea organismului tinerilor.

Pugilatul sau lupta cu pumnii era forma arhaică a boxului modern, un exercițiu brutal, în care adversarii căutau să-și aplice lovituri cu pumnii până unul dintre ei cădea. Se putea desfășura în două forme: una cu pumnii goi și una în care pumnii erau înfășurați în curele numite “ceste”. Cei mai mulți dintre vechii greci nu apreciau acest exercițiu considerându-l brutal și nesănătos, iar unii medici s-au delarat total împotriva lui. Totuși, el era iubit de masele mari ale publicului și chiar de unii oameni de cultură, care vedeau în el un mijloc de întărire a voinței.

Pancrațiul era considerat unul dintre cel mai greu exercițiu din gimnastica grecească. “Pankration” înseamnă în limba greacă “lupta din toate puterile”. Era o luptă care combină trântă cu pugilatul și în care erau permise orice mijloace pentru învingerea adversarului: apucări, ridicări, ștrangulări, călcarea în picioare, piedici, etc. Lupta se desfășura până când unul dintre luptători se declară învins. Exercițiul era deosebit de periculos, adeseori se solda cu accidente mortale. Nu făcea parte din pentatlon, dar se desfășura odată cu el la întrecerile din cadrul jocurilor, fiind apreciat de spectatorii dornici de senzații tari. Devine foarte apreciat mai ales în ultima perioadă din istoria Greciei antice, cea de sub stăpânirea romană.

Jocurile cu mingea, practicate sub denumirea generică de “sferistica” se bucurau și ele de prețuire. Primele indicații despre jocurile cu mingea apar încă în Poemele homerice și în Legenda Argonauților, iar mai târziu le-au fost dedicate chiar lucrări speciale, mai ales pentru că medicii timpului le recomandau pentru întărirea membrelor și pentru dezvoltarea îndemânării. Galenus a scris într-un mic tratat dedicat acestui subiect ca jocurile aduc "sănătate trupului, simetrie membrelor și virtute sufletului".

Mingile cu care se juca erau diferite dimensiuni și confecționate din diverse materiale: piele, lână, stofă, umplute cu fulgi, semințe de smochine sau nisip. Ele erau aruncate și lovite cu mâna, cu piciorul sau cu bastoane curbate. Jocurile se practicau în încăperi special amenajate din cadrul gimnaziilor, sub conducerea unui maestru numit” sferisticos”.

Un alt exercițiu răspândit era înotul, aspect foarte normal dacă ținem cont de specificul așezării geografice a Greciei. Grecii deprindeau tehnica înotului încă din copilărie, mai ales pentru că mulți dintre ei aveau ocupații care impuneau stăpânirea acestei deprinderi: navigația, pescuitul, etc. Chiar și multe dintre femei cunoșteau și practicau înotul în Grecia antică.

Trasul cu arcul era și el practicat, fapt dovedit de multe din pasajele Poemelor homerice. Arcul era arma sciților și a părților, iar cretanii erau cei mai buni arcași. În perioada clasică popularitatea tragerii cu arcul a scăzut, deși războiul cu perșii a dovedit importanța lui. Acest exercițiu nu figura în programele jocurilor tradiționale.

Cursele de cai și de care erau de asemenea practicate. Dacă călăria a fost mai puțin răspândită ca activitate sportivă, în schimb cursele de care se bucurau de prețuire și erau incluse în programele jocurilor.

4.2.4. Jocurile Olimpice Antice – pot fi considerate un simbol al vieții grecești, o culme culturală a Greciei antice. De-a lungul a douăsprezece secole Olimpia, a fost locul sacru unde erau consacrați cei mai buni dintre fiii Eladei.

Originea acestor jocuri se pierde în vremurile străvechi ale perioadei preclasice din istoria Greciei. Există surse istorice care consideră anul 884 I.Hr. ca dată probabilă a primelor Jocuri Olimpice, an în care regele Ifitos încheiat o convenție cu Licurg, prin care se proclamă Pace veșnică între Elida și Sparta, iar micul stat neutru a fost pus sub protecția întregii Grecii. Pentru istorici însă, anul în care aceste jocuri au început să se organizeze cu regularitate este anul 776 I.He. Din acest an există o cronologie exactă a jocurilor, care poate fi considerată cronologia istoriei poporului grec.

Olimpia nu era un oraș propriu-zis, ci o așezare care timp de trei ani stătea nelocuită, fără viață, pentru ca să se însuflețească în vara celui de-al patrulea an, devenind centrul interesului pentru întreaga țară. Așezarea era situată în nord-vestul Peloponesului, în regatul Elidei, pe o câmpie, numită și “dumbravă sacră”. În timpurile străvechi, aici s-a aflat un altar al zeiței Hera, iar în vecinătatea lui se desfășurau în perioada preelenică jocuri cu un caracter local. Invazia dorică a distrus așezările politice ale regiunii prin secolul al XII-lea I.Hr.

În Olimpia au fost ridicate în decursul secolelor numeroase construcții. Unele aveau un caracter religios, altele serveau pentru adăpostirea instituțiilor olimpice sau găzduiau oaspeții sosiți în număr mare la celebrarea jocurilor. În centrul Olimpiei se găsea mărețul templu al lui Zeus patronul jocurilor, iar în interior, statuia zeului, operă a marelui sculptor al antichității Phidias. Statuia din marmură, fildeș și aur, capodoperă a artei grecești antice, era considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii. Alături de templu se găsea măslinul sacru sădit conform tradiției, chiar de Hercules. Din ramurile lui se confecționau cununile învingătorilor. În jurul templului erau construcțiile palestrelor, gimnaziul, stadionul, hipodromul și un întreg oraș format din temple, altare, statui închinate zeilor și eroilor jocurilor, clădirile administrative.

Jocurile Olimpice aveau loc din patru în patru ani și durau cinci zile, începând în prima săptămână cu lună plină a lunii “Hecatombeon”, după solstițiul de vară, adică aproximativ prin 27 iulie. Intervalul dintre două ediții se numea “olimpiadă”. Exactitatea cu care se măsura acest interval, care era de 1457 de zile, 10 ore și 40 de minute, este un alt indiciu alt importanței ce se acordă evenimentului. Toate datele importante din istoria acestei perioade sunt fixate în timp și exprimate prin numărul de ordine al Olimpiadei: de exemplu lupta de la Termopile, a avut loc în primul an al Olimpiadei 75 (480 I.Hr.). Jocurile s-au desfășurat regulat, fără nici o întrerupere timp de 12 secole, până în anul 392 I.Hr. Timp de 1172 de ani au avut loc 293 de ediții. Nici una din calamitățile naturale sau catastrofele politice care nu au lipsit în aceste secole nu le-au întrerupt șirul.

Ziua a cincea, era ziua încoronării învingătorilor. Ceremonia nu se desfășura pe stadion sau pe hipodrom, ci în fața templului lui Zeus, lângă măslinul sacru al lui Hercule. Era momentul culminant al celei mai mari cinstiri care se putea acorda în vechea Elada. Proclamarea unui concurent drept “Olimpionike”, “învingător la Olimpia”, însemna ridicarea oamenilor care obțineau acest titlu la rangul de eroi național, aproape semizei. La întoarcerea în cetățile de origine pe eroii jocurilor îi așteptau alte onoruri: ei se bucurau de o intrare triumfală, urcați într-un car tras de patru cai, precedați de torțe și urmați de un adevărat cortegiu. Cea mai înaltă expresie a spiritului atletic grecesc era reprezentată de așa numiții “periodonikes”, nume ce se dădea celor care reușeau să-și mențină titlul de campion la mai multe ediții succesive sau erau câștigători a mai multor jocuri care se desfășurau pe teritoriul Greciei.

Pe lângă marile jocuri din Olimpia în Grecia se organizau numeroase “agone” locale legate de numele unor eroi sau divinități regionale. Dintre acestea unele au primit o importanță care a depășit cadrul local și au îmbrăcat același caracter “panelenic” ca și cele organizate la Olimpia.

4.3. Istoria educației fizice în Grecia antică

Istoria educației fizice în Grecia antică se întinde pe o perioadă de mai bine de 12 secole, timp în care concepțiile care au stat la baza acestei activități au suferit modificări legate de evoluția concepțiilor generale filozofice, politice și sociale ale poporului grec. Toate acestea s-au reflectat în felul de viață al cetățenilor și în educația pe care o primeau tinerele generații. Astfel în epoca descrisă de Homer, exercițiile fizice erau practicate doar de regii și fiii lor, în timp ce soldații și oamenii de rând erau simpli spectatori. În perioada clasică a antichității grecești educația fizică a devenit o preocupare a aristocraților de la care erau excluși sclavii sau micii meseriași. Paralel cu evoluția social-politica s-au produs în decursul timpului și transformări ale ideilor despre valoarea ființei umane și a raporturilor dintre elementele sale componente, care la rândul lor au avut o influență directă asupra culturii și educației. Educația fizică a fost puternic influențată de aceste modificări. Din punctul de vedere al evoluției educației fizice istoricii împart istoria Greciei antice în cinci mari perioade, care corespund cu marile diviziuni ale istoriei politice.

După N.Gardimer (Kirițescu, 1943) istoric englez, cercetător al fenomenului aceste perioade sunt:

Perioada “omului puternic” caracteristica timpurilor străvechi dinaintea secolului al VI-lea I.Hr.;

Perioada idealului atletic dintre anii 500 și 400 I.Hr.;

Perioada specializării și a atletismului profesionist cuprinsă între anii 440-338 I.Hr.;

Perioada decadentei atletice caracteristica anilor 338-146 I.Hr.;

Perioada atleticii greco-romane dintre 146 I.Hr. – 393 D.Hr.;

Prima perioadă este perioada arhaică a culturii grecești și poartă amprenta lui Hercule considerat legendarul întemeietor al Jocurilor Olimpice. Este puternic influențată de concepțiile spartane despre educație fizică, fiind cunoscută și sub denumirea de perioada omului puternic. Forța musculară era cea care impresiona mulțimile. Printre isprăvile cele mai cunoscute erau împingerea sau săltarea unor blocuri de piatră imense. În ruinele Olimpiei s-au găsit două astfel de blocuri inscripționate datând din secolul al VI-lea I.Hr., unul de 143 de kg și altul de 480 de kg.

A doua perioadă, a idealului atletic, corespunde epocii clasice în care influența ateniana este cea mai puternică. Este perioada de apogeu a istoriei antice a Greciei, timpul maximei înfloriri politice și culturale, secolul lui Pericle. La idealul forței se adaugă se adaugă acela al frumuseții plastice. Este perioada introducerii “pentatlonului". Acest complex de exerciții fizice modifică concepția despre scopul activității sportive, promovând atleți cu o dezvoltare fizică armonioasă și completă.

Se precizează concepția armonioasă, scopul educației fiind realizarea unui echilibru perfect între capacitățile intelectuale, fizice și morale ale omului. Interesul public cere ca individul să fie subordonat comunității, iar educația cetățeanului are drept scop dobândirea unor calități care să fie utile statului, cetății. Exercițiile fizice se bucură de o mare prețuire, cele mai importante personalități ale timpului nu se mulțumesc să le recomande ci le practica chiar ele.

A treia perioadă este cea a specializării și a atleților profesioniști. După secolul lui Pericle a început un proces de decădere a conduitei morale care a influențat atât sistemul pedagogic cât și practicarea exercițiilor fizice. Marea cinste de care se bucurau învingătorii de la jocurile naționale a încurajat apariția "atletismului" profesionist. Dacă până atunci gimnastică a fost un mijloc de educație a poporului, ea începe să devină o meserie, iar dorința de atinge armonia este înlocuită cu alte trebuințe. Ambiția, vanitatea, lăcomia i-au determinat pe mulți dintre cei care frecventau gimnaziile și palestrele să devină profesioniști în intenția lor de a câștiga la jocuri. Educația generală a început să fie neglijată în favoarea specializării și atingerea măiestriei la o singură probă.

Perioada “elenistică” sau “alexandrină” este perioada decăderii atletismului, defectele și slăbiciunile care se manifestaseră până atunci la nivelul nobilelor instituții ale gimnasticii grecești devenind de dreptul devastatoare. Activitățile sportive practicate cu scopul atingerii idealului armonic sunt înlocuite cu sportul profesionist. Pe lângă acesta se dezvoltă alte două fenomene negative: comercializarea și exploatarea sportivilor. Exercițiile de atletică ușoară: alergarea, săritura, aruncarea sunt înlocuite în preferințele publicului cu cele violente: luptele, pugilatul cu ceste, pancrațiul. Schimbările politice și sociale favorizează această decădere a educației fizice: cuceririle lui Alexandru cel Mare schimbă fundamental structura poporului grec, locul idealurilor colective este luat de cele cu caracter individual. Dominația greacă din timpul lui Alexandru ajunge până în Egipt și Asia, iar spiritul național specific al poporului grec începe să fie înlocuit cu cosmopolitismul. Pregătirea militară pierde din importanță, iar efebia devine un stagiu de lux.

Ultima perioadă, cea a atleticii greco-romane consfințește decăderea gimnasticii grecești. În Grecia supusă dominației politice a Romei, se produc schimbări fundamentale. Idealul cultural s-a modificat fundamental: muzica și gimnastica nu mai sunt pe prim planul educației, fiind înlocuite cu alte trei discipline de esență intelectuală: gramatica, retorica și filozofia. Educația fizică se limitează la o sumară pregătire cu caracter militar, redusă la durata unui singur an. Grecia nu-și mai educă fiii pentru a deveni buni soldați pentru că starea ei de vasalitate nu mai necesită acest lucru. Idealurile morale se schimbă, se vorbește despre eliberarea sclavilor, despre schimbarea condiției femeii. Religia și morală creștină se răspândesc din ce în ce mai mult, iar acestea reprezintă o negare completă a vechilor concepții grecești.

Urmarea acestui proces a fost neglijarea și părăsirea treptată a exercițiilor fizice. Gimnastica mai era păstrată ca parte a educației generale, dar numai pentru că era considerată necesară pentru sănătate.

CAPITOLUL 5. EDUCAȚIA FIZICĂ ÎN ROMA ANTICĂ

PERIOADA REPUBLICII ȘI PERIOADA IMPERIULUI

Primul val indo-european pătrunde în peninsulă la începutul mileniului 2 I.Hr. În sec. X-IX I.Hr. Își fac apariția etruscii, a căror civilizație atinge în sec. VII-VI I.Hr. Maximă dezvoltare. Latinii celălalt mare popor al peninsulei, au fondat Roma (conform legendei prin Romulus și Remus în anul 753 I.Hr.). Influența Romei s-a extins, ea devenind în sec. al III-lea I.Hr. Stăpâna întregii Italii. S-au pus astfel bazele celui mai vast și durabil imperiu al lumii antice, care a durat până în anul 476 D.Hr. Când Romulus Augustus, a fost detronat de către căpetenia germanică Odoadru.

În existența sa puternicul stat roman a cunoscut trei mari perioade:

Regalitatea, care s-a extins pe o perioadă datând din cele mai vechi timpuri din cele mai vechi timpuri până în anul 509 I. Hr., caracterizată printr-o organizare patriarhală, și o civilizație și cultură destul de rudimentară.

Republica a cărei existență s-a derulat între secolele al VI I.Hr. și secolul I D.Hr., viața pe care o duceau romanii era una simplă, austeră, iar educația avea aceleași caracteristici.

Imperiul, formă de stat prin care romanii deveniți practic stăpânii lumii antice, au guvernat în perioada cuprinsă între secolul al II-lea D.Hr. și secolul al V-lea D.Hr.

Romanii nu au avut ca și grecii un sistem de educație fizică întemeiat pe o concepție proprie bine precizată. Ei s-au mulțumit să împrumute de la greci programul de aplicare a exercițiilor fizice la nivelul tinerei generații. Contactul celor două popoare s-a stabilit prin relațiile de vecinătate dintre romani și etruscilor cu coloniile grecești din Italia de sud și Sicilia. După cucerirea Greciei de către Romani contactele au devenit și mai strânse.

Între modele grecești și ceea ce au dezvoltat romanii în planul educației generale și fizice, dar mai ales în privința instituțiilor specifice activităților sportive au existat deosebiri mari. Aceste deosebiri au fost nu atât de formă, cât mai ales de esență. Romanii au imitat felul de viață grecesc, artă, conduită. Dar structura psihică a romanilor era mult diferită de cea a popoarelor grecești. Romanii erau oameni practici, iar forța lor militară foarte puternică le-a permis cucerirea unor noi și întinse teritorii, pe care cu capacitatea lor organizatorică, le-au stăpânit timp de multe secole. Ei au adoptat instituțiile grecești, dar le-au schimbat esența spirituală, transformându-le în conformitate cu propriile lor cerințe și structuri spirituale. Armonia și estetismul grecesc erau străine romanilor. Pentru ei era valoros doar ceea ce era folositor pentru viață. Iar Roma avea nevoie de oameni sănătoși, robuști care să poată deveni soldați puternici. Din acest motiv criteriul care stătea la baza educației fizice specifice Romei antice era dezvoltarea capacității de luptă a indivizilor. La Romani, educația nu era organizată de stat, ci era o problemă a familiei.

5.1.În perioada Republicii (sec. al VI-lea I.Hr – sec. al II-lea I.Hr) romanii duceau o viață simplă. Educația era utilitara și militară având ca scop formarea unor cetățeni curajoși, disciplinați, buni soldați. Accentul era pus pe educația morală care viza respectarea legilor și disciplina. Educația intelectuală nu era nici ea neglijată dar se limita la scriere și lectură. Nu se făcea nici muzică, nici artă, nici filosofie. Educația fizică se bucura de atenție în măsura în care pentru ca tinerii să poată deveni buni soldați era nevoie de exerciții fizice care să le dezvolte calitățile necesare, atât pe plan fizic cât și moral.

În Roma antică, la vârsta de 15 ani, băieții își începeau pregătirea militară pe un teren special amenajat numit "Câmpul lui Marte" (astăzi Piazza dei Popoli). Alături de exercițiile pur militare ei mai practicau: trasul cu arcul, lupta, călăria, înotul. Scopurile militare ale exercițiile erau subliniate de detaliile de execuție: săritura se execută peste un cal de lemn, alergarea se desfășura alături de un cal în galop, iar marșurile aveau loc pe distanțe de cel puțin 20 de km. cu echipament de luptă. Un exercițiu special îl constituiau lucrările de amenajare a unor șanțuri, valuri de pământ, etc. Înotul în apele Tibrului era un exercițiu iubit și respectat.

Romanii n-au fost capabili să înțeleagă și să simtă dânsul. Ei n-au cultivat nici una dintre formele lui: religios sau războinic, sau vesel. Desconsiderând dansul, ei disprețuiau dansatorii. Dansul era practicat numai de profesioniști ca element scenic în artă dramatică.

Romanii au preluat de la greci și ideea de "pentatlon" numind "quinquertium" și au construit gimnazii și palestre. Astfel gimnastica grecească era practicată de romani, dar de la modelul grecesc s-au preluat doar aspectele exterioare, fără conținutul ei conceptual. Romanii au dat un alt înțeles exercițiilor fizice: popor de cuceritori, exersat pentru război, ei au folosit educația fizică pentru formarea aparatului militar care a susținut Imperiul lor.

5.2. Băile romane

Băile romane sunt instituții care reprezintă adaptarea palestrelor grecești la mentalitățile și stilul de viata specific romanilor. Bazinele cu apă care în cadrul palestrelor erau niște anexe care serveau la curățarea corpului după contactul cu nisipul de pe pistă, cresc în dimensiuni și importanță devenind elementul cel mai important al instituției, în timp de spațiile amenajate pentru practicarea exercițiilor fizice scad ca dimensiuni și importanță, devenind accesorii. Porticele devin locuri de plimbare și odihnă, iar restul spatiilor primesc și ele diverse întrebuințări legate de băi. Stabilimentele de băi se înmulțesc considerabil, în sec. al IV-lea ajungându-se la un număr de peste 854 de băi publice, numai în Roma. Cele mai importante dintre băile construite la Roma au fost termele lui Caracalla care s-au întins pe o suprafață de 11 hectare, având o capacitate de peste 1600 de persoane și cele ale lui Diocletian care au acoperit o suprafață de aproape 13 hectare. Instalațiile băilor romane erau numeroase și complicate: existau bazine de apă rece (frigidarium), apă călduță (tepidarium), apă fierbinte (caldarium). Mai existau săli de sudație uscată și cu aburi, săli de masaj, băi la cadă, etc. În jurul bazinelor existau ca anexe: grădini, saloane de odihnă, săli de gimnastică, biblioteci, muzee și chiar prăvălii. Romanii își petreceau foarte mult timp în băi. După ce-și puneau organismul în mișcare cu ajutorul câtorva exerciții fizice, de obicei alergări, sărituri, aruncări sau jocuri cu mingea, urma ritualul lung și complicat al îmbăierii. În Roma imperială, băile făceau parte din viața publică, fiind în același timp club, gimnaziu și for.

Jocurile cu mingea erau exercițiile favorite ale romanilor, cele mai multe fiind practicate în interiorul termelor. Mingea se numea "pilla", iar locul unde se practicau purta vechea denumire preluată de la greci: "sferisterium".

Caracteristicile și denumirea jocurilor erau date de dimensiunile mingilor și modul în care aceasta mânuită:

"Follis" era o minge mare umplută cu aer, care se bătea cu pumnul său cu brațul înarmat cu o mănușă rigidă ca o rachetă;

Asemănătoare cu o minge de tenis din zilele noastre "Trigonul" era o minge mică care se juca în trei jucători, așezați în triunghi;

"Pagaenica" sau mingea țărănească era o minge de dimensiuni mari, destul de grea, folosită mai ales de oamenii din popor;

"Harpastum" era o minge de piele umplută cu fulgi, făină sau pământ care se bătea cu mâna de către jucătorii împărțiți în două echipe pe un teren acoperit cu nisip.

Jocurile publice ale romanilor sunt adaptarea faimoaselor jocuri de întrecere ale grecilor din cadrul "agonisticii". Ele reprezintă cel mai elocvent exemplu de deformare a instituțiilor grecești. Organizate după modelul jocurilor agonistice, dar lipsite de notă de întrecere sportivă al acestora, aveau un caracter pur spectacular în care scopul primordial era acela de a distra spectatorii.

Jocurile romane, cunoscute sub numele de "ludi" erau de trei feluri, fiecare reprezentând o instituție deosebită:

Jocurile publice au luat o dezvoltare foarte mare în perioada imperiului, când au devenit afaceri de stat, organizate pe seama visteriei publice și au fost folosite de conducătorii imperiului ca mijloc de câștigare a simpatiei poporului. Ele au constituit unul dintre simptomele de degenerare ale națiunii romane, pentru că încurajau lenea și au ajuns să cultive nu sentimente frumoase sau nobile, ci instincte primare, violență, bestialitate.

Jocurile de circ ("circenses") erau distracția favorită a poporului și constau în alergările de care și cai. Pentru aceste jocuri s-au construit edificii uriașe. Faimosul "Circus Maximus" acoperea un întreg cartier al Romei, iar în timpul lui Nero, după câteva secole de continue extinderi și înfrumusețări, pista avea 600 de metri lungime și 200 de metri lățime, cu 255.000 de locuri pentru spectatori. Un tur de pistă măsura 568 de metri, o cursă fiind alcătuită din șapte tururi. În timpul lui Augustus, se organizau 12 curse pe zi, ajungându-se ca în timpul dinastiei Flavia numărul curselor să fie de 100. Cursele începeau în zorii zilei și se desfășurau până la căderea serii.

Jocurile de amfiteatru reprezintă completa deformare a jocurilor agonistice. Originea acestor sângeroase spectacole este foarte probabil celtică. Romanii le foloseau la început în cadrul ceremoniilor funerare, sub forma unui ritual privat la care participă doar familia, dar cu timpul aceste ritualuri au căpătat amploare și au fost transformate într-un gen de întreceri după modelul jocurilor agonistice grecești. Spectacolul din amfiteatrele romane era astfel un amestec de elemente religioase tradiționale și altele de origine grecească.

În timpul Imperiului jocurile de amfiteatru au ajuns la dezvoltarea lor maximă. Au fost construite edificii speciale, fiind creat chiar un nou tip arhitectonic pentru ele: amfiteatrul. Cel mai reprezentativ edificiu al genului este "Colosseul" construit în perioada dinastiei Flavia, clădire ale cărei vestigii s-au păstrat până azi. El avea 45.000 de locuri pe scaune și 5.000 în picioare, arena avea 86/56 metri și era în așa fel construită încât putea fi transformată în lac pentru întreceri nautice.

Cele mai importantă jocuri de amfiteatru au fost:

Venationes constă într-o luptă a “venatoresului” cu animale. De cele mai multe ori se reducea la un măcel în masă a celor mai diverse animale sălbatice: urși, tigri, lei, pantere, elefanți, mistreți, care erau lovite cu sulița, sabia sau se trăgea asupra lor cu arcul. Pentru o completă satisfacere a instinctelor sângeroase a plebei, erau introduși în arenă “bestiarii”, oameni neînarmați, de obicei condamnați sau persecutați politic și religios, care erau sfâșiați de animale.

Hoplomachia era lupta dintre "gladiatori" și era la fel de crudă. Gladiatorii erau recrutați voluntari sau prin constrângere din rândul sclavilor, aventurierilor, delicvenților și erau instruiți în școli speciale. Ei purtau în arenă un echipament special, care era menit să asigure nu atât protecția lor cât mai ales prelungirea luptei. Se luptă de obicei cu sabia, dar existau și alte forme. Una dintre cele mai apreciate era cea a “retiarilor” în care unul dintre luptători era înarmat cu furcă lungă cu trei dinți și cu o plasă cu ochiuri, pe care trebuia să o arunce peste celălalt luptător, care se apară cu o spadă scurtă și un scut. Lupta se desfășura până la rănirea sau chiar omorârea unuia dintre luptători. Cel doborât putea cerea grațierea, care era sau nu acordată de către Împărat după consultarea publicului, printr-un semn al mâinii, faimosul "police verso".

În Roma antică au fost destule personalități care au încercat să se opună degenerării ideii de educație fizică și au promovat educația bazată pe dezvoltarea armonioasa și plenară a personalității umane. Dintre aceștia trebuie amintiți: istoricul Tacitus, care descriind viața vechilor germanici, subliniază importanța activităților de ordin fizic pentru păstrarea sănătății fizice și morale ale unei națiuni; pedagogul Quintilian care a preconizat un sistem de educație completă, din care nu lipseau activitățile fizice.

În fine, nu poate fi omis marele poet satiric Juvenal care a fost un critic foarte aspru al mentalităților și conduitelor morale ale romanilor, cel care le adresează celor care proclamau necesitatea cultivării spirituale și disprețuiau îngrijirea fizică celebrele cuvinte din Satira X:” Optandum est ut sit mens sana în corpore sano.”

CAPITOLUL 6. EDUCAȚIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU

„Prăbușirea Imperiului Roman (462 D.Hr) a determinat fărâmițarea lumii antice, a cărei unitate se păstrase sub conducerea Romei și apariția pe scena istoriei a unor noi popoare.

Căderea Romei a adus haosul politic și social. Năvălirile popoarelor migratoare, nestăvilite de o forță organizată au adâncit și completat dezordinea. Orașele erau adevărate atracții ale valurilor de năvălitori în căutare de pradă. Viața urbană a fost cu totul nimicită, industria și comerțul au fost ruinate. Timp de câteva secole țările Europei, în special cele care formaseră imperiul roman de apus au fost într-o stare de anarhie.

6.1. Istoria Evului Mediu

Istoria Evului Mediu este dominată de istoria popoarelor germanice care au determinat deplasarea civilizației spre Nord schimbând stilul de viață caracteristic lumii greco-romane.

Dezvoltarea culturală a acestor popoare este influențată decisiv de religia creștină, care triumfa asupra vechilor religii politeiste, determinând atât concepțiile cât și forma instituțiilor.

Desființarea J.O antice și apoi incendierea Olimpiei au fost fapte simbolice care au pecetluit triumful eticii creștine asupra concepțiilor antice, care suferiseră e drept un destul de pregnant proces de degenerare în ultimele veacuri. Locul concepțiilor greco-romane preocupate de aspectul fizic al omului este luat de concepțiile creștine care au creat un ideal cu totul diferit. Doctrina creștină se sprijină pe dualitatea corpului și spiritului: corpul este pieritor, sufletul nemuritor. Corpul este dușmanul sufletului, reședința și cauza păcatului. Cu cât corpul este mai slăbit, mai neîngrijit cu atât șansele sufletului de a accede la viața veșnică sunt mai mari. Ca o consecință naturală a creșterii influenței acestor concepții a fost interzicerea exercițiilor fizice prin care se cultivă latura fizică a persoanei. În acest mod, creștinismul a adus decăderea exercițiilor fizice. Tertullian unul dintre părinții bisericii creștine susținea plin de indignare: “Paleastrica diaboli negotium!” Au fost considerate purtătoare de păcat și băile, curățenia sau igiena personală, adică tot ceea ce ținea de întreținerea sănătății și a corpului.

Ostilitatea fățișă a bisericii creștine față de educație fizică și-a găsit deplină și completa aplicare în sistemul de educație al timpului. Școlile medievale erau conduse de ordinele religioase, educația se făcea în școlile mănăstirești conduse de călugării benedictini, franciscani sau dominicani. În școli se învățau cele “șapte arte liberale” în două cicluri “trivium” (gramatica, dialectică, retorică) și “quadrivium” (aritmetică, muzica, geometria, astronomia). Ca metodă de învățare se utiliza metoda scolastică, bazată pe raționamentul deductiv și silogismul, urmărindu-se legarea cunoștințelor într-un raționament riguros, fără folosirea faptelor sau argumentelor.

În acest sistem de educație era exclusă orice preocupare pentru educație fizică, nu mai poate fi vorba de practicarea exercițiilor fizice în școli. Ele sunt chiar interzise la fel ca și baia sau înotul.

Dar, chiar dacă exercițiile fizice nu au mai fost practicate în sistemul școlar feudal, nu înseamnă că ele au dispărut din viața popoarelor. Exercițiile fizice au continuat să facă parte din viața oamenilor și să fie practicate. Pe de o parte ele erau exersate din necesitatea asigurării pregătirii militare, dar și din dorința naturală de mișcare a oamenilor din cele mai diferite categorii și grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exercițiile fizice în cadrul instituției cavalerești, în timp ce oamenii din popor, țărani sau orășeni în diverse ocazii specifice vieții feudale.

Manifestările variate și pitorești ale practicării exercițiilor fizice în perioada Evului Mediu au asigurat păstrarea unei continuități a educației fizice de-a lungul acestor veacuri destul de întunecate din istoria omenirii.

6.2. Popoarele germanice reprezentate prin diferite ramuri (goți, scandinavi, danezi, islandezi, flămânzi, burgunzi, longobarzi, etc) au fost un factor important care a influențat evoluția educației fizice mai ales în perioada de început a Evului Mediu.

Din cele mai vechi timpuri, popoarele germanice duceau în regiunile de nord ale Europei o viață patriarhală cu instituții proprii. Felul de viață al vechilor germani este cunoscut tradiții, mituri și narațiuni istorice consemnate în operele literare populare ale nordicilor: “edda” sau “sagas”. Poemul german “Niebelungenlied” deși este de dată mai târzie a avut ca sursă de inspirație aceleași vechi narațiuni mitice și conține numeroase amănunte despre obiceiurile și credințele vechilor germani. Din punct de vedere documentar putem compara acest poem cu poemele homerice. Documentele preistorice și descoperirile arheologice la care se adaugă miturile și tradițiile au reușit să dezvăluie amănuntele vieții vechilor germani încă din perioadele epocii bronzului.

Formele în care vechii germanici practicau exercițiile fizice erau destul de variate:

Alergarea era un exercițiu foarte prețuit, dovadă stând calificativele referitoare la capacitatea de a se mișca cât mai rapid pe care eroii legendări le primesc: Siegfrid "cel iute" descris ca fiind capabil să ajungă ursul în fuga sau "Harald" care reușește să-l întreacă prin alergare pe Magnus care este călare, etc.

Săritura era și ea la fel de prețuită fiind folosită mai ales pentru a depăși obstacolele în timpul luptei. Se practică mai ales săritură în lungime. Istoricul roman Florus, povestește despre Teobod, un rege teuton care sărea peste patru sau chiar șase căi așezați unul lângă altul.

Aruncarea era un exercițiu de război. Obiectul de aruncare cel mai caracteristic pentru vechii germani era piatră. Wikingii își încărcau corăbiile cu pietre pe care apoi le aruncau asupra dușmanilor.

Înotul și scufundările sunt și ele foarte des menționate atât în legende cât și în lucrările istoricilor. Tacit descrie germanii, bărbați și femei deopotrivă, scăldându-se zilnic, indiferent de anotimp în apele reci ale râurilor.

Călăria era apreciată mai ales de germanii din sud. Visigotii, vandalii, francii obișnuiau să lupta călare, iar calul era considerat animal sfânt.

Patinajul și mersul pe schiuri erau de asemenea practici obișnuite mai ales la popoarele germanice din nord. Patinele preistorice confecționate din oase de animale descoperite în localitățile din zona Marii Nordului, în Islanda, Olanda și chiar Elveția sunt dovezi în acest sens. Schiul era folosit ca mijloc de deplasare în timpul iernii din cele mai vechi timpuri.

Dansurile sunt mai puțin pomenite, se pare că ele nu erau foarte iubite de vechii germani. Tacit vorbește într-un singur loc despre un dans spectaculos executat de tineri printre săbii și lănci – deci un dans războinic, asemănător dansurilor pyrice ale vechilor greci.

6.3. Evul Mediu nu numai cavalerii practicau exercițiile fizice. Deși împrejurările și condițiile de viață ale celorlalte categorii sociale: țărani, meșteșugari, comercianți nu le permiteau practicarea lor în mod constant și organizat, serbările populare erau marcate prin organizarea unor întreceri de alergări, sărituri, popice, aruncarea cu piatră, jocuri cu mingea, alături de dansurile populare tradiționale.

Exercițiile fizice practicate de populația din jurul feudelor și din orașele medievale care au cunoscut cea mai mare răspândire au fost: chintena, lupta și jocurile cu mingea.

6.3.1. Chintena era un exercițiu care se asemăna cu juta, însă ținta era fixă și reprezenta un manechin sau un scut care se prindea pe un lemn lung, fixat pe verticală. Câteodată manechinul era personalizat, reprezentând silueta unui sarazin, dușmanul tradițional al cavalerilor. Exercițiul era folosit de către cavaleri ca mijloc de pregătire pentru turniruri și juta. Prin imitarea exercițiului cavaleresc de către tinerii țărani s-a ajuns la această formă hazlie de parodiere a obiceiurilor cavalerești, care îmbină exercițiul fizic cu distracția. Adesea cu ocazia unor turnire, erau invitați și "chintanierii" pentru a distra publicul cu demonstrațiile lor. Acest exercițiu sau joc s-a practicat în Franța până în sec. al XVIII-lea.

6.3.2. Lupta a fost un exercițiu tradițional practicat de către toate popoarele de-a lungul timpurilor. La curțile seniorilor erau angajați cei mai buni luptători din rândurile țăranilor. Aceștia erau partenerii de pregătire sau de întrecere ai cavalerilor și reprezentau castelul cu prilejul unor întreceri organizate.

6.3.3. Jocurile cu mingea au fost practicate de toate populațiile primitive. În antichitate numeroase popoare au continuat să le practicace în forme diferite, iar în Evul Mediu oamenii au continuat să fie fascinați de jocurile cu mingea pe care le-au cultivat cu mare plăcere în forme variate și pitorești. Toate popoarele din Europa de nord și de vest iubeau jocurile cu mingea, dar în Franța ele s-au dezvoltat într-o măsură mai mare de aceea și denumirea lor este mai ales în limba franceză. Jocurile erau variate, mingile erau de dimensiuni diferite, ele se loveau la cu mâna, cu racheta sau erau conduse cu un baston. Bineînțeles că nu puteau lipsi jocurile în care mingea se lovea cu piciorul. La început jocurile se dsfasurau în aer liber, dar pe măsură ce s-au dezvoltat și au început să câștige teren și în rândul clasei nobiliare a societății, au fost construite săli speciale pentru practicarea lor.

CAPITOLUL 7. CONCEPȚIILE DESPRE EDUCAȚIE FIZICĂ ÎN PERIOADA RENAȘTERII

Revoluția spirituală care a început în Italia pe la mijlocul sec. al XIV-lea exinzandu-se apoi în celelalte țări din Europa centrală și de vest, a însemnat o schimbare completă a gândirii, a concepțiilor despre lume, om și viață și s-a manifestat în toate domeniile culturii: literatură, filosofie, artă, știință, educație. Renașterea a însemnat o eliberare spirituală din disciplina rigidă a catolicismului medieval. Oamenii care câteva secole au trăit adânciți în lumea convențională a misticii creștine, au început să se regăsească pe ei înșiși, au deschis ochii asupra frumuseților naturii și vieții. Se poate spune că odată cu Renașterea viata și-a reluat cursul ei firesc. Oamenii putea să se bucure din nou de viață, să admire și să prețuiască frumosul, să aspire spre perfecțiune.

Curentul filosofic care a dominat perioada Renașterii a fost “umanismul”. În timpul acestei periade, oamenii de cultură au redescoperit valorile materiale și mai ales spirituale ale antichității. Cercetătorii s-au adâncit în studiul lumii antice și al concepțiilor vechilor greci și romani despre viață, despre modul în care aceștia se îngrijeau de corpul și spiritul lor. În locul idealurilor transcedentale sunt reluate concepțiile conform cărora personalitatea umană trebuie îngrijită și cultivată sub toate aspectele ei fizice, spirituale și morale.

Pedagogii, scriitorii sau alți gânditori umaniști din Italia, Spania, Franța, Germania și Anglia au imprimat un nou scop al educației: formarea omului complet. Este adevărat că din cauza structurii sociale a timpului educația era limitată la clasele de sus ale societății. Pe de altă parte, lipsa unei organizări școlare moderne, limita eforturile pedagogilor umaniști la aspecte mai ales teoretice: ideile lor sunt exprimate în lucrări cu caracter divers, dar sunt prea puțin aplicate în practică. Doar sporadic, câțiva educatori străluciți au încercat să-și pună realmente ideile în aplicare, în procesul de educație al unor copii din familii princiare sau nobiliare, a căror educație le era încredințată.

Deși s-au limitat la aspecte teoretice, activitatea pedagogilor umaniști a avut meritul de a fi readus educația fizică printre preocupările educației generale. În același timp ei au reușit să dezvolte idei valoroase legate de scopurile, necesitatea și foloasele exercițiilor fizice, privite în cadrul unui sistem de formare a personalității umane complete.

Italia: Pietro Paolo Vergerio (1349-1428), în lucrarea sa “Despre moravurile nobililor și studiul științelor frumoase” își expune principiile despre educație afirmând “Cine posedă un spirit clar și un corp puternic, trebuie să se îngrijească de amândouă”. În opinia sa, o educație adevărată constă în alternarea activității stintifice cu exercițiile fizice. El era adeptul unor exerciții care dezvoltă forța fizică: jocurile cu mingea, vânătoarea, pescuitul, iar pentru cei care le găsesc pe acestea prea dificile, recomandă mersul pe jos.

Mafeo Vegio (1406-1458), autor al unui tratat pedagogic, recomandă exercițiile militare tuturor tinerilor și le consideră obligatorii pentru aceia care doreau să se dedice unor cariere militare. În opinia lui, scopul exercițiilor fizice trebuia să fie favorizarea unei bune dezvoltări fizice și o sănătate cât mai bună, nu de a forma atleți. În acest scop ele trebuie deprinse treptat, pentru a nu obosi copiii încă nedezvoltați. A fost preocupat im mod deosebit de efectul exercițiilor fizice asupra ținutei estetice a corpului.

Aenea Sylvio Piccolomini (1405-1464) a scris un tratat de educație pentru tânărul rege al Ungariei și Boemiei, Ladislau, al cărui educator a fost. El subliniază importanța exercițiilor fizice pentru formarea unei ținute frumoase și mai ales pentru pregătirea de război. Piccolomini a ajuns papa (Pius al II-lea), continuând și din această poziție să recomande principilor italieni practicarea consecventă a scrimei, ca exercițiu fizic indispensabil formării unor bune capacități militare.

Vittorino di Rambaldoni da Feltre (1378-1446) a fost elevul lui Vergerio la Universitatea din Padova, unde și-a început cariera pedagogică. Din anul 1442 a devenit educatorul copiilor ducelui din Mantova. În această calitate a reușit să creeze o instituție și chiar un sistem de educație care l-au consacrat ca pe unul dintre marii precursori ai renașterii educației fizice școlare.

El a organizat într-un pavilion din grădina palatului ducal din Mantova un institut de educație pentru copiii din familia ducală, în care au fost primiți un număr însemnat de copii atât din familii nobile cât și din cele mai sărace, care erau întreținuți pe seama familiilor celor bogați. Instituția se numea “Casa Giocosa” iar programul de educație era în așa fel conceput încât să asigure o “școală perfectă” după concepțiile lui. Instruirea oferită copiilor era cea clasică, predominau limba latină, filosofia, retorică. Excesul unei educații intelectuale era compensat printr-o îngrijită educație morală și religioasă, și ceea ce constituia o inovație îndrăzneață a timpului său, prin educație fizică. Exercițiile fizice care se practicau la Casa Giocosa erau dintre cele mai variate: alergări, înot și pescuit, călărie, luptă, jocuri cu mingea, aruncarea lăncii, tirul cu arcul și arbaleta, dansul, jocuri de război asemănătoare cu turnirul cavaleresc. După modelul antic grecesc, era cultivată și muzica vocală și instrumentală.

Ludovic de Vives (1492- 1540), spaniol din Valencia, a trăit în Belgia, apoi la Paris și în Anglia, la Oxford unde s-a ocupat de educația fiicei regelui Henric al VIII-lea, Maria. Discipol la educației scolastice la începutul activității sale, a devenit un umanist respectat. Sistemul său de educație l-a expus în principala sa opera “De tradensis disciplinis”. Vives era adeptul unei educații echilibrate din care exercițiile fizice nu trebuie să lipsească, fiind considerate deosebit de importante pentru păstrarea sănătății, dezvoltarea fizicului și realizarea echilibrului sufletesc. În opinia sa lecțiile trebuie alternate cu jocuri și plimbări. Exercițiile fizice nu trebuie să aibă un caracter militar ci unul școlar. Jocurile elevilor trebuie să se desfășoare sub supravegherea unui adult, pentru a degenera, iar școlile trebuie să aibă locuri special amenajate pentru ca exercițiile fizice să se poată face pe orice vreme.

Hieronymus Mercurialis (1530-1606) medic, a realizat o operă care deși are mai ales un caracter igienic și medical, prin bogăția materialului și prezentarea lui, este și o operă pedagogica de mare valoare. Din anul 1562 a fost medicul cardinalului Alexandru Farnese, un mare protector al științei și al artelor. În această calitate are acces la bogăția de cărți și manuscrise ale anticilor care se găsea la Vatican. Rezultatul studiilor (s-a aplecat mai ales asupra operelor lui Galenus) este lucrarea “Ars gymnastica” care apare în 1569, la Veneția. Este o lucrare impresionantă formată din șase părți. (Titlul ei complet este: “Șase cărți despre celebra artă gimnastică a celor vechi, în timpurile noastre încă necunoscută”) Cartea a fost retipărită încă în șase ediții. (4 la Veneția, una la Paris în anul 1577 și ultima la Amsterdam în 1672).

Lucrarea lui Mercurialis are o valoare remarcabilă atât documentară cât și literară, reprezentând una dintre monumentele literare ale Renașterii. Prin răspândirea ei considerabilă a avut o influență mare asupra oamenilor, contribuind la redeșteptarea interesului pentru gimnastică antică pe baza unui material bogat și foarte bine prezentat.

Umaniștii germani au fost savanți, cercetători de bibliotecă, pasionați de arheologie. Ei au studiat cultura antică, au proclamat virtutile exercițiilor fizice clasice, dar au ignorat ce se află în imediată lor apropiere, adică cultura populară originală a timpului lor și nu au luat în considerare exercițiile tradiționale ale poporului german.

Erasmus din Rotterdam, erudit filosof și pedagog, condamna brutalitatea unor profesori care foloseau bătaia ca metodă pedagogică, fiind prin natura sa un adversar al violenței. Din acest motiv ne agrea nici exercițiile fizice dinamice, considerându-le nedemne. Nici vorbă despre încurajarea practicii acelor exerciții tradiționale ale vechilor germani.

Martin Luther, fondatorul religiei protestante a fost și unul dintre marii educatori ai poporului său. În lucrările sale este de acord cu practicarea exercițiilor fizice, considerându-le necesare pentru ca oamenii să nu cadă pradă exceselor și obiceiurilor nesănătoase.

În Anglia, Thomas Elliot (1490-1546), medic, a reușit o combinație fericită între umanism și cavalerism, preluând idei și concepții atât de la Erasmus cât și de la Castiglione. Cartea sa “The Gouvernour” publicată în 1531, sintetizează ideile sale despre educație. Aceasta trebuia pusă în serviciul statului, pentru a pregăti o tânără generație folositoare scopurilor sale. A fost primul educator englez care a insistat asupra valorii educative a exercițiilor fizice. Acest principiu va fi de acum înainte prezent permanent în toate sistemele de educație engleză.

Roger Acham (1516-1568) a fost educatorul reginei Elisabeta. Activitatea lui s-a desfășurat într-o perioadă în care se puneau bazele Imperiului colonial englez. Opera sa pedagogică de căpătâi, a fost lucrarea “Schoolmaster” apărută în 1570. Pentru Acham, idealul educațional trebuia să fie formarea "gentlemenului", omul cumsecade, înțelept, religios, dar în același timp sănătos și bine dezvoltat fizic. Secretul echilibrului și a forței națiunii era asigurarea unei educații care să dezvolte atât trupul cât și spiritul.

Scriitorul francez Francoise Rabelais și-a exprimat ideile îndrăznețe și inovatoare într-un roman fantezist “Gargantua et Pantagruel”, publicat în perioada 1532-1564. Romanul, scris într-un stil luxuriant, grotesc, adesea la limita decenței, este o critică aspră la adresa concepțiilor de viață feudale și la modul în care se făcea educația tineretului. Rabelais schițează un sistem revoluționar de educație în care combina concepțiile cavalerești cu cele umaniste și care acordă atenție sporită educației fizice și igienei. Poetul Michel de Montaigne (1533-1592) preocupat de ideea că educația trebuie să vizeze în egală măsură corpul și spiritul își exprimă și el ideile într-un mod mai puțin formal. Concepțiile sale asupra acestei probleme sunt sintetizate în scrisorile pe care le trimite unei doamne, Diane de Foix contesa de Gurson, cuprinzând sfaturi cu privire la educația pe care trebuie să o primească fiul acesteia.

Umaniștii au încercat prin eforturile lor concretizate cel mai adesea în lucrări cu caracter medical, pedagogic sau chiar literar să readucă în centrul atenției importantă educației fizice în procesul de formare al omului modern. Oamenii de cultură din secolele care au marcat perioada Renașterii au fost în marea lor majoritate, teoreticieni, puțin preocupați de aplicarea practică a concepțiilor pe care le propagau. Precizarea rolului educației fizice în sistemele educative, a scopurilor acestei activități, precum și a celor mai potrivite metode și forme de practicare vor fi tot atâtea probleme care își vor găsi parțial rezolvarea prin eforturile oamenilor de știință, pedagogi în special, din secolele care au urmat.

CAPITOLUL 8. CURENTUL FILANTROPIST ȘI REINTRODUCEREA EDUCAȚIEI FIZICE ÎN ȘCOALĂ: J. BASEDOW, C. SALZMAN, J. GUTS-MUTS, G. VIETH, PESTALOZZI

Ideile enciclopediștilor francezi s-au răspândit în întreaga Europă, dar avut un mare răsunet deosebit în Germania, unde limba franceză și obiceiurile de viață ale francezilor s-au bucurat de un prestigiu deosebit. S-a ajuns chiar la disprețul față de limba germană, care era considerată barbară.

În secolul al XVIII-lea, în Germania s-a produs o puternică mișcare de luptă împotriva tiraniei religioase. Biserica catolică germană redevenise o mare putere, care controla spiritual poporul german, cenzurând orice libertate de idei, persecutând autorii care cutezau să-și exprime păreri care nu erau în concordanță cu concepțiile religioase stricte.

Această epocă de renaștere numită în Germania "aufklarung" (iluminare) este considerată la fel de importantă ca și Renașterea din sec. al XV-XVI-lea. Principiile noului curent erau: restituirea drepturilor individuale ale fiecăruia și emanciparea față de biserică, iar pe plan politic abolirea monarhiei absolutiste. Cele mai reprezentative figuri ale “aufklarungului” au fost: Leibnitz, Wolf, Kant și Herder.

Dacă în Franța ideile enciclopediștilor și raționaliștilor au avut mai ales o influența politică, contribuind la declanșarea Revoluției din 1789, în Germania, efectele iluminismului autohton s-au manifestat mai ales în plan cultural și au avut o influență puternică asupra a tot ceea ce însemna la timpul respectiv educația.

Pedagogii germani își vor îndrepta atenția și spre educație fizică. După ce umaniștii au încercat în lucrările lor să o readucă în atenția oamenilor, iar pedagogii secolelor următoare au ridicat-o la rangul unei concepții fundamenatale în educația generală, pedagogii germani de la sfârșitul sec. al XVIII-lea vor reuși să o introducă în practica vieții școlare. Această reușită va deschide un nou capitol în evoluția istorică a educației fizice.

După o lungă perioadă de timp și multe obstacole, educația fizică dispărută din școală după prăbușirea lumii antice, se va întoarce din nou la școală.

Ideile iluminismului german și-au găsit cea mai bună expresie în școală filantropică, dezvoltată în a doua jumătate a sec. la XVIII-lea, care a reunit și sintetizat toate curentele din lumea intelectuală: raționalismul, utilitarismul, concepțiile lui Locke, cultivarea sentimentelor, etc.

Pedagogii germani de la sfârșitul secolului al XVIII-lea sunt cei care reușesc să facă marele pas de la concepțiile promovate de umaniști și iluminiști încă din secolul al XVI-lea la aplicarea în practică a ideii că educația fizică trebuie să redevină o piatră de temelie a educației școlare. Educația fizică și-a găsit un loc central în preocupările pedagogilor care aparțineau școlii filantropiste. Continuând opera înaintașilor lor, ei nu s-au mulțumit doar cu exprimarea și susținerea în scris a ideilor despre această activitate, ci au introdus-o efectiv în programele instituțiilor școlare pe care le-au înființat sau condus.

8.1. Întemeietorul școlii filantropiste a fost Johann Basedow (1732-1790). Originar din Hamburg, a studiat teologia, iar în anii 1750 este profesor la o Academie cavalerească din Danemarca, unde are ocazia să cunoască și să prețuiască virtuțile exercițiilor cavalerești. Ideile sale pedagogice progresiste atrag atenția principelui din Anhalt, care îi oferă șansa de înființa o instituție de educație în conformitate cu concepțiile sale. Astfel ia naștere în 1774, celebrul institut “Philantropinum” de la Dessau. Această școală va fi terenul de aplicare și experimentare a pedagogiei filantropiste a lu Basedow, un adevărat laborator de experiență în domeniul educației fizice, morale și intelectuale.

Basedow a dorit ca aceata școală să fie “întâia școală normală pentru umanitate”, “o școală a iubirii de oameni și de cunoștințe bune pentru învățători, pentru bogați și săraci” El și-a expus ideile pedagogice într-un mare număr de lucrări. Lucrarea sa fundamentală este “Tratatul elementar” apărută în 1774, cuprinzând 4 volume.

Pedagogia lui Basedow este inspirată de ideile lui Locke, Comenius și mai ales Rousseau. În concepția sa educația trebuie să fie națională și independentă de orice biserică, dar cultura sentimentului patriotic trebuie făcută în afară de orice naționalitate. În opinia lui Basedow, munca trebuie înlocuită cu plăcerea. Ca urmare a acestor două caractecteristici ale concepției pedagogice basedowiene: atractivitatea și utilitarismul, exercițiile fizice au ocupat loc considerabil în planul de educație al lui Basedow.

La Philantrophinum a fost introdusă o metodă prin care copiii învățau jucându-se, iar orele de invatatura alternau cu cele de joc. Exercițiul fizice trebuia să aibă un dublu scop. Pe de o parte să fie instrumente ale îmbunătățării naturii umane, iar pe de altă parte să fie mijloc de educație generală pentru viitorii cetățeni. Ele erau împrumutate din vechea gimnastică grecească și din exercițiile cavalerești, în așa fel încât să satisfacă principiul utilitar. La Dessau a fost introdus un pentatlon care cuprindea: alergări, sărituri, cățărări, exerciții de balans și de purtat. Acestora li se adăugau dansul, călăria, scrima, exerciții militare. O inovație a lui Basedow a fost introducerea pe timpul verii a vieții de tabără, în care elevii locuiau în corturi, înotau, pescuiau, făceau canotaj etc.

Printre aceștia a fost și Christian Salzman (1744-1811), pastor protestant, care a lucrat pentru o scurtă perioadă la Dessau. Nemulțumit de atmosfera de aici, a acceptat ofertă și sprijinul financiar la familiei domnitoare din Saxa Coburg Gotha și a înființat o nouă instituție Philantropinum, în apropierea localității Schnefenthal, într-un loc aparte, în mijlocul naturii.

Om cu spirit ales, mare iubitor al copiilor, dar și cu o mare capacitate de muncă și bun organizator, Salzman s-a devotat acestei instituții și a făcut din ea un model de școală modernă. Ajutat de echipa de profesori cu care a lucrat într-o deplină armonie a reușit să imprime instituției un bun renume care i-a asigurat o foarte lungă funcționare.

La fel ca și Rousseau (al cărui adept a fost) Salzman și-a sintetizat ideile pedagogice într-un roman, intitulat după numele personajului principal, "Konrad Kiefer". Spre deosebire de eroul lui Rousseau, acesta era un copil de țărani, care frecventează școala din satul natal. Scopul educației în opinia lui Salzman era “să formeze oameni sănătoși, și voioși, inteligenți și buni, pentru că prin aceasta să fie fericiți ei înșiși și în stare să colaboreze la prosperitatea generală.” (Kirițescu, 1942)

Între el și predecesorul lui ale cărui concepții și le-a însușit – Basedow, erau mari deosebiri de personalitate: pe cât de plin de temeperament și ciudățenii era acesta, pe atât de ponderat, simplu și modest era Salzman. Punând pe primul plan formarea personalității elevilor, Salzman a acordat o atenție specială personalității educatorului: acesta trebuia să caute în el însuși cauza greșelilor elevilor săi. Cunoașterea de sine, conduita exemplară și continuă perfecționare a propriei personalități este după Salzman, secretul educației.

Deși a fost preot, educația fizică s-a bucurat de mare atenție în programele de educație de la Schephenthal. Elevii săi făceau numeroase excursii, practicau exercițiile fizice și jocurile. În opinia lui, profesorul trebuia să ia parte în mod activ la aceste jocuri: “Cine nu știe să se joace cu copiii și este destul de nepriceput ca să creadă că acest amuzament este mai prejos de demnitatea sa, nu trebuie să se facă educator.”

În curtea școlii de la Schephenthal erau amenajate spații speciale și aparate pentru practicarea exercițiilor fizice: barna de echilibru, șanțuri pentru sărituri, stâlpi pentru cățărări, leagăne pentru balans, etc. Pe lângă aceste exerciții fizice în programul elevilor mai erau și dansurile, muzică instrumentală și activitățile manuale.

Marele merit al școlii filantropiste este că a demonstrat importanța educației fizice și a readus-o în programul școlar pe o poziție egală cu cea a educației intelectuale și morale.

Cel care a reușit într-un mod strălucit să concretizeze eforturile pedagogilor filantropiști în domeniul educației fizice a fost Johan Gutsmuths (1759 – 1839). Cu studii de teologie, filologie, geografie, matematică și fizică la Universitatea din Halle, datorită unui concurs de împrejurări, devine profesor de gimnastică la școala lui Salzmann. Angajarea lui s-a dovedit foarte inspirată, Gutsmuths dedicându-se cu mare devotament și seriozitate acestui domeniu de activitate.

8.2. Gerhard Vieth (1763-1836) a fost contemporan cu Gutsmuts, desfășurându-și activitatea practic în același timp. Om de știință, cu o pregătire ce atingea erudiția, excelent pedagog, a reușit să contribuie fundamentarea științifică a educației fizice, deși nu a predat-o niciodată ca profesor. După studii de foarte serioase de drept, matematica și fizică la Universitățile din Gotingen și Leipzig, din anul 1786 este profesor de matematică, apoi director la scoala filantropistă din Dessau. Bogată lui activitate științifică a fost surprinzător completată cu o lucrare dintr-un domeniu care aparent nu avea legătură cu preocupările lui obișnuite: “încercare de enciclopedie a exercițiilor fizice, o lucrare fundamentală, una dintre cele mai complete care s-a scris vreodată în educație fizică.

În prima parte a lucrării, autorul a descris bazându-se pe o documentare foarte bogată, exercițiile fizice practicate din cele mai vechi timpuri de toate popoarele lumii, încercând în același timp să explice și procesul de evoluție al lor. În partea a doua, a sistematizat exercițiile fizice după alte criterii decât cele ale lui Gutsmuts. Vieth utilizează pentru sistematizare criterii anatomice și fiziologice, fiind primul autor care apelează la acestea. El descrie structura corpului omenesc în legătură cu mecanica mișcărilor, efectele de pârghie ale oaselor, etc. Toate exercițiile sunt tratate din acest punct de vedere, iar descrierile unor poziții și a unor mișcări sunt atât de bine realizate încât au rămas valabile până în zilele noastre.

Cartea lui Vieth, scrisă pe baza unei documentări excepționale, fundamentată științific a completat în mod fericit opera lui Gutsmuths, cele două lucrări realizând împreună fundamentarea științifică a activității de educație fizică.

Alături de filantropiști germani, au fost și alți pedagogi care prin concepțiile și realizările lor de ordin teoretic, dar mai ales practic au determinat evoluția pozitivă a procesului de dezvoltare a educației fizice, mai ales în mediul școlar, în această perioadă. Printre aceștia se detașează personalitatea elevetianului de origine italiană Pestalozzi (1746 – 1827). Mare admirator și adept al ideilor lui Rousseau, având studii teologige și juridice, după încercări nereușite în domeniul agriculturii, Pestalozzi a înființat la ferma lui de la Brugg un institut pentru educația copiilor orfani sau de condiție foarte modestă. Marea forță a acestui om provenea mai ales din excepționalele sale calități morale: altruismul, bunătatea și o imensă generozitate.

Opera sa pedagogică, scrisă în stilul unui roman popular Leonard și Gertruda, a apărut în anul 1781 și s-a bucurat de un succes imens. La fel ca și ultima dintre școlile pe care le-a înființat și condus, cea de la Yverdon, o localitate de lângă Neuchâtel. Aceste ultime realizări l-au consacrat ca o personalitate pedagogică de prim rang.

Concepția pedagogică a lui Pestalozzi, pornește de la ideea Rousseau, conform căreia baza oricărei educații este intuiția. Intuiția nu consta numai în percepția exterioară a senzațiilor, ci se aplică și în sfera constiintei, a sentimentelor si emotiilor. Cunoscator al filozofiei platoniene, Pestalozzi promoveaza educatia fizica ca factor decisiv in formarea armonioasa a personalitatii umane. In scolile pe care le-a infiintat sau condus, exercitiile fizice numite de pedagog "naturale sau elementare" se adresau in primul rand articulatiilor. Ele constau in flexii, extensii, rasuciri ale membrelor si trunchiului, se executau liber si erau exersate intr-un mod frontal care angrena intreg colectivul de elevi.

Daca sistemul pedagogic al lui Pestalozzi la modul general s-a bucurat de o apreciere unanima, fiind considerat deschizator de drum in pedagogia moderna, nu acelasi lucru se poate spune despre gimnastica scolara preconizata de el. Crititata pentru artificialitate si caracterul ei mecanic, trebuie totusi apreciata pentru faptul ca in elaborarea sistemului de exercitii fizice Pestalozzi a folosit cunostinte de anatomie si biomecanica, dand un caracter stiintific contributiei sale la dezvoltarea acestui domeniu.

CAPITOLUL 9. SISTEMELE NATIONALE DE EDUCATIE FIZICA DIN SECOLELE AL XVIII-LEA SI AL XIX-LEA: SISTEMUL FRANCEZ, ELVETIAN, GERMAN, DANEZ, SUEDEZ SI ENGLEZ

Scriitorii, filosofii, pedagogii secolelor al XVI-lea, XVII-lea si al XVIII-lea au reusit sa readuca educatia fizica in preocuparile oamenilor de cultura si a celor de scoala. Filantropistii au introdus educatia fizica in programul scolar, ca parte esentiala a educatiei generale. La limita secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea, se accentueaza caracterul concret al activitatilor in domeniul educatiei fizice, iar realizarile unor personalitati din Franta, Germania, Suedia sau Anglia se cristalizeaza sub forma unor advarate sisteme nationale de educatie fizica.

Creatorii de sisteme de la sfirsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator, au reusit sa fundamenteze sisteme de educatie fizica complete, bazate pe conceptii pedagogice generale, dar in acelasi timp adaptate la caracteristicile sociale, politice din tarilor lor si subordonate unor scopuri clare. Datorita gradului de dezvoltare la care a ajuns gandirea pedagogica in domeniul educatiei fizice in aceasta perioada si adaptarii ei la conditiile specifice de viata din tara respectiva, sistemele de educatie fizica create in aceasta perioada au avut o larga raspandire, au patruns in viata scolara, au fost durabile si au constituit o caracteristica a educatiei fizice din acest secol. Mai mult chiar, unele dintre ele au fost preluate si de alte tari europene decat cele in care au aparut, influentand dezvoltarea activitatii de educatie fizica pe plan european si chiar mondial, daca ne gandim ca toate sistemele europene au patruns si pe continentul american prin intermediul emigrantilor. Secolul al XIX-lea a fost marcat nu numai de aparitia si extinderea sistemelor de educatie fizica nationale, ci si de lupta dintre ele. Din aceasta rivalitate a avut de castigat in principal activitatea de educatie fizica care pe parcursul acestui secol se poate spune ca intrat definitiv in viata omului modern, mai ales prin intermediul sistemului de educatie scolar si universitar, devenind o componenta esentiala a procesului de dezvoltare normala si armonioasa a omului, de pastrare a bunului cel mai de pret: sanatatea.

9.1. In Franta secolulului al XVIII-lea invatamantul avea un aspect haotic care se datora lipsei de interes a regalitatii preocupata doar scolile destinate functionarilor si ofiterilor sai. Neglijenta statului fata problemele educatiei a dus la cresterea influentei congregatiilor religioase, in special a iezuitilor care controlau intregul sistem de invatamant. Dupa expulzarea acestora in 1762, in sistemul de invatamant s-a produs un adevarat gol.

Revolutia franceza prin fruntasii sai a incercat punerea invatamantului sub directul control al statului, considerand ca scoala era mijlocul cel mai sigur de a asigura emanciparea poporului. Ideile pedagogilor Revolutiei franceze nu au devenit realitate din cauza modului in care s-au derulat evenimentele in Franta. Preluarea puterii de catre Napoleon Bonaparte care a preluat din ideile generoase ale enciclopedistilor numai pe acelea care-i serveau fundamentarii conceptiei statului militar a redus scopul invatamantului public francez la acela de a creste si educa soldati. In scolile din timpul sau, exercitiile fizice constau doar in marsuri si manuiri ale armelor, elevii erau organizati in companii iar scoala devenise o adevarata cazarma.

In acest context educational isi va desfasura activitatea cel care este considerat creatorul primului sistem de educatie fizica francez colonelul spaniol Don Francesco Amoros y Ondeano (1770-1848) care a reusit sa adauge la spiritul militarist al epocii o conceptie superioara despre educatie.

Amoros s-a nascut la Valencia in Spania si s-a dedicat carierei militare. Bun cunoscator al pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un regulament de educatie militara bazat pe ideile acestuia. A avut ocazia sa-si puna in practica ideile progresiste despre educatie la Institutul pestalozzian din Madrid. Acest institut a fost infiintat in 1807 de catre regele Carol al IV-lea al Spaniei pentru formarea inginerilor si ofiterilor, iar Amoros a fost numit la conducerea lui. Pe langa aceasta functie, el s-a ocupat de educatia principelui mostenitorul al tronului Spaniei si a detinut o serie de functii importante in stat: intendent al politiei, ministru de interne, consilier de stat. In timpul campaniei lui Napoleon in Spania, s-a alaturat francezilor, devenind guvernator al provinciei. La prabusirea regimului napoleonian s-a refugiat in Franta, iar in anul 1816 a obtinut naturalizarea ca cetatean francez, dedicandu-si intreaga activitate noii sale patrii.

Activitatea sa principala a constat in raspandirea exercitiilor fizice pentru practicarea carora a creat un sistem propriu. Om charismatic, intreprinzator, de mare inteligenta, bun vorbitor a reusit sa creeze o miscare puternica in favoarea educatiei fizice. Teoretician si practician in acelasi timp, a scris o multime de carti si brosuri care au fixat sistemul si metodele sale, dar a si infiintat si condus o serie de institutii in care se preda gimnastica dupa principiile sale.

Conceptiile teoretice sunt cel mai bine prezentate de insusi Amoros, in manualele si lucrarile sale. El defineste gimnastica drept: "stiinta rationala a miscarilor noastre, a raporturilor lor cu simturile, cu inteligenta, cu sentimentele, cu moravurile noastre si cu dezvoltarea tuturor facultatilor noastre. Gimnastica imbratiseaza practica tuturor exercitiilor ce tind a face pe om mai curajos, mai intreprinzator, mai inteligent, mai dibaci, mai iute, mai mladios, mai sensibil, mai puternic, mai sprinten, si care ne ajuta sa infrangem toate dificultatile si sa triumfam impotriva tuturor primejdiilor si a tuturor piedicilor, de a fi capabili sa servim patria si umanitatea". Encyclopedie des Sports, 1924

Amoros a pus primul care a intuit ceea ce psihologia moderna numeste “imagini kineztezice”, adica senzatiile despre miscarea propriului corp. La baza didacticii amorosiene sta intuitia, care porneste de la asocierea a cat mai multe senzatii: auditive, vizuale, tactile. Asocierea exercitiilor cu muzica este un element important al metodei sale prin asocierea miscarilor cu ritmul pe care il ofera muzica. La valoarea psiho-pedagogica a exercitiilor Amoros adauga necesitatea ca exercitiile fizice sa aiba si un caracter utilitar.

Gimnastica lui Amoros are la baza in ceea ce priveste alegerea, sistematizarea, si executarea exercitiilor sale criterii stiintifice care se fundamenteaza pe cunostinte de anatomia si fiziologie, mecanica miscarilor si examenul fizic si moral ale elevilor. El are marele merit de a fi primul care a individualizat educatia motrica tinand cont de constitutia fizica si de personalitatea elevului, alcatuind un adevarat dosar pentru fiecare pentru fiecare elev, care cuprindea o multime de date si masuratori somatice, precum si de predispozitii pentru anumite exercitii. Amoros alegea si recomanda fiecarui elev exercitiile care le considera potrivite.

Lectiile concepute de Amoros aveau au aspect variat, cautand sa realizeze toate scopurile sistemului sau. La inceputul orei, incolonati, elevii intrau in sala, condusi de profesorul lor. Echipamentul lor era format din pantaloni albi si vesta simpla. Dupa inspectie, elevii executau pe muzica exercitii elementare si marsuri. Partea a doua a lectiei se desfasura in aer liber si consta in alergari si exercitii de lupte. A treia parte era dedicata asimilarii unor cunostinte teoretice. Se desfasura in sala de fiziologie pe ai caror pereti se gaseau o serie de planse, tablouri, statistici, maxime morale. A patra parte se desfasura din nou afara, constand in exercitii de aplicatie. In fine, ultima parte a lectiei era gazduita din nou de sala de fiziologie: aici se analiza lectia si se atribuiau calificativele si recompense morale celor care s-au distins.

9.2. Elvetia – Fara sa se ridice la inaltimea de spirit a lui Amoros, al carui adept dar si rival a fost, elvetianul Henri Clias (1782-1854) a avut si el o contributie importanta la progresul educatiei fizice din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Nascut la Boston, fiu al unui emigrant elevetian, a studiat in Olanda, iar in anul 1810 ajunge in Elvetia unde isi desfasoara activitatea ca maestru de gimnastica la diverse institutii si apoi in cadrul armatei. In anul 1816, publica cartea “Bazele gimnasticii”, ulterior tradusa in franceza si italiana. Un an mai tarziu, pleaca in Franta dornic sa se faca cunoscut, dar aici Amoros este in plina ascensiune, asa ca nu are prea mare succes.

In anul 1819 publica o noua lucrare “Tratat de gimnastica elementara”. Trece in Anglia si timp de 6 ani se ocupa cu pregatirea fizica a militarilor englezi, ajungand sa aiba in anul 1823 in jur de 1400 de elevi. Pe linga educatia fizica militara, incepe sa fie preocupat de gimnastica pentru femei, publicand si o lucrare in acest domeniu, numita “Calistenia”. Se reintoarce in Elvetia, unde preda gimnastica la o serie de institutii scolare si in armata, iar sfera lui de preocupari se extinde si in domeniul gimnasticii pentru copiii de varsta foarte mica (sugari) si gimnastica medicala.

Dupa catva timp pleaca din nou in Franta, reusind de aceasta data sa se faca remarcat si chiar sa-l detroneze pe Amoros, aflat in declin de popularitate, primind o serie din functiile oficiale ale acestuia.

Sistemul lui Clias nu are multe elemente de originalitate, teoria si sistematizarea exercitiilor sale fiind inspirata in mare parte din principiile lui Gutsmuts, iar aparatele si tehnica de executie sunt preluate de la Amoros, pe care desi l-a contestat, l-a copiat in cea mai mare parte. Marele sau merit ramane faptul ca a pus bazele gimnasticii pentru copiii foarte mici si a contribuit la dezvoltarea gimnasticii feminine.

9.3. Germania – La sfarsitul secolului al XVIII-lea armatele franceze conduse de Napoleon cuceresc Prusia, iar toate celelalte state germane devin sateliti ai noii puteri. Din dorinta unor personalitati animate de gandul recastigarii independentei si a realizarii unitatii nationale se naste ideea de a intari poporul prin educatie fizica. O educatie fizica care la randul ei sa stea la baza educarii caracterului in asa fel incat sa fie formati soldati puternici, curajosi si devotati. Se poate spune ca in Germania, interesul pentru educatia fizica a populatiei a fost determinata de necesitati de ordin politic si militar.

Cel care a creat sistemul de educatie fizica german a fost Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (parintele gimnasticii).

In anul 1810 se stabileste la Berlin si incepe sa lucreze ca profesor la gimnaziul “Grauen Kloster” si la Institutul “Plamman”. Ambele institutii fiind organizate pe principii pestalozziene, exercitiile fizice erau prezente in programul lor educativ. Are ideea de a scoate elevii din cadrul traditional al scolii, ducandu-se cu ei in afara orasului, la camp sau in padure pentru lectiile de gimnastica.

Impreuna cu un grup de ofiteri infiinteaza "Deutscher Bund" (Liga Germana) si cu ajutorul catorva adepti devotati incepe activitatea de pregatire a tineretului. In anul 1811 organizeaza linga Berlin, primul Turnplatz, un teren de exercitii fizice, cu aparate si instalatii variate, pe care-l foloseau peste 500 de practicanti ai exercitiilor fizice. Un an mai tarziu, un nou "turnplatz" este amenajat, pentru a face fata numarului mare de amatori.

Scopul sistemului sau se preciza din ce in ce mai bine: intarirea tineretului in vederea razboiului de eliberare. In paralel cu activitatea sa in domeniul educatiei fizice, Jahn ducea si o intensa activitate publicistica care avea acelasi scop.

Sistemul de gimnastica a lui Jahn era un sistem popular care se adresa tuturor categoriilor populatiei, dar care se infiltrase si in sistemul german de invatamant, cu adaptarile de rigoare. Pedagogii timpului s-au impartit in doua grupuri: unul care era de acord cu virtutile educative ale sistemului, altii care-i contestau aceste calitati. In urma unor dispute aprinse in 1819 prin ordin al ministerului instructiei, gimnastica devine disciplina scolara, dar "turnlatzurile" populare sunt inlocuite cu cele amenajate pe linga scoli.

Principiile gimnasticii lui Jahn sunt prezentate in cartea sa “Die deutsche turkunst” aparuta in anul 1819. Cartea a fost primita cu mare entuziasm si este considerata pana astazi, un monument al culturii germane, fiind formata din patru parti: terminologia, exercitiile, jocurile, metodica.

Terminologia lui Jahn este pur germana (el considerand gimnastica o arta germana), toate vechile denumiri care proveneau din limbile clasice (greaca sau latina) fiind inlocuite cu termeni germani sau socotiti de el ca de origine germana. Astfel vechiul “gymnastic” este inlocuit cu “turnkunst” pe care Jahn in considera de origine germanica in mod gresit, el provenind din latinul “tornare” care la randul sau isi are originea in limba greaca si inseamna cerc. (Kiritescu, 1942)

Exercitiile gimnastice ocupa locul cel mai important in cartea lui Jahn: ele sunt ordonate sistematic dupa forma si natura, insotite de descrieri clare si reguli de executare. Materialul este cules din vechile carti ale antichitatii si din lucrarile predecesorilor sai, Gutsmuts si Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea originala o constituie exercitiile de suspensie si cu sprijinul bratelor, pentru care a creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui Jahn este in mare parte o gimnastica la aparate.

Turnplatzul avea in mijloc un foisor de lemn, o schelarie care servea la exercitiile de agatare si urcare. In jur se gaseau tot felul de aparate si accesorii: calul pentru voltije, grinda oscilanta, paralelele, prajini, franghii, bete sau sulite pentru aruncari. Terenul din jur era amenajat cu santuri, gropi, platforme. Turnplatzurile se amenajau la marginea localitatilor, pe preferinta langa paduri si erau considerate institutii publice. Participantii care proveneau din toate categoriile sociale ale comunitatii: elevi de liceu, studenti, profesori, militari, burghezi, se intruneau odata pe saptamana.

Cocluzionand, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morala prin care s-a dorit realizarea unei educatii nationale si populare pur germane. A avut un caracter popular, accentul fiind pus nu pe scoala ci pe institutiile populare de gimnastica. Criticile care au fost aduse sistemului se refereau la exagerarile in privinta nationalismului, la respingerea a tot ce nu era german. Francezii l-au criticat pentru ca a subordonat interesul pedagogic, unui scop politic si pentru ca il considerau prea mecanic si rigid. Ceea ce insa a ramas meritul de necontestat al lui Jahn, intelegerea faptului ca exercitiile fizice sunt necesare pentru dezvoltarea copiilor si tinerilor, dar si pentru antrenarea adultilor si ca aceste exercitii sunt mai eficiente daca sunt exersate in aer liber, in diferite conditii climatice. De asemenea Jahn a deschis gustul tinerilor pentru drumetii, fiind considerat precursorul “turismului”, activitate atat de draga germanilor.

9.4. Crearea unei scoli de educatie fizica in Danemarca este legata de numele lui Franciscus Nachtegall (1777-1847). Acesta, desi a facut studii de teologie, ajunge datorita contactului cu cartea "Gymanstic fur die Jugend" a filantropistului Gutsmuths, sa aiba revelatia importantei pe care exercitiile fizice o pot avea in viata si dezvoltarea oamenilor.

La catva timp dupa ce a devenit un practicant serios al exercitiilor fizice, in anul 1798, se angajeaza profesor la un institut particular din Copenhaga, iar un an mai tarziu infiinteazeaza o "Societate gimnastica" care avea ca scop raspandirea si dezvoltarea practicii exercitiilor fizice. Asociatia s-a bucurat de mare succes, fapt care l-a determinat un an mai tarziu, sa infiinteze un institut particular, primul din Europa, care avea ca scop exclusiv promovarea educatiei fizice. si pregatirea unor instructori calificati in acest domeniu. Datorita activitatii sale care a inceput sa se bucure de atentia si respectul cercurilor care conduceau Danemarca, in anul 1802 gimnastica este introdusa in programul Scolii militare. Nachtegall este numit profesor la aceasta scoala, apoi din anul 1804 devine profesor de gimnastica la Universitate. Odata cu infiintarea “Institutului pentru gimnastica militara” este numit director al acestei institutii, careia i se va dedica in continuare.

Mult mai valoroasa a fost insa contributia sa in plan practic, pentru ca datorita eforturilor sale in directia promovarii educatiei fizice in randul populatiei scolare, in anul 1828, prin decret regal, gimnastica este introdusa in toate scolile daneze. Astfel, Danemarca a fost prima tara din Europa in care educatia fizica era prezenta in mod organizat in intreg sistemul de invatamant si in armata. Pentru asigurarea cadrelor specializate care sa asigure instruirea, activitatea lui Nachtegall s-a concretizat in infiintarea unei sectii specializate in acest scop la Institutul militar, punand astfel bazele invatamantului superior de educatie fizica din Europa.

9.5. In Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui Nachetegall, edificand unul dinte cele mai complete sisteme de educatie fizica a fost elevul sau Per Henring Ling (1776-1839).

Intors in Suedia in anul 1804, si-a inceput activitatea in domeniul educatiei fizice ca profesor de scrima la Universitatea din Lund. Dupa exemplul maestrului sau danez Nachtegall, in paralel cu aceasta activitate a infiintat si cursuri de gimanstica, scrima si limbi moderne pentru studenti. Lectiile cu studentii care-i frecventeaza cursurile ii releva lipsa unei fundamentari stiintificea in predarea exercitiilor fizice. Pentru a compensa aceasta lacuna, Ling incepe sa studieze cu multa seriozitate anatomia, fiziologia si biomecanica.

In anul 1811, stimulat de realizarile sale care i-au adus aprecieri si elogii, a incercat infiintarea unui institut model de educatie fizica la Stockholm. Desi proiectul sau nu s-a bucurat de sprijinul autoritatilor, nu se descurajat. Perseverent si ambitios, in anul 1813, Ling ajunge sa fie numit profesor de scrima la Academia regala din Karlsburg. Un an mai tarziu, isi realizeaza visul, fiind autorizat sa infiinteze si sa conduca Institutul Regal de Gimnastica din Stockhlom.

Animat de un patriotism profund, Ling a dorit prin intreaga sa activitate sa contribuie la regenerarea morala si fizica a poporului sau, sa redea suedezilor vigoarea, sanatatea si increderea in sine, iar educatia fizica era in conceptia sa cel mai potrivit mijloc de realizarea a acestor scopuri. In ciuda unei sanatati destul de precare, si-a desfasurat cu multa daruire activitatea pana la sfarsitul vietii. A avut bucuria, ca inainte de a stinge din viata la 63 de ani, munca sa-i fie recunscuta si prin alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze.

9.6. Anglia – Secolul al XIX-lea gaseste societatea engleza intr-un stadiu avansat al schimbarilor economice si politice, dar traditionalista si conservatoare in ceea ce priveste sistemul de educatie. Scolile publice, dar mai ales institutiile traditionale ale vechii nobilimi, (Colegiile de la Eton, Harow si Rugby fiind cele mai reprezentative), isi pastrau modul de organizare si principiile pedagogice neschimbate, deja de cateva secole. Idealul educational promovat de Locke, "gentlemenul perfect (sau complet), perfectionat apoi de Daniel Defoe in "Robinson Crusoe" prin adaugarea unor trasaturi caracteristice deschizatorului de drumuri, intreprinzator si neinfricat, se putea atinge numai prin integrarea in educatie a practicii constante a exercitiilor fizice. De aceea, in scolile engleze 2-3 dupa amieze pe saptamana erau dedicate acestor activitati. Se practicau exercitii fizice si jocuri traditional englezesti: tenisul, canotajul, crichetul.

Celebra afirmatie a Ducelui de Wellington: "Batalia de la Waterloo a fost castigata pe cimpurile de joc de la Eton “, subliniaza ca educatia fizica era considerata un factor important in formarea tinerilor englezi.

Dar problemele sistemului englez de educatie din aceasta perioada erau altele: mentinerea disciplinei se realiza prin folosirea unor metode brutale si tocmai din acest motiv, ineficiente. Se practica in scoli acel sistem de sobordonare a copiilor din clasele mai mici de catre elevii din clasele mari: "faggingul", nivelul de instruire era mediocru, elevii obisnuiau sa bea, sa joace carti, totul denotand a decadere din punct de vedere moral si nu numai a tarditionalului sistem englez de educatie.

Doi oameni de cultura s-au implicat in mod deosebit in stoparea acestui proces: Charles Kigsley si Thomas Arnold, fiecare dintre ei cu mijloacele specifice.

Kingsley, preot si romancier, a scris romane cu caracter moral in care critica viciile timpului si prezenta cititorilor sai eroi plini de calitati doesebite, dintre care nu lipseau cele fizice. De altfel, Kingsley a promovat in lucrarile sale exercitiile fizice pe care le considera cel mai bun remediu impotriva obiceiurilor nesanatoase ale tineretului. Sistemul promovat de el a si fost denumit "muscular christians" (crestinism muscular).

Disciplinele sportive cele mai raspandite erau cele atletice (alergarea, sariturile), boxul, canotajul, criketul, tenisul si mai ales fotbalul, dar si fratele mai tanar al acestui joc, rugby-ul.

Educatia de tip sportiv s-a raspandit destul de repede in Anglia. Dupa ce la Colegiul din Rugby s-a incetatenit sistemul promovat de Arnold, au urmat celelalte insitutii scolare de mare traditie, care au inceput sa se organizeze din punct de vedre sportiv prin infiintarea unor cluburi si asociatii sportive proprii. De fapt curentul miscarii sportive a cuprins intreaga societate engleza.

Cronologic, primul Club Atletic s-a infiintat in anul 1850 la Universitatea din Oxford, urmata al cativa ani de Universiatea din Cambridge. In jurul acestei universitati se realizeaza si prima "federalizare" prin asocierea a unui numar de 17 colegii. In anul 1855 are loc prima Adunare generala interscolara, iar in anul 1864 prima dintre faimoasele intalniri atletice dintre Oxford si Cambridge, precedate de la fel de cunoscutele intreceri nautice pe Tamisa dintre echipajele celor doua universitati in anul 1861. In anul 1866, la Londra se infiinteaza Clubul Atletic de Amatori, destinat practicarii si organizarii de competitii atletice, care editeaza si un ziar propriu, "The Athlet".

In acest fel, pornind de la conceptia lui Arnold, despre importanta si valoarea sportului ca metoda de educatie, in Anglia se dezvolta sportul ca activitate organizata, iar de aici, ideea de sport, competitie, antrenament se raspandeste in Europa, in lumea anglo-saxona (Australia, America etc.) si apoi in intreaga lume.

CAPITOLUL10. RESTAURAREA JOCURILOR OLIMPICE MODERNE

10.1. Istoricul mișcării olimpice

A doua parte a secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o accentuată dezvoltare a sportului. La început în Anglia, țară în care s-a cristalizat ca activitate de sine stătătoare, cu concepții proprie și scopuri bine definite, apoi în Europa și întreaga lume. Sportul, ca activitate fizică îndreptată spre obținerea unor performanțe și manifestare a dorinței de depășire a unor limite nu a fost îmbrățișată cu entuziasm egal de către personalitățile timpului. Au existat destule opinii critice referitoare la primejdia pe care o reprezintă latura sportivă a culturii fizice. Într-o formă violentă s-a manifestat această atitudine critică în Franța, unde cei doi reprezentanți ai curentelor din educație fizică: P.Tissié și G. Hébert, au trecut peste adversitatea lor tradițională pentru a se opune la răspândirea sportului.

Acesta era criticat de către specialiștii din domeniul educației fizice pentru ca ei considerau mișcările care formau fondul motric al disciplinelor sportive, nefiziologice și dăunătoare pentru organism. Dorința de depășire a adversarilor și a propriilor limite era cotată ca un adevărat pericol, pentru ca în dorința de obținere a unor performanțe deosebite organismul uman face eforturi care determină dezechilibrarea lui. Era aspru criticata și tendința spre specializare și profesionalism, ambele considerate fenomene dezastruoase din punct de vedere moral și social. Adversarii sportului din afara domeniului, condamnau sportul pentru că îl considerau incompatibil cu activitatea intelectuală, iar practicarea în exces a sportului era văzută ca cea mai sigură cale spre decăderea culturală a generațiilor tinere.

În ciuda acestor poziții critice, care au susținut niște idei pe care evoluția ulterioară a fenomenului le-a infirmat în mare măsură, sportul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Anul 1893 marchează un eveniment foarte important în evoluția activității sportive, fiind anul în care a avut loc la Londra primul meci internațional de rugby, între o echipă din Franța și una reprezentând Anglia.

Descoperirea în anii 1875-1881 a ruinelor Olimpiei de către expediția arheologică germana condusă de Ernst Curtius, a contribuit la creșterea numărului celor care considerau că timpurile moderne și activitatea sportivă în plină dezvoltare au nevoie și merită o astfel de competiție.

Întemeietorul olimpiadelor moderne s-a născut în comuna Lampobo din provincia otomană Epir, actualmente în Albania. A emigrat în Țara Româneasca, între 1830-1835 și s-a ocupat cu comerțul de cereale și cu agricultură, arendând terenuri, apoi cumpărându-le. A introdus în practica agricolă metode moderne și a obținut venituri fabuloase. A devenit cetățean roman prin anul 1859, iar prin atitudinea sa de "mecena" față de romani, greci, dar și albanezi, s-a comportat ca adevărat cetățean al Balcanilor. Sprijinirea ideii de renaștere a Jocurilor Olimpice nu a fost singură acțiune de

"mecenat" cultural in care s-a implicat E. Zappa. În februarie 1860 el a oferit domnitorului Alexandru Ioan Cuza donatia de 3000 de galbeni, din care 2000 pentru intocmirea unui dictionar românesc, 200 pentru o gramatica si 800 pentru realizarea unor traduceri din autori clasici.

În prima jumatate a anului 1856, E. Zappa trimitea din Bucuresti, regelui Otto de Bavaria al Greciei si guvernului, propunerea reînfiintarii Jocurilor Olimpice la Atena. El dadea asigurari ca va pune la dispozitie fondurile necesare si propunea începerea jocurilor în 1859. Regele a transmis scrisoarea ministrului de Externe, Alexandru Rangabe. Acesta a intrat în corespondenta cu Zappa, însa a tergiversat luarea unei hotarâri, deoarece intentiona ca jocurile sa nu fie pur sportive. În 1858, Zappa se adresa din nou regelui, aratând ca este gata sa cedeze 400 de actiuni la Societatea elena a vapoarelor, în vederea constituirii unui capital din care sa fondeze, la Atena, o institutie care sa se ocupe de organizarea jocurilor. Mai oferea pentru început, înca 3.000 de galbeni.

Prima editie a jocurilor initiate de Evanghelie Zappa a avut loc la mijlocul lui noiembrie 1859, la Atena. Au fost incluse probe de alergare de 200, 400 si 800 de metri, sarituri, aruncari, întreceri hipice, dar si concursuri literare si folclorice. Au mai fost organizate expozitii cu premii pentru produse industriale si agricole. Manifestarile s-au desfasurat în pietele Ludovic, Libertatii, a teatrului (Kogia), a primariei etc. cu participarea a peste 300 de concurenti. Pe lista învingatorilor s-au numarat Dimitrie Atanasiu, încoronat în proba de viteza (probabil alergare 200 de metri) si Constantin Cristu la aruncari, posibil din România, dupa nume. Au mai participat, la calarie, un ministru si doi atasati de la ambasada Marii Britanii la Atena. Competitia a avut un modest caracter international. Au fost acordate premii în bani, asa cum a dorit Evanghelie Zappa.

În 1862, Evanghelie Zappa a mai facut un demers în vederea popularizarii ideii Jocurilor Olimpice moderne, prin publicarea la Bucuresti a unei publicatii "Societatea Olimpica Româna". Jocurile au fost reluate în 1870, în conditii mai bune si apoi organizate din 5 în 5 ani. Dar Grecia acelor ani era o tara mica si saraca, asa ca eforturile lui Zappa nu au avut un ecou prea mare in lumea sportului din Europa.

Evanghelie Zappa a stipulat în testamentul sau, construirea unei cladiri destinate ca stabiliment olimpic. Prin legea din 30 noiembrie 1869, guvernul grec a dispus constructia cladirii. Denumita "Zappeion" cladirea a fost inaugurata în 1888. În fata Zappeionului, a fost amplasata statuia lui Evanghelie Zappa, cioplita din marmura de Pendeli de catre sculptorul Ioan Coso.

10.1.1. Baronul Pierre de Coubertin (1 ianuarie 1863- 2 Septembrie1937), istoric si pedagog, s-a nascut la Paris intr-o familia aristocratica. Contactele sale cu colegiile britanice si americane ii releva importanta pe care educatia fizica su sportiva o are in dezvoltarea personalitatii tinerilor. Se implica in organizarea si conducerea unor asociatii sportive din Franta, ajungand in pozitia de scretar general al "Uniunii societatilor franceze pentru sporturile atletice".

Dupa o vizita in Grecia, realizata pe cand avea 26 de ani (1889) se alatura grupului de sustinatori al ideii de renastere a vechii competitii antice, Jocurile Olimpice, intr-o forma moderna adecvata timpurilor si oamenilor din secolul al XX-lea care se apropia.

Pentru a-si sustine planurile de restaurare a Jocurilor Olimpice, Pierre de Coubertin foloseste ocazia creata de organizarea sub egida U.S.F.S.A, la Sorbona, Paris, in luna iunie a anului 1894, a unui Congres International pentru studierea si propagarea principiilor amatorismului, la care participa delegati din 49 de tari. La 16 iunie, in fata Conferintei, el propune reinfiintarea J.O. Cei 79 de delegati prezenti la acea data la Sorbona accepta si sustin ideea lui Pierre de Coubertin de a organiza la fiecare patru ani, pe rand in diferite tari, Jocurile Olimpice, care sa cuprinda toate formele de exercitii fizice folosite in lumea civilizata. La 23 iunie 1894, ia fiinta primul Comitet International Olimpic, format din 15 membri reprezentand 13 tari, presedinte fiind ales grecul Demetrius Vikelas, iar secretar-general Pierre de Coubertin. Acest organism avea ca sarcina pregatirea primei editii a J.O moderne, care urma sa se desfasoare in anul 1896 la Atena.

La jocuri puteau lua parte sportivi din toate tarile indiferent de religie, rasa sau convingeri politice, dorindu-se dupa cum spunea creatorul lor, ca ele sa devina cel mai important mijloc prin care sportul sa contribuie la dezvoltarea armonioasa a omului si la construirea unei societati umane superioare.

Daca prima editie a putut fi considerata un succes, urmatoarele au fost organizate cu mari eforturi si nu au reusit sa capteze atentia opiniei publice. Dar, pentru Pierre de Coubertin, devenit presedinte al Comitetului Intenational Olimpic nici unefort nu era prea mare pentru a reusi sa impuna in fata lumii ideea olimpismului. De la editie la editie, in ciuda unor evenimente care au franat adesea evolutia normala a societatii umane in general (primul si al doilea razboi mondial, razboiul rece, apartheid-ul, divizarea lumii in blocuri de orientari diferite, globalizarea, terorismul, etc) miscarea olimpica s-a dezvoltat ajungand sa fie astazi reprezentanta celui mai important eveniment sportiv al lumii, care mobilizeaza forte si energii din cele mai diverse sfere de interes ale societatii.

Pierre de Coubertin a detinut functia de presedinte al C.I.O pana in anul 1924, cand a fost inlocuit de belgianul Henri de Baillet-Latour, pastrandu-si insa pana la moarte functia de presedinte de onoare al miscarii olimpice. S-a stins din viata in anul 1937, la Geneva in Elvetia, fiind inmormantat la Lausane, unde s gaseste sediul C.I.O, iar conform dorintei sale, inima sa a fost ingropata separat, in Grecia chiar in mijlocul ruinelor antice ale Olimpiei.

Pe langa activitatea sa de organizator si conducator al miscarii olimpice Pierre de Coubertin nu a incetat sa pledeze pentru introducerea ideii de olimpism in educatie, considerand ca acesta actioneaza asupra echilibrului interior si exterior al omului, formand caractere.

10.1.2. Olimpismul cuprinde ideile privind modalitatile cu care se actioneaza pentru a aseza sportul în slujba dezvoltarii armonioase a omului. Pierre de Coubertin a definit olimpismul prin sintagma: „Ceea ce este cultura pentru umanitate este olimpismul pentru sport”. Nu este singura definitie pe care cratorul J.O. moderne a gasit-o pentru a sublinia valoarea morala mai ales, a acestei competitii sportive. Preluand mesajul celor douasprezece secole de civilizatie pe care Grecia antica le-a oferit si prin Jocurile Olimpice, Pierre de Coubertin considera olimpismul "un element ce tinde sa întruneasca într-un manunchi luminos toate principiile care contribuie la perfectionarea omului”. Pentru el, olimpismul este „o scoala de noblete si puritate morala, o religie a sportului.

Primul comitet international olimpic s-a constituit cu doi ani înaintea primei editii a Jocurilor Olimpice la Paris, ca organism de conducere a miscarii olimpice. La el au aderat la inceput 13 tari. Din primul Comitet Olimpic au facur parte Dimitrios Vikelas (Grecia), ales presedinte, ca un omagiu adus tarii care initiase cu aproape 3 milenii în urma jocurile, iar secretar general era Pierre de Coubertin, initiatorul si sufletul Jocurilor Olimpice Moderne. In ordine cronologica presedinti ai C.I.O au fost: Demetrius Vikelas, Pierre de Coubertin, Henri de Baillet-Latour, Sigfrid Edström, Avery Brundage, Lord Killanin, Juan Antonio Samaranch si Jacques Rogge in prezent.

Din anul 1915, sediul Comitetului International Olimpic este la Lausane (Elvetia), iar misiunea sa este de a conduce miscarea olimpica în conformitate cu carta olimpica. Organele cele mai importante ale Comitetului International Olimpic sunt:

Sesiunea – organul suprem al Comitetului International Olimpic care adopta, modifica si interpreteaza Carta Olimpica, accepta membrii, se reuneste cel putin o data pe an în sesiune ordinara sau la cererea presedintelui în sesiune extraordinara cu cel putin o treime din membrii;

Comisia executiva – se compune din 4 vicepresedinti si 6 membrii. Acestia sunt alesi prin vot secret si vegheaza la respectarea Cartei Olimpice. Aceasta comisie asigura organizarea interna si administrarea Comitetului International Olimpic;

Presedintele – ales prin scrutin secret pe o perioada de 8 ani, poate fi reales pentru perioade succesive de 4 ani, conduce toate activitatile C.I.O si îl reprezinta permanent. Limbile oficiale ale C.I.O sunt: engleza si franceza. La toate sesiunile traducerea simultana se face în germana, spaniola, rusa si araba.

Jocurile Olimpice sunt competitii între sportivi, în probe individuale sau pe echipe si nu între tari. Sportivii sunt selectionati in echipele olimpice nationale de Comitetul Olimpic National Olimpic a tarii respective, in conformitate cu regulamentele proprii.

Jocurile Olimpice se compun din jocurile olimpiadei si jocurile de iarna. Ambele au loc la fiecare patru ani. Termenul de Olimpiada se refera la perioada de patru ani consecutivi care debuteaza cu jocurile olimpiadei si se termina cu jocurile olimpiadei urmatoare. Olimpiadele se socotesc din 1896 când a avut loc prima editie a Jocurilor Olimpice Moderne.

Daca din anumite motive Jocurile Olimpice nu se desfasoara, olimpiada expira dupa patru ani din ziua începerii sale, data la care începe o noua olimpiada.

Pierre de Coubertin a acordat o mare atentie organizarii ceremonialului si simbolurilor olimpice deoarece fara aceste simboluri întrecerile ar fi simple, lipsite de semnificatii, fara substanta. Ele dau jocurilor o valoare estetica si o atmosfera de înalta frumusete si emulatie si fac posibila comunicarea între popoare. Simbolurile au facut din Jocurile Olimpice un capitol al istoriei universale. Ele au depozitat in decursul anilor o imensa forta spirituala si traditionala. Cele mai cunoscute simboluri olimice sunt:

Flacara olimpica isi are originile în mitologia greaca in care simboliza sacralitatea. La Jocurile antice se organizau "curse ale lamfadoforilor" in care tinerii alergau cu torte aprinse in maini, iar in zilele noastre flacara aprinsa la Olimpia este transmisa prin diverse mijloace adecvate timpurilor moderne si distantelor imense spre locul de desfasurare al fiecarei editii, intr-o emulatie care pastreaza vie ideea perenitatii si sacralitatii acestei competitii care a traversat timpurile;

Simbolul olimpic este alcatuit din 5 cercuri înlantuite fiecare de alta culoare: albastru, galben, negru, verde si rosu;

Drapelul olimpic este de culoare alba si are in centrul sau simbolul olimpic format din cele cinci cercuri;

Imnul olimpic – Primul imn olimpic a fost special compus pentru prima editie a Jocurilor Olimpice Moderne de compozitorul grec Kostas Palamas. Ulterior s-a creat traditia ca fiecare oras care organizeaza o editie sa-si compuna prpriul imn.

Comitetul Olimpic Român este o asociatie autonoma organizata în baza principiilor Cartei Olimpice si este recunoscut oficial de Comitetul International Olimpic din anul 1914. Data infiintarii COR nu este cunoscuta cu exactitate. Din unele documente se poate deduce ca fondarea a avut loc in luna martie sau aprilie a anului 1914 (Maroti, 2000), iar la 19 mai a fost trimisa scrisoarea adresata Comitetului International Olimpic prin care se facea cunoscuta infiintarea acestui organism si componenta nominala a COR.

Organele de conducere a Comitetului Olimpic Român sunt: adunarea generala, comitetul executiv, biroul comitetului executiv.

Mijloacele financiare al Comitetului Olimpic Român provin din subventii din partea statului, organizatii, persoane particulare, donatii, fonduri rezultate din actiuni sportive organizate sub egida Comitetului Olimpic Român, timbre, comercializarea emblemelor si publicatiilor, fonduri rezultate din sponsorizare.

Celebrarea Jocurilor Olimpice are loc în cursul primului an al Olimpiadei. Începând cu anul 1994, la editia a XVII-a Jocurile Olimpice de iarna, acestea vor avea loc în cursul celui de-al doilea an al Olimpiadei. Gazda Jocurilor este aleasa de Comitetul International Olimpic prin comisia sa executiva care supune spre aprobare alegerea orasului gazda.

Organizarea Jocurilor Olimpice este încredintata de C.IO. si Comitetul Olimpic National al tarii gazda. În acest scop Comitetul National Olimpic constituie Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice (C.O.J.O.). Care are obligatia sa dirijeze toate activitatile sale conform Cartei Olimpice, îsi asuma responsabilitatea financiara a organizarii Jocurilor Olimpice, colaboreaza cu C. I.O. si primeste instructiuni de la aceasta.

Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice organizeaza si un program de manifestari culturale care are menirea de a promova relatii de prietenie si solidaritate între participanti.

Orice sportiv poate participa la Jocurile olimpice cu conditia sa se conformeze cartei olimpice si sa fie înscris de Comitetul sau olimpic pe baza unor criterii de admitere stabilite de Federatia Internationala.

10.1.3. Jocurilor Olimpice moderne:

Editia I – 1896 – Atena, Grecia În program au fost incluse 9 discipline sportive cu 43 de probe numai masculine de alergari, sarituri, aruncari, gimnastica (care includa halterele si tragerea frânghiei), scrima, lupte, tir, sporturi nautice (natatie, polo pe apa, canotaj, yachting), ciclism si calarie. Au participat 285 de sportivi (numai barbati) din 13 tari: Anglia, Australia, Austria, Bulgaria, Chile, Danemarca, Elvetia, Franta, Germania, S.U.A., Suedia, Ungaria si binenteles Grecia. Cursa de maraton a fost poate cea mai spectaculoasa. Ea a fost câstigata de grecul Spiridon Louys, care a parcurs distanta de la Marathon la Atena în 2 h si 48 de minute.

Editie a II-a 1900 – Paris, Franta Editia a fost numita simbolic “Olimpiada lui Coubertin”. Jocurile au coincis cu organizarea “Expozitiei Universale" iar din motive financiare ele au facut parte din programul acestei manifestari. Pentru a raspunde cerintelor impuse de organizatori, competitia olimpica s-a desfasurat prin intreceri diverse care au avut loc prin toate colturile Parisului si care au durat mai mult de trei luni (20 mai- 28 octombrie). La start au fost prezenti 1066 de sportivi din 21 de tari, iar din acestia, 6 au fost femei participante la intrecerile de tenis si golf. Este prima participare a femeilor la intrecerile olimpice. In program au fost incluse 18 discipline sportive cu 86 de probe. Aceasta editie inseamna pentru Romania prima participare a unui sportiv la J.O., prin persoana lui George Plagino care a concurat la tir, in proba de talere, unde s-a clasat al XIII-lea din 51 de concurenti.

Editia a III-a – 1904, Saint-Louis – S.U.A. Americanii au castigat cinstea de a organiza J.O datorita comportarii lor deosebite la primele editii. Dar si de aceasta data jocurile sunt umbrite de organizarea in aceeasi perioada a “Expozitiei Universale”, iar din cauza distantelor mari participarea sportivilor din Europa si din alte parti ale lumii a fost slaba. Jocurile s-au desfasurat in perioada 1 iulie- 23 noiembrie. La ele au participat sportivi din 21 de tari, iar numarul disciplinelor sportive a fost de 15, cu 87 de probe. Pentru prima data au fost incluse ca sporturi olimpice boxul si baschetul.

Editia a IV-a – 1908 – Londra, Marea Britanie S-a desfasurat tot in cadrul unei expozitii, de data asta franco-britanica, dar cu toate acestea a fost mult mai bine organizata decat cele anterioare. A fost construit chiar un nou stadion care pe langa intrecerile de atletism putea gazdui: curse cicliste, intreceri de inot, lupte, box, gimnastica, tir cu arcul. Au luat parte 2034 de sportivi din 22 de tari. Deschiderea intrecerilor s-a desfasurat cu mult fast, marcand inceputurile instaurarii adevaratului ceremonial olimpic. Atletul clujean Stefan Somodi care a participat la aceasta editie a reusit clasarea pe locul al II-lea la saritura in inaltime cu 1,88 metri.

A V-a editie – 1912 – Stockholm, Suedia Intrecerile s-au desfasurat in perioada 5 mai – 22 iunie si au cuprins intreceri la 15 discipline si 102 probe. Organizarea a fost foarte buna, intrecerile s-au desfasurat dupa regulamente deja precis stabilite de C.I.O., nivelul tehnic fiind de asemenea ridicat. Boxul a fost scos din programul deoarece legile suedeze interziceau practicarea lui, in schimb au aparut pentru prima data intrecerile pe aparate de gimnastica. Acestea au fost amplasate chiar in incinta stadionului olimpic. A fost reintrodusa calaria, absenta la Londra si pentru prima data pentatlonul modern, creat la initiativa baronului Pierre de Coubertin pentru a continua traditia vechiului pentatlon antic grecesc. A fost construit un stadion nou si un bazin de inot unde pentru prima data s-au intrecut si femeile.

A VI-a editie, a J.O era programata sa se desfasoare in anul 1916, la Berlin, dar din cauza declansarii primului razboi mondial nu a mai avut loc.

A VII-a editie a J.O. 1920 – Anvers, Belgia Reluarea atat de prompta a jocurilor, imediat dupa incetarea primului razboi mondial a demonstrat lumii intregi ca ideea olimpismului era deja stabilizata si puternica in mintea si inima tineretului din intreaga lume. Organizarea J.O. de la Anvers nu a fost usoara din nici un punct de vedere: financiar cheltuielile nu au putut fi suportate in intregime de guvernul belgian care a apelat la concursul unor sponsori, iar pentru recuperarea fondurilor alocate a stabilit preturi mari la biletele de intrare, astfel ca numarul spectatorilor nu a fost cel asteptat. Ceremonia de deschidere a avut loc in data de 14 august, desi intrecerile incepusera la 20 aprilie si au durat pana la 12 septembrie. Pentru prima data este arborat drapelul olimpic, creatie a lui Pierre de Coubertin si se rosteste pentru prima data juramantul olimpic. In randurile sportivilor care au defilat nu sunt prezenti reprezentantii tarilor invinse si nici cei ai proaspetei Uniuni Sovietice.

A VIII-a editie – 1924 – Paris, Franta Dorinta exprimata de presedintele C.I.O., Pierre de Coubertin era de a reabilita editia din 1900. Dar si de data aceasta autoritatile franceze au alaturat jocurilor si alte manifestari sau serbari fapt ce a dus la extinderea perioadei de desfasurare a J.O. la aproape trei luni, din 4 mai pana la 27 septembrie. Un fapt benefic pentru buna desfasurare a jocurilor a fost construirea pentru prima data a unui asezamant special pentru sportivii participanti, satul olimpic, devenit de atunci un simbol al acestei manifestari sportive universale. Numarul tarilor participante a fost un nou record: 44, iar sportivii de asemenea au fost in numar foarte mare: 3075, dintre care 136 de femei. S-au desfasurat intreceri la 18 discipline sportive cu 126 de probe din care 10 feminine.

A IX-a editie a J.O – 1928 – Amsterdam, Olanda C.I.O. a luat de data asta din timp masuri pentru buna organizare si desfasurare a competitiei, limitand durata desfasurarii la 15 zile si reducand numarul disciplinelor sportive la aceiasi cifra, 15. Organizatorii olandezi au amenajat un complex olimpic care cuprindea un stadion cu pista de 400 de metri pentru alergari si una de 500 de metri pentru intrecerile de ciclism. Alaturi se gaseau bazine de inot, sali de lupta si de scrima.

La aceasta editie mai apare un element care va intra in simbolistica olimpica de aici inainte: flacara olimpica, care va arde intr-o cupola imensa pe toata durata jocurilor.

A X-a editie a J.O. – 1932 – Los Angeles, S.U.A In ciuda dificultatilor economice prin care trecea S.U.A. ca urmare a crizei economice din anii 1929-1930, americanii au reusit organizarea in conditii destul de bune a jocurilor. J.O. au debutat la 30 iulie si au durat pana la 14 august. 38 de tari, cu 1331 de sportivi (127 de femei) s-au intrecut la probele cuprinse in cele 15 discipline olimpice.

A XI-a editie a J.O. – 1936 – Berlin, Germania Alegerea locului de desfasurare a jocurilor olimpice devenea o problema din de in ce mai dificila pentru membrii C.I.O., din cauza numarului mare de orase care doreau sa aiba onoarea de a le organiza. De data aceasta alegerea s-a facut dintre orasele Alexandria, Barcelona, Buenos Aires, Roma si Berlin. A castigat Berlinul, in ciuda protestelor unor tari care nu vedeau cu ochi buni organizarea acestei competitii care se vroia un simbol al pacii, de catre o tara in care militarismul si autocratia erau in plina ascensiune. Dupa obtinerea dreptului de organizare autoritatile germane au depus eforturi deosebite pentru a crea conditii cat mai bune de desfasurare a jocurilor in care ei vedeau si un prilej de crestere a influentei mondiale a Germaniei.

Pentru prima data flacara olimpica este aprinsa de la soarele Olimpiei, iar torta ajunge la Berlin purtata prin stafetele care de acum inainte vor face parte din ceremonialului olimpic.

Urmatoarele doua editii, cea de a XII-a si a XIII-a, programate pentru anii 1940 si 1944 la Tokio si respectiv Helsinki nu s-au desfasurat din cauza celui de al doilea razboi mondial.

A XIV-a editie a J.O. – 1948 – Londra, Marea Britanie Dupa 40 de ani, natiunii engleze greu incercata de razboiul abia incheiat i se incredinteaza pentru a doua oara cinstea de a organiza J.O. Conditiile de desfasurare au fost modeste, alimentele erau rationalizate, satul olimpic a fost amenajat in foste cazarmi militare. Cu toate acestea 58 de natiuni ale lumii si-au dovedit inca odata atasamentul fata de olimpism, participand cu 4062 de sportivi (358 de femei) la intrecerile olimpice. Pentru doua saptamani, 29 iulie-14 august, stadionul “Empire Stadium” a devenit templul sportului amator din lume. Numarul de discipline sportive a fost stabilit la 18.

Atletismul ca de obicei a fost in centrul atentiei, editia londoneza consacrandu-l pe alergatorul ceh Emil Zatopek, “omul locomotiva”, care s-a remarcat prin usurinta cu care a castigat doua probe de mare fond: 5000 si 10.000 de metri.

A XV-a editie a J.O. – 1952 – Helsinki, Finlanda La fel ca si la editia din anul 1912 din Suedia, popoarele nordice demonstreaza ca in aceasta parte a lumii exercitiile fizice si sportul se bucura de toata atentia si pretuirea. Finlanda a pregatit pentru aceasta ocazie un stadion cu o capacitate de 70.000 de locuri, alaturi de care se gaseau bazinul de inot si sali pentru sporturile de interior. Sportivii au fost gazduiti in trei sate olimpice, iar pentru ca numarul lor era foarte mare, o parte au fost cazati in casele unor cetateni care si‑au pus locuintele proprii in folosul organizatorilor J.O.

A XVI-a editie a J.O.- 1956 – Melbourne, Australia O lege autohtona interzicea cu strictete intrarea cailor straini pe teritoriul Australiei. Din acest motiv C.I.O. a decis ca intrecerile hipice din programul olimpic al anului 1956 sa se desfasoare in Suedia, la Stokholm. Aceasta derogare organizatorica de la regulamentul de organizare al intrecerilor olimpice a fost singular in istoria J.O. moderne.

A XVII-a editie, 1960 – Roma, Italia Prin tot ce s-au straduit sa organizeze, italienii au dorit sa demonstreze ca alegerea lor ca gazde a J.O. nu a fost intamplatoare. Ei au reusit sa creeze un cadru si o atmosfera unica pentru manifestarile olimpice prin desfasurarea intrecerilor la cele 18 discipline olimpice. Valorificand la maximum frumustea si maretia vechilor constructii antice ei au organizat intreceri chiar in spatiul oferit de aceste vestigii: Termele lui Caracalla, sau zidurile Bazilicii lui Maxentiu. Un moment de apogeu al intrecerilor a fost cursa de maraton desfasurata pe via Apia si incheiata la lumina tortelor in apropierea Colisseumului, sub arcul lui Constantin.

Flacara olimpica, aprinsa cu tot ceremonialul antic la Olimpia in Grecia, a ajuns la Roma in 24 august, iar a doua zi ea a fost dusa pe stadionul olimpic marcand deschiderea oficiala a editiei “romane” a jocurilor.

A XVIII-a editie – 1964 – Tokio, Japonia Poporul nipon s-a dovedit a fi o gazda atenta care pe langa competitiile sportive, a avut grija sa organizeze si o serie de alte manifestari, mai ales culturale. Doza de inedit a acestei editii a fost sporita de conditiile geografice si climatice naturale ale Japoniei: taifunul Wilda care si-a facut simtita prezenta sau miscarile seismice care au mutat locuintele din satul olimpic.

Aceasta editie a programat intreceri la 20 de discipline sportive, cele mai noi sporturi intrate in familia olimpica la aceasta editie fiind voleiul si judo-ul.

A XIX-a editie a J.O. – 1968 – Ciudad de Mexico, Mexic Incredintarea spre organizare a intrecerilor olimpice unui oras situat la o altitudine de 2260 de metri, a fost un act de mare curaj din partea C.I.O. Multe voci si-au exprimat convingerea ca altitudinea ridicata va constitui un impediment serios în organizarea si buna desfasurare a întrecerilor. Contrar parerii pesimistilor, aceasta editie s-a dovedit una in care performantele deosebite si recordurile au fost foarte numeroase. Mai mult chiar, unele dintre ele s-au mentinut decenii in sir.

Pentru desfasurarea concursurilor gazdele au pregatit numeroase baze sportive moderne: un stadion pentru intrecerile de atletism cu o capacitate de 80.000 de spectatori cu pista de alergare acoperita cu nou aparutul material sintetic “tartanul”, piscina acoperita, sala de jocuri numita “Gimnaziu olimpic”, Palatul sporturilor, sala de arme, velodromul olimpic, stadionul “Azteca” pentru fotbal si un sat olimpic construit pe "verticala".

A XX-a editie a J.O. – 1972- Munchen, Germania Capitala Bavariei s-a pregatit minutios pentru acest mare eveniment sportiv. Au fost construite baze sportive noi care s-au inglobat complexului Oberwiesefeld, iar pentru ca toate aceste baze se gaseau aproape una de alta, editia müncheneza a fost numita “olimpiada distantelor scurte”. Complexul sportiv cuprinde stadionul, palatul sporturilor, bazinul de inot, velodromul si sala de box.

A XXI-a editie a J.O.- 1976 – Montreal, Canada Natiunea canadiana a demonstrat la superlativ modul de organizare a unei manifestari sportive de asemenea amploare. Peste 100.000 de persoane, colaboratori permanenti sau temporari ai C.I.O. au fost implicate in reusita acestei editii a J.O.. Organizatorii au pus la dispozitia competitorilor baze sportive ultramoderne si mijloace de transport rapide, iar ziaristii au avut parte de un sistem informational de foarte modern si bine pus la punct.

A XXII-a editie a J.O. – 1980 – Moscova, U.R.S.S. Este pentru prima data cand J.O se desfasoara intr-o tara socialista. Organizatorii au depus eforturi deosebite pentru amenajarea bazelor sportive si a satului olimpic, dar din pacate “razboiul rece” era inca in plina desfasurare. In semn de protest pentru invadarea Afganistanului de catre armatele sovietice tarile democratice ale lumii nu vor lua parte la aceasta editie a J.O.

Cu toate ca au lipsit multi dintre sportivii de mare valoare ai momentului au fost stabilite

A XXIII-a editie – 1984- Los Angeles, S.U.A Dupa 52 de ani, "orasul ingerilor" are pentru a doua oara onoarea de a gazdui marea manifestare sportiva mondiala. Din nou se dovedeste ca olimpismul modern nu mai are aceleasi valente ca si cel antic, iar sportul nu se poate desparti de politica. Ca raspuns la boicotul editiei moscovite, tarile din sistemul socialist nu participa la aceasta editie, cu exceptia Romaniei si a Yugoslaviei.

A XXIV-a editie a J.O.- 1988- Seul- Coreea Spre surprinderea multora, participantii la aceasta editie organizata “la capatul lumii” au descoperit o metropola moderna in care locuitorii se bucurau de un foarte bun nivel de trai, cu cladiri, sosele, baze sportive impresionante prin modernismul lor.

Editia J.O. de la Seul a fost un eveniment care a anuntat sfarsitul “razboiului rece” si inceputul unei noi perioade din istoria multor tari. Dupa multa vreme nu este o editie boicotata, iar C.I.O numara in randurile sale mai multe tari membre tari Organizatia Natiunilor Unite. La intreceri se aliniaza 161 de tari, dar numarul sportivilor este mai mic decat la editiile anterioare, 1626 de sportivi, datorita restrictiilor impuse de C.I.O. in efortul de a controla fenomenul de gigantism al jocurilor.

A XXV-a editie a J.O – 1992 – Barcelona, Spania In seara zilei de 21 iulie, in incinta imensului stadion catalan, peste 150.000 de spectatori au urmatit deschiderea editiei cu numarul 25. Ceremonia a fost un spectacol al dansului, muzicii, sportului si prieteniei. Peste 15.000 de artisti printre care unii de faima mondiala si-au dat concursul pentru reusita spectacolului: Montserat Caballe, Placido Domingo, Josse Carreras, Freddy Mercury. In tribuna un public la fel de celebru: regele Juan Carlos si familia regala, sefi de state, ministri.

Flacara olimpica care a parcurs cei 5000 de km. dintre Olimpia si Barcelona purtata de stafete ale tinerilor, este aprinsa prin tragerea cu arcul de catre fostul arcas spaniol Antonio Rebolo.

A XXVI-a editie a J.O. – 1996 – Atlanta, S.U.A. Editia jubiliara care marcheaza trecerea unui veac de cand Jocurile Olimpice ele au fost reinfiintate a fost incredintata spre organizare S.U.A., desi lumea sportiva a fost umanim de acord ca C.I.O. trebuia sa acorde aceasta onoare orasului Atena care-si depusese si el candidatura. Dar puterea financiara a orasului Atlanta, capitala Georgiei si a concernului Coca-Cola, a primat inaintea traditiei si a respectului pentru poporul care a dat lumii conceptul de “Kalos kai agatos” si Jocurile Olimpice antice.

A XXVII-a editie a J.O. – 2000 – Sydney, Australia Dupa 44 de ani de la editia desfasurata la Melbourne, Australie este din nou gazda Jocurilor Olimpice, ultimele ale mileniului al doilea.De aceasta data onoarea i-a revenit orasului Sydney, renumit port al emisferei sudice, asezat pe coasta estica a Australiei, capitala Statului New South Wales.

La aceasta editie desfasurata in perioada 15 septembrie – 1 octombrie, au fost prezente delegatii din toate cele 199 de tari invitate de catre C.I.O. Numarul sportivilor a fost de trei ori mai mare decat cel de la precedenta editie australiana (Melbourne, 1956), ridicandu-se la impresionanta cifra de 11.084 de sportivi, dintre care 4254 de femei, reprezentand 38 la suta din numarul participantilor. S-au organizat 300 de competitii la 37 de discipline sportive.
A XXVIII-a editie a J.O. – 2004 – Atena, Grecia Prin acordarea dreptului de organizare a acestei editii orasului Atena, C.I.O a oferit o reparatie morala poporului grec, creatoruljocurilor olimpice antice. La 108 ani de la prima editie din timpurile moderne, intrecerile olimpice s-au reintors acasa. Organizatorii greci au avut de parcurs multe incercari grele pe care le-au trecut-o cu bine. Pentru prima data condus de o femeie, Comitetul de organizare al jocurilor a reusit in ciuda pronosticurilor pesimiste sa termine la timp (chiar daca pe ultima suta de metri) constructiile si amenajarile necesare desfasurarii la un nivel corespunzator al intrecerilor olimpice. Pregatirile pentru competitia mondiala a schimbat "fata" capitalei elene, transformand-o intr-o metropola cu o infrastructura moderna, care valorifica din plin farmecul sau caracteristic. Un efort suplimentar a fost necesar pentru asigurarea protectiei participantilor si preintampinarea evenimentelor neplacute, in contextul unei situatii politice in care "armistitiul olimpic" nu mai este demult decat o pretioasa amintire.

Competitia olimpica s-a desfasurat in perioada 13 August 2004 – 29 August si la ea au participat echipe reprezentand 202 tari. Numarul disciplinelor sportive si al competitiilor nu s-a modificat fata de editia precedenta: 37 de discipline si 300 de competitii. Numarul total de participanti a fost mai mic decat la Sydney, ca urmare a reglementarilor C.I.O. de stopare a fenomenului de gigantism: 10.500 de sportivi (6200 barbati si 4300 femei).

Romania a deplasat la Atena un lot de 112 sportivi care au fost inscrisi la competitiile organizate pentru urmatoarele discipline sportive: atletism, box, canotaj, calarie, ciclism, gimnastica, haltere, inot, judo, kaiac-canoe, lupte, sarituri in apa, scrima, tenis, tenis de masa si tir. La incheierea intrecerilor s-au obtinut un numar de 19 medalii: 8 de aur, 5 de argint si 6 de bronz.

La fel ca la celelalte editii din ultimele decenii, gimnastica a oferit cele mai mari satisfactii contribuind la bilantul olimpic cu 9 medalii: 3 de aur, 3 de argint si 3 de bronz. In apropierea gimnasticii s-a aflat canotajul cu 3 medalii de aur. Celelalte discipline sportive care au contribuit la zestrea olimpica a delegatiei au fost: atletismul cu 2 medalii de argint si 1 medalie de bronz, natatia cu 1 medalie de aur si 1 medalie de bronz si boxul cu 1 medalie de bronz. Cu acest bilant Romania s-a clasat pe locul 14 in clasamentul general pe medalii.

Medalii de aur: Camelia Potec (natatie 200 m liber), Georgeta Damian Andrunache, Viorica Susanu (canotaj 2 rame), Angela Alupei, Constanta Burcica (canotaj, 2 vasle categoria usoara), Rodica Florea, Aurica Barascu, Doina Ignat, Viorica Susanu, Ioana Papuc, Elisabeta Lipa, Liliana Gafencu, Georgeta Damian Andrunache, Elena Georgescu (canotaj 8 + 1), Catalina Ponor, Silvia Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Rosu, Alexandra Eremia (echipa feminina de gimnastica), Catalina Ponor (gimnastica sol), Monica Rosu (gimnastica sarituri), Catalina Ponor (gimnastica barna);

Medalii de argint: Marian Dragulescu (gimnastica sol), Marius Urzica (gimnastica cal cu manere), Marian Oprea (atletism triplusalt), Daniela Sofronie (gimnastica sol), Ionela Tarlea Manolache (atletism 400 m);

Medalii de bronz: Marius Urzica, Marian Dragulescu, Ioan Suciu, Daniel Potra, Razvan Selariu, Daniel Popescu (echipa de gimnastica), Razvan Florea (natatie 200 m spate), Marian Dragulescu (gimnastica, sarituri), Alexandra Eremia (gimnastica barna), Gheorghe Ionut (box), Maria Cioncan (atletism 1500 m).

10.1.4. Jocurile Olimpice de Iarna – Istoria lor este de data mai recenta, prima actiune de crearea a unei competitii internationale ample, rezervata sporturilor de iarna care sa fie incadrata in miscarea olimpica, dateaza din anul 1900. Atunci au fost infintate Jocurilor Nordice, concepute ca anexe ale J.O de vara. In perioada 1901-1926, aceasta competitie s-a organizat din patru in patru ani, intrecerile se desfasurau in Suedia pentru disciplinele sportive practicate cu precadere in tarile nordice, iar sportivii participanti erau in exclusivitate numai cei care apartineau acestor tari.

Dezvoltarea sporturilor de iarna si in alte tari din Europa si in S.U.A si succesul inregistrat de probele de patinaj desfasurate cu ocazia la J.O de la Londra din anul 1908, la sesiunea C.I.O. din 1911, a determinat crearea unui curent de opinie care dorea universalizarea acestei competitii. La sesiunea C.I.O din anul 1911, reprezentantul Italiei propune ca Jocurile Nordice sa fie transformate in J.O. de iarna. Propunerea este respinsa din cauza opozitiei tarilor scandinave, care nu doreau sa-si piarda suprematia in acest domeniu.

Preocuparile pentru infiintarea J.O. de iarna sunt reluate in anul 1919, in conditiile in care opozitia nordica nu mai are puterea dinainte de razboi. La sesiunea C.I.O. anul 1921 se ia in discutie propunerea reprezentantilor Frantei, Canadei si Elvetiei care cer promovarea J.O. de iarna. In ciuda dezacordului norvegienilor si suedezilor, C.I.O. decide sa patroneze “Saptamana internationala a sporturilor de iarna” o mare competitie ce urma sa aiba loc in anul 1924, la Chamonix, ca un preludiu la J.O. care urmau sa se desfasoare in acel an la Paris. Prin aceasta hotarare, sporturile de iarna au intrat in familia olimpica, chiar daca asta nu a insemnat inca infiintarea oficiala a Jocurilor Olimpice de iarna.

Tocmai din cauza dezvoltarii acestei competitii si din dorinta de a nu aglomera calendanrul olimpic, in anul 1992 C.I.O. a luat hotararea de a desparti din punct de vedere calendaristic cele doua competitii olimpice “surori”, urmand ca J.O. de iarna sa aiba loc la mijlocul “olimpiadei, ca sa folosim acest termen in acceptiunea sa antica, adica a ciclului olimpic de patru ani dintre doua editii succsive. Din acest motiv, in anul 1994 avut loc la Lillehamer in Norvegia o editie a Jocurilor Olimpice de iarna la doar doi ani dupa editia precedenta de la Albertville, Franta, urmand ca in continuare sa fie respectata regula celor patru ani.

Cronologic, cele 19 editii ale competitiei olimpice pentru sporturi de iarna au avut loc dupa cum urmeaza:

1924 – Chamonix, Franta

1928 – Saint-Moritz, Elvetia

1932 – Lake-Placid, S.U.A

1936 – Garmisch-Partenkirchen Germania

1948 – Saint-Moritz, Elvetia

1952 – Oslo, Norvegia

1956 – Cortina D’Ampezo, Italia

1960 – Squay Valley, S.U.A.

1964 – Innsbruck, Austria

1968 – Grenoble, Franta

1972 – Sapporo, Japonia

1976 – Insbruck, Austria

1980 – Lake-Placid, S.U.A

1984 – Sarajevo, Iugoslavia

1988 – Calgary, Canada

1992 – Albertville, Franta

1994 – Lillehammer, Norvegia

1998 – Naganno,

2002 – Salt Lake City, S.U.A.

CAPITOLUL 11: EXERCITIILE FIZICE PRACTICATE PE TERITORIUL TARII NOASTRE IN PERIOADA ANTICHITATII SI IN EVUL MEDIU.

In conditiile istorice specifice teritoriului tarii noastre, evolutia educatiei fizice a fost influentata de cultura si civilizatia poporului grec si roman. Relatiile geto-daco-scite cu populatia din cetatile grecesti de pe litoralul dobrogean Histria (inca din sec.VI I.Hr.), Callatis (Mangalia) si Tomis (Constanta) au transmis populatiei autohtone modelul grecesc al educatiei fizice si modelul institutiilor speciale de educatie: palestrele si gimnaziile. Dupa cucerirea romana, educatia fizica a primit caracterul spiritului razboinic, continutul si mijloacele folosite subordonate acestuia. Marturii ale dezvoltarii si pe acest teritoriu ale formele de practicare ale exercitiilor fizice cu specific roman sunt constructiile specifice, reprezentate de amfitreatrele pentru jocuri descoperite la Sarmizegetusa si Porolissum, termele, inscriptiile, basorieliefurile cu scene de lupta, serbarile etc.

Dupa anul 274 D.Hr., cand legiunile lui Aurelian au parasit Dacia si pana la instalarea feudalismului, continutul si formele de practicare a exercitiilor fizice si jocurilor s-au modificat mai ales sub influenta contactului cu alte popoare.

Nu exista prea multe documente care sa evidentieze preocupari semnificative pentru domeniul educatiei fizice in oranduirile precapitaliste, astfel izvoarele care permit o investigatie reala sunt mai ales legate de viata taranimii. Prin obiceiurile populare si formele traditionale de manifestare, baladele populare si jocurile populare reusesc sa redea aspecte sociale si culturale din viata poporului roman, inclusiv cele legate de practicarea exercitiilor fizice. In baladele populare sunt prezentati eroi care pe langa calitati moralesunt inzestrati cu frumusete fizica si vigoare.

Exercitiile fizice care apar cel mai des in continutul baladelor populare sunt: lupta sau tranta, scrima sau lupta cu buzduganul, trasul cu arcul, aruncarea, inotul, calaria si vaslitul.

Un exemplu in acest sens este balada "Pintea viteazul", in care este sugerata pregatirea pentru lupta: "El a adunat voinici de postat, harnici la lupta si frumosi la stat, pe care i-a-nvatat, in locul Tabarisca, din sus de Gradisca si la sarituri si la puscaturi si la aruncare, peste apa mare".

Aruncarea buzduganului este descrisa in balada " Mihu Copilul " in care acesta este prezentat ca un erou de tip cavaleresc, cu insusiri atletice deosebite: " In graba se ducea, briul ca-ncingea, buzduganul lua si mi-l opintea si mi-l azvarlea si cind l-azvarlea, frunza suiera, codrul rasuna… ", iar in balada " Movila lui Burcel ", acesta povesteste domnitorului Stefan cel Mare: " Pan-a nu ajunge plugar, aveam falnic armasar si o ghioagha vestrujita, cu piroane tintuita, care cand o invarteam, proasca prin dusmani faceam, cate opt pe loc turteam ".

Aruncarea buzduganului, ca exercitiu traditional, a facut parte din programul serbarilor " junilor ", din Scheii Brasovului pana aproape de zilele noastre.

Tragerea cu arcul era un exercitiu dar si o arma folosita pe timp de razboi. In legenda " Altarul manastirii Putna (versificata de Vasile Alecsandri, dupa cronicarul Neculce) " este prezentat modul in care Stefan cel Mare a ales locul pe care urma sa fie ridicata manastirea: "Copii, trageti… eu vreau astazi sa ma-ntrec in arc cu voi". Dupa ce sagetile acestora s-au oprit departe, cea pornita din arcul lui Stefan a marcat locul altarului: "Zbarnaie coarda din arcu-i, fulgera sageata-n vint, pere, trece mai departe si-ntr-un paltin vechi s-au frint ". Iar apoi, cuvintele domnului: " Acolo fi-va altarul ", zice falnicul monarh, ce se-nchina si se apleaca pe razboinicul sau arc."

In balada "Vidra" este prezentata infruntarea dintre Paunasul Codrilor si Stoian Soimul: "ei de braie s-apucara si la lupta se luara, zi de vara pina-n seara, cind in loc mi se-invartea, cind la vale s-aducea, niciunul nu dovedea…"

Calaria, deprindere de mare utilitate, a fost practicata si ca exercitiu sportiv. In cronicile timpului se pomeneste despre calarie in toate relatarile despre evenimentele traditionale ale Evului Mediu: lupte, vanatoare, serbari, festivitati, nunti, vizite etc.

Baladele populare au cantat iscusinta, abilitatea si indemanarea calaretilor, dar si gesturile de atasament fata de calul sau in versuri ca si cele care urmeaza: "ne-nsauat si neinfranat, zbura vesel pe pamant, nara-n vint si coama-n vint… " sau "zidurile ca sarea, pinteni roibul cind da, cum pe-o pana-o duce vantul, de nici n-atinge pamantul".

Chiar daca nu se poate vorbi despre existenta unei institutii a cavalerismului, exista mai multe surse documentare care atesta practicarea unor jocuri cavaleresti in tarile romane in secolele al XV – XVI-lea:

Picturile murale de Biserica domneasca din Curtea de Arges, unde exista portretul unui cavaler muntean in armura;

Desfasurarea unor turniruri cavaleresti la Suceava, capitala Moldovei;

Epopeea germana "Nibelungenlied" unde este elogiata vitejia celor 700 de cavaleri din Tara Vlahilor, care au fost invitati sa participe la jocurile cavaleresti cu cei mai vestiti cavaleri ai Europei;

Existenta formatiilor de "viteji", asemanatoare ca echipament si pregatire de lupta cu armatele de cavaleri din tarile apusene;

Marturiile si cronicile unor calatori straini care au manifestat interes fata de populatia geto-dacica din nordul Dunarii si cea din Tarile Romane completeaza informatiile referitoare la practicarea exercitiilor fizice pe teritoriul tarii noastre in timpul Evului Mediu.

Este descris astfel un episod petrecut in anul 1442 la asediul cetatilor Silistra, Turtucaia, Giurgiu si Turnu Magurele ocupate de turci sub conducerea domnitorului Vlad Dracul. Flota romana a folosit 150 de barci care au deschis lupta, iar prizonierii care erau retinuti dincolo de fluviu au evadat trecand Dunarea inot, demonstrand calitati fizice exceptionale.

Varianta autohtona a "jutei" medievale este prezenta la sfarsitul secolului al XVI-lea sub denumirea " Harta ". Spre deosebire de "juta" aceasta forma de intrecere angaja doi luptatori calari intr-un duel adevarat, folosindu-se arme ca buzduganul, sulita, palosul sau maciuca. Asemenea lupte, care se terminau odata cu rapunerea mortala a unuia dintre luptatori, se desfasurau pe campul de lupta intre comandantii de osti, in scopul evitarii unor maceluri intre cele doua armate. A ramas in istorie, lupta din anul 1602, intre vestitul stolnic Stroe Buzescu cu marzacul tatar, care si-a gasit sfarsitul strapuns de sabia romanului;

Catre sfirsitul sec. al XVI-lea in Moldova si Tara Romaneasca, apare un joc numit "halcaua" (in turceste cuvintul halca, inseamna inel sau veriga de fier) in care un calaret din goana calului trebuia sa culeaga un inel suspendat de creanga unui copac sau de un stalp. Unul dintre cei mai priceputi jucatori de “halca” din anul 1568 a fost Bogdan, fiul lui Alexandru Lapusneanu si apoi Dimitrie, fiul lui Voda Cantemir.

O alta intrecere de origine orientala este descrisa in anul 1645 de Eberhard Happelius in " Historia moderna Europae " aparuta la Ulm in 1692, cu numele de "gerid" (in turceste inseamna trestie sau bastonas de trestie). O astfel de intrecere a avut loc la serbarile nuntii domnitei Maria – fiica voievodului Vasile Lupu – la curtea din Iasi. Cei o suta de concurenti calari, impartiti in doua tabere, facand dovada unor deprinderi acrobatice, de suplete, indemanare, agerime si mult curaj, se avantau in intrecere fiind descrisi astfel: "

CAPITOLUL 12: INCEPUTURILE EDUCATIEI FIZICE SCOLARE IN ROMANIA. PRIMELE SOCIETATI SI CLUBURI SPORTIVE DIN ROMANIA

Inceputurile preocuparilor pentru dezvoltarea educatiei fizice scolare pe teritoriul tarii noastre, sunt legate de epoca domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (1774-1782) care printr-un hrisov dat in anul 1776 in Muntenia, aduce reglementari privind situatia invatamantului. Scoala Sf. Sava din Bucuresti cu un profesor pentru predarea stiintelor si unul de gramatica se transforma in scoala superioara cu noua profesori pentru limbi straine, matematica, fizica, teologie etc. si se infiinteaza inca doua scoli inferioare la Buzau si Craiova.

In continutul hrisovului amintit se faceau referiri si la "exercitiile corporale" specificandu-se necesitatea introducerii lor in programul scolar: "dupa dejun, elevii fiecarei clase, cu supraveghetorul sau pedagogul lor sa faca gimnastica pentru exercitiu, in timp de o ora" sau "duminica, in zilele de sarbatori si in zilele saptamanii, elevii sa iasa o data sau de doua ori, cu supraveghetorul lor si profesorul, in unele locuri din apropiere, pentru exercitii corporale".

Inspirat de vechea cultura elena si de cea a secolului al XVIII-lea, domnul Munteniei a indicat practicarea exercitiilor corporale intr-o perioada in care nici in scolile secundare europene educatia fizica nu-si gasise inca un satut precis in programele de invatamant. Intentia sa, deosebit de valoroasa nu s-a aplicat, dar trebuie consemnata ca o contributie teoretica la fundamentarea educatiei scolare.

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre aparitia primelor semne a societatii de tip capitalist:

Desfiintarea iobagiei in anul 1864, ;

Necesitatea infiintarii unui sistem de scolarizare care sa serveasca cerintelor impuse de dezvoltarea economica si politica a tarilor romane se face simtita, dar nuse poate vorbi despre preocupare pentru domeniul educatie fizica ci doar de actiuni sporadice. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, pe baza Regulamentului Organic din anul 1832, din bugetul scolar al principatului Muntenia, au fost angajati doi profesori de gimnastica, unul la colegiul Sf. Sava din Bucuresti si altul la Scoala centrala din Craiova. In regulamentul scolii apar urmatoarele instructiuni: "in timpul pauzei se vor da scolarilor mijloace de a face exercitii gimnastice, care le pot intari corpul si ii fac indrazneti; se vor pazi insa a nu se sui in copaci si de a nu alerga ".

In aceasta perioada, dezvoltarea activitatii de educatie fizica a fost impulsionata de actiunile unor personalitati, cel mai adesea cetateni ai unor tari din Europa unde nivelul de dezvoltare al acestui domeniu era mai ridicat. Italienii Luzzato si Spinzi care au predat gimnastica la " Academia Mihaileana " din Iasi intre anii 1840 – 1848, respectiv la corpul de pompieri din Bucuresti. Ultimul, a fost angajat dupa Unirea Principatelor in 1859, de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca profesor de gimnastica si scrima la scoala militara din Iasi. Elvetianul Louis Seres, care in anul 1848 a deschis la Bucuresti o scoala privata de scrima.

In Transilvania in schimb, datorita mai ales populatiei sasesti, in prima jumatate a secolului al XIX-lea s-a desfasurat o activitate de educatie fizica bine organizata, dupa modelul Turnverein-urilor din sistemul german a lui Jahn-Eiselen. Tinerii sasi care studiau in Germania, au adus in orasele Brasov, Sibiu, Sighisoara, Sebes, Bistrita, Medias etc., modelul exercitiilor fizice practicate in scolile din Berlin si Leipzig: gimnastica la aparate, scrima, tirul, inotul etc. Printre promotorii de seama ai acestor actiuni, s-a aflat profesorul Stefan Ludwig Roth, care inca din 1882 a pus bazele unui Turnverein in orasul Medias. Infiintarea de Turnverei-uri la Brasov, Iasi, Galati, Azuga, a determinat organizarea "Uniunii germane de gimnastica din Romania".

In partea a doua a secolului al XIX-lea, preocuparile concrete pentru dezvoltarea invatamantului si implicit a educatiei fizice scolare, s-au materializat prin aparitia unor reglementari oficiale, legi, instructiuni si programe:

Legea instructiei din anul 1864, prin care s-a introdus gimnastica ca "invatatura obligatorie" in liceu, masura ramasa formala, din cauza lipsei de personal la aceasta disciplina);

Reforma invatamantului din anul 1893, ocazie cu care gimnastica s-a introdus si in scolile primare.

Au aparut si primele programe oficiale, care au stabilit continutul si volumul de ore pentru fiecare an, precum si instructiunile necesare aplicarii (Programa scolara de gimnastica din anul 1893).

Dezvoltarea educatiei fizice in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a fost in mod decisiv determinata de activitatea unor personalitati, a caror contributie la organizarea si conducerea acesteia cu precadere in mediul scolar, a fost remarcabila.

12.1. GHEORGHE MOCEANU (1831-1909) considerat parintele educatiei fizice scolare din tara noastra, a fost un militant activ pentru introducerea educatiei fizice in scoli. Timp de mai bine de treizeci de ani si-a dedicat energia organizarii si conducerii activitatii de educatie fizica din sistemul scolar si militar, dar si in infiintarea unor societati sportive si in formarea instructorilor si profesorilor de specialitate. Prin calitatile sale si prin modul in care s-a implicat in aceste activitati a reusit sa atraga atenta si sa obtina sprijin din partea multor personalitati ale timpului: generalul E. Florescu, dr. C.Davila, B.P.Hasdeu, V.A.Urechia, s.a.

Nascut in satul Orman din apropierea orasului Gherla, Moceanu a studiat la Gherla si apoi la seminarul teologic la Blaj, remarcandu-se de la inceput ca un mare iubitor al exercitiilor fizice si un foarte bun gimnast. Dupa perioada in care a fost acrobat intr-o trupa ambulanta, a predat gimnastica la cateva scoli din Cluj.

In anul 1862 se stabileste la Bucuresti, fiind angajat a profesor de gimnastica la pensionul Seicaru, din Calea Rahovei si apoi la Colegiul Sf. Sava.

Moceanu nu s-a multumit doar cu latura practica a profesiunii sale, el a fost preocupat si de elaborarea unor lucrari de specialitate. Adept al sistemului german de gimnastica, in anul 1869 a publicat o prelucrare a faimoasei "Deutsche Turnkunst “a lui Jahn si Eiselen, cu denumirea "Carte de gimnastica". Pe langa aceasta in decursul anilor a mai publicat:

“Gimnastica populara si rationala pentru uzul scolilor primare, secundare si superioare “(Bucuresti, 1875);

“Carte de gimnastica pentru uzul scolilor primare si secundare de fete “(Bucuresti, 1887);

“Scoala de patinaj si inot “(Bucuresti, 1892);

“Memoriile mele asupra istoriei gimnasticii din Romania si asupra calatoriilor mele in intreaga lume” (Bucuresti, 1895).

Moceanu a fost si un foarte apreciat coregraf, ior ansamblul de dansuri folclorice condus de el a realizat numeroase turnee la Paris, 1878, Roma, 1882, Madrid, 1884, Calcutta, 1886.

12.2. DIMITRIE IONESCU, profesor de gimnastica la Liceul “Gheorghe Lazar “din Bucuresti este autorul cartii “Istoricul gimnasticii si educatiei fizice la noi “aparuta in anul 1839. Activitatea lui a fost insa remarcabila mai ales in domeniul realizarii unor programe de invatamant pentru disciplina educatie fizica.

Intr-un articol publicat in revista “Gimnasticul roman" in anul 1892, profesorul remarca: “Gimnastica la noi este introdusa de 28 de ani in scoli. Dupa atata timp, ea nu are azi o programa, n-are nici o baza stiintifica si este lipsita de caracterul educativ “.

Un an mai tarziu, in aprilie 1893, Ionescu propune o programa pentru scolile normale primare de invatatori si institutori, iar iunie 1893, Ministerul Instructiunii Publice, il numeste in comisia care va elabora “Programa generala si analitica a instructiunii gimnasticii in scolile primare si normale de ambele sexe “, prima programa oficiala de stat.

Alaturi de N.Velescu si Stelian Petrescu face parte din comisia care in anul 1897 va alcatui o noua programa analitica de gimnastica, fara aparate, atat pentru scolile de baieti cat si pentru scolile de fete. S-au incercat cu aceasta ocazie, unele imbunatatiri de terminologie. Urmatoarele programe din anul 1899, scot in evidenta tendinta de militarizare a educatiei fizice in scolile de baieti, in ciuda opozitiei profesorilor, iar cea din mai 1903, pentru scolile primare urbane, rurale si normale pune un accent mai mare pe gimnastica si pe pregatirea in scolile normale a viitorilor dascali pentru nivelul primar.

12.3. SPIRU HARET (1851-1912) poate fi considerat principalul organizator al educatiei fizice scolare. In cei aproape zece ani (1879-1899, 1901-1904, 1907-1910) cat a functionat ca ministru al Instructiunii Publice, a reorganizat tot sistemul de invatamant, acordand o mare atentie imbunatatirii continutului predarii gimnasticii. A oficializat obligativitatea acesteia in scoala, cu o ora pe saptamana pentru fiecare clasa si a separat educatia fizica de instructia militara. Odata cu instalarea sa la conducerea ministerului, a stabilit comisii speciale pentru realizarea programelor de gimnastica in scolile primare, secundare si normale.

A hotarat introducerea in scoala a jocului national “oina”, incepand cu anul 1897, numind o comisie de specialisti pentru elaborarea unui regulament unic al jocului. Pentru stimularea dezvoltarii jocului, a instituit organizarea anuala a unui concurs inter-scolar, cu echipe reprezentative din scolile romanesti, din Bucuresti si din tara. La prima editie din luna mai 1899 au participat 18 echipe (cu aceasta ocazie avand loc si serbari de gimnastica).

Din initiativa sa, la data de 21-24 septembrie 1904 a avut loc la Bucuresti, la Liceul “Gheorghe Lazar “, prima conferinta pe tara a profesorilor de gimnastica, prezidata de catre profesorul universitar Paul Bujor din Iasi si onorata de prezenta ministrului Spiru Haret. La aceasta conferinta au participat 43 de profesori de educatie fizica care pe langa dezbaterile asupra programelor, au asistat la lectii practice ilustrative asupra exercitiilor gimnastice si au purtat discutii asupra jocurilor scolare, a practicarii jocului popular oina si a dansurilor nationale.

Dupa trei ani, in 25-28 noiembrie 1907, tot in localul Liceului “Gheorghe Lazar" a avut loc a doua conferinta pe tara a profesorilor de educatie fizica, la care s-au purtat discutii asupra aplicarii programei de gimnastica in invatamantul secundar si asupra terminologiei. Pentru prima data au avut loc discutii, privind tendintele de introducere a gimnasticii suedeze in programele scolare.

Castigand tot mai multi adepti, sistemul suedez de educatie fizica este viu discutat cu prilejul cursurilor de perfectionare a profesorilor de educatie fizica, organizate in vara anilor 1909 si 1910. Pentru anul scolar 1909 -1910 noile programe de educatie fizica pentru scolile secundare de fete, au adoptat sistemul suedez de gimnastica, iar peste un an gimnastica suedeza se va introduce treptat si la baieti.

Conceptia progresista a lui S.Haret despre educatie fizica s-a manifestat si prin luarea altor masuri destinate propagarii acesteia pe plan national, desi a intampinat multe greutati, chiar ostilitate din partea oficialitatilor. A intervenit la nivelul prefecturilor judetene si oraselo pentru a se sprijini infiintarea de societati de gimnastica, de jocuri, de tragere la semn, de natatie si de canotaj si organizarea de serbari locale si competitii inter-judetene. A luat masuri pentru introducerea jocurilor in aer liber la gradinitele de copii, incepand cu anul 1910 si organizarea unui sanatoriu la Predeal pentru coloniile de vara a elevilor, a initiat turismul scolar, ca o recompensa pentru cei mai buni elevi ai scolii.

Pentru rezolvarea uneia dintre cele mai acute neajunsuri ale domeniului, lipsa unui sistem de pregatire a cadrelor didactice de specialitate, a oficializat scolile
Infiintate de catre societatile de gimnastica din Bucuresti si Iasi, pentru pregatirea cadrelor de specialitate. Astfel Societatea de gimnastica din Iasi (pe baza aprobarii ministrului, in anii 1904 si 1907) a pregatit 56 de profesori titulari si 18 suplinitori, iar Societatea “Inainte “din Bucuresti (in anul 1912) a pregatit 39 de profesori titulari si patru suplinitori.

. Despre activitate sportiva in Romania se poate vorbi incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Intr-o etapa premergatoare inainte de anul 1850 s-au organizat cateva societati de gimnasticasi de vanatoare la Bucuresti, Sibiu, Brasov, Galati, Medias, Braila. Exista documente care atesta infiintarea unor societati, asociatii, cluburi si competitii sportive in a doua jumatate a scolului al XX-lea si care reprezinta nucleele dezvoltarii sportului romanesc.

In ordine cronologica primele societati si cluburi sportive infiintate la noi in tara au fost:

Societatea de Dare la Semn Bucuresti – 1862, in care se practica in exclusivitate tirul;

Societatea Centrala Romana de Arme, Gimnastica si Dare la Semn (cunoscuta si sub denumirea de Tirul) – 1876, Bucuresti, cu un rol deosebit in dezvoltarea educatiei fizice si sportului romanesc, prin organizarea sistematica a concursurilor si instituirii de noi ramuri sportive. Societatea a fost infiintata de catre profesorii Gheorghe Moceanu si Constantin Constantiniu;

Jockey – Club, 1962, Iasi care organiza pentru profesionisti cursele de cai;

Bukarester Turnverein, 1867

Asociatia de gimnastica, 1869, Arad

Prima societate vanatoreasca, 1870, Bucuresti, cu un regulament ce prevedea disciplina, ordinea, protectia animalelor, precum si amenzile pentru cei care incalcau regulile.

Societatea Equestra Romana, 1872, Bucuresti (in anul 1875 a devenit Jockey Club;

Societatea de patinaj, 1872, Cluj;

Societatea de popice, 1873, Bucuresti;

Reuniunea romana de gimnastica si cantari, la Brasov, in 1874;

Reuniunea de gimnastica, la Timisoara, in anul 1875;

Societatea de gimnastica, la Galati, in anul 1876;

Societatea internationala de tir si gimnastica, la Iasi, in anul 1877;

Societatea Olimpica Romana, la Bucuresti, in 1883;

Clubul ciclist Velocitas, la Timisoara in 1886;

Asociatia de canotaj Muresul, la Arad in anul 1890;

Societatea profesorilor de gimnastica si arme din Romania, la Bucuresti, in anul 1893;

Clubul sportiv Ardelean, la Cluj in anul 1897;

Clubul atletic Timisoara, la Timisoara in anul 1899;

Clubul Raqueta, la Bucuresti in anul 1899, ;

Societatea Viitorul (a elevilor de la Liceul “Gheorghe Lazar “si apoi elevilor din toata tara) la Bucuresti in anul 1901;

Automobil Club Roman, la Bucuresti in anul 1903;

Clubul de fotbal Olimpia si Colentina la Bucuresti in anul 1904;

Societatea Inainte, la Bucuresti in anul 1905;

Datorita cresterii numarului de asociatii si cluburi sportive, a intrecerilor si competitiilor organizate in anul 1912, a luat fiinta "Federatia Societatilor Sportive din Romania" realizandu-se astfel cadrul organizatoric necesar dezvoltarii ulterioare a activitatii sportive. FSSR a condus 12 comisii centrale: atletism, (alergari pe jos si concursuri), football-rugby (rugby-ul de astazi), football asociatie (fotbalul de azi), lawn tenis (tenis de camp), scrima, ciclism, tir, sporturi de iarna, canotaj, natatie, gimnastica si oina.

Dezvoltarea inregistrata de sportul romanesc pana in preajma anului 1916, intrerupt de declansarea primului razboi mondial a constituit baza organizatorica care a impulsionat aceasta activitate, in perioadele urmatoare.

In anul 1920 se afiliaza noi cluburi la FSSR, care ajunge al peste 4000 de membri si 50 de cluburi, iar pentru coordonarea intregului teritoriu s-au creat sapte comitete regionale ale FSSR: Brasov, Cluj, Regiunea de Vest, Banat, Arad, Hunedoara, Regiunea Moldova, Regiunea Bucovina, Regiunea Muntenia si Regiunea Oltenia.

In aceasta etapa se evidentiaza o serie de noi ramuri de sport: baschet, volei, alpinism, tenis de masa, box, canotaj, handbal precum si aparitia mai consistenta a sexului feminin in practicarea unor discipline la inot, handbal, volei, atletism, baschet. In anul 1922 au aparut primele forme de profesionism la box si fotbal.

Organizarea studentilor romani in societati si cluburi sportive isi are originea in interesul pentru sport manifestat de tinerii care studiau in Germania, Ungaria si Austria. Primele preocupari in acest sens se remarca in a doua jumatatea a secolului al XIX-lea. Preocuparile comune si legaturile dintre studentii care studiau la Berlin, Leipzig, Viena, Budapesta si in Transilvania, au generat ideea organizarii primelor nuclee ale sportului universitar.

Un rol important in organizarea actiunilor sportive studentesti l-a avut "Societatea Academica Petru Maior “, constituita in anul 1862 de catre studentii romani care studiau la Budapesta si “Romania buna “, infiintata in anul 1864 la Viena. Studentii sportivi ardeleni, membrii ai acestor societati, au obtinut rezultate deosebite in competitii. S-au remarcat Simion Nemes, la concursul international de tir din anul 1910 de la Viena, Teofil Moraru, campion la aruncarea greutatii, Virgil Salvanu, sportiv multilateral, campion de box a orasului Budapesta in anul 1912 si medaliat cu argint in 1919 la “Jocurile Armatelor Interaliate” desfasurate la Paris.

Un eveniment important a avut loc la data de 20 ianuarie 1913, cand in cadrul Societatii Academice Petru Maior a luat fiinta “Sectia Sportiva “care s-a implicat apoi activ in organizarea unor actiuni sportive in Transilvania.

De la nivelul studentimii, curentul sportiv s-a transmis in tot Ardealul si astfel apar primele unitati sportive organizate:

Clubul sportiv Gloria, in 1913 la Arad;

Societatea de gimnastica, sport si exercitiuni in anul 1913 la Sibiu;

Clubul Sportiv Ardelean (sau Clubul Sportiv al Tinerimei Romane), in anul 1914 al Cluj (cu disciplinele sportive: atletism, fotbal, gimnastica, scrima, tir, box, tranta)

Premergator actiunilor care au condus la formarea primul club sportiv universitar, documentele timpului atesta ca la data de 11 decembrie 1918, a avut loc la Cluj prima adunare de dupa Unire, a Societatii “Petru Maior “, fiind recunoscuta de oficialitati sub denumirea de “Societatea de lectura a studentilor romani din Cluj “in cadrul careia functiona cu bune rezultate “Sectia sportiva “.

Anul 1919 a fost marcat de infiintarea “Universitatii Romanesti a Daciei Superioare “. Adunarea studentilor clujeni din data de 19 noiembrie 1919 gazduita de caminul “Avram Iancu “a hotarat mutarea Societatii “Petru Maior “de la Budapesta la Cluj, sub denumirea de “Centrul studentesc Petru Maior “. In spiritul curentului sportiv care a cuprins masa de studenti, la inceputul primului an universitar romanesc din Cluj, 1919-1920, sub egida Centrului studentesc se infiinteaza “Societatea sportiva a studentilor universitari “(S.S.S.U.), care va deveni clubul sportiv "U", atat de cunoscut si iubit in Cluj si Romania.

La Bucuresti, in anul 1916, din initiativa profesorului Traian Lalescu, se infiinteaza prima organizatie sportiva studenteasca, “Sporting Club Universitar “, devenit “Sportul Studentesc “, cu o echipa de fotbal si una de rugby.

Ulterior s-au mai infiintat “Clubul sportiv al medicinistilor” la Bucuresti in anul 1920, “Clubul sportiv Politehnica “la Timisoara, in anul 1920, “Politehnica “din Bucuresti, in anul 1927, “Dreptul “din Bucuresti in anul 1941 etc.

. Intrecerile si concursurile studentesti, au aparut mult mai tarziu, comparativ cu organizatiile lor sportive. Pana in anul 1929, studentii participau la competitii locale, cu caracter amical si oficial sub forma unor echipe reprezentative.

Prilejul care a oferit studentimii sa realizeze o prima comportare remarcabilaa fost oferit de “Concursurile atletice inaugurale ale Romaniei “, organizate la Cluj in 12-13 septembrie 1920, cand studentii clujeni s-au evidentiat in mod deosebit.

Amploarea pe care o luare miscarea sportiva studenteasca pe plan international a determinat organizarea sub egida Confederatiei Internationale a studentilor (infiintata la Strassbourg in anul 1919 a primelor Concursuri Sportive Universitare Internationale la Roma, 1929, Paris, 1923, Varsovia, 1924.

In istoria sportului universitar din Romania, primul Campionat national universitar a fost organizat in anul 1929 si s-a desfasurat la Bucuresti (la atletism, fotbal, scrima si tenis) si la Cluj (la natatie, singura disciplina la care au participat si studentele la proba de 50 m. liber).

In anii urmatori campionatele nationale universitare s-au mai desfasurat la Bucuresti in 1932 si 1935 si la Timisoara in 1933. Primele intreceri la sporturile de iarna (schi si bob) au avut loc in anul 1930. In anul 1940 s-a stabilit desfasurarea anuala a campionatelor universitare, in anul 1941 au fost infiintate alte cluburi sportive universitare, la Bucuresti, Iasi, Sibiu si Timisoara, iar in anul 1942 se constituie Sportul universitar roman, o organizatie care a dirijat activitatea sportiva studenteasca in timpul clui de al doilea razboi mondial. Prin Consiliul superior de indrumare condus de profesorul Iuliu Hatieganu, profesorul C.Stoicescu si profesorul Gr. Benetatto noul organism infiinteaza Centrele sportive universitare si initiaza intreceri in cadrul “Saptamanii sportului universitar “.

Urmatoarele campionate nationale universitare, organizate in acest fel, au avut loc in anii 1942 si 1943 angajand peste 800 respectiv 1.500 de studenti din centrele universitare Bucuresti, Iasi, Sibiu, (unde se mutase temporar Universitatea din Cluj) si Timisoara, la disciplinele: atletism, baschet, box, fotbal, tenis de masa, tir, cros, tenis de camp, volei. Pentru prima data la aceste campionate au participat si studentele la intrecerile de atletism si tir.

In perioada celui de al doilea razboi mondial si pana in anul 1956, activitatea competititionala studenteasca s-a desfasurat mai mult la nivel local, intre ani de studii si facultati sau intre reprezentativele de institute.

Intre anii 1956-1958 apar forme de organizare care vor contribui la stabilirea si consolidarea unui sistem competitional studentesc, ce vor sta la baza campionatelor nationale universitare, cuprinzand toate etapele de desfasurare, pana la faza finala, pe tara. In urma reorganizarii cluburilor sportive universitare, din anul 1966, la nivelul campionatelor municipale si orasenesti la jocuri sportive se formeaza serii studentesti, cu drept de promovare in diviziile nationale “C “si “B “.

Sistemul competitional studentesc din ultimele doua decenii si pana in prezent, functioneaza sub forma campionatelor nationale universitare, a caror finale le organizeaza anual diferite institutii de invatamant superior, prin rotatie si prin competitii pe plan local.

In perioada interbelica, in viata universitara s-a inregistrat o intensa preocupare pentru organizarea activitatii de educatie fizica si sport din invatamantul superior. La nivelul senatelor universitare a inceput dezbatarea propunerilor privind introducerea educatiei fizice in invatamantul superior.

In anul 1929, anul primelor campionate nationale universitare, Nicolae Iorga, rector al Universitatii din Bucuresti, a propus senatului introducerea obligatorie a educatiei fizice in facultati.

La Cluj, cel care a promovat educatia fizica si sportul in mediul universitar este profesorul universitar, medicul IULIU HATIEGANU. Discurs sau despre "Igiena universitara", sustinut la 21 octombrie 1930, cu ocazia deschiderii solemne a anului universitar si a preluarii functiei de rector a ramas in istoria invatamantului superior, dar si a educatiei fizice si sportului, ca cel mai complet si bine fundamentat argument in favoarea introducerii educatiei fizice in invatamantul superior din Romania:

"Problema educatiei universitare niciodata nu a fost atat de viu discutata ca in zilele noastre. Astazi suntem in epoca de experimentare si nu cunoastem inca metoda care ar putea fi considerata ca cea mai buna. Totusi, se pare ca se deseneaza tot mai mult o metoda, care priveste pe om in intregimea sa si nu face separatia trupului de suflet. Azi este o constatare biologica confirmata ca despartirea intelectului, sufletului si fizicul nu poate fi prelungita mai mult timp, nepedepsita. Ideologia educatiei din timpurile noi izvoraste din conceptia timpurilor antice, care da pshicului si fizicului partea care i se cuvine…"

"Sanatatea nu se pastreaza numai prin lupta contra igienei defectuoase. Pentru asigurarea unei sanatati integrale este nevoie de o igiena pozitiva, vivanta, constructiva; in domeniul acestei igiene pozitive se impune tot mai mult o disciplina educativa, care urmareste o ameliorare a starii fizice, o fortificare a individului atat din punct de vedere al formei cat si al functiei care da rezistenta fata de agentii nocivi, o noua disciplina, intarind fizicul, formeaza si caracterul, o noua disciplina care priveste pe om in intregime. Aceasta disciplina este educatia fizica, ramura cea mai importanta a igienei pozitive, parte integranta si indinspensabila culturii generale. Introducand educatia fizica in universitate, vom introduce un invatamant de igiena pozitiva, vom introduce in acelasi timp un invatamant de educatie nationala “;

"Fiind in acelasi timp si o igiena a sufletului prin augumentarea simturilor, trezirea curajului, independentei, stapanirii de sine, prezentei de spirit, vointei, disciplinei, simtului de dreptate, favorizeaza prin aceasta moralizare a fizicului si psihicului formarea “omului caracter “;

"Stapanirea fizicului, a vointei, dispozitia de a face bine, tot atatea calitati prin educatia fizica, ar favoriza puterea omului-sanatate, omului-lumina, omului-caracter, gata oricand sa se jertfeasca pentru dreptate si pentru adevar “;

“Prin educatie fizica s-ar introduce o noua viata, o noua morala indrumatoare spre progres, care prin influenta ei binefacatoare asupra intregii natiunii ar deveni unul din factorii principali ai regenerarii si renasterii nationale “;

“Numai universitatea poate reinvia timpurilor lui Homer, Socrate, Platon, Aristotel si Galen, timpurile gimnaziilor si palestrelor cu acel “Kalos kai agatos aner “.

“Numai universitatea poate trezi natiunea la intelegerea ca cel mai puternic factor de reintinerire, de regenerare, de igiena, este educatia fizica si ca arenele sportive sunt adevarate temple ale sanatatii “.

Demersul Prof. Dr. I. Hatieganu a determinat constituirea unei comisii sub conducerea sa, pentru intocmirea unui proiect de introducere a educatiei fizice in universitatea clujeana. Proiectul a fost prezentat senatului Universitatii in luna febrruarie a anului 1931 si a fost acceptat in totalitate de facultatile de Medicina si Stiinta, hotarandu-se aplicarea lui in mod obligatoriu, incepand cu anul scolar 1931 – 1932, facultatea de Litere a admis doar in principiu ideea proiectului, iar facultatea de Drept nu s-a pronuntat.

Statutul elaborat in anul 1931 a stat la baza hotararii conform careia in anul universitar 1936-1937, educatia fizica a devenit disciplina obligatorie pentru toate facultatile din Cluj. Activitatea era condusa de un colectiv de profesori format din O. Cheteanu, T. Faur, G. Comanar, C. Suciu, A. Nicoara, I. Drumes si I. Arnaut.

Un mare eveniment al timpului l-a reprezentat construirea la initiativa si cu contributia financiara substantiala a aceluiasi profesor Iuliu Hatieganu a unui Parc sportiv, destinat tineretului, elevilor si studentilor, sanctuar al sanatatii, un loc ideal pentru practicarea exercitiilor fizice si sporturilor.

In anul 1934 la Cluj a avut loc "Primul congres de educatie fizica" care a avut menirea sa stabileasca principiile fundamentale ale educatiei fizice la toate gradele de invatamant. Cu acest prilej, profesorul universitar Iuliu Hatieganu a prezentat raportul privind educatia fizica din invatamantul superior, afirmand printre altele: “Educatia fizica a devenit o preocupare pentru toate universitatile si ca aproape in toate tarile europene, educatia fizica universitara este in plina evolutie si pusa alaturi de educatia stiintifica, in vederea realizarii educatiei integrale. Necesitatile actuale ale vietii de stat si ale vietii sociale… au contribuit ca usile universitatilor, aproape in toate tarile, sa se deschida si sa faca posibila introducerea educatiei fizice in universitate “.

Realizarile Universitatii clujene privind introducerea educatiei fizice in toate facultatile a stimulat si alte institutii de invatamant superior din Romania.

Senatul Universitatii din Bucuresti, dupa ce a stabilit o comisie pentru studierea acestei probleme care a prezentat un raport la 10 noiembrie 1935, n-a reusit sa introduca educatia fizica in planul de invatamant decat in anul 1940 si atunci numai pentru doua luni de zile (din aprilie si pana in 8 iunie a aceluiasi an). Fiind in general in afara preocuparilor senatelor universitare, educatia fizica in rindul studentilor n-a avut suportul moral si material necesar pentru a-si gasi loc alaturi de celalalte discipline, pana in anii ce-au urmat dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, educatia fizica a fost introdusa oficial in invatamantul superior numai la inceputul anului universitar 1950 – 1951.

O data istorica pentru educatia fizica din Romania, a ramas ziua de 15 iunie 1922, cand a aparut “Legea Educatiei Fizice “, prin care s-au stabilit normele de functionare a doua institutii de stat in domeniul educatiei fizice si sportului:

Oficiul National de Educatie Fizica (ONEF) infiintat in acelasi an;

Institutul National de Educatie Fizica “(INEF), primul institut superior de educatie fizica si sport din Romania, care si-a inceput activitatea la 1 decembrie 1922 la Bucuresti. Consiliul profesoral al

La realizarile de seama in domeniul educatiei fizice romanesti, si-au adus contributia personalitati marcante ale stiintei, care in calitate de profesori ai institutului au servit prin competenta, entuziasm si credinta, nobila idee a educarii tineretului pentru practicarea organizata a educatiei fizice si sportului.

In primul sfert de veac de existenta, rectorii si profesorii care i-au pus bazele si au contribuit la dezvoltarea institutiei reprezinta un loc insemnat in istoria acestuia:

Prof. Virgil Badulescu (primul rector, 1922 – 1930);

Prof. Dr. Francisc Rainer (rector, 1930);

Prof. Constantin Kiritescu;

Acad. Octav Onicescu (rector, 1930 – 1938);

Prof. Dr. C. Mihailescu (rector, 1938 – 1941 si 1944);

Prof. Dr. doc. Horia Dumitrescu (rector 1942- 1944 si 1944 – 1946)

Prof. Dr. doc. Leonida Alexiu (rector 1946 – 1948);

Prof. Dr. doc. Gheorghe Zapan, prof. Dr. doc. Iacob Mihaila, prof. Dr. R. Olinescu, prof. Dr. Gheorghe Tataru, prof. Dr. doc. Adrian Ionescu, Prof. Dr. doc. Anghel Manolache, prof. Dr. doc. Florian Ulmeanu, prof. Univ. Virgil Rosala.

Initiatorul si organizatorul primului institut superior de educatie fizica in Romania, primul rector al INEF, prof. Virgil Badulescu (1882-1944), a fost o personalitate marcanta in domeniul educatiei fizice si sportului.

Dupa absolvirea Institutului de Educatie Fizica din Stockholm in anul 1913, a fost profesor la Liceul Manastirea Dealul, iar in primul razboi mondial a condus primul batalion de Vanatori de munte. A fost adeptul sistemului suedez de educatie fizica, ale carui conceptii si continut le-a promovat. Pe langa gimanstica suedeza sub conducerea lui la INEF au fost introduse si alte discipline: atletism, scrima, jiu-jitsu, judo, box, gimnastica ritmica, unele jocuri sportive, gimnastica medicala si practica pedagogica, istoria, teoria si organizarea educatiei fizice, pedagogia, psihologia, igiena, anatomia, fiziologia, mecanica si statistica. Prezenta la catedrele institutului a unor cadre didactice cu autoritate stiintifica (la anatomie, fiziologie, igiena si psihologie, cultura fizica medicala, teoria educatiei fizice si metodica jocurilor de miscare si altele), a asigurat de la inceput un proces de pregatire al studentiilor la un nivel universitar.

Inzestrat cu o mare capacitate de munca a reusit sa transforme terenul de instructie al elevilor scolii militare de infanterie din Dealul Spirii intr-un stadion modern care a fost inaugurat in anul 1926. De la infiintare si pana astazi, institutul din Bucuresti si-a schimbat de mai multe ori denumirea, in functie de modul cum era integrat in sistemul de invatamant si social al timpului:

1922 – INEF (Institutul National de Educatie Fizica);

1929 – ISEF (Institutul Superior de Educatie Fizica);

1937 – ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica);

1942 – SSEF (Scoala Superioara de Educatie Fizica);

1945 – ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica);

1948 – IEF (Institutul de Educatie Fizica);

1950 – ICF (Institutul de Cultura Fizica);

1968 – IEFS (Institutul de Educatie Fizica si Sport);

1990- AEFS (Academia de Educatie Fizica si Sport);

1992 – ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica);

Invatamantul superior de educatie fizica din Romania s-a extins incepand cu anii '60 ai secolului al XX-lea prin infiintarea facultatilor si sectiilor de profil din alte centre universitare: Cluj, Timisoara, Bacau, Galati, Constanta, Oradea, Brasov, Pitesti, Craiova.

CONCLUZII

Lucrarea a fost structurata pe dousprezece capitole, fiecare cu titlu reprezentativ.

Am prezentat evolutia educatiei fizice si sportive, din evul mediu pana in prezent, urmarind aparitia progresiva a acestei discipline, prin ochii diferitelor personalitati care au marcat educatia fizica si sportul, fiecare punand accentul pe diferite etape de evolutie.

Din punctul meu de vedere, este foarte important, ca si in fiecare domeniu, sa cunosti istoria pentru a putea desfasura o activitate cat mai competitivă în acest domeniu.

Daca la un sport pentru a-l practica trebuie, să cunosti regulile și in cazul de fata trebuie sa cunosti aparitia, dezvoltarea, si perfectionarea a tot ceea ce inseamna educatie fizica si sport.

Daca stai sa studiezi istoria sportului, o sa ramai fascinat de modul cum a aparut exercitiul fizic, de cum au aparut primele jocuri sportive si cat de mult au evoluat până în prezent.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE