De la Orase State la Regate Si Imperii Prin Prisma Metodelor Interactive de Predare Invatare

De la orașe – state la regate și imperii prin prisma metodelor interactive de predare- învățare

Cuprins

Argument

I. De la orașe – state la regate și imperii în antichitate

1. Statul în Orientul Antic

1.1. Civilizația mesopotamiană

1.2. Egiptul antic

1.3. Lumea siro- palestiniană . Fenicia

1.4. Iranul antic mezii și perșii

2. Grecia Antică

2.1. Cadrul geografic

2.2. Civilizația egeeană

2.2.1. Civilizația minoică

2.2.2. Civilizația miceniană

2.2.3. Epoca obscură

2.3. Geneza orașului- stat grecesc

2.4. Democrația ateniană

2.5. Oligarhia spartană

II. Strategii didactice interactive

1. Semnificația conceptului de metodă

2. Strategia didactică interactivă

3. Strategii didactice interactive în procesul didactic

3.1. Strategii didactice interactive bazate pe învățarea prin colaborare și cooperare

3.2. Metode și tehnici de predare – învățare interactivă în grup

3.2.1. Metoda predării / învățării reciproce

3.2.2. Metoda mozaicului

3.2.3. Metoda piramidei

3.2.4. Tehnica 6- 3- 5

3.2.5. Metoda pălăriilor gânditoare

3.2.6. Tehnica Lotus

3.2.7. Tehnica Phillips 6 x 6

3.2.8. Metoda diagramei cauză – efect

3.2.9. Metoda ,, Știu – Vreau să știu – Am înțeles ”

4. Metode , procedee și instrumente interactive de evaluare

4.1. Portofoliul

4.2. Proiectul

Argument

În prezenta lucrare am dorit să redau avantajele dar și dezavantajele pe care le are folosirea la clasă a metodelor și strategiilor didactice interactive de predare-învățare-evaluare. Am încercat să prezint modul în care rolul profesorului la clasă se va schimba dintr-un transmițător de cunoștințe într-un proiectant de activități și strategii didactice ,îndrumător și moderator Am pus accent și pe consecințele pozitive pe care le are asupra dezvoltării elevului aplicarea metodelor și strategii interactive .

Am pornit de la a defini noțiunea de metodă ca parte integrantă a unei strategi didactice interactive , care este specificul strategiilor didactice interactive , elementele componente ale lor , etapele care trebuie parcurse în elaborarea lor , relația pe care o are o strategie cu celelalte componente ale procesului de învățare , varietatea strategiilor didactice interactive și exemple de aplicare a lor la clasă având ca suport materia de clasa a V –a , capitolele : Orientul Antic și Grecia Antică .

Am încercat să redau rolul profesorului în proiectarea și aplicare strategiilor interactive la clasă și faptul că este nevoie de mult talent și îndemânare pentru a avea succes în aplicarea acestui tip de activitate . Este necesar elaborarea unui plan de lucru care să conțină în primul rând obiectivele și competențele ce vor fi urmărite spre a fi atinse , alegere conținuturilor corespunzătoare , resursele disponibile ( umane , de conținut , de timp ), metodele și mijloacele didactice ,formarea grupelor , aplicarea strategiei didactice , modalitatea în care se va face evaluarea și aprecirea finală .

În prima parte a lucrării am făcut referire la primele forme de organizare statală din antichitate , la orașul-stat antic , factorii care au favorizat apariția lui , principalele caracteristici , exemple de orașe- state , modul de organizare al acestora precum și a societății antice și evoluția acestora spre regate și imperii . Apărute din necesitatea de a exploata cât mai organizat resursele zonei , diviziunea muncii și existența unor activități non-agricole : comerț ,meșteșuguri sau religioase au fost câteva dintre cauzele care au accelerat acest proces . Acest proces amplu avea la bază resurse materiale bogate , o rețea de drumuri care a favorizat o dezvoltare a comerțului în zonă și o diversitate a producției .

Construcțiile monumentale sunt o dovadă clară a apariției primelor centre de putere . Condiții geografice ,climatice , umane favorabile au determinat apariția unei economii de producție care a dus la apariția primelor mari civilizații ale lumii .Elementul de bază care lucra ca o verigă și care făcea legătura între aceste civilizații oferindu-le o unitate a fost structura lor- organizarea statală . Urbanizarea și centralizarea puterii a determinat progrese economice .

Nevoia de materii prime , dorința de a controla drumurile comerciale , de a deține supremația în zonă vor avea ca rezultat un lung șir de războaie de cucerire și implicit o evoluție a orașelor-state spre regate și imperii .

În partea a doua a lucrării am pus accent pe metodele și strategiile interactive de predare –învățare –evaluare și am oferit exemple de aplicare ale acestora în cadrul lecțiilor de istorie având ca bază de exemplificare materia capitolul ,, Orientul Antic ” , predat la clasa a V-a . Am pus accent pe impactul pozitiv pe care îl are aplicarea acestor metode la clasă asupra dezvoltării afective și psiho-cognitive a elevului .

Am urmărit să demonstrez că învățarea nu este un proces de înmagazinare de cunoștințe ci o activitate de schimb reciproc de mesaje , de stabilire a unor relații de comunicare eficientă și constructivă și astfel am susținut învățarea prin cooperare și prin competiție desfășurată pe grupe , utilizând un amplu suport material pe care elevul este invitat să-l diversifice , să-l creeze , să-l completeze .

Strategiile didactice interactive pun accent și se axează pe dezvoltarea copilului prin interacțiune socială , prin cooperare , prin comunicare , prin competiție iar lecția devine un proces dinamic care răspunde cerințelor elevilor și îi încurajează să se implice în desfășurarea lecției dar își aduce contribuția și la proiectarea ei prin exprimarea preferințelor sale .

I. De la orașe-state la regate și imperii în antichitate.

1. Statul în Orientul Antic

1.1 Civilizația mesopotamiană- cea dintâi mare civilizație a antichității.

,, Istoria începe cu Sumer…’’ ( S.N.Kramer)

Marile civilizații ale lumii au avut nevoie de anumite condiții geografice și climatice favorabile pentru a lua naștere și pentru a evolua, pentru a atinge un nivel înalt de cultură și civilizație. Astfel în regiunile din văile fluviilor Eufrat, Tigru, Nil, au fost lăcașul unde s-au născut și s-au dezvoltat primele și cele mai vechi civilizații ale antichității asigurând condiții avantajoase pentru o dezvoltare economică.

Civilizațiile orientale având forme diferite și evoluând în spații diferite erau numite ,,civilizații palațiale“ pentru că au apărut și au evoluat în jurul unei dinastii care devine elementul organizatoric al vieții sociale, politice și religioase a comunității. Progresele economice au dus la centralizarea puterii și la apariția unui sistem birocratic care îl avea în frunte pe suveran care era ocrotit de divinitate, era considerat reprezentantul acesteia, deținea puterea absolută și se sprijinea pe cler și armată iar despotismul era modul de guvernare. Nevoia de noi resurse materiale și de a deține hegemonia economică în zonă va determina aceste comunități să evolueze de la orașe-state spre regate și imperii.

Mesopotamia sau ,,Țara dintre fluvii“ nume dat de vechii greci zonei dintre Tigru șiEufrat ( Idigna și Buranunu-în sumeriană ) a fost locul în care a apărut și s-a dezvoltat prima mare civilizație antică . Civilizația mesopotamiană este contribuția cu elemente de cultură și civilizație a trei popoare: sumerienii (au ocupat sudul țării de-a lungul Golfului Persic),akkadieni(zona centrală),asirienii(în partea de nord).Teritoriul Mesopotamiei coincidea cu cel al Irakului de astăzi, la nord se găseau Munții Armeniei, la sud Golful Persic, la est Munții Iranului, la vest stepa siro-mesopotamiană.

Orientalistul american S.N.Kramer spunea că dezvoltarea socială și tehnologică a Meso-potamiei din mileniul al IV-lea î.Hr. se datorează progresele realizate de populațiile din zonă în perioada proto-sumeriană lucru dovedit și de descoperirile arheologice , tot din această peri-oadă datează și diverse terminologi legate de agricultură, metalurgie, numele a unor cetăți: Ur, Lagash sau Nippur .Epoca neolitică și chalcolitică este redată de culturile Hassuna și Samarra caracteristice pentru mileniul al VI-lea î.H. iar descoperirile de la Ninive atestă urme de locuire datând din a doua jumătate a mileniului al VI-lea, din 5.300-5.000 î .Hr. sunt și urmele de locuire de la Eridu. Perioada proto-sumeriană acoperind mileniile V-IV î.Hr. poartă numele lo-calităților unde s-au descoperit urme materiale specifice acestei perioade :El Obeid,Uruk, Djemet-Nasr. Cultura materială a fiecărei faze reflectă etapele de evoluție și progresele realizate de populația mesopotamiană în mileniul al IV-lea î.Hr.

Cultura El Obeid (cca. 4500-3500 î.Hr.) – era cunoscută tehnica de prelucrare a metalelor, au fost descoperite obiecte din aramă, structura socială era complexă, populația se ocupa cu agricultura, creșterea animalelor, olăritul ( vase din lut de culoare gălbuie decorate cu motive pictate ) lucru dovedit de urmele arheologice descoperite.

Cultura Uruk ( 3500-3100 î.Hr.)- au apărut primele forme de arhitectură monumentală (temple) iar apariția roții olarului a dus la perfecționarea tehnicii de prelucrare a ceramicii. Din această perioadă datează cea mai veche formă de scriere cunoscută , pictografică numită scrierea cuneiformă.Cercetările stratigrafice au găsit la Uruk 18 nivele de locuire suprapuse, toate din epoca proto-istorică (A.Parrot). Uruk în anul 2300 î.Hr.era cel mai puternic oraș ,,poate primul și mult timp singurul mare oraș al lumii în adevăratul sens al cuvântului “(Wolf Schneider).

Cultura Djemet-Nasr (3300-2900 î.Hr.)- progresează olăritul și metalurgia ,se dezvoltă comerțul la distanțe mari ca rezultat al apariției carului cu două roți iar construcțiile primesc dimensiuni monumentale .

Mesopotamia de nord și de sud evoluează individual ca două arii de cultură și civilizație distincte deși vor exista și perioade de unificare ( perioada El Obeid) . La sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr. au apărut primele forme de organizare statală în Orientul Apropiat.În Mesopotamia ele erau orașe-state independente conduse de un rege.Dintre aceste centre politice menționăm: Ur, Uruk, Umma, Lagash.

V.G.Childe susține că la geneza statului stă revoluția urbană ,progresele înregistrate în metalurgie și agricultură care au determinat controlul centralizat al producerii și distribuției de alimente având ca rezultat o societate stratificată în vârful căreia se găsea regele.Primele construcții monumentale sunt semne ale concentrăriilor de putere.

Alte teorii susțin că un rol important în apariția statului îl au factorii de mediu astfel primele state ale lumii au apărut în zone cu potențial agricol pe cursul principalelor fluvii, satele mai dezvoltate evoluează spre orașe-state iar pe măsură ce exploatarea resurselor devine tot mai bine organizată apar și schimbările sociale .

Reconstituirea orașului Uruk

Civilizațiile de tip rural din epoca neolitică s-au schimbat prin extinderea suprafețelor agricole, reorganizarea sistemelor de irigații, dezvoltarea metalurgiei și a comerțului , astfel au fost create condițiile necesare pentru ca aceste mici comunități de tip rural să evolueze spre orașe și orașe-cetăți. Se consideră că Uruk a fost primul oraș-stat din lumea antică .După anul 4500 î.Hr. așezarea devenea oraș și se întindea pe o suprafață de aproape 250 ha. cu satele din jur ce aparțineau de el pe o distanță de 9,7 km. Orașul era înconjurat de un dublu zid de apărare care arăta ca o centură de 9 km. și înaltă de 6 m. , având grosimea de 5 m. iar 800 de turnuri de apărare brăzdau zidurile care erau construite din cărămidă arsă acoperită cu ipsos și decorată cu mozaicuri din conuri. Despre Uruk Wolf Schneidner spunea că ,, este primul și mult timp singurul oraș al lumii ”.

Orașele-state erau centre administrative , culturale și religioase conduse de regi ,se aflau mereu în conflict între ele, se luptau pentru supremație politică și teritorială în zonă. Nevoia de a apăra bogățiile acumulate și de a asigura o coeziune între membrii comunității a dus la apariția unei structuri politice .

Regele era conducătorul suprem ,deținea atribuții politice, militare, religioase , juridice și administrative .Pentru sumerieni monarhia era de origine divină iar regele se considera reprezentant al divinității,, zeul orașului- stat era în realitate regele său “(L.Woolley).Monarhia era centralizată și absolută iar aparatul birocratic era ierarhizat și clar conturat. Statul în Orient se prezintă ca un despotism oriental iar puterea despotului se baza pe doi factori : unu de factură spirituală- regele era considerat reprezentant al divinității pe pământ ; al doilea factor de ordin material – regele concentra în mâinile sale întreagul fond de pământuri .

Proprietatea funciară stătea la baza ierarhizării sociale iar despotismul era mijlocul prin care erau garantate privilegiile aristocrației . Interesele marilor proprietari erau apărate de un lugal ,, marele om ’’ – regele care era reprezentant al aristocrației funciare. Monarhia din Kiș (cca.2700î.Hr.) este cea mai veche monarhie menționată. Regele se afla în fruntea unei aristocrații militare și religioase care a fost atestată încă din mileniul al IV-lea î.Hr. așezările de tip El Obeid dovedesc existența unei structuri sociale complexe ,aristocrația a luat naștere înainte de apariția statului și era formată din marii proprietari de pământ adică din șefii marilor clanuri.

Istoria Mesopotamiei este formată din totalitatea elementelor de cultură și civilizație a trei popoare:sumerienii,akkadienii și asirienii.

Orașele- state independente sumeriene s-au ridicat pe rând la statutul de mari puteri în zonă. În prima parte a dinasticului vechi nu s-au descoperit palate dovadă că preoții erau și regi de aceea își desfășurau activitatea în interiorul templului (în Gig-Par , edificiul de la Nippur este un exemplu în acest sens). În dinasticul vechi apare denumirea de lugal ,,rege’’, marcând o separare a puterilor lucru datorat caracterului războinic pe care îl va avea monarhia în această perioadă. O imagine clară a principiului separării puterilor este redată într-un text în care este menționat în fruntea Lagashului , Entemena- principe ( patesi )care deținea puterea militară și Enentarzi- mare preot al lui Ningirsu (zeul protector al Lagashului).

După o perioadă de dezvoltare economică, urbanistică și consolidare a puterii monar-hice s-au declanșat rivalitățile dintre orașe având ca și cauze nevoia de materii prime, proble-ma apei , dorința de a controla drumurile comerciale din zonă , dorința de hegemonie ale mo-

narhilor sumerieni. S-au ridicat pe rând orașele Kiș, Ur, Uruk, Lagash, Umma, impunându-și hegemonia asupra Mesopotamiei.

Cel dintâi oraș-stat care s-a impus a fost Lagashul care în timpul regelui Eannatum (2.470î.Hr.) este ridicat la rangul de mare putere iar regele devine stăpânul întregului Sumer. Regele Urukagina (cca.2.370-2.350î.Hr.) a pus în practică o serie de reforme,devenind primul reformator cunoscut din istorie , stabilind un regim de ordine, întărind puterea monarhică (un nou sistem de impozitare și măsuri în favoarea oamenilor de rând).

Regele din Umma, Lugalzaggisi (cca.2.370-2.340î.Hr.) unifică orașele-state sumeriene

într-un regat unit al Sumerului având capitala la Uruk iar el își ia titlul de ,,Rege al Țării Sumerului ” ,aceasta a fost prima manifestare a imperiului chiar dacă regatul său se va destră-ma.Acțiunea lui Lugalzaggisi a fost reluată zece ani mai târziu de regele Sargon I al Akkadului

care a creat primul mare imperiu din istorie făcând astfel trecerea de la orașul-stat la imperiu.

La începutul mileniului al III-lea î.Hr. au pătruns în partea centrală a Mesopotamiei tri-buri semite akkadienii care au ridicat orașe-state (Akkad, Kiș, Babilon) care vor deveni impor-tante centre politice și economice, vor domina Sumerul și vor crea primul mare imperiu din istorie. Regele akkadian Sargon I (cca.2.340-2.284î.Hr.) supune Sumerul și întemeiază un stat akkadiano-babilonian care este o uniune de orașe-state .Sargon I și-a luat titlul de ,,rege al celor patru părți ale lumii’’a creat o armată permanentă pe care se va baza puterea monarhului.

Naram-Sin(2.260-2.223î.Hr.) a fost primul suveran divinizat ,,Rege al celor Patru Ținuturi ale Lumii și zeu al Akkadului “. Imperiul akkadian al lui Sargon I s-a destrămat sub loviturile guților-năvălitori din răsărit(2.150î.Hr.) care au stăpânit Mesopotamia timp de 125 de ani, revolta orașelor sumeriene duce la alungarea acestora.

Planul orașului Ur

Supremația va reveni orașului–stat Ur în timpul regelui Ur-Nammu care va inaugura dinastia a III-a din Ur (2111-2003î.Hr.)și va instala o perioadă de stabilitate când este reunificată Mesopotamia și întemeiat un vast imperiu format din Sumer, Akkad, Elam, Siria. Imperiu creat de Ur-Nammu a fost ultima manifestare a puterii politice a Sumerului. Dezvoltarea economică din această perioadă este dovedită de lucrările publice de mare amploare, extinderea rețelelor de comunicații, intensificarea comerțului pe mare și uscat. Suveranii din Ur au adoptat măsuri reformatoare în economie, administrație și drept ( Codul lui Ur-Nammu este cea mai veche culegere de legi ) care au accentuat procesul de centralizare. Imperiul sumerian al celei de a III-a dinastii din Ur s-a destrămat sub loviturile popoarelor barbare – amoriții ( amurru) .

Ur însemna ,, cuptorul de foc ” era situat pe malul Eufratului și era o metropolă a antichității întemeiat în perioada El Obeid . Centru comercial prin care treceau mii de corăbii pentru a fi vămuite de aici va rezulta și prosperitatea acestui oraș , lucru dovedit și de tăblițele cuneiforme descoperite aici . Orașul a fost cel mai important port de la Golful Persic , un important centru urban lucru dovedit și de inventarul bogat din mormintele descoperite care dovedesc nivelul ridicat de civilizație . În timpul domniei lui Ur-Nammu ( 2111-2094 î.Hr.)au fost ridicate construcții publice având dimensiuni mari : ziguratele din Ur și Uruk .

Reconstituirea orașului Ur

Așezat la răscrucea drumurilor comerciale ce legau Mesopotamia de Siria și Asia Mică

cu Elamul și Iranul, capitala imperiului babilonian era cel mai celebru oraș al Antichității Orientale orașul-stat akkadian Babilon sau ,,poartă a zeului” Bab-ili (Marduk) care apare la începutul mileniului al II-lea î. Hr. și devine o mare putere în timpul regelui amorit Hammurabi.

Orașul se găsea la intersecția drumurilor comerciale de aici se trage ascensiunea economică și politică pe care o va cunoaște. La începutul domniei lui Hammurabi (1792-1750î.Hr.) Babilonul era un mic principat în centrul Mesopotamiei și care a fost transformat prin măsuri reformatoare într-un puternic centru politic și economic iar prin cuceriri militare într-un imperiu- Imperiul Vechiului Babilon. Hammurabi a fost preocupat de organizarea imperiului, de laicizarea administrației și a justiției și centralizarea aparatului de stat. Administrația avea în frunte un vizir , la Sippar și Larsa se găseau doi guvernatori (umbanda) în toate orașele se găseau prefecți ( sakkanak) și câte un reprezentant al regelui (rabianum).

Reconstituirea orașului Babilon

Activitatea lui Hammurabi este desăvârșită prin celebrul cod de legi (282 de articole) elaborat de el și care cuprinde norme de drept civil și penal , de drept administrativ , comercial și al familiei. Codul redă diviziunea societății mesopotamiene în : amelu (oamenii bogați) mușkenum (oamenii liberi) și uardu (sclavii). Codul lui Hammurabi a consolidat structurile societății babiloniene eliminând structurile gentilice forma de organizare a statului era despotismul oriental, centralizat iar puterea legislativă, judecătorească și religioasă erau concentrate în mâna regelui .

Trăinicia imperiului se sprijinea pe personalitatea suveranului, pe autoritatea sa morală, pe abilitatea sa de a conduce . După Hammurabi imperiul decade ca urmare a rivalitățiilor interne și este ocupat de triburile kasiților iar mai târziu este supus de regii elamiți. Regele Nabucodonosor I (1124-1103 î.Hr.) readuce Babilonul la rangul de mare putere . După moartea lui Nabucodonosor , Babilonul trece printr-o nouă perioadă grea datorită ascensiunii orașelor-stat asiriene.

Babilonul a rămas celebru prin grădinile suspendate ale Semiramidei , ziguratul și poarta zeiței Iștar . Ziguratul din Babilon avea înălțimea de 91 de metri , avea șapte nivele fiecare dintre ele simbolizând un astru și era închinat zeului Marduk-Bel , a fost ridicat de Nabucodonosor II . Palatul lui Nabukadnezar avea 300 m. lungime și 200 m. lățime , în jurul său se găseau ,, grădini suspendate ”care erau amenajate pe terase susținute de coloane și arcade masive (Ovidiu Drimba ,Istoria culturii și civilizației , vol. I, p. 91 ) . Pe o colină înaltă de 15 m. erau 625 de stâlpi din cărămizi arse legate cu asfalt , înalți de 11-12 m. și susțineau o terasă pătrată din piatră lungă de 5 m. peste care era un strat de trestii îmbibate cu asfalt și acoperit cu plăci de plumb și pământ . Terasele suprapuse erau construite la fel și pe măsură ce se înălțau erau din ce în ce mai mici . Ultima terasă se afla la o înălțime de 17 m.

Orașul-stat Mari a fost un important centru comercial , reședință a regilor sumerieni și apoi amoriți , s-a afirmat în sec. al II-lea î. Hr. datorită comerțului din zonă , a fost distrus de Hammurabi . Palatele erau decorate cu picturi murale , încăperile erau lungi și înguste iar acoperișurile plane . La decorul palatelor sumeriene și babiloniene apare o formă originală de mozaic ,, bucăți de ceramică smălțuită ” făcută din cuie de argilă arsă , înfipte în zid și având capetele colorate . Palatul regal din Mari se întindea pe 2,50 ha. Iar palatul lui Sargon din Khorsabad a fost ridicat pe o terasă construită din cărămidă și având o înălțime de 15 m. Palatul avea o curte interioară în formă de pătrat cu o latură de 100 m. Palatul regal avea 200 de încăperi cu intrări înalte și largi și 20 de curți interioare .

La începutul mileniului I î. Hr. zidurile palatelor sunt decorate cu basoreliefuri având teme inspirate din scene de vânătoare și război căutând să redea puterea regelui , vitejia și priceperea acestuia în arta războiului : stela victoriei lui Naram- Sin , stela cu textul Codul lui Hammurabi . Influența basoreliefurilor asiriene se va găsi și în arta greacă și romană . Sculpturile erau în număr mic și se găseau în interiorul templelor mai puțin în palate : statuile lui Gudea din Lagaș datând din mileniul al III-lea î. Hr. din diorit negru .

Reconstituire orașul Mari

Un loc aparte în planul orașului îl avea templul dedicat divinităților protectoare .

Templele aveau dimensiuni mari și erau construite după forma clasică rectangulară având coloane în interior . Ziguratul era o construcție în prisme dreptunghiulare suprapuse și legate între ele prin rampe de acces care erau construite din cărămidă nearsă . Ziguratul din Assur avea 90 m. Arhitectura era monumentală și avea ca scop ilustrarea măreției monarhului și a zeului .

În secolul al VIII-lea î.Hr. regele Sanherid aducea apa în orașul Ninive printr-un apeduct de la o distanță de 30 km. Înconjurate cu ziduri de apărare , brăzdate de apeducte , cu clădiri imense care reflectau puterea regelui , dar în același timp mari centre comerciale ale lumii antice , orașele- state din Mesopotamia sunt un model de cultură și civilizație .

Asiria se găsea în partea de nord a Mesopotamiei ,o regiune colinară bogată în material lemnos ,piatră ,zăcăminte minerale ; zona a fost locuită de subareeni (țara se numea Subartu)

Peste ei au venit triburi semite din stepa siriană. În a doua jumătate a mileniului al III-lea î.Hr.

și-au făcut apariția orașele-state asiriene Assur, Ninive, Arbailu.

Istoria asirienilor este legată de ascensiunea orașului închinat divinității supreme Assur care s-a ridicat ca o entitate politică după decăderea dinastiei a III-a din Ur , prima dinastie a fost întemeiată la începutul secolului al XIX-lea î.Hr.de Puzur Assur I după care regele asirian Ilu-șuma atacă Babilonul iar Șamșiadad I (cca. 1815-1782 î.Hr.)și-a impus hegemonia în zonă și a inițiat organizarea de tip patriarhal a imperiului său numind ca vicerege și guvernator pe cei doi fii ai săi.

Asiria dispare ca entitate politică către 1760 î.Hr. fiind cucerită de Hammurabi ca să își redobândească independența în 1375/1370 î.Hr. când revine la statutul de imperiu în timpul lui Assuruballit I (1365-1330î.Hr.)care îi asigură ascensiunea pe fondul decăderii Babilonului.

Asiria era în primul rând o putere militară al cărui succes și prestigiul se datorau armatei bine organizate ,, acești romani ai Asiei antice au terminat prin a-i reuni pe toți orientali sub același jug…Prin devastare și moarte ei au făcut să domnească pacea ,de la Nil la Ararat“(R.Grousset).

Imperiul asirian se deosebește de imperiile de până acum prin faptul că principalul obiectiv era exploatarea la maximum a teritoriilor cucerite , baza dominației asiriene era tribu-tul și politica de colonizare. Regele Salmanasar I(1274-1245î.Hr.) a inaugurat politica de deportări și masacre printr-o politică expansionistă a ridicat Asiria la rangul de mare putere .

Considerat fondatorul imperiului asirian Tiglatpilassar I (1117-1077î.Hr.) care în timpul campaniilor sale militare a adus statul asirian până la Marea Neagră și Marea Mediterană cucerind Babilonul. Într-o cronică sunt menționate faptele sale : ,,Eu sunt Tiglatpilassar, regele legitim ,regele lumii, regele Asiriei, regele celor patru părți ale pământului ,eroul puternic călăuzit de oracolele lui Assur și Ninurta , marii săi zei și stăpâni , cel care i-a învins pe dușmani. La porunca stăpânului meu Assur, brațul meu și-a întins cucerirea dincolo de fluviul Zab, până la Marea cea Mare care se găsește la apus”.

După moartea lui Tiglatpilassar , datorită invaziilor de la sfârșitul epocii bronzului , Asiria va trece printr-o perioadă de stagnare în politica expansionistă pe care a promovat-o și care va fi reluată la sfârșitul secolului al X-lea î.Hr. Timp de două secole printr-o intensă politică de cucerire Asiria a creat cel mai întins și puternic imperiu de până atunci, un stat întemeiat, menținut și epuizat de războaie. Suveranii asirieni au fost primii care au instaurat

,,principiul războiului total “(J.Boulos), armatele asiriene ,,erau mult mai mari decât cele romane și chiar decât cele din evul mediu european “, ,,ca și romanii mai târziu asirienii acordau mari întinderi de pământ, în provinciile noi cucerite, soldațiilor bătrâni, veteranilor“(C. Daniel).La baza imperiului asirian a stat invincibila sa armată ,bine organizată, copiată mai târziu de mezi și perși.

Pentru a pacifica teritoriile cucerite împărații au dus o politică de deportări și coloni-zări . Assurnasirpal II (884-858 î.Hr.) a întins imperiul până la Mediterană, orașele neo-hittite,

arameene și feniciene îi devin tributare; Salmanasar I (858-824î.Hr.) organizează campanii militare împotriva mezilor care amenințau frontierele nord-estice și restabilește hegemonia comercială a Asiei; în Siria de Nord interesele comerciale îi erau amenințate de regatul Urartu;

Tiglatpilassar III (745-727 î.Hr.) a dus o politică defensivă asigurând continuitate imperiului său și l-a reorganizat prin împărțirea provinciilor în mici unități teritoriale coduse de guvernatori succedați la conducere de un comandant militar.

Politica dusă de Asiria în timpul domniei lui Tiglatpilassar II este redată într-un text descoperit în palatul regal de la Kalakh: ,,Cât este de întins Bit-Șilani, eu l-am făcut fărâme ca pe o ulcică . Marea sa capitală Sarrabanu am distrus-o ,arătând ca după năvala apelor. Apoi am pustiit tot. Pe Nabuușabsi ,regele lor, l-am spânzurat în fața porții orașului său. Pe oamenii lui, pe soția sa , pe fiii săi , pe fiicele sale , bunu-rile și comorile palatului său le-am luat cu mine”.

Sub domnia lui Sargon II (722-705 î.Hr.) Asiria va atinge culmea puterii sale , a supus Israelul, Iudeea, Cipru, Karkemiș, Frigia . Suveranul Assurbanipal (669-630 î.Hr.) a întemeiat la Ninive o bibliotecă care cuprindea 5.000 de lucrări și care s-au păstrat în mare parte , a construit palate și temple.

Alianța dintre mezi și babilonieni din 614 î.Hr. a dus la decăderea imperiului asirian ,în 614 î.Hr. când mezii cuceresc Assurul iar în 616 î.Hr. va cădea Ninive capitala imperiului.

După bătălia de la Karkemiș din 605 î.Hr. Siria și Palestina sunt incluse în Imperiul neobabilonian iar Asiria și provinciile anatoliene au fost incluse în imperiul med creat de Cyascare.

După căderea Asiriei , Babilonul se va ridica din nou (625-539 î.Hr.), perioada se va numi babiloniano-chaldeeană pentru că un rol important în înfrângerea asirienilor l-au avut chaldeeni, populație semită care la sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr. s-a stabilit în sudul Mesopotamiei. În 626 î.Hr. Nabopalassar se intitula rege al Babilonului și împreună cu mezii va distruge Imperiul asirian. Regale Nabucodonosor II (605-562 î.Hr.) va purta campanii militare împotriva fenicienilor ,egiptenilor și iudeilor . În timpul lui Babilonul devine o metropolă a antichității , au fost ridicate construcții impunătoare care reflectau puterea noului rege , a întărit capitala ridicând primul cerc de ziduri având o grosime de 7 m. , al doilea de 8 m., al treilea de 3 m. , brăzdate de 300 turnuri de apărare ( Herodot ,Istorii ,I , p. 178 -187 ).

După moartea lui Nabucodonosor II imperiul babilonian va decade în condițiile apariției în zonă a unei noi puteri militare și politice sub conducerea regelui persan Cyrus ,care în 538 î.Hr. va pune capăt supremației babiloniene în zonă, ocupând Babilonul . Căderea Babilonului a însemnat încheierea istoriei politice a Mesopotamiei antice centrul de putere se va muta în altă zonă unde Cyrus II va întemeia un imperiu pornind de la concepția de imperiu universal.

Sinteza de cultură și civilizație mesopotamiană a lăsat o imensă moștenire omenirii : scrierea cuneiformă ; asirienii au construit pentru prima dată un sistem de drumuri care va fi preluat de persani , greci și romani ; inovații în arhitectură ; cunoștințe de medicină, matematică , astronomie își au originea în cultura mesopotamiană .

Elementul care conferă unitate civilizație orientale este structura sa , modul în care este ierarhizată societatea în jurul unei dinastii iar construcțiile monumentale sunt dovezi clare ale concentrărilor de putere din această zonă .

1.2 Egiptul antic

,, Vigoare vouă ,ape ale Nilului ,care țâșniți din pământ și în revărsarea voastră dați rod îmbelșugat Egiptului “ Herodot.

Egiptul situat în nord-estul continentului african ,cuprindea valea Nilului, avea deschi-dere la mare și era înconjurat de frontiere naturale parcă era izolat de restul omenirii. La 150 km. de litoral și la 800 km.în aval de prima cataractă fluviul se revarsă în mare prin șapte brațe zona se numea ,,Deltă “ așa au numit-o vechii greci datorită formei pe care o avea, i se mai spunea și Egiptul de Jos , iar zona din vârful triunghiului se numea Egiptul de Sus.

Datorită culorii negre a solului său fertil egiptenii își numeau țara Kemet adică cel Negru, grecii îi spuneau Aigytos iar evreii Misraim .Pământul fertil din zonă se datora aluviunilor aduse de fluviu ca urmare a revărsărilor sale ,spre exemplu Egiptul de Sus avea două recolte pe an ,iar Egiptul de Jos cu una în plus . Herodot spunea despre Egipt că este ,, un dar al Nilului” munții din jur erau bogați în resurse de calcar, granit, bazalt, diorit etc. Bogățiile naturale ale zonei, frontierele naturale care îl înconjurau au determinat o izolare a Egiptului de restul lumii și o dezvoltare individuală de lumea orientală.

Populația Egiptului este un amestec de hamiți și semiți care în mileniul al V-lea î.Hr. au devenit sedentari .Începuturile civilizației egiptene sunt redate de numeroasele descoperiri arheologice care demonstrează că zona a fost locuită încă din neolitic .Au fost stabilite trei faze care poartă numele așezărilor unde au fost descoperite urmele materiale : badarian (El Badari-în Egiptul Central),amratian și nagadian (El Amrah și Nagada–Egiptul de Nord),gherzean (El Gherzeh-din Deltă) .

În badarian și amratian apar primele schimburi comerciale , prelucrarea aramei care era adusă din Asia , apare o ceramică neagră cu decoruri pe brun și roșu ,cu incizii geometrice, unelte și arme fin lucrate , acestea însă rămân activități secundare .

Datată din 3700 î. Hr. Gherzeeanul s-a dezvoltat în Deltă sub influența unor popoare venite din Arabia. În această perioadă agricultura și creșterea animalelor devin activități prin-cipale , se realizează o sedentarizare a clanurilor și realizarea unei unificări politice și culturale în Deltă până în Nubia . Descoperirile geografice de la Menshet Abu Omar (1977) susțin uni-tatea culturii materiale în epoca predinastică și legăturile pe care le aveau cu lumea siro- palestiniană demonstrând natura semită a populației .

Statul egiptean a luat naștere prin evoluția comunităților umane de la obștea gentilică la obștea teritorială , prin unificarea mai multor comunități au luat naștere comunități teritoriale mai mari numite – nome .

Nomele sunt rezultatul unui amplu proces de stratificare socială realizat încă din epoca predinastică , dar tot ele sunt primele forme de organizare politică din zonă. Au fost atestate 42 de nome – unități teritoriale, administrative , economice și politice . Prin unificarea mai multor nome au luat naștere , la mijlocul mileniului al IV-lea î.Hr. , două state – Egiptul de Sus în sud și Egiptul de Jos la nord. Între 3200-3100 î.Hr. regele sau faraonul Menes ( Narmer) fondator al dinastiei thinite a unificat cele două regate într-unul singur având capitala la Thinis.

Istoria Egiptului se împarte în trei perioade : regatul vechi, mijlociu și nou, despărțite de perioade de instabilitate politică care se numesc perioade interimare .

Istoria Egiptului începe cu regele Narmer care și-a așezat pe cap ,, dubla coroană “ , coroana albă a Egiptului de Sus și cea roșie a Egiptului de Jos ( așa cum apare pe ,,paleta lui Narmer “ ) .Originar din Egiptul de Sus , Narmer își instalează capitala la Thinis, de numele său se leagă fondarea orașului Memfis ,, balanța Dublei Țări “ care este așezat la granița dintre cele două regate.

În timpul domniei sale Egiptul și-a dezvoltat economia iar teritoriul a fost organizat administrativ în nome conduse de nomarhi , deasupra lor erau ,, locțiitorii regelui “ care aveau atribuții militare și judecătorești . Odată cu dinastia a IV-a , cu faraonul Kheops funcția de,,locțiitor al regelui “ a fost înlăturată fiind înlocuită cu cea de ,, vizir unic “ căruia i-au fost transferate de către rege atrbuțiile de comandant militar , șef suprem al administrației, judecător suprem. Scopul pentru care a fost creată funcția de vizir a fost acela de a opri tendințele de autonomie și de independență ale nomarhilor.

Era un sistem centralizat în care faraonul era cel care deținea autoritatea centrală și controla totul de la aparatul birocratic până la construcția lucrărilor publice.

Egiptenii considerau regalitatea ca existând încă de la începutul lumii , era reprezentată de rege care se numea și faraon și care transmitea funcția din tată în fiu. Suveranul era considerat o divinitate și era identificat cu zeul Horus.

Denumirea de ,, faraon “ , datează din mileniul I î.Hr., cuvântul înseamnă,,casă mare”.

,,Faraonul este cel ce condiționează nu numai menținerea ordinei naturale , ci și a celei sociale , care se menține grație acțiunilor sale.- Calitățile sau forțele sale prin intermediul cărora el poate să-și îndeplinească funcțiile sunt Ka și Maat.Ka este forța vitală , funcția creatoare și conservatoare, forța în sine cât și rezultatele sale ( bogăție, succes, soarta în viitor )…Ka-ul faraonului este forța vitală ce mișcă lumea naturală în favoarea umanității …Maat are o semnificație atât etică cât și metafizică . Înseamnă ordine, adevăr , justiție. Este relația armo-nioasă a tuturor elementelor cosmice și ceea ce la menține într-o coeziune. Faraomul este creat de Maat și este totodată pe pământ domnul și răspânditorul de Maat..Când, după o perioadă de

anarhie se revine la ordine, se spune că a fost restaurat Maat…Vizirul și scribii sînt, într-un rang distinct , sacerdoții și custozii Maat-ului “(M.G.Pelayo ), faraonul este considerat un zeu , este imaginea perfecțiunii , este monarhul absolut , stăpânul pământesc atotputernic ,cel mai drept ,cel mai bun, tot lui i se datorau și recoltele bogate ale țării .

În reprezentanțiile grafice faraonul poartă simbolul zeilor : coada de taur –simbolul forței fizice ; coroana dublă albă cu roșu – coroanele celor două regate ; un cap de cobră îi atârnă pe mijlocul frunții – simbolul soarelui ( uraeus ) ; un sceptru cu capul zeului Seth și un bici – simboluri ale puterii divine.

Faraonul este tipul de monarh oriental absolut care se implica în conducerea statului fie direct , fie indirect prin reprezentanții săi.

Titulatura faraonului este dovadă a caracterului universal al monarhiei :1.Horus – patron al

orașului Hierankopolis (de unde era faraonul Narmer) și al monarhiei; 2.nebty (cele două stă-pâne ) , îl pune pe faraon sub protecția zeițelor Nekhbet și Uadjit ;3. Horus de Aur (Horus solar și ceresc ); 4. nesut-bit ,,cel care aparține trestiei și albinei “( adică rege al Egiptului de Sus și de Jos ) ;5. Fiu a lui Ra ( originea divină a faraonului ) .

Monarhia și religia se aflau într-o interdependență totală. Prin acțiunile sale faraonul asigura echilibrul în Univers și stabilitatea statului său. El era reprezentantul divinități pe pământ, toate hotărârile erau luate în numele zeului. În apropierea capitalei politice se găsea un centru religios : Heliopolis ( Orașul soarelui ) sau On . Herodot spunea despre egipteni că sunt foarte religioși , lucru care rezultă din prezența numeroaselor temple, culte ,zeități ,de motivele religioase din reprezentațiile grafice . Fiecare atribuție a faraonului este exercitată sub patronajul unei divinități iar marele preot al cultului devine responsabil de domeniul respectiv, spre exemplu zeița Ma`at (simbolul ordinii în Univers ) era protectoarea justiției astfel practicarea cultului va revine judecătorilor. S-a realizat o legătură între religie și viața politică astfel de aici rezultă caracterul religios al absolutismului egiptean .

Istoria Egiptului se împarte în trei perioade : regatul Vechi ,regatul Mijlociu și regatul Nou ; perioade de prosperitate și progres ;întrerupte de perioade de instabilitate politică numite interimare.

Menes a pus bazele primei dinastii, numită thinită ( după numele capitalei Thinis).

În timpul celor două dinastii thinite ( 2950-2650 î.Hr.) au fost organizate expediții în Libia, în Pen. Sinai -zonă bogată în cupru.

Perioada Regatului Vechi (2650-2150 î.Hr.) debutează cu dinastia a III-a memfită ( după numele capitalei ) în timpul faronilor din această dinastie Egiptul va cunoaște o mare dezvoltare internă și externă, este o perioadă de pace și prosperitate.

În politica internă s-a dezvoltat rețeaua de canale , s-au dezvoltat meșteșugurile ,s-au realizat inovații în știință , capodopere în artă și literatură . Arhitectul Imhotep a ridicat pentru faraonul Djeser o piramidă în trepte la Saqqara care avea șase trepte de 10 m. înălțime fiecare treaptă smălțuite în albastru .În politica externă s-au intensificat legăturile comerciale cu Libia, Nubia și Siria.

În timpul dinastiei a IV-a apar celebrele piramide ale faraonilor Kheops , Khefren și Mikerinos (în egipteană Khufu, Khafra, Menkaura ) și impunătorul Sfinx din Giseh. Întemeietorul dinastiei a IV-a faraonul Snefru a ridicat piramidele de la Meidum și Dahshur care sunt o dovadă a evoluției acestei forme arhitectonice care va atinge punctul culminant odată cu ridicarea ansamblului de la Giseh – Orizontul lui Kheops , Mare este Khefren, Divin este Mykerinos – amplasate în funcție de poziția a trei stele din constelația Orion .

Piramida lui Kheops ocupa 5 ha. Avea înălțimea de 147 m., construită din 2.300.000 blocuri de calcar gălbui acoperite de lespezi de calcar alb iar în interior se găseau sute de metri de galerii și coridoare .Camera funerară se găsea în centrul piramidei și era lungă de 10,50 m., lată de 5 m. , înaltă de 6 m. și era construită din granit . Ea adăpostește sarcofagul faraonului .

Piramida lui Kheops este un ansamblu arhitectural format din două temple funerare, trei piramide mici – morminte ale unor regine , Sfinxul din Giseh , mastabele înalților funcționari ai curții regale . Celebrul Sfinx din Giseh este imaginea lui Khefren care privește răsăritul .

Ansamblul de la Giseh .

Impunătoarele construcții dovedesc caracterul religios al monarhiei egiptene ,originea divină a monarhului adică a faraonului . În timpul dinastiei a V-a templele vor primii numeroase drepturi și privilegii , acest lucru are ca rezultat creșterea influenței și a autorității marilor preoți din Heliopolis – capitala religioasă a Egiptului.

Perioada intermediară din cca. 2200-2080 î.Hr. a însemnat pentru Egipt o perioadă de criză caracterizată prin lupte interne pentru supremație între orașele Teba și Herakleopolis

(Henen-nesut) care va duce la împărțirea Egiptului în două regate , autoritatea nomarhilor va spori , aceștia devenind tot mai independenți iar funcțiile lor ereditare, drept rezultat are loc o diminuarea a autorității centrale .

Perioada este reflectată și în scrierile vremii ,, Profețiile lui Ipuwer”- ,,iată țara este despuiată de regalitate de câțiva indivizi iresponsabili! Iată ,oamenii se răzvrătesc împotriva Uraeusului regal care a pacificat cele Două Țări…Reședința regală poate fi rasă într-o oră !”; și ,,Învățături pentru regele Merikare “.

Stabilitatea este readusă de către faraonul Mentuhotep II din dinastia a XI-a ,cu el începe Regatul Mijlociu sau imperiul de mijloc cca. 2080-1730 î.Hr., această perioadă egiptologii o definesc ca ,,epoca clasică a civilizației egiptene “, sub protecția lui Amon-Ra se reface unitatea statului egiptean.

Faraonii din această perioadă sunt preocupați pe plan intern de limitarea autorității nomarhilor și se încearcă evitarea transmiterii funcțiilor în sistem ereditar , se acordă privilegii negustorilor și meseriașilor are loc o extindere a rețelei de canale (se construiește un canal de navigație ce leagă Nilul de Marea Roșie ), faraonul Amenemhat reîmparte nomele cu scopul de a întării puterea centrală .

Pe plan extern crește prestigiul Egiptului datorită numeroaselor campanii militare care aveau ca scop fie extinderea teritorială a statului pe teritoriul african – spre teritoriile nubiene ,sudaneze sau siro- palestiniene impunându-și hegemonia asupra provinciei feniciene Retenu care îi asigura controlul asupra comerțului în Mediterana Orientală întreținea relații comerciale cu orașul –stat Byblos .

În această perioadă capitala este mutată de la Teba la Itj-towy ( El-Lisht ),localitate din oază Fayum , transformată de faraoni într-o câmpie. Decăderea Regatului Mijlociu se face pe fondul pătrunderii hyksoșilor în Egipt, lupte interne pentru succesiunea la tron după moartea lui Amenemhat IV care determină criza instituției centrale .

Despre hyksoși se știe că era o populație semită care sub presiunea altor migratori pătrund din Asia Mică în partea de nord a Egiptului. Hyksoșii apar în textele egiptene sub denumirea ,,heqau khasut”adică,, prinții țărilor străine ‘’. Profitând de declinul autorității centrale ei își impun dominația asupra Egiptului de Jos stabilind capitala la Avaris în anul 1650î.Hr., în timp ce Egiptul de Sus se va găsi sub autoritatea faraonilor de la Teba (centru politic) tributar hyksoși-lor.

Izvoarele istorice menționează câțiva regi hyksoși: Aakenenre Apofis , Maaibre și Șeuserenre khian. Alungarea hyksoșilor din Egipt este realizată de mai mulți faraoni dar este finalizată de faraonul Nebpethyre Ahmes (,, cel născut din lună”) sau Ahmosis I (cca. 1580-1558î.Hr.)întemeietor al dinastiei a XVIII-a.

Dinastia a XVIII-a va inaugura Imperiul Nou ( cca.1580-1085î. Hr.) perioadă în care Egiptul va fi ridicat la rangul de mare putere iar faraonii din această dinastie au dus o politică externă activă transformând Egiptul într-un imperiu care va domina viața economică și politică a Orientului Apropiat.

La mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. își disputau întâietatea în Orientul Apropiat : Imperiu mitannian, Imperiul hittit și Imperiul egiptean . Lupta între ele se dădea pentru stăpânire asupra Siriei de Nord , zonă de interes strategic și economic ( controlul asupra comerțului în Orientul Apropiat , acces la Mediterana Răsăriteană ), zonă care face legătura între Anatolia, Egipt și Mesopotamia. Hegemonia faraonilor asupra porturilor din Levant va duce la intrarea Egiptului în conflict cu Imperiul hurrit Mitanni care va pune bazele unei coaliți împotriva Egiptului , pe acest fond politic se va declanșa politica de cuceriri a faraonilor din dinastia a XVIII-a.

Faraonii din dinastia a XVIII-a au reușit să-și impună supremația asupra Orientului Apropiat . Această perioadă de supremație politică și economică este redată de construcțiile monumentale ridicate în această perioadă – Templul lui Amon din Karnak .

Karnak este un complex de temple pe cursul mijlociu al râului ,un ansamblu monumental dedicat lui Amo-Ra . O lungă alee flancată de sfincși sculptați în piatră , piloni uriași , obeliscuri, statui ale faraonilor , o sală hipostilă din trei nave centrale și două laterale având pereții decorați cu scene din faptele de arme ale faraonilor și hieroglife toate acestea sunt semnificative pentru acest complex . Templul lui Amon din Karnak va reda o inovație a arhitecturii antichității orientale : arhitectura coloanelor distribuite și modelate pentru a oferii construcției o imagine armonioasă . Capitelurile aveau formă de papirus , floare de lotus sau frunze de palmier . Coloanele erau decorate cu inscripții hieroglifice iar tavanele pictate cu stele și păsări – imitând bolta cerească – pardoseala era decorată cu pești și plante acvatice – imitând Nilul .

Templul din Luxor avea 134 de coloane .Templul sau ,, Casa veșniciei ” la început în timpul regatului vechi erau specifice templele solare închinate lui Ra . Ele erau în aer liber , înconjurate de un zid dreptunghiular având în centru un obelisc înalt de 36 m. , semnificativ este Templul lui Abu- Gurob .

Specific arhitecturii egiptene și apărut la Heliopolis era obeliscul – un bloc de piatră vertical , subțire și înalt , în vârful căruia apărea soarele atunci când răsărea . Obeliscurile erau din granit de culoare roz având vârful placat cu aur . Obeliscurile egiptene au fost răspândite în întreaga lume – cel mai mare se găsește la Roma în fața catedralei S. Giovanni și a fost construit în timpul faraonului Tuthmosis IV pentru templul din Karnak și a fost adus la Roma de către împăratul roman Constantin al II-lea în 357 î.Hr. și cântărește 455 tone .

În timpul faraonilor din dinastia a XVIII-a monumentele funerare sunt construite în stâncă , săpate în interiorul acestora iar intrările flancate de statui imense .

Templul faraonului Ramses II și Templul al lui Nefertari de la Abu- Simbel .

Adevărate capodopere ale arhitecturii : templul lui Ramses al II-lea de la Abu-Simbel ( săpat în stâncă ) și templul reginei Hatșepsut din Deirel-Bahri , templele de la Karnak , Luxor , Abydos . La Abu- Simbel faraonul Ramses al II-lea a ridicat două temple . Primul avea 33 m. înălțime și 38 m. lățime iar deasupra intrării este scris numele regelui Ser-Ma-at-Ra iar la picioarele sale sunt statuile mamei sale, soția sa Nefertari , ale copiii lor. Al doilea templu este cel dedicat soției sale Nefertari . Ambele erau construite în stâncă .Templele și piramidele s-au păstrat în timp pentru că erau ridicate din piatră – sălașul etern – pe când palatele au fost construite din cărămidă uscată la soare și nu s-au păstrat .

Faraonul Tuthmosis III (1504-1450î.Hr.) a purtat aproape 17 războaie în : Siria Fenicia ,Palestina, Nubia . Conflictul pentru supremație dat între Egipt și Mitanni s-a purtat 20 de ani și este redat în Analele lui Tuthmosis III , inscripție din templul lui Amon- Ra din Karnak.

Teritoriile aflate sub săpânire egipteană deveneau provincii iar cele asiatice (siro-palestiniene) și-au păstrat structura politică și autonomia , la conducerea lor se găseau guvernatori care aveau o singură obligație , de a percepe impozitele. A fost creată o nouă func-ție aceea de ,, vicerege “ sau ,, căpetenia țărilor de la miazăzi “, ,, fiul regal al Kușului “ care administra în numele faraonului țările africane.

Printr-o alianță dintre Tuthmosis IV (cca.1425-1417 î.Hr.) și una dintre fiicele regelui Artatama din Mitanni s-a consolidat un tratat de pace încheiat anterior de către faraonul Amenofis II (cca.1450-1425 î.Hr.) cu regele mitannian Șaușatar. Din această alianță matrimonială s-a născut Amenhotep /Amenofis III.

Cu scopul de a menține hegemonia egipteană în Orientul Apropiat , Amenofis III continuă politica alianțelor matrimoniale luând de soție pe fiica și pe sora regelui kassit Kadașman- harb I , realizând astfel o consolidare a relațiilor cu Babilonul , apoi se va căsători cu sora și cu fiica suveranului mitannian . Prin acest sistem de alianțe matrimoniale faraonii căutau să asigure Egiptului supremația în zonă , un climat de pace și stabilitate care să-i garanteze Egiptului statutul de mare putere , statut obținut prin controlul pe care îl avea asupra comerțului de tranzit din zonă. Faraonii din dinastia a XVIII-a au făcut din Egipt cea mai mare putere economică a Orientului Antic.

Creșterea puterii marilor preoți ai lui Amon-Ra îl determină de regele Amenofis IV (cca. 1379-1362 î.Hr.) să facă o reformă religioasă înlocuind cultul lui Amon-Ra cu cel al lui Aton . Reforma avea ca scop diminuarea autorității pe care o aveau preoții cultului lui Amon-Ra în viața statului. Faraonul își schimbă numele din Amenhotep adică ,, Amon este mulțumit” în Akh-en-Aton adică ,,cel care îl slujește pe Aton “; mută capitala de la Teba la Akhetaton adică ,, Orizontul lui Aton “. Preocupat de criza internă generată pe fondul conflictului dintre monarhie și marele cler , conflict care va fi aplanat în timpul faraonului Tutankamon.

Puterea va fi uzurpată de către generalul Horemheb care neavând urmași va duce la urcarea la conducerea Egiptului a generalului și vizirului Paramses care își va lua numele de Ramses I (cca.1320-1318 î.Hr.) și va întemeia dinastia a XX-a.

Ramses I a reorganizat armata cea pe care se vor baza viitoarele campanii militare ale Egiptului . Asociat la domnie a lui Seti I , Ramses al II-lea sau ,, cel adus pe lume de Ra “îi înfrânge pe hittiți la Qadeș ( bătălie redată de Poemul lui Pentahur ). Apariția pericolului asirian îi determină pe faraonii egipteni să încheie pace cu hittiții iar tratatul de pace a fost consolidat prin căsătoria lui Ramses cu Maanefrure ( una dintre fiicele lui Hattusil III) . Ramses a dat dovadă de mare abilitate diplomatică evitând confruntarea cu doi dușmani deodată stabilind un sistem de alianțe menit să-i asigure Egiptului statutul de mare putere . Capitala a fost mutată la Per-Ramses sau ,, Casa lui Ramses “ , oraș ridicat în Deltă cât mai aproape de teritoriile asiatice ale imperiului .

Faraonii din dinastia ramesidă au creat o nouă concepție conform căreia imperiul este o unitate politică , spirituală și religioasă în care se integrau popoare ,culturi și credințe diferite , care au transformat Egiptul în centrul lumii antice.

Ramses al II-lea va inaugura o politică de pace -pax aegyptiaca – o jumătate de secol de pace și prosperitate în care Egiptul controla cele mai importante drumuri comerciale de la Mediterana spre Imperiul babilonian , domina porturile feniciene și deținea hegemonia pe Mediterana Orientală . Este o perioadă de stabilitate internă , o perioadă de favoruri făcute preoților lui Amon de către faraon .

Detaliu din templul lui Nefertari Templul lui Hatshepsut

La sfârșitul sec. al XIII –lea î,Hr. Pătrunderea popoarelor indo-europene în Grecia până în Palestina a avut ca și rezultat dispariția imperiului hittit și a orașelor siro-palestiniene.

Aheii ( menționați în izvoarele egiptene Akanyasha ) au ajuns până în Lybia , Fenicia și Canaan sub presiunea lor popoarele din Asia Mică coboară în jos dealungul țărmului mediteranean , ele vor fi numite în scrierile egiptene cu numele de ,, popoarele mării “ . Dovezi privind prezența acestor triburi în zonă sunt redate de textele din Karnak și columna victoriei de la Heliopolis care redau victoriile obținute de faraonul Merenptah asupra popoarelor mării , iar luptele și victoriile lui Ramses al III-lea sunt redate de basoreliefurile și textele de la Medinet Habu .

Ultima perioadă de glorie a imperiului egiptean este marcată de domnia lui Ramses al III-lea , după care are loc o creștere a puterii marilor preoți în detrimentul faraonului .Odată cu sfârșitul dinastiei rameside se produce o împărțire a Egiptului în două regate : Egiptul de Sus aflat sub conducerea marelui preot Herihor iar Egiptul de Jos sub conducerea faraonilor de la Tanis .

Perioada regatului târziu dinastia XXI-XXVI (1085- 525 î.Hr.) caracterizată prin uzurpări de tron : regele nubian Piankhy invadează Egiptul în 730 î.Hr. , regele nubian Șabaka se proclamă faraon și întemeiază dinastia a XXV–a ( 715-663 î. Hr.). În 663 î.Hr. Egiptul obține independența iar în 605 î. Hr. la Karkemiș faraonul Nechao II este înfrânt de regele babilonian Nabucodonosor II. În 525 î. Hr. în bătălia de la Pelusion , regele persan Cambyse II înfrânge armata egipteană și se proclamă faraon iar Egiptul devine satrapie a Imperiului persan până în 332 î. Hr. când va fi eliberat de Alexandru cel Mare .

1.3 Lumea siro- palestiniană . Fenicia .

Între Mesopotamia și Egipt se întindea ca o fâșie zona siro – palestiniană .Zona era străbătută de un lanț muntos și de fluviile Orontes și Iordan . În timp ce în Mesopotamia și Egipt s-au ridicat regate și mai târziu imperii puternice ,în Siria și în Palestina predomină ora-șul – stat . În acest spațiu își vor instaura în mod repetat hegemonia statele vecine .

În protoneolitic se evidențiază Ierihonul care se prezintă la început ca o așezare agri-colă iar ulterior ca un oraș aflat în plin progres și care datorită poziției sale geografice , se găsea la intersecția marilor drumuri comerciale ce legau între ele Egiptul ,Arabia , Mesopotamia și Anatolia , lucru care o va transforma într-o putere economică dar va stârnii pretențiile de dominație ale puterilor vecine .

În mileniul al III- lea î.Hr. pe teritoriul Siriei și al Feniciei au luat naștere mici orașe – state a căror prezență va fi dovedită de cercetările arheologice care au adus la suprafață o stră-

lucită civilizație urbană la : Ebla ( aici a fost descoperită o arhivă regală cu peste 16.000 de tăblițe de lut ) , Karkemiș , Ugarit , Arvad , Byblos ( a fost principalul intermediar în relațiile economice cu Egiptul ). Tăblițele de la Ebla dovedesc faptul că în acea parte a Siriei se găsea în mileniul al III-lea î.Hr. un regat înfloritor care își datora prosperitatea și dezvoltarea poziției sale geografice care îi permitea să controleze comerțul dintre Mediterana Orientală și Mesopotamia .

Ca rezultat al expedițiilor militare ale regilor akkadieni Sargon și Naram Sin , Siria va intra sub hegemonia imperiilor din Mesopotamia . În perioada bronzului mijlociu se va ridica orașul – stat Ugarit ( Ras-Shamra) tot în această perioadă între 2000-1600 î.Hr. se va ridica și Byblos mai ales datorită legăturilor comerciale pe care le avea cu Egiptul .

Pătrunderea triburilor de amoriți , în mileniul al III-lea î.Hr. , denumiți martu în textele akkadiene , au provocat mari distrugeri , însă comerțul de tranzit pe care îl practicau va duce la redresarea orașelor-stat din zona siro-palestiniană .

După bătălia de la Qadeș ( 1285 î.Hr.) dintre Ramses II și Muwatalli , hittiții își vor impune dominația asupra Siriei de Nord și țara Amurru , iar egiptenii vor controla Palestina .

Această zonă siro-palestiniană era zona în care se intersectau interesele marilor civilizații ale vremii : egipteană , mesopotamiană , anatoliană și egeeană.

Textele egiptene menționează mai multe orașe din Palestina și Siria de Sud : Askalon , Sichern, Byblos ; iar tăblițele de la Mari ni le fac cunoscute pe cele din Siria de Nord : Ugarit , Karkemiș , Harran , Alep .

Ugaritul (Ras-Shamra ) deținea întâietatea în domeniul industrial și comercial lucru dovedit de arhivele regale ale orașului , a fost distrus în 1200 î. Hr. de ,, popoarele mării “.

Byblos (Gebal ) al doilea mare oraș , încă din mileniul al III-lea avea relații comerciale cu Egiptul , lucru dovedit de scrierile vremii , era punct de expansiune spre Asia pentru faraonii din dinastia a XII-a. La sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr. va decădea sub loviturile ,, popoa-relor mării “ și sub ascensiunea orașelor feniciene Tyr și Sidon care vor prelua întâietatea în zonă .

Faraonii din dinastia a XVIII-a vor cuceri Siria până la Eufrat dar orașele-stat siriene au beneficiat în continuare de autonomie , erau plătitoare de tribut și recunoșteau autoritatea faraonului egiptean .

Istoria feniciană durează de la 1200 î. Hr.-333 î.Hr. când Alexandru cel Mare a cucerit această zonă care a fost cucerită pe rând de asirieni , babilonieni și perși iar în anul 64 î.Hr. regiunea devine provincie romană . Orașele feniciene rămân celebre în istorie pentru activitatea comercială pe care au promovat-o , o activitate orientată spre comerț și colonizare . În secolul al XII-lea î.Hr. orașele feniciene făceau comerț cu Asia Mică , Cipru , Creta, Egipt și monopolizau comerțul pe Mediterana Orientală .

Tyrul își începe ascensiunea comercială și maritimă la sfârșitul mileniului al II-lea î. Hr. și atinge apogeul său în secolul al IX-lea î.Hr. . În 814 î.Hr. va întemeia colonia Cartagina sau ,,Orașul Nou “ – Qart Hadasht. În timpul domniei lui Hiram I ( 969-936 î.Hr.) orașul ajunge o mare putere în zonă își impune hegemonia asupra orașelor feniciene. În 573 î.Hr. orașul-stat Tyr va ajunge sub stăpânirea regatului babilonian al lui Nabucodonosor II , în aceste condiții întâietatea va fi preluată de orașul-stat Sidon în același an va începe lupta pentru hegemonie asupra Mediteranei Orientale dintre greci și fenicieni .

Mari puteri coloniale , dominau zona de tranzit comercial , orașele feniciene nu au dispărut decât după invazia arabă în secolul al VII-lea d.Hr. .

Importanța civilizației siro-palestiniene constă în realizarea unui sincretism de cultură și civilizație pe care l-a răspândit , este contribuția tuturor popoarelor care au intrat în contact cu aceasta – egiptenii , zona egeeană , mesopotamiană .

1.4 Iranul antic – mezii și perșii .

Cuprinsă între fluviile Tigru și Indus , Marea Caspică , Golful Persic , zona a fost de o mare importanță economică fiind străbătută de numeroase drumuri comerciale.

Încă din mileniul al VII-lea î.Hr. au fost atestate comunități agricole ( Tepe Tang-e-Chakmak ) aparținând neoliticului preceramic . Din mileniile VI-IV î.Hr. datează urme de locuire din apropierea minelor de cupru , o dovadă certă a practicării metalurgiei ( Tepe Sialk).

În a doua jumătate a mileniului IV î.Hr. migrațiile triburilor indo-europene (elamiții, guții,kasiții ) vor duce la producerea unor schimbări în zonă .

S-a descoperit prezența unor culturi suprapuse în Iran asemănătoare cu cele din Mesopotamia ( culturile El Obeid și Uruk ) doar că aici așezările au fost abandonate și au fost ridicate altele noi , cauzele s-ar putea să fie modificările climatice sau de ordin economic (Tal-i-Malyan, Tepe Yahya ).

În jurul anului 300 î.Hr. în regiunea Susei își va face apariția un nou centru economic , lucru dovedit de descoperirile arheologice datând din această perioadă : tăblițele cu scriere proto-elamită descoperite la Tepe Sialk IV, Tal-i-Malyan , Godin Tepe V – descoperirile din aceste situri arheologice dovedesc o intensificare a relațiilor comerciale în zonă .

Transformările din zonă duc la apariția primelor orașe . Elamul apare ca stat centralizat în ti-pul dinastiei Awan , încă de la începutul mileniului al III – lea î.Hr. .

În istoria sa Elamul a intrat în conflict cu statul akkadian al lui Sargon I care îi va supune și va ajunge sub stăpânirea kasiților iar în secolul al XII-lea î.Hr. ajunge să domine valea Tigrului .La sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr. pe platoul iranian și-au făcut simțită prezența două popoare : mezii ( mamdai ) și perșii ( parsua ) , popoare care apar și în scrierile asiriene .

În secolul al VIII-lea î.Hr. mezii s-au unificat în fața pericolului asirian sub conducerea lui Daiukku ( regele Deiokes ) potrivit relatărilor lui Herodot . Regele Phraortes ( Kastariti ) a supus triburile perșilor , și a consolidat regatul . Fiul său Cyaxares ( Uakșatar ) transformă regatul într-o mare putere a Orientului Antic , printr-o politică externă activă va înlătura suze-ranitatea sciților , va impune suzeranitatea asupra perșilor și se va alia cu regele Nabopalassar al Babilonului participând la distrugerea imperiului asirian în 612 î.Hr., a organizat armata după modelul asirian și a transformat regatul într-un imperiu .

La începutul secolului al VII-lea î.Hr. Ahaimenes ( Hachamaniș ) va pune bazele dinastiei ahemenide și va unifica triburile perșilor .Cyrus II ( 559-530 î.Hr. ) supranumit ,, cel Mare “ va transforma regatul persan într-un imperiu realizând pentru prima dată ,, unitatea lumii orientale “ , în 550 î.Hr. l-a înfrând pe conducătorul med Astyage și se proclamă rege al mezilor și perșilor iar Ecbatana devine capitala noului regat pe care Cyrus II îl va transforma într-un vast imperiu .

Cyrus II va împărții imperiul în satrapii – provincii conduse de satrapi care erau reprezentanții regelui . Printr-o politică de cucerire își va impune stăpânirea asupra unor teritorii care vor ridica vechiul regat la rangul de imperiu ( Parția, Bactriana ,Lydia ,Siria ,Palestina ,Media ,Fenicia ,Babilonia , Armenia . Cyrus cel Mare a creat un imperiu universal tolerând toate elementale de cultură , civilizație și religie ale popoarelor cucerite ( în orașele feniciene și ioniene s-a menținut forma locală de guvernare .

Cambyse II ( 530- 522 î.Hr.) va cuceri Egiptul . Darius I (522-486 î.Hr.) în politica internă a fost preocupat de consolidarea imperiului : a fixat definitiv sistemul satrapiilor ;a introdus o monedă unică ; a construit drumuri pentru a menține legăturile dintre regiunile imperiului cele mai bine întreținute drumuri , model preluat mai târziu de romani ; a sprijinit comerțul ; a organizat armata . În politica externă a continuat expansiunea teritorială impunându-și controlul asupra Traciei , Macedoniei , nord-vestul Indiei ( 519-512 î.Hr.) .

Între 500-449 î.Hr. s-au desfășurat războaiele medice dintre orașele grecești și imperiul persan având ca și cauză revoltele orașelor ioniene din Asia Mică .

Daris I este înfrânt la Marathon ( 490 î.Hr.) iar Xerxe ( 486-465 î.Hr.) la Salamina ( 480 î.Hr.),

Plateea și Mycale (479 î.Hr.) . Politica de toleranță față de popoarele cucerite pe care a dus-o Cyrus cel Mare , politica de ordine internă dusă de către Darius I , va fi înlocuită de politica opresivă și intolerantă a lui Xerxe I care a dus la revolte interne .

Măcinat în interior de anarhie datorită răscoalelor populare și de revoltele satrapilor

Imperiul persan va cădea în fața armatei lui Alexandru cel Mare ( Granicos-334 î.Hr., Issos- 333 î.Hr.,Gaugamela- 331 î.Hr. ).

Societatea persană era împărțită în patru clase sociale , închise : preoții ,militari , funcționarii , oamenii liberi . Primele clase sociale erau privilegiate , aveau drepturi și libertăți erau mari proprietari de pământuri . În vârful piramidei sociale se găsea regele care era un monarh absolut , șef suprem religios , puterea nelimitată o avea de la zeul suprem Ahura Mazda ,, Eu am iubit dreptatea și am urât minciuna ; am vrut să nu se facă nici o nedreptate văduvei și orfanului ; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos ; dar și pe cel care a muncit cinstit , l-am răsplătit “ – susținea Darius I într-o inscripție . Monarhul persan avea aceleași prerogative ca și faraonii egipteni sau regii asirieni . Regele era ajutat de un consiliu format din 7 consilieri și avea caracter permanent .

Baza imperiului era armata și administrația . În ceea ce privește armata , regii s-au inspirat din modul de organizare asirian , cu ajutorul ei regii persani au pus bazele imperiului universal . Regele Cirus I avea o armată de mercenari recrutată din rândul popoarelor cucerite ,avea o cavalerie bine echipată , trupe de arcași .Imperiul era împărțit în provincii numite satrapi conduse de guvernatori numiți satrapi ( îngrijitorul țării ) care erau reprezentanți ai regelui și conduceau în numele lui . Satrapul răspundea de perceperea dărilor , de mobilizarea armatei , de justiție . El era numit din rândul familiilor nobiliare sau dintre membrii familiei regale . Activitatea satrapului era supravegheată de un guvernator militar și de un înalt funcționar cu scopul de a evita creșterea autorității satrapului în defavoarea regelui . Armata , curtea regală ,aparatul birocratic erau susținute din veniturile funciare , monopolul statului asupra minelor ,taxe vamale , prăzi de război , tributul pe care îl plăteau popoarele cucerite .

Modul de guvernare , tactica de război , organizarea și administrarea imperiului universal al perșilor au fost folosite ca model de greci , macedonieni și romani . Elemente de cultură spirituală și materială persană au fost preluate de către popoarele care au intrat în contact cu ei astfel gândirea greacă prezintă influențe din gândirea persană ( ideile lui Platon ); cultul imperial roman a fost inspirat din modelul persan ; influența persană în arta bizantină

( cupola sassanidă ) ; motivele decorative din țesuturile persane , arta sticlei și a ceramicii au fost preluate de Bizanț ;turcii și mongolii au preluat sistemul de scriere din textele maniheene.

Persepolis reconstituire

Baza acestui colosal imperiu a fost agricultura , marea proprietate funciară lucrată cu țărani .S-au cultivat cu precădere grâul , orzul , vița de vie și măslinul . În perioada ahemenidă ( 550-331 î.Hr.) s-a realizat pentru prima dată un sistem de irigare . A apărut , încă din timpul primei dinastii persane , drumuri pietruite care legau imperiul . În sec. al VI-lea î. Hr. împăratul Darius va introduce moneda acest lucru va propulsa comerțul persan .

Arta persană a fost una de import cu toate acestea impresionează –Palatul lui Darius din Persepolis având dimensiuni colosale ,ridicat din piatră , o arhitectură babiloniană având curți interioare și coridoare lungi, plafon din lemn de cedru susținut de coloane înalte de 20 m., având sălile hipostile ale egiptenilor, scările monumentale ale palatelor mesopotamiene (7m. și 106 trepte avea cea a palatului din Persepolis ), decorate cu basoreliefuri . Templele lipseau cu desăvârșire fiind doar simple altare în aer liber iar mormintele regale sunt săpate în stăncă având un interior simplu și dimensiuni reduse .

2. Grecia Antică

2.1 Cadrul geografic

Locuită încă de la sfârșitul paleoliticului inferior , în mileniul al V- lea î.Hr. aici se găsea o populație de agricultori și păstori care aveau așezări fortificate ( Dimini ,în Tesalia) .

În mileniul al III-lea î.Hr. odată cu începerea epocii bronzului sunt atestate primele orașe fortificate –Egina,Lerna .

Cadrul geografic în care a evoluat civilizația greacă cuprinde : Grecia continentală ,Grecia insulară (Insulele Ionice , Insulele Mării Egee ) , litoralul apusean al Asiei Mici , sudul Italiei și Sicilia ( coloniile grecești din această zonă ).

În Orientul Antic primele orașe-state au luat naștere în zone care le-a oferit condiții geografice și climatice propice dezvoltării și evoluției formelor de organizare statală de la orașe-state la regate și imperii (zona fluviilor Tigru ,Eufrat, Nil ), spre deosebirede acestea Grecia continentală era o zonă săracă , acoperită de munți și coline , cu o climă secetoasă și câmpii puține – Beoția și Tesalia – lucru care a făcut ca agricultura să fie practicată la scară redusă , zona era săracă în zăcăminte naturale . Relieful accidentat din interior a împiedicat realizarea unui sistem de comunicație menit să asigure legătura între orașele grecești , de aceea marea a oferit grecilor o cale de comunicație accesibilă .

Grecia insulară ( Insulele Ionice și cele din Marea Egee ) era formată dintr-un șirag de insule care se întindeau din Eubeea până la Rodos acestea făceau legătura între lumea greacă și Asia Mică , importante pentru comerțul grecesc .

În partea de nord se găsea Epirul – o zonă muntoasă , Macedonia formată dintr-un podiș muntos și o câmpie , în sud se găsea Tesalia cu o câmpie înconjurată de munți și străbătută de Peneus , în centru un lanț muntos și o câmpie mâloasă –Beoția . Grecia se prezenta cu un relif accidentat , foarte variat ,făcând imposibilă comunicarea între așezările grecești lucru care și-a puns amprenta asupra evoluției politice a Eladei , deși atunci când ne raportăm la Elada facem referire la poporul grec și nu la un stat în condițiile în care grecii nu au fost niciodată unificați teritorial și politic . Lipsa unei bogate producții cerealiere , puținele zăcăminte naturale îi va determina pe greci spre expansiune colonială realizând astfel o unitate economică.

2.2.Civilizația egeeană

Civilizația egeeană s-a dezvoltat în epoca bronzului și este un ansamblu de civilizații : miceniană , troiană , minoică sau cretană .

2.2.1 Civilizația minoică ( 2600- 1700 î.Hr. )

,, Prima civilizație cu adevărat umană din bazinul mediteranean “ ( P. Faure )

Creta a fost populată încă din neolitic , populația cunoștea torsul , țesutul , se ocupa cu vânătoarea și agricultura . Grupuri de migratori veniți din Siria– Palestina ( susține Weinberg ) din Africa de Nord și Anatolia ( susține A . Evans ) sau din N.-V. Asiei Mici și Macedonia (susține Caskey )erau superiori ca nivel de civilizație și s-au impus grupurilor neolitice .

Între 2400-2100 î.Hr. grupurile alogene au sporit ca număr lucru dovedit de descoperirile arheologice – înmulțirea cimitirilor în Creta , dezvoltarea meșteșugurilor și a comerțului

( inventarul funerar al mormintelor de la Molchos ) .

Nu ne sunt cunoscute circumstanțele în care au apărut dar probabil datorită dezvoltării economice pe la începutul mileniului al II-lea î.Hr. au apărut primele palate ( Phaistos , Cnossos , Zakros ) ca rezultat al concentrării de putere , având în centru dinastia . Apariția primelor palate este o dovadă a concentrării de putere și apariția societăților palațiale asemănătoare cu cele din Orient . Modul de organizare a centrelor palațiale și ritualurile funerare ne dau de înțeles că a apărut o stratificare socială : nobili , preoți , meșteșugari , negustori , agricultori și crescători de animale .

Palatul de la Cnossos mai mare și mai complex decât celelalte ne arată că aici stătea primus inter pares , un rege a cărui autoritate se întindea și asupra celorlaltor căpetenii locale . Sanctuarele de la Cnossos și Phaistos dovedesc că regii aveau și atribuții religioase , fiind în același timp și mari preoți – monarhie teocratică . Monarhii aveau aceleași atribuții ca și monarhii orientali .

Viața economică se găsea tot sub controlul monarhiei . Tăblițele din arhivele regale de la Mari fac referire la populația kaptaru sau kephti – cretanii din inscripțiile egiptene – urmele materiale ale civilizației minoice s-au descoperit în Egipt , Siria , Fenicia și Mesopotamia .

Au existat un număr mare de mici orașe-state au fost descoperite ruinele a 93 astfel de orașe. Homer spunea despre Creta că este ,, insula cu o sută de orașe “ lucru care dovedește o diviziune politică . Legăturile dintre orașe se făceau prin drumuri pietruite , se cunoștea scrierea – o scriere hieroglifică numită ,,Liniar A “ creată la Phaistos în 2000 î. Hr. compusă din semne silabice înlocuită în 1450 î.Hr. cu ,, Liniar B “ –greaca veche .

În Cnossos se găsea cel mai impunător palat în jurul căruia se întindea un mare oraș . Palatul era ridica pe o colină și era un ansamblu de clădiri grupate în jurul unei curți centrale rectangulară , cu intrări monumentale , cu rezervoare de apă , bazine și băi , cu instalații de încălzire a apei , interioarele erau decorate cu basoreliefuri , curți interioare , sistem de drenare a apei , un teatru . Deși clădirile erau haotic construite nu după un plan dând astfel dovadă de lipsă de omogenitate și simetrie cu toate acestea aveau confort și modernitate .

Bogatele resurse economice interne , comerțul maritim au stat la baza ascensiunii Cretei . În secolul al XVII-lea î.Hr. Creta își extinde expansiunea spre Peloponez , perioadă în care civilizația minoică atinge punctul maxim de dezvoltare . Din această perioadă datează și regele Minos , s-a vehiculat ipoteza că denumirea de Minos ar fi un titlu dat suveranului . Istoricul Tucidide spunea despre acest Minos că a pus bazele unei flote care a dominat Marea Egee .

Monarhul guverna absolut și era de drept divin , suprem legiuitor , șef al armatei și judecător . Însemnele regale erau sceptrul și labrys – securea dublă iar simbolul regal floarea de crin .

Populația se ocupa cu agricultura , creșterea animalelor , meșteșugurile și comerțul

( încă din mileniul al III-lea î.Hr. se făcea comerț cu Egiptul de unde aduceau fildeș , vase de ceramică , materie primă pentru metalurgie ; din sec. al XIII-lea î. Hr. făcea comerț cu orașele de pe litoralul asiatic).Creta a creat primul imperiu maritim din lume monopolizând comerțul maritim , se făcea comerț cu Egiptul încă din mileniul al III-lea î.Hr..

Venirea aheilor a dus la distrugerea orașelor cretane în 1450 î.Hr. odată cu venirea indo-europenilor , în 67 î. Hr. Creta este ocupată de romani și devine provincie romană .

2.2.2 Civilizația miceniană ( 1600-1120 î.Hr. )

,, Civilizația miceniană “ nu înseamnă o unitate teritorială și politică ci existau mai multe orașe-state care aveau ca și capitală orașul Micene . Dacă Creta s-a impus prin comerț , Micene s-a impus prin forța armată . Populația se ocupa cu agricultura , creșterea animalelor , meșteșugurile și comerțul . Expansiunea comercială a micenienilor s-a bazat pe o flotă puternică . Străbătând drumurile comerciale ale cretanilor și fenicienilor , aheii au ajuns până în Italia , sudul Spaniei și Franței , dar comerțul cel mai intens se făcea cu Egiptul , cu Siria ,Fenicia , cu Palestina, au pătruns în teritoriile limitrofe Mării Negre . În acel moment flota miceniană era singura putere navală din Marea Mediterană .

Puterea navală pe care o avea Micene rezultă și din opera lui Homer – Iliada , unde este redată coaliția de state ahee care au pornit împotriva Troiei și dimensiunile pe care le avea o expediție de cucerire . Cetatea Troia cu urme de locuire din neolitic , unde s-au găsit opt orașe succesive , se găsea în Asia Mică și controla strâmtoarea Hellespontului . Lupta pentru hegemonie în zonă a fost cauza războiului troian care după spusele lui Herodot a avut loc în anul 1280 î.Hr. . Atunci o coaliție de 28 de state ahee ( Micene , Argos , Tirint , Pylos , Arcadia etc. ) sub conducerea regelui micenian Agamemnon au asediat 10 ani Troia . Războiul troian ne arată că deși erau organizați în state independente în condițiile unor expediții militare de cucerire acestea se vor uni sub autoritatea regelui micenian într-o confederație sub sceptrul unui primus inter pares .

Statele miceniene erau monarhii aristocratice ereditare . Monarhul se numea wanax și avea aceleași atribuții ca și monarhii minoici – reprezentant al divinității , judecător suprem , comandant suprem al armatei .Monarhul era ajutat de un – lawagetas (căpetenie a poporului ) și avea un aparat birocratic puternic centralizat ( Sfatul Bătrânilor ) care avea rol consultativ .

În această perioadă apare și funcția de basileus care dacă la greci va însemna rege acum el desemna pe șeful sau guvernator al unei comunități autonome . State indepentende erau unite într-o confederație având capitala la Micene .

Distrugerea civilizației miceniene sau emigrarea acestora este plasată în 1200 î.Hr. când în Grecia are loc invazia triburilor doriene dar și criza generată de pătrunderea popoarelor mării .

2.2.3. Epoca obscură ( sec.XI – sec. VIII î.Hr.)

Epoca obscură sau Evul întunecat eate o perioadă de regres , de anarhie pe fondul miș-

cării popoarelor grecești , este o perioadă în care va lua naștere noua formă de organizare socială și politică – polisul . Se realizează o fragmentare a monarhiilor centralizate și împărțirea acestora în unități politice mici și independente având în frunte pe un aristocrat și pe familia sa.

Aceste unități erau conduse de un rege despre care Finley spunea că era șef militar , legiuitor , sacerdot ,judecător și a cărui autoritate se baza pe statutul său și pe bogățiile sale. Termenul de wanax atribuit regelui va fi înlocuit cu acela de basileu .

În secolul al VIII-lea î.Hr. poemele homerice redau evoluția termenului în epoca

postmiceniană .Societatea greacă era formată din unități teritoriale mici sau mari , independente , conduse de o familie regală , cu o societate stratificată . În această perioadă apar orașul- stat – polisul – care apare la început ca și o simplă așezare cu caracter militar , având în centru o fortăreață – akropolis sau ,, orașul de sus “ , reședință a căpeteniei , loc pentru organizarea adunărilor și care va evolua spre o concentrare de tip urban aceea de oraș- stat numit polis pe fondul dezvoltării comerțului .

Civilizația greacă a fost o sinteză de împrumuturi ( Orient , Egipt ) această civilizație – model care va inaugara istoria Europei , în prima jumătate a mileniului I î.Hr. acești ,, păstori ai popoarelor “ cum îi va numi Homer , au evoluat de la organizarea tribală la cea a democrației . Evul Întunecat s-a caracterizat prin migrații , reașezare , a determinat ruperea legăturilor dintre comunitățiile grecești , acum se dezvoltă sentimentul apartenenței la grup pentru că grecii înainte de a fi greci erau atenieni , spartani sau corintieni . Ideea de unitate nu definea orașul ( Athenai- Atena ) ci populația ( Athenaioi –atenienii ) .

2.3. Geneza orașului – stat grecesc ( polis )

La baza lumii grecești stătea polisul care era o unitate teritorială cu pământul și satele din jur dar și comunitatea în sine . Politai sau polisul desemnează o așezare fortificată dar și totalitatea cetățenilor din comunitatea respectivă . Centrul politic și religios al unui polis era orașul , un centru urban , reședință a căpeteniei ( basileus ) , centru comercial și religios .

Viktor Ehrenberg ( The Greck State , 1969 , p. 229 ) prezintă diferența dintre un polis și un ethne – ,, state cu un centru urban și state fără acest centru “ . În Arcadia , Elida , Tesalia și Epir populația trăia în sate iar legăturile politice erau slabe , acestea erau state – ethnos .

Privind datarea polisului se știe că în Odiseea sunt menționate iar în secolul al VIII-lea î.Hr. în Marea Rhetra din Sparta este prezentat un polis constituit deja și care avea doi regi , un consiliu numit gerusia și o adunare a poporului numită apella . Crearea sistemului de orașe- state poate fi datat din 775 î.Hr. , la început cu o dezvoltare inegală ca mai târziu contactele cu zone din Orientul Apropiat să își pună amprenta asupra evoluției acestora ( Fenicia , Anatolia , Egiptul , Palestina , Cipru ) .

Orașul stat grecesc – polisul- a luat naștere în epoca arhaică între secolele VIII- VI î.Hr.

și a evoluat de la organizarea tribală la una asemănătoare imperiilor din Orient .Au fost mai multe așezări care au evoluat și s-au dezvoltat diferit .

Populația unui polis era împărțită în trei clase sociale : cetățenii , străinii și sclavii .

Cetățenii ( politai ) deși erau o minoritate ei puteau vota și aveau acces la cultul public în funcție de statutul pe care îl aveau participau direct sau indirect la conducerea cetății , pe când străinii nu aveau nici un drept , nu-i protejau zeii cetății . Fustel de Coulanges spunea despre cetățean că era ,, omul care posedă religia “ .

Polisul însemna o comunitate , un mod de viață , nu doar o formă de organizare politică . Aristotel definea omul ca ,, o ființă care trăiește într-un polis “ , iar Eschil în Eumenidele considera că cetatea adică polisul trebuie să aplice legea .

Pentru greci însă polisul însemna nu doar o unitate economică și politică ci ,, întreaga viață socială a poporului ,viața politică ,culturală și morală “( Pericle ),, grecul se gândea la polis ca la o instituție activă și și formativă , capabilă să educe mințile și să făurească caracterul ce-tățenilor” ( Kitto ) .

Termenul de polis nu definea doar o formă de organizare statală ci întreaga comunitate și activitatea ei , Pericle spunea că este ,, un mod de viață “ ,fiecare locuitor în calitate de cetățean se implica activ în viața comunității .

Condițiile geografice , factorii economici au susținut această fărâmițare politică în peste 200 de polisuri , Kitto spunea despre polisurile din Insula Chios ,, prin urmare , erau aici patru armate , putru guverne , probabil patru calendare și poate patru monede diferite ; poate … patru sisteme deosebite de măsuri și greutăți “ .

Orașul- stat ( polis ) grecesc a avut o evoluție treptată , nu a existat un centru politic , religios și cultural unic ci au existat mai multe centre care s-au remarcat prin individualitatea lor și care au răspândit prin coloniile lor elementele de cultură și civilizație .

Prima formă de guvernământ a fost monarhia . În Evul Întunecat la conducere se găseau șefi locali aleși dintre liderii marilor familii aristocrate ( gene ) ale clanurilor . Când lupta pentru putere se accentuează în interiorul clanurilor se va duce la abolirea regalității .

În fruntea unui polis se găsea un conducător care avea titlul de basileu . Basileis = șefi locali , recrutați din rândul marilor familii aristocratice ( gene ) . Conform spuselor lui Homer cuvântul basileus ( rege ) desemna un conducător local lipsit de autoritate politică ( E. Beneviste , Le vocabulaire des institutions indoeuropeennes , Paris ,II , 1969 ) .

Regalitatea a fost abolită atunci când oligarhia pune mâna pe putere atunci regii au cedat în fața presiunilor aristocrației iar monarhia devine electivă sau îi este limitată autoritatea și durata . Autoritatea basileului se sprijinea pe originea lui și pe averea de care dispunea .

Încă din secolul al VII –lea î.Hr. atribuțiile regelui ( militare , religioase și juridice ) au fost preluate de aristocrație , de liderii marilor familii , de proprietarii de pământ care vor deține funcții importante în aparatul administrativ și care vor acapara puterea regelui iar titlul de ,, basileus “ va ajunge să însemne doar o funcție în aparatul administrativ . Guvernarea marilor nobili , a Eupatrizilor în Atena , a Bacchiazilor în Corint etc. ,va duce la instaurarea regimului aristocratic .

Instituția centrală este Sfatul sau Consiliul = Bule , format din membri numiți pe viață .

Sfatul numea magistrații care activau pe o perioadă scurtă de timp iar mai târziu pentru a se evita uzurparea puterii funcția avea să devină anuală începând cu anul 682 î.Hr. .Magistrații se numeau arhonți în Atena , efori în Sparta , pritani în Milet .

Adunarea poporului avea rol insemnificativ neparticipând efectiv la luarea hotărârilor ci doar își dau avizul în legătură cu hotărârile deja luate . Întreaga putere se găsea în mâinile unei oligarhi formată din aristocrați și care aveau un statut privilegiat și care se numeau diferit de la un polis la altul : hipobotes adică ,, crescători de cai “ în Eubeea , gamores adică ,, cei care își împart pământul “ în Syracusa .

Orașele – state grecești au evoluat individual și independent în condițiile unei fărâmițări teritoriale și politice favorizată de factorii geografici și economici și au avut o evoluție treptată în timp , nu au avut un centru politic dar în condițiile unei expansiuni teritoriale sau al unui pericol extern ( cel persan ) orașele grecești vor da dovadă de unitate sub sceptrul unui singur monarh ( războiul troian ) ,vor evolua în timp de la organizarea tribală la democrație sau la ,, puterea celor mulți “ sau spre oligarhia spartană , altele s-au transformat în imperii asemănătoare cu cele din Orient prin intermediul coloniilor pe care le aveau .

2.4 Democrația Ateniană

,, Noi – spune Pericle – suntem generoși nu din oportunism , ci din convingere ”; ,,în sfârșit , orașul nostru stat este un model de educație pentru întreaga lume ” Plutarh .

Orașul – stat fondat în Attica prin unificarea a patru așzări de la poalele Muntelui Pentelic, populată de ionieni , Atena va cunoaște o dezvoltare rapidă iar structurile ei sociale sunt asemănătoare cu cea a orașelor ioniene . Societatea ioniană era împărțită în eupatrizi adică ,, cei care au un tată valoros “ ; geomorii – agricultorii ; demiurgii – meșteșugarii .

Populată de ionieni Attica va evolua ajungând cea mai dezvoltată regiune a Greciei continentale și implicit Atena . Atena s-a format prin unificarea a patru triburi : geleonții , egicoreii , argadeii , hopliții . Fiecare trib era condus de un rege – filobasileus . Procesul de formare a statului atenian a fost început de Kekropia și desăvârșit de Tezeu despre care tradiția spune că ,, a încredințat poporului autoritatea suverană “ .

Ca și în alte polisuri grecești aristocrații vor aboli regalitatea preluând conducerea .

Aristotel spunea că tranziția s-a făcut treptat , la început regele era ales pe viață ca mai târziu la 10 ani iar după care pe un an . La început Atena a fost o monarhie s-au succedat trei dinastii: Erehteizii , Melanthizii , Medontizii . Ultimul rege a fost Kodros iar după moartea acestuia aristocrații vor acapara puterea și vor împărți atribuțiile regelui între ei în cadrul Colegiului arhonților .

La început magistraturile au fost pe viață apoi pe 10 ani după care din 682 î.Hr. devin anuale . Arhonții care vor ieși din funcție vor alcătui Sfatul Cetății – organ suprem de conducere în stat ( Bule ) . Aristotel spunea despre arhonți că erau aleși ,, potrivit rangului de noblețe și bogăție “ , erau 9 arhonți . Adunarea poporului sau Ecclesia avea drepturi limitate .

Criza lumii rurale declanșată în secolul al VII–lea î.Hr. se caracteriza prin imposibilitatea țăranilor de a plăti datoriile acumulate care îi va duce la pierderea pământului pe care îl aveau în favoarea aristocrației și care va acumula mult pământ sporindu-și fondul funciar , unii și-au pierdut chiar și libertatea , acest fenomen s-a desfășurat în întreaga lume greacă dar mai ales la Atena . Aristocrații deveneau tot mai bogați pe când oamenii de rând tot mai săraci , pe acest fond social începe politica reformatoare în Atena dar și procesul de colonizare își are originea în aceste mișcări sociale .

Dezvoltarea economică a Atenei a determinat schimbări în raporturile sociale din interiorul cetății , pe fondul acestor tensiuni sociale se produce o ridicare la luptă a claselor de jos care cer anularea datoriilor și elaborarea de legi scrise precum și reîmpărțirea pământului .

Inegalitatea din lumea ateniană a fost cea care a provocat tensiuni sociale care vor avea ca rezultat adoptarea unei legislații.

În aceste condiții în 621 î.Hr. Drakkon devine arhonte și va elabora primul cod de legi atenian . Politica sa reformatoare va fi continuată de Solon care devine arhonte în 594 î. Hr. despre el spunea Aristotel că ,, a eliberat poporul din sclavie “ ( Pol. ,II ,9,2 ).

,, I-am eliberat pe cei care , pe acest pământ , îndurau cruda servitute și tremurau în fața unui stăpân ‘’ ( Solon ). ,, Poporului i-am dat atâta putere cât îi trebuie , fără să suprim sau să adaug ceva la drepturile sale . Pentru cei care foloseau forța și impuneau datorită bogăției lor și pentru aceștia mi-am dat osteneala să nu fie constrânși la nici o acțiune dezonorantă “

( Aristotel ,Const.Ath.12 ) .

Despre instaurarea democrației în Atena Platon spunea că avea cauze militare , de apă-rare sau de cucerire ( Republica VIII, 556 d.) ,, oamenii aceștia ( aristocrații ) nu-și datorează bogăția decât lașității celorlalți “ .

Prin legea numită ,, seisahteia “ sau ,, reducerea poverii “ se hotărăște abolirea datoriilor și a dreptului transformării în sclavi pe debitori , toți atenienii vânduți ca și sclavi vor fi răscumpărați , prin această măsură se va consolida poziția proprietatea mică și mijlocie. Prin reformele sale Solon a înlăturat monopolul politic al aristocrației .

În 509 î.Hr. locul de arhonte va fi ocupat de Clistene care împarte populația ateniană din punct de vedere administrativ . Attica este împărțită în 100 de deme iar populația în 10 triburi , fiecare cetățean va purta numele demei din care provenea și nu după numele tatălui , prin această măsură se lovea în aristocrația gentilică . Aristotel ( Pol.VI ,2,11) spunea ,, dacă vrem să instaurăm democrația , vom face ce a făcut Clistene la atenieni : vom forma noi triburi și noi frății ; vom înlocui sacrificiile ereditare ale familiilor cu sacrificiile în care toți oamenii vor fi admiși ; vom contopi , pe cât e posibil , relațiile dintre oameni , având grijă să se sfarme toate asociațiile anterioare “.

Prin reformele sale Clistene va transforma societatea ateniană și a lovit în aristocrația gentilică diminuând importanța pe care o avea rangul nobiliar .

Clistene a reorganizat principalele instituții ale statului : Bule devine Sfatul celor 500 și va reprezenta autoritatea supremă în stat , va controla activitatea arhonților , finanțele statului , va dădea legi , 50 de reprezentanți pentru fiecare trib ; mărește numărul arhonților de la 9 la 10 , câte unu pentru fiecare trib ; Adunarea poporului sau Ecclesia devine organ legislative suprem .

În 507 î.Hr. Clistene a dat legea ostracismului ,cu scopul de a preveni tirania , atunci când un cetățean devenea prea popular sau prea influent era exilat timp de 10 ani de către Ecclesia , iar la reîntoarcere era repus în drepturi , în 417 î.Hr. legea a fost abrogată.

Modul în care va fi organizată armata va reflecta organizarea clisteniană a Atenei

,,cetatea celor 10 triburi “-,, poporul sub arme va rămâne o imagine a cetății clisteniene” (relata G. Glotz în lucrarea sa Histoire grecque II, Paris ,1938, p.342 .) erau 10 strategi , 10 taxiarhi ,10 corpuri de hipoliți .

Imperiul maritim al Atenei a fost cel care a susținut-o la statutul de mare putere aceasta era baza sistemului democratic din Atena , datorită lui a controlat comerțul în zona Dardanelelor iar pentru supremația egeeană a intrat în conflict cu imperiul persan , tot lupta pentru colonii și pentru supremație va pune Atena față în față cu Sparta și Liga Peloponesiacă .

Constituția lui Clistene adoptată în 507 î.Hr. va pune bazele democrației ateniene chiar dacă era o democrație sclavagistă care sprijinea pe un imperiu maritim , a introdus pentru prima dată principii precum : egalitatea în fața legilor și a stabilit relațiile dintre cetățean și stat.

Pe un fond social agitat începe procesul de colonizare care va dura câteva secole ( sec. IX- VI î.Hr. ) la început în Mediterana apoi pe țărmurile Asiei Mici , Marea Neagră , nordul Africii. Grecii vor urma drumurile comerciale deschise anterior de micenieni sau fenicieni .

Cauzele declanșării acestui proces au fost în primul rând de ordin economic – nevoia de materii prime de zăcăminte metalifere sau de cereale în condițiile în care acestea se găseau în cantități mici în Grecia de aceea ele erau aduse în special din bazinul pontic și din Egipt .

Herodot ( IV,151-168) face referire la colonia Cyrenea din Lybia care a fost întemeiată datorită suprapopulării metropolei , colonii similare au fost atestate și în sudul Italiei – Rhegium , Crotona , Sybaris . Au existat și cauze politice care au dus la întemeierea de colonii prin exilarea celor învinși din luptele din interiorul cetății .

Colonia era independentă , de sine stătătoare , avea propriul sistem de organizare și avea instituții proprii. Grecii le numeau emporia și se deosebeau de polisuri . Herodot spunea despre colonia Naukratis că avea o structură social politică diferită decât polisul care a întemeiat-o .

Spre deosebire de fenicieni ale căror colonii erau dependente de orașele- state de care au fost întemeiate adică de metropole formând o structură unitară cu acestea , între coloniile grecești și metropolele lor erau relații tensionate . Între cetățile grecești a existat în permanență o rivalitate pentru a deține hegemonia asupra comerțului maritim și dominație asupra coloniilor .

Formarea imperiilor coloniale grecești a dus la realizarea unei unități economice și a grăbit procesul de organizare statală . Imperiul colonial atenian a fost baza regimului demo-cratic și implicit a supremației maritime pe care Atena o deținea .

Spremația în zona orientală a fost miza conflictului armat dintre Atena și imperiul persan , conflict materializat prin războaiele medice ( 499-478 î.Hr.) . Pentru Atena obținerea victoriei însemna păstrarea poziției de mare putere economică și politică . Politica colonială a cetăților grecești le-a adus pe acestea în apropierea imperiului persan iar conflictul militar se va încheia cu victoria cetăților grecești .

În 462 î.Hr. devine strateg Pericle , funcție pe care o va deține până în 429 î.Hr. fiind reales în fiecare an . Despre puterea lui Pericle , Cratinos spunea că este ,, cel mai mare dintre tirani “ iar Tucidide ,, în aparență era o democrație , în realitate guvernarea unuia singur “.

Prin politica sa Pericle a consolidat democrația ateniană , prin constituția sa din secolul al V –lea î.Hr. , ca în 451 î.Hr. să limiteze dreptul la cetățenie .

Pentru Pericle democrația presupunea egalitatea în fața legii , prin politica sa a realizat o balanță între populația din mediul urban și cea din mediul rural .

În timpul lui Pericle imperiul maritim s-a extins , transformând Liga de la Delos într-un imperiu în care Atena deținea supremația . Această supremație va fi cauza războiului peloponesiac ( 431-404 î.Hr.) dintre Atena și Sparta , și implicit între orașele componente ale celor două alianțe Liga de la Delos și Liga Peloponesiacă , între două sisteme politice complet diferite unul cu o structură democratică altul cu o structură arhaică oligarhică , un conflict între dorieni și ionieni . În 404 î.Hr. Atena va capitula în fața Spartei și astfel a luat sfârșit Liga de la Delos , și democrația ateniană .

Acropola din Atena

Atena – o așezare pe o stâncă de 75- 90 m. dominând zonele din jur . Așezarea se numea acropolis – orașul de sus și avea forma unui patrulater .

În epoca miceniană a fost construit un zid de apărare înalt de 10 m. în jurul așezării .În sec. al VI –lea î.Hr. au fost ridicate ziduri de susținere în jurul platoului și a fost construit un templu dedicat zeiței Atena care era protectoarea orașului . În timpul lui Pericle au fost ridicate alte construcții cum ar fi :Partenonul și Erechteionul transformând acropola într-un centru religios . În jurul acropolei se întindea restul orașului întins pe colinele din jur și împărțit în cartiere . Agora – piața publică era centrul vieții publice , cu portice și temple , monumente , ateliere ale meșteșugarilor . Orașul a fost îngrădit cu un zid de apărare lung de 6 km. , un alt zid dublu lega Atena de portul său Pireu . În sec. al IV-lea î.Hr. a apărut canalizarea subterană .Casele erau decorate cu mozaicuri , coloane și statui de marmură .

Orașele grecești s-au dezvoltat haotic fără a avea un plan bine pus la punct și structurat La început se oferă o mai mare atenție arhitecturii religioase .Cel mai frumos complex arhitecturial a fost cel format din edificiile de pe Acropole . Complexul se remarcă printr-o unitate armonioasă și construcții în stil ionic și doric .

Propileele – o intrare monumentală care arată ca frontonul unui templu având coloane în stil doric și ionic construite din marmură albă și calcar cenușiu , ridicate în 437 î. Hr.- 432 î. Hr. . Intrarea era flancată de două corpuri de clădiri în stil doric .

Templul Atenei Victorioase sau Nike ridicat în stil ionic, frontonul reprezenta figuri de zei și scene de luptă , parapetul de marmură era decorat cu basoreliefuri .

Partenonul sau ,, Casa Fecioarei ” , lung de 69,50 m. și larg de 31 m. cu 8 coloane pe latura scurtă și 17 pe latura lungă . Coloanele erau în stil doric , decorată cu basoreliefuri care o glorificau pe zeiță . În interiorul templului se găsea statuia zeiței Atena lucrată de Fidias în plăci de fildeș și de aur , tot aici era adăpostit și tezaurul statului .

Erechteionul cel mai venerat loc de pe Acropole , aici se găsea măslinul pe care la dat Atena cetățenilor , aici era izvorul de apă sărată al lui Poseidon , mormântul primului rege al Atenei- Cecrops , aiciera atânca care purta urmelefulgerului lui Zeus când la lovit pe Erechteus – unul dintre primii regi ai orașului . Construcția este formată din trei corpuri de clădiri unificate, decorate cu basoreliefuri , fiecare corp avea câte un portic cu coloane ionice .

Complexul arhitectonic este cel mai semnificativ din arta greacă .

Planul Acropolei

2.5. Oligarhia Spartană

,, Ei (spartanii) trăiau în cetate ca într-o tabără , având bine statornicit și felul lor de viață și îndeletnicirile cu trebile și îndeobște socoteau că nu sunt ai lor înșiși , ci ai patriei “ Plutarh

Formată prin unificarea a cinci state care în secolele ce au urmat s-au extins . Sparta se deosebea de celelalte orașe –state grecești prin organizarea politică care era total opusă democrației ateniene . Un polis cu un puternic regim oligarhic , cu un regim militarist și cu o politică externă limitată care o va izola de celelalte polisuri . Un stat conservator , care păstrează vechile forme de organizare politică având un sistem social foarte rigid în care erau foarte clar delimitate clasele sociale iar viața cetățenilor era intens controlată de stat .

Din prima jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr. datează prima lege fundamentală care va organiza polisul – Marea Rhetra – care menționa în fruntea Spartei pe doi regi ajutați de un consiliu . Sparta are un regim monarhic cu doi regi , unul ales din dinastia Agiazilor ( aheeană) iar altul ales din cea a Euripontizilor ( doriană ) , probabil rezultatul unei înțelegeri între cele două grupări etnice este această dublă monarhie spartană în care regii sunt comandanți militari supremi . Herodot (V,92) spunea despre Sparta că nu are un regim monarhic iar Aristotel (Pol. V,10 ) că la conducerea Spartei se găsea aristocrația iar puterea regală era limitată .

Sfatul Bătrânilor sau Adunarea celor privilegiați ( Gerohia sau Gerusia ) era formată din 28 geronți , aleși pe viață , în componența ei intrau și cei doi regi . Gerusia avea atribuții judecătorești și coordona politica externă dar avea și puteri limitate pentru că era convocată de efori .

Adunarea Poporului ( Apella ) era formată din toți homoioi trecuți de 30 de ani . Se întrunea o dată la lună și avea ca și atribuții dezbaterea și aprobarea hotărârilor luate de Sfat și de regi . Regii aveau dreptul de a dizolva adunarea .

Cei cinci efori erau aleși de Gerusia pe un an și dețineau puterea executivă , supravegheau ca legile să fie respectate și controlau activitatea regilor , aveau atribuții judecă-torești și de politică externă – declarau război și încheiau pace .Aristotel ( Pol.II,6,14) numește eforatul magistratura supremă a celor mari .

Structura militaristă a statului spartan nu se aseamănă cu nici un oraș grecesc. Societatea spartană se împarte în : 1. spartanii ( homoioi = cei asemenea ) cetățeni cu drepturi depline care își dedicau viața serviciului militar , nu desfășurau nici o activitate agricolă , comercială sau meșteșugărească , și trăiau din veniturile obținute de pe terenurile lor agricole lucrate de hiloți.

Din această categorie făceau parte : cryptoii ( elita tinerilor spartani ) ; cei 300 de hippeis (ca-valeri ) ; agathoergoi ( recrutați pentru misiuni speciale ) ; hypomeiones ( nu au o posesiune funciară ereditară ) ; 2. periecii ( perioikoi ) adică ,, cei ce slujesc în preajmă “ , țărani , meșteșugari , negustori ,care erau liberi dar cu puține drepturi cetățenești ; 3. hiloții ( heilotai ) țărani dependenți ,ce aparțineau statului , erau lipsiți de drepturi , aveau obligații militare și materiale .

Soldați spartani

Despre Sparta , M. J. Finley (Ancient Sparta ) susține că aceasta a avut o evoluție gradată dealungul timpului al cărui rezultat a fost Sparta clasică cu instituțiile sale și modelul ei de organizare socială . La început Sparta a căutat să se impună pe calea armată ca mai târziu șă să se reorienteze și să caute să-și impună hegemonia prin intermediul alianțelor , în aceste condiții a luat naștere Liga Peloponesiacă .Sparta și-a impus hegemonia asupra Peloponezului.

Din a doua jumătate a secolului al VI –lea î.Hr. Sparta își va limita politica externă și orice influen-ță străină asupra sa .

În secolul al IV-lea î.Hr. s-a declanșat o criză în lumea greacă , criză care a avut ca și principală cauză decalajul mare dintre dezvoltarea economică a orașelor grecești și păstrarea vechilor structuri sociale . Măsurile lui Clistene și Solon au reformat instituțiile dar păstrează vechea formă de organizare socială , se păstrează un decalaj mare între lumea urbană și cea rurală . În ciuda marilor programe reformatoare nu s-a reușit o înglobare a cetăților grecești într-o formă de organizare mai amplă , ele nu au depășit statutul de confederații , abia în timpul lui Filip al II-lea cetățile grecești vor fi înglobate într-un stat centralizat .

Filip al II-lea și Alexandru Macedon vor unifica Elada prin cucerire acesteia în 336 î.Hr. .Proiectul lui Filip al II-lea de a cuceri Orientul a fost continuat de fiul său Alexandru cel Mare care în 334 î.Hr. în fruntea unei armate de 40.000 de soldați începe colonizarea europeană a Asiei . Bun strateg , cu spirit de aventură , se considera urmașul lui Ahile , ca un erou homeric , Alexandru a unificat două lumi și a întemeiat un stat mondial , un imperiu universal , unitar politic și cultural . Imperiul creat de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia și Africa de Nord avea să ducă la realizarea ,, lumii elenistice” .

Sparta și Atena vor pierde atunci definitiv importanța politică devenind confederații însă chiar și după cucerirea romană (secolul II î.Hr.) vor continua să rămână simboluri a două moduri de organizare a puterii politice : oligarhia și democrația.

Evoluția așezărilor grecești de la organizarea gentilică la cea a orașului-stat polis sau la imperiul colonial grecesc s-a făcut sub imboldul mai multor factori care fie au favorizat ridicarea polisurilor – nevoia de materii prime și de pământ , de control asupra drumuilor comerciale ; sau au sabotat dorința de centralizare menținându-le independente și individuale – tendințele de expansiune dar și condițiile de relief care au împiedicat constituirea unui grecesc centralizat .

II. Strategii didactice interactive

1. Semnificația conceptului de metodă în sistemul activității de instruire

Metoda „…este cea care îl face pe copil să trateze problemele de conținut într-un mod critic, de natură să îl ajute să-și dezvolte și să-și exprime talentele și valorile ”(Bruner, 1970, p.188)

Cuvântul „metodă” provine din grecescul methodos adică „calea care duce către…” însușirea de noi cunoștințe, drumul care trebuie parcurs spre atingerea unor obiective sau competențe. În cadrul lecției, metoda este folosită de profesor pentru a-l conduce pe elev spre însușirea și înțelegerea unor noi informații, este drumul pe care elevul îl parcurge în activitatea de cunoaștere.

Metoda este definită ca un instrument de muncă cu ajutorul căruia elevii însușesc noi cunoștințe, îi implică activ pe elevi în cadrul procesului instructiv-educativ care are drept finalitate descoperirea de noi conținuturi și însușirea de noi cunoștințe.

Metoda este modalitatea pe care o folosește profesorul spre a-i organiza și coordona pe elevi pe drumul ce trebuie urmat spre atingerea competențelor stabilite, spre găsirea de soluții și rezolvarea unor probleme în cadrul procesului de învățare.

Metoda constă într-un ansamblu de procese care reflectă căile și mijloacele ce vor fi folosite în procesul de învățământ, iar operațiile și procedeele înseamnă punerea acestora în aplicarea lor în procesul de învățare. Metodologia didactică constă în ansamblu metodelor de predare-invățare.

În accepție praxiologică (teoria acțiunii didactice eficiente) fiecare metodă are propria ei tehnică de execuție care include astfel o „modalitate practică” de lucru; un mod de realizare a acțiunilor propuse. Metoda este înțeleasă ca purtătoare de acțiuni, intervine în alegerea datelor, a noțiunilor, a cunoștințelor și în implementarea pedagogică a lor.

Noțiunea de metodă presupune stabilirea unor indicatori care îi definesc traiectoria pe care urmează să o parcurgă, stabilirea obiectivelor urmărite spre a fi atinse și conținutul vizat.

În interpretarea cibernetică, metoda de învățământ este considerată o tehnică de lucru care conține: elemente de programare a secvențelor; elemente de comandă a acțiunii demarate de elevi și elementele de legătură retroactivă, adică rezultatele obținute; feedback-ul așteptat. Din acestă perspectivă metoda apare ca un mod de control al procesului de învățare, iar profesorul intervine prin direcționarea învățării, cu scopul de a corecta și ajusta procesului instructiv-educativ.

Metodologia este văzută ca un ansamblu de metode, o reflecție asupra căilor ce vor fi folosite în cadrul procesului instructiv-educativ. Dacă metoda insemnă calea ce duce spre știință, metodologia instruirii înseamnă modul în care este predată materia, în care învață elevii, în care sunt evaluate rezultatele învățării.

Pe traseul instructiv-educativ se găsesc numeroase competențe ce pot fi urmărite spre a fi atinse, o diversitate de conținuturi educaționale pe care profesorul le poate oferi elevilor, în aceste condiții și metodele care pot fi folosite sunt tot mai variate. Metodele conduc la punerea în practică a curriculumului adică a programului educațional. Ele sunt alese cu grijă, pot fi asociate cu materiale didactice, pot fi combinate între ele iar împreună cu mijloacele tehnice formează strategia didactică.

Metoda este purtătoarea de acțiuni, ea prezintă acțiunea profesorului și a elevilor pe tot parcursul procesului de predare-învățare, cum vor fi atinse competențele stabilite anterior și îi ajută pe elevi să interacționeze cu materia prezentată spre a fi studiată.

Într-o situație de instruire metodele pot interacționa între ele, pot determina structura și modul de funcționare a unui curriculum școlar: competențe, conținut, materialul didactic, tehnici de evaluare.

În alegerea unei metode trebuie să ținem cont de o serie de elemente cheie în cadrul procesului de învățare: cine sunt subiecții învățării; cui ne adresăm; în ce scop studiem materia respectivă; cum predăm; cât timp; care sunt rezultatele așteptate.

Competențele sau obiectivele acțiunii de instruire pot condiționa metodele ce vor fi utilizate. Proiectarea unei metode începe de la rezultatele pe care dorim să le obținem la finalitatea acesteia. Competențele care desemnează acțiuni sunt : să demonstreze, să identifice, să explice, să compare, să definească etc., toate acestea îl determină pe elev să participe activ la procesul de învățare. Dacă competența vizează cunoșterea terminologiei acestea sunt : să identifice, să definească, să recunoscă, să distingă fapte, surse, nume, date, locuri, pot fi vizate metodele de lecturare, de audiere a unei expuneri. Dacă competențele vizează însușirea unor concepte definite utilizăm verbe ca : a sintetiza, a deduce, a formula, a modifica; pot viza metode ca: studiu de caz, dezbaterea, conversația euristică.

Se poate spune că „ nu toate metodele sunt la fel de bune pentru toate scopurile, așa încât scopul este cel care selectează punctele tari și slabe ale metodei pentru diferitele ei utilizări” (Shasish, Cook, Leviton, 1995, p.28).

Metoda este instrumentul prin intermediul căruia este însușită, în condiții active sau interactive, materia de învățământ. În mâna profesorului metoda devine instrumentul de organizare al actului pedagogic. Prin metodă profesorul stabilește o legătură cu elevii, tot el trebuie să dea dovadă de tact pedagocic în alegrea metodei și în punerea ei în practică la clasă. Atunci când alegem o metodă trebuie să ținem cont de nivelul clasei, de durata utilizării ei la clasă dar și de condițiile materiale în care este exercitată activitatea de predare-învățare, mijloacele materiale folosite, modul de organizare a activității de instruire (frontală sau colectivă, pe grupe sau individuală) .

Metodele folosite în cadrul activitățiilor frontale pe grupuri mari se bazează pe discuție și dezbatere; activitățile pe grupe mici pun accent pe un studiu de caz pe baza textului scris sau un exercițiu de creație.

Punerea în practică a metodei este munca profesorului cu elevii, o acțiune instructivă cu un caracter secvențional adică este împărțită în mai multe momente care sunt parte integrantă a procesului de predare și învățare. O metodă este eficientă dacă prin aplicarea ei obținem rezultatele dorite și sunt atinse obiectivele propuse.

În metodologia modernă se încearcă o promovare a metodelor centrate pe elev și pe acțiunea lui (metode activ-participative); o lărgire a metodologiei centrate pe grup (metode interactive) bazată pe cooperare, schimb de opinii și atitudini, pe munca în echipă; promovarea metodelor euristice și a celor de învățare prin cercetare (metode de explorare și investigație) În sistemul de învățământ tradițional predarea se desfășoară ca parte separată de evaluare care „ va avea drept obiectiv nu numai produsul sau conținutul învățării, ci și procesul prin care copilul ajunge sau nu reușește să ajungă la stăpânirea materialului de învățat…” (Bruner, 1970, p.188).

Modul de desfășurare al strategiei didactice trebuie să aibe un caracter dinamic în așa fel încât profesorul să îl poată monitoriza pe elev pentru a interveni în corectarea lui . G.Berger spunea că „…întreaga metodă este, în mod inevitabil o reîntoarcere reflexivă asupra operațiilor deja cunoscute”, supravegherea etapelor procesului de învățare îl va ajuta pe profesor să tragă concluzia dacă metoda este eficientă, dacă au fost atinse competențele propuse anterior și în ce măsură au fost ele realizate. Prin aplicarea unei metode profesorului îi este oferită „… o unitate de măsură pentru aprecierea critică sau pentru evaluarea a indiferent cărui mod particular de predare sau învățare” (Bruner, 1970, p.54).

În alegerea unei metode acționează o serie de factori: factori obiectivi (natura finalității, conținutul) și factori subiectivi (psihologia elevului, psihosociologia colectivului, personalitatea profesorului). Importante și hotărâtoare în alegerea unei metode sunt competențele urmărite și conținutul la care ne raportăm.

Metodologia didactică este o știință (conține date cu caracter științific), tehnică (purtătoare de acțiuni și operații), artă (imaginație, inteligență). În alegerea unei metode suntem obligați să ținem cont de competențe, conținuturi, mijloace materiale și nivelul clasei.

Clasificarea metodelor de învățământ:

1). Criteriul istoric:

– metode vechi sau „clasice”, „tradiționale”, bazate pe comunicarea directă. Robert Lafon (1963) le împarte în: metode didacticiste (centrate pe memorie), metode atractive (centrate pe joc), metode intuitive (centrate pe observarea lucrurilor), metode tradiționale ( centrate pe o experiență anterioară) ;

– metode noi sau „moderne”, centrate pe elev și activitatea lui „școala este făcută pentru copil și nu copilul pentru școală” (Robert Lafon) ;

– metode libertine ;

– metode active bazate nu pe acumularea de cunoștințe ci pe activizarea elevului și dezvoltarea personalității sale ;

Metodele tradiționale :expunerea, conversația, demonstrația, lectura fac parte din strategii didactice noi care îl transformă pe elev din spectator într-un actor în sala de clasă.

2). Gradul de generalitate, de extindere a sferei de aplicabilitate:

– metode generale (expunerea, conversația, prelegerea, etc.) folosite în general la mai multe discipline ;

– metode particulare specifice unei discipline anume sau unui nivel de instruire ;

3) Organizarea individuală a muncii :

– metode de activitate individuală (libere, programate) ;

– metode de activitate în doi (profesor-elev, elev-elev) ;

– metode de activitate în echipă ;

– metode de activitate cu grupuri (muncă frontală profesor-clasă, muncă colectivă) ;

– metode de activitate în grupuri mari ;

Guy Palmade subliniază că problema muncii în colectiv ține de organizarea activității cât și de metodologia activității școlare și a criteriilor de care se ține cont în formarea grupului.

4). Modul efectiv în care elevii sunt puși în contact direct sau indirect cu realitatea :

– metode directe – expunerea, instruirea programată, conversația dirijată, care au ca și rezultat stoparea spontaneității și originalității gândirii elevilor ;

– metode indirecte – invățarea euristică, cercetarea, care au ca și rezultat dezvoltarea gândirii elevilor ;

5). Metode de predare – invățare propiu-zise organizate în funcție de obiectivele urmărite:

– metode de transmitere și asimilare a cunoștințelor ;

– metode de formare a priceperilor și deprinderilor ;

– metode de fixare a cunoștințelor ;

– metode de aplicare a cunoștințelor ;

– metode de verificare ;

– metode de evaluare a rezultatelor ;

6). J. Piaget (1972) și W. Okon (1974) împart metodele în funcție de suportul purtător de informație:

– metode verbale: expozitive și interogative ;

– metode demonstrative sau intuitive ;

– metode practice ;

7). Clasificarea metodelor după tipurile de învățare:

– metode receptive (învățarea prin receptare) ;

– metode euristice și de cercetare (învățarea prin descoperire) ;

– metode practice (învățarea prin activități practice) ;

– metode creative (învățarea prin activități cu caracter creativ) ;

8). Metode clasificate după tipurile de relații profesor-elev (M. Debesse) :

– metode autoritare, directive ;

– metode liberale, permisive ;

9). Metode clasificate după activitatea profesorului sau a elevului :

– metode active ;

– metode pasive ;

10). Metode clasificate după gradul de dirijare a învățării:

– metode algoritmice ;

– metode nealgoritmice ;

11). Metode clasificate după operațiile logice dominante:

– metode de analiză ;

– metode empirice ;

– metode de sinteză ;

– metode comparative ;

– metode analogice etc.;

O altă clasificare a metodelor le împarte în patru mari categorii:

1). Metode de comunicare ;

2). Metode de explorare organizată a realității ;

3). Metode bazate pe acțiune ;

4). Metode de raționalizare ;

Metodele de comunicare au funcții comunicative și receptorii, de transmitere și de asimilare a cunoștințelor. Metodele de comunicare orală se bazează pe limbajul oral: metode expozitive (narațiunea, descrierea, explicația, expunerea etc.) , metode interactive (conversația euristică, dezbaterea, discuția, Phillips-66, brainstorming, acvariul etc.).

Explicarea personalității ca produs al vieții sociale în Sociologia psihologică a lui George Herbert Mead (1934, 1963), Sociometria lui Iacob Moreno (1954, 1965), Psihologia socială a lui Kurt Lewin (1947, 1948, 1959), cercetările lui Talcot Parsos (1964), au adus în prim plan grupul care are un rol important în realizarea educației, punând accentul pe colaborare, pe cooperare, pe asociere în vederea realizării obiectivului propus .

A luat naștere concepția conform căreia dezvoltarea intelectuală, gândirea, evoluția cognitivă a copilului sunt strâns legate de mediul social în care își desfășoară activitatea și sunt rezultatul interacțiunii în colectiv. Piaget susține că cooperarea este percepută ca un proces generator de rațiune, iar Vîgoțki că doar prin interacțiunea indivizilor gândirea evoluează de la social spre individual. Pornind de la aceste concepte a apărut un nou tip de învățare: învățarea interactivă sau interdependentă opusă învățării individuale . Acesta este un mediu de învățare activ în care se combină inițiativa individuală cu munca în grup. Acest tip de învățare poate fi definit ca învățare prin cooperare sau colaborare caracteristic activităților comune în care are loc o împărțire a responsabilităților între membrii grupului (Danciu, 2004, p.85).

Învățarea interactivă are la bază schimbul de idei, de informații, de opinii, convingeri și atitudini, fiecare își exersează gândirea și efectuează activități care îl îndeamnă să colaboreze cu ceilalți membrii ai grupului.

Avantajele acestui tip de activitate în comun sunt că ușurează un transfer mai mare de cunoștințe, mai multe idei și soluții, sporește productivitatea muncii .

Sunt considerate interactive acele metode centrate pe colaborare, pe dialog, pe interacțiune, pe activitate în colectiv, pe schimbul liber de idei și cunoștințe (Bacoș, 2002, p.86).

Conform conceptelor susținute de către Danciu pentru ca o activitate să se desfășoare cu succes, trebuie respectate o serie de reguli privind munca în colectiv: respect reciproc, toleranță, receptivitate, atitutine pozitivă, limbaj adecvat.

„Elevii învață mai bine atunci când le pasă despre ce învață, când sunt direct motivați să realizeze un lucru, când există un scop, când există o responsabilitate și un angajament asupra a ceea ce au de făcut” (Appelbaun P., 2001, p.117). E. Geissler susține că sunt importante pentru formarea unui grup: motivația, comunicarea și acceptarea reciprocă a membrilor.

Factorii care favorizează învățarea prin cooperare sunt conform lui Watson:

resursele grupului sunt mai bogate ;

șanse mari în găsirea soluților ;

corectarea mai rapidă a greșelilor ;

acoperirea neajunsurilor ;

se învață din experiența altora ;

stimularea apariției de idei ;

Factorii care îngreunează activitatea în grup sunt conform lui Watson:

opoziția de scopuri și interese ;

dificultăți de comunicare ;

dificultăți de coordonare ;

distragerea și supraestimarea ;

dependența excesivă de ceilalți ;

G. Dubal (1969) spunea despre produsul grupului că „nivelul atins de grup depășește pe cel al elevului cel mai inteligent care utilizează exclusiv mijloacele sale proprii”. Metodele și strategiile didactice interactive îl obligă pe elev să participe activ în procesul de predare – învățare aducând cu el cunoștințele de care dispune, iar profesorul dobândește rolul de coordonator al întregii activități.

2. Strategia didactică interactivă

„Aud și uit / Văd și îmi amintesc / Fac și înțeleg”

Strategia didactică este modalitatea prin care profesorul îi ajută pe elevi să-și dezvolte capacitățile intelectuale, deprinderile, aptitudinile, este un ansamblu complex de metode, tehnici, mijloace de învățământ pe baza cărora profesorul elaborează un plan de învățare. În elaborarea procesului de învățare profesorul ține cont de o serie de factori care condiționează modul de desfășurare al activităților de predare-invățare-evaluare.

Dacă facem referire la termenul de strategie sensurile sunt diverse de la : „cuvânt grecesc cu semnificația de generalitate și până de curând a avut un înțeles strict militar: arta planificării și conducerii războiului” (Strategie, Ghid propus de The Economist Books , 1998, p.165), în DEX se indică că provine din latinescu strategia – funcția strategului, aptitudinea de a comanda, „parte componentă a artei militare, care se ocupă problemele pregătirii, planificării și ducerii războiului și operațiilor militare” (1998, p.1024).

Prin strategie înțelegem conducerea sau organizarea unei activități în vederea atingerii unui scop. Termenul de strategie se referă la un ansamblu de acțiuni care urmăresc atingerea unor obiective, iar metodele sunt căile prin care sunt atinse obiectivele iar procedeele sunt instrumentele de lucru. Strategia didactică implică elaborarea unui plan de lucru ținând cont de competențele ce urmează a fi atinse, de baza materială de care dispune, de metodele alese, de dificultățile și problemele ce trebuie depășite, de modul de organizare al grupurilor.

Strategia în educație presupune „elaborarea de planuri, de programe, de proiecte pentru a atinge obiectivele generale și specifice, depășind dificultăți particulare sau rezolvând probleme cu care se confruntă sistemul educativ” (Gaston Mialaret, 1979, p.414).

Strategia didactică este o modalitate prin care profesorul îi ajută pe elevi să-și însușească noi cunoștințe, să-și dezvolte capacitățile intelectuale, implicându-i activ în procesul de predare-învățare, implicarea elevilor în calitate de subiecți activi aducând materiale didactice spre a fi folosite, fac propuneri completând planul de lucru.

Definiții ale strategiilor didactice:

„ansamblul de resurse și metode planificate și organizate de profesor în scopul de a permite elevilor să atingă obiectivele date. Persoanele, materialele și echipamentele formează resursele, în timp ce modurile de intervenție, formele pedagogice și tehnicile pedagogice constituie metodele”(J.Parent, Ch. Nero, 1981);

„ un ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice și principii de utilizare a lor cu ajutorul cărora se vehiculează conținuturile în vederea atingerii obiectivelor” (Miron Ionescu, Vasile Chiș, 1992, p.6);

„ansamblu mijloacelor puse în lucru pentru a atinge scopul fixat începând de la organizarea materială și alegerea suporturilor până la determinarea sarcinii de învățare și a condițiilor de realizare. Toate acestea vor depinde de obiectivele propuse spre a fi atinse și de fazele formării trăite de subiect” (G. Nunziati, 1990);

„ansamblu de acțiuni și operații de predare-învățare în mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în condiții de maximă eficacitate a obiectivelor prestabilite” (Ioan Cerghiț, 2002, p.276) ;

„o acțiune decompozabilă într-o suită de decizii-operații, fiecare decizie asigurând trecerea la secvența următoare pe baza valorificării informațiilor dobândite în etapa anterioară. În acest sens strategia devine un model de acțiune în acțiune , care acceptă in ab initio posibilitatea schimbării tipurilor de operații și succesiunea lor” (Dan Potolea, 1989, p.144) ;

„știința sau arta de a combina și a coordona acțiunile în vederea atingerii unui scop. Ea corespunde unei planificări pentru a ajunge la un rezultat, propunând obiective de atins și mijloace vizate pentru a le atinge „ (Gaston Mialaret, 1979, p.414) ;

Ioan Cerghit spunea că strategiile didactice conctau în: „adoptarea unui anumit mod de abordare a învățării”, „ de combinare a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învățământ, un mod de selectare, de ordonare, de ierarhizare a etapelor de desfășurare a lecției” (1983, p.59).

Strategia didactică este un ansamblu de metode, mijloace de învățământ, prin care profesorul pe baza unui plan de lucru îi ajută pe elevi să-și dezvolte aptitudinile, să înțeleagă și să însușească date și fapte.

Planul de lucru îl va elabora profesorul împreună cu elevii și va ține cont de dorința lor de a învăța pe grupe sau individual, ce materiale didactice să folosească sau poate chiar procurate de elevi, ce metode vor fi folosite ( turul galeriei , cubul ). Profesorul îl implică pe elev activ nu doar în desfășurarea procesului de predare-învățare ci și în proiectarea lui.

Ioan Cerghit spunea „strategiile schițează modalitățile practice de atingere a țintei prevăzute și au valoarea unor instrumente de lucru” (2002, p.273).

Dan Potolea definește strategia didactică în funcție de o serie de factori: „natura specifică a situațieila care se aplică”, „rolul strategiei în rezolvarea situației respective”, „structura strategiei” (1989, p.144)

Lazăr Vasceanu (1988, p-260-261) susținea că pentru o strategie didactică reușită trebuie să ținem cont de o serie de factori precum : organizarea elevilor; competențele urmărite spre a fi atinse; organizarea conținutului; metodele și tehnica didactică; intervenția profesorului; activitatea elevilor.

Strategiile didactice interactive se bazează pe munca în grupe, pe colaborarea dintre elevi în vederea rezolvării unor situații-problemă care vor avea ca rezultat atingerea unor competențe stabilite anterior și care au în vedere susținerea învățării active prin care elevul devine participant în rezolvarea de probleme.

Strategiile didactice interactive îl transformă pe profesor în mediator – „una din calitățile unui bun mediator este aceea de a fi atent la cel care învață” (Francoise Raznal, Atain Rieunier, 1997, p.222), iar pe elevi îi transformă în subiecți activi care participă în procesul de informare.

În Pedagogie: dictionnaire des concepts cles. Apprentissages et psychologie cognitive, metodele active sunt definite astfel „toate metodele care implică în mod real pe cel ce învață, ținând să-l facă pe acesta să-și construiască singur propria cunoaștere, plecând de la studii de caz, jocurii de rol, situații propuse de el sau de formator, în care partea de implicare a celui ce învață este puternică (1997, p.265)

Realizarea unei strategii didactice presupune creativitate. Dan Potolea (1989, p.143) susține următoarele componente ale unei strategii:

modul în care sunt organizați elevii ;

tipul de învățare ;

sarcina de învățare ;

dirijarea învățării ;

metode și mijloace ;

Profesorul Ioan Cerghit (2002, p.279) susține că o strategie didactică ar avea patru elemente componente:

metodele ;

materialele didactice ;

organizarea activității ;

tipul de activitate de învățare ;

În concluzie elementele care determină o strategie didactică sunt:

modul de organizare al colectivului de elevi (frontală, pe grupe, individuală) ;

metode, mijloace de învățământ ;

modul în care se produce învățarea (cooperare, descoperire, problematizare) ;

timpul acordat activ ;

modul de prezentare al conținutului ;

Există o serie de factori sau variabile de care depinde organizarea strategiilor didactice, acestea țin fie de profesor (stilul didactic) de elev (particularitățile clasei, organizarea grupului, nivelul de pregătire al grupului) de curriculum (competențele și conținutul) organizarea școlară (timpul, spațiul, resurse, materiale) .

În elaborarea unei strategii didactice eficiente trebuie respectate o serie de etape:

stabilirea competențelor ;

alegerea conținuturilor ;

resursele materiale ;

organizarea elevilor ;

alegerea metodelor didactice ;

alegerea strategiei didactice pe care o va urma ;

modul de aplicare al strategiei ;

evaluarea și corectarea strategiei didactice ;

aprecierea finală ;

emiterea de predicții ;

Despre strategia didactică Ioan Cergit scria că „este o ipoteză de acțiune, a cărei valabilitate urmează să fie confirmată ulterior, odată cu aplicarea ei (2002, p.273-274).

Fig.nr.1 : Variabile / factori de care depind proiectarea și aplicarea strategiilor didactice

( pag .33, fig. 2 , Strategii Didactice Interactive , Crenguța –Lăcrămioara Oprea )

Proiectarea unei strategii didactice este strâns legată și finalitățile pe care le-am obținut, competențele stabilite în prima fază. Există o legătură între strategiile didactice interactive și competențele cognitive, socioafective, mesajul ciculă în mod continu între profesor și elev.

Interactivitatea înseamnă că elevul se transformă din receptor în participant interactiv, profesorul din emițător al mesajului în moderator și consilier. Interactivitatea se bazează pe munca în echipă, pe cooperare ,pe colaborare între profesor și elevi (educați și educator).

Strategiile didactice interactive țintesc spre realizarea competențelor de ordin cognitiv-dezvoltarea capacității de a lega cunoștințele între ele și competențele socioafective bazate pe dezvoltarea capacității de comunicare.

Între strategiile didactice și conținutul procesului de învățământ există o legătură astfel modul tradițional pasiv pune accent pe prezentare, pe descriere, pe transmiterea cunștințelor; modul activ presupune participarea activă a elevilor în procesul educativ.

Fig.nr.2 :Rolul profesorului și creșterea gradului de activism al elevului de la strategiile mai puțin active la cele interactive (fig. nr. 5,pag. 38,Strategii Didactice Interactive , Crenguța –Lăcrămioara Oprea)

Metodele pasive, tradiționale – expunerea, demonstrația- îl țin pe elev într-o poziție pasivă, de receptor de informații; metodele active și interactive – îl transformă pe elev în element activ / implicat direct în redescoperirea noilor cunoștințe .

Strategia didactică este modul în care elevul intră în legătură cu conținutul procesului de învățare. Conținuturile predate sunt puse în evidență prin metodele didactice și mijloacele didactice alese. Strategia didactică determină și este determinată de conținutul instructiv-educativ.

Strategia didactică în procesul instructiv-educativ reglează și determină evaluarea, resursele influențează strategia didactică, iar finalitățile orientează strategia didactică, conținutul didactic este determinat și determină strategia didactică .

Resursele materiale sau umane influențează strategia didactică pentru că strategiile didactice interactive au nevoie de mai mult timp de gândire, de expunere a ideilor de evaluare; organizarea colectivului de elevi, resursele materiale sunt factori de sprijin a muncii elevilor, lipsa lor determină o îngreunare în realizarea obiectivelor cum de asemenea pot stimula comunicarea și îmbunătăți munca în grup / spațiul de lucru determină constructivitatea unei activități didactice:

Faza proiectării – ținând cont de obiective, resursele didactice de timp etc., profesorul optează pentru o strategie didactică ;

Faza de desfășurare ;

Faza evaluării – aprecierea rezultatelor ;

Funcțiile pe care le îndeplinește o strategie didactică sunt: de organizare a procesului de învățământ; de combinare a mijloacelor și a metodelor; de motivare a elevilor; de coordonare a activității didactice; de stimulare a creativității; de dirijare a activității didactice în vederea atingerii obiectivelor propuse.

Rolul unei strategii didactice interactive este de a-l implica pe elev în activitatea de învățare, de a-l transpune în situații de învățare pe care să le soluționeze aducându-și contribuția în mod activ.

În funcție de o serie de elemente de care se ține cont, cum ar fi: vârsta, nivelul de cunoștințe, finalitățile, resursele materiale – profesorul decide strategia didactică pe care o va aplica la lecție.

Strategiile didactice sunt clasificate conform lucrării profesorului Ioan Cerghit, Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii (2002, p-280-283)

După implicarea creatoare a profesorului în activitatea didactică:

strategii bazate pe obișnuință ;

strategii bazate pe complexe de deprinderi ;

strategii novatoare ;

strategii inițiative ;

După logica gândirii propusă elevilor:

strategii inductive ;

strategii deductive (strategii conversativ-euristice ,problematizate , explicative);

strategii divergente – conduc la elaborarea de soluții ;

strategii ipotetice – stimulează gândirea divergentă ;

strategii analogice – de învățare pe bază de modele ;

strategii analitice – de analiză ;

strategii integrative – îmbinarea teoriei cu practica ;

strategii descriptive ;

strategii interpretative ;

strategii mixte ;

După originea motivației învățării:

strategii externe – susținute de profesor ;

strategii interne – motivate din interior ;

După gradul de dirijare a învățării elevului:

strategii algoritmice ;

strategii euristice ;

strategii mixte ;

strategii creative ;

După natura activității:

strategii cognitive ;

strategii psihomotorii ;

strategii afectiv-emoționale ;

După modul de grupare al elevilor:

strategii frontale ;

strategii de grup (colective) ;

strategii de microgrup (echipă) ;

strategii de lucru în perechi (duale) ;

strategii individuale (independente) ;

strategii mixte ;

Ion și Mirela Albulescu clasifică strategiile în funcție de metoda de bază aleasă, astfel distingem: strategii expozitive, strategii euristice, strategii algoritmice, strategii de evaluare etc. Clasificarea strategiilor didactice se poate face în funcție de o serie de criterii:

după relația subiectului cu materialul informațional ;

după rezultatele așteptate spre a fi obținute ;

după activitatea profesorului ;

Clasificarea strategiilor după relația subiectului cu noile informații.

strategii de transmitere și receptare a noilor informații. Un rol important în acest tip de strategii îl are cadrul didactic care răspunde de selectarea, modul de organizare și prezentarea a noului material. Rolul elevilor este acela de a integra noile date. Metodele utilizate sunt cele expozitive iar activitatea este organizată pe grupe (metoda interactivă a predării-învățării reciproce) individual, frontal (metode axate pe comunicarea orală) ;

startegii de căutare și confruntare a noilor informții. Cadrul didactic are rolul de a crea ocazii de învățare prin căutare și de a oferi sprijin. Rolul elevului este de a căuta infomația. Metodele se bazează pe acțiune, pe dialog. Activitatea este organizată individual sau în echipă. Eficiența acestor strategii presupune existența unui bogat material didactic ;

strategii de acțiune și restructurare a noilor informații. Rolul profesorului este acela de a face accesibil materialul informațional și supraveghează activitatea elevilor. Rolul elevului este acela de a lucra pe materialul infomațional, va avea întraga responsabilitate în învățare – extrage esențialul, face rezumate, aplică informațile de care dispune. Metodele sunt de comunicare orală sau scrisă. Activitățile pot fi individuale, frontale, grupale, mixte.

srategii de inovare și creare de noi materiale. Metodele se bazează pe creativitate, elevii lucrează interactiv pe grupe iar profesorul face parte din echipa creativă.

Clasificarea strategiilor după rezultatele așteptate spre a fi obținute, interactive:

strategii de dobândire de noi infomații. Activitățile de învățare sunt pe grupe, metodele aplicate presupun comunicarea, iar rolul jucat de profesor este acela de mediator, de coordonator al activității.

strategii interactive de aplicare și exersare a noilor infomații, constau în activități practice bazate pe cooperare și pe munca în echipă care urmăresc dezvoltarea capacităților de aplica ceea ce au învățat. Metodele sunt cele bazate pe investigații, studiul de caz , exercițiul . Au ca scop exersarea în practică a celor însușite anterior ;

strategii interactive de evaluare îl aduc în centru pe elev care observă erorile și modul prin care poate să-și acopere lacunele , îi stimulează încrederea în sine, îl ajută să-și îmbunătățească rezultatele și stimulează învățarea: portofoliul , metoda 3/2/1, tehnica RAI ;

3.Clasificarea strategiilor din punct de vedere al participanților la activitatea didactică :

strategii ale profesorului: strategii de conducere a activității care țin de personalitatea și de concepția pedagogică a cadrului didactic ; strategii didactice care se adaptează în funcție de obiective, conținuturi, de mijloacele de învățământ (strategii didactice de predare, de evaluare) ;

strategii ale elevilor : strategii de învățare – se referă la modul cum învață elevul și la cum aplică ceea ce a învățat ; strategii de auto (evaluare) ;

„important este nu cât ești de deștept ci cum dovedești că ești deștept”

Strategiile interactive încurajează implicarea elevului în procesul de învățare, colaborarea dintre elevi și implicit, dintre elevi și profesor. Prin strategiile interactive sunt stimulate inteligențele multiple pe care profesorul Howard Gardner le-a definit în lucrarea „Frames of Mind” din 1983, unde el spunea despre inteligență că este „abilitatea omului de a-și rezolva problemele în viață sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale” (Frames of Mind: The Theorz of Multiple Intelligences). Conform T.I.M. fiecare individ are cel puțin nouă inteligențe diferite exprimate și dezvoltate diferit , astfel profesorul trebuie să țină cont de diferențele dintre elevi și să-i trateze diferențiat. Zonele cerebrale corespunzătoare unui anumit tip de inteligență trebuie stimulate dacă rămân nefolosite ele se dezactivează. Despre aceste inteligențe multiple Garner spune că sunt potențialități biologice care se dezvoltă în funcție de motivație, vârstă.

Strategiile interactive stimulează diferitele tipuri de inteligență. Cele nouă tipuri de inteligență multiple susținute de H. Gardner sunt :

inteligența verbală – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență au abilitatea de a se exprima retoric, plăcerea de a citi și de a scrie ;

inteligența logico-matematică – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență au abilitatea de a analiza logic probleme, de a rezolva probleme abstracte, de a grupa și ordona date, de a le interpreta, de a înțelege idei și lucruri ;

inteligemța vizuală – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență percep culorile, formele, spațiului, au capacitatea de a gândi tridimensional ;

inteligența muzicală – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență au aptitudini muzicale, apreciază și produc muzica ;

inteligența corporală / kinestezică – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență reacționează fizic și au sensibilitate tactilă ;

inteligența socială – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență au capacitatea de a aprecia și înțelege dorințele celorlalți, stările, au calități de lider, mențin sinergia grupului ;

inteligența intrapersonală – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență au capacitatea de autocunoaștere, de autoreflecție ;

inteligență naturalistă – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență iubesc, înțeleg și apreciază tot ce este legat de natură ;

inteligență existențială – cei care au dezvoltat acest tip de inteligență au darul de a reflecta și sunt preocupați de existența umană ;

Aplicarea teoriei inteligențelor multiple în activitatea didactică se realizează prin metode și strategii didactice care urmăresc scoaterea în evidență a aptitudinile elevilor și dezvoltarea acestora .

Elevilor li se aduce la conoștință teoria inteligențelor multiple ,se cere acestora să noteze punctele tari și punctele slabe ale lor ca rezultat al unei concluzii personale , informațiile pe care și le-ar dori să le învețe : chestionare , teste de autoevaluare , toate cuprinse în portofolii sau jurnale reflexive și având ca scop identificarea capacităților elevilor și remarcarea tipului de inteligență dominant de care dispune . Elevul trebuie să dea dovadă de interes , iar cadrul didactic trebuie să îi motiveze pe elevi și să le ofere cadrul necesar pentru ca elevii să se poată manifesta . Prin metode interactive elevii își exprimă opinii , interese, puncte de vedere personale asupra modului în care se desfășoară activitatea de învățare și schimbările pe care ar dori să fie făcute în modul de desfășurare al lecției, aplică cunoștințele de care dispune .

Profesorul trebuie să îi motiveze pe elevi și să le ofere cadrul necesar și materialele necesare pentru ca ei să se manifeste. Cadrul didactic se folosește de strategii de predare-învățare-evaluare interactive care au ca obiectiv implicarea activă a elevului ,trebuie să acorde o atenție deosebită proiectării activității didactice , în formularea obiectivelor operaționale, să utilizeze verbe comportamentale ( să definească, să clarifice, să interpreteze, să reproducă, să creeze etc.) , să ia în considerare nivelul de pregătire al elevilor și capacitatea lor de a lucra în echipă.

Fig.nr.3 : Teoria Inteligențelor Multiple (fig.nr.10, pag.69,Strategii Didactice Interactive , Crenguța –Lăcrămioara Oprea) .

Pentru a aplica cu succes Teoria Inteligențelor Multiple , cadrul didactic se va folosi de strategii didactice interactive de predare-învățare-evaluare , care îl vor implica activ pe elev.Acesta exprimându-și opinii ,interese, puncte de vedere personale asupra modului în care se desfășoară activitatea de învățare , modalitatea prin care urmau să-și valorifice cunoștințele de care dispune .

Tabelul nr. 1 : Aplicarea T.I.M. în clasă

Aplicarea T.I.M. duce la realizarea conexiunilor între diverse arii curriculare, la promovarea relațiilor intradisciplinare și pluridisciplinare. Profesorul alege metode și strategii didactice ținând cont de abilitățile elevului, știe ce îi place, conștientizează că are abilități și talente pe care le poate folosi, de aici rezultă plăcerea educatului de a învăța, iar rezultatele nu vor întârzia să apară. T.I.M. promovează o varietate de căi de învățare.

În proiectarea unei lecții având la bază T.I.M., profesorul trebuie să țină cont de obiectivele ce și le-a propus spre a fi atinse (cognitive, afective, psihomotorii), importanța temei alese, contribuția cu informații din fondul de cunoștințe al elevilor, modalități prin care profesorul caută să-i motiveze pe elevi (joc didactic, planșă, hartă, chestionar etc.), legăturile dintre temă și T.I.M. (Cum pot motiva elevii să învețe prin cooperare? Cum pot să folosesc materiale vizuale și când să le introduc în cadrul orei?), conștientizarea elevilor asupra progreselor realizate și demonstrarea acestora .

Metodele care activează și dezvoltă inteligența multiplă sunt: discuția în grup, pălăriile gânditoare, brainstorming-ul, portofoliul, eseul, hărți conceptuale, crearea de planșe și reprezentări grafice etc. Portofoliul stimulează mai multe tipuri de inteligență: verbală / lingvistică (redactarea), vizuală (instrumente vizuale), logică – matematică (clasificarea materialelor, cronologie), muzicală (suport audio), intrapersonală (activitate în grup). Portofoliul centrat pe mai multe tipuri de inteligență conține: compuneri, rezumate, recenzii, fișe de studiu, chestionare, referate, rebusuri etc. (inteligența verbală / lingvistică), hărți conceptuale, argumentații logice pe o temă, jocuri logice (inteligența logică), desene, reprezentări grafice, fotografii, fișe de observație (inteligența spațială), studii de caz, rapoarte de activitate practică (inteligența kinestezică), casete, CD-uri (inteligența muzicală), chestionare de opinii, scrisori (inteligența socială).

Tabelul nr.2 : Sarcini de învățare din perspectiva T.I.M.

Folosirea strategiilor didactice interactive cere din partea profesorului de a avea o viziune constructivă asupra procesului didactic. Constructivismul este o teorie care cuprinde strategii, metode care implică colaborarea și comunicarea între elevi. Cunoașterea constructivistă se bazează pe ideea că cei ce învață dobândesc noi cunoștințe pe baza cunoștințelor anterior asimilate, exersând și colaborând.

Cunoașterea constructivistă se referă la faptul că elevii obțin cunoștințe noi folosindu-se de ceea ce știu deja. Învățarea este un proces activ prin care elevii folosesc cunoștințele de care dispun ei pentru a-și însuși noi cunoștințe, ei rămân activi pe tot parcursul activității de învățare – argumentează, colaborează, concluzionează, descoperă, rezolvă probleme ,,învățarea este un proces activ și constructiv care întotdeauna are loc într-un context multidimensional și sistematic. Rezultatele învățării nu pot fi anticipate, procesele de construire fiind individuale și specifice situației” (Reinmann – Rothmeier / Mandl, 1997, p.366)

Predarea nu poate fi văzută ca un proces de transmitere de cunoștințe de la profesor la elev, profesorul trebuie să fie un mediator și să-i ofere elevului prilejul de a folosi cunoștințele anterioare în diferite situații de învățare, trebuie să fie preocupat de modul în care vor fi transmise informațiile, să acorde atenție modului de distribuire al sarcinilor care trebuie să fie cât mai diferențiat și adaptat la nivelul de pregătire al fiecărui elev, să-i motiveze pe elevi în realizarea sarcinilor de învățare propuse.

3. Strategii didactice interactive în procesul didactic

3.1. Strategii didactice interactive bazate pe învățarea prin colaborare și cooperare

Strategiile didactice bazate pe cooperare au ca rezultat dezvoltarea personalității, a stimei de sine, a abilităților de comunicare, a motivației, stimulează gândirea critică și creativă, respectul reciproc și toleranța.

Într-un studiu din 1989 a lui Johnson D.W. și Johnson R.T. au fost comparate tehnicile de învățare prin cooperare cu cele tradiționale iar rezultatul a fost că munca în echipă dezvoltă capacitatea elevilor de a lucra împreună în vederea realizării unui obiectiv comun.

Învățarea prin cooperare este o strategie didactică care îi încurajează pe elevi să lucreze în grupuri mici în vederea realizării unui obiectiv comun. Se pune accent pe procesul în sine și este o formă de interacțiune psihosocială.

Învățarea prin cooperare se bazează pe toleranță, efort susținut de toți cei implicați în activitatea didactică, iar atenția cade asupra procesului de elaborare și pornește de la ideea că toți pot oferi variante pentru soluționarea unei probleme,. Evaluarea are în vedere contribuția fiecărui membru al echipei, iar rezultatul obținut este un produs al grupului.

Principiile care stau la baza învățării prin cooperare sunt: interdependența pozitivă, responsabilitatea individuală, formarea și dezvoltarea capacităților sociale, interacțiunea față în față, împărțirea sarcinilor și reflecția. Toți membrii grupului participă la realizarea unei sarcini iar rezultatul este un efort colectiv. Fiecare membru are o responsabilitate, rezolvarea sarcinii duce la formarea și dezvoltarea capacităților sociale prin stimularea inteligenței și a abilității de a comunica.

Rolul profesorului este de a stimula activitatea și de a participa alături de elevi la desfășurarea activității oferind soluții. În procesul de învățare prin cooperare se disting mai multe etape: constituirea grupului, situația problemă, reflecția și cercetarea, dezbaterea colectivă, concluziile.

Un rol important trebuie acordat de către profesor constituirii grupului. Există trei tipuri de grupuri: informale, formale, echipa.

Grupurile informale de învățare sunt create cu un scop anume pentru a se consulta într-o problemă dată sau pentru a găsi soluții, se constituie pentru un timp scurt și sunt formate din 3 – 4 membrii. Acest tip de grup este creat de profesor pentru a crește motivația și atenția pentru a observa în ce măsură elevii au înțeles cele predate.

Grupurile formale de învățare sunt stabilite anterior procesului instructiv – educativ, sunt grupuri mari, au o sarcină anume dată spre rezolvare și lucrează împreună pe o perioadă de timp mai lungă.

Echipa este formată dintr-un grup de 4-5 membrii, eterogen, având reguli și responsabilități proprii fiecărui membru, se lucrează pe baza unui plan pe un timp mai lung, iar evaluarea se face pe echipă prin aprecierea rezultatului colectiv.

În constituirea unui grup trebuie să se țină cont de: vârsta și nivelul de pregătire al elevilor, mărimea grupului, diferențele dintre membrii. Grupul trebuie să fie eterogen din punct de vedere al vârstei, dezvoltării cognitive, afective. Numărul maxim de membrii să fie de 6, optim de 4, la începutul aplicării acestui tip de activitate se poate oferi posibilitatea elevilor de a-și alege singuri partenerii.

Profesorul trebuie să dezvolte la elevi abilități pentru ca munca în grup să aibă succes: capacitatea de a comunica, de a trimite și de a primi feed-back-ul, de a fi tolerant acceptând părerile celorlalți, de a reflecta, de a fi receptiv, de a asculta activ.

Munca în grup are o serie de beneficii precum faptul că oferă elevilor ocazia de a evalua procesul de învățare pe tot parcursul său și de a-și dezvolta trăsături personale (onestitatea, toleranța, răbdarea).

Metodele interactive de grup îl solicită și pe profesor care trebuie să dea dovadă de o serie de competențe: competența energizantă, competența empatică, competența ludică, competența organizatorică, competența interrelațională, competențele științifice, competențe psihopedagogice și metodice, competențe manageriale și psihosociale.

Profesorul urmărește antrenarea elevului în procesul didactic determinându-l pe acesta să-și dorească să rezolve problema dată, să-l încurajeze în căutarea de soluții (competența energizantă), să dispună de abilitatea de a lucra cu elevii (competența empatică), capacitatea profesorului de a se implica și de a-i implica pe elevi în jocuri didactice (competența ludică), capacitatea de a organiza colectivul de elevi și de a interveni în situații limită, de a menține legătura între participanții și subiectul activ (competența organizatorică), capacitatea de a menține și de a dezvolta abilitățile de comunicare, de a încuraja originalitatea și toleranța (competența interrelațională), capacitatea de a reda și de a structura o problemă corect științific, logic și clar (competența științifică), capacitatea de a da procesului instructiv-educativ o eficiență psihopedagogică, de a avea o logică didactică (competența psihopedagogică și metodică), capacitatea de a organiza relațiile sociale în clasă (competența managerială și psihosocială).

Dacă în pedagogia tradițională rolul profesorului era acela de furnizor de informații, în pedagogia modernă el devine coparticipant alături de elev la procesul instructiv-educativ. În lecția tradițională forma de organizare a elevilor era frontală iar profesorul lucrează simultan cu întreaga clasă, toți elevii au aceeași sarcină. Avantajele acestui tip de organizare sunt: se câștigă timp, se predau mai multe informații, feed-back-ul este primit imediat. Dezavantajele sunt: activitatea este centrată pe profesor, învățarea se face prin memorare, se bazează mai mult pe metodele expozitive.

În cadrul lecților centrate pe elevi se pune accent pe activitatea pe grupe în care elevii sunt organizați în grupuri și colaborează pentru realizarea aceleași sarcini, dar având roluri diferite. Avantajele acestui tip de activitate sunt: gruparea elevilor se poate face în funcție de nivelul abilităților, interese, sau aptitudini, învățarea se face în ritm propriu, crește responsabilitatea elevului față de grup, elevii se ajută reciproc și învață unii de la alții, se realizează o împărțire a sarcinilor în cadrul grupului, se dezvoltă abilitățile de comunicare și colaborare. Dezavantajele sunt: necesitatea unui timp mai lung alocat pentru rezolvarea sarcinilor, evaluarea se face cu dificultate în condițiile în care rezultatul este al grupului nu al unui elev în parte, facilitează erorile de învățare.

Tabel nr .3 Analiza Swot

O mare atenție trebuie să se acorde dimensiunii grupurilor pentru că cu cât grupul e mai mare cu atât mai puțini elevi participă, crește diversitatea opiniilor, imposibilitatea fiecărui elev de a transmite un mesaj, este dificil să rămână toți concentrați asupra sarcinii mai apare dificultatea de a ajunge la un consens. În grupuri mici fiecare elev trebuie să se implice pentru realizarea sarcinii grupurile mici sunt mai ușor de monitorizat este mai ușor de observat și de corectat dificultățile pe care le întâmpină elevii.

Structura grupurilor presupune formarea de grupuri eterogene compuse din elevi cu niveluri diferite de cunoștințe, de competențe sociale, de motivație de învățare, abilități de comunicare. Unii cercetători susțin constituirea de grupuri omogene în timp ce Cătălina Ulrich (2000, p.41) nu recomandă acest tip de organizare .

În organizarea grupurilor profesorul trebuie să țină cont și de nevoile, interesele și dorințele elevilor. Există o serie de strategii care au ca scop gruparea elevilor: gruparea aleatorie, distribuirea stratificată, formarea grupurilor de către profesor, formarea grupurilor de către elevi.

Gruparea aleatorie – este cea mai ușor de realizat. Elevii numără de la 1 la 4. Cei cu același număr vor forma câte un grup. Se pot folosi cuvinte sau simboluri, bilete de aceeași culoare.

Distribuirea stratificată – un elev dintre cei „buni”, unul dintre cei „slabi”, 2 din nivelul mediu.

Formarea grupurilor de către profesor – permite profesorului să formeze grupe eterogene.

Formarea grupurilor de către elevi – nu este indicată pentru ca elevii să fie grupați pe baza unui criteriu : sex, etnie, nivel de învățătură.

Atunci când se organizează învățarea în grup, profesorul trebuie să țină cont de: obiectivele pe care și le-a propus , metode, mijloace, gruparea elevilor, procedeele de evaluare.

Referitor la modul de aranjare a grupurilor în sala de clasă, membrii grupului stau față în față pentru a colabora mai ușor, schimbarea periodică a poziției elevilor în clasă, orientarea, stabilirea normelor, rezolvarea conflictelor, productivitatea și destrămarea.

Orientarea este etapa în care se organizează activități cu scopul de a câștiga încrederea elevilor și familiarizarea lor. Elevii au ocazia de a vorbi despre ei referitor la activități pe care și-ar dori să le facă la școală. Scopul acestor activități este de a identifica nevoile, interesele elevilor. Orientarea este momentul de încălzire al elevilor și de constituire a grupului.

Exemple de tehnici de orientare a elevilor:

realizarea unui ecuson care să cuprindă simboluri care îl caracterizează pe elevi (hobby-uri, culoarea, planta preferată etc.) ;

vânătoarea de comori – fiecare elev primește un tabel iar pentru completarea lui trebuie să adreseze întrebări colegilor ;

elevii completeză steaua cu informații despre el, după care o prezintă colegului de bancă și ascultă ce a scris el. (2 lucruri de care sunt mândru; 2 obiective de viitor; 2 calități; 3 cuvinte care mă caracterizează) = > cunoașterea colegilor, exersarea comunicării ;

Pentru o bună funcționare a grupului, elevii stabilesc printr-un consens cu profesorul o serie de reguli sau norme ale grupului (să asculte cu atenție pe ceilalți colegi; să nu vorbească simultan etc.).

În activitățile în grup fiecare elev are responsabilități precise, are un rol pe care trebuie să îl îndeplinească pentru succesul activității. Toși membrii grupului trebuie să aibă acces la materiale didactice puse la dispoziție de profesor, iar profesorul trebuie să se asigure de acest lucru.

Profesorul este instructor are numeroase responsabilități: oferă instrucțiuni asupra modului în care se va lucra (să discute în șoaptă, se ridică mâna pentru a se anunța, să solicite materiale, să solicite informații, să respecte timpul, să-i asculte cu atenție pe ceilalți membrii ai grupului). Regulile sunt negociate și stabilite împreună cu elevii și nu impuse, pentru a se obișnui cu ele sunt repetate în cadrul altor lecții.

Profesorul are rol de consultant, el oferă informații suplimentare, îi orientează pe elevi, îndrumându-i spre materialele pe care să le folosească. Responsabilitatea în realizarea unui produs aparține în totalitate elevilor, profesorul nu influențează opinile elevilor.

Profesorul este observator, observă activitatea de cooperare, supraveghează ritmul de lucru, afinitățile dintre elevi, dinamica grupului.

Profesorul este facilitator, adică facilitează activitatea oferind materiale; este motivator – motivează elevii prin modul de prezentare, prin strategii interactive; este coordonator al activității de predare-învățare-evaluare.

Este importantă monitorizarea activității de tip cognitiv pentru a se observa dacă participanții au ajuns la învățarea reală sau nu , pentru asigurarea succesului trebuie ținut cont de o serie de lucruri precum: conținutul să fie accesibil elevilor, să facă față intereselor și scopurilor elevilor; sarcina oferită spre rezolvare să fie clară și să ofere posibilitatea ca toți elevii să fie implicați se cere o divizare a sarcinilor în cadrul grupului; grupul răspunde de realizarea sarcinii, fiecare membru are o responsabilitate iar de succesul său depinde succesul grupului; să fie promovate abilitățile de comunicare; să fie create momente în care elevii să discute despre modul în care s-a desfășurat activitatea dacă au fost atinse sau nu obiectivele propuse și ce ar dori în viitor să se schimbe în ceea ce privește activitatea.

Evaluarea activității grupului poate întâmpina o serie de dificultăți. Aprecierea prin laude contribuie la motivarea elevilor. Verificarea rezultatului învățării se face printr-un instrument de evaluare-test, chestionar, referate, proiecte, portofolii – imediat după evaluare sunt corectate erorile iar elevii sunt încurajați să se autoevalueze. În procesul de evaluare profesorul poate utiliza fișe de evaluare a grupurilor, fișe de observare a comportamentului grupului, fișă de autoevaluare a elevului, fișă de evaluare a comportamentului membrilor grupului și a realizării sarcinilor de învățare, fișă de evaluare a gradului de participare a membrilor grupurilor .

Fișă de evaluare a echipei …………

Fișă de autoevaluare a elevului………..

Acordați-vă 1-3 puncte pentru realizarea fiecărui obiectiv.

Fișă de evaluare a gradului de participare a membrilor .

Fișă de evaluare a comportamentului membrilor grupului și a realizării sarcinilor de învățare .

Fișă de observare a comportamentului grupului .

Pentru ca munca pe grupe să fie eficientă elevii trebuie obișnuiți să lucreze la început în perechi , apoi în grupuri mici și pe echipe. În momentul în care se realizează proiectarea lecției profesorul trebuie să țină cont de structura grupurilor, rolul pe care îl va avea fiecare elev în cadrul grupului, dozarea timpului (cât este muncă individuală, cât frontală) sarcinile de lucru ce le vor avea de rezolvat care trebuie explicate clar, materialul pus la dispoziție, cum vor fi evaluate rezultatele.

Clasa este constituită ca o comunitate ai cărei membri au scopuri și nevoi comune, lucrează împreună și comunică între ei. Pentru ca o clasă să fie percepută ca o comunitate, atât profesorul cât și elevii trebuie să depună un efort în acest sens.

Profesorii percep comunitățile claselor și fac diferențe între ele, la unele clase un profesor se simte bine, elevii sunt preocupați de disciplina sa, simte că poate comunica cu ei, drept urmare acea clasă este o comunitate, pe când în alte clase nu se simte bine, elevii au alte preocupări, întâmpină dificultăți de comunicare, drept rezultat profesorul trebuie să se implice în constituirea acelei comunități pentru ca mai apoi să poată să intervină pedagogic.

Într-o clasă care funcționează ca o comunitate elevii sunt înțeleși, respectați, se sprijină reciproc, decid împreună, au încredere reciprocă unii în ceilalți, au la bază un set de reguli de comportament pe care le respectă .

„ Constituirea comunității trebuie să devină <<inima>> oricărui efort de îmbunătățire al școlii” Thomas Sergiovanni .

3.2. Metode și tehnici de predare-învățare interactivă în grup

„Învățarea în grup exersează capacitatea de decizie și de inițiativă, dă o notă personală muncii, dar și o complementaritate mai mare aptitudinilor și talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susținută de foarte multe elemente de stimulare reciprocă, de cooperare fructoasă” (Ioan Cerghit, 1997, p.54).

Clasificarea metodelor și tehnicilor de predare-învățare interactivă sunt foarte diverse și se face ținând cont de funcția didactică de bază care poate fi de predare-învățare, de fixare și evaluare a cunoștințelor, de rezolvare de probleme.

Strategiile interactive pun accent pe dialog, pe comunicarea între elevi, determinând o învățare activă.

Strategiile didactice interactive de grup duc la o învățare activă, la rezultate evidente, la competiție – „forma motivațională a afirmării de sine, incluzând activitatea de avansare proprie în care individul rivalizează cu ceilalți pentru dobândirea unei situații sociale sau a superiorității”, la cooperare – „este o activitate orientată social, în cadrul căreia individul colaborează cu ceilalți pentru atingerea unui țel comun” (Ausubel, 1981).

Interacțiunea îl ajută pe elev să vadă capacitățile de care dispune și limitele pe care le are. Munca în echipă sau în grup este stimulativă, aplică și sintetizează cunoștințele cât mai variat și complex, presupune o dinamică intergrupală iar procesul de învățare este mai temeinic.

Interacțiunea are o serie de avantaje, precum: dezvoltă inteligențele multiple; stimulează și dezvoltă capacități cognitive complexe – gândirea laterală, gândirea divergentă, gândirea critică; timpul în care este rezolvată o problemă este mai scurt; dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile sociale ale elevilor; interrelațiile au efecte pozitive în planul cognitiv și social al personalității; interrelațiile îi motivează pe elevi pentru învățare; presupune o împărțire a sarcinilor; dispariția fricii de eșec; reduce blocajul emoțional.

Metodele interactive solicită gândirea, inteligența, imaginația, creativitatea.

„Pedagogia modernă nu caută să impună nici un fel de rețetar rigid, dimpotrivă consideră că fixitatea metodelor, conservatorismul educatorilor, rutina excesivă, indiferența etc. aduc mari prejudicii efortului actual de ridicare a învățământului pe noi trepte; ea nu se opune în nici un fel inițiativei și originalității individuale sau colective de regândire și reconsiderare în spirit creator a oricăror aspecte care privesc perfecționarea și modernizarea metodologiei învățământului de toate gradele. În fond, creația în materie de metodologie înseamnă o necontenită căutare, reînoire și îmbunătățire a condițiilor de muncă în instituțile școlare” (Ioan Cerghit, 1997, p.44).

Clasificarea metodelor și tehnicilor interactive în funcție de funcția didactică principală:

Metode și tehnici de predare-învățare interactivă:

Metoda Jigsaw (Mozaicul) ;

Cascada ;

Metoda schimbării perechii ;

Metoda piramidei ;

– Studiul de caz ;

– Jocul didactic ;

– Metoda turnirurilor între echipe (T.G.T.) ;

– Metoda învățării pe grupe mici (S.T.A.D.) ;

– Conversația euristică ;

– Dezbaterea și discuția în grup ;

– Problematizarea, etc. ;

Metode și tehnici de rezolvare de probleme prin stimularea creativității:

Explozia stelară ;

Metoda pălăriilor gânditoare ;

Brainstorming ;

Caruselul ;

Tehnica 6/3/5 ;

Phillips 6/6 ;

Tehnica acvariului ;

Metoda Frisco ;

Sinectica ;

Tehnica focus grup, etc. ;

Metode și tehnici de fixare a cunoștințelor și de evaluare interactivă:

Matricele ;

Diagrama cauzelor și efectului ;

Metoda R.A.I. ;Tehnica florii de nufăr ;

Cartonașele luminoase ; Portofoliul ;

Studiul de caz ; Pânza de paianjen, etc. ;

Metode de cercetare în grup:

Proiectul ,Portofoliul, etc. ;

3.2.1. Metoda predării / învățării reciproce (Reciprocal teaching – Palinscar, 1986)

Este o strategie prin care se învață tehnicile de studiu asupra textului istoric. Metoda cuprinde patru strategii de învățare: rezumarea – adică expunerea esențialului din ceea ce s-a citit; formularea de întrebări – pe baza textului citit; clasificarea datelor – discutarea termenilor și a noțiunilor necunoscute; prezicerea – părerile elevilor. Etapele metodei:

Descrierea metodei ;

Organizarea pe grupe ;

Împărțirea sarcinilor ;

Lucrul pe text ;

Realizarea învățării reciproce ;

Aprecieri, completări ;

Tehnica de studiu are două variante:

Varianta 1 presupune împărțirea clasei în patru grupe corespunzătoare celor patru roluri: rezumator, întrebător, clarificator, prezicător. Astfel grupul A este responsabil de rezumarea textului, grupul B formulează întrebări, grupul C clarifică termenii noi, grupul D dezvoltă predicții.

R Î C P Fig. nr. 4 :

R R Î Î Î C C P P Varianta 1

R Î C P

Varianta 2 se aplică la textele mai lungi prin împărțirea acestora în mai multe părți, iar clasa este împărțită pe grupe de câte patru elevi, fiecare având câte un rol:

R R Fig.nr. 5: Reprezentarea grafică a organizării grupelor

pentru Varianta 2

C Î C Î

P P

R R

C Î C Î

P P

Etapele strategiei sunt: este explicată metoda, se formează grupele, se distribuie textele, echipele lucrează pe text, se poartă discuții între grupe pe tema studiată.

Avantajele metodei: este o strategie de învățare în grup care stimulează capacitatea de concentrare și de selecționare a esențialului, dezvoltă capacitatea de exprimare, atenția și gândirea, învățarea unor tehnici de lucru cu textul.

Aplicație: Astfel în cadrul lecției Colonizarea greacă elevii primesc textul: „în privința celor necesare vieții, coloniile din ținuturile de la Marea Neagră ne dau vite și sclavi în număr foarte mare și de o calitate recunoscută de toți ca excelentă. Ele ne procură din belșug miere, pește sărat. În schimb, primesc din prisosul regiunilor noastre ulei și tot felul de vinuri; cu grâu fac comerț, uneori dându-ne la vremea cuvenită, alteori luând de la noi”(Polibyos, Istorii).

Rezumatorii marchează esențialul, raporturile dintre orașele grecești și coloniile acestora.

Întrebătorii formulează întrebări precum: Care sunt coloniile grecești de la Marea Neagră?; Ce mărfuri aduceau grecii din zona Mării Negre?; Ce mărfuri vindeau grecii în zonă? Care este importanța coloniilor?

Clasificatorii au în vedere explicarea termenilor: colonie, comerț, metropolă.

Prezicătorii formulează ipoteze referitoare la rezultatele pe care le are colonizarea greacă atât asupra orașelor grecești cât și asupra zonelor unde au luat naștere.

Metoda este potrivită pentru studierea textelor. Grupele pot avea texte diferite dar pe aceeași temă sau pot avea fragmente din același text. Se poate lucra pe fișe. Elevii vor colabora pentru realizarea sarcinii de lucru vor nota pe fișe răspunsurile și le vor prezenta colegilor. Prin aplicarea acestei metode este realizată competența 2.2. Extragerea informației esențiale dintr-un mesaj , metoda poate avea ca suport didactic o hartă sau imagini .

3.2.2. Metoda mozaicului (Jigsaw)

Metoda mozaic sau metoda grupurilor interdependente are la bază munca în echipă. Strategia pune accent pe dezvoltarea capacităților, pe vorbire, cooperare, rezolvare de probleme, reflecție, ascultare și gândire creativă. Metoda contribuie la întărirea coeziunii grupurilor și la îmbunătățirea comunicării. Aplicație :

Are următoarele etape:

Pregătirea materialului de studiu – lecția Regate și imperii în Orientul Antic. Elevii cu numărul 1 vor primi subtema Regatul Egiptului, cei cu numărul 2 vor primi subtema Regatul evreilor, cei cu numărul 3 primesc subtema Imperiul Akkadian, numărul 4 primește subtema Imperiu Persan. În cazul aplicării în cadrul a unei lecții de recapitulare se stabilește unitatea de învățare la care se va aplica, competențele ce vor fi urmărite pentru a fi atinse. O temă este împărțită în patru sau cinci subteme, în funcție de numărul elevilor dintr-o grupă.

Organizarea grupurilor de elevi. Elevii vor primi un număr de la 1 la 4. Toți cei cu numărul 1 primesc o subtemă în care vor deveni experți. Grupurile vor fi eterogene. Elevii primesc materialele didactice necesare pentru realizarea sarcinii primite.

Activitatea în grupurile de experți. Toți elevii cu același număr vor forma un grup nou, în care vor studia textul primit, vor extrage ideile principale, vor explica sensul noilor termeni, devin responsabili de predarea acestui material, devin experți. Activitatea este de 10 minute și se desfășoară sub forma unor discuții. Scopul grupelor de experți este de a înțelege și însuși cât mai bine materialul ca să-l poată preda în momentul în care revin în grupele inițiale.

Activitatea în grupurile inițiale de învățare. Experții se reîntorc în grupurile inițiale din care provin și prezintă celorlalți conținutul studiat, transmit cunoștințele asimilate și le rețin pe cele transmise de ceilalți colegi. Expertul adresează întrebări colegilor din grupă, oferă indicații pentru a se asigura că textul a fost înțeles. Elevii pot prezenta conținutul studiat schematic, grafic, sau prin alte materiale (ilustrații, hărți). Fiecare elev adresează întrebări expertului, iar acesta la rândul lui poate adresa întrebări colegilor. Obiectivul grupului este ca toți membrii să-și însușească tot materialul.

De exemplu: la subtema Regate și imperii, se poate recurge la o reprezentare grafică a informațiilor.

Fig. nr . 6 : Reprezentare grafică a unei subteme .

Evaluarea se poate face prin întrebări, printr-un eseu, printr-o fișă de lucru, printr-un test, prin prezentarea materialului. Evaluarea măsoară progresele făcute de elevi, dificultățile întâmpinate, gradul de înțelegere, calitatea și cantitatea informațiilor dobândite. Fișa de lucru trebuie să cuprindă itemi cât mai variați: itemi de tip pereche, cu alegere multiplă, cu întrebări și enunțuri deschise, text lacunar, itemi de tip eseu, itemi de discriminare binară.

Profesorul monitorizează activitatea elevilor, corectează greșelile, stimulează cooperarea, textele să fie scurte. Elevii trebuie să învețe să asculte pe ceilalți colegi, să formuleze întrebări, să expună ceea ce au învățat, să coopereze, dobândesc curaj, încredere în sine.

Metoda contribuie la îmbunătățirea comunicării între elevi. Elevii încearcă să înțeleagă singuri un text și să-l prezinte celorlalți „Cel mai bine învăț când <<îl învăț>> pe altul”

1 1 1 2

2 3 2 3 1 1 2 2

4 4 1 2

1 1 3 4

2 3 2 3

3 3 4 4

4 4 3 4

Fig. nr. 7 : Reprezentarea echipelor și a grupelor de experți .

Grupurile mici sunt adevărate comunități de învățare care determină: dezvoltarea abilităților de comunicare, dezvoltarea capacității de evaluare, obținerea de rezultate bune care au la bază cooperarea, competiția dintre grupuri, sporește motivația.

Profesorul trebuie să aleagă textele ținând cont de obiectivele urmărite care sunt stabilite anterior, textele să fie accesibile, sarcina oferită elevilor să fie clar formulată iar rezultatele grupurilor să fie corectate, elevii să cunoască etapele pe care trebuie să le parcurgă pentru a obține rezultatul dorit care trebuie să fie un produs al comunicării dintre ei .

3.2.3. Metoda piramidei

Metoda „piramidei” sau „bulgăre de zăpadă” este o strategie bazată pe investigație și pe rezolvarea situațiilor – problemă la fel ca și Tehnica Phillips 6×6, Tehnica 6-3-5. Punctul de plecare la acest gen de strategii este identificarea unei situații problemă, rezolvarea acesteia printr-o investigație bazată pe comparații și analize – activitate individuală sau în grupuri mici. Profesorul are rol de moderator, de supraveghetor al activității de învățare, de aici rezultă autonomia elevilor.

Avantajele acestei strategii bazate pe investigație și pe rezolvarea unei situații-problemă este că elevii învață să cerceteze și să rezolve singuri o problemă, învață să lucreze individual, să colaboreze cu ceilalți membrii ai grupului.

Strategia are mai multe etape:

Comunicarea sarcinii de lucru sau faza introductivă în care profesorul expune problema pe care elevii o vor avea de rezolvat.

Activitatea individuală: elevii lucrează individual căutând să rezolve problema, formulează întrebări legate de subiect.

Activitate în perechi: Se formează grupe de câte 2 elev, se poartă discuții pe subiectul tratat, se răspunde la întrebări și sunt formulate altele noi.

Activitatea în grupuri mai mari de câte patru elevi. Elevii compară soluțiile, răspund la întrebări și formulează concluzii.

Activitatea frontală: reprezentantul fiecărui grup prezintă concluziile grupului pe care le poate nota pe tablă. Activitate desfășurată cu întreaga clasă, reunită. Se vor formula concluziile finale .

Aplicație : O situație problemă poate fi: Imperiul roman era în secolul al IV-lea cel mai mare și întins stat, cu toate acestea în 395 împăratul Theodosius I a hotărât împărțirea lui în două. De ce s-a luat această măsură ? sau În mileniul al IV-lea î.Hr. apar în Mesopotamia primele orașe- state . Cum vă explicați transformarea unora dintre ele în imperii și dispariția altora ?

5.Activitate frontală

4.Activitate în grupuri mari

3.Activitate în perechi

2.Activitate

individuală 1.Etapa

introductivă

Fig.nr.8 : Reprezentarea etapelor metodei piramidei .

Aplicarea la clasă a acestei metode are ca rezultat stimularea învățării prin cooperare ajutându-l pe elev să primească mai multă încredere în forțele proprii , să fie tolerant cu ceilalți membri ai grupului . În ciuda activizării intense a elevului dezavantajul aplicării acestei metode constă în faptul că evaluarea se realizează greu în condițiile în care rezultatul sarcinii de lucru este unul colectiv drept urmare trebuie să fie monitorizată activitatea din interiorul grupelor prin completarea de către profesor a unor fișe de observare sau de evaluare a grupelor.

3.2.4. Tehnica 6-3-5

Tehnica 6-3-5 (6 persoane, 3 idei, 5 minute) se aseamănă cu tehnica brainstorming este denumită și brainwriting.

Etapele strategiei sunt:

Formarea grupelor de câte 6 membrii. Comunicarea sarcinilor de lucru. Timp de 5 minute se discută în cadrul fiecărei grupe, despre cauzele colonizării grecești, sunt propuse trei idei care vor fi notate într-un tabel care va circula de la o grupă la alta.

Activitatea frontală în care sunt analizate soluțiile și sunt apreciate rezultatele.

Discuția poate continua cu urmările procesului de colonizare sau care sunt raporturile dintre metropolă și colonie. Cu scopul de a-i implica pe toți elevii, se poate cere ca pe o fișă fiecare elev să scrie propria idee. Fișele de lucru vor ajunge la profesor, atât cele ale grupelor,

cât și cele ale membrilor grupelor.

Tehnica 6-3-5 are mai multe avantaje: dezvoltă creativitatea elevilor, îi obligă pe elevi să comunice, dezvoltă capacitatea de analiză, de evaluare, dezvoltă atenția. Dezavantajul este timpul scurt de lucru, elevii pot fi influențați de răspunsurile anterioare.

3.2.5. Metoda pălăriilor gânditoare (Thinking hats)

Sunt 6 pălării gânditoare de culori diferite: alb, roșu, galben, verde, albastru, negru. Fiecare pălărie are un rol în funcție de culoarea ei. Elevii trebuie să cunoască ce reprezintă fiecare pălărie și ceea ce semnifică ea.

Pălăria albastră – este pălăria care organizează acțiunea, sistematizează concluziile, controlează întregul proces. Gânditorul cu pălăria albastră definește problema, adună informațiile, clarifică și formulează concluziile. Este neutră, are în vedere fapte, obiective și imagini clare. Exprimă controlul procesului de gândire, supraveghează, dirijează, controlează și organizează.

Pălăria albă – oferă informațiile și materialele disponibile, încearcă să le adune. Gânditorul pălăriei albe este direct și obiectiv.

Pălăria verde – are în vedere posibile soluții, simbolizează gândirea creativă, oferă noi variante, noi posibilități, generează noi idei. Stimulează gândirea creativă, este inovatoare.

Pălăria galbenă – gândește logic , pozitiv, explorează noi posibilități pentru realizarea soluțiilor propuse. Oferă sugestii, propuneri clare și concrete la ideile oferite de pălăria verde, aduce beneficii. Este gândirea optimistă și constructivă .

Pălăria neagră – identifică greșelile, judecă critic fiecare idee, gândește negativ și logic, scoate în evidență ceea ce este incorect.

Pălăria roșie – spune ce simte despre, legitimează emoțiile. Gânditorul cu pălărie roșie explorează sentimentele participanților la discuție. Dă libertate imaginației și sentimentelor.

Se împart cele 6 pălării gânditoare elevilor. Pălăria poate fi purtată de un elev sau de un grup care interpretează rolul pălăriei gânditoare.

Strategia funcționează astfel:

Pălăria albastră – definește problema

Pălăria albă – oferă materialele și informațiile disponibile

Pălăria verde – vizează soluțiile posibile

Pălăria neagră – sesizează greșelile

Pălăria galbenă – leagă soluțiile de informații

Pălăria roșie – îl determină pe elev să-și expună punctul de vedere

Pălăria albastră – alege soluția corectă

Pălăriile gânditoare pot fi purtate de toți membrii unui grup antrenați în discuție sau pot fi purtate pe rând de participanți. Într-o discuție Elevul 1 are o părere diferită de Elevul 2, prin tehnica celor 6 pălării gânditoare atât Elevului 1 cât și Elevului 2 îi este oferită ocazia de a purta pălăria neagră, devenind critici, observând greșelile sau neajunsurile, sau pot purta pe rând, pălăria galbenă cea care oferă soluții .

Avantajele acestei metode sunt: încurajează gândirea complexă completă și constructivă; dezvoltă competențele inteligenței lingvistice, logice și interpersonale; stimulează creativitatea și gândirea; dezvoltă capacitățile sociale, de toleranță reciprocă.

Aplicație a metodei pălăriilor gânditoare la unitatea Orientul Antic:

1. Pălăria albă – informează.

Unde au apărut primele orașe-state?

În ce condiții au apărut ele și cum au evoluat?

Cum erau organizate orașele-state?

Ce informații deținem despre primele orașe -state?

2. Pălăria roșie – spune ce simți!

Imaginează-ți că ai vizita un oraș-stat din Orientul Antic. Cum te-ai simți? Ce crezi că ai vedea? Ce întrebări ai adresa regelui?

3. Pălăria verde – generează idei noi.

Cunoscând elementele componente ale unui oraș-stat din Orientul Antic realizează o schiță simplă a unei astfel de așezări (ziduri de apărare, porțile, palatul regal, templul zeului).

4. Pălăria galbenă – aduce beneficii.

Am putea desena trei astfel de orașe și le-am spune: Ur, Akkad, Teba. Am putea nota trei caracteristici ale fiecăruia dintre acestea. Exemplu: Ur – cel mai vechi cod de legi (codul lui Ur-Nammu), cel mai mare oraș-stat, scrierea cuneiformă; Akkad – primul oraș-stat care devine imperiu, primul imperiu din istorie, se găsea în nordul Mesopotamiei, a fost întemeiat de Sargon I.

Aplicație a metodei pălăriilor gânditoare pe tema Forme de organizare politică în lumea antică. Imperiul roman.Se poate aplica această strategie pentru realizarea competenței 2.5. Analiza critică a acțiunii personalitățiilor și grupurilor umane în diferite contexte .

Profesorul prezintă tema și formează grupele de elevi în funcție de culoarea pălăriei alese , distribuie elevilor câte o fișă cu un document, de exemplu ,din Cassius Dio ,Istoria romană, text referitor la cucerirea Daciei de către Traian : ,,Traian trimise…solii lui Decebal la senat pentru ca și aceștia să întărească pacea…Solii trimiși din partea sa fură duși la senat și ei, punând jos armele, împreunară mâinile cum fac prinșii de război, rostiră câteva cuvinte, se rugară și ,astfel, încheiară pacea și-și luară apoi armele de jos.Traian își sărbători triumful și fu numit ,,Dacicul”; el rândui în teatru lupte de gladiatori și readuse pe scenă actori…Deși iubea faptele de arme, nu se îngrijea mai puțin de celelalte și de împărțirea dreptății. El prezida judecățile…”.

Fiecare elev se va comporta conform atribuțiilor pe care le are pălăria primită .Pornind de la textul lui Cassius Dio se va analiza critic politica externă a împăratului Traian .

3.2.6. Tehnica Lotus (Floarea de nufăr)

Tehnica Lotus este o tehnică de verificare și evaluare interactivă , scopul acestei metode este de a determina participarea tuturor elevilor la un exercițiu de creație.

Tehnica florii de nufăr presupune conexiune între idei, pornind de la o temă centrală. În jurul temei centrale sunt trecute 8 idei secundare care la rândul lor urmau să devină teme principale pentru alte 8 flori de nufăr.

Etapele strategiei Floarea de nufăr:

Construirea graficului ;

Scrierea temei centrale în centrul graficului ;

Cele 8 etape ce înconjoară tema centrală sunt completate de la A la H ;

Folosirea celor 8 idei drept noi teme centrale ;

Etapa constituirii de noi cadrane ;

Evaluarea ideilor se face prin analiza diagramelor ;

Profesorul joacă rolul de moderator și are obligația de a încuraja pe fiecare elev să lucreze, să-și spună părerea, să participe la activitatea colectivă din interiorul grupului pentru a rezolva o sarcină dată. Metoda încurajează competiția între grupe iar aplicarea acestei metode duce la stimularea creativității elevilor.

Fig. nr. 9 : Reprezentarea grafică a Tehnicii Lotus.

Tehnica poate fi aplicată atât individual cât și pe grupe .

Aplicație la varianta Lotus de grup are următoarele etape :

Construirea graficului ;

Este anunțată tema centrală . Tema centrală este Grecia Antică . Aceasta este notată de elevi în centrul graficului ;

Elevii lucrează individual câteva minute după care sunt completate oral de la A la H cele 8 petale ce înconjură tema centrală .Ele sunt completate cu idei secundare aflate în legătură cu tema centrală. Cele 8 idei secundare sunt : Omul și Mediul, Grecia minoică, Grecia miceniană, Perioada obscură, Grecia arhaică, Cetatea polis, Colonizarea greacă, Metode de guvernare .

Se formează grupele de câte 3,4 sau 5 elevi fiecare.

Ideile secundare devin teme centrale pentru fiecare grup care va lucra independent la dezvoltarea temei ce îi revine .

Astfel pentru subtema Omul și Mediul devenită temă centrală pentru grupa A. Elevii pot completa cu următoarele idei : Grecia= Elada; cea mai înfloritoare civilizație antică; elenii= triburi indo-europene; Grecia se găsește în Peninsula Balcanică; relief muntos cu puține câmpii și râuri; bogății: marmura, argila, aur, fier, aramă ; ocupațiile locuitorilor: mineritul, meșteșugurile, comerțul, agricultura; împărțirea teritorială: Grecia continentală, Grecia insulară, Grecia asiatică, Grecia mare .

Pentru subtema Grecia miceniană devenită între timp temă centrală ,elevii completează prima civilizație a elenilor; întemeiată de ahei; au ridicat cetăți puternice -Micene; conducătorii se numeau basilei; s-a extins în jurul Mării Egee; aveau o flotă puternică; războiul troian cca.1200î.Hr.; a fost influențată de civilizația minoică .

6. Prezentarea în fața colectivului de elevi a rezultatelor fiecărei grupe .

7. Evaluarea muncii depuse în cadrul grupului .

Tehnica Lotus este o strategie prin care se dezvoltă :-inteligența lingvistică datorită necesității de a comunica cu scopul de a crea idei noi ;-capacitatea de a aprecia și de a ține cont de dorințele și motivațiile celorlalți membrii;-de a tolera opiniile celorlalți ;-rezultatul va fi dezvoltarea inteligenței interpersonale ;-capacitatea de relaționare care duce la dezvoltarea inteligenței sociale.

Fig. nr. 10 : Reprezentarea modului de organizare a grupelor în varianta Lotus de grup.

3.2.7. Tehnica Phillips 6×6

A fost elaborată de profesorul de literatură J.Donald Phillips, este o tehnică bazată pe investigație și rezolvarea unor situații problemă. Grupele sunt formate din 6 membrii care lucrează 6 minute.

Metoda este asemănătoare cu metodele brainstorming și 6/3/5 . Avantajele acestei metode sunt: obținerea de numeroase idei într-un interval de timp scurt , stimulează imaginația și creativitatea, încurajează cooperarea dintre membrii grupului și competiția dintre grupuri, facilitează comunicarea dar și exprimarea liberă.

Etapele acestei metode sunt :

Formarea grupurilor de către 6 elevi (2 minute). Fiecare grup își alege un secretar care notează ideile și un conducător care coordonează activitatea în cadrul grupului .

Comunicarea sarcinii de lucru (2 minute) .

Desfășurarea discuțiilor în cadrul grupurilor, pe tema anunțată anterior (6 minute).

Prezentarea rapoartelor : Timp de 2 minute fiecare grup va prezenta concluziile la care a ajuns în urma activității desfășurate în cadrul grupului.

Discuția colectivă : Sunt analizate toate rapoartele și este formulată soluția finală.

Profesorul supraveghează dezbaterea intervenind dacă este nevoie. Metoda determină o participare colectivă și activă a elevilor la rezolvarea sarcinii de lucru.

Fig. nr. 11 : Structura clasei de elevi prin Tehnica Phillips 6×6.

3.2.8. Metoda diagramei cauză- efect

Tehnica este asemănătoare cu cea Fishbone-Maps și oferă posibilitatea de a scoate în evidență cauzele și efectul unui eveniment , proces, problemă .Este o metodă de grup și dezvoltă creativitatea elevilor.

Etapele acestei metode sunt următoarele :

Împărțirea elevilor în grupe de lucru .

Prezentarea problemei.

Dezbaterea în grup . Elevii poartă discuții în interiorul grupelor pentru a sesiza cauzele care au determinat efectul. Acestea sunt notate pe fișa de lucru.

Fiecare grupă desenează diagrama cauzelor și efectului astfel:

pe axa principală a diagramei se notează efectul ;

pe ramurile axei principale se notează cauzele principale ale efectului care corespund celor 6 întrebări : CÂND? ,UNDE ? ,CINE ?,DE CE ?,CE ?,CUM ?

cauzele secundare provin din cele principale și se trec pe câte o ramură mai mică.

Fig. nr . 12: Diagrama cauză –efect .

Etapa examinării cauzelor minore sau secundare și a cauzelor principale .Evaluarea diagramelor .

Stabilirea concluziilor .

Aplicație : În cadrul temei Forme de organizare politică în antichitate ( Legiuitori și Tirani )în vederea realizării competenței 1.2.Evidențierea relației cauză-efect într-o succesiune de evenimente. Problemele ce pot fi atinse în cadrul acestei teme sunt : monarhia egipteană, democrația ateniană, republica și imperiul roman ,regatul dac .Elevii sunt organizați pe grupe , fiecare grupă va primi câte un stat antic și va trebui să ilustreze relația de cauzalitate în ceea ce privește evoluția statelor în antichitate . Metoda poate fi aplicată la o lecție de sistematizare sau de recapitulare a unei unități de învățare .

Document 1

,, Este evident că funcția de vizir cu toate prerogativele sale a fost creată de monarh pentru a contracara tendințele centrifuge , de autonomie și independență , ale nomarhilor și ale nobililor mari proprietari funciari. Provinciilor, nomelor ,nu li s-a lăsat nici un fel de autonomie.În acest sistem centralizat la extrem , vizirul controla tot-lucrările publice , fiscul , transporturile pe Nil treburile armatei, întregul aparat birocratic- fiind totodată și șeful suprem al justiției”.

( Ovidiu Drimba , Itoria culturii și civilizației , vol. I )

Documentul 2

,, În acest chip și-a însușit puterea cel care mai înainte se numise Octavianus, încă de pe atunci-Caesar- și, mai târziu Augustus. A adus la îndeplinire cu vigoare tinerească și a desăvârșit cele la care râvnea , întrecând avântul oricui altuia cu o înțelepciune mai presus de cea a unui om în vârstă ! … Lui Octavianus Caesar i-a acordat triumful … a obținut dreptul de a fi tribun pe viață … Senatul a hotărât ca numele lui Octavianus Caesar să fie citat în cântările religioase, alături de cele ale zeilor… Octavianus Caesar avea dreptul să-i numească preoți …,

Octavianus Caesar a acceptat toate aceste cinstiri “ .(Cassius Dio , Istoria romană )

După ce elevii au identificat relațiile cauză – efect din documentele primite , câte un elev din fiecare grupă va prezenta celorlalți diagrama realizată. Diagramele oferă o imagine completă asupra evoluției fiecărui stat antic ,metoda poate fi însoțită de o demonstrație la hartă sau prin imagini .

Evaluarea se face prin aprecierea de către professor a rezultatelor elevilor printr-o observație individuală și prin completarea unei fișe de evaluare .

3.2.9 Metoda ,, Știu – Vreau să știu – Am înțeles “

Metoda este un model prin care se structurează o lecție . Metoda redă clar punctul de plecare consemnat prin ceea ce știu elevii , ceea ce ar dori să învețe ei pe parcursul acestei activități didactice consemnat în etapa ,, Vreau să știu “și cunoștințele dobândite pe parcursul procesului de învățare ,rezultatele obținute reies din rubrica ,, Am învățat ”.

Aplicație : La începutul activității s-au constituit grupele , elevii au primit materialul didactic necesar . Se va face referire la istoria unui popor antic completând tabelul .

Document 1 : ,, Egiptenii erau împărțiți în șapte tagme , și anume preoții ,războinicii, văcarii, porcarii, negustorii, tălmacii și cârmaci de vase… Ei aparțin nomelor înșirate mai jos , căci întreg Egiptul a fost împărțit în nome ”.

( Herodot, Istorii )

Etapele metodei sunt următoarele :

Prima etapă se referă la prima coloană a tabelului ,,Știu “ constă în reactualizarea cunoștințelor învățate anterior la școală sau în afara ei.

Comunicarea sarcinii de lucru : Notați într-un minut cât mai multe idei despre egipteni .

Activitate în interiorul grupelor . Se poartă discuții și completarea rubricii ,,Știu” din tabel .

Activitate frontală .Fiecare grupă printr-un reprezentant își prezintă ideile notate în tabel .Este completată rubrica de pe tablă .

A doua etapă constă în completarea rubricii ,, Vreau să știu “

Activitate pe grupe . Fiecare grupă va completa ce dorește să știe despre Egiptul Antic și despre poporul egiptean.

Activitate frontală . De la fiecare grupă se alege câte o întrebare care va fi scrisă pe tablă în rubrica ,,Vreau să știu“, pot fi acceptate și întrebări ale căror

răspuns nu se găsește în text .

3. Etapa a treia .Elevii intră în legătură cu noile cunoștințe .Ele sunt aduse în centru atenției elevilor prin materiale didactice ( texte, imagini, hărți ).

Activitate pe grupe .Elevii caută răspunsurile la întrebările din rubrica ,, Vreau să știu “ și le notează în coloana ,, Am învățat “( timp de lucru 5 minute ) .

Activitate frontală . Fiecare grupă prezintă pe rând răspunsurile .

4. Etapa a patra .Sunt discutate ideile notate în rubrica ,,Am învățat ” și se realizează o comparație între vechile cunoștințe și cele noi dobândite.

Activitate frontală . Sunt notate pe tablă răspunsurile la întrebări . La întrebările

rămase fără răspuns, elevii vor completa tabelul acasă unde vor apela la alte surse de informare ( enciclopedii, reviste, internet ).

5. Ce altceva aș dori să aflu despre subiect ?

Metoda este un model de lecție în care se face apel la cunoștințele anterioare pentru însușirea de noi cunoștințe, se bazează pe munca pe grupe în care toți elevii participă la obținerea produsului final.

La începutul fiecărei activități se explică clar elevilor sarcina de lucru , se începe cu activități individuale și se continuă cu activități în perechi sau grupuri , se intervine dacă este necesar , sunt evaluate produsele realizate, se oferă elevilor posibilitatea de a se autoevalua ,elevii prezintă ce au lucrat , primesc și oferă feed-back . Rolul profesorului va fi acela de observator al procesului educativ intervenind acolo unde este nevoie .

Metodele de predare-învățare interactive îl aduc pe elev în plan central , îl obligă să se implice activ în procesul de predare, să recurgă la cunoștințele de care dispune pentru a rezolva o sarcină de învățare , îl învăță să colaboreze, să coopereze, să muncească și să creeze în grup , să fie tolerant cu părerile celorlalți elevi din clasă .

4 . Metode, procedee și instrumente interactive de evaluare .

Conceptul de evaluare a suferit transformări profunde și s-a adaptat noilor cerințe. Evaluarea nu mai are un moment anume în cadrul lecție, la început sau la sfârșitul acesteia, ci se realizează pe tot parcursul activității de învățare. Elevul în timp ce învață valorifică cunoștințele anterioare în condițiile în care se vede nevoit să apeleze la ele pentru a rezolva sarcina dată. Dacă obiectivele tradiționale erau centrate pe transmiterea de informații și evaluarea informațiilor însușite, obiectivele actuale sunt : să faci, să înveți, să devii, să autoevaluezi, să înveți cum să le faci pe toate menționate anterior .

În noile strategi de evaluare se pune accent pe dezvoltarea capacității elevilor de a se autoevalua, de a deveni conștienți de propriile capacități, de a fi receptivi, inovatori și creativi.

Atunci când proiectăm o strategie de evaluare trebuie să ținem cont de întrebările : De ce evaluăm ? ;Ce evaluăm?; Când evaluăm?; Cum evaluăm?; Pe cine evaluăm?.

Evaluăm pentru a cunoaște performanțele și progresele elevilor, pentru a cunoaște stadiul de pornire în activitatea de învățare, pentru a îmbunătăți performanțele, pentru a forma deprinderile de autoevaluare, pentru îmbunătățirea strategiilor de evaluare .

Evaluăm individual sau pe grupe, la începutul unui an școlar ,la sfârșitul unei etape și pe parcursul activității instructiv-educative . Sunt evaluate cunoștințe, atitudini, competențe, deprinderi, ce știu elevii să facă, dacă au fost atinse obiectivele propuse, modul de organizare și desfășurare al procesului de învățare. Evaluăm prin teste, studii de caz, fișe de activitate personală, proiecte, portofoliul, hărți conceptuale etc.

Schaub Horst definește evaluarea ca fiind ,, procesul care începe cu planificarea și descrierea obiectivelor și a conținuturilor care vor fi controlate mai târziu “( Dicționar de pedagogie, 2002, p. 101). Prin evaluare se urmărește în ce măsură conținuturile au fost definite în conformitate cu obiectivele, ce progrese a făcut elevul, ce competențe dezvoltă și în ce măsură procesele de instruire au stimulat și favorizat învățarea .

Evaluarea constă în totalitatea metodelor, tehnicilor și instrumentelor de măsurare elaborate în conformitate cu obiectivele, conținutul, grupul la care se raportează . Finalul acestui proces este conștientizarea modului în care se poate îmbunătății activitatea .

Evaluarea trebuie proiectată din faza inițială . Ea stă la baza procesului instructiv-educativ, rezultatele așteptate trebuie să coincidă cu obiectivele propuse spre a fi atinse .

Evaluarea școlară are mai multe funcții :

diagnostică , analizează factorii care duc la obținerea rezultatelor de către elevi, evaluarea ,,realizează o reflectare cât mai obiectivă și mai exactă cu putință a rezultatelor activității, proceselor în cauză, însoțită de determinarea sau explicarea cauzelor și factorilor care au generat situația existentă “( Ioan Cerghit, 2002, p.301 );

de certificare a nivelul de cunoștințe al elevului la sfârșitul unui ciclu de învățământ ;

prognostică , pornind de la rezultatele elevilor se poate anticipa performanțele viitoare ale acestora ;

de selecție a elevilor;

motivațională , de stimulare a învățării;

de feed-back ;

de monitorizare;

de orientare școlară și profesională, oferă informații referitoare la performanțele școlare și direcția pe care o poate urma în viitor ;

de perfecționare ;

Strategia de evaluare îl ajută pe profesor să cunoască măsura în care au fost atinse competențele stabilite, finalitățile propuse .Este un proces multidimensional și pot fi identificate mai multe strategii de evaluare :

1. Clasificare din punct de vedere al situațiilor de evaluare , avem două strategii:

– evaluare realizată în circumstanțe obișnuite având la bază observarea activității elevilor ;

– evaluare specifică ,presupune elaborarea și aplicarea unor probe .

2. Clasificare din punct de vedere al funcției dominante pe care o îndeplinește :

– evaluare diagnostică , constă în localizarea lacunelor și erorilor în cunoștințe ;

– evaluarea predictivă , urmărește stabilirea modului în care se vor comporta elevii în viitor într-o acțiune de instruire ;

3. Clasificare în funcție de momentul în care se va încadra evaluarea în desfășurarea procesul didactic :

– evaluare inițială , realizată la începutul unei etape instructiv-educative pentru a stabili nivelul elevilor ;

– evaluare formativă , pe tot parcursul didactic, prin verificarea sistematică a elevilor ;

– evaluare sumativă , realizată la finalul unei perioade mai lungi de instruire ;

4. După autorul care realizează evaluarea :

– evaluare internă , realizată de persoana direct implicată în activitatea de învățare ;

– evaluare externă , realizată de o altă persoană ;

– autoevaluare , realizată de subiect ;

5. După domeniu :

– evaluarea în domeniul cognitiv ( cunoștințe ) ;

– evaluare în domeniul socioafectiv ( atitudini ) ;

– evaluare în domeniul psihomotor ( capacități, atitudini ) ;

Evaluarea inițială se efectuează la începutul unui program de instruire, are în vedere stabilirea acelor cunoștințe și aptitudini de care dispune elevul și care vor constitui baza noilor competențe, capacități și cunoștințe . Profesorul are posibilitatea de a cunoaște potențialul de învățare al elevilor , lacunele pe care le au și pornind de la rezultatele testelor inițiale el poate să-și planifice activitatea pedagogică ce va urma . Acest tip de evaluare nu va aprecia evoluția globală a performanțelor elevului și deși poate stabili lacunele pe care le are elevul nu poate determina și cauza lor . Evaluarea inițială ,, este indispensabilă pentru a stabili dacă subiecții dispun de pregătirea necesară creării de premise favorabile unei noi învățări "( Ioan Cerghit , 2002, p.307)

Evaluarea formativă este acel tip de evaluare care se realizează pe tot parcursul unui proces pedagogic dar mai ales la sfârșitul unei unități de învățare , este continuă, analitică, este centrată pe cel ce învață și nu pe produsul finit, face parte din procesul educativ normal , informează asupra gradului de stăpânire al competențelor , permite elevilor să își remedieze erorile, dezvoltă capacitatea de autoevaluare la elevi . Acest tip de evaluare implică un efort din partea profesorului care trebuie să țină cont de competențe în procesul de predare și să acorde o mare atenție în alegerea sarcinilor . Profesorul intervine corectând greșelile sau pentru ai ajuta pe elevi să treacă peste dificultățile pe care le pot întâmpina pe parcursul procesului instructiv .

,, Unicul scop al evaluării formative este să identifice situațiile în care întâmpină elevul o dificultate, în ce constă aceasta și să-l informeze “( De Landsheere, 1975 ).

Evaluarea formativă se realizează pe tot parcursul procesului instructiv-educativ și stabilește lacunele, greșelile și dificultățile de învățare, compară rezultatele activității de predare- învățare-evaluare cu obiectivele acesteia , stadiul progresului la învățătură, stabilește măsurile ce trebuie adoptate .

Evaluarea formatoare reprezintă o etapă superioară a evaluării formative și este atinsă atunci când inițiativa de învățare și evaluare îi aparține elevului și care îl determină pe elev să se implice activ pentru a-și evalua activitatea iar rolul profesorul este acela de moderator , el trebuie să stăpânească tehnici prin care să-i învețe pe elevi ,,cum să învețe “.

Evaluarea formativă este centrată pe intervenția profesorului iar răspunsurile vin de la elev doar dacă ele sunt solicitate de către profesor pe când în evaluarea formatoare inițiativa aparține elevului .Atât evaluarea formativă cât și cea formatoare au un caracter interactiv doar că ultima implică o exigență mai mare din parte elevului de autogestionare a erorilor și planificare a acțiunilor.

Evaluarea sumativă stabilește gradul în care au fost atinse obiectivele propuse, este finală și regrupează mai multe unități de învățare, este organizată la sfârșit de semestru sau an școlar. Oferă profesorului posibilitatea de a aprecia calitatea procesului de instruire, nu oferă posibilitatea corectării greșelilor sau remedierea lacunelor, este un factor de stres, nu ajută la dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi .

Pentru o îmbunătățire a procesului de evaluare se tinde o înlocuire a evaluării clasice (probe orale,probe scrise, probe practice ) cu o evaluare alternativă sau dialogată ( investigația, portofoliul, proiectul, studiul de caz etc. ).

În evaluarea clasică în centru se găsea pe profesorul- evaluator iar accentul se punea pe aspectele cantitative, elevul este exterior procesului de evaluare și este supus intervenției profesorului , nu există o colaborare între profesor în calitate de evaluator și elev .

Evaluarea dialogată este parte integrantă a procesului reflexiv, este centrată pe dialog și pe aspectele calitative, elevul participă activ la procesul de evaluare iar evaluatorul are rol de moderator ușurând învățarea și evaluarea ,înțelegând că evaluarea are rol de ameliorare și corectare a greșelilor .

Evaluarea nu se referă doar la rezultatele obținute de elevi ci are în vedere un întreg proces, este continuă și este centrată pe elev. Evaluarea centrată pe elev solicită o activitate creativă, stimulează originalitatea, creativitatea și ingeniozitatea. Profesorul devine un moderator al procesului de învățare căutând să atingă obiectivelor propuse . Elevul se implică activ în cadrul procesului de învățare , el este cel care evaluează calitatea muncii sale , el este cel care hotărăște asupra performanțelor grupului. Evaluarea centrată pe elev este o evaluare interactivă ,nu este stresantă , nu impune restricții ,dar solicită cooperarea și colaborarea între participanți .

Scopurile evaluării interactive sunt : stimularea capacității de autoevaluare a elevului și sporirea încrederii acestuia în forțele proprii .Caracteristicile acestor metode sunt : stimulează implicarea elevilor, se integrează mai ușor cunoștințele asimilate, oferă o imagine de ansamblu asupra activității elevului, reduce factorul de stres . Metodele interactive de evaluare au un grad ridicat de activism , sunt următoarele : portofoliul individual și de grup ,hărți conceptuale, studiul de caz, proiectul, investigația, jurnalul reflexiv, interviul, tehnica 3-2-1, metoda R.A.I. etc. .

4.1 Portofoliul

Portofoliul este o colecție de lucrări ale elevilor, la o anumită disciplină, pe parcursul unui interval de timp mai mare ( un semestru, un an școlar ), prin care profesorul urmărește progresele făcute de elev . Portofoliul stimulează creativitatea, originalitatea, ingeniozitatea, combină activitatea de muncă individuală cu cea colectivă și dezvoltă capacitatea de autoevaluare a elevului. Portofoliile se pot elabora individual sau pe grupe de elevi .

Portofoliul poate conține : lista conținutului acestuia, lucrări ale elevului pe care le-a realizat acesta individual sau în grup ( rezumate, eseuri, referate, articole, proiecte, fișe de lucru ), liste bibliografice, chestionare, imagini, decupaje din reviste, date statistice, curiozități, comentari cu privire la unele cărți citite, fișe de autoevaluare etc.

În proiectarea acestei metode de evaluare profesorul trebuie să țină cont de o serie de factori precum : cine realizează portofoliul, care sunt scopurile și obiectivele, ce include acesta. Portofoliul este o metodă alternativă de evaluare care stimulează creativitatea și implicarea activă a elevului în realizarea acestuia, dezvoltă capacitatea de autoevaluare a elevului, încurajează învățarea autodirijată și exprimarea personală a elevului, diversitatea cunoștințelor .Evaluarea nu este stresantă ci motivantă .

Dezavantajele acestui tip de evaluare sunt : necesitatea unei perioade de timp mai mare pentru realizarea portofoliului , în condițiile în care în mare parte portofoliul se realizează acasă există riscul ca produsele să fie realizate de altcineva, este greu de apreciat.

Profesorul explică elevilor obiectivele ce vor fi urmărite ca urmare a realizării portofoliului și se stabilește intervalul optim de timp în vederea realizării lui .Se poartă discuții între profesor și elevi asupra conținutului portofoliului . Prezentarea portofoliului se realizează sub forma unui interviu în cadrul căruia sunt prezentate și analizate toate lucrările anexate, este analizată atitudinea elevului față de munca depusă și se face referire la aspectele care necesită îmbunătățiri .Elevul este încurajat să stabilească măsurile ce trebuie luate pentru a-și îmbunătăți munca. Fiecare produs din portofoliu este evaluat atât cantitativ cât și calitativ .

Evaluarea se finalizează prin acordarea unei note și motivarea acesteia. Prin argumentarea notei, elevul înțelege care sunt motivele pentru care a primit nota respectivă și ce ar putea să facă în viitor pentru a obține rezultate mai bune .Portofoliul permite elevului să includă materiale cât mai diverse și care pe el îl interesează ,de aceea portofoliul este un element flexibil de evaluare .

Portofoliul de grup este compus din lucrările rezultate din activitatea unui grup . Elementele componente sunt : coperta care poate avea ceva semnificativ pentru grup, cuprinsul, prezentarea grupului și a membrilor săi, introducerea, lucrările realizate prin cooperare între membri grupului, autoevaluări , o listă cu viitoarele obiective .

Profesorul folosește portofoliul pentru a evalua performanțele elevilor , iar pentru elevi este un mijloc de reflecție asupra învățării și o modalitate de evaluare . Portofoliul poate face parte dintr-o evaluare sumativă .

Portofoliul redă nivelul de pregătire al elevului, capacitatea lui de a comunica și de a lucra în echipă, perseverența și conștiinciozitatea sa, rezultatele obținute, dificultățile întâmpinate, interesele și aptitudinile sale .Scopul aplicării acestei metode este de a stimula învățarea.

Aplicație : Metoda se va aplica la clasa a V-a.

Sarcina de lucru: Veți lucra în grupuri de câte patru elevi . Fiecare grup va elabora un portofoliu despre un stat antic , timp de două luni ( Egiptul antic, Imperiul persan, Grecia antică, Imperiul roman, Statul dac ). Obiectivele pot fi : – familiarizarea cu tehnicile de documentare și redactare : stabilirea bibliografiei, adunarea materialelor, ordonarea informației ; – cunoașterea profundă a unei țări sau zone antice și integrarea acesteia în istoria universală a vremii ; -realizarea de fișe de autoevaluare .

Tabel nr. 4 : Componentele, descriptorii și obiectivele portofoliului la clasa a V-a

Componentele, descriptorii și obiectivele portofoliului vor fi notate într-un tabel și afișate în clasă pentru ca fiecare elev să le cunoască . Pentru ca autoevaluarea să fie completă , fiecare elev scrie pe dosar nota pe care o merită iar ulterior o va argumenta.

Tabel nr.5 : Grila de evaluare a portofoliului

Competențele atinse ca urmare a aplicării acestei metode sunt : elaborarea unui portofoliu tematic, documentare, gândire critică, învățarea prin colaborare, rezolvare de probleme, evaluare ,elaborarea unui eseu .

4.2 Proiectul

Proiectul este o activitate amplă, de durată, încadrată într-un anumit timp, are un caracter aplicativ, este realizat pe baza unei teme date, încurajează transferul de cunoștințe și capacități, consolidează abilitățile sociale și îndeamnă la activități interdisciplinare, se face printr-o analiză amplă a unei probleme .

Elevii realizează un plan care cuprinde obiectivele, scopurile propuse spre a fi atinse implicând o amplă activitate de cercetare din partea acestora . Proiectul este o amplă activitate

de evaluare care începe în clasă cu definirea și înțelegerea sarcinii și este continuată acasă și se încheie tot în clasă prin prezentarea proiectului colegilor .

Prin munca în echipă elevii trebuie să-și asume diferite roluri în cadrul grupului îndeplinind responsabilitățile care îi revin : să coopereze cu ceilalți membri ai echipei, să utilizeze materiale didactice cât mai variate, să îndeplinească sarcinile care îi revin .

Profesorul organizează echipele de lucru și stabilește competențele urmărite ( elaborare de proiect, evaluare, gândire critică, rezolvare de probleme, învățare prin cooperare ).

Profesorul stabilește tema proiectului ținând cont de interesele elevilor pentru subiectul ales sau ea poate fi stabilită de către elevi .

Etapele unui proiect sunt :

1. Comunicarea sarcinii de lucru și alegerea subiectului care poate fi stabilit de către profesor în colaborare cu elevii .

2. Stabilirea și discutarea obiectivelor proiectului.

3. Constituirea echipelor de lucru . Ideal ar fi ca o grupă să aibe între 2-5 membrii pentru ca toți membrii să poată participa la activitate, la grupe mai mari este posibil să nu participe toți membrii grupului deși calitatea proiectului ar putea crește în cazul activității în grupe mai mari. Grupurile pot avea teme diferite .

4. Stabilirea etapelor de lucru și distribuirea sarcinilor în cadrul grupului (elaborarea unui plan), stabilirea conținutului pe care îl va avea proiectul .

5. Realizarea proiectului și monitorizarea activității. Profesorul intervine, îi ajută pe elevi, monitorizează întreaga activitate, se implică în activitatea echipelor pentru a sesiza dificultățile pe care le pot întâmpina . Elevii colaborează între ei, selectează informațiile, structurează datele, cercetează .

6. Evaluarea proiectului.

Fiecare grupă prezintă proiectul realizat de ei, profesorul apreciază activitatea și o notează . Elevii din restul grupelor pot completa o fișă de observație sau pot adresa întrebări .

Aplicație : Elaborarea proiectului – Orientul Antic .

1. Comunicarea temei proiectului : Veți elabora un proiect , veți lucra în grupe de câte 5 membrii , fiecare grupă va avea o temă diferită dar încadrată în tema centrală : Orientul Antic .

Subtemele pot fi : Geografia Orientului Antic, Popoarele Orientului Antic, Forme de organizare statală , Cultura Orientului Antic .

2. Stabilire și discutarea obiectivelor proiectului . Notați timp de un minut de ce credeți că este importantă realizarea unui proiect . Opiniile elevilor sunt notate pe tablă după care profesorul prezintă obiectivele sale stabilite în perioada de proiectare a activității : să analizeze informații istorice, să selecteze informații istorice, să prezinte cum a evoluat o formă de organizare statală, să elaboreze un proiect cu conținut istoric, să descrie un fapt istoric folosind un plan, să manifeste interes pentru conservarea izvoarelor istorice .

Competențele urmărite sunt : 2.1. Construirea, prin cooperare, a unui proiect referitor la un aspect al civilizației antice ; 4.1. Includerea informațiilor obținute din medii non-formale în prezentarea faptelor istorice .

3. Constituirea echipelor de lucru : Elevii numără până la 5 , toți cei cu același număr vor forma un grup .

4. Stabilirea etapelor de lucru : elaborarea unui plan de lucru, repartiția sarcinilor în cadrul grupului, stabilirea titlului dorit, stabilirea bibliografiei, strângerea documentației .

5. Realizarea proiectului : Elevii cooperează, colaborează, cercetează și crează . Profesorul monitorizează activitatea, apreciază progresul, oferă feed- back . Proiectul poate cuprinde : imagini, schițe, grafice, hărți, citate, prezentări power- point .

6. Evaluarea proiectului : Fiecare grupă își prezintă proiectul care va fi analizat ținând cont de modul în care s-a lucrat și dacă fiecare membru și-a îndeplinit sarcinile care iau revenit în cadrul grupului . Elevii formulează întrebări, completează fișe de autoevaluare . Evaluarea se face pe baza unei fișe de observație .

Tabel nr. 6 : Fișă de autoevaluare Tabel nr. 7 : Fișă de evaluare proiecte

Proiectul este o metodă alternativă de evaluare care oferă profesorului posibilitatea de a analiza capacitatea elevului de a cerceta , de a utiliza materiale cât mai variate pentru a atinge obiectivele propuse , dezvoltă capacitățile cognitive, sociale și practice ale elevilor .

Probă de verificare inițilă. Preistoria Umanității. Orientul Antic. Grecia Antică . Roma Antică. Lumea geto- dacă . Sfârșitul Antichității .

Această probă evaluează stadiul de formare a următoarelor competențe:

-Utilizarea eficientă a termenilor specifici cronologiei , preistoriei și epocii antice ,în comunicarea orală dar și în cea scrisă ;

-Stabilirea unor asemănări și deosebiri între civilizațiile Antichității , pe baza unor surse istorice date ;

– Să identifice o sursă istorică ;

– Să identifice informații oferite de hărți istorice ;

Test de Evaluare Inițială

PARTEA I

A . Citiți cu atenție următoarele surse istorice și încercuiți răspunsul corect :

I. Ocupațiile oamenilor din Orientul antic sunt prezentate de imaginile :

a. 1 b. 2 c. 3 d. 4

II. Viața oamenilor în Preistorie este redată în figura cu numărul :

a. 1 b. 2 c. 3 d. 4

III. Informații despre legenda întemeierii unei cetăți antice sunt oferite de sursa :

a. 1 b. 2 c. 3 d. 4

IV. Informații despre un popor antic sunt oferite de sursa :

a. 1 b. 2 c. 3 d. 4

B. Definește pe scurt următoarele noțiuni și formulează cu ele propoziții în context istoric :

aristocrație = ……………………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………………

cetățean = ………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………………………………

colonie = …………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………

despot = ……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………

imperiu = …………………………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………………

Fig. 1 Fig. 2

Fig .3 Fig.4

C. Citiți cu atenție textul de mai jos și completați spațiile libere cu termenii din lista dată :

În Orient , egiptenii și-au creat un ……………………. propriu , la sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr.Civilizația egipteană, monumentele și palatele ,……………………….. faraonilor îi impresionează și astăzi pe oameni .Popoarele din Mesopotamia , ca sumerienii , akkadienii , babilonienii, asirienii, au întemeiat primele ……………………… și primele imperii . Hitiții au descoperit metode de prelucrare a fierului. În Europa , grecii au inventat cel dintâi sistem politic ……………………………. din istorie, iar romanii s-au remarcat prin ………………………..

arhitectură și organizare militară .

Listă de termeni : republica, regat, democratic, legi, orașe- stat, piramidele, economia .

PARTEA a II- a

Citiți cu atenție următoarea sursă istorică :

A. ,, … Ținutul asirienilor are parte de ploaie puțină. Această cantitate mică de apă ajută ca grâul să prindă rădăcini . Odată răsărit grâul crește datorită apei din fluviu, care, udându-l, face holda să crească. Lucrurile nu se petrec la fel ca în Egipt, unde fluviul se revarsă el însuși pe câmpuri. Irigația o aduce însă omul cu ajutorul unor cumpene, căci întregul ținut al Babiloniei, ca și Egiptul, este străbătut de canale. Pe cel maimare dintre aceste canale, îndreptat spre miazăzi, pot naviga corăbii ; pornind de la Eufrat, el ajunge la un altfluviu, Tgrul, pe ale cărui maluri a fost construită cetatea Ninivei .” ( Herodot , Istorii )

1. Menționați sursa istorică care ne oferă informațiile scrise .

2. Precizați două popoare menționate în sursa dată .

3.Menționați o activitate comună popoarelor menționate în sursa dată .

4.Precizați o deosebire între popoarele și spațiile menționate în sursa dată .

Probă de verificare formativă . Grecia Antică .

-Utilizarea eficientă a termenilor specifici cronologiei , preistoriei și epocii antice ,în comunicarea orală dar și în cea scrisă ;

-Stabilirea unor asemănări și deosebiri între civilizațiile Antichității , pe baza unor surse istorice date ;

– Să identifice o sursă istorică ;

-Să identifice informații oferite de hărți istorice ;

Test

A. Identificați imaginile :

Fig.1 Fig. 2

Fig.3 Fig.4

B.1.Definiți următorii termeni: polis, colonizare, cetățean, democrație . Formulați cu ei propoziții în context istoric .

polis =……………………………………………………………………………….. ……………………………………………………………………………………….

colonizare = ………………………………………………………………………….

..………………………………………………………………………………………

cetățean = …………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………..

democrație = …………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………….

2. Analizați harta și identificați principalele colonii și marile zone de colonizare greacă :

Răspundeți la următoarele întrebări referitoare la războiul troian :

Care era cauza izbucnirii razboiului troian ?

………………………………………………………………………………………………….

Cine era regele grec care conducea armata greaca ?

………………………………………………………………………………………………….

Care sunt cele două izvoare istorice care ne oferă informații despre război ?

……………………………………………………………………………………………………

Cati ani a durat asediul orasului Troia ?

…………………………………………………………………………………………………..

Ce mare poet antic a povestit razboiul troian ?

……………………………………………………………………………………………………

Care a fost acest viclesug ?

………………………………………………………………………………………………..

Cine a inventat un viclesug , care a ajutat la ocuparea orasului ?

…………………………………………………………………………………………………

Unde se găsea cetatea Troia ?

…………………………………………………………………………………………………

Cum s-a sfârsit razboiul troian ?

………………………………………………………………………………………………………………………………….

C. Citiți cu atenție textele de mai jos :

A . “ Încă de timpuriu funcționau în Sparta cele mai rele legi din aproape tot spațiul grecesc; ei se purtau respingător cu străinii, astfel încât aceștia au refuzat să mai aibe legături comerciale cu spartiații.”

(Herodot, Istorii, pag. 26)

B . „Avem o Constituție care nu imită legile vecinilor, […].În privința numelui – din pricină că este condusă nu de câțiva, ci de mai mulți cetățeni – s-a numit democrație, și, după lege, toți sunt egali […]; cât despre influența politică, fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva, și nu după categoria socială, ci mai mult după virtute, iar dacă este sărac, dar poate să facă vreun lucru bun pentru cetate, nu este împiedicat pentru că n-are vază.”

(Tucidide, Războiul peloponesiac, pag. 547)

Răspundeți cerințelor:

1. Identificați cele două polisuri la care fac referire textele A și B.

2. Menționați textul în care este descrisă o metodă de guvernare și precizați care este aceasta

3. Transcrieți, din textul A, de ce străinii nu vor să mai aibe legături comerciale cu „sparțiații”.

4. Precizați, din textul B, cine putea să ocupe o funcție în stat și pe ce bază.

5. Precizați în care din cele două cetăți v-ar fi plăcut să locuiți. Motivați alegerea făcută, utilizând cel puțin o informație din text.

6. Care sunt reformele înfăptuite de Solon și Clistene în secolele VI-V î.Hr.?

PROIECT DE LECȚIE

Data: 18.05.2015

Clasa: a V-a

Școala: Gimnazială Uivar

Profesor : Dull Corina

Aria curriculară: Om și Societate

Disciplina : Istorie Universală

Unitatea de învățare: Orientul Antic

Subiectul lecției : De la orașe-state la regate și imperii în Orientul Antic

Tipul lecției : recapitulare și sistematizare

Competențe generale :

1. Înțelegerea și reprezentarea timpului și spațiului în istorie ;

2. Cunoașterea și interpretarea surselor istorice ;

3. Investigarea și interpretarea faptelor și proceselor istorice ;

4. Înțelegerea și utilizarea adecvată a limbajului de specialitate ;

Competențe specifice :

.Utilizarea termenilor specifici cronologiei epocii antice ;

3.3. Localizarea în timp și spațiu a faptelor istorice din Antichitate ;

3.4. Relatare unui proces istoric pe baza unui plan ;

3.5. Stabilirea unor asemănări și deosebiri între civilizațiile Orientului Antic ;

Obiective operaționale :

1. Să utilizeze termenii noi în diferite contexte ;

2. Să cunoască caracteristici ale primelor forme de organizare statală ;

3. Să localizeze pe hartă regate și imperii din antichitate ;

4. Să descrie un proces istoric folosind date, termeni, relatând cauze și consecințe ;

Strategia didactică

1. Metode și procedee : conversația euristică , demonstrația, descrierea, analiza, comparația , explicația; metoda cubului ,metoda brainstorming, metoda turul galeriei; activitate frontală , individuală , pe grupe ;

2. Materiale didactice : fișe de lucru ; imagini ,desene ; harta ; rebus ;

Bibliografie :

Ghid metodologie Aria Curriculară ,, Om și Societate ”, Ed. Sc. Aramis Print, Buc., 2001.

Mihail Manea , Mic dicționar de termeni istorici , Ed. All Educațional, Buc. ,1999 .

Zoe Petre , Manual de istorie pentru clasa a V-a, Ed. All Educațional, Buc. , 2005 .

Magda Stan , Constantin Vornicu, Istoria de nota 10 , Ed. CDPress , Buc. , 2010 .

ANEXA 1

REBUS – ORIENTUL ANTIC

A

B

1. Credința în mai mulți zei.

2. Egiptul a fost un …….

3. O zeiță a Egiptului .

4. A unit Egiptul de Sus cu Egiptul de Jos

5. Tip de stat care era condus de un singur om .

6. Faraon renumit în perioada de apogeu a Egiptului .

7. Unul din primele orașe – stat în Mesopotamia .

8. Fenicienii s-au aflat pe teritoriul din zilele noastre al …..

9. Creație literară a perșilor .

10.Imperiu cu capitala la Persepolis .

11. Un poem eroic indian .

12. Popor priceput la arhitectură . 13. Primul alfabet din istoria omenirii a fost creat de …..

ANEXA 2

FIȘA NR. 1

DESCRIE !

1. Alcătuiește o listă a noțiunilor și a denumirilor pe care le-ai putea utiliza pentru a descrie formarea orașelor-state, a regatelor și a imperiilor în Orientul Antic . Lista trebuie să cuprindă cel puțin 10 noțiuni și denumiri !

2. Imaginează-ți că vizitezi palatul unui conducător de oraș-stat din Orientul Antic . Alcătuiește o listă cu întrebări pe care ai dori să le adresezi regelui !

3. Cunoscând elementele componente ale unui oraș- stat realizează o descriere a acestuia , atașează o schiță a acestuia . Nu uita să redai palatul regal , templul, zidurile, porțile .

Babilon

ANEXA 3

FIȘA NR .2

ANALIZEAZĂ !

A. „Pământul Asiriei primește puțină ploaie, iar rădăcina grâului se nutrește în felul următor: recolta crește și bobul se coace numai prin stropire cu apă din fluviu; fluviul nu se varsă aici peste ogoare ca în Egipt, ci apa este cărată cu brațele de la fluviu sau scoasă cu ajutorul unui soi de cumpene. Întregul ținut al Babilonului, întocmai ca și al Egiptului, este brăzdat de o rețea de canale.Cel mai mare dintre aceste canale(…) poate fi umblat cu corăbii (…). Dar pentru culturile de cereale pământul este atât de mănos, încât de obicei aduce de două sută de ori cât ai semănat(…)

1.Pecizați fluviile ce scăldau teritoriul Mesopotamiei.

2.Arătați soluția găsită de asirieni pentru a combate seceta, potrivit sursei .

3.La ce folosesc canalele care străbat țările Orientului.

4.Care sunt marile orașe din Câmpia mesopotamiană .

B. ,,Îți aduc laudă pentru cele ce ai făptuit, o, fiul meu preaiubit pe care îl îndrăgesc. Îți sunt părinte și îți dăruiesc timpul veșnic și nesfârșit ca rege al Dublei Țări… Tu ocrotești Egiptul, iar hotarele tale sunt departe; tu pui stăpânire pe Siria și țara lui Kuș, pe țara oamenilor tehenu (Libia)… prin izbânda brațului tău viteaz.”(Inscripție dedicată faraonului egiptean Ramses al II-lea).

1.Subliniați pe text denumirea dată Egiptului .Explicați motivul pentru care se numea astfel

2.Precizați cine îl numește pe faraon ,, fiul meu ” și de ce .

3.Notați numele unei conducător al Egiptului în timpul căruia țara devine un imperiu .

4.Precizați cum se numește regele în Egipt și o atribuție a acestuia .

ANEXA 4

FIȘA NR. 3

APLICĂ !

A.

1.Subliniază pe hartă numele a cel puțin trei orașe-stat din Mesopotamia . Scrie pe hartă numele celor două fluvii care străbat regiunea .

2. Enumerați principalele popoare formate în Mesopotamia .

3. Enumerați un oraș-stat, un regat și un imperiu care s-au ridicat în această zonă geografică .

B: Completați schema :

ANEXA 5

FIȘA NR. 4

COMPARĂ !

A. Completați tabelul cu principalele caracteristici ale celor trei forme de organizare politică din Orientul Antic și compară elementele care le caracterizează .

Orașe-state, regate și imperii

ANEXA 6

FIȘA NR. 5

ASOCIAZĂ !

A.

Utilizând harta precizați căror zone ale Orientului antic le aparțin :

1. piramidele , 2. zigguratul , 3. scrierea hieroglifică, 4. Biblia, 5. scrierea cuneiformă , 6.alfabetul , 7. papirus , 8. Codul de legi al lui Hammurapi , 9. nomarhi, 10. faraon .

B. Asociați fiecărei regiuni elemente de cultură și civilizație care sunt semnificative pentru zona respectivă ( cel puțin 6 ) , .

ANEXA NR. 7

FIȘA NR. 6

ARGUMENTEAZĂ !

A. Este bine să cunoaștem elementele de cultură și civilizație ale Orientului Antic ?

De ce da ?………………………………………………………………………………………………………

De ce nu ?………………………………………………………………………………………………………

B. Argumentează care au fost factorii care au influențat apariția orașelor – state și au dus la transformarea ulterioară a acestora în regate și imperii . Folosiți ca argumente date, fapte, cauze, factori , consecințe .

Babilon

CONCLUZII

Metodele interactive de predare-învățare au ca și obiectiv principal activizarea elevului în cadrul procesului didactic, aducerea acestuia în postura de a planifica întreaga sa activitate , de a stabili obiectivele pe care le urmărește și etapele pe care le are de parcurs . Elevul este pus în fața unei sarcini de lucru a cărei soluție o va găsi doar dacă face apel la cunoștințele de care dispune . Metodele interactive de predare- învățare sprijină dezvoltarea copilului pe baza interacțiunilor sociale și îl determină pe elev să comunice împărtășind părerile , strategiile de lucru , informații ; să lucreze în grup și să colaboreze dezvoltând competența comunicațională și socială ; să respecte părerile celorlalți membrii ai grupului; să dea dovadă de toleranță față de opinia celorlalți participanți la activitate ; dispare frica de eșec .

Aplicarea la clasă a acestor metode și strategii de lucru duc la crearea unui climat de lucru lejer, ușor , plăcut . Rolul profesorului este acela de coordonator , de supraveghetor al activității . Este necesară stabilirea încă de la începutul lecției un plan de lucru care să cuprindă obiectivele și competențele urmărite , modul de organizare al clasei , sarcina de lucru , materialele didactice pe care le vor utiliza , modul în care se va face evaluarea.

Elevii care au lucrat în grup s-au simțit stimulați ,și a crescut responsabilitatea pentru rezolvarea sarcinii primite . Acest tip de activitate oferă elevilor posibilitatea de a se autoevalua . Strategiile didactice interactive au un caracter dinamic , flexibil și deschis , promovează o atmosferă optimă de încredere în forțele proprii , încurajează învățarea reciprocă , stimulează dialogul .

În urma utilizării lor în clasă s-a sesizat o atitudine pozitivă din partea elevilor față de activitățile didactice , o îmbunătățire a procesului instructiv , asigură succesul în învățare și dezvoltă cunoașterea la elevi .

Profesorul are rolul de moderator , consultant , îndrumător , participant direct alături de elevi la activitatea de învățare și își depășește statutul de simplu furnizor de cunoștințe .

Elevii învață descoperind și căutând . Eficiența acestei activități este dată de cadrul didactic ți de capacitățile lui de a aplica și adapta strategiile de predare- învățare- evaluare interactive .

Elevul intervine permanent hotărând ce vrea să învețe , cum se va face evaluarea și cum va folosi cunoștințele dobândite .În evaluare se evaluează munca realizată în comun , calitatea muncii . Strategiile interactive urmăresc dezvoltarea copilului pe fondul interacțiunilor sociale determinând dezvoltarea pe plan cognitiv și socioafectiv .

BIBLIOGRAFIE

Adăscăliței , Felicia ; Bercea , Marinela ; Dumitrescu , Doru ; Lazăr, Liviu ; Manea , Mihai ;

Popescu , Mirela ; Elemente de didactică a istoriei , Editura Nomina , București , 2010.

Albulescu , Ion ; Albulescu Mirela , Predarea și învățarea disciplinelor socio- umane , Iași

Editura Polirom , 2000 .

Amiet , Pierre , Antichitatea Orientală , Editura Corint ,București , 2002 .

Avdiev , V. I. , Istoria Orientului Antic , Editura de stat , București , 1951 .

Bârzu , Lidia , Istoria Universală Veche , Editura Fundației ,, România de Mâine ” , București,

1999.

Bercea , Marinela ; Dumitrescu , Doru ; Popescu , Mirela ; Manea Mihai ; Mapa profesorului

de istorie , Editura Media Alert , București , 2012 .

Bocoș , Mușata , Instruirea interactivă . Repere pentru reflecție și acțiune , Editura Presa

Universitară Clujeană , Cluj- Napoca ,2002 .

Bonnard , Andre , Civilizația greacă , Editura Științifică , București , 1967 .

Bottero , Jean , Inițiere în Orientul Antic , Editura Corint , București , 2012 .

Brentjes , Burchard , Civilizația veche a Iranului , Editura Meridiane , București , 1976 .

Bullen , Matthew , Orientul Apropiat , Egipt , Grecia , Editura Litera , București , 2010 .

Cerghit , Ioan , Metode de învățământ , Editura Polirom , Iași , 2006 .

Cerghit , Ioan , Perfecționarea lecției în școala modernă , Editura didactică și pedagogică ,

București , 1983 .

Cerghit , Ioan , Sisteme de instruire alternative și complementare . Strcturi , stiluri și strategii,

Editura Aramis , București , 2002 .

Cucoș , Constantin , Pedagogie , Editura Polirom , Iași , 2006 .

Daniel ,Constantin, Civilizația asiro – babiloniană , Editura Sport – Turism, București , 1981 .

Daniel , Constantin , Pe urmele vechilor civilizații , Editura Sport – Turism , București , 1982 .

Daniel , Constantin , Civilizația Egiptului antic , Editura Sport – Turism , București , 1976 .

Daniel , Constantin , Arta egipteană și civilizațiile mediteraniene , Editura Meridiane ,

București , 1980 .

Devambez , Pierre , Enciclopedia civilizației grecești , Editura Meridiane , București , 1970 .

Drimba , Ovidiu , Istoria culturii și civilizației , Editura Științifică și Enciclopedică , București

1984 .

Dulamă , Maria Eliza , Fundamente despre competențe , Presa universitară Cluj , 2010 .

Dulamă , Maria Eliza , Modele, strategii și tehnici didactice activizante ,Editura Clusium ,

Cluj- Napoca , 2002 .

Ferry , Gilles , Practica muncii în grupuri , Editura didactică și pedagogică , București , 1975 .

Finley , M. I. , Vechii greci , Editura Eminescu , București , 1974 .

Ghivirigă , L. , Relația profesor – elev în perspectiva lecției moderne , Editura didactică și

Pedagogică , București , 1975 .

Grec , Marius , Istoria universală veche , Vasile Goldiș Press , Arad , 2002 .

Matei ,C. Horea , Lumea antică , Editura Danubius , București , 1991 .

Matei ,C. Horea , Civilizațiile Orientului Antic , Editura Albatros , București , 1990 .

Husar ,Adrian, Istoria Antică Universală ,vol. 1,2 ,Universitatea ,, Petru Maior ”,Târgu Mureș,

2001 .

Ionescu , Miron ; Chiș , Vasile , Strategii de predare- învățare , Editura Științifică , București ,

1992 .

Istrate , Elena ; Jinga , Ioan ; Manual de pedagogie , Editura ALL , București , 2001

Kramer ,S. Noah , Istoria începe la Sumer ,Editura Științifică , București , 1962 .

Neacșu , Ioan , Metode și tehnici de învățare eficientă , Editura Militară , București , 1990 .

Montet , Pierre , Egiptul pe vremea dinastiei Ramses , Editura Eminescu , București , 1973.

Moscati ,Sabatino , Vechile civilizații semite , Editura Meridiane , București , 1975 .

Moscati ,Sabatino , Vechi imperii ale Orientului , Editura Meridiane , 1982 .

Oprea ,Crenguța – Lăcrămioara,Strategii didactice interactive ,Editura didactică și pedagogică

București , 2006 .

Pânișoară , Ion – Ovidiu , Comunicarea eficientă . Metode de interacțiune eficientă , Editura

Polirom , Iași , 2003 .

Petre , Zoe , Cetatea greacă , Editura Nemira , București , 2000 .

Petre , Zoe , Istorie – Manual pentru clasa a V –a , Editura ALL Educational , 2005 .

Potolea , Dan , Structuri , strategii și performanțe în învățământ , Editura Academiei Române,

București , 1989 .

Sălăvăstru , Dorina , Psihologia educației , Editura Polirom , Iași , 2004 .

Sergheev , V. S. , Istoria Greciei antice , Editura de stat , București , 1951 .

Schneider ,Wolf , Omniprezentul Babilon , Editura politică , București , 1968 .

Stan , Magda , Istoria de nota 10 : caiet de lucru , Editura CDPress , 2010 .

Vogler , Jean ( coord. ) , Evaluarea în învățământul preuniversitar , Editura Polirom , Iași,

2000 .

Woolley , L. Charles , Mesopotamia and the Middle East , Methuen , London , 1961 .