Dezvoltarea Calitatilor Motrice la Lectia de Educatie Fizica, la Nivelul Scolii Gimnaziale

Pedagogie

Dezvoltarea Calitatilor Motrice la Lectia de Educatie Fizica, la Nivelul Scolii Gimnaziale

Byadmin ianuarie 1, 2024

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I: ARGUMENTAREA TEORETICĂ

I.1. Aspecte generale privind aria curriculară educație fizică, la nivel gimnazial

I.2. Particularități morfo-funcționale și psihice ale elevilor de gimnaziu

I.3. Motricitatea în perioada pubertară (10–14 ani)

I.4. Modelul absolventului de ciclu gimnazial

I.5. Capacitatea motrică

1.5.1. Formarea deprinderilor motrice la elevii de gimnaziu

1.5.2. Dezvoltarea calităților motrice în lecția de educație fizică, la nivelul școlii gimnaziale

CAPITOLUL II: IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI

II.1. Scopul lucrării

II.2. Motivația alegerii temei

II.3. Ipoteza cercetării

II.4. Sarcinile lucrării

II.5. Metode de cercetare utilizate

II.6. Probe și norme de control folosite în experiment

CAPITOLUL III: ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1. Locul de desfășurare a cercetării și etapele acesteia

III.2. Subiecții cercetării: clasa martor și clasa experiment

III.3. Mijloace de acționare pentru dezvoltarea fizică a organismului și creșterea indicilor capacității motrice, la elevii clasei a VI-a

CAPITOLUL IV: REZULTATELE CERCETĂRII

IV.1. Prezentarea rezultatelor de la testarea inițială

IV.2. Prezentarea rezultatelor de la testarea finală

IV.3. Compararea rezultatelor de la cele două testări, atât la nivel somatic, cât și motric

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Anexe

CAPITOLUL I: ARGUMENTAREA TEORETICĂ

I.1. Aspecte generale privind aria curriculară educație fizică și sport, la nivel gimnazial

Programa Școlară pentru clasele gimnaziale

Programele școlare pentru gimnaziu au fost elaborate sub coordonarea Consiliului Național pentru Curriculum, în concordanță cu noile planuri de învățământ. Descongestionarea programului elevilor prin descongestionarea programelor școlare nu înseamnă un rabat de la calitatea actului educativ și de la standardele înalte de performanță la nivelul învățării. Dimpotrivă, standardele înalte de calitate trebuie să direcționeze permanent politica curriculară și sistemul de învățământ românesc.

Prin obiectivele specifice disciplinei sunt urmărite cu precădere: întreținerea, îmbunătățirea și menținerea stării de sănătate, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea capacității motrice generale și a celei specifice unor ramuri și probe sportive, armonizarea particularităților morfologice și funcționale ale elevilor cu specificul vârstei și sexului acestora, menținerea și stimularea interesului pentru practicarea independentă a exercițiilor fizice și a sportului, favorizarea dezvoltării personalității elevilor în planul integrării sociale, al inițiativei și spiritului competitiv, educarea unor trăsături pozitive de caracter.

Noile programe asigură creșterea posibilităților de opțiune și premisele determinării unor parcursuri individuale și de grup în învățare.

Planurile cadru pentru învățământul obligatoriu oferă o soluție de optimizare a bugetului de timp: pe de o parte, sunt cuprinse activități comune tuturor elevilor din țară în scopul asigurării egalității de șanse a acestora; pe de altă parte, este prevăzută activitatea pe grupuri/clase de elevi în scopul diferențierii parcursului școlar în funcție de interesele, nevoile și aptitudinile specifice ale elevilor.

Desigur că, în acest fel, unitățile școlare devin responsabile într-o mai mare măsură decât înainte față de calitatea învățării.

Prin dreptul de a lua decizii conferit unității școlare, curriculumul la decizia școlii (CDS) – un segment de mare noutate – este de fapt emblema puterii reale a acesteia. Această putere, derivată din libertatea – conferită prin planul cadru de învățământ – de a decide asupra unui segment al Curriculumului Național, este aceea care dă posibilitatea definirii unor trasee particulare de învățare ale elevilor.

Întrucât programele școlare centrate pe obiective nu mai asociază în mod univoc unor conținuturi o alocare temporală și o anumită succesiune, prescrise fără drept de apel, rolul profesorului în conceperea și organizarea activității în clasă devine mult mai important. Responsabilitatea sa față de abilitățile create elevilor sporește de asemenea.

În aceste condiții este necesar ca profesorul să aibă o imagine de ansamblu bine conturată asupra întregului curriculum alocat unui an de studiu. Considerăm că identificarea unor teme majore și organizarea conținuturilor în jurul acestora oferă o astfel de imagine într-o manieră mult mai clară decât enumerarea unei succesiuni de lecții. De aici, opțiunea pentru organizarea procesului de învățământ în unități de învățare.

Un alt element de noutate îl constituie sistemul național școlar de evaluare la disciplina educație fizică și sport, intrat în vigoare începând cu anul școlar 1999/2000. Acesta solicită și impune colectivelor de catedră și fiecărui profesor manifestarea unei autonomii reale, dar responsabile, care să asigure înzestrarea elevilor cu capacitățile și atitudinile stabilite de programe, în condițiile concrete în care se desfășoară activitatea didactică, respectiv: număr de ore săptămânal; dotarea materială; condițiile geografice și climaterice dominante; nivelul de pregătire și opțiunile elevilor; tradițiile locale etc.

De asemenea, un alt aspect recent este conturat de mutațiile care au loc în relația profesor – elev. Altfel spus, se constată o trecere de la monolog la dialog, adică de la autoritate la colaborare și comunicare între cei doi. Elevul este încurajat permanent să participe la determinarea propriului traseu de instruire și la propria dezvoltare.

Programele școlare pentru clasele a V-a – a IX-a cuprind în structurile lor:

Obiective cadru: sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate și complexitate. Ele se referă la formarea unor capacități și atitudini generate de specificul disciplinei și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;

Obiective de referință: specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia în formarea de capacități și achiziția de cunoștințe ale elevului de la un an la altul;

Conținuturi ale învățării: mijloace prin care se urmărește atingerea obiectivelor cadru și a celor de referință;

Standarde curriculare de performanță: sunt standarde naționale, reprezentând pentru toți elevii un sistem de referință comun și echivalent, vizând sfârșitul unei trepte de școlaritate. Standardele curriculare de performanță sunt criterii de evaluare a calității procesului de învățământ. În mod concret, standardele constituie specificări de performanță vizând cunoștințele, competențele și comportamentele dobândite de elevi prin studiul unei discipline. Standardele permit evidențierea progresului realizat de elevi de la o treaptă de școlaritate la alta.

În actualele planuri de învățământ, educația fizică și sportul reprezintă o arie curriculară distinctă, prevăzută cu ore în trunchiul comun și, după caz, cu ore la decizia școlii.

De asemenea, pentru elevii cu aptitudini și performanțe deosebite, poate fi alocată în regim extracurricular, câte o oră săptămânal pentru fiecare grupă constituită, destinată perfecționări pregătirii sportive și participării la activități competiționale inter-școlare, sub forma echipelor reprezentative.

Ca și celelalte arii curriculare și discipline prevăzute de planul de învățământ pentru nivelul gimnazial, educația fizică și sportul trebuie să contribuie prin obiectivele, conținuturile și formele sale specifice de organizare și desfășurare a procesului didactic, la realizarea finalităților atribuite acestui nivel de învățământ obligatoriu, respectiv:

asigurarea pentru toți elevii a unui standard de educație comparabil cu cel european;

formarea la elevi a capacității de a comunica eficient în situații reale folosind limba română, limba maternă, limbile străine și diverse limbaje de specialitate;

formarea și dezvoltarea capacității de adaptare și de integrare în comunitate;

formarea atitudinilor pozitive în relaționarea cu mediul social: de toleranță, de responsabilitate, de solidaritate etc.;

asigurarea unei orientări școlare și profesionale optime în raport cu aspirațiile și aptitudinile elevilor;

formarea capacităților și a motivațiilor necesare învățării în condițiile unei societăți în schimbare.

În cadrul caracterului global al educației, una dintre componentele sale importante o reprezintă educația fizică, cu conținut și sarcini absolut specifice, cu influențe de sistem asupra individului în plan motric, fizic, intelectual, afectiv, estetic etc.

Datorită acestor atribute, ea mai poate fi categorisită ca formă sau cale spre educația generală.

Educația fizică poate influența extraordinar de mult sfera intelectuală a personalității umane, dar și celelalte sfere (mai ales morală și estetică).

Educația fizică presupune întotdeauna activitate, desfășurându-se întotdeauna în două modalități: ca proces instructiv-educativ bilateral și ca activitate independentă. Cea mai răspândită modalitate la noi în România, este prima. În alte țări, cea mai frecventă modalitate este cea de-a doua. Oricum, cele mai multe referiri teoretico-metodice vizează educația fizică ca proces instructiv-educativ bilateral. Este un proces organizat în timp, permanent și sistematic.

Vom prezenta în continuare câteva caracteristici ale educației fizice, pentru a o diferenția de celelalte activități motrice fundamentale (antrenament sportiv, activități competiționale, activități motrice specifice de timp liber etc.):

Educația fizică este accesibilă tuturor oamenilor, indiferent de starea de sănătate, vârstă, ocupație, sex, rasă, credință religioasă, apartenență politică, etnie, zonă social-economică sau geografică etc.

Educația fizică are un predominant caracter formativ, în sensul că pregătește subiecții pentru viață, pentru necesitățile existenței cotidiene din ontogeneză. Ea se adresează, cu precădere, corpului uman (în sens de armonie a dezvoltării, rezistenței cardio-respiratorii la eforturile fizice etc.), calităților motrice ale practicantului exercițiilor fizice (inclusiv în scopul obținerii unui randament optim de muncă, adică în activitățile profesionale), deprinderilor și priceperilor motrice de bază și utilitar-aplicative sau probelor sportive.

Educația fizică dispune de un număr foarte mare de exerciții fizice. În diferitele sale forme de organizare, educația fizică „operează” cu: exerciții pentru influențarea dezvoltării corecte și

armonioase a corpului subiecților, exerciții pentru dezvoltarea calităților motrice, exerciții din deprinderile și priceperile motrice (de bază, utilitar-aplicative și specifice sporturilor), exerciții din gimnastica aerobică, exerciții de stretching, exerciții specifice din jocuri sportive etc. Volumul, intensitatea și complexitatea acestor exerciții se situează, evident, la un nivel inferior, de exemplu, față de antrenamentul sportiv.

I.2. Particularități morfo-funcționale și psihice ale elevilor de gimnaziu

La nivelul perioadei școlare mijlocii (10/11 – 14/15 ani) – nivel considerat a fi cel mai important în creșterea și dezvoltarea copilului – au loc modificări structurale importante. În această etapă școlară, se instalează procesul de puberatate, care la fete se realizează mai devreme decât la băieți, acestea realizând o creștere accentuată, depășindu-i pe băieți în înălțime și greutate. Concomitent cu dezvoltarea sexuală, se produc modificări importante în dezvoltarea osoasă, musculară, viscerală și psihică. La băieți, începe să se dezvolte toracele și centura scapulară, iar la fete bazinul și centura pelviană. La băieți începe să se dezvolte musculatura, iar la fete țesutul adipos.

Educația fizică, prin obiectivele sale, trebuie să contribuie la armonia morfologică și echilibrul funcțional, greu încercate de transformările care au loc în organismul copiilor, la vârsta de 11–14 ani. Cunoscând aceste transformări, profesorul trebuie să-și adapteze permanent sistemul de cerințe prevăzut în conținuturile programei școlare la principalele modificări petrecute în organismul elevilor, denumite în mod generic “particularități dntensitatea și complexitatea acestor exerciții se situează, evident, la un nivel inferior, de exemplu, față de antrenamentul sportiv.

I.2. Particularități morfo-funcționale și psihice ale elevilor de gimnaziu

La nivelul perioadei școlare mijlocii (10/11 – 14/15 ani) – nivel considerat a fi cel mai important în creșterea și dezvoltarea copilului – au loc modificări structurale importante. În această etapă școlară, se instalează procesul de puberatate, care la fete se realizează mai devreme decât la băieți, acestea realizând o creștere accentuată, depășindu-i pe băieți în înălțime și greutate. Concomitent cu dezvoltarea sexuală, se produc modificări importante în dezvoltarea osoasă, musculară, viscerală și psihică. La băieți, începe să se dezvolte toracele și centura scapulară, iar la fete bazinul și centura pelviană. La băieți începe să se dezvolte musculatura, iar la fete țesutul adipos.

Educația fizică, prin obiectivele sale, trebuie să contribuie la armonia morfologică și echilibrul funcțional, greu încercate de transformările care au loc în organismul copiilor, la vârsta de 11–14 ani. Cunoscând aceste transformări, profesorul trebuie să-și adapteze permanent sistemul de cerințe prevăzut în conținuturile programei școlare la principalele modificări petrecute în organismul elevilor, denumite în mod generic “particularități de vârstă și sex”.

După cum se știe, copilul nu este “un adult în miniatură” (Piaget, Claparède) și, ca atare, trebuie tratat diferențiat în lecția de educație fizică.

La copii, nevoia de mișcare reprezintă, de fapt, o necesitate de dezvoltare pe plan fizic, psihic, motric și aceasta se manifestă prin dorința lor permanentă de a se juca, de a alerga, sări, arunca etc., de a “zburda”, fie spontan, fie organizat.

Se impune precizarea că între vârsta cronologică și cea biologică, este unele discrepanțe; de aceea, este necesară o individualizare eficientă a lecției de educație fizică.

Procesul de creștere și de dezvoltare nu are loc în mod linear, ci în puseuri, de o viteză ce diminuează spre vârsta adultă și cu mari oscilații la nivel psiho-fizic la începutul pubertății, intensificându-se metabolismul bazal.

Particularități morfo-funcționale

În primii ani de viață se observă o creștere rapidă a cutiei craniene și a creierului, la vârsta de 6 ani ajungându-se la dimensiunile adultului.

La vârsta pubertății, care la fete este mai mică, 11-12 ani, iar la băieți 12-13 ani se observă o accelerare de creștere, 10 cm în talie și 9-10 kg în greutate. Se întâlnește o disproporționalitate corporală: palmele, tălpile și nasul cresc rapid în comparație cu restul corpului, regăsindu-se o lipsă a armoniei între segmentele corporale, se formează dantura permanentă.

La această vârstă, copilul este într-o creștere continuă, oasele nu sunt dezvoltate complet, se întâlnește o fragilitate musculară și osoasă, sistemul ligamentar nu este suficient de rezistent pentru a putea suporta tracțiuni sau răsuciri bruște și de aceea, trebuie respectată dozarea efortului cu încărcături caracteristice posibilităților copilului. Sistemul muscular se caracterizează prin alungirea fibrelor musculare, forța având valori mai mici. Nerespectarea acestor indicații poate avea consecințe asupra sănătății și funcționalității organismului. Pot apărea deformări ale sistemului osos care antrenează după ele deficiențe fizice. În rândul copiilor și adolescenților, este întâlnită adesea cifoza, ca urmare a unei poziții vicioase adoptate și menținută pe o perioadă îndelungată de timp.

Deficiența fizică poate apărea și ca urmare a unor procese de natură psihologică. Ca și exemplu, se poate lua situația în care un elev mai rușinos va adopta adesea poziția cu capul plecat, cu umerii aduși înainte, parcă încercând să își creeze un spațiu al său, lucru ce ține preponderent de latura lui psihică. La fel, și cei mai înalți, în cadrul unui grup cu colegi de talie mai mică, vor sta „cocoșați” pentru a fi la același nivel și pentru a evita etichetarea, adesea întâlnită la această vârstă.

Mișcările de precizie sunt realizate cu dificultate din cauza tonusului muscular scăzut.

Mușchii respiratori sunt insuficienți dezvoltați, ceea ce are ca efect imposibilitatea măririi volumului cutiei toracice, astfel crescând mult frecvența respiratorie și apariția unor dereglări în activitatea cardiacă: aritmii, palpitații.

Este cunoscută atracția copiilor cu vârste cuprinse între 6-12 ani pentru sport, mișcare, pentru dorința de afirmare și de a ieși învingător, este dispus de a încerca noul, se află mereu în alergare și întrecere, lucru ce poate fi valorificat în procesul de învățare a procedeelor tehnice de bază din jocurile sportive.

Particularități psihice

La vârsta de 11-14 ani, organismul suferă transformări morfo-funcționale și psihice.

Este cunoscut un real interes pentru viața socială, dezvoltarea posibilităților intelectuale, conturarea trăsăturilor de voință, de caracter și personalitate. Copilul devine conștient de faptul că trebuie să învețe repede și bine pentru a câștiga și pentru a-și dovedi calitățile și capacitățile, mobilizând în opinia autorilor Eugen Trofin și Sorin Grigorovici, toate facultățile spirituale, afective și fizice, întreaga personalitate.

În această perioadă de vârstă, se dezvoltă percepția, copilul percepe sistematic, începe să apară memorarea logică în locul celei mecanice. Se dezvoltă un fond de reprezentări ce permit copilului imaginarea povestirilor și a anumitor situații.

Încep să apară înclinații spre diferite activități, apare dorința de afirmare pe orice plan, apare estetica corporală, memorarea logică.

I.3. Motricitatea în perioada pubertară (10–14 ani)

Tipul pregnant de activitate pentru perioada pubertară o reprezintă instruirea școlară în condițiile diversificării motivațiilor, a dezvoltării personalității, mobilizării aptitudinilor și a întregului potențial bio-motric.

Această etapă se caracterizează printr-un ritm accentuat al dezvoltării somatice (în special între 12–14 ani), caracterizată prin dimorfism sexual, dezechilibre între proporțiile diferitelor segmente și între sferele morfologică și vegetativă.

Musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire, dar forța relativă nu înregistrează creșteri evidente. Accelerarea creșterii taliei rezultă în special din dezvoltarea în lungime a membrelor față de trunchi, ceea ce conduce la un aspect așa-zis “caricatural” al puberului.

Mobilitatea articulară înregistrează valori relativ scăzute atât la fete, cât și la băieți.

Datele literaturii de specialitate evidențiază o continuă îmbunătățire a marilor funcții, în ciuda rezervelor funcționale, încă reduse ale aparatului cardiovascular, aparatul respirator marchează o “creștere” substanțială, indicii obiectivi de creștere demonstrând că rezistența aerobă poate fi dezvoltată cu succes în etapa pubertară.

Tânărul trebuie să se adapteze unei existențe corporale diferite, pe care nu întotdeauna o stăpânește ușor, dovadă fiind fluctuațiile, inconsecvențele în realizarea eficientă a diverselor sarcini motrice.

Puberul nu are o conduită motrică egală, ci una marcată de discontinuități, în care mișcările sunt insuficient ajustate, alteori apatice.

Propria imagine (schema) corporală, insuficient conștientizată în copilărie, se focalizează progresiv, reprezentând atât un nucleu al conștiinței de sine, cât și o instanță – reper în reglarea acțiunilor motrice.

Integrarea în grupul social pare să fie o dominantă a vieții psihice a puberului, aceasta având o mare disponibilitate pentru angajarea în relații școlare, profesionale, familiale, de grup etc. Conduitele ludice de până acum sunt treptat înlocuite prin conduite de inserție socială, care pot avea o componentă motrică importantă (în cazul unui anturaj care “promovează” activitățile motrice sau sportive sistematice). Etapa pubertară reprezintă un interval optim pentru învățarea majorității deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum și pentru dezvoltarea calităților: viteză, rezistență, coordonare..

Pe lângă perfecționarea deprinderilor motrice de bază, însușite în etape anterioare, inițierea în practicarea unor ramuri și probe sportive, prin însușirea elementelor tehnico-tactice specifice acestora, reprezintă unul din obiectivele importante ale acestei etape. Acesta trebuie dublat și de creșterea capacității de aplicare a sistemului de deprinderi și priceperi motrice în condiții diversificate și de timp liber.

I.4. Modelul absolventului de ciclu gimnazial

Profesorul Paul Fiedler prezintă în lucrarea Metodica educației fizice și sportive (1998, p. 181-182) un model orientativ al absolventului ciclului gimnazial.

Din punct de vedere somatic

Elevul trebuie să fie sănătos, să nu prezinte deficiențe fizice și să se încadreze în parametrii dezvoltării fizice:

Tabel nr 1- parametrii dezvoltării fizice

Cerințe privind cunoștințele și deprinderile motrice

Să poată practica în condiții regulamentare două ramuri sportive (sau probe);

Să aibă cunoștințe și capacitate mortrică pentru efectuarea unei linii acrobatice (5-6 elemente);

Să poată efectua o săritură cu sprijin peste un aparat din gimnastică (capră, ladă, cal);

Să aibă cunoștințe și capacitatea de a participa în competiții sportive pentru toți.

Îndeplinirea normelor de dezvoltare a calităților motrice

Tabel nr 2- normele de dezvoltare a calităților motrice

Capacitatea de practicare independentă a unor ramuri sportive

Să aibă cunoștințe teoretice privind practicarea exercițiilor fizice și cunoașterea regulamentului de practicare a două ramuri de sport;

Să poată practica independent o ramură sportivă.

Pentru a aspira la îndeplinirea modelului final al absolventului, trebuie îndepliniteîn mod sistematic cerințele modelelor intermediare.

Un alt autor, E. Scarlat, în lucrarea “Educația fizică a copiilor de vârstă școlară” (1993) prezintă un model al absolventului ciclului gimnazial, care vizează următoarele elemente:

Capacitatea de organizare;

Dezvoltarea fizică armonioasă;

Calitățile motrice de bază;

Deprinderile specifice unor probe și ramuri sportive;

Deprinderile aplicativ-utilitare;

Integrarea absolventului într-o formă superioară de învățământ și în viața socială.

I.5. Capacitatea motrică

Capacitatea motrică este o noțiune fundamentală pentru Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului chiar dacă nu exista o definiție unanim acceptată a sa.

În lucrarea Terminologia educației fizice și sportului, se menționează că prin capacitatea motrică se înțelege „ansamblul posibilităților motrice naturale și dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare“.

Sintetizând punctele de vedere ale mai multor specialiști, profesorul universitar doctor Gheorghe Cârstea ajunge la următoarea definiție: „capacitatea motrică este un potențial uman dinamic (progresiv sau regresiv în ontogeneză) dat de unitatea dialectică dintre calitățile și deprinderile sau perceperile motrice“.

Din definiția de sinteză rezultă că avem două tipuri de capacitate motrică:

generală – formată din calitățile motrice de bază (viteza, îndemanarea, rezistența și forța) și deprinderile sau priceperile motrice de bază (mersul, alergarea, săritura, aruncarea și prinderea) și utilitar – aplicative (târârea, cățărarea, escaladarea, tracțiunea, împingerea, ridicarea și transportul de obiecte, echilibrul) ;

specifică – care nu poate exista fără capacitatea motrică generală formată din unitatea calităților motrice și a deprinderilor sau perceperilor motrice specifice unor sporturi .

În educație fizică și sport, la toate subsistemele specifice „perfecționarea capacității motrice” se constituie în preocuparea prioritară și intră în categoria obiectivelor de rangul I.

1.5.1. Formarea deprinderilor motrice la elevii de gimnaziu

Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activitatii voluntare pe linia motricității. Prin repetari numeroase, efectuate sistematic și continuu, în structuri neschimbate, mișcările componente ale unei acțiuni motrice ajung la un grad înalt de perfecțiune, ceea ce va permite ca deprinderea respectivă să poată fi realizată cu usurință și precizie, cu cheltuială minimă de energie, și fară a fi necesară participarea directă a constiinței.

Deprinderile motrice sunt lanțuri de reflexe condiționate, complexe, care se bazează pe legături multiple între zonele corticale vestibulare ale vorbirii, ale vederii, ale celorlalți analizatori, pe de o parte, și centrii motori interesați în coordonarea acestei activități. Aceste legături care se realizează se formează între cele două zone de pe scoarța cerebrală respectiv zona senzitivă și zona motorie sunt sisteme de legături temporale, elaborate și consolidate prin exersarea deprinderii respective.

Putem concluziona că deprinderea motrică este un act voluntar care, prin exersare în aceleași condiții, se automatizează asigurand un randament superior de precizie, stabilitate, cursivitate, expresivitate, rapiditate, coordonare, usurință, cu un consum redus de energie nervoasă și musculară.

Demeter susține că formarea deprinderilor motrice reprezintă o activitate reflex conditionată de repetarea interacțiunii dintre diferitele excitații, kinestezice, vizuale, auditive, transmise scoartei în aceeasi ordine și cu aceeasi intensitate . Reflexele astfel dobandite unifica componentele actiunii, stabilind un lant de conectari multiple și complexe intre analizatori, zonele senzitive și motorii de pe scoarta cerebrala, sistematic organizate prin intermediul celui de al doilea sistem de semnalizare.

Deprinderea se va repeta pana la realizarea parametrilor de corectitudine și eficientastabiliti și atunci deprinderea respectiva se va putea introduce în combinații de elemente, structuri de elemente sau mișcari, realizandu-se astfel consolidarea ei. Introducerea unei deprinderi noi invatate în cadrul jocurilor, a ștafetelor sau a parcursurilor aplicative, combinându-se cu celelalte deprinderi motice însusite anterior realizează practic consolidarea deprinderii respective.

Conținutul unei deprinderi motrice presupune o anumita structură, succesiune a mișcărilor, direcție, o anumita amplitudine a mișcarilor, ritm și intensitate de lucru. Este bine ca profesorul să cunoască în amanunt conținutul și structura fiecărei deprinderi motrice pentru a putea dirija procesul de predare învatare și consolidare corect și eficient.

Indicațiile profesorului în timpul exercițiilor, aprecierile acesteia completează și precizează senzatiile, percepțiile și reprezentările copilului. Cunoasterea și imaginea despre acțiune, îi mobilizează și dirijează efortul prescolarului spre realizarea unor exerciții cât mai corecte. Deprinderile motrice au câteva particularități, dintre ele amintim: unicitatea și ireversibilitatea, înlanțuirea și originalitatea.

Gh. Mitra și A. Mogos (1980) sintetizează caracteristicile deprinderilor motrice scoțând în evidență urmatoarele aspecte:

1. Unicitatea și ireversibilitate.

Fiecare acțiune motrică se caracterizează prin anumiți parametri ai execuției, deși aparent, la fiecare repetare, se reia aceeași mișcare. Ireversibilitatea
este data de imposibilitatea efectuării deprinderii prin modificarea succesiunii actelor sau acțiunilor motrice componente.

2. Înlanțuirea (combinarea) elementelor componente ale deprinderii

Acestea se succed într-o ordine precis determinată, care asigură manifestarea lor eficientă.

3. Originalitatea execuției – deși se pot automatiza, deprinderile se caracterizează și prin posibilitatea adaptării lor la anumite condiții de mediu .

Formarea deprinderilor motrice pe parcursul procesului instructiv-educativ, presupune derularea anumitor etape specifice învățării:

întelegerea acțiunii

Elevii trebuie să înțeleaga scopul acțiunii și să cunoască mijloacele de care se vor folosi pentru realizarea ei.

Profesorul trebuie să urmarească stimularea motivelor și a intereselor elevilor pentru a-i mobiliza în vederea însusirii acțiunii.

Profesorul va explica clar deprinderea, apoi va evidenția principalele elemente care stau la baza efectuării ei. Neîntelegerea acțiunii de către elevi poate duce la scăderea interesului și a atenției. Se știe că acțiunile elevilor sunt susținute de anumite interese și motive care trebuie cultivate și întarite.

demonstrarea acțiunii

Demonstrarea acțiunii trebuie să se faca în condiții cât mai apropiate de cele ale activității practice în cadrul căreia va fi utilizată.

Demonstrarea, asociată cu explicația, urmaresșe să schiteze mental planul general al acțiunii și operațiile din care este format.

continuitate în repetarea acțiunii

Repetarea impune o constantă a condițiilor de execuție, iar eșalonarea corectă a repetărilor constituie cheia succesului. W. H. Pyle, subliniază avantajul pe care-1 prezintă eșalonarea repetărilor în comparație cu gruparea lor.

stabilirea și fixarea deprinderii prin control și autocontrol

Cunoașterea nivelului de învațare a deprinderii,a gradului de stăpânire a deprinderii contribuie la stimularea interesului elevilor, la creșterea efortului pentru perfecționare.

Autocontrolul favorizeaza,de asemenea, fixarea deprinderii. Este necesar ca elevii săa fie obisnuiți să-și aprecieze execuțiile pornind de la datele teoretice pe care le dețin în legatură cu tehnica de executie a acesteia și modul cum trebuie să realizeze deprinderea.

Reprezentarea clară a acțiunii presupune cunostințe asimilate prin intermediul explicațiilor și observarea atentă a demonstrațiilor. Progresul în elaborarea și întarirea stereotipului dinamic care stă la baza deprinderii este și mai evident dacă repetările sunt însoțite uneori de aprecieri și de sublinierea progresului.

aplicarea deprinderilor în condiții variate și concrete ale activitătii practice

Deprinderile se întaresc și capată valoare practicî dacî în etapa consolidării lor, elevii sunt puși în situația de a le repeta în condiții mereu schimbate, sau în cele impuse de cerințele jocurilor și a stafetelor.

Modificarea condițiilor de repetare a deprinderilor nu trebuie sa determine schimbari în structura de baza a mișcării, ci se va urmarii numai perfecționarea capacității de adaptare la condițiile impuse de activitatea concretă care le solicită.

Etapele formării deprinderilor motrice

(Gh. Carstea, 1993)

Tabel nr. 3- Etapele formării deprinderilor motrice

Clasificarea deprinderilor motrice ( vezi Fig. nr. 1)

Deprinderile pot fi:

de bază: mers, alergare, saritură, aruncare și prindere.

Acestea au fost denumite deprinderi motrice de bază deoarece ele se regăsesc în compartimentul motric cotidian al individului, acoperind o gamă largă de activități.

aplicativ-utilitare: echilibru, târâre, cățărare, tracțiuni, împingeri, transport, escaladare.

Această categorie include deprinderi cu o frecvență relativ mai mică de utilizare în viața de zi cu zi, dar capătă o importanță deosebită în situații speciale.

deprinderi motrice specifice ramurilor de sport: atletism, gimnastică, jocuri sportive, înot, schi, patinaj.

Fig 1- Clasificarea deprinderilor motrice

1.5.2. Dezvoltarea calităților motrice în lecția de educație fizică, la nivelul școlii gimnaziale

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului care oferă individului posibilitatea executării diferitelor acte motrice, legate atât de activitatea sa zilnică, cât și de cea sportivă. În procesul de învățământ un loc important în cadrul preocupărilor profesorului de specialitate îl ocupă găsirea și utilizarea în pregătire a celor mai eficiente metode și mijloace care să asigure dezvoltarea acestor calități.

Calitățile motrice sunt componente indispensabile activității fizice umane, care asigură posibilitatea efectuării unor eforturi caracteristice, valorificând potențialul organismului (funcțional).

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului concretizate în capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de viteză, forță, rezistență și îndemânare. (V, Î, R, F)

Calitățile motrice au un caracter nativ al cărui nivel de manifestare inițială depinde de fondul genetic ereditar. Dezvoltarea lor ulterioară ca dealtfel și formarea deprinderilor motrice, se realizează odată cu evoluția procesului de creștere și dezvoltare, ele fiind influențate de specificul activităților desfășurate, condițiile de viață, ereditatea, mediul geografic și climateric și activitățile desfășurate în mediul școlar.

Calitățile motrice se dezvoltă în mod natural până la un anumit nivel, dependent de o multitudine de factori și sunt perfectibile prin exersare.

Calitățile motrice, însușiri foarte importante ale organismului, sunt materializate în posibilitatea acestuia de a executa acțiuni motrice care pretind, într-o măsură mai mică sau mai mare, forță, rezistență, viteză sau îndemânare.

Se împart în două categorii distincte:

calități motrice de bază: forță, rezistență, viteză, îndemânare, mobilitate și suplețe;

calități motrice combinate: specifice ramurilor sau probelor sportive (manifestarea unei calități în “regimul” alteia).

În practica educației fizice și sportului, calitățile motrice ocupă un loc central în atenția specialiștilor.

Dezvoltarea calităților motrice reprezintă unul din principalele obiective ale procesului de pregătire fizică a copiilor, realizată concomitent cu formarea priceperilor și deprinderilor motrice, ca rezultat al influențelor sistematice ale exercițiilor fizice.

Studiile realizate în ultimii ani, evidențiază așa numitul „fenomen de accelerare” în creșterea somatică a generațiilor actuale și subliniază că indicii capacităților funcționale nu cresc în același ritm cu cei somatici, creându-se un decalaj între disponibilitățile funcționale reale ale organismului și nivelul la care acestea sunt solicitate și dezvoltate.

Dezvoltarea calităților motrice trebuie să stea în centrul preocupărilor tuturor specialiștilor, având în vedere în primul rând valoarea aplicativă mult mai concretă a acestora și necesitatea armonizării obiectivelor și a performanțelor sportive cu activitățile sociale de zi cu zi.

Calitățile motrice depind de anumite disponibilități (aptitudini) ale organismului în sfera motricității, programate genetic (ereditar), dar și de însușirile dobândite în cursul dezvoltării și maturizării organismului, ambele fiind valorificate în cadrul procesului instructiv–educativ.

Rolurile calităților motrice

Influențează favorabil indicii marilor funcțiuni, motricitatea generală, calitățile volitive.

Au un rol important în procesul dezvoltării fizice corecte și armonioase, contribuie la întărirea sănătății.

Se poate acționa segmentar, pentru dezvoltarea calităților motrice deficitare (corectarea deficiențelor fizice), pentru dezvoltarea la un nivel superior (util în sport).

Are efecte plastice deosebite (tonicitate-troficitate).

Valorifică superior aptitudinile organismului uman.

Aflându-se într-o strânsă interdependență cu deprinderile motrice, favorizează însușirea acestora, iar exersarea deprinderilor are ca efect creșterea indicilor calităților motrice.

Calitățile motrice sunt interdependente în sensul că dezvoltarea uneia, implică influențe asupra altei calități (influențele pot fi favorabile – transfer, sau nefavorabile – interferență).

Sistemele de acționare specifice sunt utilizate ca mijloace pentru refacerea capacității motrice (recuperare) sau combaterea unor maladii (obezitate etc.).

Cel mai adesea, calitățile motrice sunt combinate, cu ponderi diferite, specifice ramurilor sportive.

Se perfecționează prin exersare cu efort specific.

Se manifestă diferențiat pe sexe și au pondere variabilă cu vârsta.

La vârsta de 10-14 ani, elevii manifestă un progres considerabil în ceea ce privește calitățile motrice, datorat în parte schimbărilor logice în sistemele și funcțiunile organismului, activităților fizice diurne, condițiilor de viață, și în special, practicării organizate și sistematice a exercițiilor fizice.

Dezvoltarea calităților motrice la această vârstă se realizează simultan cu consolidarea deprinderilor și priceperilor motrice, cu efectuarea exercițiilor de dezvoltare fizică, precum și printr-un sistem de acționare special elaborat pentru atingerea acestui obiectiv.

Pentru educația fizică școlară, dezvoltarea calităților motrice reprezintă o finalitate de primă importanță. Această dezvoltare se realizează atât în cadrul procesului instructiv de educație fizică, cât și în activitatea independentă a elevilor. Pentru realizarea acestui obiectiv nu este nevoie de condiții materiale optime, fiind suficiente și unele foarte simple.

Caracteristicile calităților motrice

Principala cale de dezvoltare a calităților motrice o constituie activitatea organizată în cadrul lecțiilor pentru formarea priceperilor și deprinderilor motrice, însă acest lucru dovedindu-se insuficient, se impune necesitatea utilizării unor metode și mijloace specifice.

Trebuie avut în vedere faptul că pot apărea influențe pozitive cât și negative datorită raporturilor de intercondiționare între calitățile motrice (forța poate scădea indicii de îndemânare, rezistența poate micșora indicii de viteză, viteza nu are influențe negative).

În prezent sunt cinci calități motrice de bază și anume: viteza,îndemânarea, rezistența, forța și mobilitatea-suplețea-elasticitatea, precum și formele lor de manifestare.

Lor le sunt proprii unii parametrii cu ajutorul cărora li se poate determina valoarea. Astfel, pentru forță se utilizează încărcătura, pentru viteză repeziciunea mișcărilor, pentru rezistență durata acțiunii, pentru îndemânare complexitatea și precizia acțiunii, iar pentru suplețe gradul de mobilitate.

Caracteristici generale

Ele condiționează formarea deprinderilor motrice:

favorizează valorificarea deprinderilor motrice în condiții concrete de concurs;

factor determinant care condiționează manifestarea celorlalte calități (Forța și îndemânarea cele mai largi intercondiționări).

2. Dezvoltarea lor favorizează creșterea capacității de efort a organismului:

perfecționarea lor determină și adaptarea organelor,

funcțiilor și sistemelor la un nivel superior de solicitare;

capacitatea de efort influențează favorabil activitatea psihică, care la elevi reprezintă peste 70% din timpul lor de muncă;

capacitatea de efort creează o capacitate de muncă ridicată sub aspectul rezistenței.

3. Dezvoltarea lor impune obiectivizarea procesului de pregătire fizică a elevilor. Aceasta pretinde specialistului:

să cunoască nivelul de pregătire al elevilor;

să stabilească probe și norme specifice fiecărei calități;

să elaboreze modelul final și structurile de exerciții pentru realizarea lui;

să aibă o evidență exactă a datelor obținute și să le utilizeze în activitatea practică.

4. Dezvoltarea lor se poate realiza și în cadrul activității independente:

conștientizarea procesului de instruire;

recomandarea unor programe individuale de activitate cu verificarea periodică a progreselor;

individualizarea în lecție în unele momente ce impun acest lucru.

5. Dezvoltarea lor se poate înfăptui în și cu condiții materiale simple;

6. Procesul de dezvoltare a lor poate deveni o activitate atrăgătoare pentru elevi prin măsurarea permanentă a progresului realizat care duce la formarea motivației.

“Dezvoltarea/educarea calităților motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor energetice ale organismului, deci prin efort sistematic, nu numai de tip nervos (atenție, memorie, abstractizare și generalizare etc.), dar și muscular” (Cârstea, 1999, p. 62). Efortul implică cele trei elemente ale sale prin prisma cărora este analizat, planificat și reconsiderat:

Volumul, care reprezintă cantitatea de lucru mecanic și se apreciază prin număr de repetări, distanțe parcurse, kilograme ridicate etc. Totul se raportează la timp și rezultă densitatea, un aspect fundamental pentru efort.

Intensitatea, care reprezintă gradul de solicitare a organismului subiecților. Ea se exprimă prin procente față de posibilitățile maxime (60%, 70%, 80% etc.), tempou de execuție (2/4, 3/4, 4/4 etc.), număr de execuții pe unitatea de timp etc.

Complexitatea efortului, care reprezintă modul concret de înlănțuire a tuturor elementelor pe parcursul efortului. Ea crește când apar “adversari” și chiar coechipieri.

Toate cele trei elemente au un caracter precis în dezvoltarea/educarea calităților motrice. Raportul dintre volum și intensitate este, de regulă, invers proporțional, un rol deosebit avându-l pauzele dintre repetări.

Acționarea specială și științifică pentru dezvoltarea/educarea unei calități motrice implică – în ponderi diferite – și efecte pozitive indirecte asupra celorlalte calități motrice. Îndemânarea și forța au cele mai largi intercondiționări cu celelalte calități motrice. Lucrul de lungă durată pentru dezvoltarea forței, rezistenței, vitezei și îndemânării, dezvoltă într-o măsură importantă coordonarea neuromusculară. Toate aceste calități trebuie dezvoltate complex, fără să se canalizeze atenția doar asupra dezvoltării unei calități concrete.

La vârste mici, se dezvoltă/educă toate calitățile motrice, dar se pune accent pe viteză și îndemânare. La vârste de peste 14-15 ani, se pune accent pe rezistență și forță. Calitățile motrice pot fi dezvoltate/educate în orice perioadă a anului calendaristic. Programarea dezvoltării/educării lor este dependentă de alte variabile și nu de anotimp.

CAPITOLUL II: IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI

II.1. Scopul lucrării

Scopul prezentei lucrări constă în gasirea celor mai adecvate și eficiente mijloace de acționare, pe care să le utilizăm în cadrul lecțiilor de educație fizică din școala gimnazială pentru influențarea dezvoltării fizice și creșterea capacității motrice a elevilor.

II.2. Motivația alegerii temei

În permanentul proces de modernizare a învățamântului românesc și

adoptarea recomandărilor Parlamentului european și a Consiliul uniunii europene

privind “competențele-cheie din perspectiva învățării pe parcursul întregii vieti”

(2006/962 E.C.) s-a procedat la conturarea unui “profil de formare European”

structurat pe opt domenii de competențe cheie.

Aria curriculara “educatie fizică și sport” la clasele V-VIII, având o nouă

programă (din anul 2009) are menirea să-și aducă contribuția specifică la realizarea

dezvoltării complexe a personalității autonome și creative a elevilor, programele

având în componență:

– Competențele generale;

– Valorile și aptitudinile;

– Competențele specifice și conținuturi (pe fiecare clasă);

– Sugestii metodologice etc.

Întregul conținut al programei este axat pe dobândirea de către elevi a

cunostințelor necesare acționării asupra dezvoltării fizice și dezvoltării calităților

motrice cât și inițierea în practicarea unor discipline/probe sportive:

– Trei probe atletice;

– Elemente acrobatice și sărituri;

– 1-2 jocuri sportive.

II.3. Ipoteza cercetării

Presupunem că prin utilizarea sistematică în lecția de educație fizică a mijloacelor de acționare alese, vom putea influența creșterea indicilor dezvoltării fizice și ai capacității motrice, la elevii de gimnaziu.

II.4. Sarcinile lucrării

Studierea literaturii de specialitate;

Cunoașterea condițiilor de desfășurare a lecțiilor de educație fizică din cadrul școlii introduse în experiment;

Selectarea celor mai eficiente mijloace de acționare pentru creșterea indicilor dezvoltării fizice și a capacității motreice;

Aplicarea probelor și normelor de control alese în cadrul testării inițiale și a celei finale și interpretarea rezultatelor obținute;

Formularea concluziilor și a recomandărilor în finalul lucrării.

II.5. Metode de cercetare utilizate

În domeniul activității de educație fizice și sportului sunt utilizate în mod firesc metode ale pedagogiei, fiziologiei, psihologiei, sociologiei, biomecanicii, medicinei, în funcție de tema propusă spre a fi cercetată și în care se urmărește cunoașterea fenomenului.

Metodele de cercetare utilizate în realizarea acestei lucrări sunt:

Metoda studierii literaturii de specialitate – este o metodă caracteristică pedagogiei și sociologiei. Aplicarea ei în domeniul activității sportive ajută mult la înțelegerea unor fenomene. Documentele de planificare și documentele de evidență ale antrenorilor, oferă cercetătorilor elemente valoroase de prelucrare și interpretare calitativă și cantitativă a datelor.

Etapele utilizării literaturii de specialitate:

Căutarea și selectarea surselor de documentare;

Utilizarea surselor de documentare;

Tipuri de documente utilizate.

Metoda observației, ca metodă de cercetare, presupune urmărirea conștientă a procesului instructiv – educativ, a influențelor executate asupra elevilor și a comportării lor sub aceste influențe.

Ea trebuie desfășurată sistematic, conform unui plan tematic și cu ajutorul unor mijloace tematice menite să surprindă fenomenele și procesele urmărite, indiferent de gradul lor de complexitate sau rapiditatea cu care evoluează.

Observațiile sunt înregistrate sub formă de protocoale.

Caracteristicile observației:

provine din științele naturii;

este vizuală (de cele mai multe ori);

proces activ;

este urmată de înregistrare (consemnare);

trebuie ferită de idei preconcepute;

într-o cercetare mai amplă este prima etapă.

Experimentul este o formă superioară a observației care permite studierea exactă a procesului instructiv-educativ.

Experimentul reprezintă o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică, orientată în scopul precis de verificare a unei ipoteze. Această presupune activitatea intelectuală complexă a omului de știință, a cercetătorului, care provoacă, organizează, interpretează și înțelege.

Metoda măsurării rezultatelor obținute de subiecți și a testelor.

Această metodă vizează cercetarea influențelor exercițiilor fizice asupra subiecților și se realizează cu ajutorul unor probe sau teste care variază în funcție de natura îndicilor măsurați. Probele sau testele folosite să fie precise, obiective, simple și accesibile subiecților investigați.

Metoda statistică se folosește în vederea exprimării cantitative a raporturilor calitative și constă în culegerea datelor numerice, interpretarea și prelucrarea lor statistică. Pot fi folosiți indicatori statistici simpli, valoare medie, procente, frecvență și indicatori cu grade diferite de complexitate, care sunt:

coeficientul de variabilitate;

abaterea standard;

abaterea individuală

dispersia.

Metoda comparativă permite un studiu comparat al sistemului de educație fizică școlară, a rezultatelor obținute de eșantioane experimentale și martore.

Este una dintre metodele de cercetare care se pretează în domeniul pedagogiei și este accesibilă atâta timp cât avem acces la informații complex despre un anumit fenomen. Astfel, putem utiliza această metodă atât în domeniul educației fizice școlare dar și în domeniul sportului.

II.6. Probe și norme de control folosite în experiment

Tabel nr 4 – Probe și norme de control

Rolul probelor de control este de a pune în evidență randamentul activităților prestate pentru fiecare calitate motrică sau deprindere:

1. Alergare de viteză pe 50m

-se execută cu startul din picioare, la semnal individual, în linie dreaptă pe teren plat

-cronometrul pornește la prima mișcare a piciorului elevului,se înregistrează timpul realizat în secunde și fracțiuni de secundă.

Săritura în lungime de pe loc

– din poziție stând, folosind balansarea brațelor

– Se consideră repetare corectă, cea care se finalizează cu atingerea solului doar cu picioarele. Atingerea solului cu orice altă parte a corpului, duce la anularea încercării respective. Se acordă două încercări. Pentru o măsurare cât mai corectă, profesorul va marca pe sol ultima urmă lăsată de elev și va utiliza ruleta. În fișa de înregistrare se va consemna, în centimetri, încercarea cea mai bună.

– proba se execută pe teren plat. Se va marca suplimentar pe sol zona de aterizare cu ajutorul unei grile care să evidențieze distanța din 10 în 10 cm, începând de la 100 cm și terminând la 200 cm

Ridicarea trunchiului la 90˚ din culcat dorsal în 30 sec

– poziție culcat dorsal, cu mâinile la ceafă, tălpile sprijinite pe sol, genunchii semi-flexați, elevul va executa ridicarea trunchiului la verticală (90 grade)

-elevii vor lucra căte doi, unul va efectua ridicarea trunchiului la 90º din culcat dorsal, iar celalalt elev îl va ține de picioare.

-se consideră repetare corectă, cea care se finalizează cu ridicarea trunchiului la 90 de grade și menținerea mâinilor la ceafă. În fișa de înregistrare se va consemna numărul maxim de repetări. Se acordă o singură serie de repetări

Extensia trunchiului din culcat facial în 30sec

– din poziție culcat facial, cu mâinile la ceafă, elevul va executa extensia trunchiului.

– elevii vor lucra câte doi, unul va efectua extensia trunchiului din culcat facial, iar celălalt îl va ține de picioare.

– se consideră repetare corectă, cea care se finalizează cu ridicarea trunchiului și menținerea mâinilor la ceafă, astfel încât bărbia să ajungă la nivelul superior al unei bănci de gimnastică amplasată la 30 cm distanță de capul elevului. În fișa de înregistrare se va consemna numărul maxim de repetări. Se acordă o singură serie de repetări.

Alergare de rezistență (600m – F, 800m – B)

-se execută pe teren plat pe grupe de 5-6 elevi și se înregistrează timpul realizat în secunde

Aruncarea mingii de oină

-elevul în spatele unei linii trasate, din stând depărtat cu piciorul opus înainte, execută aruncarea mingii de oină cu o mână, cât mai departe. Se acordă 2 încercări. În fișa de înregistrare se va consemna cel mai bun rezultat în metri. CAPITOLUL III: ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1. Locul de desfășurare a cercetării și etapele acesteia

Cercetarea s-a desfășurat simultan la Liceul Tehnologic Lespezi și Școala gimnazială Buda, județul Iași, în perioada martie 2013 – aprilie 2014.

Liceul Tehnologic Lespezi are în dotare o sală de sport modernă care permite desfășurarea orelor de Educație Fizică și Sport intr-un spațiu adecvat indiferent de condițiile meteorologice.

La Școala gimnazială Buda, atunci când nu sunt condiții pentru desfășutrarea orelor de Educație Fizică și Sport în aer liber, acestea se desfășoară într-o sală de sport amenajată într-o fostă sală de clasă, spațiul mai mic limitându-ne astfel și în exercițiile pe care le putem efectua.

III.2. Subiecții cercetării: clasa martor și clasa experiment

Subiecții cercetării

Clasa a VI-a A (clasa martor)- Școala gimnazială Buda, județul IAȘI

Clasa a VI-a B (clasa experiment)- Liceul Tehnologic Lespezi, județul IAȘI

Pornind de la diferența dintre baza materială avută la dispoziție, menționată mai sus, dorim să aflăm dacă la clasa experiment vom inregistra o mai mare creștere a indicilor dezvoltării fizice și ai capacității motrice.

III.3. Mijloace de acționare pentru dezvoltarea fizică a organismului și creșterea indicilor capacității motrice, la elevii clasei a VI-a

Mijloace de acționare pentru creșterea indicilor calităților motrice (viteză, îndemânare, forță și rezistență)

Metode și Mijloace pentru dezvoltarea vitezei

· metoda solicitării maximale, care constă în efectuarea unor exerciții din mers și din alergare, alternate cu parcurgerea rapidă a unor distanțe variabile;

· metoda alternativă, constând din alternarea intensității, de exemplu creșterea vitezei la nivel maxim, menținerea ei pe distanțe dinainte marcate, scăderea treptată a intensității ;

· metoda handicapului exercitată pe perechi, distanța între executanți fiind de 3-4 m, perechile fiind formate din elevi cu posibilitati apropiate

· metoda ștafetelor și întrecerilor care solicită diferite forme de manifestare a vitezei ;

· metoda concursului pe distanțe crescute progresiv cu intensitate maximală.

Pentru dezvoltarea vitezei de reacție și execuție se acționează și asupra celorlalte segmente corporale folosind materiale sportive ușoare și exerciții de complexitate variabilă, solicitându-se alternativ analizatori tactili,vizuali sau auditivi.

Exemple de exerciții pentru dezvoltarea vitezei de reactie și execuție :

· gruparea și regruparea la diferite semnale ;

· luarea și schimbarea unor pozitii ale segmentelor sau a întregului corp la semnale auditive, vizuale și compatibile ;

· efectuarea unor exerciții de alergare în diferite forme și schimbarea lor la semnale sonore ;

· întreceri în perechi pe baza de semnale tactile, sonore sau vizuale.

Metode și Mijloace pentru dezvoltarea îndemânării

Îndemanarea se poate manifeste în 2 principale forme :

· îndemanarea generală, exprimată în capacitatea de a efectua rațional și creativ în diverse acțiuni motrice ;

· îndemanarea specifică unor probe/discipline sportive, pentru o anumită categorie de deprinderi motrice.

Potrivit cu realitatile pshio-motice specifice diferitelor categorii de vârsta și legate de acest aspect, posibilitatea de o dezvolta la cote superioare, cu efecte pozitive majore se situează la vârste de 11-14 ani, adică la nivelul ciclului gimnazial.

De o buna eficiență la vârsta ciclului gimnazial sunt întrecerile de toate categoriile care solicita orientarea în spațiu, echilibrul, cooperarea cu partenerii etc.

Un important aport pentru dezvoltarea îndemanarii îl poate aduce modul de organizare a instruirii în domeniul jocurilor sportive, cu condiția de a utiliza un bogat material sportiv la care se va adăuga creativitatea profesorului privind construirea de structuri cu grad progresiv de complexitate adaptate permanent ritmului de progrese al clasei sau al grupelor valorice constituie. Iată câteva exemple în acest sens

· driblingul cu două mingi concomitent ;

· conducerea mingii cu piciorul simultan cu rotarea brațelor sau aruncarea și prinderea mingii;

· pase în doi cu mingea;

· driblingul șerpuit printe mai multe obstacole dispuse variat în spații mici ;

· ștafete cu transportul mingii, în jurul corpului, printre picioare, cu aruncarea mingii pe verticală

· aruncarea mingii pe verticală la 1-2 m înălțime, rostogolire și prinderea mingii

· jocuri bilaterale (handbal,fotbal) cu efective variate (trei conta cinci)

Metode și Mijloace pentru dezvoltarea rezistenței

Rezistența este o calitate motrică ușor perfectibila, ca urmare a efectuării continue și sistematice a unor exerciții specifice și se poate păstra la valoarea atinsă o perioadă lungă de timp.

Forme de manifestare:

· Rezistența generală: capacitatea organismului de a executa timp îndelungat acțiuni motrice care angajează 70% din grupele musculare și impune solicitarea marilor sisteme: S.N.C., cardiovascular și respirator. Este vorba de un efort predominant aerob.

· Rezistenta specifică: aspectele particulare ale rezistenței necesare în anumite ramuri de sport

Forme de manifestare a rezistenței:

– rezistența de lungă durată (8-10’)

– rezistența de durată medie (intre 2’)

– rezistența de durată scurtă (45’’ – 2’)

– rezistența în regim de viteză (eforturi foarte scurte și rapide)

Metode și mijloace pentru dezvoltare a rezistenței:

· Metoda eforturilor repetate (repetarea relativă a aceluiași efort)

· Metoda eforturilor variabile (modificarea vitezei de parcurgere a anumitor porțiuni din cadrul alergării de durată)

· Metoda eforturilor progresive (bazată pe variația intensității efortului)

· Metoda antrenamentului cu intervale (o metodă de bază în dezvoltarea rezistenței)

Indicații metodice privind dezvoltarea rezistenței:

Rezistența este calitatea motrică perfectibiăa care se pastrează timp îndelungat. Pentru aceasta se respectă câteva cerințe de bază: continuitatea – regula de mare importanță care presupune planificarea pe semestru, an scolar a acțiunilor ce pot contribui la dezvoltarea rezistenței. Creșterea continuă a duratei sau distanței și aprecierea continuă a progreselor. Dezvoltarea alergării este indicat să se facă prin alergare de durată, prin alergare pe teren variat; nu este indicată în cadrul școlii (cu clasele) metoda antrenamentului pe intervale, deoarece în această metodă trebuie sa se cunoască posibilitățile fiecarui elev în parte.

Metode și Mijloace pentru dezvoltarea forței

Este una din calitățile motrice mult solicitate în activitatea fizică. Ea stă la baza celor mai simple deprinderi și importanța ei crește în raport direct cu scopul urmărit în procesul de formare și perfecționare a deprinderilor motrice de bază sau a celor specifice diferitelor ramuri de sport. Calitatea forței sporește relativ repede, dar lipsa de preocupare pentru dezvoltarea și menținerea ei duce în scurt timp la scăderea parametrilor obținuti în procesul de pregătire. Dezvoltarea forței poate începe chiar de la vârsta de 10 ani, dacă manifestăm grijă deosebită în ceea ce privește gradarea exercițiilor. Pentru elevii din clasele mai mici în procesul de dezvoltare a fortei se recomandă să se folosească exerciții de cățărare și tracțiune prin care se învinge greutatea propriului corp, treptat introducându-se lucrul cu obiecte de diferite mărimi, precum și exerciții cu partener.

Dozarea exercițiilor pentru dezvoltarea forței se face de către profesor în funcție de vârsta și gradul de pregătire al elevilor. Înaintea începerii exercițiilor de forță profesorul va asigura o bună prelucrare analitică a articulațiilor și principalele grupe musculare ce vor fi angrenate în execuție.

Forme de manifestare:

Forța generală – capacitatea organismului de a învinge o rezistență pe baza principalelor grupe musculare;

Forta specifică – forța anumitor grupe musculare care țin de specificul unei activități profesionale sau sportive;

Forta absolută (maximă) – forța cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în situatia contracției maxime voluntare;

Forta explozivă – capacitatea de a manifesta valori mari de forță în cea mai mică unitate de timp

Forta în regim de rezistență – capacitatea organismului de a efectua contracții musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată;

Forța dinamică – se referă la manifestarea fortei

Mijloace pentru dezvoltarea fortei:

· Exerciții cu îngreuieri: (greutatea propriului corp) – sunt recomandate la începutul activității de dezvoltare a forței și la varste mici și mijlocii

· Exerciții cu rezistență externă:

greutatea obiectelor cu care se efectuează exercițiile

rezistenta unui partener

rezistența mediului extern

Metode pentru dezvoltarea forței:

· Antrenamentul în circuit

· Metoda halterofilului (cresterea continuă, în trepte, și descresterea continuă, în val)

· Metoda power-trening (urmareste dezvoltarea detentei (forta+viteza))

· Contracția izometrică

Indicații metodice privind dezvoltarea forței:

Efectuarea exercițiilor de forță presupune în prealabil pregatirea aparatului locomotor. Exercițiile de forță vor fi alternate cu acțiuni care să dezvolte suplețea, îndemanarea, viteza. Pentru dezvoltarea forței vom selecționa numai acele exerciții care pot fi executate corect de catre elev. Stabilirea grupelor musculare cărora dorim să ne adresăm să fie în conformitate cu ideea dezvoltării forței generale a organismului. Fixarea rațională a încărcăturii și creșterea lor progresivă se va face în funcție de vârsta și nivelul de pregatire a elevilor. Cele mai bune rezultate se obțin cu o încărcătură de 50-70%. Exercițiile de forță vor fi urmate de pauze care permit refacerea capacității de efort a organismului. Forța este o calitate perfectibilă dacă se asigură o continuitate a exercițiilor. Se va pune accent pe dezvoltarea forței explozive precum și a mușchilor extensori slab dezvoltați la această vârstă. în sezon de iarnă pentru dezvoltarea forței este indicată metoda antrenamentului în circuit.

CAPITOLUL IV: REZULTATELE CERCETĂRII

IV.1.Prezentarea rezultatelor de la testarea inițială -martie 2013

Tabel nr. 5 –testare inițială NIVEL SOMATIC

Tabel nr. 6 –testare inițială NIVEL MOTRIC

IV.2. Prezentarea rezultatelor de la testarea finală –aprilie 2014

Tabel nr. 7 –testare finală NIVEL SOMATIC

Tabel nr. 7 –testare finală NIVEL MOTRIC

IV.3. Compararea rezultatelor de la cele două testări, atât la nivel somatic, cât și motric

NIVEL SOMATIC

Grafic Nr. 2 – Creștere comparativă Talie (cm) – feminin Grafic Nr. 3 – Creștere comparativă Talie (cm) – masculin

Grafic Nr. 4 – Creștere comparativă Anvergură (cm) – feminin Grafic Nr. 5 – Creștere comparativă Anvergură (cm) – masculin

Grafic Nr. 6 – Creștere comparativă Greutate (kg) – feminin Grafic Nr. 7 – Creștere comparativă Greutate (kg) – masculin

Grafic Nr. 8 – Creștere comparativă perimetru toracic (cm) – feminin Grafic Nr. 9 – Creștere comparativă perimetru toracic (cm) – masculin

NIVEL SOMATIC

Grafic Nr. 10 – Progres comparativ Alergare de viteză pe 50m – feminin Grafic Nr. 11 – Progres comparativ Alergare de viteză pe 50m – masculin

Grafic Nr. 12 – Progres comparativ Săritura în lungime de pe loc – feminin Grafic Nr. 13 – Progres comparativ Săritura în lungime de pe loc – masculin

Grafic Nr. 14 – Progres comparativ Ridicarea trunchiului la 90º Grafic Nr. 15 – Progres comparativ Ridicarea trunchiului la 90º din culcat dorsal – feminin din culcat dorsal – masculin

Grafic Nr. 16 – Progres comparativ Extensia trunchiului din Grafic Nr. 17 – Progres comparativ Extensia trunchiului din

culcat facial – feminin culcat facial – masculin

Grafic Nr. 18 – Progres comparativ Alergare de rezistență 600m – feminin Grafic Nr. 19 – Progres comparativ Alergare de rezistență 800m – masculin

Grafic Nr. 20 – Progres comparativ Aruncarea mingii de oină – feminin Grafic Nr. 21 – Progres comparativ Aruncarea mingii de oină – masculin

CONCLUZII

Dacă studiem tabelele cu rezultatele inițiale și finale la cele două clase (clasa martor, clasa experiment), putem urmări progresul înregistrat la fiecare probă.

Atât clasa experiment, cât și clasa martor au înregistrat progrese însă, la clasa experiment progresele sunt mai mari, având în vedere că la testarea inițială această clasă a înregistrat rezultate mai mici (la unele probe de control).

La nivel somatic (talie, anvergură, greutate, perimetrul toracic) în urma calculării mediei aritmetice, am putut observa că cele două clase sunt apropiate ca medie, și se încadrează în modelul absolventului de gimnaziu.

Interpretarea statistică a rezultatelor ne-a demonstrat că ipoteza cercetării se confirmă.

Putem afirma că utilizarea mijloacelor de acționare alese a determinat o creștere a indicilor dezvoltării fizice și a capacității motrice a elevilor de gimnaziu (clasa a VI-a).

BIBLIOGRAFIE

Albu, C. – Educația fizică la clasele V – VIII, Editura Sport-Turism, București, 1977

Badiu, T., Mereuță, C. – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Galați, 1998

Branga D. și Mujicikov N. – Jocuri de mișcare pentru pionieri, Editura Tineretului, București, 1968

Cârstea, Gh. – Educația fizică – fundamente teoretice și metodice, Casa de editură Petru Maior, București, 1999

Cârstea, Gh. – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura AN-DA, București, 2000

Chiriță, G. – Educație prin jocuri de mișcare, Editura Sport-Turism, București, 1983

Dragnea, A., Bota, A.- Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1999

Dragnea, A.; Bota, A.; Teodorescu, S.; Stănescu, S.; Șerbănoiu, S. și Tudor, V. – Educație fizică și sport- teorie și didactică, Editura Fest, București, 2006

Epuran V. – Jocuri de mișcare, București (I.E.F.S.), 1973

Farcaș, V. – Didactica educației fizice și sportului- Editura Universității Petru Maior, Târgu-Mureș, 2003

Fiedler, P. – Metodica educației fizice și sportive, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1998

Gârleanu, I.; Forțu, E. – Exerciții și jocuri pentru însușirea elementelor atletice de către copiii de vârstă școlară, Revista E.F.S., nr.12/1969

Gârleanu, D. – Poliatloane, pregătirea copiilor și juniorilor, Editura Sport–Turism, București, 1983

Hanțiu, I. – Jocuri de mișcare, Editura Universității din Oradea, 2002

Iacob, I. (coord.), Gheorghică, I., Rugină, E., Chirilă, M. – Lecția de educație fizică în interior, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1998

Ilca, I. – Jocuri dinamice pentru clasele I-XII, Timișoara, 1972

Matveev, L. P. și Novikov A. D. – Teoria și metodica educației fizice, Editura Sport-Turism, București, 1980.

Mitra G. și Mogoș Al. – Metodica predării educației fizice, Editura Stadion, București, 1972

Mitra, Gh., Mogoș, Al. – Metodica predării educației fizice școlare, Editura Sport-Turism, București, 1980

Mitra, G.- Dezvoltarea calitățălor motrice în activitatea de educație fizică școlară, Editura Sport-Turism, București, 1977

Niculescu, Al., Cruli, N. – Exerciții și jocuri în școală, Editura Sport-Turism, București, 1976

Popovici, I. – Handbal – curs de bază, Editura Universității “Al. I. Cuza” Iași, 2006

Roman, C., Bíró, F. – Jocuri pentru inițiere în handbal, Editura Universității din Oradea, 2003

Rață, G.-Didactica Educației fizice și Sportului, Editura PIM, Iași, 2008

Rață, G.; Rață, Gh.- Educație fizică și metodica predării ei, Editira PIM, Iași, 2006

Săvescu, I. – Educație fizică, ghid orientativ pentru titularizare, definitivat și gradul II, Editura Aius, Craiova, 2009

Scarlat, E. – Lecția de educație fizică – metode și mijloace, Editura Sport-Turism, București, 1981

Scarlat, E. – Educația fizică a copiilor de vârstă școlară, Editura EDITIS, București, 1993

Scarlat, E., Scarlat, M. B. – Educație fizică și sport, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002

Stoica, A. -Evaluarea progresului școlar. De la teorie la practică., Editura Humanitas Educațional, București ,2003

Ticaliuc, E. – 1001 de jocuri pentru copii, Editura Sport-Turism, București, 1979

Tudor, V.- Măsurare și evaluare în cultură fizică și sport, Editura Alpha, București, 2005

Stănescu, M.- Didactica educației fizice. ANEFS, București, 2009

Zapletal, M. – Mică enciclopedie a jocurilor, Editura Sport-Turism, București, 1980

Terminologia educației fizice și sportulu, Editura Stadion, București, 1974

PROIECT DIDACTIC – clasa experiment

LICEUL TEHNOLOGIC LESPEZI

PROFESOR: Constantinescu Viorica

CLASA: a VI-a

LOC DE DESFĂȘURARE: sala de sport

MATERIALE ȘI INSTALAȚII: mingi de handbal, jaloane, fluier,cronometru,veste departajare;

EFECTIV: 21 elevi, 11B-10F

DATA: 30.04.2013

ROLUL ȘI PONDEREA JOCURILOR SPORTIVE ÎN DEZVOLTAREA CALITĂȚILOR MOTRICE LA ELEVII DIN CICLUL GIMNAZIAL

TEMA – VITEZA: Obiectiv instructiv –educativ și operațional:

Dezvoltarea vitezei de deplasare prin ștafete;

TEMA –HANDBAL: Obiectiv instructiv –educativ și operațional:

Consolidarea driblingului multiplu din deplasare și cu finalizare aruncare la poartă din

săritură ;

3. TEMA-JOC BILATERAL: Obiectiv instructiv –educativ si operational:

Respectarea regulamentului de joc si cultivarea spiritului de fair-play;

PROIECT DIDACTIC – clasa martor

LICEUL TEHNOLOGIC LESPEZI

PROFESOR: Constantinescu Viorica

CLASA: a VI-a

LOC DE DESFĂȘURARE: sala de clasă

MATERIALE ȘI INSTALAȚII: mingi de handbal, jaloane, fluier,cronometru,

EFECTIV: 16 elevi, 10B-6F

DATA: 29.04.2013

TEMA – VITEZA ȘI ÎNDEMÂNAREA – Dezvoltatea calitati motrice îndemanare în condiții de solicitare a vitezei cu obiecte portative

TEMA –HANDBAL – Dezvoltarea capacităților coordinative prin mijloace din jocul de handbal