De la Tehnica Imprimeriei Lui Freinet la Utilizarea Calculatorului In Scoala

Freinet însuși a știut să țină pasul cu progresul tehnic, introducând tehnica nouă: magnetofonul, camera video, cinematografia școlară.

Datorită ritmului accelerat al progresului tehnic în cei aproape cincizeci de ani de la dispariția lui Freinet, au apărut mijloace tehnice de neimaginat la acea vreme: fax-ul, publicații asistate de ordinator, înlocuirea tipografiei cu imprimanta atașată calculatorului, Internetul. Toate acestea reprezintă evoluții normale, care pot compromite înzestrarea tehnică a școlii actuale, dar nu și opera lui Freinet, atâta vreme cât prin asimilarea acestora se realizează spiritul pedagogiei sale.

Problema fundamentală a școlii actuale rămâne aceeași cu care Freinet s-a confruntat la vremea respectivă și anume aceea a utilizării televiziunii. Această problemă a fost depășită cu succes de Freinet prin realizarea de filme școlare și discuri. Este adevărat că „orice pedagogie activă centrată pe exprimare, comunicare, creație și cooperare a celor care învață se găsește cu totul deosebit interpelată de noile media și, în primul rând, pedagogia inițiată de Célestin Freinet și dezvoltată în sânul Școlii moderne” (A. Lafosse, 1989, p. 262, apud M. Șt. Rădulescu, 1999, p. 126).

Urmașii și simpatizanții pedagogiei Freinet nu s-au dovedit deloc dezarmați, ci, dimpotrivă, au demonstrat că sunt pregătiți să facă față ofensivei audiovizualului.

Astăzi, când societatea se află într-o permanentă schimbare, școala trebuie să se alinieze acestor schimbări și să adopte o serie de măsuri prin care să-i formeze pe elevii de azi să facă față cerințelor societății de mâine.

Învățământul pe calea informatizării

Evoluția societății în ultimele decenii, marcată profund de transformarea ei dintr-o societate industrială într-una informatică, și-a pus amprenta pe toate subsistemele sale, impunând un ritm accelerat al progresului și, mai ales, necesitatea unei mai clare orientări a strategiilor, a direcțiilor de acțiune și a adecvării mijloacelor utilizate.

În acest context, sistemele de învățământ se află în fața unei provocări capitale: ele trebuie să-și regândească întregul arsenal – conținuturi, metode, structuri – prin prisma unor jaloane orientative, uneori nu suficient de clare, deduse din tendințele de dezvoltare a societății, din ceea ce se prefigurează sub sintagma „cerințe pentru integrarea în societatea de mâine”. Legat de acest fapt, M. Momanu afirma: „a fi format pentru o profesie, a fi format pentru viață înseamnă astăzi, a fi pregătit să te integrezi într-un univers tehnologic în expansiune…” (M. Momanu, 2002, p. 125).

Desigur că, într-o societate în care utilizarea tehnologiilor informatice și comunicaționale reprezintă caracteristica fundamentală a societății, acestea vor reprezenta și elementul principal al impactului asupra educației, implicând intervenții în politicile educaționale, atât la nivelul stabilirii finalităților, cât și la cel al strategiilor, asigurării resurselor și formării specialiștilor.

Problema este deosebit de delicată, întrucât tehnologii cu totul noi trebuie să fie subordonate unei viziuni pedagogice, concretizate în teze ale unei politici educaționale. Abordând acest aspect, unul dintre specialiștii în domeniu subliniază: „Regândirea finalităților și sensurilor educaționale într-un mediu informatizat trebuie să pună problemele nu în termeni de raționalitate tehnică sau procedurală, ci în termenii așezării în prim plan a problemelor instrucționale și ale Curriculum-ului, care sunt parte integrantă a unei educații mai responsabile social” (Th. Callister, 1994, p. 239, apud Curriculum-ul Național, 2001, p. 7).

Experiența primelor decenii de informatizare a învățământului în țările dezvoltate atestă răspunsuri diferite în planul politicilor educaționale, răspunsuri determinate de presiunile sistemului social; astfel de presiuni s-au manifestat din partea economiei (restructurarea economiei reclamă noi deprinderi legate de tehnologie), din interese industriale (dezvoltarea unei industrii microelectronice naționale), din interese comerciale, din partea comunităților (părinții solicită inițierea computerială a elevilor) etc.

În anii '80, un grup de țări au dezvoltat, în planul informatizării, politici restrictive, având ca obiectiv major introducerea inițierii computeriale în învățământul vocațional și liceal, cu scopul integrării rapide a absolvenților în piața forței de muncă. Alte țări au dezvoltat politici comprehensive, având ca obiectiv nu numai inițierea computerială, cât, mai ales, folosirea tehnologiilor informatice și comunicaționale pentru ameliorarea proceselor de predare-învățare. În timp, politicile comprehensive au câștigat teren și s-au dovedit a răspunde mai complet la cerințele societății contemporane.

În România, din cauza condițiilor istorice cunoscute, informatizarea învățământului a demarat mai târziu. Astfel, prin eforturile depuse pe plan local de un număr impresionant de pedagogi, introducerea informaticii în curriculum a fost însoțită de utilizarea noilor tehnologii în predarea diferitelor discipline, în special sub forma instruirii asistate de calculator.

Un impuls decisiv în promovarea unei viziuni mai complete asupra rolului tehnologiei informației și a comunicațiilor în educație s-a înregistrat o dată cu abordarea globală a regândirii sistemului educațional. Reforma Educației din România a promovat introducerea tehnologiei informației și a comunicațiilor pe mai multe direcții, prin asigurarea unui cadru legislativ necesar proiectării unui nou curriculum.

În acest sens, Ministerul Educației și Cercetării a elaborat Programul privind Implementarea Tehnologiei Informației și a Comunicației în învățământul preuniversitar care se încadrează în Strategia Națională de Informatizare și Implementare în ritm accelerat a societății informaționale, aprobată de Guvernul României prin H. G. 58 din 2. 02. 1998. Obiectivele generale ale proiectului sunt:

sprijinirea reformei învățământului preuniversitar prin asigurarea unui cadru tehnic informatic și informațional;

crearea infrastructurii necesare comunicării și documentării la nivel educațional;

formarea și perfecționarea personalului didactic pentru utilizarea și exploatarea sistemelor informatice moderne;

dezvoltarea suporturilor materiale și logistice educaționale (programe, software) conforme cu noul curriculum.

După o primă perioadă – în care unitățile școlare obțineau echipamente informatice, mai ales în cadrul proiectelor- în ultimii ani, pentru a asigura desfășurarea unui învățământ modern, Ministerul Educației și Cercetării și-a propus o dotare echilibrată a tuturor școlilor din țară. Astfel, din anul 1998, a fost lansată acțiunea „Computere în școli și licee”, prin care se urmărește dotarea școlilor generale cu minim 8 calculatoare și a liceelor cu 12 calculatoare, precum și conectarea lor la rețeaua de Internet.

Tehnologia informației și a comunicațiilor (TIC) – o provocare pentru educatorul de astăzi

Noile tehnologii informatice și comunicaționale reprezintă un ansamblu de tehnologii pentru tratarea și transmiterea informației, a căror naștere și evoluție a fost și este determinată de convergența informaticii, telecomunicațiilor și a mijloacelor audiovizuale. Întregul ansamblu al acestor tehnologii este circumscris în momentul de față de conceptele computer-based learning, multimedia și communications systems, fiecare reprezentând o paletă de mijloace specifice.

În toate sferele de activitate, noile tehnologii influențează maniera de a comunica și de a interacționa. În învățământ, principalele probleme pe care le ridică utilizarea noilor tehnologii o reprezintă înțelegerea corectă a specificității acestor resurse educaționale. Din acest punct de vedere se impun câteva precizări preliminarii și anume:

Bogăția și varietatea conținutului informațional, precum și varietatea suportului (imagini, texte, sunete) reprezintă potențialul deosebit care îi permite educatorului realizarea unor demersuri interactive (lecții, exerciții, prezentări) cu o putere informațională și motivațională cu totul diferită față de predarea tradițională. Acest potențial tehnic deosebit nu transformă TIC într-un panaceu, aceste tehnologii devin un instrument eficient în predare-învățare numai atunci când sunt subordonate unei viziuni pedagogice clare.

În ultimii ani, învățământul românesc a parcurs o perioadă de informatizare, în a cărei fază inițială dotarea cu computere a reprezentat o problemă –cheie, accentul fiind pus pe însușirea limbajelor de programare. Această situație s-a atenuat treptat, computerul devenind, încetul cu încetul, un instrument folosit și în afara orelor de informatică, în predarea altor discipline. Instruirea asistată de computer, cu software educaționale speciale – a reprezentat vârful acestei direcții. Apariția Internetului a accelerat trecerea spre utilizarea noilor tehnologii și a favorizat deschiderea spre noi forme de realizare a interacțiunii dintre educator –elev – disciplina de învățământ.

Noile posibilități tehnice de interacțiune dintre elev și informația specifică unei discipline de studiu nu elimină și nu diminuează rolul cadrului didactic. Dimpotrivă, rolul acestuia devine cu mult mai important, întrucât el proiectează, în raport cu obiectivele unei anumite discipline, strategiile didactice, monitorizează activitatea elevilor, evaluează eficiența activității depuse și reglează întregul proces de învățare.

Practica școlară arată că există numeroase cazuri în care învățământul tradițional axat pe educator și pe o învățare livrescă nu putea asigura nici varietatea finalităților și nici evantaiul particularităților și intereselor elevilor pe care îi educau. Integrarea noilor tehnologii poate oferi oricărui educator posibilitatea de a-și îmbogăți arsenalul pedagogic instrumental de o manieră capabilă să răspundă finalităților menționate, cât și cerințelor determinate de particularitățile și interesele elevilor.

În acest început de eră informațională se poate constata că noile tehnologii, în care Internetul reprezintă o platformă comunicațională, sunt prezente în toate domeniile de activitate, începând cu cercetarea și încheind cu cele mai rare hobby-uri. Posibilitatea de a accesa și de a opera cu această informație le permite oamenilor să beneficieze de mai multă cunoaștere, să-și poată fundamenta mai bine ideile, să învețe, să coopereze.

Pentru integrarea noilor tehnologii în practica școlară sunt necesare câteva recomandări. Așadar, întotdeauna primează viziunea pedagogică și numai ea decide căile pe care va fi condus elevul. Având această viziune ca punct de plecare, educatorul poate realiza proiectarea demersului educațional în diferite moduri. Cel mai eficient dintre acestea

s-a dovedit cel în care el caută să răspundă la o serie de întrebări structurate de o manieră sistemică:

formularea clară a obiectivelor în termeni comportamentali;

realizarea unui inventar de activități/ sarcini de lucru pentru elevi care să poată produce învățarea specifică;

structurarea unei strategii a interacțiunii cu elevii, prin definirea specificului fiecărei secvențe a demersului;

selectarea celor mai potrivite/ eficace tehnologii pentru fiecare secvență; adaptarea sau proiectarea softului sau altor categorii de materiale necesare;

definirea momentului evaluativ: ce vom evalua? Cum vom evalua?

Este evident că fiecare din momentele menționate mai sus poate fi detaliat. De exemplu, la structurarea unei strategii a interacțiunii, educatorul își poate pune întrebarea „cum ar putea asigura o activitate prin cooperare?”. La această întrebare voi răspunde în capitolul următor cu exemple concrete de modalități de integrare a noilor tehnologii în procesul didactic (Învățarea prin cooperare).

Introducerea Tehnologiei Informației și Comunicațiilor în școală are rolul să asigure eficient pentru aplicarea programelor școlare la toate disciplinele. Atât în orele din trunchiul comun, cât și în cele pentru curriculum la decizia școlii se poate aloca un timp pentru utilizarea TIC, astfel încât procesul instructiv-educativ să se realizeze cu o eficiență sporită. TIC nu reprezintă numai o formă de transmitere atractivă a cunoștințelor ci, mai ales, un mijloc de producere și evaluare a acestora. În cadrul unui proces constructiv, bazat pe descoperire și creativitate.

Iată ce trebuie să știe un învățător care vrea să aplice Tehnologia Informației și a Comunicațiilor în activitatea sa didactică:

Învățătorul trebuie să decidă când folosirea TIC este benefică realizării obiectivelor/ formării competențelor specifice unei anumite discipline sau etape de vârstă și când folosirea TIC este mai puțin eficientă sau neadecvată. Pentru aceasta este necesar să cunoască:

modul în care TIC poate ajuta învățătorii să demonstreze, să

exploreze și să explice mai eficient anumite aspecte ale predării și învățării unei discipline;

modul în care TIC poate oferi elevilor și învățătorilor accesul la informații de ultimă oră;

modul în care activitățile pot fi schimbate cu ușurință datorită caracterului temporar/ modificabil al informației stocate, procesare și prezentare cu ajutorul TIC;

modul în care caracterul interactiv al informației stocate, procesate și prezentate oferă posibilitatea învățătorului și elevilor:

să analizeze modele deja existente;

să comunice cu alți oameni ușor și eficient pe plan local sau la mari distanțe;

să caute și să compare informații obținute din surse diferite;

să folosească mijloace diverse pentru transmiterea informațiilor în funcție de caracterul auditoriului.

Pentru acele aspecte din lecție unde TIC urmează să fie folosită, este necesar ca învățătorul să poată identifica:

modurile în care TIC va fi folosită pentru realizarea obiectivelor;

întrebări-cheie și ocazii în care învățătorul poate interveni pentru a stimula și direcționa învățarea elevilor;

metode de evaluare și înregistrare a progresului făcut de elevi atât la disciplină cât și la utilizarea TIC;

criterii pentru ca evaluarea reușitelor și progresului elevilor la disciplina respectivă să nu fie împiedicată datorită TIC;

impactul pe care folosirea TIC îl are asupra organizării lecției.

Managementul clasei. Scopul utilizării TIC în procesul didactic este îmbunătățirea predării-învățării fiecărei discipline. Pentru aceasta este necesar ca învățătorul:

să decidă cum să folosească TIC: cu întreaga clasă sau cu un anumit grup de elevi și cum să se asigure că toți elevii acoperă toate aspectele conceptuale esențiale ale subiectului vizat;

să știe cum să organizeze elevii, perechile sau grupurile de elevi când aceștia lucrează cu resursele TIC pentru a se asigura că fiecare elev a participat la activitate, că în activitățile comune există un efort echilibrat și că intervenția învățătorului și răspunsurile elevilor au loc la momentul potrivit.

Pentru a evalua contribuția pe care a avut-o TIC în procesul de predare-învățare al disciplinei respective, învățătorul va urmări:

monitorizarea progresului elevilor prin:

stabilirea clară a țintelor de atins în cadrul fiecărei activități;

observarea sistematică a activității elevilor și acordarea de sprijin atunci când este nevoie;

formularea de întrebări care să-i pună pe elevi să reflecteze asupra necesității folosirii TIC;

stabilirea criteriilor de evaluare în cadrul disciplinei atunci când sunt folosite mijloacele TIC, prin:

identificarea modului în care accesul la diferite aplicații ale calculatorului poate modifica așteptările sau cerințele învățătorului vis-a-vis de elev (de exemplu, corectarea automată a ortografiei, folosirea reprezentărilor grafice);

identificarea unor criterii prin care elevii pot arăta ce au învățat ca urmare a folosirii resurselor TIC de pe Internet sau CD-ROM și insistarea asupra faptului că elevii trebuie să descopere rolul surselor de informare folosite în activitatea desfășurată;

determinarea contribuției fiecărui elev, atunci când aplicația realizată este rezultatul unei colaborări de grup, prin observarea muncii elevilor, prin înregistrarea rezultatelor, prin intervenția învățătorului și prin dialogul elev-învățător;

folosirea metodelor formative, de diagnosticare și de verificare finală pentru evaluarea progresului făcut de elevi la disciplina la care s-a utilizat TIC.

Realizarea obiectivelor specifice fiecărei discipline de studiu, cu utilizarea TIC presupune:

folosirea TIC ca mijloc eficient de realizare a obiectivelor și nu doar pentru a motiva elevii sau drept recompensă sau sancțiune pentru un anumit tip de comportament;

evitarea folosirii TIC pentru sarcini ușoare sau de rutină, care ar fi mai bine realizate folosind alte mijloace;

cunoașterea faptului că acolo unde TIC trebuie folosită, se impune o pregătire adecvată a echipamentului, a conținutului și a metodologiei utilizate;

evitarea transmiterii ideii potrivit căreia calitatea prezentării are o importanță mai mare decât calitatea conținutului;

structurarea activității elevilor în așa fel încât să se pună accentul pe aspectele relevante și pe optimizarea necesarului de timp și de resurse, de exemplu formarea deprinderilor elevilor ca atunci când accesează Internet-ul sau un CD-ROM să aibă o sarcină bine definită de căutare și nu să caute la întâmplare;

concordanța dintre obiectivele specifice disciplinei și obiectivele TIC;

explicarea clară a legăturilor între:

TIC și disciplina de studiu predată;

TIC și impactul acesteia asupra mediului și societății.

utilizarea de aplicații software adecvate obiectivelor propuse.

Pentru dezvoltarea și consolidarea competențelor elevilor în TIC, în contextul disciplinei este necesar ca învățătorul să urmărească la elevi:

folosirea terminologiei TIC în mod corect și adecvat;

utilizarea TIC astfel încât să ofere elevilor exemple de bună practică.

În continuare vom prezenta lista minimală a competențelor necesare cadrelor didactice care vor utiliza Tehnologia Informației și a

Comunicațiilor în activitățile didactice:

Bibliografie:

Albulescu Ion, Pedagogii alternative, Editura All, București, 2014

Kovesi-Mândraș, Liana – Inițiere în Microsoft Word, colecția Donaris – Info 17

Kovesi-Mândraș, Liana – Inițiere în utilizarea calculatorului. Elemente fundamentale de arhitectură. Sistemul de operare Windows, colecția Donaris – Info 19

M.E.C., C.N.C., Ghid metodologic, Tehnologia Informației și a Comunicațiilor în procesul didactic – învățământ primar, București, 2001

Pettini, Aldo – Metode moderne de educație. Freinet și tehnicile sale, CEDC, București, 1992

Rădulescu, Șt, Mihaela – Pedagogia Freinet. Un demers inovator, Editura Polirom, Iași 1999