Educatia Estetica In Invatamantul Primar de la Traditie la Actualitate
LUCRARE DE LICENȚĂ
EDUCAȚIA ESTETICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR DE LA TRADIȚIE LA ACTUALITATE
CUPRINS
CAPITOLUL I- Abordări, inovații privind educația estetică în învățământul primar
I1. De la tradiție la actualitate în educația estetică
I2. Aspecte moderne ale educației estetice în învățământul primar la disciplina abilități practice
I3. Domenii ale educației estetice
I.4. Raționalitatea estetică- dimensiune a raționalității axiologice
I.5. Arta ca fapt semiotic
CAPITOLUL II- Considerații psihopedagogice cu privire la educația estetică
II1. Delimitări conceptuale
II.2.Concepte și valori estetice
II3. Principii ale educației estetice
II4. Obiectivele educației estetice
II.4.1.Obiectivele cadru și de referință la disciplina Abilități practice
II.4.2. Conținuturile învățării la disciplina abilități practice
II5. Strategii , metode ale educației estetice
II5.1. Metode utilizate la disciplina Abilități practice
II.6. Resurse materiale pentru disciplina abilități practice
II.6.1. Fibre și fire textile
CAPITOLUL III- Experiment psihopedagogic privind testarea creativității școlarilor la disciplina Abilități practice
III.1. Creativitatea
III.2.Potențialul creator al elevilor
III.3. Strategia educării creativității
III.4. Cercetarea
Capitololul IV. Prelucrarea, analiza și interpretarea datelor
IV.1. Prelucrarea, analiza și interpreatrea datelorla proba de evaluare inițială
IV.2. Prelucrarea, analiza și interpreatrea datelorla proba de evaluare finală
IV.3. Evidențierea progreselor școlarilor
Concluzii
Proiect Didactic
Bibliografie
ANEXE
ARGUMENT
Am ales tema „Educația estetică de la tradiție la actualitate în învățământul primar” din mai multe considerente psihopedagogice:
– Esteticul este o dimensiune a existenței umane, viața în ansamblul ei se află sub semnul esteticului. Aderarea instinctivă și conștientă la frumos se întemeiază pe trebuințe biopsihice profunde . Crearea esteticului , identificat într-un sens larg cu frumosul, este de asemenea întemeiată pe trebuințe umane . Prin urmare perceperea , trăirea frumosului și crearea lui este o trebuință fundamentală a omului, o trebuință existențială.
Justificăm astfel necesitatea educației estetice , necesitatea creării mediului de percepere și trăire estetică, a îndrumării perceperii valorilor autentice , stimularea și susținerea crării frumosului , esteticului se întemeiază pe intimitatea trebuințelor umane.
– Educația estetică este o latură, o componentă a educației integrale ; ea se află în relații de interdependență cu celelalte laturi(corporală, fizică, intelectuală, morală, spirituală, religioasă).
– Educația estetică este activitatea, procesul și rezultatul de percepere , trăire și creare a frumosului în sens larg, a esteticului. Scopul fundamental este formarea conștiinței și conduitei estetice. Se pune expres problema educației estetice pentru considerentul că esteticul este o dimensiune existențială , este un mod specific uman de viață , un mod spiritualizat de viață. Educația estetică răspunde unei trebuințe fundamentale, aceea de a percepe, trăi și crea frumosul.
– O educație estetică multidirecțională are consecințe benefice asupra echilibrului biopsihic al individului, asupra relațiilor de comunicare interumană , asupra performanțelor activităților vieții cotidiene. Trăirea estetică permite evadarea din cotidianul prozaic, refacerea forțelor fizice și psihice afectate de stres.
– Mediul estetic și capacitatea de trăire și apreciere creează posibilitatea comunicării interumane la nivelul instanțelor spirituale elevate. Hobbyurile artistice , preocupări continuate din perioadele copilăriei și adolescenței permit detașarea de obligațiile curente, refugierea în activități generatoare de satisfacții, de confort biologic și psihic.
Omul ca ființă rațională și sensibilă este înzestrat nu doar cu cele cinci modalități senzoriale tradiționale plus rațiune, ci și cu „simț” moral , „simț” estetic și credință. În mod normal înclinația spre bine și frumos este constructivă; ne naștem cu „simț” estetic asa cum ne naștem cu văz sau cu auz. Este ceea ce numim bunul-simț, în a cărui sferă se contopesc elemente intelectuale, morale, estetice și religioase și care fără a putea fi determinat cu precizie, este, pe de o parte, înnăscut, da și rod al educației și al experienței. Nefolosite simțurile se atrofiază; exersate ele se dezvoltă și se prelungesc în idei, atitudini și comportamente valoroase. Un prim argument pentru necesitatea educației estetice este cel psihologic.
Un alt argument pentru necesitatea educației estetice este cel ontologic. Existența noastră cotidiană este impregnată de estetic; omul modern și omul contemporan, cu toată graba și pragmatismul care li se atribuie găsesc răgazul să guste frumosul și caută emoția, plăcerea estetică în cele mai diverse locuri, adesea este o legătură evidentă cu arta.
Așa numita criză estetică, ce nu e singulară în perimetrul contemporan al existenței, obsedată sau posedată de ideea/complexul crizei (și educația nu face excepție) este poate mai degrabă o criză de receptare, de percepere a înțelesurilor noi și a formelor concrete, actuale de manifestare a esteticului. Dacă aceasta este explicația, atunci arta contemporană ne-a găsit prea puțin pregătiți pentru a-i recepta mesajul; în consecință educația (în principal educația școlară)trebuie să-și asume o mai mare responsabilitate, în dezvoltarea receptivității estetice, în formarea personalității estetice. „Dacă universul cotidian ți se pare sărac, nu-l acuza pe el, acuză-te pe tine și spuneți că nu ești destul de poet pentru a evoca bogățiile lui, căci pentru creator nu există nici un loc sărac și indiferent.” (R.M. Rilke)
Estetica modernă a făcut trecerea de la obiectivismul estetic la subiectivismul estetic. Ea nu mai pleacă de la cercetarea obiectului estetic, ci de la atitudinea subiectului care contemplă. Th. Lipps a propus termenul empatie pentru a desemna acest nou înțeles al relației artist – creație – receptor. A empatiza înseamnă a simți ceva în altul., spune Lipps. Plăcerea estetică devine o formă de autodesfătare obiectivă; a savura estetic înseamnă a mă savura pe mine într-un obiect senzorial diferit de mine, a mă transpune în el(Lipps 1987). Dacă estetica tradițională opera cu sentimente de plăcere și neplăcere, Lipps consideră că acestea sunt doar nuanțe ale trăirii estetice, important este sentimentul însuși, ca mișcare interioară (plăcerea este o intropatie pozitivă, iar neplăcerea o intropatie negativă). Arta dezvoltă sentimentul libertății, atât prin actul creator, cât și prin cel de receptare. Starea de spirit a creatorului, mesajul operei nu se „transmit” însă prin simplul fapt al perceperii; e necesară o pregătire pentru receptare, cu atât mai mult cu cât receptarea nu mai poate fi pasivă ci îl implică pe receptor în conturarea mesajului.
C. Cucoș oferă câteva sugestii pentru o educație estetică , preocupată de dezvoltarea autonomiei în receptarea artei moderne:
– flexibilitate și coparticipare: formarea unei flexibilități perceptive și a capacității de implicare a receptorului în dezvăluirea mesajului operei de artă;
– reflexivitate și explorare: dezvoltarea unei atitudini reflexive în descifrarea sensului și a semnificațiilor „ascunse”, inițierea într-o autentică „pedagogie a semnelor”
– preinformare și integrare: formarea unei culturi estetice, fără de care perceperea și aprecierea frumosului nu ar fi posibile;
– selectivitate și discernământ: dezvoltarea spiritului critic, a capacității de a discerne valoarea de nonvaloare.
Lucrarea este structurată pe două componente principale: partea teoretică și partea aplicativă. La nivel teoretic mi-am propus în primul capitol să evidențiez că încă din cele mai vechi timpuri a existat trebuința instinctivă de a crea frumosul, și de a trăi într-un mediu frumos. Creatorii principalelor sisteme de gândire pedagogică au acordat importanța cuvenită educației estetice integrate în ansamblul laturilor educative.
În cel de-al doilea capitol, ca parte componentă a părții teoretice , sunt descrise finalitățile educației estetice, componentele educației estetice, principiile educației estetice, obiectivele educației estetice , strategii, metode de realizare a educației estetice.
În partea aplicativă mi-am propus să realizez o cercetare pedagogică în perioada 02.03.2012- 04.05.2012 pentru a observa creativitatea elevilor de clasa a III-a , la orele de educație tehnologică privind realizarea lucrărilor cu fire și materiale textile.
Introducerea ariei curriculare „Tehnologii” și a disciplinei „Abilități practice”(lat. Habilitare „ a face apt”) în învățământul primar reprezintă începutul de la vârsta fragedă , al formării profesionale, a viitorului specialist, capabil să-și asume un rol responsabil și activ în progresul tehnologic. Principiul integrării teoriei cu practica, legarea învățământului de practică constituie mai mult ca oricând o condiție a dezvoltării complete a personalității elevilor.
Pe de altă parte, realizarea unui învățământ de calitate necesită un efort deosebit din partea învățătorilor ,i institutorilor care predau disciplina „Abilități practice”.
În viața cotidiană, toți trebuie să fie creatori de estetic cotidian și toți trebuie să fie beneficiari ai acestuia. Crearea ambientului estetic de către părinți acasă , de învățători și profesori la școală este prima și cea mai importantă măsură educativă.
Educația estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalității , proiectată și realizată prin receptarea, evaluarea și crearea valorilor frumosului existent în natură, societate, artă.
CAPITOLUL I – Abordări, inovații privind educația estetică în învățământul primar
I1. De la tradiție la actualitate în educația estetică
Preocupările de înfrumusețare a vieții cotidiene și de creare a operelor de artă au o vechime egală cu cea a existenței comunității umane. Trebuința instinctivă de a crea frumosul și de a trăi într-un mediu frumos s-a exprimat în preistorie prin perfecționarea uneltelor care satisfăceau nu numai cerințele practice dar și cerințe estetice – forme, culori, ornamente. Pictura rupestră prezintă și azi interes estetic. Ceremoniile religioase și serbările se remarcau printr-un sincretism artistic îcărcat de simboluri și mesaje. Dansul și cântecul erau moduri constante și frecvente de exprimare. Vestimentația și accesoriile (obiecte de cult, bijuterii) purtau amprenta gustului estetic. Modul estetic de viață este transmis de la o generație la alta.
Epoca luminilor , a fost marcată de o mișcare ideologică și culturală amplă cu viziune enciclopedistă , reprezentată de mari nume ale perioadei respective. Creatorii principalelor sisteme de gândire pedagogică au acordat importanța cuvenită educației estetice integrate în ansamblul laturilor educative. Iată câteva elemente de referință în teoria educației estetice.
Johan Heinrich Pestalozzi a conceput educația ca o pregătire a forțelor fizice , mentale, spirituale pentru cerințele vieții. Intuiția și gândirea se exersează prin învățarea desenului: executarea liniilor, unghiurilor și cercurilor , folosirea nuanțelor potrivite , deprinderea de a citi conținutul lucrurilor (forma) contribuie la dezvoltarea gândirii și la ușurarea însușirii îndeletnicirilor practice; retorica contribuie la dezvoltarea aptitudinilor de comunicare.
Johan Friedrich Herbart punea pe seama educației performanțele omului; era de părere că în privința educației estetice , prioritate are limba maternă, iar pe lângă aceasta muzica.
Ellen Key , autoarea remarcabilei lucrări ,, Secolul copilului a încurajat uniformizarea educației copiilor. Consolidarea individualității trebuie să fie scopul educației în viitor. Mediul școlar creat de arhitectură, decorație interioară, opere plastice originale ale creatorilor și ale copiilor , grădina contribuie la modelarea simțului estetic. Vizitarea muzeelor , încurajarea libertății de a citi ,enta gustului estetic. Modul estetic de viață este transmis de la o generație la alta.
Epoca luminilor , a fost marcată de o mișcare ideologică și culturală amplă cu viziune enciclopedistă , reprezentată de mari nume ale perioadei respective. Creatorii principalelor sisteme de gândire pedagogică au acordat importanța cuvenită educației estetice integrate în ansamblul laturilor educative. Iată câteva elemente de referință în teoria educației estetice.
Johan Heinrich Pestalozzi a conceput educația ca o pregătire a forțelor fizice , mentale, spirituale pentru cerințele vieții. Intuiția și gândirea se exersează prin învățarea desenului: executarea liniilor, unghiurilor și cercurilor , folosirea nuanțelor potrivite , deprinderea de a citi conținutul lucrurilor (forma) contribuie la dezvoltarea gândirii și la ușurarea însușirii îndeletnicirilor practice; retorica contribuie la dezvoltarea aptitudinilor de comunicare.
Johan Friedrich Herbart punea pe seama educației performanțele omului; era de părere că în privința educației estetice , prioritate are limba maternă, iar pe lângă aceasta muzica.
Ellen Key , autoarea remarcabilei lucrări ,, Secolul copilului a încurajat uniformizarea educației copiilor. Consolidarea individualității trebuie să fie scopul educației în viitor. Mediul școlar creat de arhitectură, decorație interioară, opere plastice originale ale creatorilor și ale copiilor , grădina contribuie la modelarea simțului estetic. Vizitarea muzeelor , încurajarea libertății de a citi , învățarea limbii materne și a limbilor străine contribuie la dezvoltarea copilului din punct de vedere spiritual. Din școala viitorului nu trebuie să lipsească muzica și desenul ca discipline de învățământ.
Herbart Spencer considera că mediul educațional din familie și din școală trebuie să contribuie și la satisfacerea trebuinței estetice. Filozoful și pedagogul englez a pledat pentru predarea desenului în școală.
Konstantin Ușinski a publicat manuale de citire și a insistat asupra rolului limbii și literaturii materne pentru educația națională și estetică a copiilor.
În concepția lui Lev Nicolaevici Tolstoi la modelarea sufletelor copiilor contribuie lectura, povestirea, compunerea, desenul muzica.
Maria Montessori- Considera că simțurile, inteligența, forța fizică , intuiția se dezvoltă prin forme, culori, armonii melodice, lectură, dans. Limbajul grafic (scris,citit) se însușește prin desen. Simțurile ți inteligența muzicală se exersează prin exerciții atractive de ritm, gimnastică ritmică. Percepere și trăirea muzicii, la copii se exersează prin interpretare vocală și instrumentală; prin inițierea în arta dirijoratului.
Eduard Claparéde susținea că dezvoltarea simțului estetic se exersează prin toate tipurile de activități, mai ales prin cele artistice.
Pedagogii români: Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, Vasile Borgovanu, Visarion Romaan, Ioan Popescu ș.a. au accentuat rolul artelor în cadrul disciplinelor umaniste la formarea personalității copiilor și tinerilor , au susținut locul disciplinelor artistice, în special al literaturii, în planurile de învățământ.( Elena Macovei, Pedagogie – Teoria Educației vol. II , Editura Aramis, 2002, pag. 267, 270- 273)
I.2.Aspecte moderne ale educației estetice în învățământul primar, la disciplina abilități practice
Idealul realizării unei educații estetice , adecvată și funcțională, nu este o problemă abstractă, ruptă de un anumit context existențial, ci un demers responsabil și flexibil conexat valoric la situații concrete sau previzibile.
Conținutul educației estetice în școală se materializează în cultura estetică, prezentă în cele două ipostaze: cultura obiectivă și cultura subiectivă.
Modalitățile de realizare a educației estetice pot fi grupate în funcție de mijlocul utilizat.
frumosul natural( exemplu: formele de relief, armonia și echilibrul unor fenomene naturale, spectacolul estetic al unor fenomene naturale);
frumosul social ( relații și comportamente interumane, organizarea unor structuri sociale, design industrial)
frumosul din artă (literatură, muzică, pictură, sculptură, arhitectură, teatru, cinema)
(Bibliografie: Andrei Barna, Simona Alecu: „ Îndrumar pentru activitățile practic aplicative la disciplinele pedagogice” Ed. Fundației Universitare „Dunărea de jos”- Galați, 2004 pag. 29)
În plan școlar, una dintre consecințele cele mai importante ale educației estetice o constituie diminuarea eșecului la învățătură. Educația estetică duce la interiorizarea semnelor și simbolurilor prin experiența concretă a jocului, prin manipulare, contact direct cu obiectele , cu materia ce poate fi prelucrată artistic, dezvoltând capacitatea copiilor de a se exprima prin diferite mijloace. Transferul acestor capacități intelectuale și creatoare ; dezvoltate prin activități concrete , către domenii abstracte –poate contribui la depășirea situației școlare.
Conținuturile particulare ale educației estetice sunt evidente la nivelul unor discipline de învățământ sau ale unor activități extrașcolare , specializate în realizarea educației estetice (muzică, arte plastice, literatură, ansamblu coral, cerc de pictură, cenaclu literar, revistă școlară literară, etc.)
În relațiile sale directe cu educația științifică/ intelectuală și cu educația morală., educația estetică poate proiecta activități specifice plecând de la premisa avansată pragmatic, chiar la nivelul domeniului său, conform căreia frumosul este o sinteză necesară între bine și rău.
O situație specială, cu resurse pedagogice deschise, poate fi identificată în relația dintre educația estetică și educația psihofizică , dintre valoarea frumosului și valoarea sănătății psihice și fizice a elevului. Produsele care pot fi identificate și promovate în mediul școlar și extrașcolar valorifică resursele estetice ale educației fizice, exprimate în termeni de armonie, echilibru (psihic și fizic), expansivitate, vitalitate; etc.
Toate produsele superioare ale educației dobândesc o calitate estetică în măsura valorificării resurselor limbajului estetic( general și specific artelor), existente sau provocate, directe sau indirecte, la nivel moral, intelectual , tehnologic, psihofizic.
Metodologia specifică educației estetice valorifică resursele formative ale procesului de învățământ proiectate, realizate și dezvoltate în cadrul unor discipline școlare. O situație specială este cea existentă în cazul unor discipline care preiau nu numai numele ci și problematica unor conținuturi sau dimensiuni generale ale educației: educația tehnologică și educația psihofizică. Interdependența lor cu disciplinele plasate în sfera conținuturilor specifice educației estetice conferă metodelor și tehnicilor selecționate pentru receptarea, trăirea și crearea frumosului o mare varietate și flexibilitate, calității adaptabile și în contextul valorificării mediului extrașcolar ( cercuri, cluburi artistice, vizionarea de spectacole, filme, excursii tematice etc.) și a spațiului comunității locale și teritoriale.
Conținuturile specifice ale educației estetice sunt în raporturi de corespondență pedagogică directă și indirectă cu obiectivele specifice angajate în direcția formării și dezvoltării conștiinței estetice teoretice și practice a elevului. Ele sunt adaptabile la particularitățile fiecărei trepte școlare și perioade de vârstă psihologică. Proiectarea , realizarea și dezvoltarea lor angajează toate valorile generale și particulare ale frumosului, existente în domeniile artei, societății, naturii. .( Concepte pedagogice fundamentale – Conținuturi generale ale educației 228-229)
I.3.Domenii ale educației estetice
Natura
Natura în sine și cea mai schimbată de intervenția omului, antropomorfizată, devine obiect estetic prin actul perceperii, trăirii emoționale, contemplării.
Omul însuși prin însușirile fizice, prin frumusețea interioară este un obiect estetic. Frumusețile naturii sunt de multe ori puse în valoare prin artă, admirarea frumuseții peisajelor fiind intermediată de mijloacele expresive ale artelor.
Instinctul de a răspunde prin trăiri estetice în raport cu natura se asociază deprinderilor, aptitudinilor și atitudinilor dobândite prin exercițiu, educație și autoeducație. Sub influența factorilor educativi – familie, școală, instituții culturale, mass-media – se exersează crearea și menținerea interesului de a răspunde prin trăiri estetice la spectacolele oferite de natură, se exersează deprinderea și aptitudinea de a privi și observa natura, de a răspunde prin emoții și sentimente , de a aduce frumosul în suflet, de a-l admira și contempla. Stările de admirație, bucurie, trăite în raport cu expresiile naturii răsplătesc ființa umană. Natura cu frumusețile ei creează mediul confortabil de refacere a forțelor fizice și psihice , de energizare fizică și psihică. Natura este sursa gratuită a bucuriei estetice, cu condiția disponibilității omului de a-i descifra mesajul.
Atitudinile de respect, ocrotire, răspundere față de natură și ecosistemele ei condiționează raportarea orientativ – reglatoare la frumusețile naturii. Ocupațiile pragmatice de creștere și îngrijire a plantelor și animalelor, ocupațiile economice în general, trebuie să implice dragostea și respectul pentru natură și ecosistemele ei. Deprinderea și obișnuința de a efectua excursii de relaxare și deconectare în mijlocul naturii oferă avantaje pentru menținerea și întărirea sănătății fizice, psihice și spirituale. Admirarea naturii, ce-și oferă splendorile în toate anotimpurile, în toate formele de relief, este o modalitate de a face față stresului. Vindecătoare de nevroze, cum o numește poetul Al. Macedonski, natura este sursă de trăiri spirituale dintre cele mai elevate.
Literatura
Artă a cuvântului literatura comunică mesaje de idei, atitudini, emoții și sentimente dintre cele mai diferite, creează spre desfătarea receptorului, lumi ce se singularizează prin idei artistice și prin limbaj poetic-artistic. Cuvântul scos din starea naturală( limbajul comun) și adus în starea de grație ( limbaj artistic-poetic) datorită inspirației, creează o lume paralelă celei reale, revelează stări mentale, afective și atitudinale , transmite prin conținut și formă de expresie, mesaje de idei, emoții, sentimente.
Limbajul literar prin figurile de stil (epitete, metafore, metonimii, hiperbole, alegorii..), prin figurile retorice (antiteza, invocații) mijlocește receptorului intrarea în lumea posibilă a ficțiunii, a jocului de idei, a imagisticii. Raportul dintre conținut și formă, ce asigură unitatea operei literare, oferă receptorului o lume redată prin mijloace și procedee artistice . Semnificantul fuzionează cu semnificatul și se exprimă prin stilistica limbajului. Limbajul poetic singularizează lucrurile, faptele, peisajele, comportamentele umane.
Literatura îndeplinește complexe funcții de cunoaștere, comunicare, catharsis. Este sursă de informare și de trăire spirituală, estetică. Constituind unul din cele mai vechi și accesibile domenii estetice, literatura oferă posibilitatea perceperii și trăirii frumosului în multitudinea nuanțelor, creează prilejuri de contemplare, admirare, desfătare, oferă bucurii, satisfacții, plăcerea simțurilor, plăcerea intelectuală, plăcerea stării de suspendare prin contemplare. Condiția primară este accesul la valorile autentice ale literaturii universale, naționale, etnice.
Poezia, proza, dramaturgia oferă posibilitatea trăirii sublimului, a maximului de perfecțiune. Uimirea, groaza, extazul sunt stări de spirit create de ficțiunea literară. Între frumos și comic, generator de stări și atitudini complexe, se află urâtul, devenit valoare estetică prin forța de expresie a limbajului literar. Comicul, sursă a umorului, destinde și sancționează, satisface amorul propriu iar conduita râsului crează starea de complicitate între autor și receptor.
Tragicul, în măreția și sublimul suferinței, oferă modele de eroism, prietenie, ură, iubire, cruzime, invidie, trădare…, răspunzând trebuinței umane de purificare spirituală prin identificarea cu sacrificiul și suferința.
Studiul literaturii îndeplinește multiple funcții de comunicare, cunoaștere, joc, chatarsis. Satisface nevoia de cunoaștere și informare, dorința și curiozitatea de a trăi experiențe inedite prin intermediul operei literare. Satisface nevoia de aventură, prin transpunere în cele mai neașteptate și surprinzătoare situații. Lectura și studiul literaturii determină procesul de receptare artistică, de trăire a emoțiilor și sentimentelor. Plăcerea estetică, bucuria estetică creează stări de confort biologic și psihic. Perceperea și trăirea operei literare îl detașează pe receptor de cotidianul prozaic, îl vindecă de tensiuni și neliniști sau le diminuează, îi creează o instanță de trăire spirituală elevată. Prin limbajul artistic-poetic se declanșează și se întrețin energii afective, ce construiesc modele de viață, destine, se dezvăluie cele mai profunde și intime stări sufletești. Literatura oferă posibilitatea cunoașterii de sine. Autenticele valori literare constituie suporturi psihomorale, climate de viață intimă.
Artele plastice
Desenul, grafica, sculptura, pictura, arhitectura oferă imagini plastice bi și tridimensionale cu ajutorul punctului, liniei, culorii, formelor. Mijlocul de expresie a conținutului artistic este imaginea vizuală. Mesajul plastic se adresează simțurilor afectivității, gândirii, imaginației. Opera plastică vizualizează trăirile sufletești în cele mai variate nuanțe. Imaginea plastică evocă, reprezintă, sugerează fapte umane, evenimente sociale, figuri umane, stări și atitudini, emoții și sentimente.
Educația plastică începe în primii ani de viață ai copilului prin design-ul ambientului, culorile și formele armonizate, prin vestimentație, prin jucăriile care creează universul existențial. Cărțile cu povești și cărțile de colorat satisfac copilului trebunța bucuriei estetice pentru imaginile frumoase și pentru culori. În clasele primare, în cadrul orelor de desen, copiii își exersează deprinderile specifice, trăirile estetice în raport cu frumosul plastic.
Muzica
Muzica, artă clădită din sunet, armonie și ritm creează vibrații interioare, în senzitivitatea, emoționalitatea și gândirea omului. Cele șapte sunete fundamentale – note muzicale ordonate după complicata știință a compoziției, creează o lume mirifică de revelații. Muzica creează imagini sonore , ritmice și melodice ale trăirilor spirituale. Singură și în asociere cu poezia, teatrul, dansul, ritualul religios, muzica în cele mai diferite forme, genuri, stiluri, oferă cea mai înaltă stare de abandonare de sine într-o lume armonică. Perceperea și trăirea universului sonor artistic permit accesul pe tărâmuri inaccesibile concretului banal și rațiunii. Muzica transfigurează ființa umană vietățile animale și vegetale.
Arta sunetelor muzicale tălmăcește forme și culori, senzații, impresii, emoții și sentimente, pasiuni, gânduri. Vibrații muzicale ritmice, melodice cu care omul, animalul și planta intră în rezonanță, vin din univers, din natură( freamătul pădurii, susurul izvoarelor, sunetele și cântecele emise de viețuitoare), din vorbirea umană, din arta sunetelor creată de om. Captarea și trăirea muzicalității este o trebuință esențială a vieții, în general a vieții umane, în special. Între om și sursa muzicală se creează o comuniune, o dependență necesară confortului biologic și psihic datorită vibrațiilor .Armonia ritmică și melodică a muzicii se transferă, în actul perceperii și trăirii, în intimitatea sufletului. Captarea și trăirea muzicalității din natură și din artă depinde de disponibilitatea instinctivă și de structurile psihomentale, afective și atitudinale dobândite prin instruire și educație.
Crearea mediului pentru perceperea și trăirea muzicii, pentru înțelegerea ei este o primă condiție a educării sensibilității muzicale. În brațele mamei copilul se deprinde să vibreze la vocea ei, la cântecul de leagăn. În primele luni de viață copilul ascultă instinctiv muzica , emite prin imitație, sunete la început, vorbirea copilului este melodică. Cu timpul copilul se deprinde să vorbească prin trăiri și imitații interpretative în contact cu reprezentarea diferitelor forme și genuri muzicale. Nu întâmplător dintre aptitudinile manifestate precoce se remarcă cele din domeniile plastice și muzicale. În contact cu muzica, copilul de foarte timpuriu, învață să asculte și să interpreteze diferite compoziții muzicale. În contact cu muzica, copilul de foarte timpuriu învață să asculte și să interpreteze diferite compoziții muzicale; când nivelul de maturizare permite, copilul este inițiat de adult în știința muzicii vocale și instrumentale. Educația muzicală începe, prin urmare după naștere. S-au făcut experimente care au dovedit răspunsurile fătului la vibrațiile ritmice și melodice ale muzicii. Inițierea sistematică în arta interpretativă a copilului începe pe la 6-10 ani, continuă în școală prin orele de educație muzicală.
Efectele informativ-formative ale educației muzicale benefice educației integrale sunt: dezvoltarea auzului fonematic și muzical, interesul și plăcerea de a asculta și interpreta muzica, de a o trăi, dezvoltarea dicției, a simțului estetic muzical , a gustului pentru valorile autentice, deprinderea de a recurge la muzică în scopuri distractive, relaxante, meditative, contemplative.
Dansul
Mișcarea expresivă și ritmată a corpului, reprezentarea plastică a gesturilor, mimicii și pantomimei sunt redate prin dans. Desprins din sincretismul artei primitive, din ritualul mistico-magic, dansul devine preocupare umană distinctă, artă coregrafică complexă cu semnificații și simboluri profunde. Mijlocul de comunicare prin dans este mișcarea armonioasă , expresivă, ritmată. Dansul sculptează în spațiu imagini prin mișcările corpului, transpune în mișcare preocupări existențiale(muncă, joc, comunicarea cu divinitatea), particularități etnografice, dominante temperamental caracteriale, concepții de viață, idei, mentalități. Dansul exprimă stări sufletești dintre cele mai diferite, narează mișcările sufletului, delectează, cu ajutorul muzicii, pe care o exprimă în mișcare. Dansul este un comentariu plastic al muzicii prin caligrafia mișcării. În postura de interpret, executant și în cea de spectator, omul își satisface, prin dans, trebuința de mișcare artistică-ritmică, melodică, grațioasă, energică. Executat și privit în exprimare individuală sau de grup, dansul produce bucurie și plăcere, entuziasm, extaz, dacă are expresivitate artistică.
Varietatea genurilor(popular, de societate, balet clasic și modern, tematic, ritual…) și bogăția semantică a expresivității mișcării artistice explică multiple funcții ale dansului. Arta mișcării expresive îndeplinește funcții de comunicare (a mesajelor de idei, emoții și sentimente), de cunoaștere (a specificului etnic, a obiceiurilor și tradițiilor), ludice( jocul cu competițiile și surprizele lui), distractive( ocupații plăcute de divertisment, hobby), relaxante (eliberarea de încordări și tensiuni fizice și psihice, reconfortarea organismului), meditare și contemplare, chatarsis (purificare mentală și afectivă).
Educația estetică prin vizionarea și interpretarea dansului sub toate formele contribuie, de asemenea, la educația integrală. Modalități de realizare sunt:
reproducerea spontană a muzicii ritmate;
învățarea și interpretarea dansurilor;
vizionarea spectacolelor muzical-coregrafice, populare, de balet;
exprimarea prin dans, a trebuințelor estetice de mișcare cu prilejul sărbătorilor, a omagierii diferitelor evenimente;
cultivarea și întreținerea hobby-urilor ca spectator și ca interpret ( în instituții culturale, în formațiuni artistice)
Arta teatrală și cinematografică
Teatrul (în limba greacă – theatros= locul în care se află spectatorii și interpreții unor opere), este un concept folosit în sensurile de instituție în care se reprezintă scenic opere artistice, de artă scenică și de operă(piesă de teatru). Ca artă scenică teatrul reprezintă, cu mijloace specifice, imagini complexe prin interfața literaturii, muzicii, dansului, artelor plastice. Ca artă distinctă teatrul s-a constituit în antichitate. Antic, medieval, renascentist, premodern, modern(după criteriul istoric și după cel al inovării limbajului), comedia dell arte , elisabethan, clasic, romantic, realist, absurd (ca stil), dramatic-în proză, liric(operă, operetă, de stradă), de păpuși, marionete, umbre, teatrul a avut și are valoare educațională deosebită.
Teatrul este spectacol, artă scenică realizată în echipă, constituită din: regizor, scenograf, designer vestimentar, actori, orchestră, tehnicieni. Textul literar este transpus în scenă într-o concepție regizorală-scenografică ce mijlocește și transmite moduri de re-creare a operei prin interpretarea actoricească. Se descifrează textul, metaforele, simbolurile, mesajul de idei, se construiește mesajul prin concepții regizorale, scenografice, actoricești pentru a comunica cu sala, cu spectatorii. Participarea spectatorilor este un criteriu apreciativ al spectacolului.
Spectatorul percepe, receptează și trăiește evenimentul teatral prin componente distincte (arta regizorală, arta actoricească, scenografică, a costumelor) și prin ansamblu. Sunt urmărite personajele și raportate la modele istorice, la modele literare, la propria interpretare. Sunt urmăriți actorii transpuși în psihologia personajelor, este apreciat și trăit nivelul transpunerii empatice. Forța de atracție a publicului rezidă din interpretările creatoare, în sugestiile oferite publicului, în capacitatea de stimulare a trăirilor afective, în capacitatea de evadare din lumea prozaică, în capacitatea de înălțare în sfera esteticului pur.
Familia, școala, mass-media au mari răspunderi pentru educarea gustului estetic prin teatru și cinematograf. Dintre ofertele programelor T.V. , copiii și tinerii trebuie deprinși să aleagă valori autentice. Cercurile de teatru și cinecluburile au un rol esențial în educarea bunului gust, în îndrumarea perceperii și trăirii estetice. Unii spectatori nu știu să privească și să înțeleagă un spectacol, nu surprind mesajul și nu-l trăiesc sau îl trăiesc deformat, confundă frumusețea naturală cu cea artistică, se mulțumesc cu arta ca imitare (mimesis)
Viața cotidiană-socială
Cultivarea simțului estetic este necesar nu numai pentru a trăi stări spirituale elevate prin receptarea artei, ci și pentru a participa la estetizarea relațiilor sociale. Aprecierea esteticului cotidian și implicarea în crearea lui contribuie la ridicarea nivelului calității vieții, la ridicarea standardului de sănătate individuală și publică.
Privitor la relațiile interumane, aprecierea frumuseții lor și implicarea în estetizarea vieții sociale contribuie la pacea, liniștea și armonia socială. Copiii și tinerii, oamenii tuturor vârstelor trebuie să se deprindă să aprecieze frumusețea relațiilor de colegialitate, prietenie, colaborare, toleranță. Să aprecieze frumusețea calităților morale în fapte(cinste, demnitate, curaj, sinceritate, generozitate, bunătate, compasiune), să se deprindă să se comporte după normele moralei laice și religioase, să prevină stările conflictuale și să se implice în rezolvarea lor.
La estetica vieții cotidiene, a relațiilor sociale contribuie toți membrii comunității. Lucrurile nu se petrec ca în artă: unii creează și alții gustă și trăiesc arta. În viața comunitară, toți trebuie să fie creatori de estetic cotidian și toți trebuie să fie beneficiari ai acestuia. Crearea ambientului estetic de către părinți acasă; de învățători și profesori la școală, este prima și cea mai importantă măsură educativă. Oferirea modelelor de comportare, a relațiilor de comunicare benefice conviețuirii și performanțelor de învățare , de dezvoltare, de maturizare, a celor profesionale, politice, are o valoare educativă exemplară. Instruirea propriu zisă, îndrumarea studiului, formarea unui cod axiologic intră în atribuțiile școlii.
I.4.Raționalitatea estetică- Dimensiune a raționalității axiologice
Despre raționalitatea estetică au făcut studii: Max Weber, despre credințe și convingeri, R. Boudon, având ca punct de plecare studiile autorului amintit
Analizele lui Weber se fixează pe trei postulate:
O credință în domeniul esteticului se formează atunci când conținutul său face obiectul adeziunii unei mari părți a vorbitorilor competenți.
O credință în domeniul esteticului face obiectul adeziunii unei părți din ansamblul subiecților pe care-i educăm, până când ea va căpăta sens pentru fiecare din aceștia în particular
O credință în domeniul esteticului are sens pentru un individ , atunci când acesta are rațiuni puternice pentru a le accepta.
Primul postulat corespunde metodei autorității, al doilea- metodei tenacității, iar cel de-al treilea – metodei de proiri de formare a convingerilor.
O idee importantă prezentă în scrierile lui Weber , este aceea că raționalitatea are două fațete: una instrumentală sau teleologică și una cognitivă, ambele esențiale în analiza credințelor.
Această situație implică înțelegerea raționalității ca o coerență în dublu sens, logică și teleologică, a regulilor ce însoțesc actul judecății. Coerența logică descrie validatea și compatibilitatea a propozițiilor ce alcătuiesc o teorie, o critică a unei opere ce alcătuiesc o teorie, o critică a unei opere, compatibilitatea rațiunilor ce fondează o credință estetică (între ele și cu opera). Coerența teleologică descrie validitatea unei credințe prin raportare la obiective practice , căutarea mijloacelor de a atinge o țintă, adecvarea între acestea.
Raționalitatea axiologică este o manifestare a cognitivului în domeniul valorilor, care poate fi privită distinct de raționalitatea instrumentală dar care poate fi legată de acest tip de raționalitate. Dacă pledăm pentru rolul muzicii și al unei anumite literaturi în educația estetică, acțiunea noastră vizează ceva anume, mai precis o pondere a acestor discipline în planurile de învățământ, prin urmare este o acțiune care relevă raționalitatea instrumentală. Această acțiune este fondată pe o judecată de valoare: dintre arte, muzica și literatura sunt cele care pot atinge categoriile cele mai înalte ale valorii estetice (sublimul), datorită numărului și succesiunii straturilor interioare și exterioare ale operelor din domeniile menționate Raționalitatea instrumentală nu ajunge niciodată pentru a explica ansamblul credințelor de tipul „ X este frumos, grandios, monumental, tragic…”, iar în educație nu ne putem rezuma la probleme de ordin tehnic, fără a preciza în numele căror valori activăm tehnicile educative.
I.5 Arta ca fapt semiotic
Abordarea semiotică a artei deschide o perspectivă mai vastă asupra valorii estetice în educație, permițând evidențierea relațiilor artă-sfera realului, artă – valori extra estetice și prin intermediul acestora descrierea modului de funcționare a judecății estetice .Aristotel face referire în opera sa „ Topica” la „chestiunea tip” , prin care valoarea cea mai înaltă a educației este judecata. O altă chestiune la care face apel Perice, p. 162 este definiția semnului așa cum apare în „Semnificație și acțiune”: „ Un semn sau representament, este ceva care ține locul a ceva pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea unor însușiri. El se adresează cuiva , creând în mintea acestuia un semn echivalent sau mai dezvoltat. Semnul acesta pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul țuie locul a ceva , anume a obiectului său. El ține locul acestui obiect nu în toate privințele ci cu referire la un fel de idee, pe care am numit-o uneori fundamentul resentamentului,”
Funcția estetică ne plasează pe terenul acelei ramuri a semioticii care studiază legitățile prin care semnele construite dau naștere altora, adică pe terenul retoricii. Vrând să evidențiem relevanța ei pentru valoarea estetică vom porni de la:
capacitatea exercitării funcției estetice, deci capacitatea semnului estetic de a produce la rândul său alt semn estetic, un interpretant nu este o însușire reală a obiectului estetic, ci se manifestă în anumite împrejurări, în anumite contexte educative, care asigură relaționarea subiectului receptor cu opera de artă.
Frontierele domeniului estetic nu sunt date de realitate și sunt foarte schimbătoare , sensibilitatea estetică este cea care trasează limitele funcției estetice, iar ea se modifică în funcție de educație, vârstă, dispoziție, moment.
Contextul educativ poate determina o stabilitate a extensiunii funcției estetice în lumea obiectelor și actelor, lui revenindu-i responsabilitatea de a determina cuprinderi adecvate ale valorii estetice.
Importanța educativă a funcției estetice :
poate deveni element de diferențiere între indivizi, analiza semnului interpretant fiind un important criteriu de încadrare a receptorilor în grupul cunoscătorilor de artă, al publicului artistic.
Este factor de existență social. Obiectul estetic are putee de izolare, de concentrare maximă asupra lui, prin lumea pe care o creează, o lume cu forță imensă de prezentificare.
Funcția estetică este un produs al educativului, este rodul organizării pedagogice a experiențeide receptare a artei, modelarea capacității de judecată estetcă.
Norma estetică – reprezintă fundamentul semnului, adică o redare a valorii estetice, dar nu în totalitate , ci într-una din calitățile și dimensiunile salepe care încearcă să o exprime cât mai complet cu putință; norma desemnează deci, capacitatea semnului estetic de a atinge valoarea, de a exprima valoarea.
Valoarea estetică nu este altceva decât apariția într-o manieră a valorilor extraestetice din operă, o apariție de tipul „condiționări prin fundare” (N. Hartman), în care valoarea estetică își manifestă autonomia:
Valoarea estetică este independentă din punct de vedere al conținutului său, față de cea morală, religioasă,vitală, comunicațională, pe care se fondează.
CAPITOLUL II- Considerații psihopedagogice cu privire la educația estetică
II1. Delimitări conceptuale
Analiza problematicii specifice educației estetice presupune clarificarea conceptuală asupra unor termeni cum sunt estetic, inestetic,estetică ,educație estetică, educație artistică, tocmai pentru că aceștia sunt uneori utilizați fără precauții de ordin terminologic, iar conținutul lor nu este adesea suficient de bine precizat Sensurile de bază cu care sunt utilizați aceștia:
1.estetic – cuvânt cu terminologie greceasă ; „aistetikos” înseamnă ceva care e adresează simțirii, vibrației interioare. În limbaj cotidian , cuvântul estetic se asimilează cu adjectivul frumos , sens cu care este regăsit și în DEX , unde adjectivul „estetic” desemnează aceeași însușire care privește frumosul , care corespunde cerințelor esteticii (11, p. 348). Din punct de vedere al esteticii este noțiune fundamentală.
2. inestetic – opusul esteticului, relativ sinonim cu urât, care nu îndeplinește criterii de esteticitate;
3. estetică – știință care studiază frumosul. Conform DEX, știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca cea mai înaltă formă de creare și receptare a frumosului (11, p.348)
4. educația estetică este acea componentă a educației care urmărește după I. Nicola , pregătirea elevului pentru actul de valorificare (receptare, asimilare) și de creare a valorilor estetice (8, p.311). Într-o accepție mai nuanțată și cu trimitere la cele trei dimensiuni ale esteticului , educația estetică este după G. Văideanu și Ș. Bârsănescu „pregătire sistematică în vederea perceperii profunde și juste a frumosului din natură , societate și artă, precum și educarea multilaterală prin frumos” (apud 6, p. 178). După S. Cristea educația estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalității , proiectată și realizată prin receptarea, evaluarea și crearea valorilor frumosului existent în natură, societate, artă.
5. educație artistică – specie a educației estetice care vizează valorificarea în educație , exclusiv a frumosului din artă. Așa cum rezultă din precizările de la nivelul primului termen , esteticul are o sferă de cuprindere mai largă decât a frumosului artistic, ceea ce face ca educația estetică să includă în sfera sa educația artistică.
Atunci când este vorba să identificăm scopul sau esența educației estetice , descoperim în acord cu Momanu M. , de exemplu , că acestea depășesc sfera strict estetică și se prelungesc în comportamente socioculturale și profesionale (7, p.97).
Cu privire la nivelurile la care se vor particulariza finalitățile educației estetice , sub formă de obiective , se pot pune în evidență următoarele (8, p.316-317):
informativ-teoretic – care vizează instruirea estetică a elevilor , instrumentarea estetică a acestora prin familiarizarea lor cu cunoștințe din domeniul diferitelor arte , precum și cunoașterea unor priceperi și deprinderi necesare desfășurării procesului de creație (cunoștințe despre curente și stiluri , istoria artei, viața și opera marilor creatori, limbajul artelor, filozofia artei, tehnici de combinare a culorilor, sunetelor, proporțiilor, compoziție sau interpretare);
formativ-aplicativ – care se realizează prin contactul nemijlocit cu un obiect estetic; se referă la receptarea frumosului , trăirea unor emoții estetice și impactul pe care acestea le au asupra evoluției , în timp a personalității umane. Pe această cale receptorul se sensibilizează, iar experiența sa se îmbogățește prin declanșarea emoției și a trăirii estetice.
Definirea educației estetice ridică două dificultăți: de ordin metodologic și de ordin practic.
Prima dificultate provine din actul determinării valorilor estetice; acesta fiind influențat de subiectivitatea ,,receptărilor” pe de o parte dar și de cea a ,,creatorilor” de frumos pe de altă parte. Ea poate fi depășită prin raportarea la ,,categoriile estetice” satbilizate la nivelul ,,teoriei generale a frumosului”, care oferă ,, criteriile obiective” de evaluare confirmate la scară socială.
A doua dificultate provine din concepția tradiționalistă, despre educația estetică, fiind diminuată la nivelul educației artistice. Această dificultate poate fi depășită prin înțelegerea educației artistice ca model de educație estetică ; exemplu prin capacitățile sale specifice de modelare a sensibilității, raționalității și creativității umane prin intermediul frumosului; aplicabile și în alte domenii ale realității.
Ca dimensiune generală a educației ; educația estetică are în vedere formarea și dezvoltarea personalității umane prin cultivarea frumosului existent la nivelulartei(autenticitate absolută); precum și la nivelul societății (organizarea socilă, relațiile interumane, comportamentul uman, ,, design industrial”, ,,design al tehnologiei”informatizate) și al naturii ( armonie, echilibru, justiție, seninătate, proporționalitate, ,,totalitate”). ( Cristea Sorin-Dicționar de pedagogie- Chișinău, 2002, p.109-110)
Atitudinea estetică, ca fiind una din cele mai complexe ale spiritualității umane; poate fi exprimată printr-un ansamblu de reacții spirituale ale omului față de valorile estetice (din natură, societate, artă). Nota ei distinctivă este dată de gradul și intensitatea participării subiective a receptorului în procesul de asimilare a mesajului estetic. Atitudinea estetică are în vedere satisfacerea unor aspirații, plăceri;curiozități și desfătări subiective; acestea stând la bază.
Din punct de vedere psihologic, ea este o sinteză proprie a concret-senzorialului , afectivului și raționalului nu numai în constatarea; dar și în aprecierea pe care ea o presupune atât față de realitatea ca atare ; cât și față de produsele spirituale ale creativității umane. Principalul mobil al educației estetice este cel al satisfacerii unor trebuințe spirituale , nevoi și aspirații umane.
La baza atitudinii estetice s-ar afla un interes specific și anume ,, interesul estetic”. Acest interes constă în efectele pe care le presupune și le declanșează în procesul relației dintre receptor și valoarea estetică. Din perspectiva educației estetice se impune o altă distincție și anume cea dintre atitudinea estetică a creatorilor operelor de artă și atitudinea estetică a celor ce receptează frumosul natură, societate, artă.
Având-o în vedere pe aceasta din urmă considerăm că ea se exprimă prin intensitatea cu care subiectul participă la receptarea frumosului pe care-l implică orice valoare estetică.
Principalele componente ale atitudinii estetice sunt: gustul estetic, judecata estetică, judecata estetică, idealul estetic, sentimentele și convingerile estetice.
1.Gustul estetic este considerat capacitatea de a percepe și trăi frumosul; de a reacționa spontan printr-un sentiment de satisfacție sau de insatisfacție față de realitate .Acesta reprezintă o reacție individuală ce se declanșează în momentul contactului cu valorile estetice și se manifestă sub forma unei dispoziții sau trăiri subiective. Din această cauză este în strânsă legătură cu structura personalității și depinde în mod nemijlocit de experiența acumulată; de situația și momentul în care se produce și de valoarea estetică care o provoacă. Reacția aparține sensibilității și imaginației. Gusturile sunt diferite de la o persoană la alta.
Chiar dacă gustul estetic are caracter spontan și individual, este rezultatul educației și al climatului cultural în care omul trăiește; iar anumite trăsături de personalitate înnăscute sau dobândite, constituie premisa apariției, evoluției și diversificării gusturilor în cadrul unei comunități sociale. Acțiunea educațională nu își propune uniformizarea gusturilor, pentru că se ia în considerare individualitatea și spontaneitatea ce le caracterizează , se urmărește dezvoltarea și formarea lor în conformitate cu structura și experiența personalității umane. Prezența gustului estetic se manifestă prin sensibilitate la tot ce este frumos și prin capacitate de orientare și alegere în concordanță cu legile frumosului. Dezvoltarea integral – vocațională a personalității presupune înflorirea și diversificarea gusturilor estetice , și este o condiție a înfăptuirii acesteia.
2.Judecata estetică este un aspect psihic intelectual ce constă în capacitatea de apreciere a valorilor estetice pe baza unor criterii de evaluare. Se exprimă în plan logic sub forma unei propoziții ce condensează impresii argumentate și întemeiate pe criterii de apreciere a frumosului. Judecata răspunde la întrebarea – de ce?- îmi place sau mă impresionează o anumită valoare estetică. La nivelul gustului se consemnează ; prin reacția respectivă, prezența sau absența plăcerii, iar la nivelul judecății intervine argumentarea și motivarea acestei reacții. Prin intermediul ei se realizează o intelectualizarea a gustului estetic. Privind acest aspect se pune problema : nu cumva prin intelectualizarea procesului de receptare s-ar reduce spontaneitatea lui și totodată intensitatea participării subiective la relația de contemplare? Extinzând adevărul psihologic privitor la interdependența dintre latura intelectuală și cea afectivă asupra acestei relații putem spune că judecata estetică amplifică și adâncește participarea subiectului, emoția estetică fiind mult mai puternică.
Din punct de vedere educativ judecata estetică este un rezultat firesc al înterpătrunderii dintre cultura estetică a individului și experiența lui estetică. Criteriile folosite în vederea argumentării și motivării pot fi estetice și extraestetice, acestea din urmă putând fi de natură filozofică, politică, ideologică, pe prim plan situându-se cele estetice; celelalte fiind implicate și subsumate acestora. Subiectivismul și obiectivismul sunt cele două extreme care denaturează judecata estetică. Subiectivismul postulează inexistența și imposibilitatea emiterii unor criterii generale de apreciere în acest domeniu., fiecare individ apelând la criterii personale în concordanță cu experiența și structura personalității sale; obiectivismul postulează existența unor criterii general – valabile negând astfel aportul și participarea subiectivă a celui care face aprecierea. În realitate judecata estetică apelând la criteriile generale de apreciere, nu poate face abstracție de preferințele și gusturile individuale. Gustul estetic constituie fondul pe care se formează judecata estetică, iar aceasta odată elaborată , devine o condiție favorabilă în vederea orientării și dezvoltării gustului estetic. Judecata estetică nu poate fi impusă din exterior , ea formându-se treptat prin descifrarea multitudinii de sensuri și funcții ale operei de artă și a angajării personalității în ansamblul său.
3.Idealul estetic este constituit dintr-un ansamblu de teze, principii și norme teoretice care imprimă o anumită direcție atitudinii estetice a oamenilor aparținând unei epoci, națiuni sau categorii sociale. Idealul estetic se constituie treptat prin conștientizarea la nivel social, a ceea ce este specific și dominant în diversitatea gusturilor estetice , exprimându-se prin anumite principii estetice care se impun și acționează la nivelul unei epoci istorice. Spre deosebire de gust, idealul are un caracter reflexiv.
Cu toate acestea între idealul estetic și gustul estetic se stabilește o relație de interdependență , în sensul că idealul imprimă și orientează o anumită direcție gustului estetic ; acesta asigurând un conținut propriu idealului.
4. Sentimentele estetice. Însumează o configurație de emoții, rezultat al unor trăiri mai profunde și de durată a frumosului din natură, societate, artă. Putem distinge o configurație de emoții simple, primare, înnăscute și cu rezonanță biologică( bucurie, tristețe, durere) și emoții complexe, derivate, de natură socială , specific umană( regret, dor, milă, extaz, nostalgie, etc.) toate fiind provocate și întreținute ca urmare a valorilor estetice. Sentimentele estetice sunt cea mai înaltă formă de trăire a frumosului, se răsfrâng și își pun amprenta asupra întregii personalități. Profunzimea și durata trăirii diferă de la un individ la altul, fiind determinate atât de structura personalității, precum și de tipul sau categoria valorii estetice care declanșează și întreține acest sentiment.
5. Convingerile estetice sunt acele idei despre frumos care au devenit mobiluri interne, orientând și călăuzind preocuparea omului în vederea asimilării și introducerii frumosului în modul său de viață în relațiile sale cu lumea și cu ceilalți oameni.
Atitudinea estetică este rezultatul fuziunii acestor componente, ponderea lor cunoscând oscilații individuale și o dinamică proprie.( Ioan Nicola, ,, Tratat de pedagogie școlară” Editura Aramis, București, 2002, pag. 308-311)
6. Spiritul de creație estetică reprezintă categoria care exprimă capacitatea și abilitatea de a imagina și crea frumosul.( Elena Dimitriu – Tiron : ,, Dimensiunile educației contemporane”, Editura Institutul European, Iași 2005, pag 109)
II.2.Concepte și valori estetice
Categoriile estetice fundamentează atât activitatea creatoare, cât și judecata de valoare asupra esteticității. Principalele categorii estetice sunt: frumosul, sublimul, urâtul, comicul, tragicul.
Frumosul- se identifică deseori cu esteticul și are trei dimensiuni: existență reală-obiectivă, existență subiectivă și categorie filozofică estetică. Frumosul este realitatea sau virtualitatea desăvârșirii perfecțiunii. Ca valoare afirmativă exprimă pozitivitatea altor valori(materiale, modale , psihologice). Frumosul exprimă pozitivitatea valorilor umane în dimensiunea lor idealizat proiectivă, este „totalitatea umanizată”. Frumosul se asociază și se identifică cu idealul, armonia (lucrurilor, faptelor, relațiilor, stărilor, fenomenelor), cu strălucirea și splendoarea.
Sublimul (din latină, sublima, arun= înălțimile cerului; sublimis= măreț, nobil, ridicat în înălțimi) ca și frumosul, are trei dimensiuni: existență reală-obiectivă, trăire subiectivă și categorie estetică. Dacă frumosul este desăvârșire și perfecțiue, sublimul este măreție, grandoare, înălțime amețitoare, adâncime înfricoșătoare ,elevație supremă. Mărimea, forța și durata sunt principalele repere de trăire și apreciere a sublimului. Kant asociază , sublimul cu facultatea rațională universală. Atributele asociate sunt: simplitatea, durata, maximum de perfecțiune. Kant a realizat o sugestivă paralelă între frumos și sublim, cu exemple din natură, artă, trăiri, calități și defecte umane, temperamente, particularități caracteriale ale națiunilor.
Urâtul- dacă frumosul este o entitate absolută, suficientă sieși, urâtul este o entitate relativă , nu poate fi măsurat decât prin intermediul frumosului. Dacă frumosul este armonie și perfecțiune, valoare pozitivă, scop al artei, al experienței estetice , urâtul este imperfect, rău, defectuos, dezordonat.
Comicul (din limba latină, comicus= actor aflat în spatele măștii) este categoria estetică ce desemnează un fapt, un eveniment ce contrastează cu idealul pe care-l maschează sau îl deformează și față de care se protestează prin umor și râs. Comicul este sursă a umorului și a râsului. Viața de zi cu zi ne oferă prilejul de a sesiza comicul formelor, gesturilor și mișcărilor, comicul de situații, de caracter și limbaj. Simțul umorului este modul spiritual de a trăi comicul. Comicul este un mod inteligent de a fi și de a gândi, de a sesiza și de a reacționa față de contradicțiile dintre real și aparent, dintre ideal și real, dintre ceea ce vor să pară indivizii și ceea ce sunt.
Tragicul- este categoria estetică ce oferă scenarii de zdruncinare sau distrugere a valorilor materiale și umane. Situațiile tragice scot în evidență modele de eroism, de prietenie, de dragoste dar și de ură , invidie, răzbunare, cruzime. Un erou este măreț și în victorii și în înfrângeri.
II.3. Principii ale educației estetice(clasificare după: .( Momanu Mariana- Introducere în teoria educației- Ed. Polirom, 2002, pag. 100-103)
Realizarea educației estetice presupune respectarea principiilor generale ale didacticii; precum și interpretarea unor principii specifice:
1)Principiul educației estetice pe baza valorilor autentice
Cere respingerea ,,pedagogiei” Kitschului, respingerea ideii că educația estetică presupunerea trecerii de la o etapă ,, inițiatică” a nonvalorii prostului gust. Principiul nu reclamă o cenzură exterioară pe alte criterii decât cele estetice; principiul este limitativ doar în raport cu falsele valori și reclamă discernământ și competență axiologică.
2) Principiul repetării creatoare a valorilor estetice
Este valabil mai ales în contextul artei moderne , care lasă deschisă calea interpretărilor multiple, și invită la interpretare și re-creare din partea celui care privește sau ascultă; implicându-l pe creator în construirea mesajului ( un mesaj neîncheiat, neîmplinit, un mesaj pe cale să se contureze). Arta modernă este deschisă, indeterminată semantic, receptorul este cel care , prin participarea la operă; la creație; îi dă acesteia o determinație, în funcție de ceea ce este el, cu atât este mai necesară educația estetică. Arta ne introduce într-un univers al comunicării care implică partea nevăzută ; ascunsă; dar semnificativă; esențială a lucrurilor. Ceea ce vedem, ascultăm, reprezintă semne, simboluri care se cer a fi descifrate pentru a trece dincolo de aparențe, într-o lume în care adevărurile sunt exprimate într-un alt limbaj decât cel al rațiunii discursive. Comunicarea prin artă presupune implicare, participare, abordare creativă. Nu e suficient să punem întrebarea: ,, Ce a simțit artistul când a creat această operă?”, ci trebuie să ne întrebăm fiecare: ,, Ce simt eu când privesc/ascult această operă?”.
3) Principiul perceperii globale, unitare a conținutului și a formei obiectului estetic
Nu putem vorbi de formă goală, sau de conținut fără formă estetică: arta presupune armonie Este celebră disputa dintre herbatieni, adepți ai formalismului, și hegelieni, adepți ai ,,substanțialismului” , a unei estetici a conținutului. B. Croce observa însă că asemenea dispute sunt false, totul ținând de definirea conceptelor și nu ceea ce unii înțeleg prin conținut, alții înțeleg prin formă.
Conținutul este ce-ul fenomenelor, după cum afirma M. Florian, iar forma, cum-ul acestora. Forma nu ține doar de ceea ce expune opera de artă, ci mai ales de felul în care expune ambele aspecte alcătuiesc opera de artă. Forma elimină haosul și introduce ordinea, structurează conținutul îi dă un sens; fără formă materia nu spune nimic, nu are semnificație artistică, pentru că încă nu este obiect de artă. Fără conținut, forma nu există cu adevărat ci numai ca potențialitate (dar în acest caz nu poate fi vorba de valoare estetică).
Armonia formă-conținut exprimă apropierea dintre inteligență, imaginație,sensibilitate, atât în actul creației cât și în planul receptării. Pentru a înțelege cu adevărat opera de artă, receptorul trebuie să caute să descopere conținutul, dar în același timp trebuie să descopere și să înțeleagă forma de expresie. Astfel nu va accede la întregul mesaj , iar mesajul trunchiat echivalează cu absența comunicării, pierderea înțelesurilor.
Privilegierea conținutului în defavoarea formei de expresie are ca efect diminuarea emoției estetice; invers când forma este privilegiată , există riscul alunecării în estetism sau tehnicism.
Sunt situații în care opera de artă, se impune mai ales prin bogăția de idei transfigurate artistic sau prin forma de expresie, de natură să producă trăiri de înaltă intensitate. Pregătirea pentru receptarea operei de artă trebuie să țină seama de toate aceste aspecte, pentru o înțelegere adecvată a mesajului.
4) Principiul înțelegerii ți situării contextuale a fenomenului estetic:
Mesajul operei de artă se întregește în contextul istoric, social, cultural-ideologic etc. în care a fost creată, de aceea trebuie făcută o determinare a indicilor contextuali. Contextul nu este în totalitate un dat. Artistul însuși creează contextul cultural-artistic, ideologic prin maniera în care se raportează artistic la epoca sa, la realitățile timpului său; pe de o parte, iar pe de altă parte, cu fiecare act semnificativ de receptare/interpretare, contextul e reconsiderat, se amplifică și dobăndește noi dimensiuni.Actul receptării fenomenului estetic este condiționat de un ansamblu de ,,premise comunicative” externe(timp,spațiu) și interne ( factori psihologici, biologici, socioculturali), care explică de ce ,,nici un act de receptare nu e identic cu altul” , existănd tot atâtea semnificații, texte, în funcție de numărul receptorilor.( Momanu Mariana- Introducere în teoria educației- Ed. Polirom, 2002, pag. 100-103)
O altă clasificare a principiilor educației estetice după: Sorin Cristea:
Principiile educațiein estetice indică regularitatea acțiunii de receptare, reevaluareși creare a frumosului artistic, social,natural. Ele orientează reușita formativă, care concentrează experiența pozitivă acumulată în domeniu, reflectată la nivelul unor teze generale cu valoare teoretică și practică:
Principiul deschiderii educației estetice spre toate sursele și resursele de frumos existente în artă, societate, natură, care vizează perfecționarea continuă a activității de formare și dezvoltare a personalitățiiumane în termeni de produs estetic.
Principiul interdependenței dintre receptarea estetică, evaluarea estetică și creația estetică, realizabilă la nivelul artei, societății, naturii, care vizează perfecționarea continuă a activității de formare și dezvoltare a personalității umane la nivelul de proces estetic
Principiul înțelegerii unitare și contextuale a raporturilor existente între conținutul și forma ,, obiectivelor” estetice din artă, societate, natură. Acest principiu vizează formarea și dezvoltarea personalității umane din perspectiva unor trăsăturiaptitudinale și atitudinale generale, valorificabile permanent în concordanță cu celelalte dimensiuni ale educației.
D)Principiul modelării estetice a personalității umane, are în vedere perfecționarea activității de formare și dezvoltare în sensul integrării valorilor superioare ale creativității inovatoare și emergente integrate deplin la nivel atitudinal, în plan motivațional și caracterial. ( Cristea Sorin-Dicționar de pedagogie- Chișinău, 2002, pag109-110
II4. Obiectivele educației estetice
Educația estetică își manifestă specificul său în ceea ce privește obiectivele educaționale. Acest specific constă în interacțiunea dintre aspectele cognitive, afective, psiho-motorii și volitiv-caracteriale în structura obiectivelor estetice.
Spre deosebire de atitudinea practic-utilitară ce se bazează pe nevoia satisfacerii unor trebuințe biologice și social- materiale , spre deosebire de atitudinea teoretică ce implică o finalitate cognitivă , atitudinea estetică satisface trebuințe spirituale.
Atitudinea estetică este interacțiunea dintre gustul estetic, judecata estetică, sentimentele și convingerile estetice și idealul estetic.(I. Nicola 2000)
Din punct de vedere psihologic , atitudinea estetică este o sinteză proprie a concret senzorialului, afectivului și raționalului nu numai în constatarea ci și în aprecierea pe care o presupune atât față de realitate ca atare, cât și față de produsele spirituale ale activității creatoare umane.”(I. Pascadi)
O primă categorie de obiective ale educației estetice are în vedere dezvoltarea atitudinilor estetice , formarea capacității de a percepe, însuși și folosi în mod adecvat valorile estetice. Din această categorie fac parte obiectivele:
– sensibilizarea subiecților educaționali față de fenomenul estetic, pregătirea pentru înțelegerea limbajului și procedeelor prin care se manifestă valorile estetice;
– formarea gustului și a judecăților estetice;
– dezvoltarea atitudinii estetice ca trăsătură constantă de personalitate.
Omul nu reacționează doar la frumos ci este și creator al acestuia. Fiecare subiect educațional dispune de potențial creativ care este actualizat și se dezvoltă în procesul activității și al educației.
Interesele, înclinațiile și aptitudinile estetice sumt diferite de la o persoană la alta.
Educația esteică urmărește descoperirea acestora și dezvoltarea lor.
A doua categorie de obiective ale educației estetice se referă la dezvoltarea capacității de a crea noi valori estetice. În această categorie se impun: descoperirea la timp a aptitudinior speciale pentru diferite genuri de artăși dezvoltarea acestora în raport cu potențialitatea lor prin activități educative, formarea deprinderilor și abilităților cerute de specificul creației artistice ( reproducere, interpretare, creație).
Dacă aplicăm criteriul interacțiunii dintre procesele psihice( Școala de la Chicago), am putea identifica obiectivele(I. Bontaș):
cognitiv-afective, acestea se referă la însușirea valorilor estetice, educarea capacității de a percepe , înțelege și aprecia frumosul;
afectiv-aptitudinal, au ăn vedere modelarea sentimentelor și convingerilorestetice, a simțului și gustului estetic;
formativ-praxiologic, care constă în educarea capacității și deprinderilor de a păstra și promova valorile estetice ale frumosului și de a dezvolta spiritul de creație
În urma realizării acestor obiective ale educației estetice se dezvoltă cultura estetică sub cele două forme ale sale: cultura obiectivă și cultura subiectivă.
Cultura estetică obiectivă reprezintă un ansamblu de cunoștințe și capacități estetice care sunt transmise și formate în procesul educaționaldin școală și care sunt prezente în documentele școlare.
Cultura estetică subiectivă apare (G. Văideanu) ca un rezultat spiritual produs în individ prin acumularea culturii obiective. .( Elena Dimitriu – Tiron : ,, Dimensiunile educației contemporane”, Editura Institutul European, Iași 2005, pag 100-101)
II.4.1. Obiectivele cadru și de referință la disciplina Abilități practice:
Obiectivele cadru pentru cei patru ani de studiu pentru disciplina Abilități practice sunt următoarele:
1.cunoașterea și utilizarea unor tehnici de lucru cu diverse materiale și ustensile ;
2.proiectarea, confecționarea și evaluarea unor produse simple;
3.dezvoltarea capacității de cooperare în scopul realizării unui produs
4.dezvoltarea simțului practic.
Obiectivele de referință pentru fiecare obiectiv cadru sunt următoarele:
1.cunoașterea și utilizarea unor tehnici de lucru cu diverse materiale și ustensile:
– la sfârșitul clasei I elevul va fi capabil:
– să observe caracteristici ale unor materiale din natură și ale celor sintetice(forme, culori, dimensiuni);
– să recunoască și să utilizeze operații simple de lucru cu materiale din natură și sintetice;
– să recunoască instrumente specifice prelucrării materialelor din natură și a materialelor sintetice;
– să se familiarizeze cu tehnicile de lucru necesare obținerii produselor, prin combinarea materialelor.
– la sfârșitul clasei a II- a elevul va fi capabil:
– să identifice și să clasifice materialele din natură și materialele sintetice în funcție de caracteristicile lor;
– să aplice tehnici de prelucrare a materialelor;
– să utilizeze ustensile și instrumente adecvate prelucrării unor materiale;
– să aplice modalități de îngrijire a animalelor de casă sau de curte
– la sfârșitul clasei a III-a elevul va fi capabil:
– să observe proprietățile elementare ale unor materiale ;
– să utilizeze tehnici simple de construcție și finisare ă unor produse din diverse materiale;
– să descopere experimental principii simple ale echilibrului corpurilor;
– să aplice tehnici de îngrijire ă plantelor
– la sfârșitul clasei a IV-a elevul va fi capabil :
– să observe interacțiuni în cadrul unor mecanisme simple;
– să utilizeze tehnici simple de construcție și finisare a unor produse din diverse materiale ;
– să utilizeze tehnicile învățate în înfrumusețarea mediului apropiat
2.proiectarea, confecționarea și evaluarea unor produse simple:
– la sfârșitul clasei I elevul va fi capabil:
– să observe caracteristici ale unor modele date;
– să redescopere etapele realizării unor produse simple din diferite materiale;
– să aplice tehnicile de lucru învățate, în realizarea unor compoziții combinate
– la sfârșitul clasei a II-a elevul va fi capabil:
să sesizeze diferența dintre diverse tipuri de compoziții decorative;
să îmbine în mod adecvat tehnicile de realizare ă unor produse simple;
să aprecieze intuitiv calitatea materialelor folosite sau ă unui produs finit;
să combine materialele și tehnicile învățate pentru obținerea unor produse complexe;
– la sfârșitul clasei a III-a elevul va fi capabil:
să identifice etapele de realizare ă unui produs finit;
să aprecieze calitatea produsului finit raportat la proiectul inițial;
să combine materialele și tehnicile învățate pentru obținerea unor produse complexe sau de activități gospodărești;
– la sfârșitul clasei a IV-a elevul va fi capabil:
să proiecteze modele și machete simple, în scopul realizării unui produs;
să aprecieze calitatea unui produs finit , în funcție de criterii simple date;
3. dezvoltarea capacității de cooperare în scopul realizării unui produs :
– la sfârșitul clasei I elevul va fi capabil:
să participe în grupuri de lucru, la realizarea componentelor unui produs simplu;
să verbalizeze acțiunile desfășurate în timpul jocului;
– la sfârșitul clasei a II-a elevul va fi capabil:
să-și exprime părerile despre modul în care se poate realiza un produs dat sau o compoziție;
– să coopereze cu colegii dintr-o echipă la realizarea unor produse ;
– la sfârșitul clasei a III-a elevul va fi capabil :
să verbalizeze acțiunile care definesc etapele realizării unui produs;
să manifeste inițiativă în relațiile interpersonale, în grupul de lucru în care își desfășoară activitatea ;
– la sfârșitul clasei a IV-a elevul va fi capabil:
să-și asume diferite roluri în executarea și evaluarea unui produs;
4. dezvoltarea simțului practic:
– la sfârșitul clasei I elevul va fi capabil:
– să identifice modalități de folosire a produselor executate,
– să descopere soluții de valorificare ă obiectelor scoase din uz, în combinații cu materiale din natură, plastilină și hârtie
– la sfârșitul clasei a II-a elevul va fi capabil:
– să descopere posibilitățile de utilizare ă diverselor materiale;
– să găsească variante de realizare ă aceluiași produs, cu tehnici și materiale diferite
– la sfârșitul clasei a III-a elevul va fi capabil:
– să găsească soluții pentru realizarea activităților gospodărești propuse , precum și pentru utilizarea obiectelor realizate;
– să descopere soluții de valorificare a materialelor refolosibile în combinații cu alte materiale;
– la sfârșitul clasei a IV-a elevul va fi capabil:
– să rezolve probleme practice din realitatea cotidiană utilizând tehnicile învățate;
– să folosească în mod economic resursele ( timp, spațiu, instrumentele de lucru, resursele umane) pentru realizarea unei sarcini
( Venera – Mihaela Cojocariu, Doru Ciucescu- Abități practice și metodica predării lor- EDP, R.A:, București, 2002 pag. 53, 54)
II.4.2 Conținuturile învățării:
În clasa I conținuturile sunt următoarele:
1. Activități cu materiale din natură:
– observare, identificare, clasificare;
– achiziționare (colectare);
– pregătire (uscare, curățare, spălare);
– sortare după diferite criterii ( formă, mărime, culoare);
– tehnici de lucru: lipire, asamblare și realizarea unor compoziții simple, asemănătoare cu cele din natură și decorative;
Subiecte orientative: buchet de ghiocei, coș cu struguri, vază cu flori (petale, frunze,semințe), insecte (semințe, coji de semințe, petale, frunze), lănțișorul (tulpini de păpădie).
2.Activități cu materiale sintetice:
– activități cu plastilina:
– însușiri;
– tehnici de modelare pentru realizarea unor elemente simple (bastonașe, sfere, cuburi),
Subiecte orientative: bila și combinații cu bile, șiragul de mărgele, bastonașul, cercelul (cifra 0 sau litera O), lanțul obișnuit, fructe și legume(merul, para, ridichea, ciuperca), scara, săniuța, corpuri geometrice.
– Activități cu hârtia:
a) îndoirea și plierea;
Subiecte orientative: barca simplă, coiful, racheta, avionul, evantaiul, paharul, solnița.
b) îndoirea, plierea, tăierea sau ruperea liberă a hârtiei și lipirea ei,
Subiecte orientative:coșul simplu, (pentru pomul de iarnă), plicul, coperta de carte sau de caiet, peisaje-tablou (anotimpurile)
c) ruperea hârtiei pe contur și lipirea ei:
Subiecte orientative: fața de masă (mileul)din figuri geometrice, frunze din hârtie.
d) colaje și jucării simple:
Subiecte orientative: invitații, felicitări, semnul de carte, mobila păpușii (din cutii de chibrituri)
În clasa a II- a conținuturile învățării sunt următoarele:
1. Activități cu materiale din natură.
– grupare după diferite criterii (formă, mărime, culoare);
– tehnici de lucru: decupare, lipire, vopsire, asamblare,
Subiecte orientative: animale (umplerea unor contururi date cu semințe, puf de plopi sau papură), coliba din lemn (crenguțe subțiri și groase), coliba din pietre ( pietre de diferite mărimi și culori).
2. Activități cu materiale sintetice:
– activități cu fire:
– însușiri,
– tehnici de lucru: răsucire, împletire în trei, patru sau opt, tăiere, lipire înnodare, șnuruire,
Subiecte orientative: mărțișorul ( ață albă și roșie), tabloul ( fire de diferite culori), ciucuri, noduri , coarda, biciul.
– activități cu hârtie:
– trasarea după șablon, decuparea după conturul trasat și lipirea;
Subiecte orientative: cercul și combinația de cercuri, chenare din figuri geometrice , ochelarii de carton cu steluțe, cadranul de ceas, fluturi, flori, semaforul.
țeserea cu benzi de hârtie:
Subiecte orientative: împletituri în două, trei sau patru benzi, plasa sau sacoșa.
confecționarea unor jucării:
Subiecte orientative:acordeonul, pălăria, cutia, măsuța din poveste, moara de vânt.
3. Activități de gospodărie:
– pregătirea micului dejun;
– igiena îmbrăcămintei și a încălțămintei;
– îngrijirea animalelor de casă sau de curte
În clasa a III- a conținuturile învățării sunt următoarele:
1. Activități cu materiale din natură:
– împletituri
Subiecte orientative: îmbrăcarea sticlei sau a paharului, frânghia.
– aranjamente florale:
Subiecte orientative: buchete de flori
II.5. Strategii , metode ale educației estetice
Metode și forme de realizare a educației estetice
Metodele folosite în educația estetică sunt în majoritatea lor metode comune cu cele folosite în întregul proces educativ
Un loc aparte revine ăn educația estetică metodei exercițiului, însoțită de explicații și demonstrații.
În educația estetică exercițiul nu urmărește numai formarea unor deprinderi și obișnuințe de a folosi valori estetice ci în primul rând, contribuie la dezvoltarea sensibilității și receptivității estetice. De asemenea exercițiul stă la baza capacității de a folosi, a reproduce sau a crea valori estetice. El poate îmbrăca mai multe forme: exersarea unor capacități perceptive( ascultare, discriminare a formelor și culorilor), exerciții de traducere reciprocă a limbajelor artistice( de trecere de la limbajul muzical de pildă, la cel literar sau plastic, printr-o povestire sau vizualizare a fluxului sonor ) sau exerciții tehnice (repetarea la instrumente, exersări cromatice, mișcări coregrafice etc.)
Explicația intervine la momentul introductiv în achiziționarea de cunoștințe teoretice sau în dobândirea de deprinderi artistice specifice.
Demonstrația stă mai mult la îndemâna cadrului didactic specializat într-un domeniu al artei.
Și în educația estetică este nevoie de un sistem metodologic care folosit conform obiectivelor propuse, specificului și conținutului valorilor estetice incluse în procesul educației, a particularităților individuale pe care le manifestă, să poată asigura nivelul de eficiență necesar unei educații estetice de valoare.
Printre modalitățile de realizare a educației estetice se înscriu educația literară, muzicală, coregrafică, plastică, cinematografică etc.; toate astea pot fi realizate în cadre formale de educație, cât și cât și nonformale sau informale. Ca forme de realizare în școală a acestui tip de instruire sunt lecțiile la toate disciplinele de profil( literatură, muzică, desen), precum și valorificarea valențelor emoțional – estetice ale tuturor lecțiilor predate la celelalte discipline școlare. La aceste forme se mai adaugă vizitarea muzeelor și a expozițiilor de artă, vizionarea organizată de spectacole, cercuri și concursuri artistice, excursii și vizite tematice, întâlniri cu mari personalități creatore de artă, acțiuni de cunoaștere a frumosului din natură și societate, etc.
Alegerea, organizarea și realizarea lor se face atât în raport cu obiectivele propuse, de nivelul educativ al elevilor cu care se desfășoară activitățile, cât și din motivul de a diversifica activitățile educative. În ceea ce privește metodologia activităților respective, rămâne la latitudinea educatorilor care le concep și le realizează să aleagă metodele, procedeele și mijloacele cele mai adecvate, în raport cu cele trei criterii permanente: specificul obiectului în cadrul căruia se include activitatea respectivă, obiectivele ce se stabilesc a fi realizate și nivelul dezvoltării elevilor.( Ioan Jinga, Elena Istrate , „Manual De Pedagogie”, Ed. All Educațional , 2001.pag 142)
II.5.1. Metode utilizate la disciplina Abilități practice
Metoda lucrărilor practice ocupă un rol dominant în sistemul metodelor de învățământ la disciplina Abilități practice. Lucrările practice constau în executarea de către elevi a diferitelor sarcini practice sub conducerea cadrului didactic. Prin natura lor lucrările practice implică operații mintale, eforturi fizice și o încordare a voinței.
Elevii vin în contact cu diferite materiale naturale sau sintetice(lemn, hârtie, fibre și fire textile, materiale plastice etc.)
Lucrările practice urmăresc aplicarea cunoștințelor teoretice spre transformarea într-un fel oarecare a stării de existență a lucrurilor și fenomenelor în scopuri utile. Numeroase cunoștințe de aritmetică se clarifică mai bine cu prilejul unor lucrări practice(de exemplu: numărul colilor de hârtie sau a cuielor necesare).
Gama lucrărilor este foarte largă, începând cu operații simple și continuând cu proiectarea și executarea unor produse cu grad de dificultate în creștere progresivă.
Lucrările practice efectuate în cadrul disciplinei abilități practice favorizează dezvoltarea capacității de cooperare în scopul realizării unor produse.
Activitățile desfășurate pe parcursul lucrărilor practice dezvoltă în mare măsură simțul practic al elevilor. Importanța lucrărilor practice trebuie privită și din punctul de vedere al pregătirii elevilor pentru a deveni buni gospodari.
Faptul că elevii vin în contact cu bogăția de forme și culori ale materialelor cu care lucrează, contribuie la educarea gustului pentru frumos, îi ajută să se transforme de la simpli privitori la creatori de frumos.
O altă metodă utilizată în cadrul disciplinei Abilități practice este metoda exercițiului. Exercițiul înseamnă activitate fizică și intelectuală, sistematică și repetată, desfășurată în scopul dobândirii de abilități și deprinderi.
Învățarea deprinderilor psihomotorii(manuale) nu se face printr-un anunț verbal oferit elevilor. Nu este suficient ca elevii să privească un cadru didactic care desenează pentru ca ei să învețe să deseneze. Ca să deprindă o acțiune elevii trebuie să încerce să o facă, să o repete până ce se automatizează, devenind o deprindere obișnuită.
Exercițiul nu înseamnă o repetare mecanică a unor acțiuni, deși se poate învăța și în acest mod; ci și o refolosire a unor structuri mintale de învățare. În acel moment exercițiul depășește caracterul reproductiv, ajungând la un caracter productiv, generator de noi forme de acțiune. Exercițiile pot fi:
după gradul de implicare a cadrului didactic :
exerciții dirijate în întregime (algoritmizate);
semidirijate (semialgoritmizate);
libere (autodirijate);
după aspectul social:
-exerciții individuale;
– exerciții de echipă;
Gradul de independență a elevilor în executarea exercițiilor trebuie să crească treptat, de la exerciții dirijate pas cu pas de către cadrul didactic, la exerciții autodirijate
Metodele activ – participative promovează o „învățare activă” sau ,,învățare operatorie”, care apelează la structurile mintale operatorii de care dispun elevii. Aceste metode stimulează strângerea de informații, prelucrarea informațiilor, asocierea de informații, căutarea de idei, producerea de idei, organizarea și reorganizarea progresivă a ideilor, interpretarea, reflecția personală, interacțiunile libere, inventivitatea, creația.
Elevii se pot mobiliza la un efort de învățare mai mare sau mai mic, bazat pe mecanismele motivației:
dorință de cunoaștere ( curiozitate epistemică);
satisfacția depășirii dificultăților ( motivația intrinsecă).
Metodele activ-participative mobilizează elevii la un efort plenar (psihic și fizic) de învățare, care subordonează mecanismele motivației la mecanismele gândirii. Metodele euristice fac parte din grupa metodelor activ-participative.
Un alt aspect al metodelor activ-participative se referă la legarea activității practice(activismul exterior) cu cea intelectuală (activismul interior). Nimeni nu poate nega importanța lucrărilor manuale pe anumite trepte ale dezvoltării copilului sau însemnătatea acțiunilor materiale în elaborarea acțiunilor mintale. Metodele activ-participative transformă activismul exterior în suport material al activismului interior.
După gradul de asociere învățarea mai poate fi:
învățare independentă,
învățare interdependentă (cooperativă).
Metodele activ-participative trebuie să creeze ambianța în care elevii să lucreze cu maximum de randament, care presupune o îmbinare între învățarea independentă și cea interdependentă(cooperativă).
II.6. Resurse materiale pentru disciplina abilități practice
Definiție: Se consideră resursă materială ă procesului de învățământ orice produs material care manifestă un potențial pedagogic față de acțiunile de predare, învățare și evaluare.
Resursele materiale pot fi:
– mijloace de învățământ care:
cuprind mesaj didactic;
facilitează transmiterea mesajului didactic;
– mediile de instruire.
Mediile de instruire oferă cadrul de manifestare ă celorlalte resurse didactice.
Dintre mijloacele de învățământ care cuprind mesaj didactic din cadrul disciplinei „Abilități practice” se pot include:
obiecte naturale (obiecte de lemn, arbuști decorativi, petale, flori,semințe);
obiecte din materiale sintetice (obiecte împletite cu croșeta sau cu andrelele din fibre și fire textile,obiecte îndoite sau pliate din hârtie, obiecte construite din jetoane, plăcuțe din mase plastice);
– obiecte substitutive:
– machete ( vehicule, case);
– modele de măști, șorțuleț;
– mulaje de fructe, animale;
suporturi figurative:
– planșe cu fructe, animale;
– albume fotografice cu peisaje, scene din povești;
mijloace audio-video :
– folii pentru retroproiector (desene, schițe);
– diapozitive cu peisaje, povești ( scene din povești);
– filme cu povești;
– benzi video cu povești (scene din povești);
– CD-ROM – uriele;
materii de prelucrare :
– scânduri, șipci și baghete din lemn, placaj;
– hârtia de ziar, hârtia de corespondență velină și semivelină, hârtia de desen, hârtia pelur ( hârtia subțire și transparentă pentru obținerea copiilor la mașina de scris), cartonul pentru tipar;
– plăcuțe, jetoane din materiale plastice;
– bobine, sculuri sau ghemuri cu fire textile;
– plastilină.
Dintre mijloacele de învățământ care facilitează transmiterea mesajului didactic din cadrul disciplinei Abilități practice se pot include:
– ustensilele
– rigla, metrul pliant, ruleta;
– raportorul obișnuit, raportorul reglabil;
– creionul de tâmplar, creionul simplu, acul de trasat (însemnătorul), zgârieciul;
– linealul (dreptarul), echerul;
– compasul normal, compasul cu vârfuri metalice ascuțite;
– ferăstrăul cu brațe, ferăstrăul cu mâner, ferăstrăul de traforaj;
– dalta groasă;
– rindeaua cioplitor, rindeaua fățuitor;
– cuțitul cu lamă lată;
– rașpelul;
– ciocanul de oțel pentru bătut cuie, ciocanul de la trusa de traforaj,dornul;
– cleștele obișnuit de scos cuie, ciocanul cu crestătură, cleștele de la trusa de traforaj, cleștele patent;
– pensula;
– vrila, coarba, bormașina manuală, bormașina electrică;
– șpaclul;
– hârtia sticlată (glaspapir, hârtie abrazivă);
– praful de cretă;
– foarfecele obișnuit cu brațe drepte, foarfecele obișnuit cu brațe curbate,
– ața de cusut;
– centimetrul, panglica metrică;
– creioane, radiere;
– ace de metal cu gămălia de metal, ace de oțel cu gămălia de sticlă;
– acul de cusut, degetarul;
– echipamentele tehnice:
– retroproiectorul
– aparatul de proiecție;
– videocasetofonul;
– calculatorul.
II.6.1 Fibre și fire textile
Fibrele sunt corpuri a căror grosime este foarte mică în raport cu lungimea de proveniență vegetală, animală sau minerală ori produse din substanțe macromoleculare naturale sau pe cale sintetică.
Ele sunt folosite în general, ca materie primă la fabricarea fibrelor , cu proprietăți de rezistență , elasticitate, flexibilitate, stabilitate termică și chimică, impuse pentru prelucrarea mecanică sau chimică..
Fibrele pot fi:
– naturale, provenite din regnul
– animal : lâna, mătasea ( domestică, tussor); alte fibre animale( părul de capră; de cămilă; de cal)
– vegetal:- bumbacul;
– fibrele liberiene de : in, cânepă, iută, sisal,ramie, kenaf
– mineral:- fibrele de azbest
– fibre chimice din polimeri:
– naturali: fibre de vâscoză
– sintetici: fibrele poliamidice ( nailon)
fibrele poliacrilice ( melana)
Fibrele sunt produse de formă lungă și subțire obținute prin răsucirea unei înșiruiri de fibre sau a unui fascicul de filamente.
CAPITOLUL III. Experiment psihopedagogic privind testarea creativitaății la ddisciplina Abilități practice
III. 1. Creativitatea
Psihologii susțin în general că a fi creativ înseamnă : a crea ceva nou, original și adecvat realității
A fi creativ înseamnă a vedea același lucru ca toată lumea, dar să te gândești la ceva diferit. A crea înseamnă : a face să existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a produce, a fi primul care interpretează rolul și dă viață unui personaj, a compune repede, a zămisli etc.
Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate , este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ etc.
După P. Popescu – Neveanu „ creativitatea presupune o dispoziție generală a personalității spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate”(P. Popescu-Neveanu, 1987, p.52)
Al. Roșca este de părere că datorită complexității fenomenului creației, este puțin probabil să se ajungă la o definiție comună, deoarece fiecare autor pune accent pe dimensiuni diferite. După unii autori creativitatea ,,este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou și de valoare” , iar după alții ea constituie un proces prin care se realizează un produs .(Al. Roșca, 1981, p.16).
Margaret A. Boden (1992) a inventariat definițiile creației consemnate în diferitele dicționare , și a concluzonat că în general creativitatea constă în ,, realizarea de combinații noi, originale, de idei vechi”.
Creativitatea este un concept oarecum destul de vag și oarecum imprecis. Michele și Bernadette Fustier (1988) arată că în mintea omului obișnuit creativitatea este legată de expresii și creații artistice , de invenții tehnologice sau descoperiri științifice, de comunicare interumană, de educație, de comportamentele personale și de mișcările sociale. Ea semnifică: adaptare, imaginație, construcție, originalitate, evoluție, libertate interioară, talent literar, distanțare fașă de lucrurile deja existente.
Alți autori văd în creativitate capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora soluții inedite și originale (E. Limbos, 1988).
I.A. Taylor distinge cinci niveluri ale creativității:
a) creativitatea expresivă, forma fundamentală a creativității, care nu este condiționată de nici o aptitudine și e cel mai ușor de surprins în desenele copiilor; caracteristicile principale ale acestui nivel al creativității sunt spontaneitatea și libertatea de exprimare ;
b) creativitatea productivă, nivelul specific tehnicienilor pentru a presupune însușirea unor deprinderi care permit îmbunătățirea modalităților de exprimare a creației;
c) creativitatea inventivă, cea care se valorifică prin invenții și descoperiri și care pune în evidență capacitatea de a sesiza relații noi și neobișnuite , căi noi de interpretare a unor realități cunoscute ;
d) creativitatea inovativă , care presupune înțelegerea profundă a principiilor fundamentale ale unui domeniu ( artă, știință) și apoi modificarea decisivă a abordării unui a numit fenomen; în acest caz vorbim despre inovații , care reprezintă aporturi semnificative și fundamentale într-un domeniu;
e) creativitatea emergentă, nivel suprem al creativității , foarte puțini indivizi ajung la acest nivel ; presupune descoperirea unui principiu, a unei idei care să revoluționeze un întreg domeniu al cunoașterii ; este cazul de exemplu al principiului evoluționist al lui Darwin sau a teoriei relativității a lui Einstein; acest nivel este cel mai greu de înțeles și de explicat, iar cei care îl ating sunt catalogați drept genii.
III. 2. Potențialul creator al elevilor
Ca formațiune psihologică creativitatea este proprie tuturor copiilor în limitele dezvoltării normale. Pe măsura dezvoltării ontogenetice se conturează treptat, conducând astfel la diferențierea și individualizarea personalității creatoare, fiecare dispunând de o dominantă specifică în funcție de ponderea și modul în care se corelează factorii implicați în această experiență acumulată și de contextul social și climatul psihosocial în care se manifestă
Privită din prisma devenirii, creativitatea presupune anumite premise psihofiziologice care subsumate și angrenate în procesul dezvoltării , vor conduce la conturarea și exprimarea ei, ca dimensiune proprie individului respectiv: „ Toate condițiile virtuale existente în om, dar nu neapărat utilizate, care ar putea contribui la succesul actului creativ, alcătuiesc creativitatea potențială a persoanei, spre deosebire de facultatea creativă, care presupune posibilitatea reală, actualizată de a crea” (A. Stoica, 1983, p7). Fiecare copil dispune de un potențial creativ , respectiv, de anumite trăsături sau însușiri favorabile actului creator. Deosebirile se exprimă prin intensitatea cu care se manifestă acest potențial creativ și prin domeniul în care se aplică. El reprezintă o posibilitate latentă ce se poate întrevedea de la cea mai fragedă vârstă. Detaliind aceste însușiri putem distinge cele care se referă la intelectul copilului( procese de cunoaștere, aptitudini, tehnici intelectuale etc.), iar pe de altă parte pe cele care se referă la fantezia sau imaginația sa (gândire intuitivă, sensibilitate față de nou, spontaneitate etc.). Cele două categorii de însușiri nu evoluează în mod liniar și în același ritm. O intensă dezvoltare a gândirii convergente, întemeiată pe raționament și spirit critic , poate înnăbuși exprimarea spontaneității și intuiției imaginative. Relațiile tensionate dintre ele se restructurează pe măsura dezvoltării ontogenetice a copilului în funcție de factorii externi care intervin. Unii cercetători sunt de părere că pe măsura trecerii de la un stadiu la altul spontaneitatea și fantezia sunt înhibate și subordonate instanțelor raționale. De aici concluzia unei stagnări sau chiar regresii în exprimarea creativității copiilor. Asemenea fenomene sunt puse pe seama contextului psihosocial și a organizării procesului instructiv-educativ.
Potențialul creativ cunoaște o dinamică specifică de-a lungul dezvoltării ontogenetice și îmbracă nuanțe individuale de la o persoană la alta. Cunoașterea lui reprezintă o condiție indispensabilă pentru organizarea întregului demers educativ.
III. 3. Strategia educării creativității
Esența strategiei educaționale întreprinse în acest sens constă în centrarea ei pe dezvoltarea personalității creatoare a elevilor. Această strategie presupune două coordonate complementare: descoperirea potențialului creativ și promovarea unor modalități care să stimuleze trecerea de la creativitatea potențială la cea manifestată. Pedagogic vorbind aceasta nu înseamnă a-l forța pe copil să devină un mic geniu sau un inventator de lucruri noi (G. Mialaret, 1975), ci a-i modela personalitatea în sensul cerințelor integrării creative în viața socială. Abordarea personalității creatoare din perspectiva formării formării ei, respectiv a mijloacelor și metodelor și formelor de înfăptuire a unui asemenea obiectiv, presupune cunoașterea în prealabil a mecanismelor interne ale procesului de creație. Având în vedere acest din urmă aspect, profesorul se va concentra asupra identificării cât mai timpurii a acelor trăsături și însușiri care vor sta la baza creativității manifestate într-un anumit domeniu. Raportul de oscilații dintre fantezie și rațiune reprezintă oscilații de la o vârstă la alta și de la un copil la altul este necesar ca profesorul să surprindă eventualele decalaje pentru a interveni cu măsuri adecvate în vederea asigurării unui relativ consens a stimulării lor concomitente.
Identificarea elementelor potențialului creativ presupune multă atenție și preocupare din partea profesorului. La nivelul școlii ea se realizează cu precădere prin observații curente, la lecții și în afara lor. Indicatorii plauzibili acestui potențial sunt produsele activității lor și comportamentul adoptat în anumite situații. Cercetările întreprinse în acest fel au dus la conturarea portretului unui elev creativ. Ana Stoica consideră că elevul creativ s-ar caracteriza prin următoarele conduite: capacitate de pătrundere și prelucrare a materialului, posibilitatea restructurării personale și rapide a datelor, spirit independent și critic, preferința pentru complexitate, dispoziția de a-și asuma riscuri, relativă indiferență față de impresia pe care o produce profesorilor și colegilor, nesociabilitate, încrezător în sine, nonconformist intelectual, un nivel superior de aspirații, are interese variate, este curios și activ. Evident acest portret are o valoare orientativă.
Pretutindeni inventivitatea are aceleași trăsături generale. Ea cere întotdeauna un spirit deschis și atent, arta unor asociații neobișnuite, câteva împrejurări fericite pe care știm să le prindem și să le utilizăm, aptitudinea de a concentra tenacitatea în muncă, rigoarea critică. ( G. Berger, 1973, p. 81)
Un conținut multidisciplinar și interdisciplinar, științific și artistic, teoretic și aplicativ, cunoștințe fundamentale și de specialitate oferă șanse sporite apariției unor conexiuni inedite și contribuie la fortificarea potențialului creator în ansamblul său.
III.4.- CERCETAREA PEDAGOGICĂ
Scopul cercetării a fost testarea ipotezei: Integrarea sistematică a metodelor de educație estetică la disciplina Abilități practice determină un progres semnificativ în dezvoltarea potențialului creativ la școlari.
Ipoteza nulă: Performanțele și reușita școlară nu sunt influențate de utilizarea strategiilor didactice.
Introducere:
Trebuie să le formăm copiilor capacitatea de a gândi creator. Elevii vor dobândi capacitatea de a fi creativi dacă vor fi implicați în diverse situații de învățare , care să le dezvolte această capacitate.
Cercetarea a fost realizată în perioada 2.03.- 4.05.2012 la Școala „ George Bacovia” din Bacău. Eșantionul experimental a fost compus dintr-un număr de 20 de copii de clasa a III-a fete și băieți. Cercetarea realizată a avut mai multe variabile:
variabila independentă – reprezentată de situațiile de învățare în care au fost implicați copiii
variabila subiect – particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor; specificul potențialului creativ la vârsta școlară al fiecărui copil;
inteligențele multiple ale fiecărui copil,
cunoștințele și experiențele anterioare ale elevilor în funcție de mediul din care provin și ce educație anterioară au primit
variabila dependentă – produsele realizate de copii
Copiii au avut de realizat mai multe produse, menționate în tabelul cu activități desfășurate.
Pentru a identifica potențialul creativ am aplicat o probă de evaluare inițială. Fiecare copil a primit o foaie gata decupată în formă de fluture .Obiectivul urmărit a fost capacitatea de a combina elemente decorative pentru a realizarea produsului final .Fluența (fluiditatea) (1-3p)- numărul modelelor folosite și numărul culorilor, numărul total al întrebuințărilor ne va da indicele de fluiditate.
Flexibilitatea (1-3p)- are în vedere capacitatea de a găsi soluții cât mai variate pentru rezolvarea problemelor , și renunțarea la ipotezele vechi și adoptarea unor ipoteze noi., diversitatea modelelor
Originalitatea (1-3p) reprezintă capacitatea de a propune idei noi,soluții ingenioase, neobișnuite, neconvenționale, indicele de originalitate este dat de raritatea rezolvării, o statistică a acesteia;
Noutatea (1-3p) se referă la distanța în timp a lucrărilor, ideilor. Există lucruri foarte noi( recent elaborate) care pot avea un grad redus de originalitate.
Elaborarea (1-3p)- capacitatea de a planifica activitățile având în vedere cât mai multe detalii și de a anticipa rezultatul final; de a dezvolta și finaliza o idee; gradul până la care lucrarea este bine construita: execuție, rapiditate, corectitudine;
Sinteza lucrării (1-3p)- calitatea lucrării de a combina elemente diferite într-un întreg coerent: eleganța, atractivitatea,expresivitatea, complexitatea, caracterul integral, aspect,indicele de elaborare reprezintă numărul de detalii care completează și nuanțează produsul final;
Redefinirea sau restructurarea (1-3p)- abilitatea de a folosi într-o manieră nouă, neobișnuită, un obiect sau o parte a acestuia; combinarea obiectelor pentru îndeplinirea unei funcțiuni cu un punctaj de la 1 la 10;
Soluția (1-3p)- gradul în care lucrarea răspunde unei situații problematice; caracterul adecvat;logica, utilitatea și valoarea lucrării.
Pentru dezvoltarea creativității, copiii au fost implicați în 9 situații de învățare.
Copiii au lucrat în mod individual la realizarea produselor, în bănci situate la distanță unele de altele pentru a fi evitată copierea , influența reciprocă. Sarcina de lucru a permis și a necesitat o dezvoltare în mai multe moduri : copiii au primit materiale variate. Copiii și-au creat propriile modele. Au avut la dispoziție câte 50 min pt. realizarea fiecăruia dintre lucrări descrise în tabelul cu activități de mai jos.
Tabel cu activități
CAPITOLUL IV. Prelucrarea, analiza și interpretarea datelor
IV.1. Prelucrarea, analiza și interpretarea datelor la proba de evaluare inițială
La proba de evaluare inițială, copiii au avut de realizat o felicitare în formă de fluture. Fig.1. Nu am evaluat flexibilitatea, deoarece copiii au creat un singur model. Copiii au avut rezultatele prezentate în
Tabelul 1: Rezultatele copiilor la proba inițială
Fluența a fost notată astfel: 1punct pentru minim 3 culori și trei modele, 2 puncte pentru 4-6 culori și 4-6 modele; 3 puncte pentru peste 7 culori și 7 modele. Deoarece copiii au realizat modele diferite de ale celorlalți; am acordat câte 3 puncte pentru originalitate. La noutate am acordat 2 puncte deoarece nu au prezentat elemente noi ci asemănătoare. Copiii ar fi putut aplica elemente decorative și pe partea interioară a felicitării. La elaborare am acordat 3 puncte deoarece felicitările au fost realizate în timpul acordat. La sinteza lucrării am acordat 3 puncte pentru coerența lucrării, atractivitate, complexitate , eleganță, expresivitate, caracterul integral, aspect. Am acordat punctajul maxim 3 puncte și pentru soluția dată problemei, distribuirii elementelor în spațiu cu scopul de a-l decora într-un mod plăcut. La restructurare am acordat punctaj similar cu cel de la noutate și originalitate deoarece au folosit într-un mod similar sau inedit elementele decorative.
Pe baza punctajului obținut am grupat copiii în 3 categorii de creativitate: (mare: 19-18); medie(17-16,5); mică(sub 16).
IV.2. Prelucrarea,analiza și interpretarea datelor la proba de evaluare finală
La proba de evaluare finală au avut de realizat o păpușă din lingură de lemn respectiv un băiat din lingură de lemn : româncuța și românașul
Tabel 2. Rezultatele copiilor la proba finală.
Fluența a fost notată astfel: 1 punct pentru 1-15 elemente decorative; 2 puncte pentru 16-25 elemente decorative. Pentru originalitate am acordat 3 puncte, fiecare păpușă a fost diferită. Pentru noutate am acordat 3 puncte. La elaborare am acordat 3 puncte întrucât s-au încadrat în timp, au tăiat corect , apoi au lipit fără să murdărească. La sinteza păpușii am acordat 3 puncte pentru atractivitate, eleganță, expresivitate. Am acordat 3 puncte pentru aplicarea elementelor într-o compoziție integrată, 2 puncte pentru existența elementelor de simetrie , 1 punct pentru compoziție cu structură aleatoare. Și de data aceasta am grupat copiii în trei categoriii de creativitate, pe baza punctajului total obținut: mare:21-19, medie: 18-17, mică: sub 16 .
Urmând celor trei categorii de creativitate 9 copiii au avut creativitate mare, 8 medie, 3 mică.Remarcăm faptul că elevii au realizat compoziții unitare la proba inițială , au realizat compoziții unitare și la proba finală. La aceasta din urmă s-a remarcat A.S. a obținut punctajul maxim , întucăt a avut cea mai originală păpușă.
IV.3. Evidențierea progreselor la școlari
Tabel 3: Rezultate comparative la proba inițială și la proba finală:
Concluzii:
1)Analizând rezultatele obținute de copii la testele inițiale și la testele finale, remarcăm faptul că la doi copiii s-au obținut rezultate constante la ambele probe.
2)Rezultatele bune la proba finală sunt explicate prin asigurarea condițiilor favorabile pentru dezvoltarea creativității:
– copiii au fost implicați în mai multe situații de învățare în care au avut posibilitatea să realizeze produse noi, să își dezvolte abilitățile practice și capacitățile specifice creativității ( a observa, a analiza, a reprezenta, a compara, a deduce, a combina etc.) (variabila independentă)
– s-au asigurat metode și tehnici considerate folositoare în dezvoltarea creativității.(variabila independentă);
– propunătoarea a asigurat un climat optim pentru creație tehnică, oferindu-le copiilor aprecieri pozitive, atât pe parcursul elaborării lucrărilor cât și după realizarea lor;
– copiii au învățat și exersat modalități concrete, tehnici de lucru diferite prin care pot elabora produse din diverse materiale;
– propunătoarea a ținut cont de variabilele dependente: particularitățile de vârstă și individuale ale copilului, specificul potențialului creativ la vârsta școlară și a fiecărui copil; cunoștințele și experiențele anterioare ale elevilor în funcție de mediul în care provin și de educația anterioară.
În concluzie considerăm că elevii au progresat în dezvoltarea creativității prin integrarea lor în situațiile de învățare, confirmând ipoteza cercetării: Integrarea sistematică a metodelor de educație estetică la disciplina Abilități practice determină un progres semnificativ în dezvoltarea potențialului creativ la școlari.
PROIECT DIDACTIC
Propunător: Manolache Alexandra Elena
Data:
Unitatea de învățământ:
Clasa : A-III-A
Aria Curriculară: Tehnologii
Disciplina Educație Tehnologică
Unitatea de învățare:
Conținut:Păpușa din fire textile
Tipul lecției: de formări priceperi li deprinderi
Obiective de referință:
să confecționeze produse utile, folosind materiale și tehnici variate;
să aprecieze calitatea produsului finit, raportat la proiectul inițial;
Obiective operaționale:
Psihomotrice:
OPM1: să înfășoare firele pe șablon
OPM2: să taie firele corect;
Cognitive:
OC1: să denumească tehnicile folosite;
OC2: să denumească materialele folosite
Afective:
OA1: vor manifesta interes față de realizarea păpușii din fire textile
OA2: vor exprima idei și sentimente despre lucrarea proprie și lucrările a colegilor;
Strategia didactică:
Metode și procedee: demonstrația, conversația, explicația, exercițiul;
Mijloace de învățământ: fire textile, material textil, 4 nasturi, lipici, carioci, foarfece, șablon pentru hăinuțe, șablon pentru păpușă, stikere;
Forme de organizare: frontal, individual;
Evaluare:
Metode de evaluare: Chestionarea orală
Criterii de evaluare:
– Corectitudinea realizării lucrării;
Aspectul estetic;
Creativitate, originalitate
Resurse:
umane – 20 de școlari de clasa a III- a
spațiale: sala de clasă;
temporale: 50 de minute
Bibliografice:
Ciucescu D. , Cojocariu V-M (2002), Abilități practice și metodica predării lor , E.D.P. București
Cojocariu V-M, (2008). Teoria și metodologia instruirii. E.D.P. Pitești
Dumitriu C. (2008). Teoria și practica evaluării. Ed. Alma Mater, Bacău;
MECT, (2004). Programe pentru clasa a III- a . Educație tehnologică. București
SCENARIU DIDACTIC
BIBLIOGRAFIE
1.Elena Macovei, Pedagogie – Teoria Educației vol. II , Editura Aramis, 2002, (pag. 267, 270- 273)
2.Andrei Barna, Simona Alecu: ,, Îndrumar pentru activitățile practic aplicative la 2.Andrei Barna, Simona Alecu: ,, Îndrumar pentru activitățile practic aplicative la disciplinele pedagogice” Ed. Fundației Universitare „Dunărea de jos”- Galați, 2004 (pag. 3.Concepte pedagogice fundamentale – Conținuturi generale ale educației 228-229) 4.Cristea Sorin-Dicționar de pedagogie- Chișinău, 2002, pag109-110
5.Elena Dimitriu – Tiron : ,, Dimensiunile educației contemporane”, Editura Institutul European, Iași 2005, pag 100-101)
6.Venera – Mihaela Cojocariu, Doru Ciucescu- Abități practice și metodica predării lor- EDP, R.A:, București, 2002 pag. 53, 54)
7.Ioan Jinga, Elena Istrate , ,,Manual De Pedagogie”, Ed. All Educațional , 2001.pag 142)
8.Momanu Mariana- Introducere în teoria educației- Ed. Polirom, 2002, pag. 100-103)
9.Ioan Nicola, ,, Tratat de pedagogie școlară” Editura Aramis, București, 2002, pag. 308-311)
ANEXE
Anexa nr.1 Proba evaluare inițială- Felicitari decoarte cu fire textile
ANEXA 2. Iepurașul de paște
ANEXA 3. Păpușa din lingură de lemn (româncuța)
ANEXA 4. Păpuși din lingură de lemn: Româncuța și românașul
ANEXA 5: Păpuși din lingură de lemn (româncuțe)
ANEXA 6: Pernuța pentru ace în formă de floare
ANEXA 7: Păpuși din fire textile
BIBLIOGRAFIE
1.Elena Macovei, Pedagogie – Teoria Educației vol. II , Editura Aramis, 2002, (pag. 267, 270- 273)
2.Andrei Barna, Simona Alecu: ,, Îndrumar pentru activitățile practic aplicative la 2.Andrei Barna, Simona Alecu: ,, Îndrumar pentru activitățile practic aplicative la disciplinele pedagogice” Ed. Fundației Universitare „Dunărea de jos”- Galați, 2004 (pag. 3.Concepte pedagogice fundamentale – Conținuturi generale ale educației 228-229) 4.Cristea Sorin-Dicționar de pedagogie- Chișinău, 2002, pag109-110
5.Elena Dimitriu – Tiron : ,, Dimensiunile educației contemporane”, Editura Institutul European, Iași 2005, pag 100-101)
6.Venera – Mihaela Cojocariu, Doru Ciucescu- Abități practice și metodica predării lor- EDP, R.A:, București, 2002 pag. 53, 54)
7.Ioan Jinga, Elena Istrate , ,,Manual De Pedagogie”, Ed. All Educațional , 2001.pag 142)
8.Momanu Mariana- Introducere în teoria educației- Ed. Polirom, 2002, pag. 100-103)
9.Ioan Nicola, ,, Tratat de pedagogie școlară” Editura Aramis, București, 2002, pag. 308-311)
ANEXE
Anexa nr.1 Proba evaluare inițială- Felicitari decoarte cu fire textile
ANEXA 2. Iepurașul de paște
ANEXA 3. Păpușa din lingură de lemn (româncuța)
ANEXA 4. Păpuși din lingură de lemn: Româncuța și românașul
ANEXA 5: Păpuși din lingură de lemn (româncuțe)
ANEXA 6: Pernuța pentru ace în formă de floare
ANEXA 7: Păpuși din fire textile
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Educatia Estetica In Invatamantul Primar de la Traditie la Actualitate (ID: 159225)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.