Educatia Ecologica In Ciclul Primar

EDUCAȚIA ECOLOGICĂ ÎN CICLUL PRIMAR

Cuprins:

Argument

Cap. 1. 1. Educația ecologică. Concepte generale studiate în ciclul primar

1.2 Ecologia-știință a mediului (probleme ecologice)

1.2.1. Terra – planeta vie

1.2.2. Aerul și poluarea aerului

1.2.3. Solul și poluarea solului

1.2.4. Apa și poluarea apei

1.3 Abordarea temei în literatura de specialitate.

Cap. 2 Profilul psihologic al copilului din ciclul primar referitor la temă.

Cap. 3: Noțiuni teoretice studiate în ciclul primar

3.1. Igiena mediului înconjurator. Igiena habitatului uman

3.1.1. Igiena locuinței umane

3.1.2. Igiena clasei

3.1.3. Igiena școlii

3.1.4. Igiena din curtea școlii

3.1.5. Igiena cartierului (a localității)

3.2. Acțiunea omului asupra mediului înconjurător

3.2.1. Influența omului asupra mediului ambiant

3.2.2. Omul, prieten sau dușman al mediului înconjurător?

3.2.3. Deșeurile și reciclarea deșeurilor

3.2.4. Plante și animale ocrotite de lege în România

3.3. Educația ecologică. Sugestii pentru activități ecologice în ciclul primar

Cap.4: Studiu de caz

Concluzii:

Anexe

BIBLIOGRAFIE:

Argument

În contextual societății contemporane , școala de mâine se construiește din transformări progresive ce alimentează continuitatea în schimbare. Ea are pecetea democratizării prin adaptarea curriculumului la specificul local și asigură caracterul integrat conținuturilor multidimensionale. Educația în domeniul ocrotirii mediului înconjurător și acțiunile cu caracter ecologic încep încă din perioada preșcolară, urmărindu-se prin reprezentări grafice, prin desene și lucrări tehnologice formarea noțiunilor de mediu social, natural și familial. Treptat, copilul își găsește orizontul cunoașterii și întrebările lui devin din ce în ce mai logice și chiar problematice, ceea ce ne duce cu gândul la imensa capacitate de gândire a celor mici, în special a copiilor din ciclul primar.

Lucrarea poartă titlul: ,,Educația ecologică în ciclul primar” și pornește de la premisa că școala mileniului III este centrată pe elev, deci pe cel care învață motiv pentru care educația relativă la mediu pregătește copilul din ciclul primar pentru dezvoltarea gradului de conștiință morală și a simțului responsabilităii față de lumea în care trăiește.

Mi-am ales această temă de cercetare datorită faptului că protecția mediului este o prioritate a lumii contemporane și am considerat foarte important a scoate în evidență acest lucru. Suntem la începutul unui secol care va trebui să aducă schimbări esențiale acestei atitudini, altfel însăși existența noastră va fi pusă sub semnul întrebării. Pentru a cunoaște modul de funcționare al acestui sistem din care facem parte, este vital ca elevul din ciclul primar să fie educat în spiritul respectului pentru tot ceea ce îl înconjoară, pentru ca el să devină conștient de faptul că nu este stăpânul naturii, ci o parte a ei, fiind responsabil de toate aspectele ce țin de mediul ambiant.

Scopul cercetării de față este acela de a demonstra că rolul educației ecologice și al protecției mediului se concretizează pe modelarea viitorului cetățean al planetei capabil de a-și forma un punct de vedere obiectiv asupra realității înconjurătoare, de a-l incita la participare devenind astfel conștient de viitor și vizând în egală măsură asimilarea de cunoștințe, formarea de atitudini și comportamente dezirabile în ceea ce privește protecția mediului, clarificarea valorilor, precum și un demers didactic eficient.

Obiectivele cercetării sunt finalitățile sau scopurile pe care le urmărește investigația de față, și anume faptul că o deosebită importanță pentru succesul activității de protecție a mediului, în prezent și în perspectivă, o au elementele de ordin informativ-educativ care să modifice mentalități și obiceiuri contrare unei bune gestionări a factorilor de mediu. Protecția mediului înconjurător și educația ecologică sunt două deziderate inseparabile ale lumii contemporane, protecția mediului realizată printr-o educație de mediu eficientă fiind măsura conștiinței și condiției umane ideale, către care aspirăm cu toții. Fără convingerea și participarea tuturor oamenilor la acțiunea de conservare a naturii și a sănătății mediului, nici un efort al guvernelor și organizațiilor internaționale care funcționează cu acest scop nu ar avea succes. Educația ecologică a devenit una din strategiile pentru dezvoltare durabilă care se bucură de o largă recunoaștere. Educația privind mediul este o componentă esențială a societății actuale la nivel global, fiind un proces care are scopul să îmbunătățească calitatea vieții prin asigurarea oamenilor cu instrumentele necesare pentru a rezolva și a împiedica problemele de mediu. Aceasta poate ajuta indivizii să câștige cunoștiințe, deprinderi, motivații, valori și angajamentul de care au nevoie pentru a utiliza eficient resursele planetei și pentru a-și asuma responsabilitatea în vederea menținerii calității mediului înconjurător.

Lucrarea de față este structurată în 4 capitole, primele 3 capitole se referă la partea teoretică a cercetării, iar cel de-al patrulea capitol reprezintă partea aplicativă în domeniul educației ecologice, noțiuni și concepte care se studiază în ciclul primar.

În primul capitol al acestui studiu am prezentat câteva noțiuni elementare despre ceia ce înseamna educație ecelogică și problemele ecologice ce se studiază cu mult interes în ciclul primar. Printre acestea putem aminti: Terra, planeta vie, aerul și poluarea aerului, solul și poluarea solului, apa și poluare apei. Educația ecologică (EE) este un proces aflat la confluența dintre științele realiste (biologie, fizică, geografie, chimie, etc.) și cele umaniste (legate de sistemele sociale: sociologie, psihologie, istorie, etc), în care știința se îmbină armonios cu arta, iar noțiunile teoretice sunt inutile dacă nu sunt strâns legate de activitățile practice Aceasta analizează influența activităților umane asupra mediului înconjurător. În acest context, studiază în mediul natural și cel artificial, viețuitoarele, inclusiv omul și contribuie la înțelegerea circuitului energiei și materiei. Ea trebuie să îi ajute pe copii să înțeleagă influența comportamentului lor asupra calității mediului. Acest tip de educație se bazează pe cunoștințe referitoare la sistemele sociale și ecologice, dar are și o componentă afectivă: domeniul responsabilității, sistemul de valori, atitudini necesare construirii unei societăți durabile. Scopul educației ecologice este de a crea atitudini pozitive față de mediul înconjurător. Studiul problemelor de mediu nu se realizează doar pe baza informațiilor științifice, ci trebuie să se țină cont și de factori istorici, culturali, sociali, pragmatici.În al doilea capitol am scos în evidență profilul psihologic al copilului din ciclul primar referitor la această temă.

Mediul înconjurător nu cuprinde numai elementele naturii, ci și clădiri, autostrăzi, termocentrale, școli, locuințe, fapt care trebuie neapărat luat în considerație la organizarea activităților de educație ecologică. De aceea, în cel de-al treilea capitol al lucrării de față se face referire la igiena locuinței umane, a clasei, a școlii, a celei din curtea școlii, a cartierului. Educația ecologică se bazează pe cunoștințe referitoare la sistemele sociale și ecologice, dar are și o componentă afectivă: domeniul responsabilității, sistemul de valori, atitudini necesare construirii unei societăți durabile. Ea oferă oportunitatea dezvoltării capacităților de concentrare, exprimare verbală cursivă, coerentă, expresivă, dezvoltarea imaginației, a operațiilor gândirii, a abilității de rezolvare a problemelor, de analiză a datelor.

Capitolul al patrulea al acestui studiu presupune o aplicație practică referitoare la studierea educației ecologice în ciclul primar.

Instrumentul de măsurare folosit în cadrul acestei cercetări este studiul de caz.

În urma acestei cercetări doresc să scot în evidență faptul că bine înțeleasă și aplicată, educația pentru mediu ar trebui să constituie o parte componentă a procesului de educare pe parcursul întregii vieți, pentru că numai în acest mod pot avea loc schimbări beneficice în acest domeniu. Aceasta ar trebui să pregătească persoanele în vederea unei înțelegeri mai amănunțite asupra problemelor cu care planeta se confruntă în zilele noastre, să dezvolte capacități și abilități care să constituie premisele unei vieți pentru fiecare dintre noi. Pentru conturarea mai precisă a activității educației de mediu, s-au afirmat și câteva obiective ale acesteia, care sunt universal valabile și acceptate în toată lumea: menținerea și îmbunătățirea calității mediului, prevenirea problemelor viitoare cu care acesta s-ar putea confrunta, informarea și sporirea cunoștințelor elevilor din ciclul primar în această arie. De fapt, educația de mediu ajută fiecare persoană să înțeleagă faptul că oamenii au valori diferite, iar conflictele sau divergențele de opinii sau interese ar trebui soluționate fără a periclita mediul înconjurător. Acest tip de educație nu funcționează doar la nivel teoretic propunând doar obiective, ci și în plan practic, deoarece îi învață pe indivizi unele lucruri importante, cum ar fi că plantarea unui copac participă la reducerea dioxidului de carbon din aer, obiectele din plastic nu ar trebui aruncate oriunde pentru că se descompun într-o perioadă foarte lungă de timp, etc. Mulți cercetători susțin că elevii de pretutindeni, dar mai ales cei din zonele urbane, pierd legătura cu lumea naturală, poate și pentru faptul că în multe instituții experiențele în aer liber nu sunt o practică obișnuită, numărul acestora fiind, deseori, doar la ieșiri în clasele primare, în loc ca ele să fie utilizate pe toată durata școlarizării. Nimic nu poate înlocui propriile experiențe care îi ajută pe elevi să înțeleagă comunitatea în care trăiesc, sistemele naturale și problemele mediului. De aceea, folosirea mediului ca spațiu de desfășurare a acestor ore de educație este un mod eficace de a-i aduce pe elevi mai aproape de natură, de a-i face mai conștienți de existența sa.

Unul din scopurile programului de educație a mediului este de a ajuta elevii să își dezvolte capacitatea de a gândi, atât critic, cât și creativ, deoarece în etapa în care vor fi adulți pot avea o slujbă care să vină în contact cu natura, iar ei ar trebui să știe să analizeze efectele acțiunilor lor, să fie capabili să găsească soluții alternative la activitățile care ar putea dăuna mediului. În același timp, această educație cultivă și un sistem de valori. Este un element esențial, deoarece copiii se maturizează, iar valorile și principiile pe care le posedă îi influențează, în mod necesar, opțiunile și deciziile pe care le iau cu referire la toate aspectele vieții lor. Acestea aduc consistență sistemului axiologic al unei persoane și o ajută să întreprindă acțiuni care să nu dăuneze nici individului, nici mediului înconjurător.

Cap. 1. 1. Educația ecologică. Concepte generale studiate în ciclul primar.

Motto: ,,Să călcăm ușor pe Pământ spre a nu-l zgudui fatal”.

L.R. Brown

Interesul omului pentru natură și protecția acesteia sunt foarte vechi. Totuși anul 1872 marchează începutul unei epoci noi în acțiunea de protecție a mediului înconjurător. Atunci a fost creat celebrul parc național de la Yellowstone pe teritoriul indienilor Crow. Nu au trecut mai mult de două decenii de când, din stadiul de specialitate esoterică, educația ecologică a trecut la o disciplină prioritară pe plan mondial. De ce o astfel de promovare rapidă? Motivația este foarte clară: ecologia este știința ființelor și a mediului lor, adică vizează stabilirea de legi care reglează raporturile lor cu mediul, dar și cu celelalte ființe. În același timp, este și o sociologie a naturii. Implicațiile conceptelor ecologice sunt considerabile atât pe plan teoretic, cât și pe plan practic. Omul nu poate să tlui, nici mediului înconjurător.

Cap. 1. 1. Educația ecologică. Concepte generale studiate în ciclul primar.

Motto: ,,Să călcăm ușor pe Pământ spre a nu-l zgudui fatal”.

L.R. Brown

Interesul omului pentru natură și protecția acesteia sunt foarte vechi. Totuși anul 1872 marchează începutul unei epoci noi în acțiunea de protecție a mediului înconjurător. Atunci a fost creat celebrul parc național de la Yellowstone pe teritoriul indienilor Crow. Nu au trecut mai mult de două decenii de când, din stadiul de specialitate esoterică, educația ecologică a trecut la o disciplină prioritară pe plan mondial. De ce o astfel de promovare rapidă? Motivația este foarte clară: ecologia este știința ființelor și a mediului lor, adică vizează stabilirea de legi care reglează raporturile lor cu mediul, dar și cu celelalte ființe. În același timp, este și o sociologie a naturii. Implicațiile conceptelor ecologice sunt considerabile atât pe plan teoretic, cât și pe plan practic. Omul nu poate să treacă de natură și să trăiască în afara legilor ei și nu este nevoie de prea multă imaginație pentru a înțelege acest lucru.

Accelerarea schimbărilor pe toate planurile, impactul foarte puternic dintre tehnologie și mediul natural presupune o nouă mentalitate cu privire la problematica mediului înconjurător, cu alte cuvinte, o educație ecologică de la cea mai fragedă vârstă. Un document UNESCO din anul 1982 întitulat ,,Probleme mondiale în școală”, propunea introducerea în școală, printre alte teme și a unora referitoare la mediu, alimentația sănătoasă, nutriție și subnutriție.

Introducerea ,,noilor educații” în curriculum-ul școlar este la momentul actual o necesitate, cu atât mai mult cu cât asistăm la noi provocări în evoluția socială (deteriorarea continuă a mediului, exploziile demografice, agresiunea culturală provocată de mass-media etc.)., toate acestea având un impact deosebit asupra formării comportamentelor de bază ale copilului din ciclul primar, ale viitorului cetățean al planetei.

Educația ecologică în școală reprezintă o preocupare în toate categoriile de activități, iar acest demers are o importanță majoră deoarece primele forme de organizare a cunoașterii de către copii a mediului înconjurător apar în învățământul preșcolar și se continuă în clasele primare prin introducerea disciplinei de învățământ ,,Cunoașterea mediului”, începând cu clasa I. Deoarece problematica mediului înconjurător are un caracter pluridisciplinar și interdisciplinar, dar și o mare complexitate, o evoluție rapidă și foarte greu de prevăzut, cu un caracter prioritar, conținuturile trebuie relaționate cu viitorul planetei noastre și cu supraviețuirea speciei umane.

Cea mai potrivită cale de introducere a educației ecologice în învățământul primar este aceea de încadra unele dimensiuni ale aceteia în cadrul disciplinelor deja existente în școală. Prin tratare interdisciplinară se poate ajunge la formarea unei viziuni globale și a unui sistem coerent de atitudini și comportamente potrivit vârstei școlarului.

Urmărită pe toată durata școlarității, educația ecologică poate forma cetățeni responsabili prin conștientizarea pericolelor ce amenință umanitatea și patrimonial său natural.

Educația ecologică este o problemă de politică educațională deoarece trebuie să vizeze dezvoltarea simțului responsabilității, dar și solidaritatea între țări și regiuni, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, pentru păstrarea și ameliorarea mediului înconjurător.

Principalele obiective ce trebuie urmărite în școală (în ciclul primar) sunt următoarele (cf. Alexandru Ionescu, Ecologie și societate,1991, p. 138) :

,,alfabetizarea” în ceea ce privește mediul înconjurător și protecția lui;

conștientizarea diversității și importanței problemelor ecologice, ca și a comportamentelor umane care afectează mediul înconjurător;

înțelegerea corectă a raportului individ-mediu. George Văideanu sublinia faptul că: ,,omul se integrează în mediu, iar viața lui e condiționată de viitorul mediului”.

dezvoltarea respectului și a responsabilității față de mediul înconjurător;

analiza critică a problemelor de mediu;

dezvoltarea capacității de a lua singuri decizii etc.

Printre situațiile de învățare funcțională a cunoștințelor referitoare la mediu, V. de Landsheere enumera câteva, și anume: observațiile de teren, constituirea de dosare plecând de la observațiile directe și de la analiza presei sau a documentelor tehnice, difuzarea informațiilor primite și analizate prin diverse mijloace (jurnalul școlar, corespondența interșcolară etc.), discuțiile de grup cu sau fără participarea unor persoane, resurse sau experți, studii de caz, jocuri de rol, exerciții de simulare etc.

Pornind de la premisa că școala în mileniul al III-lea este centrată pe elev, deci pe cel care învață, se impune înlocuirea caracterului enciclopedist al actului educativ cu un proces activ care să implice atât activitatea mentală, cât și activitatea fizică, formând capacități și competențe necesare pe parcursul întregii vieți: de a observa și analiza, de a interpreta, de a compara, de a selecta, apoi de a generaliza, de a comunica, de a coopera, de a iniția și de a finaliza un proiect. Astfel, se impune o abordare interdisciplinară a problemelor de studiat și, de asemenea parteneriatul între învățători sau profesori și cadre didactice de la anumite discipline școlare.

Aparent, tema: ,,Educație ecologică – educație pentru viață” ne-ar trimite doar la disciplinele Științe și Geografie, dar valorificând creativ conținuturile ce trebuie transmise elevilor din ciclul primar se consideră că valențe ale acestei teme pot fi abordate chiar din clasa I, în orele de Limba română, Educație plastică, Abilități plastice și Cunoașterea mediului.

Portofoliul poate fi introdus încă din clasa I, deși acest lucru pare puțin cam pretențios, dar copiii ar putea realiza diferite lucrări, individual sau în echipă. Pe parcursul claselor următoare, conținutul portofoliului se poate îmbogăți astfel încât la sfârșitul clasei a IV-a, fiecare copil din ciclul primar să aibă un portofoliu cu acest conținut tematic. Mai mult decât atât, urmărind pe parcursul întregului ciclu de învățământ primar, realizarea obiectivelor educației ecologice, atât prin valorificarea conținuturilor unor texte din manual, cât și prin excursiile, vizitele, mapele tematice realizate de copii, se poate constata că la sfârșitul acestei perioade, elevii au un bagaj de cunoștințe, dar și de abilități practice care îi pot face să acționaze în vederea protejării mediului înconjurător, chiar de la această vârstă fragedă. Astfel, copilul va fi capabil să protejeze mediul apropiat, cum ar fi de exemplu: curtea, spațiul verde, arborii existenți etc., să planteze o floare, un copac, să atragă atenția celorlalți pentru a păstra curățenia, să participe la reciclarea unor deșeuri (din plastic, hârtie sau sticlă) etc. Copilul din ciclul primar va fi antrenat atât în activitățile de observare, cât și de manipulare, dar și de experimentare, avându-se în vedere faptul că învață mult mai temeinic atunci când lucrează practic și atunci când forma de activitate depășește spațiul băncii de școală. Nu trebuie scăpat din vedere și faptul că o învățare eficientă presupune un feed-back care-i oferă copilului nu numai măsura realizării unei sarcini, cât mai ales valoarea (calitatea) pe care o are activitatea desfășurată.

Ca disciplină opțională la diverse clase, Educația ecologică – educație pentru viață poate viza derularea unor acțiuni lunare sau bilunare. Aceste acțiuni vor cuprinde o parte de informare teoretică, cum ar fi de exemplu: copiii caută materiale din cărți, ziare, reviste, emisiuni TV pe care le prezintă la clasă, dar și o parte practică, cum ar fi: acțiuni de ecologizare a zonei în care locuiesc dar și de conștientizare a localnicilor prin afișe, sloganuri cu conținut tematic (ecologic), panouri plasate în zone aflate în pericol de distrugere.

1.2 Ecologia-știință a mediului (probleme ecologice)

Motto: ,,Nu putem schimba pe alții, dar dacă ne putem schimba pe noi înșine putem înceta schimbarea înfățișării Pământului”.

Mellodië Beattie

Educația ecologică și de protecție a mediului înconjurător, ca și alte discipline opționale care dau formă și conținut ,,noilor educații”, trebuie să treacă dincolo de modelul predării difuzionale.

Dincolo de obiectivele sale academice, disciplina opțională trebuie să valorizeze predarea centrată pe elev, strategii didactice interactive, să vizeze punerea în practică a unui curriculum formal și nonformal, să realizeze o abordare transdisciplinară a conținuturilor, să ofere oportunități pentru echipele transdisciplinare și pentru activitățile de voluntariat.

,,O înterpătrundere puternică și diversă a ecologiei cu sociologia se poate realiza printr-o educație ecologică bazată pe valori de înaltă calitate. Valoarea, prin care înțelegem semnificația umană pe care o dăm unor acțiuni, aspirații, idealuri sau obiecte implică norme care dirijează comportamentul fiecărui individ și care caracterizează o anumită societate; ea trebuie să se cristalizeze într-o etică deosebită” (cf. A. Ionescu, 1991, p. 138). Această etică urmează să promoveze valori morale de tipul adevărului, al conștiinței, al principiilor justiției și ale datoriei, binelui, virtuții și generozității pentru a reprezenta fundamentul pe care se poate clădi o educație eficientă în ciclul primar pentru protecția mediului înconjurător.

Criza ecologică a determinat și o criză axiologică în contextul în care există o profundă criză ecologică care dereglează echilibrul bilogic din natură, dar și echilibrul psihic al individului uman. V. Săhleanu consideră că educația nu se impune numai din considerații de înțelepciune, cu justificarea științifică respectivă (ecologică, economică, medico-sanitară etc.) ci și din considerații umaniste, pentru a oferi omului premisele unei vieți plenare și armonioase, a unui om în armonie cu natura și cu sine însuși. Omul crizei ecologice este un om în dizarmonie și conflict cu natura, suferind drama disputelor între valori. Asemenea conflicte apar atunci când printr-o schimbare a ordinei în tabla de valori, se pretind concesii care știrbesc autenticitatea axiologică. Astfel, autenticitatea unui cadru natural poate fi sacrificată utilului pragmatic, considerațiile igienice ajung să fie umbrite de cele economice.

Educația ecologică trebuie să fie globală, să înceapă de la cea mai fragedă vârstă, să se întindă pe toată durata existenței umane și să reflecte schimbările într-un univers aflat în transformare rapidă. Ea trebuie să pregătească individul pentru viață datorită înțelegerii marilor probleme ale lumii contemporane și să-i dea calitățile necesare pentru a juca un rol productiv în vederea ameliorării condițiilor de viață și a protejării mediului înconjurător, ținând seama de valorile eticii.

Mediul înconjurător este o problemă-cheie a vieții umane. ,,Diversele aspecte ale poluării mediului înconjurător ce confruntă astăzi umanitatea relevă tot mai mult necesitatea ca protecția, ameliorarea și conservarea acestuia să devină o preocupare de prim ordin atât pe plan național pentru fiecare stat, cât și pe plan mondial” (Corneliu Răuță, Stelian Cârstea, Poluarea și protecția mediului înconjurător, 1979, p. 32). Multe activități de producție și consum de pe glob au drept urmare degradarea mediului înconjurător prin poluarea aerului, apei sau solului, degradare ale cărei costuri nefiind luate în seamă a permis accentuarea unor probleme majore ale mediului înconjurător cu care se confruntă omenirea în momentul de față.

Cercetările teoretico-aplicative au pus în evidență obiectivele concrete ale educației ecologice, și anume:

CUNOȘTINȚE, printre care se pot menționa:

Mediul din perspectivă sistemică (pornind de la mediul apropiat);

Interdependența om-mediu;

Cauze și manifestări ale degradării mediului înconjurător;

Cultura ecologică.

Un grup de specialiști au încercat să construiască o taxonomie conceptuală în domeniul educației ecologice (Roth et alli, 1970 apud. De Landsheere, 1980, p. 335) care cuprinde 10 categorii cu 111 concepte, dintre care reținem câteva: tehnici de gestiune a mediului înconjurător, ecologia mediului, aspectele economice, problemele mediului, adaptarea și evoluția mediului, resursele naturale, mediul socio-cultural, civilizația, politica, familia, individul, factorii de ordin psihologic etc.

Convingerea că educația ecologică aparține doar specialiștilor și forurilor internaționale este eronată. Ocrotirea mediului înconjurător este o problemă mondială și, tocmai de aceea, fiecare om trebuie să-și asume această responsabilitate. Educația ecologică începe încă din familie, însă sistematic este realizată în școală.

Nu poate fi separată existența ființei umane de mediul natural. Omul este indispensabil de mediul său, iar efectele negative ale acțiunii sale se repercutează mai devreme sau mai târziu asupra lui însuși. Multiplele catastrofe ecologice ale secolului (erupții vulcanice, cutremure de pământ, mareea neagră, accidente nucleare, poluarea chimică, războliul etc.) au produs mutații foarte mari. De aceea se impune adoptarea unei conduite ecologice prin protejarea mediului ambiant.

ATITUDINI ȘI VALORI, printre care menționăm câteva:

Evitatea ,,analfabetismului” ecologic;

Respectarea legilor naturii;

Judecată de tip ecologic-responsabilă;

A influiența pozitiv deciziile politice, economice, sociale.

Gândirea este indisociabilă acțiunii. Viața însăși este acțiune, experimentare, iar spiritul se construiește prin acțiunea de rezolvare a problemelor. Copiii din ciclul primar trebuie să identifice criteriile de calitate pentru mediul ambiant. Se impune, deci, să cunoască principalele norme și legi privind protecția mediului, mai mult chiar, reliefarea modalităților de aplicare a acestora în viața de zi cu zi. Prin aceste activități se urmăreșre formarea de atitudini și comportamente de protejare și conservare a mediului, de diminuare și prevenire a factorilor poluării, dar mai ales să se implice atitudinal prin exemplul personal în soluționarea promptă a unor situații negative observate.

PRICEPERI (SAVOIR FAIRE), printre care putem aminti câteva:

Respectarea liber consimțită a tuturor normelor de gestiune a bogățiilor naturale;

A lupta împotriva diferitelor manifestări ale degradării mediului ambiant;

A gândi la scară mondială și a acționa la nivel local;

A-l pregăti pe copil să ia decizii ecologice clare;

A gândi la soluții de perspectivă.

Se vorbește din ce în ce mai mult despre încălzirea globală a Terrei, fenomen cauzat de activitățile de poluare, dar și de defrișările masive și haotice de pe suprafețe mari de teren. Aceste fenomene trebuie să se constituie într-un puternic semnal de alarmă pentru întreaga societate, dar și pentru ,,micii ecologiști” din școlile actuale.

Ecologii se plâng de multă vreme că omenirea abordează în mod iresponsabil problemele legate de modificarea ecosistemelor, fără o înțelegere mai profundă a consecințelor. Suprasolicitarea susținută a sistemelor biologice poate pune în mișcare mutații ce se consolidează în procesul propriei evoluții. Atunci când schimbările ecologice se combină cu o creștere rapidă a populației în cadrul unor economii de subzistență, terenul este pregătit pentru declanșarea unor mari tragedii umane.

Mediul trebuie pus neapărat în relație directă cu sănătatea fiecăruia. Iată de ce, copiii sunt orientați spre identificarea influențelor benefice ale plantelor asupra calității vieții și sănătății omului. Este știut că rădăcinile răului se adâncesc și se ramifică. Dacă ele nu sunt tăiate foarte repede, riscăm să pierdem capacitatea de susținere a planetei într-un asemeneea grad, încât va deveni practic imposibil să evităm un declin general, economic și social.

COMPETENȚE, modelele centrate pe dimensiunea socială care sunt modele specifice învățării prin cooperare și trebuie să pună copilul în fața unor situații-problemă pentru care va trebui să găsească soluții. Clasa devine astfel, un adevărat ,,laborator social”, care reunește modelele ce urmăresc dezvoltarea competențelor interpersonale prin trăirea în activități de grup, în situații sociale specifice.

MODELE COMPORTAMENTALE. Mai mult decât educația teoretică, foarte importantă este participarea activă, selectarea factorilor care sunt benefici pentru natură. Mediul de pe Pământ care ni se pare atât de firesc este unic în întregul nostru sistem solar. Numai pe Terra sunt reunite toate condițiile necesare vieții. În acest scop, elevii din ciclul primar pot fi antrenați în amenajarea unor colțuri vii în cadrul școlii, în plantarea și îngrijirea pomilor, florilor etc. Pe timp de iarnă pot fi organizate acțiuni de îngrijire a păsărelelor și construirea de căsuțe pentru acestea. Vizitele și excursiile au drept scop constituirea unui adevărat laborator mobil, deoarece toate aspectele au fost observate de elevii organizați pe grupe. Vizitele și excursiile pot fi urmate de valorificarea opiniilor personale exprimate în compuneri, desene, schițe, afișe, fotografii, modele ale unor forme de relief reprezentative pentru mediul înconjurător, ,,vitrina anotimpurilor” etc. De asemenea, elevii din țări diferite pot colabora în cadrul diferitelor proiecte pe teme ecologice, cum ar fi: ,,Micii ecologiști în acțiune” ce au drept scop dezvoltarea unui comportament individual și social ecologic, sănătos: colectarea și valorificarea materialelor reciclabile (hârtie, materiale plastice, textile, sticlă) și depozitarea în locuri special amenajate, cât și confecționarea la abilități practice de jucării sau obiecte utile cu care vor decora mediul ambiant (suporturi de creionae, măști, păpuși, jaloane pentru educație fizică etc.).

1.2.1. Terra – planeta vie

Motto: ,,Omul este deopotrivă creatura și creatorul mediului său care-i asigură existența fizică și îi oferă posibilitatea unei dezvoltări intelectuale, morale, sociale și spirituale. În lunga și laborioasa evoluție a rasei umane pe Pământ a sosit momentul în care grație proceselor mai rapide ale științei și tehnicii omul a căpătat puterea de a transforma mediul său în diverse feluri și de o manieră fără precedent. Cele două elemente ale mediului său, elementul natural și cel pe care el singur și l-a creat, sunt indispensabile fericirii sale și folosirii drepturilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viață”.

(Declarația asupra mediului, Conferința ONU, Stockholm, 1972)

Terra, a treia planetă de la Soare ne împărtășește cu generozitate din tainele ei. Frumoasa noastră planetă albastră lasă ca viața să înflorească în lumea ei de milioane de ani. În demersul lor, cercetătorii din toate domeniile aduc date importante ale cunoașterii științifice care permit o abordare globală a planetei vii, Terra. Conținutul informațional adus de diferite științe reface ca într-un imens puzzle imaginea singurei planete locuite din universul deschis cunoașterii noastre.

Perceput ca un macrosistem caracterizat prin complexitate și dinamism, mediul înconjurător se află sub semnul schimbării. Toate elementele care îl compun sunt angajate în relații de interacțiune, fiind necesară și cunoașterea acestora.

Care sunt mecanismele prin care organismele se adaptează la mediul aflat la rândul său în schimbare?

Cum influențează factorii de mediu biosfera?

Care este rolul omului în păstrarea și protejarea mediului înconjurător?

Care sunt principalele probleme de mediu ce amenință planeta noastră?

Acestea sunt doar câteva întrebări la care cei care au în zona lor de interes cunoașterea și protecția mediului înconjurător, trebuie să găsească răspunsuri, iar cadrele didactice din învățământul primar trebuie să fie pregătite pentru eventualele întrebări care ar putea veni din partea copiilor.

În ceea ce privește problematica mediului înconjurător, trebuie luate în calcul datele despre poluare, despre încălzirea globală, despre schimbările din mediul natural de viață al viețuitoarelor, defrișarea nejustificată, colectarea și depozitarea necorespunzătoare a deșeurilor și alte aspecte care alterează calitatea mediului și a vieții. ,,Marea conferință de ecologie ONU de la Rio din 1992 a adus în actualitate conceptul de biodiversitate, relevând faptul că pentru supraviețuirea civilizației noastre este necesară menținerea tuturor formelor de viață de pe pământ. S-au făcut recomandări tuturor țărilor să dezvolte programe de protejare a naturii înconjurătoare, sub toate astectele și să cultive acest tip de educație încă din școlile primare”( cf. Stugren B., Kilyen H., Ecologie, 1976, p. 43).

Protecția naturii a devenit astfel una dintre preocupările majore ale organelor internaționale, UE, ONU, Consiliul Europei, UNESCO etc., iar statele au pus în aplicare recomandările lor prin intensificare creării de parcuri naționale, rezervații narurale și alte forme de protecție, conform legislațiilor internaționale elaborate în acest scop.

Deși în România a existat preocuparea de protejare a naturii încă din primele decenii ale secolului trecut, ea trebuie intensificată pentru a atinge cerințele internaționale, pentru a veni în întâmpinarea eforturilor de armonizare a politicilor de mediu la nivel foarte larg.

La început nomad, apoi vânător și culegător, omul s-a sedentarizat și a pus bazele agriculturii și zootehniei care au inițiat marile transformări ale Terrei. Distrugerea mediului natural, și mai ales a pădurii a provocat regresul sau dipariția unor specii de plante și animale. Despădurirea a fost urmată de eroziunea solului, scurgeri superficiale, pășunat excesiv și alte procese de acest gen. Efectul despăduririi a fost perfect ilustrat de către Chateaubriand. ,,Pădurile preced civilizația și deșerturile îi urmează”. În Europa, efectul creșterii demografice accentuate (de la 165 de milioane de locuitori în anul 1789 la 700 de milioane de locuitori ai planetei în anul 2000) este rezultatul creșterii economice foarte rapide. Nivelul de viață ridicat al locuitorilor din Europa se traduce în practică printr-un consum foarte important de spațiu natural (căi de comunicații, parcări, construcții urbane, rezidențe secundare, utilități etc.), dar și printr-o poluare și un consum foarte ridicat de energie. Efectul combinat al acestor doi factori, creșterea demografică și creșterea economică determină reducerea cantitativă și calitativă a spațiului natural și implicit a calității factorilor de viață. Țara noastră este una dintre puținele țări din Europa în care suprafața pădurii scade accentuat. Defrișarea vegetației forestiere virgine, viguroase și stabile ce acoperea 75-80% din suprafața României, față de 26% cât a mai rămas în prezent artificializată, foarte prost gestionată, poluată, bolnavă a condus la dezlănțuirea eroziunii și la modificare regimului climatic, efecte care astăzi se întorc asupra locuitorilor țări ca un bumerang. Despădurirea are urmări foarte grave pentru ambianță, adesea ierversibile, deoarece nu există frâne care să oprească amploarea proceselor negative dezlănțuite. ,,Povestea Terrei” are și capitole luminoase pentru care umanitatea trebuie să manifeste un comportament responsabil.

Pentru a trăi pe pământ, omul are nevoi de existență stabilă, continuă. Conform Principiului I din Declarația de la Rio (2002), ființele umane se află în centrul preocupărilor pentru dezvoltarea durabilă. În baza acestei ,,abordări antropocentrice”, protecția vieții sălbatice sau a altor resurse naturale nu reprezintă un scop în sine, ci mai degrabă o necesitate pentru a asigura o calitate superioară și durabilă a vieții umane pe pământ.

Cele mai importante zile de acțiune pentru conservarea și protejarea vieții pe Terra sunt următoarele:

22 aprilie – ziua Pământului;

5 iunie – ziua Mediului înconjurător;

21 iunie – ziua Soarelui;

10 decembrie – ziua mondială a Drepturilor Omului;

18 decembrie – ziua mondială a Biodiveristății,

1.2.2. Aerul și poluarea aerului

Aerul se află de jur împrejurul Pământului, formând un înveliș continuu cu o grosime medie de 50 de km, mai gros la ecuator și mai subțire la poli, formând atmosfera. Aerul sau atmosfera este componentul gazos al biosferei fiind format din mai multe straturi (cf. Bogdan Stugren, Ecologie generală (cu elemente de ocrotirea naturii, 1965, p. 34):

troposfera, stratul inferior între 0-15 km. La ecuator și 0-8 km la poli, dens, bântuit de curenți de aer, cu temperaturi care descresc paralel cu creșrerea altitudinii;

ecranul de ozon, o parte a stratosferei, între 30 – 50 km., care absoarbe radiațiile ultraviolete, protejând astfel substanța vie;

stratosfera între 15 – 50 km altitudine, cu temperaturi constante;

ionosfera, care se află deasupra orizontului de 50 km.

Troposfera, nemijlocit inclusă în biosferă are rol de mediu respirator al substanței vii prin conținutul de oxigen, sursă de substanță (dioxidul de carbon) și vehiculul reglator al energiei radiante.

Atmosfera are aceeași formă ca a Pământului și rămâne la suprafața acestuia datorită forței de gravitație a Pământului. Din punct de vedere chimic, aerul este format dintr-un amestec de gaze:

Oxigen, în proporție de 20, 93%;

Azot, în proporție de 87%;

Argon, în proporție de 0, 93%;

Dioxid de carbon, în proporție de 0, 03% – 0, 07% în zonele industriale;

În afară de gaze, în atmosferă se mai găsesc și cantități foarte importante de gaze inerte, vapori de apă, particule de praf, microorganisme, cristale de gheață etc.

Dacă ar fi să luăm fiecare componentă a aerului în parte, să o analizăm puțin, pentru a putea găsi răspunsuri suficiente la întrebările copiilor, am putea menționa:

Oxigenul determină în cea mai mare măsură însușirile fizice și chimice ale atmosferei, însușiri care fac din acesta un adevărat scut protector, la adăpostul căruia se desfășoară viața pe Pământ. Oxigenul prezintă o adevărată importanță biologică, fiind răspunzător de procesele fundamentale care au loc la nivelul regnului animal și vegetal, dar și un constituient important al materiei din organismele vii.

Azotul este gazul cel mai răspândit în atmosfera terestră (87%), iar molecula azotului este cea mai stabilă dintre toate combinațiile azotului. Această componentă are un rol foarte important pentru viața plantelor și animalelor, fiind constituentul tuturor celulelor vii, proteinelor și acizilor nucleici. Animalele și plantele nu pot asimila direct azotul din aerul atmosferic; ele au nevoie de azot sub formă de săruri solubile pe care plantele le iau din sol.

Argonul nu are un rol deosebit de important în ceea ce privește întreținerea vieții;

Dioxidul de carbon este principalul purtător al carbonului în natură. Circuitul carbonului cuprinde toate procesele prin care carbonul trece în atmosferă, în oceane și în corpul viețuitoarelor. Dioxidul de carbon provine din: arderea combustibililor, putrezirea plantelor, animalelor și bacteriilor moarte, erupțile vulcanilor și respirația viețuitoarelor. Ziua, concentrația de dioxid de carbon scade datorită fotosintezei, iar noaptea crește datorită respirației viețuitoarelor și a absenței acestui proces (fotosinteza). Dioxidul de carbon reprezintă o componentă foarte importantă care participă la procesul de fotosinteză, proces prin care plantele verzi convertesc energia solară în energie chimică, stocată ca material organic.

În straturile superioare ale atmosferei se găsește ozonul (O3), care acționează ca un filtru absorbind radiațiile solare. Ozonul aflat în concentrația foarte mare la altitudini mai mici de 11 km, poate fi dăunător pentru sănătatea omului. Subțierea startului de ozon reduce protecția naturală a pământului și constituie un pericol major pentru întreaga planetă (apud. C. Răuță și S. Cârstea, op. cit., 1979, p. 22).

Consecințele deprecierii stratului de ozon sunt următoarele:

Slăbirea sistemului imunitar, apariția cancerului de piele, a cataractelor și chiar a orbirii, arsuri ale zonelor de corp expuse la soare, îmbătrânirea prematură a pielii etc.

Acționează asupra structurii ADN-ului ducând la modificări în ecosistemele acvatice și terestre cu implicații majore în echilibrul trofic;

Modificări majore ale temperaturii atmosferice etc.

În general, aerul este incolor, iar culoarea atmosferei este determinată de prezența vaporilor de apă, a prafului, a microorganismelor. Aerul se află în continuă mișcare datorită diferențelor de temperatură între diferite zone ale pământului. Aerul cald se ridică, locul lui fiind luat de aerul rece. Dacă atmosfera ar dispărea, pământul ar putea deveni o planetă a tăcerii înconjurată de un abis întunecat. Temperatura la suprafața Pământului ar fi de 100º Celsius, razele Soarelui ar pârjoli uscatul, iar apa mărilor ar fierbe. Pe timpul nopții, temperatura ar coborî sub – 100º Celsius, iar gerul ar putea congela fundul oceanelor.

În urma activității oamenilor, în atmosferă sunt eliberate zilnic cantități uriașe de praf, gaze foarte toxice, fum, gaze de eșapament etc., iar toate acestea contribuie alături de vaporii de apă, dioxidul de carbon și ozon (aflat la altitudini mai mici de 11 km) la crearea și accentuarea efectului de seră. Datorită acestuia, temperatura aerului este mai mare cu 30º Celsius.

Prin urmare, poluarea aerului este o consecință a creșterii producției de energie, a industriei chimice, metalurgice, de ciment, a circulației rutiere și aeriene, a arderii gunoaielor etc., iar aceasta poate să apară fie datorită creșterii concentrației în aer a unor constituienți normali ai atmosferei (dioxid de carbon, peroxid de azot, ozon etc.) fie pătrunderii în atmosferă a unor compuși străini acestui mediu (elemente radioactive, substanțe organice de sinteză etc.). În America, doar cinci categorii principale de poluanți, între care oxidul de carbon, particule, oxizii de sulf și oxizii de azot, evacuați în atmosferă însumau în 1970 peste 214 milioane de tone, din care 42% proveneau de la mijloacele de transport (cf. C. Răuță și S. Cârstea, 1979, pp. 22-23). Dealtfel, poluarea atmosferei nu este de dată recentă. În urmă cu șapte secole, de exemplu, smogul caracteristic Londrei punea aceleași probleme ca și astăzi celor care nu puteau să-l suporte.

Poluarea atmosferei are urmări neplăcute, adesea foarte grave, asupra mediului înconjurător sub diferite forme, și anume: murdărește locuințele, împiedică creșterea plantelor, diminuează valoarea produselor agricole, reduce vizibilitatea și adaugă mirosuri neplăcute mediului ambiant, dar afectează și sănătatea omului.

Principalii poluanția ai atmosferei sunt:

monoxidul de carbon (CO) este un gaz incolor,inodor și insipid, care arde cu flacără albastră, strălucitoare, dar nu întreține arderea. Este cel mai frecvent poluant al aerului. Emisiile totale de monoxid de carbon din atmosferă le depășesc pe cele ale celorlalți poluanți atmosferici la un loc. Prezența monoxidului de carbon în aer se datorează următoarelor procese: arderea incopletă a cărbunilor sau a compușilor cu carbon (sobe, motoare cu ardere internă etc.), emanațiile de gaze rezultate în urma proceselor care au loc în industria metalurgică și descompunerea la temperaturi foarte înalte a dioxidului de carbon (incendii ale pădurilor, experimente nucleare etc.).

bioxidul de carbon, (CO2), un constituient normal al atmosferei care, ca urmare a consumului tot mai mare de combustibili fosili, a înregistrat în ultimul secol o creștere de 18% în anul 2006. Creșterea procentului de dioxid de carbon din atmosferă poate să ducă la intensificarea efectului de seră, adică la ridicarea temperaturii la suprafața solului, fenomen care este contrabalansat de fenomenul de răcire prin reflectarea în spațiu a razelor solare de către praful din atmosferă.

anhidrida sulfuroasă (SO2), deși se găsește în cantități foarte mici în atmosfera nepoluată este generată în cantități tot mai mari, de la an la an, ca urmare a folosirii combustibililor fosili, ceea ce face ca anual să se evacueze în atmosferă o cantitate foarte mare.

hidrogenul sulfurat (SH2) cu o concentrație normală de 0,2 ppb (părți per miliard – 1 mg./tonă) în atmosferă este un compus foarte toxic, concentrația maximă în atmosferă fiind de 0, 15 ppm.

Derivați / halogeni – clor, acid clorhidric, brom, fluor și acid fluorhidric sunt emiși aproape în totalitate de industrie, cu aceleași consecințe de temut pentru vegetație, soluri, animale domestice ca și pentru oameni. Arderea materialelor plastice este o sursă tot mai importantă de poluare atmosferică cu derivate halogene, în special acid clorhidric.

Derivați ai azotului de care este legată, în principal, așa zisa poluare fotochimică a aerului prin reacția produșilor rezultați din descompunerea la lumină a bioxidului de azot cu alți compuși conținuți în aerul poluat (anhidridă sulfuroasă, hidrocarburi), formând o serie de substanțe, dintre care, ca PAN (peroxy-acil-nitrați), sunt fitotoxice și foarte iritante pentru țesutul conjunctiv.

Hidrocarburi, mai ales hidrocarburile policiclice cancerigene, care apar în cursul arderilor incomplete.

Metale grele, printre care menționăm în special plumbul care se adaugă în carburanți ca antidetonant (tetraetil sau tetrametil de plumb), de unde, în urma combustiei este eliminat ca aerosol sub formă de săruri sau oxizi de plumb. În acest sens, se apreciază că în Europa fiecare automobil trimite în aer, în medie, 1 kg de plumb pe an. Dintre metalele grele, un alt poluant atmosferic este și cadmiul, ale cărui concentrații medii în atmosferă prezintă unele efecte toxice, apoi beriliul, azbestul și mercurul sunt considerați, de asemenea, contaminați periculoși. O serie de activități siderurgice, chimice etc., sunt de asemenea surse de poluare cu mangan, al cărui conținut maxim poate atinge cote impresionante.

Particule solide evacuate în atmosferă reprezintă, de asemenea, un aspect important al poluării aerului de către om. Pe cât sunt de diferite sursele acestora, pe atât de numeroase și variate aceste substanțe poluante.

Poluarea atmosferei datorită avioanelor supersonice de transport (SST) este o problemă încă controversată, cunoscând faptul că în SUA s-au făcut studii care au lăsat să se înțeleagă că poate avea loc o perturbare a ozonosferei în culuarele de circulație intensă, între 17-20 km., mai ales atunci când cantitățile de ozon sunt minime și vânturile slabe.

Ce efecte are expunerea organismelor vii la acțiunea monoxidului de carbon?

Efectul foarte toxic al monoxidului de carbon (CO) asupra organismului este determinat de reacția monoxidului de carbon (CO) cu hemoglobina (Hb). În mod normal, hemoglobina funcționează în sânge ca un sistem transportor de oxigen de la plămâni la celule. Expunerea îndelungată a oamenilor sau animalelor la CO poate să producă schimbări morfologice la nivel de inimă și creier. Expunerea de scurtă durată la concentrații mici de CO poate produce efecte negative asupra sistemului nervos central, vascular și respirator.

Pe lângă activitatea oamenilor, există și surse naturale de poluare, cum ar fi: erupțiile vulcanice, incendiile din păduri, eroziunea solului. Iată câteva dintre urmările efectului de seră:

se va schimba aspectul vremii la nivel global;

oceanele se vor încălzi, se vor topi ghețarii, va crește nivelul apei și numeroase localități aflate pe malul mărilor și oceanelor vor fi inundate;

vor alterna perioadele de secetă cu cele de ploi torențiale;

vor avea loc numeroase inudații;

uraganele se vor înteți.

Aerul poluat are efecte nocive și asupra sănătății oamenilor. Un om inhalează în medie, zilnic, aproximatic 1,5 cm³ de aer în timp ce consumul de apă nu depășește 2,5 kg, iar cel de alimente este de 1,5 kg. Nu numai compoziția chimică a aerului influențează sănătatea omului, ci și proprietățile sale fizice (temperatura, umiditatea, curenții de aer, presiunea etc.).

Ca o concluzie unanimă, toate cercetările făcute până acum scot în evidență efectele poluării atmosferei asupra ecosistemelor printr-o serie de consecințe climatice, efectul de seră determinat de creșterea concentrației particulelor în aer și modificarea ozonosferei. De asemenea, pot avea loc perturbări în ciclul carbonului, oxigenului, sulfului, acesta din urmă fiind deja bine sesizat, prin ploile ce devin tot mai acide de la an la an, în Suedia și Europa Occidentală. În același timp, s-au constatat consecințe nefaste și asupra speciilor vegetale, dar și al celor animale, însă principala victimă a poluării o constituie omul, în special cel din mediul urban. Astfel, smogul din Londra a provocat în 1952 moartea a 4000 de persoane (C. Răuță, S. Cârstea, 1979). Alte consecințe ale poluării atmosferice sunt și bolile care apar la nivelul sistemului respirator, și anume: bronșita cronică, emfizemul pulmonar, diversele forme de alergie, astmul, cancerul etc.

Prin urmare, poluarea aerului are consecințe nefaste asupra sănătății planetei și în special a sănătății oamenilor, de aceea copiii trebuie să fie educați încă din școlile primare să lupte împotriva degradării mediului înconjurător prin activități ecologice dezvoltate la clasă, dar și la nivel individual.

1.2.3. Solul și poluarea solului

Motto: ,,Dumnezeu ne-a dăruit această minunăție: Pământul. Haideți să apreciem darul Lui și să-i mulțumin, ocrotindu-l!”.

J.J. Rousseau

Una dintre componentele deosebit de importante ale biosferei este solul, un corp tridimensional situat la suprafața uscatului cu proprietăți și funcții specifice capabil să întrețină viața plantelor terestre, produs în timpuri geologice prin acțiunea factorilor climatici și biotici, mai ales a plantelor superioare, asupra rocilor de la suprafața uscatului, condiționați de relief și de apa freatică, la care se adaugă, tot mai mult și mai intensiv, acțiunea omului. ,,Solul este un corp al naturii indirect viu, produs al acțiunii combinate a substanței vii și agenților atmosferici (umiditatea, precipitațiile, temperatura, vânturile), asupra straturilor superficiale ale rocilor. Solul este un component de tranziție între componentele anorganice și organice ale biosferei. Ca stare fizică de agregare, solul este un corp trifazic, fiind format din particule colidale numite micele, goluri și capilare cu aer sau cu picături de apă lichidă, capilare aeriene, respectiv acvifere” (cf. Bogdan Stugren, 1965, Ecologie generală (cu elemente de ocrotirea naturii), p. 48). Umiditatea și temperatura solului sunt relativ constante, în orice caz mai slab variabile decât pe sol, dar în solurile semiaride și aride acești factori nu sunt deloc stabili. Atmosfera este foarte bogată în dioxid de carbon, în sol se acumulează materia organică moartă, partea sa cea mai rezistentă la acțiunea descompunătorilor o constituie humusul.

Funcțiile geochimice ale solului sunt multiple, dar se pot aminti câteva dintre acestea (B. Stugren, 1965):

este un sediu al proceselor de descompunere a substanțelor organice;

este o verigă întermediară obligatorie între procesele geochimice din scoarță și din biosferă;

este un sediu al proceselor de denitrificare prin care azotul este redat atmosferei etc.

Conform DEX-ului, ,,solul este un strat afânat, moale și friabil de la suprafața scoarței pământești care constituie mediul de viață al plantelor și animalelor, suprafața pământului, pământ; teren” (DEX, 2004), iar știința care se ocupă cu studiul solului este pedologia (geografie). Solul este cea mai mare bogăție a unei națiuni, în sensul că el asigură dezvoltarea vegetației (păduri, pajiști), dar și cultura plantelor (cereale, zarzavaturi, legume, plante tehnice, pomi frunctiferi, viță de vie etc.).

În zilele noastre, datorită tehnicilor avansate, cu ajutorul sateliților se culeg date foarte importante și precise referitoare la sol. Au apărut captatori magnetici și electomagnetici care permit obținerea de informații chiar din adâncurile Pământului, iar echipe multidisciplinare formate din specialiști în geologie, geomorfologie, pedolofie, hidrologie, ecologie realizează scenarii de viitor în cadrul unei modelări globale.

Repartiția solurilor corespunde unor reguli foarte stricte de identificare, iar acest proces a luat ființă acum 125 de ani prin intermediul lucrărilor pedologului rus Vassili Dokuchaev (1846-1903). Acest specialist a demonstrat că solurile se formează și sunt dispuse în funcție de tipul de rocă, relief, climat, organismele vii, la toate acestea adăugându-se și funcția de timp, adică ,,vârsta peisajelor”.

Solul prezintă o foarte mare diversitate, iar în alcătuirea lui intră:

particule organice, care provin din substanțele vegetale și animale descompuse (viermi, bacterii, insecte, diferite rădăcini etc.). Aceste particule contribuie la formarea humusului care dau fertilitate solului.

particule anorganice, care provin din alterarea rocilor.

apă;

gaze;

Prin natura lui, solul prezintă particularități pe cât de deosebite de ale celorlalți factori ai mediului înconjurător, pe atât de importante pentru biosferă, pentru ființa umană. Ca suport și mediu de viață pentru plantele superioare, solul, mai ales humusul este unul dintre principalii depozitari ai substanței vii ai uscatului și ai energiei potențiale biotice captate prin fotosinteză, ca și al celor mai importante elemente vitate (carbon, azot, fosfor, potasiu, sulf etc.). Humusul, cel mai important produs al proceselor pedogenetice este totodată, una dintre principalele legături în lanțurile trofice ale ciclului biologic al elementelor. Multitudinea ierburilor și a florilor de pe pajiști, pădurile, câmpiile de plante cultivate, toată această vegetație diversă depinde de energia solară și de feritilitatea solului. În orice ecosistem care cuprinde și solul, acesta are două funcții esențiale, și anume: de depozitar și de furnizor de elemente nutritive și apă, pe de o parte, și de recipient, dar și de transformator de reziduri și deșeuri, pe de altă parte, având rolul de reglator al ecosistemului și de purificator al mediului înconjurător.

Solurile s-au format într-o perioadă foate lungă de timp și au culori diferite:

albăstrii, în regiunile polare;

negre, în zonele temperate;

roșii-cărămizii, în zonele calde cu anotimp secetos.

,,Cu cât solul conține mai mult humus, rezultat din descompunerea resturilor vegetale (ierbuie și fructe), cu atât are culoarea mai închisă (neagră) și este mai fertil. Solurile negre numite cernoziomuri s-au format sub vegetația de stepă și silvostepă” (cf. Ioan Stan, 2007, Introducere în geografie. De la localitatea natală la planetă. Probleme metodice, p. 164). În țara noastră, cernoziomurile au mare răspândire în Câmpia Română, Câmpia Jijiei, Câmpia Vestică, Podișul Dobrogei etc. Aceste soluri sunt potrivite pentru toate tipurile de culturi, printre care: cereale, plante tehnice, legume și zarzavaturi, plante furajere (trifoi, lucernă etc.). Aceste zone menționate, la care se adaugă Podișul Getic, Podișul Transilvaniei, Dealurile Vestice, Podișul Bârladului, Podișul Sucevei sunt foarte importante pentru majoritatea culturilor agricole.

Solurile ce se dezvoltă în zonele de dealuri și podișuri sunt mai puțin fertile, dar favorizează cultura viței de vie și a pomilor fructiferi, în special (Subcarpați, Podișul Transilvaniei, nordul Dobrogei, Podișul Dobrogei etc.). Solurile care se află în zona de deal și podiș sunt foarte bune și pentru cultura cerealelor, sfeclei de zahăr, a cartofului etc. (Ioan Stan, 2007).

Solurile care se află în zonele de munte au humus mai puțin, nu sunt la fel de fertile, dar permit cultivarea unor plante mai puțin pretențioase, inclusiv față de climă, cum ar fi: cartoful, orzul, secara, ovăzul, grâul (Ioan Stan, 2007). În trecut se cultivau și plante textile (inul, cânepa). Pe solurile montane se dezvoltă pădurile de fag, iar mai sus pădurile de conifere.

Deasupra pădurilor de conifere se află solurile alpine pe care se dezvoltă pășunile montane, folosite în timpul verii pentru creșterea unor animale (a bovinelor, cabalinelor și ovinelor). Deosebit de fertile sunt și solurile aluvionare de luncă. Ele sunt favorabile în special pentru cultivarea legumelor și a zarzavazurilor (Ioan Stan, 2007). În luncile râurilor, mai ales din apropierea orașelor se află importante culturi de ardei, ceapă, tomate, varză, castraveți, morcovi, mărar, pătrunjel, spanac, căpșuni, țelină etc. În piețele din Suceava, aceste produse agricole sunt aduse din unele sate cum ar fi Prelipca, Lisaura, Milișăuți, toate acestea fiind în lunca Sucevei sau în imediata sa apropiere. Dacă aceste calități ale solului nu ar exista, atunci Pământul ar fi la fel de sterp ca și planeta Marte.

Ființa umană a folosit solul pentru a-l cultiva și a produce hrana necesară traiului de zi cu zi. Agricultura este o activitate foarte legată de calitatea solului. Pe sol, omul își desășoară cea mai mare parte a activității lui, dar nu de puține ori neglijențele pe care le-a manifestat față de acesta prin despăduriri masive, practicarea pășunatului în cantități industriale (în mod excesiv) etc. au dus la distrugerea solului prin eroziune.

În ținuturile cultivate de om, schimbările survenite în relief sunt mai active, eroziunea și depunerile pot căpăta viteze îngrijorătoare. Un centimetru de sol se formează în zeci, sute de ani, dar ele (solul și humusul) pot fi pierdute într-un singur an.

Un kilogram de sol conține, în principiu:

aprox. 0, 78 kg de substanțe minerale;

aprox. 0, 015 kg de aer;

aprox. 0,15 kg de apă.

Pe toată suprafața globului pământesc există zone întinse lipsite de condițiile necesare formării solului, de exemplu: deșerturile, ghețurile etc, iar răspândirea lor depinde de zonele de climă, de vegetație și de relief.

În aceste condiții referitoare la calitatea solului, putem spune că există mai multe feluri de soluri, și anume:

podsolurile, unde cresc pădurile de foioase și conifere;

soluri de culoare brun-închisă sau neagră, în zonele de câmpie;

soluri brune sau roșii, în zonele mediteraneene;

cernoziomurile, solurile negre care s-u format în zonele cu vegetație de stepă și silvostepă. Se cunoște faptul că sunt solurile de o mare fertilitate.

solurile alpine, pe care se dezvoltă pășunile montane, folosite în timpul verii pentru creșterea animalelor. Ele se află deasupra pădurilor de conifere.

Principalele proprietăți ale solului sunt următoarele:

Culoarea care ne oferă informația referitoare la modul cum s-a format și ce compoziție chimică are. Variația de la alb la negru, prin brun, până la negru redă creșterea conținutului de humus. În zonele calde și umede, culorile galben și roșu indică prezența unor compuși ai fierului.

Textura se referă la proporția în care argila, nisipul, praful fac parte din compoziția chimică a solului.

Structura reprezintă modul în care particulele solide se grupează în agregate de mărimi și forme diferite cu ajutorul unor lianți din sol.

Ph-ul care reprezintă concentrația în ioni de Hidrogen din componența solului, raportată la ionii de hidroxil (OH).

Problema poluării solului, respectiv a protecției lui ca factor al mediului înconjurător și mijloc principal de producție vegetală, s-a pus foarte târziu față de protecția apei și a aerului, în cazul cărora s-a putut stabili destul de ușor conținutul noțiunii de puritate. Este tot atât de adevărat că solul fiind un sistem mult mai complex, cu mare capacitate de tamponare, autoreglare, a fost necesar să treacă o perioadă destul de mare din momentul în care au început să acționeze influiențele dăunătoare, până la apariția efectelor lor alarmante (C. Răuță, S. Cârstea, 1979, p. 44). Așadar, poluarea solului înseamnă orice acțiune care produce dereglarea funcționării normale a solului ca mediu de viață, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om (antropice), dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere calitativ și cantitativ. Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării solului este reprezentat fie prin reducerea cantitativă sau calitativă a producției vegetale (recoltei), fie prin cheltuielile necesare menținerii capacității bioproductive la parametrii cantitativi și calitativi anteriori manifestării poluării.

Poluarea solului nu se manifestă doar în zonele poluate, ea și-a întins ,,tentaculele” chiar și în zonele nelocuite, până în Antarctica. În zonele foarte dezvoltate ale societății umane, aerul, apa și solul sunt invadate de reziduri care depășește puterea naturală de transformare și de integrare în factorii de mediu, care devin inutilizabili de către om. Pe sol se adună cantități foarte mari de gunoaie provenite din orașe sau din deșeuri industriale, care ajung uneori să aibă consecințe directe asupra așezărilor omenești.

Modalități de poluare a solului:

Poluarea cu reziduuri. Acestea ajung să polueze solul și degradează terenurile tocmai unde acestea sunt mai fertile. Solul este locul de întâlnire al poluanților, și anume: pulberile din aer, gazele toxice dizolvate în atmosferă și care se întorc în sol, apele de infiltrație care impregnează solul cu poluanți antrenându-le spre adâncime, râurile poluate care infestează suprafețele inundate sau irigate. O mulțime de reziduri solide sunt depozitate sau pur și simplu sunt aruncate la întâmplare pe sol. De exemplu, alunecarea de steril din Anglia a îngropat case și oameni, în urmă nemaifiind vorba despre posibilitatea de regenerare a naturii. Efecte nedorite asupra calității solului îl au și deșeurile și rezidurile menajere din industrie, comerț și agricultură, care însumează anual, pe plan mondial, circa 5 miliarde de tone de substanțe minerale, 32 miliarde m³ de ape industriale uzate, 250 de milioane de praf, 70 de milioane de substanțe toxice gazoase, dejecțiile de la 3 miliarde de capete de animale etc. Probleme deosebite ridică deșeurile și rezidurile solide, fiind unanim recunoscut faptul că degajarea acestora, pe lângă substanțele chimice folosite în agricultură prezintă cea mai importantă sursă de poluare a solului, inclusiv ocuparea unor suprafețe însemnate de terenuri. De exemplu, într-un an 10 000 de oameni produc atâtea dejecții cât să acopere un hectar cu un strat gros de 1 m (C. Răuță, S. Cârstea, 1979, p. 53).

Poluarea cu pesticide. Pesticidele sunt substanțe chimice folosite pentru combaterea speciilor dăunătoare agriculturii. Odată cu distrugerea bolilor și dăunătorilor sunt distruse și alte viețuitoare. Pesticidele cu grad foarte mare de toxicitate sunt: hidrocarburile clorurate și ierbicidele. După gradul de toxicitate, pesticidele pot fi: extrem de toxice, puternic toxice, moderat de toxice și slab toxice. Din atmosferă, pesticidele pot ajunge din nou pe sol sau pe râuri, lacuri și mări.

Poluarea cu metale grele (plumb, cadmiu, mercur, crom, cupru, zinc, nichel, arsen, seleniu etc.) provenite din diferite surse și ajunse pe / în sol, pe diferite căi, se pot acumula în sol, de unde trec în plante cu efecte dăunătoare. Astfel, dacă în solul nepoluat conținutul de plumb variază între 8-20 mg/kg, de o parte și de alta u unor autostrăzi poate să ajungă la 400 mg/kg, cu mult deasupra limitei admise. Odată ajunși în sol sau în mîl, majoritatea compușilor de mercur pot fi convertiți în forma cea mai toxică dintre toate: metilmercur, care este foarte toxică pentru plantele de porumb. Doar 0,6 ppm (părți per milion) de mercur conținute de țesutul frunzei inhibă creșterea plantei. Specialiștii (Keilling, 2008) atrag atenția asupra primejdiei de poluarea solului cu cupru ca urmare a tratării viței de vie cu săruri cuprice.

Poluarea cu îngrășăminte chimice. Din cauza dezvoltării agriculturii, îngrășămintele se folosesc în cantități industriale. Ca urmare a folosirii lor, o parte rămân în sol și sunt antrenate prin ape ajungând în râuri și în apele freatice motiv pentru care acestea devin un pericol pentru om. Și superfosfații conțin o serie de impurități (metale și metaloizi toxici) care, în ansamblu constituie un risc de poluare a solului. O problemă specială o constiuie îngrășămintele chimice cu azot, datorită faptului că prin suprafertilizarea solului se constată o acumulare mărită de nitrați în unele plante. De exemplu, de la conținutul de 0,1% azot nitric față de substanța uscată în salata cultivată pe un sol normal s-a ajuns la 0,6% atunci când s-a aplicat echivalentul a 600 kg de nitrați la hectar. Abuzul de îngrășăminte cu azot la culturile de legume, cum este spanacul, provoacă apariția unor concentrații excesive de azot nitric în această plantă, care pare să aibă o tendință specială de a acumula nitrați în țesuturi.

Ploile acide conțin acizi tari, derivați din substanțele care poluează atmosfera. Ele cad pe sol unde se produc modificări în compoziția chimică a acestuia. Unele soluri sunt mai sensibile la ploile acide decât altele, cum ar fi: regiunile cu soluri sărace în calcare acoperite cu un strat subțire de sol sunt cele mai sensibile, apoi regiunile cu soluri puternic alcaline care neutralizează aciditatea ploilor. Se poate trage o concluzie potrivit căreia, din păcate, solul este locul de întâlnire al poluanților. De aceea, educația ecologică în favoarea protejării mediului înconjurător este cea mai ingenioasă soluție tehnică de remediere a poluării.

O altă formă de poluare a solului tot mai importantă în zonele foarte aglomerate (așezări umane, creșterea industrială a animalelor etc.) o constituie poluarea solului de către agenții biologici dăunători, reprezentați prin microorganismele patogene eliminate de om și transmise acestuia în urma contactului direct cu solul contaminat ori de dejecțiile animalelor infectate și prin microorganismele patogen găsite în stare naturală în sol.

Solul mai poate fi poluat și cu materiale radioactive căzute din atmosferă sau în urma evacuării reziduurilor radioactive, lichide sau solide din industrie sau din cercetările nucleare.

Zile importante de acțiune pentru conservarea și protejarea solului:

17 aprilie – ziua Pământului;

17 iunie – ziua mondială pentru combaterea deșertificării;

18 septembrie – ziua mondială a geologilor.

1.2.4. Apa și poluarea apei

Motto: ,,Universul este atât de bine creat, încât aș dori să-i învăț și să-i aplic principiile, în loc să îl expoatez în mod orbesc și cu frica pentru supraviețuire”.

R. Buckminster Fuller

Apa este este leagănul vieții pe Terra, este elementul cel mai des întâlnit pe Pământ. Din spațiu, pământul pare o uriașă minge albastră, datorită cantității de apă care acoperă 71% din suprafața sa, motiv pentru care planetei noastre i se mai spune și Planeta Albastră. Învelișul de apă în cantități atât de mari mai ales în stare lichidă nu se cunoaște pe nici un alt corp ceresc.

,,Apa în stare lichidă a apărut pe Terra după condensarea vaporilor de apă fierbinți proveniți din erupțiile vulcanice. Apa rezultată din primele precipitații s-a scurs pe pante, ulterior prin râuri și s-a acumulat în depresiunile scoarței formând primele lacuri, mări și oceane” (cf. Ioan Stan, 2007, p. 110). Totalitatea apelor de pe glob formează hidrosfera, iar hidrosfera cuprinde, concomitent, atât stările de agregare ale apei (solidă, lichidă și gazoasă), cât și formele sub care aceasta se află (ghețari, oceane și mări, râuri, lacuri, ape subterane, apa din sol, apa din atmosferă etc.).

Molecula de apă are o proprietate specială în condițiile termice ale Terrei: se poate afla în toate cele trei stări de agregare: solidă, lichidă și gazoasă. Această comportare neobișnuită este datorată diferenței mici dintre temperatura de fierbere (100º C) și cea de îngheț (0ºC). ,,Prin stare de agregare trebuie să se înțeleagă forma pe care o pot lua anumite corpuri în sensul că unele își păstrează forma și volumul până la o anumită intervenție asupra lor” (cf. Ioan Stan, 2007, pp. 110-111). De exemplu, o bucată de lemn sau o piatră își păstrează o anumită formă până când îl ardem, îl cioplim sau sfărâmăm.

În condițiile termice de la suprafața scoarței terestre, dar și în interiorul acesteia se realizeză foarte ușor trecerea dintr-o stare de agregare în alta. În acest fel are loc circuitul apei în natură.

Trecerea apei dintr-o stare în alta face să apară: norii, ceața, ploaia, grindina, roua, bruma, zăpada, poleiul.

Durata medie de înmagazinare a apei în diferite rezervoare:

Apa este o componentă indispensabilă a vieții. Ființele vii nu pot supraviețui în absența apei, toleranța la deshidratare depinzând de specia respectivă.

Un om consumă zilnic în medie 3 l de apă pe zi, iar conținutul de apă al organismului uman este de 60 – 70 % apă;

Dacă ar fi să ne raportăm la regnul vegetal, apa este conținută și în următoarele plante: salate, castraveți, andive (95%), morcovi (90%), mere (85%), cartofi (80%), fasole și mazăre (10%);

Cămilele își pot produce, traversând deșertul, 40 de litri de apă prin oxidarea grăsimilor care se găsesc în cocoașă.

Pe suprafața Pământului există cantități foarte mari de apă. Numai un procent foarte mic reprezintă apa dulce (potabilă), cele mai mari rezerve de apă (mările și oceanele) au apă sărată. Acest mic procent de apă dulce nu este distribuit în mod egal în toate zonele lumii, ceea ce face ca în unele țări, apa să fie foarte scumpă (în prezent, un miliard de oameni de pe glob nu au acces la apă potabilă). Există întrebarea care se formează în mintea copilului din ciclul primar, și anume: de ce nu se poate bea apă din mare? Cadrul didactic îi poate oferi următorul răspuns: (dacă se cunoaște compoziția apei de mare) pentru că aceasta conține multe săruri. O cantitate de 100 g. de săruri provenite prin consumarea apei de mare ajunsă în sânge poate genera adevărate accidente. Peștii au un aparat special de desalinizare care se află la nivelul branhiilor unde, celulele specializate preiau din sânge sărurile și împreună cu un mucus foarte concentrat le eliberează în mediul înconjurător.

Atât la Geografie cât și la Științe se impune copiilor înțelegerea unor fenomene cum ar fi: topirea, vaporizarea, condensarea, solidificarea, înghețarea etc., fenomene care se petrec în natură în cadrul fenomenului numit circuitul apei în natură (Ioan Stan, 2007, pp.110 – 112). Pentru cadrele didactice este foarte important să știe faptul că motorul circuitului apei în natură îl constituie căldura solară la care se adaugă forța de gravitație. Căldura solară determină evaporarea apei și urcarea vaporilor de apă la înălțime în atmosferă, iar gravitația aduce din nou apa pe sol sau pe mări și oceane determinând infiltrarea apei în sol, dar și scurgerea apei de-a lungul pantelor spre zonele cele mai joase (lacuri, mări și oceane). Pentru înțelegerea acestui fenomen, cadrul didactic poate să apeleze la o planșă sau poate să facă la tablă desenul respectiv. Mult mai eficientă este folosirea filmului de animație, a filmului didactic în general, dar nu trebuie excluse nici celelalte metode (demonstrația cu ajutorul manualului, lectura geografică etc.).

Cele mai importante fenomene ale apei sunt următoarele:

evaporarea este fenomenul în urma căruia apa trece din stare lichidă în stare de vapori, se produce la suprafața lichidului, la temperaturi de peste 0ºC.

fierberea este fenomenul în urma căruia apa trece din stare lichidă în stare de vapori, se produce în toată masa lichidului, la temperaturi mai ridicate (100ºC).

evapotranspirația înseamnă transpirația plantelor și animalelor, dar și evaporarea propriu-zisă (pierderea apei prin evaporare și transpirație);

sublimarea reprezintă trecerea directă a apei din stare solidă în stare gazoasă, fenomen ce ocupă o proporție redusă în natură;

topirea este fenomenul prin care apa trece din stare solidă în stare lichidă;

condensarea înseamnă transformarea vaporilor în picături de apă, adică trecerea din stare gazoasă, din stare de vapori în stare lichidă, sub formă de picături mici de apă;

solidificarea (înghețul) reprezintă trecerea apei din stare lichidă în stare solidă.

Omul a folosit apa în diferite scopuri, încă din cele mai vechi timpuri. La început, apa a fost folosită pentru consum, pentru igiena personală, pentru prepararea hranei, apoi pentru agricultură și industrie, ajungând în cele din urmă să construiască diferite hidrocentrale pentru obținerea curentului electric. Apa a fost aceea care i-a dăruit omului și resursele de trai: pești, alge marine, mamifere acvatice, pescuitul fiind una dintre cele mai importante îndeletniciri ale omului primitiv.

La nivel mondial, datorită creșterii populației globului și a accelerării procesului de urbanizare, a creșterii confortului vieții moderne se înregistrează o cerere foarte crescută de apă în rândul oamenilor, motiv pentru care apa trebuie gospodărită cu mare grijă, acordându-se o mare importanță apei potabile.

Întrucât poluarea apelor determină schimbarea mediului de viață de pe planetă, acest aspect constituie o temă de interes pentru mișcarea ecologistă. Se are în vedere asigurarea calității apei pe care ființa umană o consumă deoarece ea afectează în mod direct starea de sănătate. Este necesară o selecție atentă a lichidelor și alimentelor pe care omul le consumă deoarece acestea conțin într-o anumită măsură diferiți compuți chimici. S-a demonstrat din punct de vedere științific faptul că organismul uman trebuie să păstreze 70% apă pentru a funcționa la parametrii normali. Dacă cantitatea de apă scade din organism, centrul din creier care reglează metabolismul apei declanșează senzația de sete. În condițiile în care aceste semnale sunt ignorate este afectată starea de sănătate a organismului.

Un semnal de alarmă de-a dreptul îngrijorător în epoca actuală este cel al poluării resurselor de apă. Deși planeta noastră dispune de uriașe rezerve de apă, din cei 1,4 miliarde km³ de apă ai Terrei, aproximativ 97, 3% reprezintă apa oceanelor și mărilor, omul dispunând doar de apele care se scurg la suprafața continentelor, continuu reciclate de precipitații, respectiv 0, 002% din total ceea ce reprezintă circa 30 000 km³ (C. Răuță, S. Cârstea, 1979, p. 29). În condițiile creșterii polulației mondiale și a cerințelor de confort se preconizează că cererea pentru consumul de apă va fi din ce în ce mai mare. În plus, agricultura care consumă circa 80% din totalul apei folosite de omenire necesită cantități foarte mari de apă și în ciuda tuturor eforturilor care se fac pentru creșterea rezervelor de apă, acestea nu-și vor mai găsi utilitatea dacă omul va continua să o folosească irațional, să degradeze sau să contamineze cu diferite substanțe nocive rezerva de apă. De aceea nu trebuie să se treacă ușor peste faptul că în ultimele două decenii poluarea apei a cunoscut un ritm îngrijorător, mai ales în țările industrializate unde persistă încă ideea că apele au o capacitate infinită de a prelua și absorbi deșeurile, reziduurile și dejecțiile, cantitățile acestora, evacuate în ape fiind foarte mari. De exemplu, în America mai mult de 300 000 de fabrici și uzine consumatoare de apă descarcă de 3 – 4 ori mai multe deșeuri și reziduuri decât cele rezultate de populație, dintre care multe sunt foarte toxice. Se estimează că acestea echivalează cu deșeurile și dejecțiile provenite de la 2 miliarde de oameni. Volumul sedimentelor produse de eroziune, care ajung în ape este de cel puțin 700 de ori mai mare decât debitul solid din sistemele de evacuare a apelor uzate din municipiile mari. Probleme foarte serioase vor pune suspensiile solide din apele urbane uzate care se estimează că vor crește de 4 ori în următorii 20 de ani.

,,Datorită cantităților tot mai mari de ape uzate, evacuate prin epurare, multe lacuri și râuri sunt complet poluate sau calitatea apei lor este departe de a întruni în totalitate condițiile de calitate, necesitând tratamente costisitoare pentru a deveni potabile” (cf. C. Răuță, S. Cristea, 1979, p. 31). Întrucât nevoia de consum depășește cu mult sursele existente, cu toate tratamentele care se fac pentru epurarea apelor uzate, pe areale întinse sunt folosite ape contaminate care afectează sănătatea omului. Prin urmare, Organizația Mondială a Sănătății estimează că pe plan mondial, circa 80% din cazurile de îmbolnăviri au drept cauză apa potabilă. În ansamblu, poluarea apelor este determinată de trei grupe mari de agenți: fizici, chimici, biologici.

Prin urmare, principalii poluanți ai apei sunt:

agenții biologici (microorganisme și materii organice fermentescibile). Aceaștia duc la o contaminare puternică, bacteriolgică a apei care are drept urmare răspândirea unor afecțiuni cum ar fi colibacilozele sau hepatitele virale, febra tifoidă, dizenteria etc. În această categorie de poluare, pe lângă apele uzate urbane participă în mare măsură și industria alimentară, a celulozei și hârtiei etc. De exemplu, se consideră că o fabrică de hârtie de dimensiuni mijlocii echivalează, în ceea ce privește poluarea, cu un oraș de 500 000 de locuitori. Foarte periculoase sunt și apele uzate provenite de la creșterea animalelor în marile complexe agroindustriale, caracterizate de o foarte mare concentrare a animalelor pe spații închise, foarte restânse.

agenții chimici care rezultă din deversarea în ape a diverșilor compuși ca: nitrați, fosfați și alte substanțe folosite în agricultură, a unor reziduuri și deșeuri provenite din industrie sau din alte activități, care conțin: plumb, cupru, zinc, crom, nichel, cadmiu, mercur etc. Poluarea apelor cu nitrați și fosfați a devenit foarte îngrijorătoare în ultimul timp, mai ales în țările cu agricultură foarte dezvoltată și puternic industrializate. Excesul de îngrășăminte cu azot în sol sau din alte surse poate face ca o parte din nitrați și nitriți să treacă în apa freatică în cantități foarte mari, consumul de apă cu o concentrație mare de nitrați poate duce la ,,boala albastră” a copiilor (methemoglobinemie). Și dacă poluarea apelor cu nitrați se află în concordanță cu fertilizarea solurilor cu azot, poluarea apelor cu fosfați este legată de detergenții menajeri.

substanțele organice de sinteză, în special pesticidele și detergenții. În America s-a evaluat la 13,1% proporția de dermatoze (afecțiuni ale pielii) provocate de detergenți. Contaminări puternice ale apelor curgătoare s-au constatat în urma împrăștierii din avion a prafului DDT pentru combaterea insectelor dăunătoare din pădure.

agenții fizici apăruți ca urmare a evacuării în apă a materiilor solide, minerale, insolubile, cum este de pildă deversarea în cursurile de apă a rezidurilor de la exploatarea carierelor sau minelor.

poluarea termică a apei. Construirea de centrale electrice se face aproape de lacuri, râuri, lângă mări sau oceane în scopul asigurării răcirii. Însă ridicarea temperaturii apei ca urmare a acestei acțiuni poate duce la modificări intolerabile pentru cea mai mare parte a speciilor animale și vegetale din zona respectivă. Conținutul de oxigen dizolvat scade și ca atare scade și puterea de epurare. De asemenea, sunt accelerate fenomenele de descompunere bacteriană, animalele acvatice suferă pentru că temperaturile superioare măresc intensitatea metabolismului. Toate acestea determină așa numita ,,poluare termică”.

poluarea radioactivă care poate să apară în urma unor căderi de materiale radioactive din atmosferă sau ca urmare a incorectei degajări a reziduurilor radioactive lichide sau solide de la industriile care folosesc energia atomică sau de la cerecetările nucleare.

Apa din natură trebuie să fie curată, adică să nu conțină substanțe toxice, dăunătoare vieții. Apa din jurul fabricilor, fermelor de animale, orașelor mari este foarte poluată. În râurile poluate, plantele sunt primele care dispar, apoi încep să moară și animalele cu cea mai mică rezistență (cum ar fi peștii). Uneori, în urma unor greșeli, se evacuează în apă reziduuri otrăvitoare în cantități foarte mari ceea ce provoacă adevărate masacre.

Sursele de poluare se clasifică în funcție de:

acțiunea poluanților în timp: ce poate fi continuă, cu caracter permanent (canalizarea unui oraș, industrii etc.), temporară sau discontinuă (colonii provizorii, nave, autovehicule, locuințe, instalații industriale deplasabile etc.) și accidentale (avarii la rezervoare sau instalații).

provenieneța poluanților: surse de poluare organizate cum ar fi: apele uzate menajere, industriale, zootehnice etc. și surse de poluare neorganizate cum ar fi: apele provenite din ploaie sau zăpadă, reziduurile solide de tot felul, diverse utilizări necorespunzătoare cum ar fi topirea inului sau a cânepei etc.

Efectele poluării apei sunt diverse. Printre acestea putem menționa (după C. Răuță și S. Cârstea, 1979, p. 35):

Un efect al poluării apei deosebit de grav este eutrofizarea lacurilor, numită și ,,moartea lacurilor”, ca urmare a creșterii fertilității acestora prin aport de elemente nutritive, mai ales fosfați și nitrați, care favorizează proliferarea fitoplanctonului și a plantelor acvatice. Puțin câte puțin, lacul se colmatează, se îngustează și dispare.

Poluarea chimică a apelor afectează fitoplanctonul și macrofitele în mod diferit, după natura agentului contaminant. Astfel, sărurile de cupru și cromații sunt toxice pentru alge la concentrații de ordinul ppm (părți per milion). Fitoplanctonul este puternic afectat de numeroase pesticide, mai ales erbicide. De exemplu, erbicidele din grupa ureelor blochează creșterea fitoflagelatelor la concentrații de 1 ppb (părți per miliard).

DDT și alte insecticide inhibă fotosinteza la organismele fitoplanctonice. Detergenții sintetici, pe de altă parte, sunt foarte toxici pentru flora microbiană a apelor. Peștii pot muri din cauza tuturor tipurilor de poluare, dar majoritatea cazurilor mortale sunt provocate de lipsa oxigenului dizolvat în apă și datorită pestcidelor și a reziduurilor toxice.

Probleme grave ridică și poluarea apelor cu metale grele, mai ales cu mercur, care atinge o mare acumulare pe lanțul trofic. Cercetătorii au pus în evidență alterări cromozomiale în limfocitele persoanelor care se hrănesc cu pești contaminați cu metilmercur etc.

De fapt, nocivitatea poluării apei se răsfrânge direct sau indirect asupra omului și de aceea este foarte necesar să se cunoască mai bine aceste pericole, inclusiv efectele pe care le pot avea asupra omului, chiar cantitățile mici de substanțe chimice din sursele de apă.

Poluarea oceanelor:

Oceanele acoperă ⅔ din suprafața Pământului, ele constituind sursa primară de vapori de apă care revin pe uscat sub formă de precipitații și au rolul de moderator al climatului în întreaga lume, constituind sistemul principal de filtrare, primind reziduurile, deșeurile sau dejecțiile, pe care le descompune sau le reciclează. ,,Oceanele furnizează oxigen pentru întreaga atmosferă terestră și hrană pentru populațiile care trăiesc în acest mediu. Fitoplanctonul constituie baza lanțului trofic al oceanelor. Acesta produce prin fotosinteză ⅓ din rezerva de oxigen a biosferei. Producția mondială de pește oceanic asigură circa 3% din consumul direct de proteină al omului și prin făina de pește folosită ca furaj pentru animale, circa 10% din producția totală de proteină animală din alimente” (cf. C. Răuță, S. Cârstea, 1979, p. 37).

Pe cât de importante sunt oceanele pentru viața planetei noastre, pe atât apare de neînțeles faptul că ele sunt folosite ca loc de deversare a multor reziduuri, deșeuri și dejecții rezultate din activitatea umană. Apele uzate, evacuate în râuri sau direct în ocean aduc cu ele diferiți poluanți. De asemenea, la acestea se adaugă reziduuri de la motoare, din industrie, pesticide și îngrășăminte de pe terenurile agricole etc. Pagube însemnate produc florei și faunei poluarea cu petrolul scurs din navele de transport ca urmare a diferitelor accidente.

Măsuri importante de prevenire a poluării apei ar fi următoarele:

interzicerea îndepărtării la întâmplare a deșeurilor de orice fel, care ar putea polua apa;

organizarea corectă a sistemelor de canalizare și a instalațiilor locale;

construirea de stații de epurare a apei uzate;

construirea de stații sau sisteme de epurare specifice pentru apele reziduale ale intreprinderilor industriale;

înzestrarea cu sisteme de reținere și colectare a substanțelor radioactive din apele reziduale ale unităților unde se produc sau se utilizează astfel de substanțe;

controlul depozitării deșeurilor solide astfel încât substanțele nocive să nu se înfiltreze în pânza freatică.

1.3 Abordarea temei în literatura de specialitate.

Literatura de specialitate a abordat această temă ecologia .Nu a fost neglijată total însă , cercetătorii nu au avut ca preocupare principală aceasta așa că nu au insistat foarte mult.

Problema aceasta a fost abordată cu un caracter general în studiile didactico-pepagogice , și sa axat mai mult pe clasele gimnaziale și liceale , foarte puțin pentru clasele primare.

Deși materialul bibliografic este puțin cam sărăcăcios la clasele primare totuși învățătorii nu sunt dezinteresați de problema în cauză . Abordând această temă ei au elaborat chiar unele lucrări. Cercetătorii spun că , prin a educa îi facem pe copii să-și însușească prin experiență proprie , o serie de valori ce îi ajută să se integreze moral în societate.

Literatura de specialitate definește educația ecologică ca fiind: „educația însușită cu scopul de a-i ajuta pe cei care învață să dobândească cunoștințe legate de mediu , să- și formeze priceperi , să devină ființe umane dedicate care sunt dispuse să lucreze individual sau colectiv cu scopul de a atinge sau de a menține echilibrul dinamic între calitatea vieții și calitatea mediului”(( Hungerford 1994 ) auput.M. Coman ,2009, p.194).

Educația ecologică poate fi privită ca o formă a educației care , printr-un sistem de acțiuni specifice , asigură formarea unei conștiințe ecologice .Ea asigură conștientizarea tuturor obligațiilor noastre față de mediul înconjurător , ajutându-ne să ne evaluăm să ne clarificăm atitudinea față de mediu în general.

Menționez unele lucrări , pentru început cele din categoria lucrărilor care ating la modul general problema . Unele manuale școlare folosite pentru elevii școlilor normale , cum ar fi manualul de ’’Psihologie’’ , ediția 1991 de Paul Popescu-Neveanu , Mielu Zalte , Tinca Crețu ; ’’Didactica ’’ de I. Cerghit , L. Radu , E. Popescu , I. Văsceanu , ediția 1991 ; ’’Pedagogie generală ’’ de I. Nicola și Domnica Farcaș , ediția 1990 ; acestea fiind apărute la Editura Didactică și pedagogică – București . ’’ Pedagogie’’ de Marin Stoica , Editura Gh.Cârțu – Alexandru 1997 , la fel și alte lucrări de tipul manualelor folosite în școală precum: ’’Psihologia copilului’’ de Pantelimon Golu , Mielu Zalte , Emil Verza , ediția 1991.

Ȋn bibliografia consultată a ocupat un loc foarte important lucrările care au apărut cu mult mai înainte , de exemplu :”Dicționarul de psihologie’’ de P.Popescu Neveanu care a apărut în 1978 ;” Creativitatea” publicată în 1972 de către Al. Roșea , ’’Educația de mâine ” de Schwartz B. Apărută în 1976 . etc

Precizez că un loc deosebit îl au ” Programele școlare ” pentru învățământul primar , publicate în Curriculum Național în 1998 . Menționăm și programa de educație civică ce scoate în evidență faptul că ; școla îl poate ajuta pe elev să aibă interes pentru natură , să manifeste grijă și să se inplice activ la protejarea ei .O altă serie de lurări consultate au fost cele ale lui Ionescu Alexandru : Ecologie și societate, Colecția Perspective, Editura Ceres, București , publicată în 1991 ; Efectele biologice ale poluării mediului, Editura Academiei, București , publicată în 1973 ; ), Ecologia – știința ecosistemelor, Editura All, București , publicată în 1988.

Pe lângă aceste lucrări sunt și altele care tratează problemele grave cu care se confruntă mediul înconjurător cât și importanța educației ecologice ce trebuie realizată în cadrul activităților școlare dar și în cadrul activităților extrașcolare.

Cap. 2 Profilul psihologic al copilului din ciclul primar referitor la temă.

Copilul din ciclul primar prezintă anumite caracteristici foarte importante, printre care putem menționa dezvoltarea psihică, motiv pentru care procesul învățării este conștientizat așa cum se cuvine. Realizând o educație instituționalizată, dar și obligatorie, instituția școlară egalizează social accesul la informațiile culturale. Fără îndoială, școala oferă copilului cunoștințe și informații din mai multe domenii de activitate pe care el nu ar putea să le achiziționeze singur. În același timp, școala creează virajul de mentalitate spre lumea realului complex (Ursula Șchiopu, Emil Verza, 1981, Psihologia vârstelor, p. 128), iar această virare solicită foarte intens adaptarea, ceea ce întâmpină la fiecare pas numeroase confruntări.

Primii patru ani de școală, chiar dacă au fost pregătiți prin frecventarea grădiniței, modifică regimul, tensiunea și planul de evenimente ce domină în viața copilului. Asimilarea continuă de cunoștințe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea față de calitatea asimilării lor, situația de colaborare și competiție, caracterul evident al regulilor implicate în viața școlară contribuie la modificarea de fond existențială a școlarului mic. ,,Adaptarea copilului se precipită și se centrează pe atenția față de un adult decât cei din familie. Acest adult (învățătorul sau învățătoarea) începe să joace un rol de prim ordin în viața copilului. El este și devine tot mai mult reprezentantul marii societăți, al țării, cu idealurile și aspirațiile sale și al comunității din care face parte copilul” (cf. Ursula Șchiopu, Emil Verza, 1981, op. cit., p. 134). În același timp, cadrul didactic este cel care veghează la exercitarea regulilor școlii și ale societății, dar și cel care antrenează energia psihică, modelează activitatea intelectuală a copilului și organizează viața școlară în ansamblul ei.

În această perioadă, adaptarea la mediul școlar este foarte dificilă. Copilul proaspăt intrat la școală are în față cel puțin două sarcini esențiale: să stea ,,cuminte” în clasă, în bancă și să dobândească de acum înainte cunoștințe formale. Dificultățile învățământului școlar rezultă pentru mulți copii din faptul că majoritatea problemelor sunt abstracte, rupte de context, cu un format nou și mai dificil decât cel de până acum: scrierea (M. Debesse, 1970, Psihologia copilului, p. 45). Față de învățarea anterioară, acum se modifică și interacțiunea dintre copil și persoana de la care încearcă să acumuleze informație. Celui mic nu i se mai oferă ghidaj, ajutor și feed-back imediat, specific ca în grădiniță (M. Debesse, 1981, Etapele educației, pp. 19-20).

Constrângerile comportamentale sunt și ele destul de mari: copilul trebuie să stea jos, să răspundă numai atunci când este întrebat, iar răspunsurile sale trebuie să fie oficiale. Trebuie să se supună autorității și regulilor pe care această autoritate le impune și trebuie să se conformeze expectanțelor adulților. În această perioadă apare și cerința unui efort susținut, a unei munci constante și este imprimată nevoia de a intra în competiție și de a obține performanțe (A. Cosmovici, 2005, Psihologie generală, p. 66). În același timp, se modifică relația părinte-copil, părintele devenind mai sever și mai atent la trăsături precum hiperactivitatea.

Ritmul dezvoltării fizice este mult mai lent decât în etapele anterioare. Există o mare variabilitate interindividuală în ceea ce privește înălțimea și greutatea copilului. Nu sunt diferențe semnificative între băieți și fete până în momentul exploziei în creștere, care apare la fete în jurul vârstei de 10 ani și la băieți în jurul vârstei de 12 ani. Nu există diferențe de ordin fizic între sexe la nivelul abilităților motorii, ci mai degrabă expectanțe diferite și o participare diferențiată, deși nejustificată, a fetelor comparativ cu băieții la anumite activități. Se dezvoltă și mai mult abilitățile motorii, mai ales cele fine (apud. A. Cosmovici, L. Iabob, 1998, Psihologie generală, p. 27). Există o variabilitate foarte mare în ceea ce privește dezvoltarea fizică. Copiii devin conștienți de felul în care se reflectă în ochii celorlalți, iar evaluarea de ordin fizic se integrează în imaginea de sine și influențează stima de sine. Prieteniile se fac pe criteriile de ordin fizic, iar ,,atipicii” sunt adesea respinși.

Există o dezvoltare complexă de-a lungul perioadei școlare mici. Structura longitudinală a acesteia se manifestă ca modificări în formarea de noi disponibilități fizice, integrarea acestora în economia caracteristicilor psihice prin trecerea de la momente de ușor dezechilibru la constituirea de forme noi de echilibru, implicate în creșterea inegală a diferitelor caracteristici și noi înzestrări psihice. La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptării la viața socială. Procesul acesta este foarte dificil. Dacă învățătorul insistă numai pe disciplină, copilul prezintă o adaptare mai grea ce se manifestă prin creșterea nervozității, a oboselii și chiar a tulburărilor digestive. Învățarea scris-cititului și a calculelor elementare constituie achizițiile de bază ale acestui moment de dezvoltare (A. Cosmovici, 1972, Metode pentru cunoașterea personalității-cu privire specială la elevi, p. 112)..

După 7 ani, se manifestă treptat o mai mare detașare psihologică, o creștere a expansiunii, o mai mare extroversiune și trăiri numeroase euforice și de exltare, semn că adaptarea școlară a depășit faza tensională. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de situații, întâmplări și obiecte. La vârsta de 7 ani începe să crească evident curiozitatea față de mediul extrașcolar, aflat în teritoriile dependente de școală, și față de mediul stardal. Tot în această perioadă are loc și o creștere ușoară a rapidității reacțiilor (A. Chircev, V. Pavelcu, 1967, Psihologie pedagogică, p. 111). Copilul pare mereu grăbit, mănâncă în fugă, se spală pe apucate, ia ghiozdanul la întâmplare, își pune uniforma neglijent. Această grabă este în favoarea timpului petrecut cu alți copii și în defavoarea consolidării deprinderilor legate de autoservire în condiții noi de viață. Copilul dispune la acest nivel de vârstă de capacități stabilizate de a citi și scrie. Volumul lecturilor este în creștere, iar scrierea face și ea progrese ca viteză și lizibilitate.

În jurul vârstei de 8 ani și după această vârstă devin multilaterale și diferențiate interesele. Studiul aritmeticii trece printre preocupările de prim ordin. Cresc evident capacitățile mnemice și exprimarea discursivă. Competiția colectivă începe să devină deosebit de activă și se evidențiază în jocurile de echipă (sportive, în general) ca footbalul și diferite alte jocuri cu reguli, în care copiii se grupează în mod spontan în același fel. Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educația socială, dat fiind faptul că adaptarea a depășit încă o etapă tensională și copilul a început să treacă într-o fază de mai mult echilibru și mai mare stăpânire a condițiilor de activitate școlară pe care le traversează (cf. P. Golu, 1985, Învățare și dezvoltare, p. 38). Începe să devină ceva mai reflexiv și preocupat de numeroase probleme dintre care și aceea a provenienței copiilor (de la 5 ani), dar și de probleme privind apartenența socială, identitatea de neam. Este un moment de intensă identificare socială, patriotică și concomitent de constituire a sentimentelor de apartenență la școala, clasa sa școlară, un fel de mândrie pentru aceste feluri de apartenențe.

Tot la acest nivel de dezvoltare, copiii organizează jocuri cu subiecte prelungite, ce se perpetuează săptămâni întregi în zilele însorite pe terenuri virane sau părăsite, apropiate de casă sau pe terenurile apropiate de școală (U. Șchiopu, E. Verza, 1981, p. 133). Organizarea de serbări școlare devine foarte atractivă pentru ei. Le place să construiască mici cotloane, căsuțe, colibe. Mulți psihologi numesc această etapă ,,Robinson Crusoe”.

După 9 ani, fetițele și băieții încep să se separe în mod spontan în jocuri. În general, copilul devine ceva mai meditativ, se atenuează caracterul pregnant al expansivității în conduite. Este o perioadă de încercări numeroase de a rezolva activități mai dificile. Evidentă este dorința copilului de autoperfecționare, de îmbogățire a cunoștințelor. Copilul devine dintr-odată mai ordonat, mai perseverent în diferite feluri de activități. Nu trece cu plăcere de la o activitate la alta. El simte nevoia de a planifica timpul și activitățile. Desenele, lucrările scrise se îmbunătățesc devenind adesea de performanță și activitatea la orele de aritmetică la fel (A. Cosmovici, 2005, p. 131). Aceasta interesează mult dacă învățătorul este destul de abil, poate crea emulații complexe, interese statornice pentru aceste domenii.

Și în planul integrării în colectivul clasei intervin unele schimbări, copilul devenind mai sensibil la infirmațiile sociale, la opinia clasei, a colegilor, a cadrului didactic. Preocuparea pentru colectiv se încarcă de nuanțe, se exprimă prietenia și în cadrul acesteia se creează planuri copilărești, confidențe, mici inițiative. Datorită acestor caracteristici legate de atracția colectivului, copiii aflați în această perioadă a dezvoltării pot și atrași în grupuri, uneori cu tendințe delincvente.

Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt foarte evidente. Între 9 și 10 ani are loc o creștere evidentă a spiritului de evaluare a copilului, iar spiritul critic se dezvoltă la fel (M. Debesse, 1970). Capacitatea copilului de a aprecia ce anume a omis în răspunsul la lecție crește. În același sens, el își dă seama foarte clar ce a greșit la test. Memoria se îmbunătățește, atât datorită creșterii sale, cât și datorită utilizării unor strategii complexe precum repetiția, organizarea, elaborarea și folosirea ajutoarelor externe. De asemenea, metamemoria, cunoștințele legate de funcționarea memoriei proprii, se dezvoltă în această perioadă (M. Debesse, 1970). La 6-7 ani, copilul memorează doar un subset relevant al unui material și nu își dă seama că pot exista 2-3 seturi relevante, deci nu apare o distribuire eficientă a resurselor. Din punctul de vedere al alocării de resurse, copilul nu studiază un timp mai îndelungat itemii mai dificili și de multe ori repetă nu materialul necunoscut, ci pe cel cunoscut. Cunoștințele dintr-un domeniu facilitează memorarea informațiilor legate de acel domeniu. La vârsta de 8 ani, dacă li se prezintă copiilor o listă de itemi familiari, crește tendința de repetiție a acestor itemi, deci crește perfotmanța mnezică (Carmen Crețu, 1997, Psihopedagogia succesului, p. 76). În plus, cunoștințele dintr-un domeniu atrag după ele strategiile potrivite acelui domeniu.

Din punctul de vedere al dezvoltării atenționale, există 3 progrese care se înregistrează pe parcursul acestui interval de timp. În primul rând, crește capacitatea de expandare sau de constricție a câmpului atențional. În al doilea rând, crește viteza de comutare a atenției, și nu în ultimul rând crește capacitatea de desprindere a atenției la distractori (C. Crețu, 1997, p. 78). Noile situații de viață și contextul școlar lărgesc aria în care copiii pot să rezolve probleme. Acest lucru se explică prin faptul că datorită școlii crește numărul de interacțiuni, cu mai multe persoane, iar în fiecare zi aduce cu sine o nouă problemă (M. Debesse, 1981, p. 154). Aria de probleme se lărgește și prin creșterea numărului de experiențe specifice cu care se întâlnește copilul. În plus, școala aduce un nou set de instrumente rezolutive, iar copiii ajung în posesia unor cunoștințe specifice ce sunt relevante pentru anumite domenii.

În procesul scrierii există un permanent control prin limbajul interior. Dacă se dă copilului ceva ce să țină în gură în timp ce scrie, randamentul scade brusc. Chiar și la nivelul clasei a IV-a există o permanentă dialogare a copilui în timp ce scrie.. El își controlează mișcările și produsele (literele, cuvintele etc.). Alfabetizarea și programele școlare antrenează dezvoltarea percepției pe linia stabilirii mărimii, a proporțiilor, a mărimii la scară (prin studiul planului clasei, de exemplu), fapt ce stă la baza primelor cunoștințe legate de semnene convenționale ale hărților. Cunoștințe elementare cu privire la mișcarea de rotație a pământului în jurul său, în jurul Soarelui, determină o revoluție copernicană de mentalitate a copilului, revoluție întreținută de cultura timpului nostru și de mass-media.

Prin procesul învățării, copilul trebuie să manipuleze o cantitate enormă de informații asimilate sau care se cer asimilate. Acest fapt nu este posibil fără transformarea cunoștințelor în reprezentări. Acestea din urmă se consideră a fi activități cognitive de două feluri: scheme și imagini. Gândirea operează, precum se știe cu cunoștințe (scheme, imagini, simboluri, concepte), dar și cu operații și reguli de operații (Edward de Bono, 1970, Gândirea laterală, p. 39).

După cum afirma marele filozof Aristotel “copilul este un bloc de marmură , educatorul sculptorul , iar educatia opera de cioplire sau de modelare “ educația ecologică consider ca ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă , pentru a se sculpta în sufletul copilului dragostea și prețuirea naturii . Realizăm zi de zi că nu e ușor să schimbi mentalitățile oamenilor în sensul acesta , însă fără o educație în spirit ecologist orice acțiune de protejare a mediului este pusă sub semnul eșecului .

Cap. 3: Noțiuni teoretice studiate în ciclul primar

Motto: ,,Eu gândesc că dacă omul pierde grădinile și cărările, se va pierde pe sine însuși”.

J. R. Oppenheimer

Împotriva factorilor de agresiune din mediul înconjurător, omul s-a protejat de-a lungul timpului amenajându-și un spațiu închis în care să fie la adăpost de acțiunea nocivă a acestora. Dezvoltarea comunităților umane în scopuri productive a implicat transformarea mediului natural într-un mediu artificial, care include și dotările tehnico-edilitate, lucrările și prestările de servicii necesare activității productive și recreării umane (A. Ionescu, 1991, p. 17). Pentru oamenii începuturilor, ca și pentru cei care au urmat, natura a fost un nesecat model, o tentație permanentă și un îndemn neîncetat la ingeniozitate.

Educația în domeniul ocrotirii mediului și acțiunile ecologice încep încă din perioada preșcolară, urmărindu-se prin reprezentări grafice, prin desene și lucrări tehnologice formarea noțiunilor de mediu social, natural și familial. Treptat, copilul își lărgește orizontul cunoașterii și întrebările lui devin din ce în ce mai logice, chiar problematice, ceea ce ne duce cu gândul la imensa capacitate de gândire a celor mici, la cunoscuta și proverbiala lor curiozitate. În școală, cadrele didactice au o mare posibilitate de aprofundare a cunoștințelor despre sol, apă, aer, viețuitoare, lanț trofic etc. și rolul acestor elemente în viața locuitorilor Terrei.

Cum se poate începe o lecție despre mediul înconjurător în ciclul primar? Iată un exemplu: ,,Ia, închipuiți-vă copii că vă plimbați liniștiți printr-o pădure de brazi după o ușoară ploaie de vară, când rășina curge ca mierea pe trunchiurile bătrâne ale brazilor răspândind mireasmă de tămâie”, sau ,,Imaginați-vă că mergeți desculți prin iarba verde și mătăsoasă ce se întinde cât vezi cu ochii, că stați întinși pe un braț de iarbă abia cosită și priviți cerul limpede și albastru … albastru … Soarele și păsările întregesc tabloul. Oare este nevoie de mai mult ca să fi fericit?”. Iată, în felul acesta se poate începe o lecție despre mediul înconjurător stârnind o mare curiozitate, dragoste și interes pentru natură, dar nu numai atât, căci nu ar fi îndeajuns. Copiii au nevoie ,,să simtă” ceea ce li se spune, ei trebuie să fie scoși în natură cât mai mult, trebuie să fie duși în excursii și drumeții, să participe la diferite acțiuni ecologice pentru a-i ademeni să iubească mai mult natura decât calculatorul și Internetul. Copiii din ciclul primar trebuie să fie educați în vederea responsabilității privind:

Protecția mediului înconjurător;

Utilizarea rațională a resurselor naturale;

Progresul civilizației umane;

Cooperarea și colaborarea internațională;

Resursele planetei și conștientizarea necesității protejării și conservării acestora;

Cunoașterea fenomenelor ce caracterizează actuala configurație a naturii;

Înțelegerea aspectelor și fenomenelor ce se pot desfășura de-a lungul unui anotimp, an, deceniu etc.;

Aspecte ce țin de zona în care trăiesc, de schimbările ce au loc în permanență.

Atunci când se ivesc diferite ocazii, învățătorul trebuie să amintească copiilor câteva lucruri importante despre orașul (Suceava) sau satul natal, locul în care este situat din punct de vedere geografic, în zona de podiș (Podișul Moldovei) și că are în apropiere un râu de mari proporții, râul Siret, care la rândul lui este însoțit de o câmpie foarte roditoare. De asemenea, orașul natal (Suceava) este înconjurat de dealuri acoperite de păduri tinere și dese. Toate aceste lucruri, îi va determina pe copii să fie interesați care sunt motivele potrivit cărora s-au produs inundații, vor învăța ce trebuie să facă în caz de pericol și cum să dea o mână de ajutor celor aflați în nevoi. Li se poate aminti copiilor că toți locuitorii orașului (sau satului respectiv) au obligația morală unii față de alții de a păstra curățenia, de a colabora cu autoritățile și forurile superioare ale protecției mediului, de a sesiza aspectele negative celor în drept.

3.1. Igiena mediului înconjurator. Igiena habitatului uman

Habitatul uman este mediul artificial creat de om în care evoluează viața socială, familială și individuală sub toate aspectele ei complexe: locuință, activitate productivă, economică, culturală, sanitară, sportivă etc.

3.1.1. Igiena locuinței umane

Locuința sănătoasă este premisa care asigură calitătea vieții, iar omul trebuie să facă tot ceea ce-i stă în putință pentru acest lucru.

Funcțiile cele mai importante pe care trebuie să le îndeplinească o locuință sănătoasă sunt următoarele:

Să protejeze persoanele față de excesele elementelor climatice;

Să asigure condițiile favorabile pentru odihnă;

Să faciliteze menținerea igienei corporale, alimentației, lucrărilor casnice etc.;

Să fie un spațiu prienic pentru a învăța, citi, scrie, pentru viața de societate etc.

Cerințe minimale ce trebuie să le îndeplinească o locuință sunt:

Să aibă o compartimentare optimă: hol, camere de locuit, cămară de alimente, baie, Wc etc.,

Să dețină rețele utilitare adecvate;

Iluminarea să fie făcută cu ajutorul curentului electric;

Deservirea cu apă potabilă din rețeaua utilitară;

Apa reziduală să fie colectată de un canal colector de ape uzate;

Căldura să fie asigurată de o centrală termică sau de o sobă de încălzit.

În interiorul locuinței există o microclimă specific determinată de încălzire, ventilație, iluminare, orientarea încăperilor. Acești factori asigură habitatului un confort adecvat, iar lipsa acestora creează o stare de disconfort.

Factorii care asigură confortul locuinței umane sunt:

Înălțimea interioară a încăperilor (2,5-2,6 m);

Orientatea încăperilor (dormitorul spre est sau sud-est, camera de zi spre sud, bucătăria spre nord, baia și wc-ul departe de bucătărie sau într-o clădire separată);

Temperatura să fie uniformă în toate încăperile locuinței;

Umiditatea aerului să nu scadă sub 40%;

Ventilația și aerisirea să fie realizate natural sau artificial prin ventilatoare, instalații de climatizare;

Iluminarea poate să fie naturală, asigurată de soare sau artificială asigurată de becuri cu fire de wolfram sau de tuburi fluorescente.

Aplicație practică (ca temă pentru copii): Realizați schița locuinței voastre și raportați-o la factorii optimi de confort. Identificați factorii care influențează iluminarea naturală a locuinței personale.

Tipuri de încălzire: avantaje și dezavantaje

3.1.2. Igiena clasei

Igiena școlară este acea parte a igienei generale care se ocupă cu mediul școlar și cu efectul pe care îl produce mediul școlar asupra stării psiho-fizice și de sănătate a copiilor. Scopul igienei școlare este de a contribui la dezvoltarea armonioasă a copiilor din ciclul primar atât sub aspect fizic, intelectual, cât și sub aspect social.

Școala este instituția în care învață copiii. Amplasarea clădirii, microclima, aerisirea, iluminarea, încălzirea sunt reglementate de normele igienico-sanitare, iar funcționalitatea instituției depinde de regulile care se impun. Spațiul de bază al școlilor este sala de clasă, în care copiii își petrec cea mai mare parte a timpului. Sălile de clasă sunt calculate pentru 25-30 de copii, fiecărui copil revenindu-i 1,8 m² ca suprafață și 5 m³ ca volum. Depășirea efectivului standard poate afecta starea generală de sănătate a elevilor, prin deteriorarea microclimatului și creșterea posibilităților de infecții și îmbolnăviri.

Dușumeaua sălii de clasă trebuie să fie izolată termic și fonic, să nu prezinte pericol de alunecare și să permită o curățenie adecvată.

Clima spațiilor locuite este asigurată de factorii fizici, chimici și biologici ai aerului. Clima de confort se consideră mediul în care copilul se simte bine, este în echilibru termic, iar potențialul său este optim.

Disconfortul la cald este atunci când temperatura și umiditatea aerului este foarte mare, compoziția chimică a aerului se schimbă și se alterează microclima. Consecințele acestei situații sunt: starea de moleșeală, scăderea atenției, ritmul lent de lucru, imprecizia, apare starea de oboseală, dureri de cap (deoarece scade călirea meteo-biologică), diferite boli de respirație etc. O altă stare de disconfort în cadrul instituției de învățământ este și disconfortul la rece, atunci când temperatura aerului și umiditatea scad. Consecințele care apar sunt următoarele: starea de neliniște, crește considerabil nevoia copilului de mișcare, scade precizia și coordonarea mișcărilor fine.

În sălile de clasă unde elevii desfășoară o activitate intelectuală stând în bănci, temperatura potrivită a aerului este de 20-22º C iarna, iar vara să nu depășească 26º C;

Umiditatea relativă a aerului să fie de 40-60%, în funcție de temperatură;

Viteza de circulație a aerului să nu depășească 0,3-0,5 m/s.

Aerisirea sălilor de clasă trebuie să fie făcută prin intrarea unei cantități suficiente de aer proaspăt astfel încât factorii de climă să rămână la un nivel corespunzător. Fiecărui elev trebuie să i se asigure până la 16-32 m³ de aer propaspăt pe oră, ceea ce luând în calcul volumul spațiului și numărul de persoane înseamnă necesitatea împrospătării de 4-5 ori / oră a cantității de aer, doatorită consumului permanent de oxigen și acumulării, în spațiul închis al clasei, a cantității de dioxid de carbon.

Încălzirea sălilor de clasă trebuie să se facă printr-o centrală termică pe bază de apă caldă, iar caloriferele trebuie protejate în scopul evitării accidentelor.

Iluminarea claselor trebuie să fie corespunzătoare. Munca școlară solicită foarte mult ochii, de aceea este nevoie de o lumină foarte bună și uniformă. La o iluminare necorespunzătoare este nevoie de un timp lung de acomodare a organului vizual, ceea ce induce starea de oboseală.

Iluminatul natural se asigură printr-o suprafață de geamuri de cel puțin 1/5 din suprafața de bază a încăperii. Iluminatul este influiențat și de starea de curățenie a geamurilor, de culoarea perdelei, dar și de culoarea zugrăvelii interioare. De obicei, în școli sunt recomandate culorile de la mijlocul spectrului (de ex: verde-gălbui, albastru-gălbui etc.).

Iluminatul artificial este necesar atât în perioada cu lumină slabă cât și în perioada întunecată. El poate fi optimizat prin utilizarea tuburilor fluorescente. Este recomandată și iluminarea separată a tablei.

Mobilierul din sala de clasă trebuie să fie și el menținut într-o stare de perfectă curățenie. Copiii desfășoară majoritatea muncii lor în poziția șezând. Dacă mobilierul nu este ergonomic, solicitarea statică a mușchilor duce la oboseală ceea ce cauzează scăderea potențialului și a performanței școlare.

Există anumite cerințe pentru un mobilier corespunzător, și anume:

prin amplasare, elevul să primească lumina din partea stângă;

să facă posibilă respecarea distanței optime la scris, citit și desenat (30-35 cm. de suprafața de citire);

scaunul trebuie să aibă marginea rotunjită;

înălțimea scaunului să fie optimă pentru ca talpa piciorului să se odihnească pe dușumea.

Tabla trebuie să fie netedă, mată, să nu fie lucioasă, să aibă culoarea verde, să fie situată la înălțimea de 1-1,3 m, iar distanța minimă față de primul rând de bănci să fie de 2 metri, iar distanța maximă de 9 metri.

Aplicație practică:

,,Clasa mea, o rază de lumină”. Enumeră caracteristicile clasei tale. Care crezi că sunt factorii care deteriorează imaginea clasei tale?

Colțul viu al clasei:

Natura vie facilitează însușirea și consolidarea cunoștințelor referitoare la condițiile de creștere și dezvoltare a unor plante și animale pe care le puteți observa permanent. Colțul viu al clasei ocupă un spațiu care este luminos, cald și bine aerisit. Întreținerea unor plante decorative înfrumusețează mediul ambiant. Materialele necesare pentru plante sunt: ghivece, suporturi, etajere, pământ, și stimulente minerale. Plantele au nevoie foarte mare de căldură și umezeală. Plantele cu frunze mici iubesc lumina, iar cele cu mari sunt mai puțin pretențioase la lumină. Plantele trebuie ferite de cureții reci de aer.

Colțul viu al clasei poate avea și un acvariu amplasat în fața ferestrelor pe stative speciale. Plantele și peștii din acvariu trebuie să fie într-un echilibru stabil.

3.1.3. Igiena școlii

Școala este instituția de învățământ în care învață mai multe categorii de copii, de la clasele I-IV până la clasele V-VIII.

Amplasarea ideală a unei școli presupune:

Să fie la minum 100 m. depărtare de arterele de comunicație circulate și de strada principală;

Să fie departe de sursele de poluare,

Să fie înconjurată de o zonă verde formată din pomi fructifeti, copaci și flori.

Cerințele pentru asigurarea unui microclimat de confort a școlii sunt:

Să aibă apă potabilă de calitate;

Să aibă canalizare proprie și evacuare a gunoaielor conform normelor igienico-sanitare;

Direcționarea sălilor de clasă să fie conformă cu destinația lor, și anume: sălile de clasă să aibă expunere spre sud, sud-est, iar sălile de pictură și desen să fie poziționate spre nord, pentru o iluminare difuză, uniformă;

Organizarea circulației în clădire să prevină accidentele;

Să asigure starea de disciplină și să evite zgomotul inutil;

Culoare finisajelor pereților trebuie să fie albă sau în nuațe pastelate.

Pe lângă sălile de clasă, în școală mai sunt și alte spații destinate copiilor sau cadrelor didactice: laboratoare, cabinete specializate (de geografie, botanică, istorie, arte plastice etc.), anexe pentru depozitarea materialelor didactice, săli de sport, biblioteca școlii, vestiare, cabinetul medical, grupul sanitar, depozit pentru materialele sportive, cancelaria, secretariatul, direcțiunea, arhiva, holurile, coridoarele etc.

Școala, ca orice habitat beneficiază și de rețelele de utilități, și anume: de apă, de canalizare, de gaze, de comunicații, de încălzire, de energie electrică, de salubrizare etc. Rețeaua de apă este folosită pentru alimentare cu apă potabilă. Apa poate fi captată din diverse surse, în funcție de zona geografică a localității. Apa captată prin țevi din sursele de apă trebuie tratată și filtrată pentru a fi potabilă. Apa bună de băut trebuie să fie limpede, fără gust particular, fără culoare, fără miros și să nu conțină microorganisme. Din rețeaua de distribuție, apa trece prin conducte prevăzute cu robinete la utilizatori.

Aplicație practică (clasa a II-a):

*Investigați și identificați modalitățile de utilizare ale apei în școală.

Li se poate sugera copiilor de către învățător: ,,Și tu poți să contribui la stoparea risipei de apă și la îmbunătățirea calității acesteia!” Aceasta se poate realiza printr-o educație permanentă, atât în școală cât și în familie.

O problemă foarte importantă este scăderea resurselor de apă (mai ales în anul 2011 a fost un an foarte secetos și nivelul apelor a scăzut tot mai mult) și poluarea tot mai accentuată a apei din diverse surse.

Aplicații practice (clasa a III-a):

*Identificați și descrieți tipurile de rețele de utilități din propria voastră școală. Elaborați un proiect de optimizare a utilităților pentru îmbunătățirea microclimatului de confort.

*Reglați un robinet de apă în așa fel încât să se formeze câte o picătură din două în două secunde. Așezați un pahar de apă sub robinet timp de o oră.

Măsurați cu ajutorul unui cilindru gradat volumul apei colectate.

Calculați:

pierderea de apă potabilă în asemenea situații pe o perioadă de un an;

pierderea de apă potabilă dacă toate robinetele din locuința voastră ar fi incomplet închise pe o perioadă de un an;

pierderea de apă potabilă pe o perioadă de un an la un bloc care are 40 de apartamente cu câte 3 robinete fiecare.

Interpretați apoi datele obținute.

3.1.4. Igiena din curtea școlii

Curtea școlii este locul în care copiii se joacă, se întâlnesc și își petrec o parte a timpului lor împreună. Curtea pentru recreere și zona verde au un rol foarte important pentru odihna și refacerea copiilor după efortul depus de aceștia în timpul orelor de curs.

În afara clădirii propriu-zise, școala mai are în jurul ei și:

spațiu de recreere în pauze;

un teren de sport;

spații verzi.

Curtea școlii în care copiii desfășoară activități recreative trebuie să ofere acestora un climat confortabil prin respectare a unor cerințe, ca de exemplu:

curtea de joacă pentru clasele mici și un teren de sport pentru clasele mari;

terenul de sport trebuie să cuprindă: delimitări pentru practicare a footbalului, a handbalului, a baschetului și a aruncărilor cu mingea, fiecare dintre acestea având marcajele corespunzătoare și o groapă de sărituri;

curtea școlii trebuie să fie asfaltată, cu o ușoară înclinație spre căminele de canalizare prevăzute cu capace de protecție;

pubelele pentru deșeuri solide să nu ocupe spațiul de joacă al copiilor;

să se asigure igienizarea periodică conform normelor igienico-sanitare.

Zona verde din curtea școlii are o importanță deosebită pentru sănătatea elevilor, și anume:

modifică microclimatul, crește umiditatea, reduce intensitatea radiațiilor calorice și diminuează variațiile de temperatură;

protejează mediul înconjurător față de diverși poluanți putând reține diferite pulberi, reduce concentrația gazelor din aer și scade intensitatea zgomotelor din atmosferă;

are un deosebit rol estetic intervenind ca un factor decorativ și architectonic de importanță majoră pentru igiena habitatului uman;

acționează favorabil asupra sănătății neuro-psihice a copiilor, a capacității de muncă și a stării de sănătate, în general.

Aplicații practice (clasa a III-a și a IV-a):

*Imaginați-vă o curte a școli ideală.

*Amenajați și întrețineți curtea școlii, terenul de sport și spațiul verde!

*Folosiți pentru igienizare în curtea școlii: coșuri, mături, lopeți, saci și mănuși ecologice, depozitați deșeurile în pubele, selecționați hârtia de celelalte gunoaie!

*Realizați o acțiune ecologică de colectare și selectare a hârtiei!

*Întrețineți terenul de sport pentru a preveni accidentele, respectați normele de folosire corectă a terenului de sport!

*Amenajați și întrețineți spațiul verde al școlii!

*Realizați o grădină cu flori și îngrijiți-o permanent în scopul relaxării în urma orelor de curs!

3.1.5. Igiena cartierului (a localității)

Localitatea în care trăim reprezintă locul în care noi viețuim și facem parte dintr-o comunitate.

Igiena așezărilor umane, în general, este o problemă foarte compexă, de o amploare deosebită care vizează totalitatea activităților omului. Starea de sănătate a populației din așezările umane este foarte influențată de mediul înconjurător care constituie habitatul uman. Preocupările în domeniul igienei așezărilor umane trebuie să aibă în vedere inter-relația dintre starea de sănătate a oamenilor și mediul ambient, aspectele medico-sanitare legate de explozia demografică, evoluția diverselor tipuri de așezări umane și măsurile care se impun pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, implicit a calității vieții.

Abordarea aspectelor de sănătate publică impune ca necesitate favorizarea ameliorării mediului înconjurător și asigurarea unei protecții eficiente a acestuia. Pe de altă parte, igiena așezărilor umane prezintă o importanță considerabilă dacă ținem seama de evoluția demografică mondială. În marile centre urbane, foarte populate, cu o industrie foarte dezvoltată și cu o circulație auto în continuă creștere se intensifică poluarea mediului înconjurător. Apar frecvent boli, printre care putem aminti: afecțiuni cardiovasculare, boli respiratorii, afecțiuni neoplazice, boli neuropsihice, foarte multe boli endocrine, boli de nutriție și metabolice, precum și diferite accidente, în special cele de circulație. Pentru prevenirea acestor îmbolnăviri, pentru păstrarea și optimizarea stării de sănătate se iau diverse măsuri și se intreprind acțiuni de investigații atât în domeniul medicinei cât și în alte domenii ale cunoașterii.

Zona de locuit este zona cea mai importantă ce însumează 55-60% din teritoriu și cuprinde: locuințele, instituțiile publice și cele cultural-sociale, străzile, piețele, zonele verzi interioare ale orașului etc. Aceată zonă impune ca cerințe:

teritoriul cel mai favorabil din punct de vedere igienico-sanitar;

o bună expunere la soare;

o bună dotare tehnico-edilitară;

posibilități de reducere sau îndepărtare a poluanților din aer prin existența unor condiții de ventilație favorabile și de îndepărtare rapidă a apelor uzate;

posibilități de circulație și transport;

reducerea densitășii populației și a clădirilor;

diminuarea poluării sonore cu vibrații mecanice sau prezența altor factori de agresiune asupra organismului existenți în habitatul uman.

În raport cu mărimea localității, zona de locuit este împărțită în: sectoare, cartiere complexe și grupe de locuit etc.

Zona industrială cuprinde în interiorul ei totalitatea teritoriului destinat amplasării întreprinderilor industriale. În interiorul unui centru populat pot exista mai multe zone industriale. Ținând seama de impactul asupra populației datorat diverșilor poluanți proveniți din industrie, această zonă se va amplasa în partea opusă direcției vânturilor dominante și în aval față de sensul de curgere a apei care străbate localitatea respectivă. Se recomandă ca în interiorul zonei, industriile cu un potențial de nocivitate ridicat, să se amplaseze cât mai departe de zona de locuit. Între zona industrială și zona de locuit trebuie să se amenajeze spații verzi, de protecție.

Zona verde reprezintă teritoriul ocupat de spațiile verzi dintr-un centru populat, ea asigurându-se atât în interiorul, cât și în exteriorul localității respective. Această zonă influențează microclimatul (crește umiditatea, reduce intensitatea radiațiilor calorice), are un rol foarte important de protecție a mediului înconjurător față de diverși poluanți.

Zona transporturilor cuprinde totalitatea rețelei stradale a centrelor populate. În general, rețeaua stradală trebuie să favorizeze circulația, să asigure o fluență a acesteia în condiții de securitate și comoditate, atât pentru pietoni, cât și pentru transportul în comun, și cel individual și să nu constituie un factor poluant cu zgomote și vibrații. Ansamblul străzilor trebuie să favorizeze salubrizarea acestora, să asigure o ventilație eficientă, să favorizeze o cât mai bună expunere la radiația solară a clădirilor, factor important pentru încălzirea acestora în vederea reducerii consumului de combustibil. Este recomandat ca rețeaua stradală să fie radiară pentru a permite pătrunderea aerului curat din zona periurbană spre centru și înlăturarea noxelor. Este foarte important ca axa străzii să fie paralelă cu direcția vânturilor predominante, suprafața stradală să fie pavată sau asfaltată, prevăzută cu guri de canal care să permită scurgerea rapidă a apelor, să se asigure iluminarea nocturnă a rețelei stradale.

În cazul așezărilor umane rurale sunt două zone mai importante, și anume: zona de locuit și zona de producție.

Zona de locuit cuprinde cea mai mare parte din teritoriul centrelor rurale populate. Clădirile construite sunt de dimensiuni mai reduse, fără etaje, cu mansardă sau cu etaje puține, sunt retrase de la marginea șoselei și înconjurate de o zonă verde, proprie pentru fiecare locuință. Se folosește în mică măsură energia neconvențională, aprovizionarea cu apă se face din surse imediate (fântâni sau izvoare naturale).

Zona de producție cuprinde totalitatea unităților productive, deseori cu potențial poluant, ca de exemplu: intreprinderi industriale cu diverse profiluri, unități zootehnice, ferme agricole, microferme de stat sau particulare, depozite de îngrășăminte agricole și pesticide etc. Un rol poluant deosebit îl au unitățile zootehnice, care produc cantități mari de reziduuri care trebuie îndepărtate, degajă mirosuri dezagreabile și favorizează dezvoltarea muștelor și rozătoarelor.

Zile importante pentru conservarea și protejarea habitatului:

5 iunie – Ziua Mediului înconjurător;

23 septembrie – Ziua Mondială a Curățeniei;

1 octombrie – Ziua Mondială a Habitatului;

8 noiembrie – Ziua Mondială a Zonelor Urbane.

3.2. Acțiunea omului asupra mediului înconjurător

Motto: ,,Natura poate să-ți slujească de carte, de profesor, de povățuitor. Ea te cheamă, ea îți procură cu mijloace mici tot ceea ce vei avea nevoie mai târziu. Nu închide această mare carte plină de învățături înțelepte, nu o neglija pentru celelalte cărți în care se cuprind numai strofe din cântarea întreagă ce stă înaintea ta”.

I.Simionescu (1940)

Mediul înconjurător reprezintă mediul natural care a fost transformat de oameni. El cuprinde relieful, aerul, apa vegetația și solul, cu alte cuvinte, tot ceeea ce ne înconjoară. Acestea sunt elementele mediului natural asupra cărora a intervenit omul prin activitățile sale. Fiecare element are un rol deosebit în creearea mediului natural. În același timp, toate sunt în legătură unele cu altele. Astfel, relieful influențează clima. Clima, la rândul ei, împreună cu relieful, determină răspândirea vegetației, iar aceasta din urmă, a faunei. Iată așadar, o înlănțuire în care fiecare element în parte trebuie să funcționeze bine pentru a se păstra acea unitate care este mediul natural.

Pentru a trăi mai bine, oamenii au creat așezări omenești, au cultivat terenuri, au construit drumuri și uzine, adică au transformat treptat mediul natural, iar acesta poate să fie folosit cu condiția să nu fie distrus.

3.2.1. Influența omului asupra mediului ambiant

De cele mai multe ori, vorbind despre impactul omului asupra mediului ambiant se face referire la poluare. În realitate, agresiunea omului depășește cu mult sfera poluării și de aceea este mai corect să discutăm despre diferitele căi de deteriorate a mediului. Acțiunea negativă a ființei umane asupra mediului înconjurător se numește deteriorare (degradare). Există o serie de surse majore de degradare ca rezultat al activității umane. Aceste căi de deteriorare nu acționează separat în timp și spațiu, ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor comportamente ale mediului. Poluarea este una dintre aceste căi.

Ce înseamnă, de fapt, poluarea? Poluarea reprezintă pătrunderea în mediul natural a unor substanțe naturale sau artificiale, chimice, rezultate din activitatea umană, îndeosebi din industrie, agricultură, transporturi care reprezintă deșeuri ale activității umane.

Cu toții auzim, din ce în ce mai des, acest cuvânt: “poluare”. Ați înțeles de la părinți, de la școală, din emisiunile de televiziune și radio, din reviste și ziare că poluarea aerului, apei sau solului e un fenomen negativ, care poate afecta sănătatea omului, a animalelor și a plantelor din jur, adică a organismelor vii .Cum de s-a ajuns în această situație ? Mai putem face ceva?

Exemple de poluare:

Administrarea îngrășămintelor chimice poate avea efecte nedorite pentru mediul înconjurător. Substanțele chimice pătrund în pânza freatică și de aici în fântâni sau izvoare, amenințând sănătatea oamenilor și animalelor.

Transportul energiei poate avea efecte de poluare.

Mările și oceanele sunt afectate de petrolul care se revarsă în urma diferitelor accidente. Petrolul este foarte rezistent la acțiunea bacteriilor, de aceea persistă mult timp. El formează o peliculă la suprafața apei, care împiedică difuzarea oxigenului în apă.

Rețelele electrice de înaltă și joasă tensiune produc:

Poluare vizuală – firele și stațiile de transformare;

Poluare – ce generează un sentiment de frică, duc la pierderea parțială sau totală a auzului;

Poluare electromagnetică – perturbă emisiile de radio și televiziune;

Poluare psihică – generată de teama de pericole de accidentare.

Industrializarea, urbanizarea cu intensificarea accentuată a circulației rutiere, aeriene, a construcțiilor de drumuri, răspândirea fără precedent a aparatelor audio-vizuale au dus la creșterea semnificativă a poluării sonore. Un alt efect negativ al industrializării masive este poluarea prin deversarea reziduurilor și gazelor toxice rezultate în urma proceselor tehnologice. Poluarea este doar una dintre căile majore de deteriorare a mediului, dar există și alte surse majore de degradare ca rezultat al activității umane.

Supraexploatarea bogățiilor subsolului, a pădurilor, a pășunilor, a solului, a speciilor de plante și animale are efecte negative. Ca urmare a acestor acțiuni s-a ajuns la reducerea bogățiilor subsolului și a tuturor suprafețelor împădurite, la distrugerea pășunilor și a solului, la dispariția a numeroase specii de plante, la degradarea mediului natural prin surpări și alunecări de teren. Realizarea de amenajări a teritoriilor cum ar fi: lucrări miniere de suprafață, lucrări hidrotehnice (baraje de acumulare, canale, sisteme de irigații etc.) duce la distrugerea mediilor naturale și artificiale.

Menținerea vieții pe pământ și supraviețuirea generațiilor viitoare sunt posibile numai prin reducerea acțiunilor necontrolate ale omului asupra naturii. De aceea, o importantă problemă care se pune astăzi înaintea oamenilor este aceea a protecției mediului înconjurător, iar protecția mediului înseamnă conservare și ocrotire.

Conservarea mediului are în vedere folosirea lui cu mare grijă și chibzuială, evitându-se risipa și distrugerile din cadrul său. Pentru protecția mediului înconjurător, încă din grădiniță și clasele primare trebuie creat un sistem de organizare a unor programe de cercetere și cunoaștere a degradării mediului.

Ocrotirea mediului pretinde și luarea unor măsuri bazate pe legi care interzic activitatea sub orice formă în anumite regiuni, iar aceste regiuni sunt numite rezervații naturale.

3.2.2. Omul, prieten sau dușman al mediului înconjurător?

Omul face parte din natură. Toate elemetele din natură vii sau nu, sunt într-o strânsă legătură și din acest motiv se creează un echilibru natural.

Omul a utilizat unele materiale naturale și a creat altele fără să-și dea seama că poate deteriora mediul înconjurător. În istoria sa, omul a parcurs mai multe perioade privind relațiile sale cu natura.

Perioada de culegător – vânător, în care ființa umană nu a creat dezechilibre în natură. Apariția focului a determinat însă unele incendii care au distrus zonele de vegetație. Incendii devastatoare au loc și în zilele noastre.

Perioada agrară – în care omul a modificat doar parțial echilibrul natural. Suprafețe de păduri au fost tăiate pentru a fi redate agriculturii. Paralel cu agricultura s-a dezvoltat și creșterea vitelor. Suprapășunatul a dus la degadarea multor teritorii.

Perioada industrială – în care descoperirea de noi mașini, aplicarea de noi tehnologii au favorizat dezvoltarea industriei manufacturiere și dezvoltarea ramurilor industriale. Se cultivă noi specii de plante și animale, iar acestea devin materii prime pentru diferite ramuri ale industriei (de ex: pentru fabricarea încălțămintei se utilizează pielea diferitelor animale, din cânepă și in se fac diferite țesături). În agricultură erau necesare și se foloseau unelte din ce în ce mai perfecționate. Au început să se folosească în mod exagerat combustibilii naturali (cărbuni, petrol). Populația umană a crescut. Datorită activității intense a omului, atât în agricultură cât și în industrie, cantitatea de deșeuri a crescut și a apărut un factor distrugător pentru planetă: poluarea. Efectele modificatoare ale omului în mediu sunt mai evidente în ultimii ani datorită:

Dezvoltării industriei;

Intensificării transportului și comerțului;

Practicării agriculturii, atât celei mecanizate, cât și celei chimizate.

Activități umane cu repercursiuni negative asupra mediului înconjurător:

Defrișările masive de terenuri;

Desțelenirile pentru construirea locuințelor și pentru extinderea terenurilor agricole;

Transhumanța (pășunatul pădurilor) a determinat procesul de eroziune a solului pe terenul în pantă;

Dezvoltarea tehnicii (coșuri de fabrici, coloane de mașini);

Creșterea demografică;

Exploatarea pădurilor ca: sursă de combustibil, materie primă pentru industrie, ca material pentru construcție și pentru a obține teren agricol.

Prin activitatea sa, omul modern extrage din natură materii prime, dar și aruncă în mediu o serie largă de produse, majoritatea dintre acestea fiind toxice. Aceste produse ,,murdăresc” mediul înconjurător, îl poluează (etimologia cuvântului vine de la grecesul ,,poluere”- a murdări). Această ,,murdărire” schimbă mediul înconjurător și îl distruge.

Industria a căutat prin toate mijloacele să înlocuiască munca manuală cu cea mecanizată. Susținută de forța aburului, de cea a energiei electrice, apoi de energia nucleară (ceea ce a dus la intensificarea raportului dintre om și mediu), industria este principala sursă de poluare a mediului ambiant prin: amploarea procesului tehnologic, cantitatea foarte mare de impurități degajate în aer și apă, iar o serie de fabrici deversează apă cu un conținut mare de reziduri (apele din mină, de exemplu). Dacă aceste reziduuri nu sunt evacuate prin stațiile de epurare, apele râurilor pun în pericol viața peștilor (fauna piscicolă).

Agricultura contribuie și ea la poluarea mediului înconjurător prin folosirea îngrășămintelor chimice. Acestea ajung prin intermediul de versant în lacuri și cursuri de apă, distrugând unele plante și animale. Pe de altă parte, fermele zootehnice sunt importante surse de poluare, atât ale aerului cât și ale apelor. Pentru ca un animal să câștige în greutate un kilogram, el elimină între 6-25 kilograme de reziduuri care ajung prin intermediul apei folosite la curățarea grajdurilor să poluaze foarte grav râurile și lacurile.

Transporturile reprezintă o altă sursă de poluare puternică prin: amplasarea nerațioanlă a căilor de comunicație, degajarea în atmosferă a gazelor de eșapament, deversarea în mare a reziduurilor petroliere din cauza accidentelor, mareea neagră, fenomen care afectează negativ calitatea apei și produce mari dereglări în peisajul marin.

Smogul orașelor. Gazele de eșapament emanate de mașini împreună cu fumul și gazele industriale aduc în atmosferă agenți poluanți, iar stratul gros de agenți poluanți eliberați de un oraș mare poate crea o ceață sufocantă, mai ales atunci când nu există vânturi care să împrăștie poluanții.

Ploile acide sunt și ele foarte toxice. Gazele se amestecă cu umezeala din aer și precipitațiile devin acide făcându-le asemănătoare citronadei. Ploaia acidă distruge plantele și animalele, iar dacă aceasta ajunge în râuri și lacuri, transportă otrava la distanță omorând cele mai mici organisme, chiar și icrele depuse. Printre altele, și pietrele se fărâmițează din cauza ploilor acide.

Dereglarea echilibrului natural al atmosferei dăunează solului. Din cauza încălzirii globale crește nivelul mărilor, regiunile situate mai jos fiind înghițite de ape. Pe măsură ce numărul populației crește, tot mai mult cărbune, ulei, gaz și lemn sunt arse pentru a produce energia necesară pentru încălzirea locuinței, gătit, transport, construcții și pentru realizarea bunurilor necesare omului. Gazele eliberate în procesul de ardere a carburanților se numesc gaze de seră, deoarece se comportă întocmai ca sticla unei sere, și anume: lasă lumina să pătrundă, dar reține căldura eliberată de suprafața pământului. În consecință, gazele de seră conduc la încălzirea planetei.

Cercetătorii sunt foarte îngrijorați de toate aceste fenomene care au luat amploare în ultimul timp și caută să soluționeze problemele.

3.2.3. Deșeurile și reciclarea deșeurilor

Conform dicționarului enciclopedic, termenul ,,deșeuri” este un neologism ce desemnează restul dintr-un material croit, tăiat, fasonat etc., care nu mai poate fi valorificat direct pentru realizarea produsului respectiv (rest, reziduu rezultat dintr-un proces industrial și care adesea poate fi valorificat în alte scopuri).

Clasificarea deșeurilor:

Se poate realiza o clasificare a deșeurilor ținând cont de tipul de activitate în urma căreia au rezultat:

Deșeuri rezultate în urma activităților desfășurate în gospodărie sau în unitățile de administrație publică, și anume:

Resturi vegetale: coaja nefolosită a fructelor, legumelor, zarzavaturilor etc., fructe, legume, zarzavaturi perisate;

Resturi animale rezultate în urma preparării hranei (oase, grăsimi, organe interne), resturi de alimente preparate, rămase neconsumate, carne și preparate din carne al căror termen de garanție au fost expirate;

Ambalaje din hârtie: pungi pentru zahăr, pungi pentru sare, pentru orez, ambalaje de la dulciuri, cutii de carton, ambalaje de flori etc.;

Ambalaje din plastic: cutii de la smântână, lapte, iaurt, unt, margarină, pungi de plastic, ambalaje de la detergenți sau produse de curățat;

Ambalaje din sticlă: sticle, borcane, becuri arse, globuri etc.;

Ambalaje din metal: cutii de conserve, cutii de suc sau bere etc.;

Părți ale unor instalații defecte: țevi, cabluri, componente electronice defecte, aparate de uz casnic defecte etc.

Deșeuri industriale provenite în urma diferitelor procese de fabricație (exemplu: cenușă, zgură, șpan, rumeguș, substanțe chimice etc.).

Deșeuri rezultate din construcții: pietriș, cărămizi, lemn, sticlă, metal, B.C.A., țiglă, azbest, tablă etc.

Deșeuri agro-zootehnice rezultate din procesul cultivării plantelor și creșterii animalelor: părți ale plantelor, excremente animale etc.

Gunoaiele sau deșeurile au existat întotdeauna. În perioada ce precede apariția și dezvoltarea industriei, deșeurile erau în bună parte vegetale și animale, biodegradabile, într-o scurtă perioadă de timp (câteva luni). Ele erau folosite ca îngrășământ pentru pământul cultivat. Cu totul alta este situația în lumea de astăzi, puternic industrializată. Vom înțelege mai bine acest aspect dacă vom lua în considerare câteva date statistice:

pe durata vieții sale, un om produce o cantitate de deșeuri ce echivalează cu de 600 de ori greutatea sa;

dacă înmulțim cantitatea de 1,5 kg de deșeuri pe care o produce zilnic fiecare locuitor al planetei, cu numărul de locuitori ai pământului, vom ajunge la cantități cu adevărat impresionante.

Reciclarea deșeurilor este operațiunea de prelucrare (mărunțire, topire) a unor deșeuri (hârtie, sticlă, fier, cupru, plumb, aluminiu, plastic, textile, cauciuc etc.) în vederea reintroducerii materialului respectiv în circuitul economic.

Orice gospodar poate recicla resturile menajere obținând COMPOST (un fel de amestec de resturi vegetale, resturi animale, resturi menajere, biodegradabile, folosit ca îngrășământ natural în agricultură din cele mai vechi timpuri).

O altă categorie de deșeuri la reciclarea căreia ne putem aduce cu toții contribuția este hârtia. Să pătrundem pentru o clipă în tainele acesteia și să descoperim anumite lucruri:

primul produs asemănător hârtiei care a fost folosit ca suport al scrierii a fost papirusul, descoperit de sumerieni în preajma anului 500 î.H.

hârtia, așa cum o cunoaștem astăzi a fost descoperită în anul 60 î. H de către chinezi. Pentru fabricarea ei foloseau lemnul de dud, fibra de rafie, haine foarte vechi zdrențuite. Acestea erau amestecate cu apă, mărunțite și apoi presate.

Din , tehnica de fabricare a hârtiei a fost dusă în Orientul Mijlociu apoi în Orientul Apropiat și de acolo în Africa de Nord. De aici, a ajuns în Spania unde hârtia a fost fabricată pentru prima dată în anul 1150.

În Europa Centrală, prima papetărie a fost construită în anul 1360 la Nürenberg.

Astăzi, hârtia se fabrică având la bază pasta mecanică și celuloza. Fibrele de celuloză se obțin din lemn în urma unui proces foarte poluant motiv pentru care sunt tot mai mult înlocuite cu cele obținute din maculatură.

Colectarea maculaturii este foarte importantă deoarece în zilele noastre cererea de hârtie este foarte mare, în lume producându-se peste 3000 de sortimente de hârtie. Prin reciclarea unei tone de hârtie se salvează viața a 17 copaci, se economisesc 30. 000 litri de apă, se folosește între 28 și 80% mai puțină energie electrică față de fabricarea hârtiei obișnuite ceea ce presupune o economie de 4 200 kW / oră și se reduce poluarea aerului cu 95%.

3.2.4. Plante și animale ocrotite de lege în România

Motto: ,,Dispar specii de animale și plante din fauna și flora țării, uneori chiar din univers, fapt ireparabil și pentru totdeauna pricinuit de omul devastator. Dispar medii de viață caracteristice pentru țara noastră cu viața lor complexă social, tot atâtea laboratoare, câmpuri de experiență, câmpuri de observații și experiențe pentru un naruralist, unde surprinde legile naturii, tainele interdependenței între ființe și mediu, atât de puțin cercetate și cunoscute încă de ecologiști”.

Borza (1960)

De-a lungul timpului, datorită influenței omului în natură și datorită schimbărilor climatice, multe plante și animale au dispărut, iar altele sunt pe cale de dispariție. Cauzele care au dus la dispariția sau reducerea drastică a plantelor și animalelor sunt următoarele: distrugerea habitatelor, exploatarea comercială (braconajul, vânatul irațional, colecarea de plante), poluarea excesivă.

Pentru a proteja viețuitoarele, omul a amenajat multe suprafețe transformându-le în rezervații sau parcuri naturale. Vânătoarea este strict interzisă în aceste locuri. Din același motiv, anumite plante și animale au fost declarate monumente ale naturii.

Ideea protejării naturii s-a extins treptat, după 1990 fiind decretate 11 parcuri naționale și peste 450 de rezervații naturale. Multe dintre ele existau, dar suprafața lor s-a mărit: Parcul Național Retezat (înființat în 1935), Parcul Național din Munții Rodnei, Parcul Național din Munții Călimani, Parcul Național din Munții Ceahlău, Cheile Bicazului, Piatra Craiului, Munții Coziei etc.

Plante ocrotite de lege în România:

Floarea de colț este întâlnită pe stâncile munților și ne îmbie cu minunatele flori albe, cu petale catifelate, cu perișori alb-argintii ce o acoperă și îi permit să trăiască în condiții de vânt și uscăciune, condiții climatice specific înălțimilor. În lunile iulie-august, atunci când înflorește, ea poate deveni ținta turiștilor.

Bujorul românesc crește pe marginea unor păduri din sud-estul țării, iar petalele sunt roșii-purpurii.

Garofița Pietrei-Craiului crește doar pe stâncile din munții Piatra Craiului și nu se mai întâlnește nicăieri în lume.

Nufărul este întâlnit într-o singură stațiune de interes european, Băile Felix, , în apa termală din râul și lacul Pețea, cu o temperatură de 30-31º. Este o specie rară de nufăr subtropical. Floarea se vede la suprafața apei din iunie-octombrie și se închide seara, iar dimineața se deschide.

Papucul Doamnei este o plantă întâlnită în pădurile cu sol calcaros, de o rară frumusețe, cu petala inferioară de forma unui pantofior, de culoare galbenă, cu puncte și dungi purpurii pe partea inferioară.

Laleaua pestriță este o plantă rară cu tulpina ce pornește de la bulb, are în vârf 2-3 flori de culoare roz-violacee, petalele au pete de formă pătrată brun-roșcate, alternând cu altele albe. Datorită acestei alternanțe de pete colorate i se mai spune în limba populară ,,bibilica”.

Animale ocrotite de lege în România:

Cerbul carpatin este un animal foarte frumos, fiind podoaba pădurilor de munte. Coarnele mari și rămuroase îi dau o înfățișare falnică.

Ursul carpatin trăiește pe stânci, în grote sau prin desișurile de molizi din locurile izolate, cum sunt fundurile de văi. Este un animal foarte mare și puternic, se hrănește cu jir, ghindă, zmeură, miere, fructe, ciuperci. În lipsa acestor alimente, atacă turmele de vite, iar în anotimpul friguros (iarna), își pregătește adăpostul, iar primăvara se trezește foarte flămând.

Capra neagră este un animal înrudit cu cerbul carpatin. Este podoaba munților Carpați, întâlnită pe vârfurile cele mai înalte și prăpăstioase.

Râsul trăiește în pădurile de deal, ziua stând ascuns, iar noaptea parcurgând zeci de kilometri în căutarea hranei. El este protejat de lege, cu toate că este un animal dăunător, mai ales pentru cerbi, căprioare și vite. Este cunoscut pentru dibăcia sa în capturarea prăzii, pe care o pândește din copac, năpustindu-i-se în ceafă printr-un salt mare.

Vulturul pleșuv este socotit ,,sanitarul pădurii”, deoarece mănâncă resturile din orice fel de animal. Este o pasăre folositoare dar și foarte rară. Își construiește cuibul pe înălțimea stâncilor sau în copacii înalți.

Acvila de munte (pajura) este o pasăre simbol reprezentată pe stema României ce trăiește la înățimi, în pădurile de conifere și stâncării. Își face cuib în locurile inaccesibile, foarte rar în copaci, din vreascuri și ramuri. A devenit din ce în ce mai rară, putând fi văzută la câțiva ani o dată.

Cocoșul de munte trăiește în codrii de conifere, el reprezentând o podoabă a Carpaților românești.

Broasca țestoasă dobrogeană și broasca țestoasă din Oltenia care au devenit din ce în ce mai rare.

Pelicanul este un excelent zburător și un bun înotător. Este o pasăre migratoare ce sosește în Delta Dunării, singurul loc din lume unde clocește. La noi în țară se află cea mai mare colonie de pelicani din Europa.

Lostrița se mai întâlnește numai în râurile , Vișeu, Bistrița, în celelalte râuri a dispărut de circa 50-60 de ani. Este pus sub protecție în apele de munte, alături de păstrăv.

Unul din scopurile programului de educație al mediului este de a-i ajuta pe elevi să își dezvolte capacitatea de a gândi, atât critic, cât și creativ, deoarece în etapa în care vor fi adult ar putea avea o slujbă care să vină în contact cu natura, iar ei ar trebui să știe să analizeze efectele acțiunilor pe care le fac, să fie capabili să găsească soluții alternative la activitățile care ar putea dăuna mediului. În același timp, această educație cultivă și un sistem de valori. Este un element esențial, deoarece copiii se maturizează, iar valorile și principiile pe care le posedă îi influențează, în mod necesar, opțiunile și deciziile pe care le iau cu referire la toate aspectele vieții lor.

3.3. Educația ecologică. Sugestii pentru activități ecologice în ciclul primar

Motto: ,,A înțelege natura înseamnă a înțelege viitorul, dar a face ceva pentru salvarea naturii atât de amenințată azi înseamnă a contribui la fericirea omenirii”.

Eugen Pora

Coordonatele actuale ale vieții cotidiene impun abordarea în școală, alături de alte discipline educaționale și probleme legate de educația pentru calitatea mediului înconjurător. Astfel, se evidențiază prioritatea majoră a tuturor oamenilor de a cunoaște, de a proteja și conserva mediul de viață, conservarea naturii devenind eficientă și reală numai atunci când aceasta va face parte integrantă din filozofia și comportamentul fiecărui om.

Viața, un dar inegalabil, pe care fiecare om ar trebui să-l prețuiască și să-l apere este uneori amenințată de multiplele transformări politice, economice și sociale. În prezent, mai mult de 5,3 miliarde de oameni folosesc resursele naturale ale pământului, iar în fiecare colț al pădurii se taie păduri, se extrag minerale și surse de energie erodând solul, poluând aerul și apa creând deșeuri periculoase. Poluarea reprezintă modificarea compoziției aerului, apelor și solului datorită acțiunii necontrolate a omului. Omul este principalul vinovat de poluarea mediului înconjurător și tot el suportă efectele ei negative asupra sănătății sale, de la o banală îmbolnăvire până la pierderea vieții. Poluarea naturii se poate face fie din surse naturale (cataclisme), fie din surse artificiale, provocate de activitatea necontrolată a oamenilor. Pe plan mondial se constată o preocupare asiduă pentru rezolvarea dezechilibrelor care s-au produs. Ca urmare, se impune ca încă din clasele primare copiii să cunoască formele de viață existente în mediul înconjurător și să învețe să le ocrotească. Ei trebuie să cunoască în același timp resursele naturale care asigură viața, precum și principalele cauze și forme de manifestare ale dezechilibrelor naturale din mediul înconjurător, îndeosebi ale celor produse de activitatea omenească – poluarea aerului, a apei și a solului.

Educația ecologică și morală timpurie este baza educației și autoeducației continue ale viitorului cetățean, căruia ne pregătim să-i asigurăm compatibilitatea cu valorile europene. Ceea ce învață copiii în primii ani (la grădiniță sau la școală) reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăța în tot restul vieții lor. Așadar, educarea omului trebuie începută din copilărie, componentele dezvoltării sale fizice și psihice mergând în paralel cu componentele personalității.

O componentă a noilor educații și implicict a educației timpurii este și educația ecologică. Cheia unui demers didactic eficient în domeniul educației ecologice îl reprezintă învățarea prin acțiunea legată de viața în mediul apropiat. Copiii pot fi antrenați în elaborarea unor proiecte, în realizarea unor cercetări-acțiune, care să permită însușirea conceptelor de bază, a unor principii și reguli de acțiune eficientă în efortul de ecologizare a mediului înconjurător. Un prim pas îl constituie întocmirea unui ,,Mic dicționar de ecologie” pentru clarificarea noțiunilor fundamentale. În acest scop, elevii ar putea consulta colecția de reviste ,,Arborele lumii”, ar putea viziona emisiuni științifice de genul ,,Teleenciclopedia”, ,,Discovery”, ar putea face vizite la ,,Centrul Cultural Francez” pentru consultarea unor cărți cu o realizare de excepție (,,Les petits écologistes en action” – ,,Mon album d’activités-Larousse”). În continuare, copiii din ciclul primar ar putea să fie încurajați în căutarea și găsirea de curiozități, ghicitori, legende despre plante, animale, elemente ale naturii. Toate aceste cunoștințe accumulate ar putea fi valorificate într-un concurs sub genericul: ,,Descoperim împreună Natura”. Încurajarea investigației e o cale spre dezvoltarea inteligențelor multiple (Gardner).

Pe tema poluării se pot organiza jocuri de definire a termenilor (metoda ciorchinelui), exerciții-joc de discriminare a unor aspecte pozitive de cele negative, cât și discuții pro și contra (,,Cine-i vinovat?”, ,,Salvați pădurea!”) asupra obiectivelor industriale, agricole – ca sursă de bunuri materiale dar și de poluare, identificarea cauzelor acestui fenomen și exprimarea unor opinii referitoare la prevenirea cauzelor și diminuarea surselor de poluare a mediului, analiza unor cazuri cunoscute și valorificarea măsurilor concrete (studiu de caz). Este foarte dificil să schimbi comportamentul oamenilor dacă nu se oferă soluții alternative. ,,Ce-ai face dacă…?”, ,,Ce s-ar întâmpla dacă…?” Crearea de posibilități îi ajută pe oameni să urmeze căile adecvate de conduită.

În cadrul unor cercuri tematice de acțiuni desfășurate sub genericul ,,Luna pădurii”, elevii din ciclul primar ar putea să afle cât mai multe informații despre pădure, ca niște pasionați ecologiști ce sunt. Iată câteva curiozități ce pot fi elucidate împreună: ,,Pădurea-fabrică de oxigen”, ,,Longevitatea copacilor”, ,,Nunta brazilor”, ,,Forța din rădăcini”, ,,Farmacia din pădure”. Foarte frumos ar fi ca elevii să realizeze și câteva compuneri / eseuri cu titlul: ,,Fabrica razei de Soare”, ,De vorbă cu bobul de grâu, cu picătura de ploaie, cu o frunză, cu o rândunică…etc.”

Pentru a participa la diverse acțiuni consacrate protejării mediului natural și antropizat, se poate întocmi împreună cu elevii Calendarul Ecologic cu următoarele evenimente: Ziua Mondială a Apei, Ziua Mondială a Pământului, Luna Pădurii, Ziua Parcurilor Dendrologice, Ziua Internațională a Mediului Înconjurător, Ziua Internațională a Conservării Stratului de Ozon etc.

Mari valențe formative au și lecțiile de recapitulare realizate în echipă interdisciplinară pe teme precum: ,,Apa, aerul solul”. Evaluarea eficienței acestor activități se poate realiza folosind scări de atitudini, studii longitudinale, portofolii etc.

Educația ecologică urmărește formarea unui om cu un comportament adecvat în ceea ce privește mediul înconjurător, comportament care să se manifeste prin acțiuni concrete, nu numai prin informare teoretică. Cunoștințele ecologice se asimilează în mod treptat și trebuie să pornească de la observarea și înțelegerea fenomenelor după care se dezvoltă viața.

Educația ecologică se bazează pe câteva obiective principale, și anume:

Conștientizarea ajută elevii din ciclul primar să capete o înțelegere și sensibilitate față de mediul înconjurător, le dezvoltă abilitatea de a pricepe și de a deosebi stimulentele, de a procesa, rafina și extinde aceste percepții și contribuie la folosirea acestor abilități noi în mai multe contexte;

Cunoașterea ajută copiii să capete o înțelegere de bază privind funcționarea mediului ambient, interacțiunea oamenilor cu mediul și despre cum apar și cum pot fi rezolvate toate problemele legate de mediu;

Atitudinea ajută elevii să capete un set de valori și sentimente de grijă în ceea ce privește mediul, motivația și devotamentul de a participa la menținerea calității mediului;

Deprinderile ajută copiii să capete abilități necesare identificării și investigării problemelor mediului și să contribuie la rezolvarea problemelor acestuia;

Participarea ajută elevii să capete experiență în folosirea cunoștințelor și abilităților dobândite, în vederea unor acțiuni pozitive și foarte bine gândite care vor conduce la rezolvarea problemelor mediului înconjurător.

Educația ecologică cultivă și un sistem de valori, copiii se maturizeză, iar sistemul de valori pe care îl promovează influențează opțiunile și deciziile pe ei le au referitor la toate aspectele vieții lor, inclusive problemele de mediu. Valorile aduc, de asemenea, consistență vieții unei persoane, ceea ce o ajută să realizeze un concept mai bun despre sine.

Încă de la intrarea în școală, învățătorul poate testa copiii pentru a le descoperi înclinațiile, abilitățile. Se poate descoperi de-a lungul anilor în primele desene ale copiilor realizate în clasa I flori, copaci, oameni, case etc. Copiii pot fi puși în situația de a justifica desenul pe care l-au făcut. Mulți dintre ei explică faptul că le plac florile, plantele pentru că au acasă sau în fața casei multe plante, alții spun că le place să meargă la pădure, pe câmp unde pot admira frumusețile naturii etc. Acesta poate fi un prim pas în realizarea unui set de acțiuni sub genericul ,,Prietenul naturii / Micul ecologist”.

Pentru început pot fi selecționați doar o parte dintre copiii din clasă și antrenați în acțiuni de îngrijire a florilor (colțului viu) din clasă, plantare de flori, apoi pot fi cooptați și ceilalți în acțiuni vizând ocrotirea mediului apropiat: clasa, școala, curtea școlii, cartierul.

De foarte mare impact sunt ecusoanele cu numele copilului și inscripția „Micul ecologist” sau „Prietenul naturii” pe care copiii le poartă cu deosebită mândrie, popularizând acțiunile pe care le desfășoară.

Aici intervine creativitatea învățătorului care poate găsi subiecte frumoase și de impact la toate obiectele de învățământ, cum ar fi: ,,Pădurea – prietena omului”, ,,Apa – sursă a vieții” sau ,,Un om – un pom” etc .

Activități cu conținut ecologic ce se pot urmări în cadrul celor 4 arii curriculare ar putea fi următoarele:

Limbă și comunicare:

lecturi literare și științifice despre plante și viețuitoare / ocrotirea lor;

compoziții literare realizate / culese / interpretate de elevi: eseuri, interviuri, poezii, scenete;

proverbe și maxime despre mediu (apă, aer, pământ) – afișarea și discutarea acestora.

Om și societate:

resurse naturale și valorificarea lor;

identificarea factorilor de poluare (apei, solului, aerului);

excursii tematice de studiu sau ecologizare / curățire a anumitor zone;

realizarea unor fotografii, mape, casete video, valorificate apoi în ore;

studii de caz (,,Omul și mediul său de viață de-a lungul timpului”, ,,O zi în natură”);

vizite în aceleași zone (parcuri, Grădina Botanică) în diferite anotimpuri pentru a observa schimbările care au loc în natură și păstrarea curățeniei.

Matematică și Științe:

identificarea resurselor naturale din zona geografică în care trăiesc;

colecții de materiale naturale;

introducerea în probleme a unor date despre plante, viețuitoare (compunere și rezolvare de probleme);

realizarea unui portofoliu ,,Omul și mediul: acțiuni de protejare / de distrugere”, care poate fi realizat individual sau în echipă, într-un an școlar sau pe durata întregului ciclu primar;

participarea la derularea proiectului ,,România curată” sau alte proiecte derulate la nivel județean sau național.

Arte și Tehnologii:

realizarea unor desene, afișe pe teme ecologice;

modelaj (plastilină și argilă);

realizarea unor afișe, postere și amplasarea lor în clasă / școală / localitate (cartier / sat).

Dacă nu se propune o activitate de cerc sau un opțional cu acest titlu, se pot valorifica toate situațiile de învățare considerate resursă. Iată un set de teme ce se pot urmări pe durata unui an sau a unui ciclu de învățământ prin activitățile specifice sugerate anterior:

1. Excursia tematică

observarea mediului cu aspectele pozitive / negative întâlnite și realizarea unor fișe;

studii de caz (sublinierea cauzelor și măsurilor de remediere ale unor probleme de mediu);

înregistrarea în scris, foto sau video a unor aspecte care vor fi valorificate ulterior în timpul activităților din clasă.

2. „Nu sunt prea mic să…”

activități de igienizare a zonei, plantare de pomi, flori și îngrijirea acestora pe toată durata vegetației;

sensibilizarea colegilor și a oamenilor mari prin realizarea și plasarea unor afișe, postere sugestive privind degradarea mediului.

3. Serbările școlare

prezentarea unor poezii, cântece, scenete cu conținut referitor la mediu.

4. Expoziții tematice

expoziții permanente sau periodice cu lucrări plastice, mulaje, machete, fotografii prezentând mediul curat / mediul poluat.

5. Concurs de creații literare – semestrial sau măcar cu ocazia ,,Zilei Pământului” sau a ,,Zilei Internaționale a Mediului Înconjurător” ce pot fi prezentate, într-o sesiune festivă, cele mai reușite compuneri, povestioare, sloganuri, postere realizate de-a lungul anului școlar și premierea celor mai valoroase.

6. Vizionări de casete / filme – în activități speciale sau ca momente în cadrul anumitor ore, pot fi prezentate spre vizionare casete / filme cu aspecte din activitățile unor organizații ecologiste sau cu probleme grave de poluare / degradare a mediului, atât în România cât și pe plan internațional. Aceste vizionări vor fi urmate, obligatoriu, de dezbateri privind cauzele poluării și modalități de remediere ale situațiilor prezentate.

7. Realizarea unui „colț viu” chiar din clasa I cu plante și viețuitoare mici, îngrijite de copii.

8. Studii de caz: „O zi în natură”, „SOS Natura”, „La iarbă verde” etc.

Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în întreaga lume, pe data de 22 aprilie se sărbătorește ,,Ziua Pământului” iar pe 5 iunie se sărbătorește ,,Ziua Internațională a Mediului Înconjurător” și cu aceste ocazii, copiii pot fi antrenați în desfășurarea unor activități atractive.

Viața pe Pământ depinde de noi, oamenii și de acțiunile noastre. Cadrelor didactice le revine misiunea dificilă de a forma oameni responsabili și conștienți de pericolele care le amenință viața. Încercând să sădim în sufletele copiilor încă din primii ani de școală dragostea pentru natură, pentru tot ceea ce ne oferă ea, nu facem decât să înfrumusețăm viața și să o prelungim cât mai mult.

Metodele prin care se poate realiza educația ecologică în instituțiile de învățământ sunt diverse. Dintre acestea, se pot concepe, printre altele, câteva tematici prin care cadrele didactice din învîțământul primar pot să își desfășoare activitatea la clasă la această disciplină:

„Să ocrotim natura”;

„Poluarea în diferite anotimpuri ale anului”;

„Ce se întâmpla iarna cu plantele?”;

„Ce știm despre pădure?”;

„Locuitorii apelor în pericol”;

„Privește-mă, înțelege-mă, apără-mă”;

„Ce ne învață natura?”;

„Să facem un insectar, un ierbar”;

„SOS natura!”;

„Ce e bine, ce e rău?”;

„Natura, izvor de sănătate”;

„Curiozități ecologice”;

„Cum să fie pedepsiți cei care distrug natura?”;

„Aspectul cartierului / orașului meu”;

„Pământul, planetă vie!”;

„Focul și paza contra incendiilor”;

„Reclame ecologice”.

Cap.4: Studiu de caz

Tema: măsuri de protecție a mediului înconjurător

Denumirea activității: „ O zi în natură”

Obiective principale ale activității ecologice:

să dobândească cunoștințe despre efectele negative ale impactului omului asupra mediului înconjurător;

să adopte un comportament care vizează menținerea, îngrijirea și ocrotirea mediului ambiant;

să-și formeze o atitudine ecologică în vederea opririi distrugerii mediului;

să găsească soluții pentru protejarea mediului înconjurător.

Desfășurarea activității:

1.Propunătoarea a dat citire informației următoare:

,,Două familii prietene, împreună cu copiii, hotărăsc să petreacă ziua de duminică în aer liber. Au umplut portbagajele mașinilor și au pornit la drum. Ajunși acolo au parcat mașinile la umbra copacilor pe iarba verde și proaspătă, au descărcat totul în grabă, dornici să respire aer proaspăt și să se relaxeze în mijlocul naturii.

Turiștii de o zi și-au împărțit sarcinile: bărbații au ciunțit cu rapiditate crengile unor copaci din apropiere pentru foc, mamele, admirând frumusețea naturii, au trimis copiii după câteva crenguțe înflorite, pentru „decor”. În acest timp, din pachetele pregătite răsăreau adevărate delicatese culinare, iar gazonul din jur înflorea de ambalaje aruncate la întâmplare.

Bărbații au făcut focul pentru grătarul mult așteptat chiar lângă niște copăcei abia înfloriți. Spre cer, din sânul naturii, din toate colțurile zonei de agrement s-a ridicat un fum înecăcios. Se pare că sunt mulți „iubitori ai naturii“, dornici să petreacă o zi în aer liber.

Seara se apropie și turiștii noștri își dau seama că e târziu. În graba mare, se pregătesc de plecare. Au strâns repede păturile, mesele, scaunele…, au urcat în mașină și au plecat, gândindu-se deja la următorul sfârșit de săptămână.

În urma lor a rămas un covor imens de deșeuri. Pe apa lacului pluteau grațioase sticle, cutii, resturi menajere”.

2. Dezbatere:

Explicați de ce sunt benefice ieșirile în aer liber?

Comentați comportamentul adulților din lectura prezentată.

Exprimați-vă părerea în legătură cu sarcinile primite de copii.

Ce atitudine ar fi putut lua copiii?

Cine credeți că ar trebui să se preocupe de păstrarea unui mediu curat?

Ce demersuri ar trebuie să întreprindă instituțiile abilitate?

Creați panouri pe care credeți că le-ați putea amplasa în zonele unde oamenii ies la iarbă verde.

Notați în tabel acțiuni ale omului asupra mediului înconjurător.

Concluzie finală (în urma a ceea ce au afirmati copiii):

pași pentru protejarea mediului înconjurător:

1.Cumpărați produse pentru un mediu sănătos! Ambalajul foarte volumonos al produselor poate să fie redus. Cumpărați produsele ambalate în materiale reciclabile pentru că este mai sănătos pentru mediul înconjurător.

Căutați etichetele ecologice care garantează faptul că produsele cumpărate nu fac rău mediului înconjurător.

2.Separați deșeurile! În fiecare gospodărie se strâng tot felul de obiecte de care omul vrea să scape cât mai repede. Încercați să separați sticlele, cutile de conserve, ambalajele de la dulciuri, caietele, hainele vechi și alte obiecte care nu mai sunt de folos și predați-le centrelor de reciclare din localiattae voastră.

3.Cât mai puține pungi din plastic! Se observă câteodată pungi din plastic aruncate pe străzi, prin parcuri, pe stardă, în ape sau pe malul apelor. Este bine să nu cereți vânzătorului atunci când mergeți la cumpărături ambalaje sau pungi de plastic atunci când cumpărați produse puține. Când mergeți la cumpărături, este mai bine să folosiți sacoșele din pânză, pe care le puteți refolosi.

4.Folosiți gunoiul ca îngrățământ pentru plante! Utilizarea gunoiului ca îngrășățânt este o soluție ideală pentru a scăpa de resturile alimentare din gospodărie. Fie că aveți grădină sau doar câteva ghivece cu flori în balcon, această metodă naturală poate da rezultate neașteptate, și în plus, păstrează mediul curat.

5.Nu aruncați gunoiul pe stradă! Mulți dintre cei pe care îi cunoaștem aruncă gunoiul pe stradă sau în apă. Atrageți-le atenția! Murdăria înseamnă poluare, iar poluarea înseamnă distrugerea vieții.

6.Nu aruncați lichidele periculoase oriunde! Nu aruncați uleiul de mașină, detergenții, substanțele otrăvitoare sau vopseaua în canale sau pe stradă ori în apă pentru că pot ajunge înapoi în casele voastre!

7.Apa înseamnă viață! Apa este un bun neprețuit. Până să ajungă la noi, ea parcurge un drum foarte, foarte costisitor, de aceea ea trebuie economisită și păstrată limpede și sănătoasă. Rețineți că atomobilele nu se spală în cursurile de apă, gunoiul și uleiurile uzate nu se aruncă în apă pentru că acestea poluează, iar poluarea omoară peștii și toate vietățile care trăiesc în apă: peștișori, broscuțe, dar și difeite plante acvatice. De aceea, este foarte important să păstrăm apa curată.

8.Stingeți lumina și reduceți încălzirea! Dacă simțiți că în casă este prea cald, reduceți încălzirea sau închideți caloriferele și sobele. Stingeți lumina atunci când ieșiți din cameră și scoateți televizorul din priză atunci când plecați la școală! Dacă uitați televizorul în priză, acesta consumă curent electric degeaba. Economisind energia, salvați mediul înconjurător.

9.Atenție la etichete! Dacă părinții noștri doresc să cumpere o mașină de spălat, un televizor, un frigider sau orice aparat electric, sfătuiți-i să aleagă acele produse pe a căror etichete sunt scrise literele A sau B. Aceasta înseamnă că aparatele nu consumă mult curent electric. În felul acesta se economisește energia electric și se protejează mediul înconjurător.

10.Nu folosiți mașinile pentru deplasările scurte! Știați că pentru a parcurge un kilometru pe jos sunt necesare doar 10 minute? Mașinile poluaeză aerul.

Concluzii:

Educația ecologică se poate realiza prin orice tip de activitate: școlară, extrașcolară, activități științifice, literare, artistice, plastice, sportive etc. Formele de manifestare sunt diversificate: observații, experimente, povestiri științifice, desene, activități practice, plimbări, drumeții, excursii, vizionări de diapozitive, jocuri de mișcare, distractive, orientări turistice, labirinturi ecologice, colecții, expoziții, spectacole, vizionări de emisiuni TV, expediții, tabere etc. Familia este prima școală. Aici elevii învață pentru prima dată că relațiile dintre oameni sunt nu numai un lanț nesfârșit de drepturi, ci și obligații reciproce. Al doilea colectiv omenesc este școala, în care profesorii și elevii au un ideal comun: formarea pentru viață a tinerilor.

Lucrarea de față ,,Educația ecologică în ciclul primar” a prezentat câteva aspecte importante ale conceptelor și noțiunilor în ceea ce privește educația ecologică la clasele I-IV. Studiul problemelor de mediu nu se realizează doar pe baza informațiilor științifice ci trebuie să se țină cont și de factorii istorici, culturali și sociali. Mediul înconjurător nu cuprinde numai elementele naturii.

Scopul cercetări de față a fost acela de a demonstra că elevul din ciclul primar trebuie ajutat să obțină cunoștințe de bază necesare soluționării problemelor mediului, probleme viitoare sau imediate, să judece responsabilitățile individuale și colective, să se angajeze în obținerea cooperării pe linia rezolvării unor probleme, să înțeleagă că omul este inseparabil de mediul său și că efectele negative ale acțiunilor proprii se repercutează asupra lui însuși și să dezvolte instrumente de analiză, reflecție și acțiune pentru a înțelege, preveni și corecta neajunsurile provocate mediului.

Obiectivele cercetării au fost bazate pe studiul problemelor de mediu care nu se realizează doar pe baza informațiilor științifice ci trebuie să se țină cont și de factorii istorici, culturali și sociali. Mediul înconjurător nu cuprinde numai elementele naturii, iar scopul principal al educației ecologice este acela de a crea o atitudine pozitivă față de mediul natural sau modificat antropic.

Lucrarea de față a fost structurată în 4 capitole, primele trei capitole au constituit partea teroretică a lucrării ce a făcut referire la amplul proces de formare a copilului din ciclul primar. Formarea elevilor cu o conștiință și o conduită ecologică devine o cerință deosebit de importantă pentru orice demers educativ școlar și extrașcolar. Implicarea micilor școlari în activitățile de cunoaștere, înțelegere a unor fapte și fenomene din universul apropiat, în identificarea și rezolvarea unor probleme de poluare și degradare a mediului, are ca rezultat formarea unor convingeri și deprinderi de apărare, conservare și dezvoltare a mediului înconjurãtor – condiție de viață civilizată și sănătoasă. Bazate de cooperare și colaborare, diversitatea activităților practice desfășurate cu elevii asigură asimilarea multor reguli de comportament care se constituie în elemente de bază în formarea unei educații europene a oamenilor de mâine. S-a dezvoltat convingerea că formarea unui comportament ecologic la micii școlari constituie un aspect important al activității instructiv-educative și că acesta se realizează, atât în școală, cât și în afara ei prin activitățile extracurriculare și printr-o strânsă colaborare cu familia și comunitatea locală.

Protecția mediului înconjurător a apărut ca o problemă a omenirii numai în zilele noastre, respectiv atunci când omul a cucerit întreg spațiul Terrei, prielnic vieții. Acum, bogățiile și resursele de energie au fost afectate în așa măsură încât se întrevede epuizarea rapidă a unora dintre ele, iar unele condiții esențiale existenței umane, ca apa sau aerul dau semne de otrăvire. Se deduce astfel, posibilitatea ca viitorul omenirii să fie pus sub semnul întrebării, dacă bineînțeles, nu se iau măsuri energice de protecție a planetei. Omul a înțeles că face și el parte din natură, că Terra și resursele ei sunt limitate, că această planetă funcționează ca un sistem și că dereglările produse într-un loc pot avea repercusiuni pentru un întreg circuit, inclusiv pentru om. Omenirea nu poate renunța însă la ritmurile înalte ale dezvoltãrii economice. Calea pentru realizarea acestor ritmuri, cu menținerea unei bune calități a mediului, este exploatarea acestuia în așa fel încât să se poată regenera și conserva în permenență.

Ultimul capitol al acestei lucrări presupune un studiu de caz, aplicat pe o clasă de copii din ciclul primar, clasa III-a B de la Școala Generală Nr.1 “Ioan Vicoveanu” , Vicovu de Jos , Suceava. Eșantionul este de 30 de copii, iar durata studiului a fost de 3 întâlniri în afara orelor de curs. Tema a fost: măsuri de protecție a mediului înconjurător, iar denumirea activității a fost: ,,O zi în natură!”. În urma acestor întâlniri, copiii au purtat diferite discuții pe marginea temei, și spre surprinderea cadrului didactic și a mea au inițiat un proiect de colectare a hârtiei (în ziua a doua), apoi s-au oferit voluntari în scopul curățării spațiilor din jurul școlii (ziua a treia).

În urma acestui studiu am ajuns la concluzia că primele inițiative de ocrotire a mediului au apărut acum aproximativ 200 de ani din necesitatea salvării unor specii pe cale de dispariție. Cu timpul, motivele care au impus ocrotirea naturii s-au diversificat. Începând din 1970 au apărut semne clare de îmbolnăvire a planetei: subțierea stratului de ozon, încălzirea globală, ploile acide, poluarea apelor, a aerului și solului. Oamenii au început sã înțeleagã necesitatea adoptării unui comportament responsabil fată de natură. Însă responsabilitatea omului pentru ocrotirea mediului înconjurător este atât individuală, dar mai ales colectivã: protecția naturii angajează colaborare și sprijin reciproc pe plan local, județean, național și mai ales internațional. Construind fabrici și uzine, dezvoltând orașele și transporturile, defrișând pădurile pentru a folosi lemnul și a mări suprafețele agricole, aruncând nepăsători în apă și în aer cantităti mari de deșeuri toxice omul a stricat echilibrul natural existent în mediul înconjurător, așa încât, uneori, și-a pus în pericol însăși viața lui. În asemenea situație, ființa umană s-a văzut nevoită să ia atitudine pentru înlăturarea răului pe care l-a produs și să treacã urgent la luarea unor măsuri pentru protecția mediului înconjurător, pentru menținerea în natură a unui echilibru normal între toți factorii care compun mediul. Permanent, factorii de mediu: apa, aerul, solul sunt supuși agresiunii activitãților umane. Înrăutățirea progresivă a calității acestora determinã implicații de ordin social cu repercusiuni asupra calității vieții.

Școala prin destinația și rolul său asigură cadrul adecvat în care se desfãșoarã un complex de formare a elevilor, sub cele doua laturi ale sale: cea instructivă și cea educativă. O cerință deosebit de importantã pentru orice demers didactic constă în pregătirea elevilor cu o concepție și conduită ecologicã bună, obiectiv de mare actualitate și importanță pentru calitatea vieții. Apărarea mediului înconjurător devenind un exercițiu de practică socială, școala trebuie să facă acest exercițiu social cu întreaga populație școlară care „mâine” va avea răspunderi mari și concrete în gestionarea rațională a tuturor condițiilor de mediu natural si social. Ea este chematã să determine nu numai sentimentele de admirație pentru frumusețile naturii, ci și convingeri și deprinderi de apărare, conservare și dezvoltare a mediului înconjurător – condiție de viața civilizată și sănătoasă. În ultimă instanță, școala trebuie sã trezească spiritul de independență, de formare a capacității de autoinstruire și autoeducație ecologicã la elevi, căci ignorarea de către învățători a necesității acestui lucru dăuneazã muncii educative, fiind una din cauzele principale ale eficienței scăzute ale acestei activități.

Un alt aspect foarte important este și acela că în amplul proces de formare a omului, viața din afara școlii trebuie să continue să completeze, să consolideze și să desăvârșească opera educativă într-un adevărat comportament european. Cercetarea mediului în mijlocul naturii cu elevii permite îmbogãțirea volumului de cunoștințe, lărgirea orizontului științific, sesizarea legăturilor reciproce între fenomene, modul cum se interferează și se influențează reciproc și de asemenea permite formarea unei gândiri sănătoase despre lume și viață. În acest sens, un rol hotărâtor îl au cadrele didactice organizatoare de activități, fie pe itinerar, fie în orizontul local și care trebuie sã manifeste permanent preocuparea de formare a deprinderilor de păstrare și ocrotire a calității mediului înconjurător.

Concepte referitoare la mediul înconjurător pot fi achiziționate de la cea mai fragedă vârstă și în același timp cu noțiunile despre locurile cele mai apropiate copilului până la noțiuni abstracte mai târziu. Ca arie de investigație se alege studiul mediului apropiat al copilului (casă, școală, drumul între casă și școală). La aceastã vârstă este foarte important de a găsi ocazia de ieșire în natură, vizionarea unor emisiuni documentare despre mediul înconjurător, amenajarea spațiilor verzi în clasă ori în afara ei. Copiii trebuie îndrumați să observe și să știe să pună întrebări asupra unei probleme de poluare și degradare a mediului (aruncarea gunoaielor la întâmplare, poluarea râurilor cu substanțe toxice etc.).

Soarta viitorului vieții, în ansamblul ei, depinde de munca profesorilor și învățătorilor de astăzi. Aceștia trebuie să formeze în mod sistematic și gradual conștiința ecologică în rândul elevilor din ciclul primar, care mai târziu vor activa în industrie, agricultură, comerț, învățământ, medicină etc.

Anexe

Proiect didactic

Data : 06.06.1012

Propunător: Burlă Liliana-Lucica

Clasa: a II a

Unitatea de învățământ:Școala Nr.1 “Ioan Vicoveanu”, Vicovu de Jos

Aria curriculară : Matematică și Științe ale naturii

Disciplina: Cunoașterea mediului

Unitatea de învățare: Mediul înconjurător și protejarea lui

Tema lecției : Mediul înconjurător și protejarea lui de către copii

Tipul lecției: recapitulare/evaluare

Scopul lecției: Sistematizarea cunoștințelor despre protejarea mediului înconjurător .

Obiective operaționale:

O1 –să definească prin cuvinte proprii noțiunea de mediu înconjurător;

O2 –să explice fenomenul de poluare, tipurile de poluare și factorii poluanți;

O3 –să să identifice acțiuni ale copiilor care protejează sau distrug mediul;

O4—să să prezinte reguli de protecție a mediului.

Strategii didactice:

Metode și procedee:conversația , explicația , observația , exercițiul , ciorchinele , experimentul , munca independent ă , metoda pălăriilor gânditoare.

Mijloace de învățământ : videoproiector, fișe de lucru, imagini cu protejarea mediului, marionetă, deșeuri, saci, ghivece cu plante și deșeuri, balon, cenușă, pălării colorate, diplomă.

Mijloace de realizare: individuală , frontal , pe echipe, în perechi .

.

Bibliografie:Programa școlară pentu clasa a I și aII a , București , 2004.

Curriculum Națonal pentru învățământul primar2008.

Anexa nr.1 Ghicitori

Înalt cât casa,
Verde ca mătasea,
Dulce ca mierea
Amar ca fierea.
(nucul)

Iarna-n frig, vara la soare,
Neschimbat e la culoare!
(bradul)

Cine-i gros și scorțuros
Și aruncă cești pe jos!

(Stejarul)

O bătrână supărată
Peste apă aplecată!

(salcia)

Ce copac stufos și-nalt
Infloreste-n luna mai
Și dă floare pentru ceai?
Cine este, l-ați aflat?

(teiul)

Sus pe coama munților, munților cărunților
Șade voinicul cel țepos, veșnic verde și frumos!

(bradul)

Cine-i nalt și țuguiat
Și privește peste sat?

(plopul)

Anexa nr.2

Mediul înconjurător și protecția lui

Fișă de lucru 1

Aerul se poluează cu………………………………………………………

………………………………………………………………………………………….

Adevărat sau fals?

Stratul gros de zăpadă poluează solul. …….

Hârtiile sunt deșeuri biodegradabile. …….

Poluarea nu influențează viețuitoarele. …….

Petrolul poluează apa și solul. …….

Copiii pot împiedica poluarea mediului. …….

Sănătatea pământului nu este importantă. …….

Prezintă două reguli de păstrare a curățeniei în clasă.

………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………….

Într-o rezervație naturală sunt 280 de capre negre, iar mufloni cu 56 mai puțin.

Câte animale sunt în rezervație?

……………………………………………………………………..

……………………………………………………………………..

………………………………………………………………………

Răspuns:……………………………………….

5. Realizează un cvintet cu tema „Pădurea”.

Un cuvânt ……………………………

Două însușiri ……………………………………………………….

Trei acțiuni ……………………………………………………………………………

O prop. din 4 cuv. ……………………………………………………………………………………..

Un sentiment ……………………………..

Mediul înconjurător și protecția lui

Fișă de lucru 2

1. Solul se poluează cu………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………..

2. Alege varianta corectă:

Mediul înconjurător înseamnă: Apele sunt poluate cu:

natura și tot ce e în jur a) deșeuri

pădurea b) fum

florile c) petrol

Prezintă două reguli de păstrare a curățeniei în natură.

………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………….

Într-o rezervație naturală sunt 235 de fazani, iar cerbi cu 87 mai mult.

Câte animale sunt în rezervație?

……………………………………………………………………..

……………………………………………………………………..

………………………………………………………………………

Răspuns:……………………………………….

Realizează un cvintet cu tema „Primăvara.”.

1.Un cuvânt …………………………..

2.Două însușiri ……………………………………………………….

3.Trei acțiuni …………………………………………………………………………….

4.O prop. din 4 cuv. …………………………………………………………………………………..

5.Un sentiment ……………………………..

Mediul înconjurător și protecția lui

Fișă de lucru 3

1. Apa se poluează cu………………………………………………………

………………………………………………………………………………………….

2. Grupează într-un tabel literele acțiunilor dăunătoare mediului și pe cele de protecție

a) plantarea copacilo ; d) îngrijirea animalelor ;

b) aruncarea hârtiilor pe sol ; e) ruperea florilor ;

c) colectarea deșeurilor ; f) depozitarea corectă a gunoaielor.

3. Prezintă două reguli de păstrare a curățeniei în școală.

………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………….

4. Într-o rezervație naturală sunt 325 de jderi, iar urși cu 96 mai puțin.

Câte animale sunt în rezervație?

……………………………………………………………………..

…………………………………………………………………….

Răspuns:……………………………………….

5. Realizează un cvintet cu tema „Natura”.

Un cuvânt ………………………….

Două însușiri …………………………………………………….

Trei acțiuni …………………………………………………………………………

O prop. din 4 cuv. …………………………………………………………………………………..

Un sentiment ……………………………….

Rebusuri:

1. La o dezlegare corectă, vei obține pe verticala A-B numele celui care trebuie păstrat mereu curat.

2. La o dezlegare corectă, de la A la B vei obține numele prietenilor naturii.

3. Află cel mai mare dușman al naturii pe verticala A-B, completând corect careul:

Mic dicționar de termeni ecologici:

Apă uzată – apa evacuată de la diverse folosințe și care conține substanțe poluante sau căldură, necesitând o epurare sau tratare înainte de deversare.

Aer contaminat – aer care conține poluanți deosebit de periculoși (substanțe radioactive, gaze toxice, microorganisme patogene etc.) pentru desfășurarea vieții. Este prezent mai ales în aglomerările urbane și industriale și se caracterizează prin concentrații mari de substanțe poluante care produc efecte nocive asupra viețuitoarelor.

Aer poluat – aer care conține poluanți în concentrații ce determină efecte nocive sau care produc disconfort. Este întâlnit în marile orașe și datorită acestui fapt, întreaga ambianță umană este modificată, ca și viața populației orașului respectiv.

Biodegradare – proces de descompunere a unor elemente, substanțe, obiecte sau corpuri organice din natură sub acțiunea organismelor vii și în special a microorganismelor din grupul bacteriilor și ciupercilor microscopice.

Biodiversitate – diversitatea de organisme vii provenite din ecosistemele acvatice și terestre, precum și din complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii și ecosisteme.

Biosferă – totalitatea ecosistemelor și a viețuitoarelor din geosferele care conțin viață (învelișul viu al Pământului).

Ciclu trofic – circulația materiei, respectiv transferul energiei sub formă de hrană între diversele organisme ale unui ecosistem.

Degradarea mediului înconjurător – alterarea calităților fizice, chimice sau biologice ale mediului înconjurător ca urmare a activității directe sau indirecte a acțiunii umane ori a factorilor naturali.

Depoluare – acțiune de reducere a unei surse sau stări de poluare.

Detectarea poluanților – proces de identificare în mediul ambient, cu ajutorul unor aparate speciale, a prezenței poluanților și a radiațiilor nocive, precum și stabilirea concentrației lor în diferite medii.

Deșeuri menajere – resturi alimentare, ambalaje, obiecte stricate care se adună într-o gospodărie.

Dioxidul de carbon – gaz format din carbon și oxigen, rezultat prin descompunerea materiei organice, emanații industriale. Este luat din atmosferă de către plante în procesul de fotosinteză.

Ecologie – știința care studiază prin excelență conexiunile care apar între organism și mediul lor de viață, alcătuit din ansamblul factorilor de mediu (biotici și abiotici), precum și structura, funcția și productivitatea sistemelor biologice. Termenul de ,,ecologie” a fost creat în 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel.

Ecosistem – fragment mai mare sau mai mic al biosferei alcătuit dintr-o componentă vie, reprezentată de plante și animale (biocenoză) și un nevie (biotip), ce formează un ansamblu integrat, în permanentă interacțiune.

Efectul de seră – procesul de încălzire indirectă a aerului din apropierea suprafeței Pământului, ca urmare a reflectării radiațiilor de către dioxidul de carbon din aer. Datorită acestuia, la nivelul mării, va crește din cauza topirii ghețarilor cu aproximativ un metru în următorii 100 de ani.

Epurare – acțiunea de curățare, de purificare a aerului, a apei.

Eroziune – acțiunea de desprindere și îndepărtare a unor particule de diferite forme și mărimi din scoarța terestră, datorită apelor curgătoare, vântului, valurilor, ghețarilor sau zăpezilor (sinonim cu erodare).

Filtrare – separarea elementelor solide dintr-un lichid, gaz sau epurarea apelor uzate.

Fotosinteză – proces prin care plantele verzi și unele microorganism, în prezența luminii, transformă dioxidul de carbon, apa și sărurile minerale în substanțe organice și elimină oxigenul.

Fum – poluant atmosferic format din gaze de ardere și mici particule solide nearse (funingine, gudroane, cenușă etc.) care prezintă sub forma unui nor cenușiu până la negru.

Habitat – locul ocupat de organism și factorii de mediu corespunzători.

Hidrosferă – învelișul de apă al Pământului.

Lanț trofic – legăturile care se stabilesc între diferite animale, în procesul căutării și obținerii hranei, fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrana pentru organismul situat mai sus în lanț (de exemplu: lăcustă-șopârlă-bufniță).

Litosferă – învelișul exterior solid al Pământului, alcătuit din roci și minerale.

Mediu înconjurător – este reprezentat de toate condițiile naturale și artificiale care ne înconjoară.

Mediu antropic – mediul natural transformat prin intervenția omului.

Mediu natural – totalitatea factorilor naturali (apă, aer, sol, subsol) care determină condițiile de viață pentru plante, animale și oameni, dar care nu exclude implicațiile omului asupra ansamblului de relații, procese, mecanisme naturale.

Nociv – vătămător, distrugător pentru sănătate și viață.

Ozon – gaz de culoare albăstruie, cu miros caracteristic care se găsește în natură și care absoarbe radiațiile ultraviolete emise de Soare.

Pătură de ozon – se află la circa 20-25 Km deasupra Pământului ce protejează toate organismele vii de radiațiile solare ultraviolete.

Poluare – răspândire în atmosferă, în apă, în sol a unor substanțe nocive, dăunătoare vieții.

MESAJE PENTRU OCROTIREA NATURII

MESAJE – GASITE CHIAR ÎN NATURĂ

BIBLIOGRAFIE:

1. BOTANARIUC, N. și VĂDINEANU, A., (1982), Ecologie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

2. CHIRCEV, A., PAVELCO, V., (1967), Psihologie pedagogică, EDP, București.

3. CRETU, CARMEN, (1997), Psihopedagogia succesului, EDP, București.

4. COSMOVICI, A., (1972), Metode pentru cunoasterea personalității cu privire specială la elevi, EDP, București.

5. COSMOVICI, ANDREI, (2005), Psihologie generala, EDP.

6. DEBESSE, M., (1970), Psihologia copilului, EDP, București.

7. DEBESSE, M., (1981), Etapele educației, Editura Polirom, Iași.

8. IACOB, L., COSMOVICI, A., (1998), Psihologie generala, Editura Polirom, Iași.

9. IONESCU, ALEXANDRU, (1991), Ecologie și societate, Colecția Perspective, Editura Ceres, București.

10. IONESCU, ALEXANDRU, (1973), Efectele biologice ale poluării mediului, Editura Academiei, București.

11. IONESCU, ALEXANDRU, (1988), Ecologia – știința ecosistemelor, Editura All, București.

12. IONESCU, ALEXANDRU și SĂHLEANU V., (1989), Protecția mediului înconjurător și educația ecologică, Editura Ceres, București.

MIHAELA COMAN , (2009), Managementul ecologic, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

13. NEDELCU, GABRIELA; NEDELCU, MĂDĂLINA; MUREȘAN, IOANA; STAN, SIMONA și MUREȘAN, TRAIAN, (2003), Educația ecologică și voluntariatul în protecția mediului, Editura Treira, Oradea.

14. PARTIN, ZOE și RĂDULESCU, CRISTINA MELANIA, (1995), Dicționar ecologic, Editura Haramond, București.

15.PENEȘ, MARCELA, (2003), Cunoașterea mediului – clasa I, Editura Ana, București.

16. RĂDUȚĂ, CORNELIU și CÂRSTEA, STELIAN, (1979), Poluarea și protecția mediului înconjurător. Probleme – perspective, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

17. STRUGREN, BOGDAN, (1965), Ecologie generală (cu elemente d eocrotirea naturii), Editura Didactică și Pedagogică, București.

18. STAN, IOAN, (2007), Introducere în geografie, Editura USV, Suceava.

19. ȘCHIOPU, URSULA si VERZA, EMIL, (1981), Psihologia vârstelor, Editura EDP,

20. TUFESCU, VICTOR și TUFESCU, MIRCEA, (1981), Ecologia și activitatea umană, Editura Albatros, București.

21. VODĂ, CLAUDIU, (1985), Din secretele naturii și ale lumi înconjurătoare, Editura Didactică și Pedagogică, București.

22. ***, (2000), Enciclopedia copiilor, Editura Aquila 93, București.

23. ***, (2002), Mă întreb de ce? – enciclopedie ilustrată, Editura Novum, .

24. http //www.flickr.com/, imagini.

25. www.didactic.ro

BIBLIOGRAFIE:

1. BOTANARIUC, N. și VĂDINEANU, A., (1982), Ecologie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

2. CHIRCEV, A., PAVELCO, V., (1967), Psihologie pedagogică, EDP, București.

3. CRETU, CARMEN, (1997), Psihopedagogia succesului, EDP, București.

4. COSMOVICI, A., (1972), Metode pentru cunoasterea personalității cu privire specială la elevi, EDP, București.

5. COSMOVICI, ANDREI, (2005), Psihologie generala, EDP.

6. DEBESSE, M., (1970), Psihologia copilului, EDP, București.

7. DEBESSE, M., (1981), Etapele educației, Editura Polirom, Iași.

8. IACOB, L., COSMOVICI, A., (1998), Psihologie generala, Editura Polirom, Iași.

9. IONESCU, ALEXANDRU, (1991), Ecologie și societate, Colecția Perspective, Editura Ceres, București.

10. IONESCU, ALEXANDRU, (1973), Efectele biologice ale poluării mediului, Editura Academiei, București.

11. IONESCU, ALEXANDRU, (1988), Ecologia – știința ecosistemelor, Editura All, București.

12. IONESCU, ALEXANDRU și SĂHLEANU V., (1989), Protecția mediului înconjurător și educația ecologică, Editura Ceres, București.

MIHAELA COMAN , (2009), Managementul ecologic, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

13. NEDELCU, GABRIELA; NEDELCU, MĂDĂLINA; MUREȘAN, IOANA; STAN, SIMONA și MUREȘAN, TRAIAN, (2003), Educația ecologică și voluntariatul în protecția mediului, Editura Treira, Oradea.

14. PARTIN, ZOE și RĂDULESCU, CRISTINA MELANIA, (1995), Dicționar ecologic, Editura Haramond, București.

15.PENEȘ, MARCELA, (2003), Cunoașterea mediului – clasa I, Editura Ana, București.

16. RĂDUȚĂ, CORNELIU și CÂRSTEA, STELIAN, (1979), Poluarea și protecția mediului înconjurător. Probleme – perspective, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

17. STRUGREN, BOGDAN, (1965), Ecologie generală (cu elemente d eocrotirea naturii), Editura Didactică și Pedagogică, București.

18. STAN, IOAN, (2007), Introducere în geografie, Editura USV, Suceava.

19. ȘCHIOPU, URSULA si VERZA, EMIL, (1981), Psihologia vârstelor, Editura EDP,

20. TUFESCU, VICTOR și TUFESCU, MIRCEA, (1981), Ecologia și activitatea umană, Editura Albatros, București.

21. VODĂ, CLAUDIU, (1985), Din secretele naturii și ale lumi înconjurătoare, Editura Didactică și Pedagogică, București.

22. ***, (2000), Enciclopedia copiilor, Editura Aquila 93, București.

23. ***, (2002), Mă întreb de ce? – enciclopedie ilustrată, Editura Novum, .

24. http //www.flickr.com/, imagini.

25. www.didactic.ro

Anexe

Proiect didactic

Data : 06.06.1012

Propunător: Burlă Liliana-Lucica

Clasa: a II a

Unitatea de învățământ:Școala Nr.1 “Ioan Vicoveanu”, Vicovu de Jos

Aria curriculară : Matematică și Științe ale naturii

Disciplina: Cunoașterea mediului

Unitatea de învățare: Mediul înconjurător și protejarea lui

Tema lecției : Mediul înconjurător și protejarea lui de către copii

Tipul lecției: recapitulare/evaluare

Scopul lecției: Sistematizarea cunoștințelor despre protejarea mediului înconjurător .

Obiective operaționale:

O1 –să definească prin cuvinte proprii noțiunea de mediu înconjurător;

O2 –să explice fenomenul de poluare, tipurile de poluare și factorii poluanți;

O3 –să să identifice acțiuni ale copiilor care protejează sau distrug mediul;

O4—să să prezinte reguli de protecție a mediului.

Strategii didactice:

Metode și procedee:conversația , explicația , observația , exercițiul , ciorchinele , experimentul , munca independent ă , metoda pălăriilor gânditoare.

Mijloace de învățământ : videoproiector, fișe de lucru, imagini cu protejarea mediului, marionetă, deșeuri, saci, ghivece cu plante și deșeuri, balon, cenușă, pălării colorate, diplomă.

Mijloace de realizare: individuală , frontal , pe echipe, în perechi .

.

Bibliografie:Programa școlară pentu clasa a I și aII a , București , 2004.

Curriculum Națonal pentru învățământul primar2008.

Anexa nr.1 Ghicitori

Înalt cât casa,
Verde ca mătasea,
Dulce ca mierea
Amar ca fierea.
(nucul)

Iarna-n frig, vara la soare,
Neschimbat e la culoare!
(bradul)

Cine-i gros și scorțuros
Și aruncă cești pe jos!

(Stejarul)

O bătrână supărată
Peste apă aplecată!

(salcia)

Ce copac stufos și-nalt
Infloreste-n luna mai
Și dă floare pentru ceai?
Cine este, l-ați aflat?

(teiul)

Sus pe coama munților, munților cărunților
Șade voinicul cel țepos, veșnic verde și frumos!

(bradul)

Cine-i nalt și țuguiat
Și privește peste sat?

(plopul)

Anexa nr.2

Mediul înconjurător și protecția lui

Fișă de lucru 1

Aerul se poluează cu………………………………………………………

………………………………………………………………………………………….

Adevărat sau fals?

Stratul gros de zăpadă poluează solul. …….

Hârtiile sunt deșeuri biodegradabile. …….

Poluarea nu influențează viețuitoarele. …….

Petrolul poluează apa și solul. …….

Copiii pot împiedica poluarea mediului. …….

Sănătatea pământului nu este importantă. …….

Prezintă două reguli de păstrare a curățeniei în clasă.

………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………….

Într-o rezervație naturală sunt 280 de capre negre, iar mufloni cu 56 mai puțin.

Câte animale sunt în rezervație?

……………………………………………………………………..

……………………………………………………………………..

………………………………………………………………………

Răspuns:……………………………………….

5. Realizează un cvintet cu tema „Pădurea”.

Un cuvânt ……………………………

Două însușiri ……………………………………………………….

Trei acțiuni ……………………………………………………………………………

O prop. din 4 cuv. ……………………………………………………………………………………..

Un sentiment ……………………………..

Mediul înconjurător și protecția lui

Fișă de lucru 2

1. Solul se poluează cu………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………..

2. Alege varianta corectă:

Mediul înconjurător înseamnă: Apele sunt poluate cu:

natura și tot ce e în jur a) deșeuri

pădurea b) fum

florile c) petrol

Prezintă două reguli de păstrare a curățeniei în natură.

………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………….

Într-o rezervație naturală sunt 235 de fazani, iar cerbi cu 87 mai mult.

Câte animale sunt în rezervație?

……………………………………………………………………..

……………………………………………………………………..

………………………………………………………………………

Răspuns:……………………………………….

Realizează un cvintet cu tema „Primăvara.”.

1.Un cuvânt …………………………..

2.Două însușiri ……………………………………………………….

3.Trei acțiuni …………………………………………………………………………….

4.O prop. din 4 cuv. …………………………………………………………………………………..

5.Un sentiment ……………………………..

Mediul înconjurător și protecția lui

Fișă de lucru 3

1. Apa se poluează cu………………………………………………………

………………………………………………………………………………………….

2. Grupează într-un tabel literele acțiunilor dăunătoare mediului și pe cele de protecție

a) plantarea copacilo ; d) îngrijirea animalelor ;

b) aruncarea hârtiilor pe sol ; e) ruperea florilor ;

c) colectarea deșeurilor ; f) depozitarea corectă a gunoaielor.

3. Prezintă două reguli de păstrare a curățeniei în școală.

………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………….

4. Într-o rezervație naturală sunt 325 de jderi, iar urși cu 96 mai puțin.

Câte animale sunt în rezervație?

……………………………………………………………………..

…………………………………………………………………….

Răspuns:……………………………………….

5. Realizează un cvintet cu tema „Natura”.

Un cuvânt ………………………….

Două însușiri …………………………………………………….

Trei acțiuni …………………………………………………………………………

O prop. din 4 cuv. …………………………………………………………………………………..

Un sentiment ……………………………….

Rebusuri:

1. La o dezlegare corectă, vei obține pe verticala A-B numele celui care trebuie păstrat mereu curat.

2. La o dezlegare corectă, de la A la B vei obține numele prietenilor naturii.

3. Află cel mai mare dușman al naturii pe verticala A-B, completând corect careul:

Mic dicționar de termeni ecologici:

Apă uzată – apa evacuată de la diverse folosințe și care conține substanțe poluante sau căldură, necesitând o epurare sau tratare înainte de deversare.

Aer contaminat – aer care conține poluanți deosebit de periculoși (substanțe radioactive, gaze toxice, microorganisme patogene etc.) pentru desfășurarea vieții. Este prezent mai ales în aglomerările urbane și industriale și se caracterizează prin concentrații mari de substanțe poluante care produc efecte nocive asupra viețuitoarelor.

Aer poluat – aer care conține poluanți în concentrații ce determină efecte nocive sau care produc disconfort. Este întâlnit în marile orașe și datorită acestui fapt, întreaga ambianță umană este modificată, ca și viața populației orașului respectiv.

Biodegradare – proces de descompunere a unor elemente, substanțe, obiecte sau corpuri organice din natură sub acțiunea organismelor vii și în special a microorganismelor din grupul bacteriilor și ciupercilor microscopice.

Biodiversitate – diversitatea de organisme vii provenite din ecosistemele acvatice și terestre, precum și din complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii și ecosisteme.

Biosferă – totalitatea ecosistemelor și a viețuitoarelor din geosferele care conțin viață (învelișul viu al Pământului).

Ciclu trofic – circulația materiei, respectiv transferul energiei sub formă de hrană între diversele organisme ale unui ecosistem.

Degradarea mediului înconjurător – alterarea calităților fizice, chimice sau biologice ale mediului înconjurător ca urmare a activității directe sau indirecte a acțiunii umane ori a factorilor naturali.

Depoluare – acțiune de reducere a unei surse sau stări de poluare.

Detectarea poluanților – proces de identificare în mediul ambient, cu ajutorul unor aparate speciale, a prezenței poluanților și a radiațiilor nocive, precum și stabilirea concentrației lor în diferite medii.

Deșeuri menajere – resturi alimentare, ambalaje, obiecte stricate care se adună într-o gospodărie.

Dioxidul de carbon – gaz format din carbon și oxigen, rezultat prin descompunerea materiei organice, emanații industriale. Este luat din atmosferă de către plante în procesul de fotosinteză.

Ecologie – știința care studiază prin excelență conexiunile care apar între organism și mediul lor de viață, alcătuit din ansamblul factorilor de mediu (biotici și abiotici), precum și structura, funcția și productivitatea sistemelor biologice. Termenul de ,,ecologie” a fost creat în 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel.

Ecosistem – fragment mai mare sau mai mic al biosferei alcătuit dintr-o componentă vie, reprezentată de plante și animale (biocenoză) și un nevie (biotip), ce formează un ansamblu integrat, în permanentă interacțiune.

Efectul de seră – procesul de încălzire indirectă a aerului din apropierea suprafeței Pământului, ca urmare a reflectării radiațiilor de către dioxidul de carbon din aer. Datorită acestuia, la nivelul mării, va crește din cauza topirii ghețarilor cu aproximativ un metru în următorii 100 de ani.

Epurare – acțiunea de curățare, de purificare a aerului, a apei.

Eroziune – acțiunea de desprindere și îndepărtare a unor particule de diferite forme și mărimi din scoarța terestră, datorită apelor curgătoare, vântului, valurilor, ghețarilor sau zăpezilor (sinonim cu erodare).

Filtrare – separarea elementelor solide dintr-un lichid, gaz sau epurarea apelor uzate.

Fotosinteză – proces prin care plantele verzi și unele microorganism, în prezența luminii, transformă dioxidul de carbon, apa și sărurile minerale în substanțe organice și elimină oxigenul.

Fum – poluant atmosferic format din gaze de ardere și mici particule solide nearse (funingine, gudroane, cenușă etc.) care prezintă sub forma unui nor cenușiu până la negru.

Habitat – locul ocupat de organism și factorii de mediu corespunzători.

Hidrosferă – învelișul de apă al Pământului.

Lanț trofic – legăturile care se stabilesc între diferite animale, în procesul căutării și obținerii hranei, fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrana pentru organismul situat mai sus în lanț (de exemplu: lăcustă-șopârlă-bufniță).

Litosferă – învelișul exterior solid al Pământului, alcătuit din roci și minerale.

Mediu înconjurător – este reprezentat de toate condițiile naturale și artificiale care ne înconjoară.

Mediu antropic – mediul natural transformat prin intervenția omului.

Mediu natural – totalitatea factorilor naturali (apă, aer, sol, subsol) care determină condițiile de viață pentru plante, animale și oameni, dar care nu exclude implicațiile omului asupra ansamblului de relații, procese, mecanisme naturale.

Nociv – vătămător, distrugător pentru sănătate și viață.

Ozon – gaz de culoare albăstruie, cu miros caracteristic care se găsește în natură și care absoarbe radiațiile ultraviolete emise de Soare.

Pătură de ozon – se află la circa 20-25 Km deasupra Pământului ce protejează toate organismele vii de radiațiile solare ultraviolete.

Poluare – răspândire în atmosferă, în apă, în sol a unor substanțe nocive, dăunătoare vieții.

MESAJE PENTRU OCROTIREA NATURII

MESAJE – GASITE CHIAR ÎN NATURĂ