De la Ludoteca la Animatia Culturala Intr Un Centru de Documentare Si Informare
1. CUVÂNT INTRODUCTIV
„Citește pentru a trăi !”
De la apariție, învățământul ca instituție, a fost confruntat permanent cu nevoia acută de perfecționare, de adaptare la nou, de a găsi răspunsuri provocărilor lansate într-o societate aflată în continuă schimbare. Viteza de adaptare a învățământului la realitățile vremurilor a diferit, fiind influențată de o multitudine de factori, în principal cel economic. Explozia tehnologică din ultimele decenii, cantitatea imensă de informații furnizată de mijloacele mass-media, internet, etc. tind să strivească, sub presiunea lor, personalitatea copiilor, să le pervertească opțiunile, să-i transforme din entități umane în mase de consumatori, ușor manipulabile.
Un rol determinant în diminuarea efectelor negative ale modernizării societății asupra dezvoltării intelectuale îl au, ca dintotdeauna, dascălii. Imaginea „Domnului Trandafir” nu-și mai găsește locul în tabloul învățământului modern. Dascălul secolului XXI este obligat să-și însușească noi concepte pedagogice și să le pună în aplicare folosind tehnologie de ultimă generație.
Și toate acestea, ca un paradox, pentru a inocula copiilor, de la cele mai fragede vârste, „microbul” lecturii. Pentru că lectura, cititul propriu-zis, stă la baza educației. Poetul sintetiza în câteva cuvinte rolul jucat de lectură în dezvoltarea umană: „Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.”
În paginile acestei lucrări, voi încerca să descriu modul de folosire în scopuri didactice al conceptulului de Centrul de Documente și Informare (C.D.I.). Un concept multifuncțional, menit să atragă elevii spre lectură prin mijloace moderne, să ajute la integrarea lor în societate, să le dezvolte capacitatea de comunicare, să implice mai mult părinții și comunitatea locală în procesul educațional.
Rolul de ghid prin acest micro-univers educațional C.D.I. a fost încredințat profesorilor documentariști, care au misiuni pedagogice, culturale, de comunicare și de gestiune, favorizând învățarea socială și colectivă. Ei desfășoară o activitate complexă, de la consilierea elevilor pe diferite teme până la integrarea noilor tehnologii de informare în practicile pedagogice și educarea elevilor pentru a răspunde exigențelor lumii contemporane.
Autorul
2. C.D.I.- UN CONCEPT DINAMIC
Centrele de documentare și informare reprezintă centre de resurse multidiscilinare care pun la dispoziția elevilor, cadrelor didactice și a comunității locale informații pe suporturi diferite (fond de carte, reviste, casete audio și video, CD-ROM-uri, calculatoare etc.), pun în practică proiecte de animație culturală, desfășoară activități pedagogice, precum și activități de formare continuă pentru personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar.
Centrele de documentare și informare oferă elevilor structuri și resurse documentare și umane ce vor contribui la o mai bună inserție școlară prin realizarea următoarelor obiective :
· promovarea unei pedagogii inovante, care dinamizează și modernizează parcursurile pedagogice tradiționale, transformând atitudinea față de învățare;
· dezvoltarea unei atitudini pozitive față de învățare în general;
· favorizarea muncii în echipă;
· asigurarea accesului liber la informație și cultură a tuturor tinerilor și a membrilor comunității locale;
· stapânirea tehnicilor de informare și comunicare în învățământ (TIC);
· formarea cetățeanului conștient și autonom, adaptat la lumea actuală prin intermediul vieții școlare; egalitatea șanselor elevilor din mediul rural și urban.
Conform prevederilor O.M.E.C. nr. 3328/2002, centrele de documentare și informare sunt
subordonate Casei Corpului Didactic și funcționează în unități de învățământ în care există un
minim de dotare, care au spații corespunzătoare și au normat, prin statul de funcții, post de
profesor documentarist.
Scurt Istoric al „C.D.I.”:
Conceptul „C.D.I.” a fost lansat în a doua jumătate a sec. XX în statele occidentale. Printre primele state care au implementat această idee în sistemul educațional a fost cel francez.
Începând cu 1969, în Franța a fost pusă în practică o politică de dezvoltare a serviciilor de documentare și informare. S-a creat rețeaua CNDP (centrul național de documentație pedagogică) cu CRDP (centre regionale de documentație pedagogică) și CDDP (centre departamentale de documentație pedagogică). Acestea din urmă se regăsesc în sistemul educativ românesc la nivelul Casei Corpului Didactic.
Din 1972, s-au înscris în caietul de sarcini necesar la construirea unei școli și parametri CDI. Din 1974, directivele ministeriale stipulau obligativitatea autorităților locale de a amenaja în școli CDI. În 1991, toate liceele de profil general și tehnic, aproximativ o treime din liceele profesionale și trei sferturi din școlile generale erau echipate cu un CDI. În plus rețeaua CNDP a oferit și oferă sprijin permanent fiecărui cadru didactic, fiecărui responsabil din sistemul educativ, în domeniul politicilor documentare.
România a făcut primul pas în 1998, când Ministerul Educației Naționale a elaborat „Programul de relansare a învățământului rural”, program aprobat de Guvernul României în ianuarie 1999. Scopul declarat al programului era de a asigura „egalitatea șanselor la învățătură pentru elevii din mediul rural, prin asigurarea unei educații de calitate, într-un mediu favorabil învățării.”
Ordinul MEC nr.3328/2002 vine să precizeze dreptul Caselor Corpului Didactic de a înființa, în mediu rural și urban, Centre de Documentare și Informare în unități de învățământ care au un minim de dotare, spații corespunzatoare și post de profesor documentarist normat prin statul de funcții. În urma apariției acestui ordin s-au organizat o serie de stagii de formare a formatorilor naționali, a personalului de conducere, îndrumare și control și a personalului din centrele de documentare și informare din unitățile de învățământ.
Profesorul documentarist (legislație):
Art. 15. Funcția de profesor documentarist presupune absolvirea, cu examen de licență, examen de diplomă ori examen de absolvire, a unei instituții de învățământ superior de lungă sau scurtă durată în profilul postului, ori absolvirea cu diplomă, a cursurilor postuniversitare cu durata de cel puțin trei semestre, aprobate în acest scop de Ministerul Educației și Cercetării – studii aprofundate, studii academice postuniversitare, studii postuniversitare de specializare, în profilul postului, precum și îndeplinirea condiției prevăzute la art. 68 din Legea învățământului.
Art. 16. Norma profesorului documentarist este de 40 de ore săptămânal, repartizate după cum
urmează:
a) 18 ore de activitate didactică (inițiere în cercetarea documentară, proiecte în colaborare cu cadrele didactice);
b) 22 de ore pentru animație culturală, punerea CDI la dispoziția elevilor în cadrul activităților neprogramate, gestionarea centrului de documentare și informare, comunicarea (culegerea și transmiterea informațiilor în/din interiorul și exteriorul unității școlare, corespondență), pregătirea activităților, documentare în afara școlii.
Art. 17. În cazul unei jumătăți de normă (20 de ore săptămânal), repartizarea orelor este următoarea:
a) 9 ore de activitate didactică (inițiere în cercetarea documentară, proiecte în colaborare
cu cadrele didactice);
b) 11 de ore pentru animație culturală, punerea CDI la dispoziția elevilor în cadrul
activităților neprogramate, gestionarea centrului de documentare și informare, comunicare
(culegerea și transmiterea informațiilor în/din interiorul și exteriorul unității școlare,
corespondență), pregătirea activităților, documentare în afara școlii.
Art. 18. Centrul de documentare si informare este deschis utilizatorilor în cadrul activităților
non-programate minimum 8 ore pe săptămână, în cazul profesorilor documentariști cu norma
întreaga, respectiv minimum 5 ore în cazul încadrării cu jumătate de norma.
Art. 19. Ocuparea posturilor de profesor documentarist se face prin concurs, în condițiile legii.
Calitățile profesorului documentarist:
– pedagog
– formator, ghid: îndrumare în invățare
– inovator (cu imaginație), coordonator, moderator
– promovează pedagogia activă
– are ca scop: formarea de competențe
– face legătura între: elev și profesorul disciplinei respective
– pasionat: pune suflet în activitățile desfășurate cu elevii
– bun manager al C.D.I.
– deschis spre nou
– analist al activității și rezultatului acesteia, al nevoilor elevilor de informare
– receptiv la noi metode de predare și la ideile celor din jur
– adaptabil: în funcție de activitățile programate în C.D.I., nivelului de inteligență al elevilor, în funcție de vârsta lor, contextului lecției prezentate, în funcție de modul cum evoluează ora ( să se adapteze pe parcurs, să adauge/elimine diverse elemente; să insiste asupra a ceea ce nu este înțeles de elev, asupra întrebărilor și răspunsurilor elevilor, asupra situațiilor diferite ce pot apărea.
– conștiincios: să solicite interesul elevilor cu ajutorul planificării, sarcinilor de lucru
– prezență de spirit
– sociabil, nivel ridicat de cultură generala
– să aibă prestanță, atitudine, realism
– să știe să se impună, nu doar în fața elevilor
– evaluează: competențele info-documentare, modul de organizare al CDI, activitatea în general, pentru a descoperi elementele rămase de evaluat, de reluat în viitor.
Conceptul „C.D.I.”:
„C.D.I.” este o structură documentară pluridisciplinară din unitățile școlare, în beneficiul elevilor, cadrelor didactice și comunității locale, care are ca principală menire formarea elevilor în preluarea informației, favorizând dezvoltarea autonomiei în studiu a elevilor prin inițierea lor în tehnicile documentare (circuit documentar, structura diverselor documente, cercetare documentară). De asemenea , este și locul unde se realizează proiecte de animație culturală și se desfășoară activități de provocare la lectură, de orientare și consiliere profesională a elevilor.
Misiunile „C.D.I.”:
Asigurarea unui fond documentar care să permită elevului construirea autonomă sau asistată a
propriilor deprinderi, facilitarea accesului la informații referitoare la unitatea școlară și relaționare cu potențialii parteneri exteriori sistemului educativ.
Funcțiile „C.D.I.”:
– tehnică (gestiune documente și imprumut)
– de primire (elevi, cadre didactice, membri ai comunității locale)
– de informare generală
– de relaționare cu partenerii exteriori unității școlare
– de îndreptare a elevilor spre lectura din plăcere
– de informare școlară și profesională
– de animare culturală
– pedagogică (inițiere în tehnicile de cercetare documendară)
Participanții la activitățile din cadrul „C.D.I.”:
1. Din interiorul unității școlare:
– profesorul documentarist
– elevi
– cadrele didactice
– personal nedidactic
– psiholog, medic școlar
– laborant
– tehnician
2. Din exteriorul unității școlare:
– membrii comunității locale
– părinți
– asociații profesionale
– agenți economici
– muzee
– biblioteci
– fundații, ONG-uri
– teatre, cinematografe
– MEC, ISJ, CCD
Organizarea unui „C.D.I.”:
– spațiul documentaristului
– spațiul de primire a publicului
– spațiu de lucru individual
– spațiu de lucru pe echipe sau grupe
– spațiu pentru cadrele didactice
– spațiu informatic
– spațiu pentru lectură
– spațiu audio-video
– spațiu pentru orientare și consiliere profesională
– spațiu de afișaj
– spațiu de depozitare
Obligațiile Profesorului Documentarist :
1. Organizarea CDI-ului
– realizarea Proiectului CDI
– organizarea funcționării CDI-ului
2. Tehnicile de gestiune documentară (circuitul documentar)
a. crearea și gestiunea fondului documentar ( identificarea și analiza nevoilor documentare și financiare, stabilirea criteriilor de selecție, conceperea și aplicarea unei politici de achiziție)
b. tratarea documentelor:
– materială ( recepție, verificarea comenzilor, ștampilarea, catalogare, cotare )
– intelectuală (analiza documentară, indexare)
c. difuzare către beneficiari
3 Pedagogie documentară:
– conceperea și realizarea de secvențe pedagogice
– parteneriate disciplinare sau interdisciplinare cu cadrele didactice
4. Animație culturală:
– realizarea de proiecte culturale
– desfășurarea de activități educative
5. Facilitarea comunicării:
– furnizarea de informații utile și răspunsuri adecvate așteptărilor utilizatorilor
– propunerea de spații de informare
– promovarea activităților din cadrul CDI
Exemple de activități din cadrul „C.D.I.”:
– activități de gestiune: cele specifice unei biblioteci
– gestiune și împrumut în maniera tradițională sau asistată de computer
– concepere și realizare de pliante de prezentare a unității școlare
– prezentare a CDI-ului noilor cadre didactice și elevilor nou veniți
– realizare de bibliografii
– informarea privind noile achiziții documentare ale CDI-ului
– realizarea de pliante cu ocazia aniversărilor și comemorărilor
– prezentări de carte
– expoziții de documente din alte fonduri decât cel propriu
– colocvii cu participarea actorilor , pictorilor , scriitorilor, muzicienilor
– inițiere în arta teatrală și cinematografică
– ateliere de lectură, scriere, recitare
– concursuri pe diferite teme literare, istorice, etc.
– fișe ale meseriilor
– prezentarea liceelor si universităților
– expoziții prilejuite de manifestări cu specific educativ
– săptămâna presei, cu invitați din rândul jurnaliștilor
– lectura imaginii
– inițiere și asistență în tehnicile de cercetare documentară
Câteva Considerații:
Conceptul C.D.I. se adresează întregului sistem de învățământ preuniversitar, de la cel preșcolar până la cel liceal. C.D.I. nu trebuie confundat cu biblioteca școlară, la fel cum nici profesorul documentarist nu are aceleași atribuții și pregătire ca cele ale unui bibliotecar.
Biblioteca școlară este o colecție de documente (cărți, reviste, ziare, materiale audiovizuale, alte suporturi informaționale), cu caracter enciclopedic, adecvate nivelului și profilului unității de învățământ în care funcționează; ea are personal special angajat pentru achiziționarea, prelucrarea, organizarea și valorificarea fondurilor de publicații și a celorlalte categorii de documente.
Bibliotecii i se asigură în incinta școlii, de regulă, la parter, un spațiu corespunzător pentru buna organizare și conservare a fondului documentar, precum și pentru activitatea cu cititorii, respectiv cel puțin două încăperi alăturate, una (sau mai multe) servind la depozitarea suporturilor informaționale (cărți, reviste, discuri, benzi audio și video, discuri etc.), iar cealaltă, ca sală de lectură.
Centrul de Documentare și Informare pune la dispoziția elevilor, cadrelor didactice și a comunității informații pe suporturi diferite (fond de carte, reviste, casete audio și video, CD-ROM-uri, calculatoare conectate la internet, echipament de multiplicare, consumabile), desfășoară activități pedagogice (inițiere în cercetarea documentară) și pune în practică proiecte de animație culturală.
C.D.I. oferă elevilor structuri și resurse documentare și umane ce vor contribui la o mai bună inserție școlară prin realizarea următoarelor obiective: favorizarea gustului pentru lectură; dobândirea cunoștințelor, a abilităților transferabile și a metodelor de lucru diversificate; inițierea elevilor în mânuirea instrumentului de lucru informatic și în interogarea băncilor de date; deschiderea școlii spre mediul înconjurător.
Centrul de documentare și informare este deservit de un profesor documentarist și va fi amenajat astfel încât să se asigure existența mai multor zone distincte, a căror existență se deduce din funcțiile și misiunile CDI-ului și a căror dimensiune depinde de numărul de elevi din unitatea școlară.
Pentru a înțelege mai bine cum funcționează un C.D.I. vă voi prezenta în continuare principalele componente ale acestui concept educațional. Prezentare însoțită de imagini edificatoare pentru fiecare compartiment (spațiu) din cadrul universului C.D.I. Descrierea lor se vrea și o pledoarie care să evidențieze complexitatea activității profesorului documentarist.
2.1. Ludoteca:
Ludoteca este o „instituție care pune jocuri la dispoziția copiilor”. Relativ nou apărută în peisajul educațional, ludoteca se adresează, prin activitățile ei, copiilor din învățământul preșcolar. Mai concret, ludoteca este un spațiu accesibil, dotat cu tot ce poate însemna joc. Ordonat, catalogat, coordonat de o persoană competentă atît pentru a răspunde nevoilor copiilor cît și pentru a ajuta părinții să se joace cu proprii copii, spațiul în care copii au posibilitatea să se dezvolte, să se simtă liberi, să fie educați, să comunice și să interacționeze.
Datorită activităților și dotărilor din cadrul ludotecii, copilul devine eroul principal al activităților, alege timpul, jocul, locul și partenerii de joc, gaseste „adulții ca parteneri de joc” poate lua jocuri cu împrumut se joacă cu propriii părinți.
Ludoteca permite C.D.I.-ului în care funcționează:
responsabilizarea și consolidarea relațiilor din comunitate într-un cadru pozitiv și relaxant.
valorificarea potențialului creativ, atît a copiilor cît și a adulților (părinți, tineri, educatori, și orice altă persoană care are această disponibilitate ludică).
găsirea unor soluții alternative și participative pentru organizarea și gestionarea timpului liber (cunoaștearea mediului înconjurător, jocuri de diferite tipuri și diferite culturi, cultivarea valorilor pozitive și a gustului pentru frumos).
Trebuie subliniat că, indiferent de tipul ludotecii, principalul instrument de lucru este jocul, indiferent de forma acestuia.
O ludotecă modernă este formată din mai multe zone cu specific diferit:
Spațiu dedicat pentru joc, dotat cu o bibliotecă de jocuri (de masă, dinamice, jocuri educative, de logică, de tranzacții, pentru dezvoltarea atenției, memoriei, constructoare, naționale și internaționale, etc. )
Spațiu dedicat activităților de laborator dotat cu materialele necesare pentru realizarea atelierelor de creație, de lectură, sportiv, de relaxare, de artă teatrală, etc.
Spațiu dedicat activităților de ludoterapie, ce cuprinde materiale destinate recuperării dificultăților emoționale (timiditate, anxietate, agresivitate), sociale și de comportament la copii prin joc.
Deasemenea, în funcție de cerințe, ludoteca mai poate îndeplini diferite funcții:
– suport pentru copiii din spitale
– atelier pentru activități manuale și creative
– loc pentru redescoperirea și reînvierea tradițiilor populare
– centru de consultanță și informare în domeniul jocurilor și jucăriilor
– centru de recuperare a dizabilităților minore
– centru pentru organizarea de sărbători și de manifestări culturale
– centru de activități complementare activităților școlare
Ludoteca lucrează în parteneriat cu școlile, centrele de petrecere a timpului liber, creșe și alte instituții care sunt în relație cu un public specific, handicapați fizici și psihici, persoane în vârstă. Aceste colaborări realizează o mai mare coeziune în sânul cartierelor și orașelor, intensificând legăturile sociale.
Scurt istoric: cuvântul „ludotecă” provine din francezul „ludotheque”, care la rândul lui își are rădăcinile în latinescul „ludo” – a se juca, a exersa, a antrena, a acționa într-un fel și grecescul „theca” – loc de întîlnire , de conversare. Adică un loc de întîlnire pentru joacă. Chiar dacă Franța deține cea mai mare rețea de ludoteci, prima ludotecă din lume a luat ființă în 1934 la Los Angeles, iar în Europa în anul 1959, în Danemarca.
Prima ludotecă din România a fost deschisă în 1992, la Târgu Ocna, de către doamna Argelia Lederman, președinta Asociației Espoiroumanie, la Clubul Copiilor din localitate.
2.2 Mediateca
Este compartimentul cel mai modern din cadrul unui C.D.I. Cea mai tehnologizată componentă a C.D.I. este definită astfel:
„Încăperea dintr-o bibliotecă în care sunt păstrate mijloacele audiovizuale folosite mai ales la învățarea limbilor străine.”
Mediatecile moderne au depășit de mult, prin oferta lor, simpla lor definiție. Spațiul generos atribuit mediatecii în cadrul unui C.D.I., este special amenajat pentru consultarea lucrărilor de referință și este dotat cu echipament performant destinat consultării documentelor multimedia. Plecat, în anii 90 de la organizarea unor „biblioteci-hibride” (termen inventat Chris Rusbridge în 1998), conceptul „mediatecă” a evoluat rapid, în pas cu oportunitățile tehnologice.
Dacă la începuturi mediatecile ofereau un mix de lucrări tipărite în formatul tradițional (cărți, reviste, etc), cu cele în format digital (audio-books, e-books, presă electronică), ponderea având-o prima categorie, cu trecerea timpului și apariția noilor posibilități de transmitere a scrierilor spre cititor, publicațiile în format electronic au devenit „stăpânele” indiscutabile ale mediatecilor.
Mediateca vine să răspundă nevoilor de instruire, informare și recreere prin consultarea colecțiilor puse la dispoziție. Colecții formate din albume, cărți, înregistrări sonore, video, DVD-uri, CD-uri, discuri, periodice și documente online, cu caracter enciclopedic destinate oricărei categorii de utilizatori: copii, adolescenți, adulți. Unele documente din mediatecă pot fi împrumutate și la domiciliu, în condiții de operabilitate și de eficacitate maximă, proprii modelului cultural al societății informatizate.
În cadrul unei mediateci, în funcție de generozitatea spațiului, se pot organiza și activități cu public pe diverse teme: dezbateri, cursuri, seminarii, lansări carte, cd, dvd, expoziții, audiții, recitaluri, proiecții cinematografice, prezentări power point etc.
Serviciile de informare (textuale, vizuale, sonore, audiovizuale) oferite, angajează o multitudine de procedee și tehnici de concepere, realizare și gestionare a datelor, care pot fi difuzat simultan sau succesiv, imediat sau la diferite intervale de timp, individual sau în condiții de grup.
Perfecționarea seviciilor oferite, implică asocierea diverselor tehnologii de comunicare (telematica, rețele informatizate specializate, bănci de date, resurse audiovizuale) în condițiile adaptării acestora la cerințele comunității educative.
O asemenea structură de funcționare înseamnă deschiderea documentelor stocate și procesate spre toate formele de informare și educație-instruire realizabile prin acțiuni care valorifică tehnologii pentru prelucrarea fluxului informațional cotidian. Totodată, se realizează asistarea și ghidarea utilizatorilor în căutarea, găsirea informațiilor și a documentelor existente.
Un exemplu relevant pentru adaptarea la cerințele tot mai variate este deschiderea, în anul 2010, a unei săli de lectură pentru nevăzători în cadrul mediatecii din municipiul Botoșani. Organizată în cadrul bibliotecii județene „Mihail Eminescu”, mediateca a fost dotată cu aparate Daisy (Victor Daisy Classic X+), special concepute pentru a ajuta persoanele cu deficiențe de vedere „să citească“ CD-uri.
2.3.Biblioteca
Indiferent de mărime și ofertă., indiferent de dotări, tehnologii folosite, aparatură și mijloace moderne de comunicare, vechea bibliotecă rămâne „inima” oricărui centru cultural. Nimic nu poate și nu trebuie să înlocuiască plăcerea de a răsfoi o carte, aroma paginii proaspăt tipărite, pe care au fost așezate cuminți și inspirate cuvinte.
În afara mobilierului clasic de bibliotecă (etajere, suporturi pentru periodice, fișiere…) sunt necesare: mese de lucru, fotolii pentru spațiul lecturii de destindere, panouri de afișaj.
Constituirea colecțiilor este o activitate destul de dificil. Biblioteca trebuie să fie un spațiu atractiv, cu o imagine și o atitudine proactivă, dinamică, receptivă și flexibilă. Împărțirea spațiului aferent bibliotecii se face în funcție de ceea ce dorește bibliotecarul să realizeze. Pentru aceasta el trebuie să aibă un proiect bine definit de amenajare a spațiului pus la dispoziție.
Biblioteca, chiar una de dimensiuni mici, trebuie împărțită în una sau mai multe zone în funcție de posibilități: pentru copii, pentru lectură, pentru acces liber la raft, pentru consultare a cărților.
Organizarea fondului de carte pe rafturi trebuie făcută în așa fel încât să fie ușor de accesat, după criterii care deservesc nevoile cititorilor. Cea mai uzuală este așezarea sistematic-alfabetică. Alte modalități de organizare mai sunt: așezarea fixă, după numărul de inventar (mai rar utilizată), așezarea pe formate (economie de spațiu), așezare pe domenii de interes.
Principii după care se actualizează fondul de carte dintr-o bibliotecă:
igienizarea și curățirea colecției de cărțile uzate și deteriorate de folosirea lor intensivă
• reconsiderarea critică a rafturilor- în timp se schimbă gustul și necesitățile utilizatorilor. • cunoașterea mai bună a propriei colecții
• orientarea achiziției viitoare cu lucrări care nu mai sunt în rafturi.
Efectele obtinute prin procesul de actualizare:
• colecția devine mai atrăgătoare.
• fondul de carte corespunde mai bine nevoilor utilizatorilor.
• mobilierul devine mai aerisit, oferind un confort estetic utilizatorului.
Este indicat să se renunțe la titlurile care:
• nu au fost împrumutate în ultimii 5-10 ani.
• au o starea fizică necorespunzătoare, murdare, rupte, ireparabile.
• au o informație depășită și nu sunt documente originale.
• cărți în foarte multe exemplare care nu au fost solicitate în timp.
• cărți în mai multe volume care acum sunt descompletate.
3. BIBLIOTECILE PENTRU COPII
Bibliotecile pentru copii sunt, prin natura lor, instituții paradoxale: ele trebuie să îndeplinească aceleași sarcini ca cele ale unei biblioteci pentru adulți (achiziție, prelucrare, organizare), să furnizeze utilizatorului aceleași servicii, dar în același timp să se adapteze specificului utilizatorilor pe care îl au. De la orar la spațiu, totul trebuie regândit în funcție de vârsta fragedă a celor care le trec pragul.
Principalele diferențe dintre o biblioteca pentru copii și una clasică sunt culorile și mobilierul. Organizarea spațiului unei biblioteci școlare a devenit o activitate complexă, în care nu de puține ori este solicitată părerea unui specialist. Aspectul mobilierului a evoluat într-o manieră spectaculoasă – de la modele sobre la forme ergonomice și viu colorate. Tendința este, de a renunța la mobilierul tradițional și înlocuirea lui, în măsura posibilităților financiare, cu mobilierul particular, comod, asemănător cu cel de acasă (de exemplu, canapele și fotolii în diferite culori).
Succint, obiectivele bibliotecilor pentru copii sunt:
– pedagogice (lectură intensivă pe diferite teme)
– culturale (alegerea unei cărți bune, o imagine frumoasă, dezvoltarea unui gust rafinat)
– sociale (sprijin în realizarea obligațiilor școlare)
– educative (însușirea regulilor de viață în cadrul comunității, deprinderea de a fi un cetățean exemplar)
Copiii trebuie să considere biblioteca ca un teritoriu familial, să se simtă în largul lor. Actul citirii, când ne referim la copii și adolescenți, este condiționat astfel: „a vrea să citească” – intenția de lectură, „a putea să citească” – presupune o cunoaștere a lumii scrisului și „a ști să citească” – mobilizarea competențelor cititorului.
Profesorul documentarist trebuie să acorde o atenție deosebită celei de a treia condiție; el trebuie să accentueze deșcolarizarea lecturii, în scopul de a desprinde elevii din raporturile obișnuite de dominație culturală și de a le ajuta să capete încredere în ele însele. De-abia atunci lectura devine o practică aparte și experimentală. De asemenea nu trebuie să omită faptul că adolescentul, încă copil sau aproape adult, are nevoie de repere și mai ales de libertate.
Sala de imprumut pentru elevi are ca structura de organizare a publicatiilor asezarea pe genuri literare, pe colectii cu lucrari in limba romanași limbi străine. Sala de imprumut este asemănătoare cu cea dintr-o biblioteca pentru adulti. Scopul acestei asezari este acela de a pregati cititorul copil sa poata frecventa o biblioteca pentru adulti atunci cand devine licean sau student.
Sala de lectura are mobilier nou și comod, în culori calde. Ea pune la dispoziția copiilor colectii de publicatii din categoria fondului de referinta in limbile romana și străine, enciclopedii, dictionare, lucrari de sinteza, studii, ghiduri de calatorie, albume de arta, harti, cursuri de invatarea limbilor straine.
Sala de expozitii, trebuie astfel gândită încât să poată găzdui: expozitii ale copiilor / elevilor/ artisti consacrati / ateliere de lucru.
Bibliotecile pentru copii trebuie să fie locuri în care copilul să intre cu plăcere, să fie dornic de a cunoaște lucruri care apar în urma curiozității și a gustului său de a descoperi. Ele să fie spații în care copilul se regăsește în timpul său liber și spații care îi prelungesc bucuriile și visele sale. Să ajungă să surprindă și să hrănească experiențele copiilor, dorințele și exigențele lor.
3.1 Ciclurile vieții
La fel ca toate ființele, omul are mai multe cicluri de viață, mai exact șase:
Copilăria(0-10ani)
Preadolescența(10-15ani)
Adolescența(15-18ani)
Tinerețea(18-35ani)
Maturitatea(35-60ani)
Batrânețea(60->ani)
Copilaria este prima etapă. Ea pune bazele întregii existențe. Este de asemenea și cea mai frumoasă perioadă a vieții. În prima parte a copilăriei (până la 3 ani) copilul învață să meargă, să vorbească etc. În a doua parte a copilăriei (de la 3 la 10 ani) creșterea este mai înceată.
Preadolescența este vârsta cuprinsă între 10 și 15 ani. Preadolescența este vârsta schimbărilor. La această vârstă copilul are alte priorități. Copilul nu se mai joacă atât de mult, jocul fiind înlocuit de studiu, și chiar dacă o face, are alte jucării (moduri de distracție) cum ar fi:emisiunitv,calculator,etc.
Adolescența este perioada de vârstă cuprinsă între 15 și 18 ani. Adolescența este vârsta marilor descoperiri. În această perioadă copii încep să capete independență, să viseze, să experimenteze. Este și cea mai dificilă perioadă pentru părinți care intră de multe ori în stări conflictuale.
Tinerețea este perioada de vârstă cuprinsă între 18 și 35 de ani. În tinerețe omul iși termină studiile, își alege profesia, intră in câmpul muncii. În tinerețe omul își formează familia și începe să se ocupe de creșterea, îndrumarea și educația propriilor copii.
Maturitatea este perioada cuprinsă între 35 și 60 de ani. În acesta perioadă omul își desăvârșește pregătirea profesională iar activitatea sa ajunge la apogeu. Spre sfârșitul acestei perioade, de regulă, încep să apară primele semne ale istovirii organismului, ale rutinei.
Batrânețea, este ultima perioadă a vieții, un castel peste care timpul începe să-și aștearnă patina. Din păcate este și ciclul cel mai greu pentru om. Bătrânețea poate sa fie și frumoasă: cand ai o viață activă, dedicată pasiunilor, lucrurilor rămase nefăcute sau neterminate. Bătrânețea poate fi și o perioadă a împlinirii unor vise demult ascunse în suflet…
3.2 Prima copilărie
Ființa umană parcurge un lung proces de evoluție care influențează în mod deosebit dezvoltarea ulterioară a vieții. După 9 luni de așteptare, se naște puiul de om. În timpul primului an, copilul traversează impactul biologic și un adevărat șoc social. Treptat începe să acumuleze experiență prin repetări auditive, prin raportare la obiecte și situații noi a evenimentelor trăite și prin recunoașteri reflexive, în urma cărora se acumulează o bogată experiență de observații.
Perioada sau etapa antepreșcolară este prima care implică marile diferențieri care marchează specificul țării, al regiuni, al limbii materne. Copilul începe să fie integrat în interacțiunile grupului familial și a celor ce frecventează familia. Experiența de viață devine influențată de învățarea comunicării verbale. La începutul acestei perioade, vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă și încărcată de mari dificultăți de pronunție.
La 3 ani, copilul vorbește relativ fluent – în propoziții inteligibile, dispunând de un limbaj destul de bogat. El poate să exprime impresii, dorințe, constatări, interogații. Lumea devine pentru copil un spectacol prin comunicarea cu adulții din jurul său.
Încă de 12 luni, copilul sesizează înțelesul a foarte numeroase cuvinte. Există trei feluri de limbaj specifice acestei perioade:
limbajul „mic”, primitiv, de circulație restrânsă (între copil și cei din mediul apropiat); acest limbaj dispune de onomatopee, de cuvinte circumstanțiale, de circulație restrânsă, nu posedă structuri gramaticale
limbajul „situativ” încărcat de cuvinte concrete, cu structură gramaticală, dar plin de exclamații. Acest tip de limbaj este prezent după 2 ani și activ până la 5/6 ani. Începând de la la 2 ani, limbajul mic se topește în cel situativ;
limbajul „contextual”, de vorbire desfășurată însoțită de gestică; acest limbaj evoluează paralel cu cel situativ, pe care îl va domina treptat.
Dezvoltarea înțelegerii celor ce i se povestesc devine calea prin care experiența de comunicare devine mai vastă decât experiența perceptivă. Copilul sesizează ipostazele realității care duce la dezvoltarea fanteziei verbale, evidentă în jurul vârstei de 3 ani. Capacitatea de repovestire se dezvoltă și ea. La 2 ani, copilul folosește 3-4 propoziții scurte pentru relatarea unei povești. La 3 ani aceeași poveste capătă și un aspect practic, se axează pe personajul principal și poate ajunge la 7-8 propoziții scurte. Povestirea începe să aibă coerență logică. Copilul poate învăța mici poezii ori „numărători” care au funcții formative importante, ca și câteva expresii de salut.
În perioada primei copilării se dezvoltă intens jocul de a acționa asupra lumii înconjurătoare și a o schimba. Jocul este o expresie a activității spontane, din plăcere, încărcată de satisfacții. În joc se încorporează treptat evenimentele vieții. Apare și componenta cognitivă, importantă privind integrarea socială a copilului prin joc. Există, de asemenea, și componente afective.
Încă din primul an de viață, copilul simte o atracție de a se juca cu propriile mâini, cu picioarele, de a arunca obiecte. Simbolistica jocului evoluează treptat, pornind de la folosirea de obiecte și ajungând la mânuirea de comportamente în care copilul devine un personaj principal – datorită asimilării conduitei adulților.
De la 18 luni, copilul se poate transforma prin joc în orice: avion, mașină, tren, cățel, etc. În acest moment al dezvoltării rămâne dominant jocul cu obiecte. Concomitent, jocul cu adultul se dezvoltă în trei direcții: jocul de hărțuială și trântă, ridicare și aruncare în sus, joc zgomotos de mișcare și de energizare; jocul verbal, fie sub formă de interogații continui complexe, fie sub forma relatării de povestiri; jocul didactic în care adultul îndrumă copilul treptat și discret.
La 2 ani, copilul se joacă circa 90% din timp. Copilul preferă jucăriile cu roți, jucăriile mecanice, jucăriile muzicale, păpuși, animale, marionete, dar și jocurile distractive cum ar fi baloanele de săpun, jocul cu apa, teatrul de păpuși.
Jocul copiilor mici este întâi singular, simplu și spontan. Treptat, se se trece de pe obiect pe subiectele acțiunilor umane. Apar noi tipuri de joc: „de-a familia”, „de-a doctorul”, se instituie numeroase relații între copii și crește complexitatea jocului. Aceste jocuri pot avea o oarecare durată și să fie încărcate cu tot felul de evenimente, deși ramân simple și repetitive. Relațiile din joc au funcții multiple, ele întăresc cooperarea pozitiv activă.
În jocul cu un anumit subiect se pot vedea numeroase elemente de imitație (sunt imitați copiii mai mici, mai mari sau chiar adulții). La 3 ani, copilul se joacă și construiește și pe verticală și pe orizontală, îi place să învingă mici obstacole, interacționează cu jocurile altora.
3.3 A doua copilărie
Sau perioada preșcolară, este una din perioadele de intensă dezvoltare intelectuală. Presiunea structurilor sociale, culturale, prezența copilului în instituțiile preșcolare solicită toate posibilitățile lui de adaptare. Diferențele de cerințe dintre grădiniță și familie solicită la rândul lor o mai mare varietate de conduite. Comunicativitatea și sociabilitatea copilului cresc în aceste condiții.
Contradicții apar și în planul cunoașterii. Datorită dezvoltării imaginației, copilul descoperă faptul că el poate să se transpună în orice situație, fie ea și fantastică, pe când în realitate situațiile de viață sunt foarte puține. Legată de această contradicție se dezvoltă dorința de a crea, de a schimba, de a experimenta și de a trăi din plin viața.
Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei subperioade:
preșcolarul mic (3-4 ani);
preșcolarul mijlociu (4-5 ani);
preșcolarul mare (5-6).
Perioada preșcolară mică se caracterizează printr-o creștere a intereselor și a aptitudinilor implicate în explorarea mediului.
În perioada preșcolară mijlocie, continuă procesul de dezvoltare atât fizică cât și intelectuală. Pe plan psihologic se intensifică dezvoltarea limbajului, între 3 și 5 ani se câștigă cam 50 de cuvinte pe lună. Curiozitatea devine mai amplă și abordează mai profund fenomenele. Îi plac poveștile, prezintă interes pentru cărți cu imagini, pentru desen, modelaj, jocuri cu cuburi, teatru de păpuși, desene animate etc.
Preșcolarul mare manifestă în ansamblu o mai mare forță, agilitate, inteligență. Atenția este dominată de o înțelegerea mai profundă a situațiilor. Capacitatea de învățare devine mai activă. Perioada preșcolară este o perioadă de mari achiziții culturale, de intensă asimilare intelectuală, de lărgire a înțelegerii și a posibilităților gândirii. De a aborda situații, repere, evenimente.
Dar activitatea de joc rămâne determinantă în formarea personalității.
Jocul „de-a familia” prezintă foarte mare importanță și din cauză că familia este scena principală de viață a copilului și totodată nucleul social în care se condensează întreaga lui viață socială. Copilul începe să imite conduitele umane. Copilul se transformă, prin joc, în medic, telefonist, constructor, polițist, professor, etc. și se integrează într-un subiect (vizită medicală, oră predată la școală) sau într-un episod din familie (copilul în rolul de adult pune masa împreună cu păpușa sau duce copiii (păpușile) la plimbare etc.
În jocul cu un copilul mai mare, inițiativele acestuia direcționează jocul. În cazul jocului cu copii mai mici, copilul mai mare comandă și organizeză jocului. Copilul poate crea subiectul unui joc și fără partener la această vârstă, dar acesta din urmă aduce un plus necesar în jocul cu subiect și creează relația de care copilul are nevoie. Subiectul are o forță atât de atractivă, încât deseori copilul se joacă și cu parteneri imaginari. Imitația în joc este creatoare. Jocul răspunde trebuinței de creeare a personalității.
Pe la 4 ani, jocurile de mișcare se complică și se dezvoltă. Copilul începe să se joace mai mult cu mingea, cu cercul, cu tricicleta, îi plac jocurile de construcții, dar și păpușile, cărucioarele, este atras de scule. Pictura, desenul, modelajul, încep să îl intereseze. Îi place, în primă fază, pictura cu degetele, apoi v-a folosi pensoane, acuarelele, creioanele colorate. La 5 ani, îi plac cuburile mari, îi plac și casele de păpuși în care aranjează mobile. La 6 ani este atras de jocurile cu apă și pământ. Copilului îi place să facă tunele, turnuri, apare trenulețul electric Mingea rămâne pe primul plan la baieți. La fete apare o mai mare atenție față de coardă. Jocul cu păpușile ajunge la apogeu.
Are o mare căutare jocul „de-a travestirea”. Mai ales fetelor le place să se costumeze, răscolesc dulapurile, sau îmbracă și dezbracă păpușile, încearcă să le confecționeze și accesorii. Băieților le place mai mult să se joace de-a doctorul, ori polițistul. Jocurile didactice sunt jocuri cu reguli, ceea ce face să se poată vorbi de reguli de mișcare și jocuri cu reguli în care domină strategiile. Un loc aparte în jocurile cu reguli îl au numărătorile de genul „ala, bala, portocala”.
Participarea și rolul adultului în joc reprezintă ajutorul material (în achiziționarea sau repararea jucăriilor), ajutor tehnic – privind modul în care pot fi utilizate jucăriile – sau prin descrierea etapelor jocului. Tot adultul are rol de protecție în joc. În sfârșit, rolul său se poate exercita prin participare, într-un rol bine definit, sau într-unul mai puțin clar.
3.4 A treia copilărie
Influența vieții școlare este în creștere, cerințele ei producând o schimbare de fond a întregii activități. Are loc schimbarea gândirii copilului de la contemplare la înțelegere a fenomenului, fapt ce reprezintă o schimbare radicală în actul de cunoaștere. În același timp se modifică interesele, preferințele, are loc un proces de dezvoltare a aptitudinilor, care se reflectă mai ales în cadrul competițiilor școlare.
Climatul familial (relațiile dintre copii și părinți și dintre părinți) are efecte în ceea ce privește formarea conștiinței copilului – de aceasta depinzând în cea mai mare măsură auto-echilibrul din care fac parte trăirile de fericire și nefericire.
După 9 ani, copilul începe să prezinte interes pentru cărțile cu povești, cu acțiuni palpitante. Activitatea de colecționare se dezvoltă și datorită ei copiii „achiziționează” tot felul de obiecte care le provoacă interesul. Această activitate poate fi îndreptată spre strângerea unui material folositor în activitatea școlară ca: ierbare, insectare, ilustrații etc. În asemenea activități, distracția este implicită și se dezvoltă spiritul de observație al copilului.
Fantezia începe să-și găsească un loc tot mai important. Ea formează treptat, după 8-9 ani, capacitatea de a compune, capacitatea de a povesti și de a crea povești, culori, abilitatea de a folosi descrierea. Serbările școlare, cercurile de creație de diferite tipuri devin preocupări de actualitate.
Societatea modernă a creat însă și o lume alternativă, generată de computere și de domeniile S.F. Imaginația copilului este profund implicată în această lume virtuală. Ea devine deosebit de activă și pătrunde tot mai mult în episoadele vieții curente. Prin imaginație se caută ori improvizează răspunsuri la numeroase fenomene și evenimente noi.
Integrarea socială a copilului ridică trei provocări:
Prima privește integrarea copilului în viața școlară, dar și un mod de a gândi și înțelege lumea și viața din jur.
A doua este legată de integrarea copilului în viața economică. Dependența economică a copilului de familie și relativ puținele ocazii ale acestuia de a mânui sume de bani în perioada preșcolară creează o redusă și uneori distorsionată imagine privind caracteristicile vieții economice.
A treia este aceea a orientării școlare și a cunoașterii lumii profesiunilor în vederea îndreptării treptate a intereselor copilului spre acele direcții.
La vârsta de 10 ani, se încheie ciclurile copilăriei – constituirea bazelor personalității, dobândirea statutului de școlar alături de acela de membru al familiei creează copilului o deschidere largă spre viața socială.
3.5 Pubertatea și adolescența
Pubertatea ca și adolescența, fazele celei de a doua decadă din viața omului, se caracterizează prin procesul de trecere a ființei umane la maturizare și integrare în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, familiale, profesionale etc. Acest parcurs este cu atât mai greoi, cu cât viața socială este mai complicată.
Perioada pubertății și a adolescenței formează intervalul de timp în care tutela familială și școlară, pregnante la începutul vieții copilului, se modifică treptat din punct de vedere social în prevederi legale ale unor responsabilități ale tinerilor începând cu 14 ani și a obținerii majoratului la 18 ani. Nota dominantă a întregii etape constă în intensa dezvoltare a personalității.
Tipurile fundamentale de activități pentru perioada pubertății rămân învățarea și instruirea, teoretică și practică. Activitățile culturale ale adolescentului se diversifică. În primul rând, au o foarte mare pondere întrunirile pentru imprimarea și ascultarea de muzică. Concurente cu această formă de consum cultural sunt cercurile de literatură, tehnică, coruri, sport, excursii, cercuri de artă etc. Se adaugă activitățile culturale ce le realizează individual: lectura, vizionarea de filme, teatre, muzee, TV, radio, citirea de presă și reviste.
În literatură, adolescentul este pasionat mai mult de acțiune, de îndrăzneala și de voința eroilor. În adolescență, tinerii se îndreaptă spre capodoperele literaturii, chiar spre filozofie. Începe să se acorde o nouă apreciere valorică și pasională ideilor exprimate în cărți. Acestea răspund mai bine nevoii de cunoaștere decât lecțiile.
Lectura presei, deși face progrese evidente, este secundară. Revistele dedicate adolescenților sunt însă foarte căutate. Influențele diferitelor tipuri de mass-media au fost studiate mai mult în legătură cu influențele negative legate de stimularea agresivității și de sexualitate, fapt ce a dus la restricția vizionării de către tineret a unor filme.
Prin toate acestea, adolescentul devine un consumator de cultură. Integrarea în mediul de cultură se face prin consum și prin contribuție la cultură. Totuși, treptat el devine și un suporter, un participant, dar într-o oarecare măsură și evaluator, arbitru.
În perioada pubertății sunt foarte frecvente jocurile cu caracter competitiv între clase și grupuri de tineri. Jocurile respective contribuie nu doar la dezvoltarea gândirii, dar ele generează motivația unei bogate conduite afective. Adolescenții manifestă preferințe pentru jocurile și distracțiile care au un pronunțat caracter intelectual, cum sunt șahul, remi, cărțile etc. și în care se pot proba forțele intelectuale. Tânărul ține foarte mult să-și creeze o reputație cât mai bună, să se bucure de notorietate, de aceea este vârsta când începe să performeze.
Din această experiență bogată, relativ neorganizată, se constituie și aspirații, interese noi și o mare exprimare a emoționalității și angajării.
4. ORGANIZAREA UNEI BIBLIOTECI PENTRU COPII
Pentru că lucrarea de față prezintă organizarea și funcționarea C.D.I. ca parte integrantă a sistemului educațional, consider necesară aprofundarea subiectului bibliotecilor pentru copii. C.D.I.-ul are ca principal obiectiv cultivarea pasiunii pentru lectură în rândurile copiilor, îndrumarea lor spre descoperirea minunatului univers ascuns între coperțile cărților.
Nu este o misiune ușoară pentru profesorul documentarist, mai ales datorită multitudinii de atracții facile oferite de societatea modernă. Din aceste motive, biblioteca se bucură de cel mai generos spațiu în cadrul unui C.D.I.
Biblioteca din cadrul C.D.I. trebuie să reprezinte pentru copil o variantă educativă, un spațiu cultural bogat, funcțional, primitor și interactiv.
Spațiul de primire: suficient de mare pentru a permite integrarea materialului informatic de împrumut, precum și munca obișnuită a profesorului documentarist.
Biroul de împrumut trebuie să fie așezat în apropierea intrării și să ofere o bună vizibilitate a întregului spațiu.
Spațiul de consultare a lucrărilor documentare este organizat de așa manieră încât să-i permită utilizatorului să repereze ușor diferitele domenii (cu ajutorul etichetelor de semnalare afișate).
Spațiul pentru activități în grup poate fi o anexă a sălii de documentare, permițând copiilor să lucreze în grupuri fără a-și deranja colegii. Un spațiu asemanător poate fi rezervat consultării documentelor audio-vizuale.
Spațiului de lectură se va acorda o atenție deosebită amenajării acestui spațiu pentru a face din el un “colțișor” primitor și confortabil.
Spațiul de afișaj și expoziții poate fi amenajat atât în interior, cât și în exterior, în funcție de natura informației și publicul vizat. Materialele decorative și de semnalare vor fi în culori vii, informațiile vor fi clare și pertinente.
Instrumentul de bază care facilitează accesul copiilor la depistarea rapidă a informației este catalogul, fie el tradițional pe fișe , fie informatizat. În afara cataloagelor, popularizarea fondului documentar și a activității se poate realiza prin: expoziții tematice, liste de noutăți, bibliografii pe discipline, buletine informative.
Copii pot apela la serviciile bibliotecii pentru a a împrumuta o carte, pentru a citi în liniște, pentru a consulta și resursele documentare (pe suport clasic sau multimedia) înaintea pregătirii unei lucrari individuale sau colective, pentru a consulta lucrări de referință – dicționare, enciclopedii, atlase, pe care nu le găsesc în biblioteca personală, pentru organizarea unor activități culturale sau expoziții cu lucrări proprii. O atenție specială trebuie acordată iluminării și asigurării securității spațiului.
4.1 Jucăriile
Joaca este o activitate serioasă pentru un copil, care îl ajută să crească, în care se implică total. Ea îl învață să-și dezvolte gesturi și capacități. Dar este, de asemenea, o activitate plăcută, amuzantă, la care copii participă în funcție de preferințe. Pentru copii, joaca este aceeși cu: a experimenta, a munci, a visa, a descoperi, a învăța.
Jocul și jucăriile sunt indisolubil legate, chiar dacă, uneori, pot exista unul fără altul. Anumite jocuri nu au nevoie de nici un suport material, ca de exemplu jocurile de ghicitori, leapșa pe cocoțate, numărătoarea, alergatul. Alte jocuri se bazează pe un material care nu poate fi calificat drept jucărie pentru că nu a fost conceput cu acest scop – calculatorul, cearșafurile cu care se încropesc pelerine și corturi, pantofii, câinele sau pisica, peștele din acvariu. Invers, anumite jucării sunt concepute pentru a fi doar expuse sau colecționate, nu pentru joacă. Este păpușilor folclorice.
Ce este jucăria? Prin definiție, este: „un obiect cu care se joacă copiii”. Jucăria nu ar trebui să aibă altă întrebuințare decât aceasta. Dar jucăriile sunt și instrumente ale dezvoltării. Jucăriile propuse pentru un copil de la naștere până la 3 ani sunt aproape toate viu colorate și atrăgătoare. Ele dau naștere în copii dorinței de a pune mânuțele pe ele. Uneori, jucăriile au o utilizare destul de complexă, astfel încât pun copilului probleme pe care acesta încearcă să le rezolve, folosindu-și în felul acesta capacitățile. Jucăriile sunt primele proprietăți ale copilului și sunt le folosește oricând vrea el.
Jucăriile sunt adevărate unelte folositoare la dezvoltarea armonioasă pe plan fizic, mental și afectiv a copilului. Acest lucru este valabil numai pentru copiii de la oraș? Un copil care trăiește la țară, înconjurat de prieteni, animale, natură, are mai puțină nevoie de jucării? Nu! Este o certitudine că acest copil găsește în mediul înconjurător mai multe elemente care să îi favorizeze jocurile și să îi dezvolte imaginația dar acestea nu pot înlocui atracția pentru jucării .
Jucăriile, la început, sunt folosite pentru a fi învățate și manipulate în cele mai neașteptate moduri. După ce copilul trece de câteva luni, jucăriile se specializează. Fiecare categorie de jucării caută să solicite o componentă a dezvoltării copilului. Jucăriile care imită sunt de cele mai potrivite: fă ca tata sau fă ca mama, ca doctorul sau ca polițistul, sunt printre cele mai frecvente jocuri de la vârsta de 2 ani. Aici putem menționa: telefonul, mașinuța, păpușa, etc.
Este important să fie cunoscute diferitele tipuri de jucării. Ideal ar fi ca un copil să aibă jucării din fiecare categorie. Cantitativ, ele să varieze în funcție de gusturile și interesul copilului. El ar putea astfel să își dezvolte cel mai bine toate aspectele temperamentului său.
Jucării care dezvoltă mișcarea – Jucăriile din această categorie îl ajută pe copil să-și solicite armonios corpul. Unele vizează ușurința de a se servi de mâini, de a trece jucăria dintr-o mână în alta. Altele obligă copilul să-și folosească întregul corp. El învață să se servească mai bine de corpul sau și să își stăpânească gesturile. Câteva exemple: tricicleta, mingii, balon, cerc, coarda, popice, toboganul, balansoarul, etc.
Jucăriile care dezvoltă creativitatea – Toate jucăriile ar trebui să permită copilului să își exprime creativitatea. Copilul știe să împodobească, cu doza lui de creativitate, cea mai banală jucărie și să facă un pretext din ea pentru orice fel de scenariu. Anumite jucării favorizează creativitatea, prin aceea că deși nu reprezintă nimic prin ele însele, pot totuși să solicite activitatea copilului. Acestea sunt jucăriile artistice. O păpușă simplă, de exemplu, este o jucărie care suscită creativitatea. Exemple de jucării cu dominantă creatoare: creioane de colorat, foi mari de hârtie, plastilină, instrumente muzicale, marionete, jocuri de construcție, etc.
Jucării care dezvoltă afectivitatea copilului – Aceste jucării permit copilului să își exprime afecțiunea, tandrețea și uneori agresivitatea. Pentru că el poate în mod liber să trăiască sentimentele sale față de o jucărie care nu știe ce-i invidia. Jucăriile afective sunt cele cu care copilul va crea legăturile cele mai durabile și profunde. Gama jucăriilor afective este reprezentată de: păpuși, figurine, animale de pluș, etc.
Jucăriile care dezvoltă imitația – prin imitație copilul se apropie și înțelege lumea care înconjurătoare. El se preface că vorbește la telefon, o imită pe mama sa hrănindu-și păpușa sau se joacă de-a doctorul care face injecții. Copilul reia cu jucăria ceea ce i s-a întâmplat în viața reală. Prin aceste activități copilul se apropie de comportamente noi și ia în considerație anumite experiențe dezagreabile din viața sa. Exemple: păpușile și toate accesoriile lor (căsuțe, îmbrăcăminte, materiale, mașini, etc.), tot ceea ce permite să îl facă să semene cu altcineva. Jocul de-a cumpărăturile, de-a doctorul, de-a activități menajere, circuitul auto, ferma cu animale.
Jucăriile care dezvoltă capacitatea senzorială și intelectuală – generalizând este cazul tuturor jucăriilor, pentru că ele permit jocul, care contribuie la dezvoltarea intelectuală a copilului. Prin manipularea și ansamblarea jucăriilor, copilul descoperă să își exercite capacitățile intelectuale. Anumite jucării sunt concepute pentru a antrena copilul să descopere, să memoreze, să asambleze, să gândească, toate marile funcții care stau la baza operațiunilor mentale. Exemple de jucării cu dominantă intelectuală: de asamblare, încastrare, construcție, jocurile de clasare, de ordonare, jocurile gen puzzle, domino, etc.
Anumite jucării, cele mai numeroase, servesc pentru a se juca în maniera prevăzută de fabricant. Altele servesc numai pentru decor. Copilul poate manipula mai mult sau mai puțin obiectul, însă este fericit să îl aibă în camera și să îl privească. Păpuși frumoase de colecție sau jucăriile fragile pot face parte din această categorie. Alte jucării se colecționează. Copilul se joacă cu figurinele sale, dar este foarte fericit să le aibă pe toate aproape. El le aranjează le schimbă una cu alta, le aliniază etc. La copii cei mai mici, părinții sunt cei care stau la originea colecțiilor de jucării. Apoi copii, sub influența școlii, iau colecțiile în sarcina lor. Jucăriile sunt proprietatea copilului și ele sunt singurele care trebuie să fie așa.
Protejarea lor este pentru un copil maniera sa de a își afirmă existența și identitatea. Jucăria, înainte de a permite jocul, este un simbol. Simbolul puterii și al proprietății. Ea devine o valoare de schimb, care apare în anii de școală. Pentru toate aceste considerente, jucăria este din punct de vedere social foarte importantă, esențială pentru copii.
4.2. Cărțile. Colecțiile de bibliotecă
La ce sunt bune cărțile? La totul și la nimic. Poți trăi foarte bine și fără să citești. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd, e totuna cu a explica unui surd frumusețea muzicii lui Mozart. Hrana pe care o oferă lectura este la fel de indispensabilă ca și cea materială.
Încă din cele mai vechi timpuri, cartea a reprezentat un instrument fundamental în viața omului. Știm cu toții cât de important este să ai un reper după care să te axezi în viață, iar cartea, prin varietatea de care dă dovadă ne ajută să cunoaștem mai bine lucrurile din jurul nostru și totodată să ne descoperim mai bine. Cărțile sunt moștenirile pe care marile spirite le lasă omenirii, care sunt date din generație în generație ca daruri pentru posteritatea celor nenăscuți încă.
Suntem în era informaticii. În zilele noastre, mai mult ca oricând, este o cerere incredibilă de informații. Oamenilor le place să găsească și să citească informații care să le îmbogățească cunoștințele, să le facă viața mai ușoară sau numai ca să se distreze sau să-și petreacă în mod plăcut timpul liber. Ochii noștri au început să fie mult mai atenți în fața unui calculator, în fața unui ecran de sticlă, pe care ni se desfășoară o imagine, decât în fața unui ziar, al unei cărți sau al unei reviste.
Tot mai mulți optează pentru internet în detrimentul cărții, deoarece li se pare că informația ajunge mai repede la ei, mai facil. Dar, acest lucru nu este deloc benefic pentru dezvoltarea intelectuală. Trebuie să învățăm să ne culegem singuri informația din cărți, ziare sau reviste. Cartea este un mod de comunicare și reprezintă o ordonare a cuvintelor în formele lor cele mai expresive. Cititorii sunt cei care vor putea înfrunta mai ușor viața și cei care vor avea un vocabular adecvat și deprinderea comunicării. Doar citind cărți putem extrage ceea ce este esențial pentru noi și dobândi cunoștințele necesare.
Lectura a însemnat întotdeauna informare, instruire și educație. Ea dă consistență și sens existenței însăși. Lectura contribuie la formarea valorilor morale a cititorului. Apariția cărților, bibliotecilor și a librăriilor electronice aduce astăzi omenirea în fața unei dileme: ce va aduce viitorul, cine va învinge? Oare hârtia, ca suport, va deveni o amintire, aidoma pergamentului? Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, adică indiferent de suportul cărților, afirmația: "Nu este alta, și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului, decât cititul cărților" va rămâne valabilă peste vremuri,
Colecția de bibliotecă.
Este o „serie care cuprinde mai multe lucrări separate, fiecare cu titlul său propriu, grupate sub un titlu colectiv și apărând pe o perioadă de timp nelimitată”
Lecturile tânărului cititor, îndeosebi cele de ficțiune, pot fi în egală măsură benefice sau nefaste, orientând pe tânăr fie spre scopuri nobile, fie spre acțiuni antisociale. Bibliotecile pentru tineri în formare trebuie să ofere publicații care să-l sprijine în procesul de instruire intelectuală prin acumulare de cunoștințe.
Pentru a organiza și dezvolta o colecție, ea trebuie mai întâi constituită. Constituirea unei colecții se realizează prin activități de achiziție. Achiziția realizată pe baza unei politici bine întemeiate conduce la constituirea unei colecții coerente care să răspundă cererilor de lectură specifice profilului bibliotecii. Așadar achiziția nu se înfăptuiește la întâmplare ci pe baza unor principii și în funcție de următoarele elemente: a. cunoașterea utilizatorilor bibliotecii; b. bugetul de care dispune biblioteca și utilizarea sa; c. cunoașterea colecțiilor anterioare (dacă este cazul) care au definit structura bibliotecii.
Achiziția documentelor este condiționată direct de resursele financiare de care biblioteca dispune. Creditele de achiziții se repartizează astfel: 1. cărți (lucrări de referință, dicționare, enciclopedii, ghiduri, tratate, monografii etc.) 2. publicații seriale (reviste, ziare, manuale – tot ce apare cu o anumită periodicitate); 3. documente audio și multi-media (benzi, discuri, audio-video, microformate, documente electronice).
Orice colecție își are caracteristicile sale, originalitatea și profilul său și este realizată în funcție de interesele fundamentale ale cititorilor. Ea se constituie în timp. Documentele de bibliotecă au avut de-a lungul secolelor suporturi diferite (piatră, lut, papirus, pergamentul, hârtia, celuloidul, banda magnetică, discul magnetic, discul digital) și tehnici de realizare diferite (scrierea de mână, tipărirea, fotografierea, digitizarea).
În ciuda dezvoltării suporturilor moderne, documentele pe hârtie sunt încă predominante în biblioteci. Dezvoltarea colecțiilor presupune cunoașterea principalelor tipuri de documente. Documentele se împart în două mari categorii: 1. documente tradiționale și 2. documente moderne.
Din categoria 1-a fac parte:
Cărțile – cea mai răspândită și cea mai expresivă formă de tipăritură (sunt de natură științifică, beletristică și de artă).
Broșurile – orice tipăritură care totalizează între 5 – 48 pagini nelegate și este editată într-un tiraj de masă (lucrări științifice, extrase de reviste, legislații, propagandă, lucrări de popularizare)
Publicații seriale – sunt publicațiile care apar în continuare la intervale regulate de timp și cuprind materiale științifice, literare și informative scrise de mai mulți autori (ziare, reviste, anuare, almanahuri, calendare)
Foile volante – sunt tipărituri care cuprind între 1 – 4 pagini (afișe, anunțuri, invitații, pliantele)
Tot în categoria 1. mai găsim: hărțile, planurile și documentele iconografice.
Categoria a 2-a este formată din:
Documente audio-vizuale – orice document-text, orice document-imagine, orice document-sunet sau o combinație a acestora pentru a cărei consumare sau utilizare este necesar un aparat specific (diapozitivele, diafilmele, foaia transparentă, filmul cinematografic, imagini video).
Documente electronice – discuri optomagnetice (discuri optice, videodiscul, discul magnetic), documente sonore (banda magnetică, banda sunet pentru cinema, audio-caseta, audio-cartuș), documente electronice (fișierele de date informatizate, softuri), microformatele (microfilmele, microfișele, microcărțile, microcardurile).
Criteriile de dezvoltare a colecțiilor:
Criterii generale de selecție: 1. Tipul bibliotecii sau unității documenare. 2. Bugetul alocat.
3. Tipul documentului.
Criterii speciale de selecție: 1. Relevanța documentului (valoarea informativă a publicației: maximul de informații cu minimum de cost). 2. Prestația autorului sau editorului. 3. Adâncimea tratării subiectului. 4. Noutatea informației. 5. Limba documentului. 6. Continuitatea colecțiilor. 7. Costul publicației.
Achiziția de documente se realizează pe mai multe căi: 1. prin cumpărare (achiziție oneroasă)
2. prin donație (achiziție gratuită) 3. prin transfer (de la o unitate bugetară la alta; gratuită) 4. prin schimb interbibliotecar (achiziție oneroasă) 5. Prin efectul legii depozitului legal (numai pentru biblioteci cu funcții patrimoniale arhivale).
Mai există și instrumentul Depozitului Legal. El reprezintă procesul de aprovizionare gratuită cu publicațiile unei țări printr-o dispoziție legală și depozitarea acestora în bibliotecă, în depozite special constituite în acest scop. Depozitul Legal nu este o formă curentă de dezvoltare a colecțiilor bibliotecilor, de urmările acestei prevederi beneficiind un număr redus de instituții.
Schimbul interbibliotecar a fost și este încă o modalitate de dezvoltare a colecțiilor practicată de multe biblioteci. Dezvoltarea producției editoriale a determinat extinderea schimburilor, ca modalitate extrem de eficientă în circulația valorilor culturale și științifice.
4.3 Lectura copilăriei
„Găsesc televiziunea foarte educativă. De fiecare dată când cineva pornește televizorul, mă duc în camera cealaltă și citesc o carte.”
Prinși în păienjenișul treburilor cotidiene și al obligațiilor profesionale, uităm adesea de lumea copiilor și a copilăriei. În societatea de azi, din cauza altor componente informative – radioul, televiziunea, cinematograful și internetul – cartea, cu splendorile cuprinse în ea, poate trece aproape neobservată. Trezirea interesului și apoi formarea deprinderii de lectură trebuie să înceapă cu insuflarea respectului pentru carte. Cartea este un obiect deosebit de prețios, ea este expresia strădaniei și talentului oamenilor, expresia materializată a unei munci uriașe.
Îndrumarea lecturii copilului nu poate fi lăsată exclusiv în sarcina familiei, deoarece multe familii nu au în casă o bibliotecă, nu îi interesează cartea, nu știu ce să recomande copiilor apărând astfel mari decalaje între aceștia și cei care pot fi îndrumați în familie. Cu toate că programele școlare pentru învățământ nu cuprind în structura lor toate titlurile care alcătuiesc tabloul lecturii copiilor, dascălul are obligația să îndrume, alături de părinți, lectura copiilor în totalitatea ei….
5. ANIMAȚIA CULTURALĂ
“Animația culturală constă în stimularea interesului indivizilor față de produsele și serviciile culturale pe care le oferă mediul lor de viață. Rolul ei este de a da oamenilor sentimentul apartenenței lor la o colectivitate dominată de valori și de a-i face să participe la evenimente semnificative pentru dezvoltarea umană”. Sintetic animația culturală este ansamblul de acțiuni comunicaționale necesare pentru promovarea bibliotecii (CDI). A anima activitatea de bibliotecă (CDI), înseamnă ad literam ai da viață, a o face atrăgătoare și de folos comunității.
Motivația pentru lectură depinde de istoria personală a fiecăruia în parte. Unii copii descoperă foarte devreme plăcerea lecturii. Pentru mulți alții lectura nu va deveni nicicând o plăcere, deoarece condițiile de viață nu le-au favorizat întâlnirile cu cărțile necesare, cu emoțiile pozitive, trezite de ele. Una dintre activitățile care ameliorează motivația pentru lectură la elevi este animația lecturii. Practicată, în primul rând, în mediul școlar, poate fi transpusă și în activitatea bibliotecilor, centrelor de vacanță, de odihnă etc.
Animația lecturii este o activitate specifică, orientată spre lectură și spre descoperirea cărților. CDI, fiind un loc viu, animat, practică în activitatea sa diverse acțiuni culturale, deseori similare spectacolelor. În acest caz, vom vorbi despre animații în general. Atunci când conținutul cărților devine obiectul unui spectacol existent sub diverse forme livrești și când aceste cărți sunt imediat puse la dispoziția elevilor, acțiunile se orientează spre animația lecturii. Animația lecturii poate fi definită astfel:
Este o activitate de mediere culturală dintre cărți și copii, chemată să reducă distanța dintre cei doi subiecți. Animația lecturii constă, din contra, în crearea la copil a unei motivații incitatoare de a merge spre cărți și lectură. Medierea creează două motivații principale:
– motivația ludică: în acest caz, cărțile sunt propuse copiilor în cadrul unui joc, prima regulă a căruia este necesitatea de a citi pentru a participa la el;
– motivația responsabilă: în acest caz, cărțile sunt propuse în cadrul unei responsabilități sociale, astfel copiilor încredințându-le niște responsabilități față de alte persoane (spre exemplu, participarea într-un clip teatral etc.).
Sortimentul de cărți este vast și diversificat. Animația lecturii nu impune copilul să expună cele citite. Pentru ca o persoană să dorească să citească, ea trebuie să aibă un proiect interior, care corespunde unei structuri mintale ce articulează între motivațiile de a citi și competențele care permit de a citi, numite competențe lectorale. Un set de competențe oferă copilului școala, urmând ca pe parcursul întregii vieți ele să se acumuleze în continuare.
Setul de competențe lectorale include: cunoașterea limbii (decodificarea, fraze complexe, metafore etc.), cunoașterea literaturii (genuri, autori, colecții etc.) și posedarea unui gust propriu pentru lectură (autori sau teme preferate etc.). Cu cât mai dezvoltate sunt competențele lectorale, cu atât mai profunde sunt lecturile pe care le face persoana.
Animația lecturii oferă o motivație de susținere pentru copiii care nu dețin încă un proiect interior de cititor. Astfel, motivația ludică însumează la fel de bine cercetările pentru plăcere, pentru curiozitate, dar și dorința de a câștiga un joc. Motivația responsabilă, la rândul său, adună la un loc dorința de a aduce o informație nouă, satisfacția de a fi recunoscut, necesitatea de a acționa și cercetările proprii în lumea cărților.
Bineînțeles că activitățile de animație a lecturii nu pot garanta calitatea lecturii copilului. Se consideră că un cititor bun devine doar acea persoana, care își întâlnește la momentul oportun cartea sa. Această întâlnire poate fi favorizată în cadrul activităților de animație a lecturii.
Animația lecturii, oricât de spectaculoase ar fi activitățile prin care se desfășoară, are șanse de a fi eficace doar dacă nu se înscrie într-o durată de timp. Fiecare activitate trebuie sa-și aibă obiectivele sale bine definite și să aducă de fiecare dată ceva nou, altfel copiii vor considera că sunt manipulați de adulți și va dispare motivația incitatoare pentru lectură.
Activitățile prin care se efectuează animația lecturii sunt:
– lecturi intitulate "Cei mari citesc celor mici",
– clipuri teatrale;
– recunoașterea cărților după ascultarea debutului;
– desene după cărți;
– procese literare;
– realizarea de expoziții după surse livrești;
– constituirea unei bibliografii;
– căutarea unei notițe în enciclopedii, dicționare;
– mimarea unui personaj;
Rolul familiei, al școlii și al CDI în favorizarea motivației pentru lectură sunt complementare, fiecare instituție avându-și specificul său. Părinții sunt primii mediatori ai lecturii și ei joacă un rol considerabil în favorizarea și educarea gustului pentru lectură. Dacă copiii își văd părinții citind, vor dori să trăiască și ei aceeași plăcere. La școală și la CDI, doar aici copiii vor găsi în permanență posibilități pentru activități consecutive .
Prin această metodă se face legătura între bibliotecă(CDI), scriitori, reprezentanți ai vieții culturale, științifice, religioase, personalități marcante locale sau naționale și utilizatorii bibliotecii(CDI).
Animația culturală presupune organizarea de mese rotunde, conferințe, cenacluri, lansări și expoziții de carte, dezbateri, cursuri, audiții, etc. pentru a răspunde orizontului de așteptare al diverselor categorii de vârstă. Programul manifestărilor culturale: oferă informații, știri, articole despre CDI afișate la avizierul școlii sau presei locale, și tuturor celor interesați.
Profesorul documentarist prospectează “piața” pentru a fi la curent cu preferințele culturale ale cititorilor, precum și cu operele autorilor prevăzuți în programa școlară. Aceasta ar fi abordarea clasică a animației culturale.
Există probabilitatea ca evoluția societății să facă această abordare mai puțin eficientă, atunci trebuie schimbat modul de abordare și căutate noi modalități de abordare a comunității și de a o cunoaște. Reacția multor persoane cu putere de decizie este de genul: „Nimeni nu mai citește! ; La ce trebuie ținută o bibliotecă deschisă?”. Iar atunci când aceste opinii se intâlnesc cu o opinie publică care nu știe să-și ceară drepturile ( la lectură și informare) și cu un dascăl timorat și timid, supus unei mari presiuni din partea ordonatorului de credite local, lucrurile par că nu mai pot fi schimbate.
Pe de altă parte, elevii se implică foarte puțin în programele CDI. Unii nu au informații despre aceste programe, sau nu se simt confortabil să participe la ele, nu se simt bineveniți. Este dovedit că, cu un pic de ambiție și coordonare lucrurile pot fi schimbate, nu ușor, dar nici foarte greu. Profesorul documentarist trebuie sa știm exact ce vrea, ce resurse are și cum face ca ceea ce vrea sa devină realitate.
Animația culturală are mai multe componente. Ea implică valorificarea colecțiilor, demersul educațional, o dimensiune de asistență socială și una de management. Această activitate vizează pe de o parte comunitatea iar pe de altă parte vizează autoritățile, care trebuie să înțeleagă și să susțină CDI.
Animația culturală organizată de CDI are și o coordonată hedonistă, în sensul în care are și funcția de a delecta, de a seduce elevul înspre învățătură, înspre carte, de a-l atrage și a-l face captive unui demers propriu de învățare.
Acțiunile cultural-educative și informaționale au ca scop promovarea valorilor culturale naționale și universale, formarea și dezvoltarea nivelului de cultură generală și informațională a copiilor prin intermediul mijloacelor specifice instituției bibliotecare.
5.1. Tipuri de animație culturală:
– pentru publicul infantil:se preocupă în mod special de educația timpurie a viitorului public. În acest sens se opereaza cu ludoteci, spațiu de familiarizare a copilului mic și foarte mic cu biblioteca. Aici se concep programe speciale, se organizează ore de lectură și spectacole, cu copii și marionete, copiii cântă, recită, desenează, joacă teatru. În spațiul bibliotecii se organizează diferite concursuri, expoziții cu desene făcute de copii. etc
– pentru adolescenți și tineri: miza educației acestui public este deosebit de mare, pe de o parte pentru că el este în formare și constituie viitorul public adult și de vârsta a treia, și pe de alta parte pentru că el reprezintă viitorul electorat de care depinde politica țării și politicile locale; de calitatea lui intelectuală, morală, civică va depinde calitatea vieții în viitor. Iată de ce are biblioteca alături de școală un rol decisiv în viața contemporană.
Prin programele sale biblioteca poate atrage, poate oferi un mod de “evadare pozitivă”, o formă benevolă de cunoaștere, un spațiu primitor. Educația se face “spontan”, aparent fără nici un efort, este adaptată nivelului elevilor, le oferă satisfacții până atunci necunoscute.
– pentru publicul adult: pentru această categorie biblioteca trebuie să ofere mai multe posibiliăți de formare, de informare și de atragere a lor către serviciile bibliotecii. Organizarea unor cursuri de croitorie, gastronomie, întâlniri cu personalități din localitate (indiferent din ce domeniu), organizarea unor cursuri de bridge, rummy, canastă pot fi câteva soluții.
– pentru publicul de vârsta a treia: această categorie de utilizatori poate fi atrasă prin mai multe metode: achiziții de ziare centrale și locale, organizarea de cluburi diverse (șah, table, scrabble, canastă, bridge, grădinărit, creșterea animalelor mici), organizarea de întâlniri cu personalități locale, oferirea unui spațiu unde persoanele se întâlnesc la o “șuetă”, oferirea unor informații despre sănătate, asistență socială, etc.
5.2. Animația culturală pentru publicul infantil:
Educația timpurie a copiilor trebuie să constituie principala preocupare a profesorului documentarist. În acest sens, ludoteca joacă un rol major pentru că este un spațiu caracteristic, destinat familiarizării copilului mic și foarte mic cu biblioteca.
Ideea de bază o constituie îmbinarea jocului cu lectura, astfel încât trecerea de la joc și ascultat povești la lectura propriu-zisă a acestor povești de către fiecare copil în parte să fie cât mai ușoară, iar ludoteca să fie în mintea copiilor un loc plăcut la care să dorească să revină. Cărți rezistente, din material plastic, cu imagini colorate le mediază cunoașterea lumii prin ilustrații și text mic.
Jocurile pentru diferite vârste: cuburi, jocuri de construit, tablă pe care se poate desena, blocuri de desen, culori, vopsele sau jocuri care permit copiilor să-și folosească imaginația, cunoștințele de cultură generală și inteligența. În jurul cărții se dezvoltă un complex de activități care contribuie la integrarea socială și la educarea copilului.
Copiii mai mari, care vor să se destindă după ce au învățat la sala de lectură, găsesc jocuri de strategie economică, afaceri și militară, scrabble, șah, jocuri de cuvinte, puzzle pe subiecte de geografie și istorie, dar și jocuri de familie care adună copiii și părinții mai ales sâmbăta și în vacanțele școlare.
Într-o asemenea ambianță se produce socializarea copilului și accesul la un spațiu în care el învață ceva fără să-și dea seama, cu plăcere și fără efort. Obișnuit cu asemenea practică, el va manifesta curiozitate intelectuală, se va dezvolta mai repede și mai complet. Pornind de aici, copilul va fi inițiat în lectură și comunicare. La CDI se concep programe speciale, se organizează ore de lectură, spectacole, concursuri, expoziții ale copiilor, jocuri. Copiii vin să cânte, să recite, să joace teatru.
Pentru participare la concursuri, copiii vor primi diferite premii constând în cărți, cupe sau diplome oferite de CDI. Aceste metode sunt menite să incite curiozitatea intelectuală a viitorilor cititori, contribuind la dezvoltarea lor, sprijinindu-i în depășirea momentelor de intimidare pe care le simt, uneori, față de o bibliotecă.
5.3. Animația culturală pentru adolescenți și tineret:
„Școala ar face destul și ar putea să-și privească împlinită menirea, dacă ar putea pune în fiecare din școlarii ei numai dragostea de carte, adică ar crește încă un cititor pentru bibliotecă.”
Acest segment de utilizatori ai CDI constituie pasul urmator, tinerii fiind cei ce reprezintă viitorul nostru. Prin ei vedem dacă ceea ce am făurit va avea continuitate sau nu. Munca adulților de azi se oglindește în rezultatele tinerilor, adulții de mâine.
Miza educării acestui public este deosebit de mare, pe de o parte, pentru că el este în formare și constituie viitorul public adult si de vârsta a treia, pe de altă parte, pentru că el reprezintă viitorul electorat de care depinde politica țării și politicile locale. De calitatea lui intelectuală, morală, civică, va depinde calitatea vieții în viitor. Iată de ce are CDI, alături de școală, un rol decisiv în modelarea vieții contemporane.
Marea majoritate a adolescenților percep obligațiile școlare ca fiind coercitive, constrângătoare. Adolescentul sau tânarul care nu a fost educat de familie să învețe si să gândească nu conștientizează necesitatea studiilor și a educației. Are tendința să le respingă sau chiar să se sustragă de la ele. Ulterior pot apărea probleme de integrare socială sau de asigurare a unui loc de munca bun, conștientizarea tardivă a greșelilor făcute contribuind prea puțin la repararea răului făcut.
În aceasta constă una dintre deosebirile mari dintre școală si CDI. Cel din urmă nu este perceput ca un spațiu coercitiv. Tinerii needucați si prost informați îl pot ignora dar nu îl pot considera niciodată un mediu ostil. Aici intervine rolul CDI care, prin programele sale poate atrage, poate oferi un mod de evadare pozitivă, o forma benevolă de cunoaștere, un spațiu primitor. Educația se face spontan, aparent fără nici un efort, este adaptată nivelului lor, le oferă satisfacții până atunci necunoscute.
O metodă rapidă și ieftină de atragere a tinerilor către CDI este afișarea în școală a unor materiale publicitare care, pe scurt, să localizeze CDI, să facă o prezentare a serviciilor oferite, a acțiunilor organizate sau patronate de centru. Totul într-o manieră cât mai atractivă și incitantă.
5.4. Rolul animației culturale
Teoriile receptării încearcă să descrie cum se citește o carte. Toate acestea îi oferă cititorului responsabilitatea interpretării sale. Această interpretare, specifică fiecărui cititor, este rezultatul unei negocieri între conținutul cărții și tot ceea ce deja există în mintea cititorului (amintiri personale, lecturi anterioare, întrebări, curiozități, etc.).
Animația culturală, dincolo de motivația de a citi care servește drept motor, propune, activități care permit tinerilor sa se inițieze în complexitatea literară, care îi ajută să perceapă și toate acestea prin intermediul jocului de-a lectura. Îmbunătățind astfel capacitățile tinerilor cititori, animația culturală contribuie la deschiderea modului lor de receptare, ceea ce le va permite apoi o participare mai activă la interpretarea lecturii propriu-zise.
Din rândurile de mai sus, se poate desprinde definiția animației culturale rezervată actului lecturii. Animația lecturii este o activitate de mediere culturală între cărți și copii, destinată să reducă distanța fizică, psihologică, culturală care există între cele doua personaje ale aceeași piese. Natura medierii exclude obligația de a citi, impusă de adult. Ea se bazează, din contră, pe crearea unei motivații, provocându-i pe copii să se îndrepte către cărți și să le citească.
Cele două principale motivații create de către mediere sunt pe de o parte, motivația ludică, si de cealaltă parte, o motivație care trebuie să îi determine pe tinerii cititori să fie responsabili de actul lecturii.În primul caz, cărțile sunt propuse copiilor în cadrul unui joc a cărui primă regulă este: necesitatea de a citi pentru ca să se joace; dar necesitatea nu înseamnă obligație. În al doilea caz, cărțile sunt propuse copiilor în cadrul unei activități sociale care le întărește responsabilitatea față de alte persoane (cei mari le citesc celor mai mici, tinerii înregistrează casete pentru nevăzători, tinerii joacă rolul de mini-bibliotecari, etc.).
Ca o persoană să citească sau să fie dispusă să citească, trebuie să aibă o pornire interioară în acest sens. Cercetătorii au constatat această în legatură cu învățarea de a citi. Pornirea interioară corespunde unei structuri mentale care apare între motivațiile de a citi și competentele care îi permit persoanei de a practica actul lecturii.
Aceste competente se numesc "mici cunoștințe” sunt un fel de micro-competențe care se acumulează în timp și se referă la stăpânirea limbii (fraze complexe), la sociabilitatea cărții (genuri, colecții, autori, preț, clasificări, etc), lectura literară (narator, personaje, accentuarea textului sau imaginilor etc.) și propriile gusturi ale persoanelor (căutarea plăcerii, întrebări existențiale, teme preferate sau de gândire). Acest ultim grupaj corespunde unei părți dintre motivațiile necesare, dar pot fi și altele, ca de exemplu, dorința de a se integra în societate, dorința de a fi înțeles de ceilalți oameni, curiozitatea.
Ansamblul acestor micro-competențe și a motivațiilor se îngemănează între ele, într-o manieră complexă și această sinteză este, la originea unui comportament, a citi într-un mod autonom. Animația lecturii oferă, într-un fel, o motivație de substituire și, în același timp, de amplificare a micro-competențelor (de exemplu, când punctul comun al unei grămezi de cărți este însuși editorul sau atunci când se vorbește despre science-fiction sau despre autorul narator), pentru cei care încă nu și-au format propria pornire interioară de cititor.
Motivația ludică cuprinde mai degrabă căutarea din plăcere decât dorința de a câștiga, plăcerea de a împărți un lucru cu grupul, curiozitatea. Motivația, care creează responsabilități, regrupează dorința de inserție, plăcerea de a fi recunoscut de un grup, nevoia de a acționa, căutarea unei autonomii. Persoanele care intră în contact cu lectura prin intermediul unei activități de animație culturală sunt, cu siguranță, deja aproape de acest comportament. Aceste persoane se află în zona alăturată. Dar ca să se fixeze pentru totdeauna, cărțile trebuie să își țină promisiunea față de cititor, și anume să fie suficient de motivante.
Creierul uman reține frânturi de informații răzlețe, fiecare legată de câte o emoție. Ca un comportament să se fixeze, o operație mentală trebuie să permită acestor frânturi de informații să se coaguleze într-o super-informație întărind astfel comportamentul. De exemplu, o persoană poate ști unde este situată biblioteca, poate ști că toate cărțile sunt clasificate pe mai multe domenii, poate ști cum se deplasează în oraș pentru a ajunge la bibliotecă, poate simți dorința de a cunoaște ceva anume pe o temă precisă, dar nu va merge niciodată să caute o carte într-o bibliotecă – pentru că aceste informații ramân separate și pentru că nu sunt regrupate într-un comportament – motor corespunzator unei porniri interioare.
Bibliotecarii nu întâmpină persoane care nu știu sa citească, ci încep să primească adolescenți care nu stapânesc textul literar și care sunt rezultatul unei forme de cultură numită "zapping". Din păcate, tinerii practică o lectură cantitativă (am citit n pagini) și una de tip zapping (aceasta…… aceea……) si nu calitativă. Ei nu percep povestirea, ci sunt sensibili la frânturi răzlețe din ceea ce citesc (un personaj, o peripeție, un loc) și focalizează o emoție asupra frânturilor care nu se leagă între ele. Din acest punct de vedere, multe lucruri contribuie la "butonarea telecomenzii" și anume varietatea ofertei dintr-o mediatecă.
Dacă adolescenții știu să găsească cd-urile audio sau video în mediatecă și dacă aceste sectoare sunt depărtate de cărți, cine ar putea atunci sa le dirijeze pașii către cărți? Poate că lucrurile ar fi cu totul altfel, daca ar exista o structură care să cuprindă în același loc carți, cd-uri, casete video, etc. Această structură poate fi CDI-ul.
5.5 Obiectivele animației culturale
Animația este importantă pentru o instituție culturală, ea însemnând o mai intensă implicare a comunității în actul cultural.
– promovarea cărții și a lecturii printre copii;
– formarea deprinderilor de lectură permanentă și a culturii informaționale a beneficiarilor;
– răspândirea cunoștințelor și informației de ordin cultural;
– satisfacerea intereselor și cerințelor de informare, studiu și delectare a beneficiarilor;
– atragerea noilor beneficiari la Bibliotecă;
– promovarea serviciilor Bibliotecii;
– valorificarea fondului documentar al Bibliotecii;
– promovarea valorilor literare și culturale;
– creșterea prestigiului copilului-cititor în mediul școlar și comunitar;
– sporirea imaginii cărții și bibliotecii în comunitate;
– dezvoltarea capacităților creative la copii;
– acțiuni orientate spre formarea deprinderilor de lectură permanentă;
– atragerea la lectură a tuturor copiilor, de la vârsta cea mai fragedă, la micuții stimularea curiozității și dragostei față de carte.
Beneficiarii animației culturale pot fi structurați pe următoarele categorii:
– preșcolari,
– elevi din ciclul primar (7-10 ani),
– elevi din ciclul gimnazial (11-16 ani),
– elevi din ciclul liceal (peste 16 ani),
– îndrumători de lectură (părinți, pedagogi, bibliotecari, ș.a.).
5.6. Beneficii
Animația lecturii este o activitate specifică, orientată către lectură și către descoperirea cărții. Dacă un CDI va face astfel, va deveni un loc viu, animat, în care se va citi mai mult decât s-ar fi crezut. De exemplu, o situație frecventă, când un utilizator își relatează propriile povești, care nu îi sunt publicate și când animația este asimilată ca un spectacol atunci se poate vorbi de o legătură cu lectura ca o plăcere resimțită de către auditori.
În schimb, când poveștile, care fac obiectul unui spectacol, există sub forma unor cărți, și când acestea din urmă sunt puse la dispoziția auditorilor, aceștia se orientează spre activitatea de animație a lecturii și când, cu prilejul unei ore de povești, profesorul citește o carte (o poveste, un album, un roman prescurtat sau chiar un document) poate propune numeroase alte lucrări eventual legate de lectura care se efectuează. De exemplu, aceeași temă, aceeași colecție, același autor etc.). În condițiile acestea, se poate vorbi de o animație a lecturii deplină.
O animație a lecturii, deși este spectaculoasă, are puține șanse să fie eficientă, daca nu este realizată să dureze în timp. Într-adevăr, participanții nu au atunci timpul necesar de a trece de zona proximă la un comportament stabil. Sau, efectul este aleatoriu: din întâmplare, unii participanți se vor simți suficient de mobilizați pentru a își urma singuri drumul, ca și atunci când tinerii se întâlnesc, pentru o clipă, cu un scriitor, într-un salon al carții, o bibliotecă sau o clasă de curs.
În schimb, dacă întâlnirea a fost pregatită dinainte, tinerii deja au citit carțile scriitorului, vor pune întrebari, se vor implica în discuții. De fiecare dată, când un mediator inițiaza o animație culturală, el trebuie sa își fixeze obiectivul activității, dacă dorește "să facă lectura", să identifice motivația propusă și să evalueze dacă metodele utilizate pentru a pune în practică activitatea sunt adecvate.
Dar activitatea de animație culturală se „alterează" înainte de vreme. Activitățile de animație culturală nu au timp să se uzeze intelectual, pentru că o altă nouă activitate de animație o înlocuiește pe precedenta. O noua animație culturală reușită îi motivează pe mediatori să tot reînnoiască activitățile. Instituțiile sunt interesate de mediatori, deși tind să renunțe la regula jocului și, de asemenea, tind ca metodologia să fie rigidă. Toate acestea încep să apară ca o constrângere la unii participanți, chiar și la unii organizatori ai animatiei culturale. Un exemplu concludent este concursul de lectură.
Când o inovație își atinge scopul propus, titlul său este frecvent recuperat pentru a califica niște activități care nu au avut tangență cu obiectivele initiale sau care sunt la poli opuși. Animația lecturii, intitulată "provocarea lecturii", inventată de către Christine Méron si Jean-Jacques Maga, în anii '80, a cunoscut un astfel de succes care a transformat toate tipurile posibile de animație culturală. Astfel se poate citi, într-o revista dedicată profesiei de documentarist, un articol descriind o "provocare a lecturii" susținută doar de o singură carte, cu toate că una dintre regulile animației este să propună în jur de 30 sau 40 de titluri diferite.
Alegerea cărților este o provocare imensă. Animația lecturii nu îi impune copilului să se exprime în legatură cu carțile citite, aceasta ține de sfera intimității. În schimb, una dintre regulile jocului propus poate să-l instige la descoperirea unor anumite aspecte ale lecturii.
6. C.D.I. – UN REPER PENTRU VIITOR
Trăim într-o societate în care fluxul de informație ne copleșește și astfel, ofertele generoase ale mass-mediei, împreună cu extinderea rețelelor de informare și comunicare, în speță internetul, creează mutații la nivelul gândirii și a poziției fiecăruia dintre noi în societatea pe care o numim, „a informației”. Accesul copiilor în domeniul informării și comunicării este unul dintre rolurile esențiale ale școlii. Rolul de a-i învăța să acceseze sursele documentare și să le utilizeze pentru a aduna informații , să le selecteze, analizeze, gestioneze și opereze cu ele. În acest context, școala, chiar dacă rămâne principalul furnizor de informație și de formare profesională, trebuie să se adapteze acestei noi viziuni „multimedia” a societății.
Unul dintre autorii studiului „Formarea în societatea informației”, Michel Jean, expune nevoia de formare a omului secolului nostru pentru o societate a informației, societate a cărui caracter este „universal, global, permițând manifestarea a noi comportamente ale oamenilor și grupurilor umane, modificându-le modul de a gândi, de a învăța, de a lucra, de a coopera”. Această societate a informației, descrisă și ca societatea cunoașterii si inteligenței, se dezvoltă pe baza unei noi culturi a informației.
Centrele de documentare și informare vin în întâmpinarea necesității de informare a elevilor și profesorilor, oferindu-le acestora, precum și comunității locale, un instrument de lucru care să-i ajute să se dezvolte personal și profesional, să achiziționeze noi competente precum: autonomie în munca de cercetare, comparare a surselor și a diferitelor suporturi, organizare a muncii de cercetare prin selecționare, exploatare și comunicare a informațiilor. Profesorilor le pune la dispoziție un material documentar variat care să-i ajute să-și adapteze metodele și tehnicile de lucru nevoilor de învățare ale elevilor secolului XXI.
Centrul de documentare și informare, un spațiu cu personalitate, deschis întregului personal din comunitatea educativă, unde se găsesc lucrări din toate domeniile culturii și științei, ocupă un rol central în ansamblul activităților educative. Documentarea, sub toate aspectele sale, își găsește aici locul ideal. C.D.I. este organizat cu scopul de a facilita accesul și utilizarea individuală sau colectivă a informațiilor. Deservind în primul rând elevii și profesorii, C.D.I. aduce câteva elemente de noutate în mediul școlar românesc prin:
a) amenajarea diferită a spațiului (mobilier ușor de adaptat fiecărui tip de activitate și împărțirea pe spații specifice)
b) diversitatea fondului documentar (în C.D.I. găsim documente de referință, ficțiune, periodice, materiale multimedia etc.)
c) crearea unei noi profesii, cea de profesor-documentarist, considerat ca un mediator între informație și utilizator.
d) informatizarea.
e) activitățile specifice ce se pot organiza aici.
f) deschiderea către întreaga comunitate educativă.
C.D.I. este un reper pentru procesele inovatoare din școlile românești, adresându-se întregii comunități educative – înțelegând prin aceasta nu numai elevii și cadrele didactice din școala în care există un C.D.I., ci și alte categorii de public ce au legatură cu școala: părinții, membrii comunității locale, asociații și cluburi ale elevilor etc.
În ciuda dificultăților, mai ales cele de ordin economic, conceptul C.D.I. reprezintă un important pas înainte făcut pentru adaptarea procesului educațional la cerințele societății moderne.
Școala este obligată să meargă pe calea înnoirii pentru că, parafrazându-l pe André Malraux: școala românească va fi modernă sau nu va fi deloc.
Bibliografie:
Doina Banciu – Servicii de informare pentru cetățeni în societatea informațională.
Françoise Chapron – Les CDI (Centre de documentation et d'information) des Lycées et Collèges en France : Quelle contribution à la formation du citoyen?.
Simona M. Antonescu – Ghidul centrelor de documentare și informare al bibliotecilor școlare și al bibliotecilor publice pentru copii, Ed. Semn de Carte, Bucuresti, 2009.
Jean Michel, Nicoleta Marinescu, Mariana Ianus – Formarea în societatea informației. Astel Design, 2000.
Cosmina Berindei – Managementul cultural in CDI, Cluj- Napoca, 2009.
Georgeta Badau – Inițiere în cercetarea documentară: Partea I. Alba Iulia: s.n., 2004.
Webografie:
http://ghid-pentru-bibliotecari.arc-software.ro
http://biblioteca.euroweb.ro/bibltec.htm
http://www.edu.ro/cdi.htm
http://www.academiaromana.ro/pro_pri/doc/st_f00.doc
Bibliografie:
– Regulamentul din 7 octombrie 2011 (Regulamentul din 2011) de organizare si functionare a bibliotecilor scolare si a centrelor de documentare si informare Monitorul Oficial 757 din 27 octombrie 2011
– Legea bibliotecilor In:M.O. Partea I an XIV-422, din 18. 06.2002
– Ordinul MECT nr. 5689/20.10.2008 privind aprobarea Regulamentului de Organizare și Funcționare a Centrelor de Documentare și Informare (Anexa 1), a Fișei cadru a postului de professor documentarist (Anexa 2) și a Fișei cadru de evaluare a profesorului documentarist
– dr. sociolog Maria Moldoveanu – Biblioteca și animația culturală in Revista de bibliologie și știința informării nr. 6, 7, 8
– Doina Banciu – Servicii de informare pentru cetățeni în societatea informațională.- Societatea Informațională – Societatea Cunoașterii. București, Academia Română, 2001, pag.157-165.
– Michel Picard – „La lecture comme jeu. Essai sur la litterature”( 1986, Les éditions de Minuit) « La lecture comme pratique dialogique et son interprétation sociologique » in Privat, J.M. et Reuter, Y, Lectures et médiations culturelles, P.U.L., 1991
– Françoise Chapron – Les CDI (Centre de documentation et d'information) des Lycées et Collèges en France : Quelle contribution à la formation du citoyen?. Centres de documentation et d'information (CDI) des lycées et collèges en France (Les) | Bulletin d'informations de l'ABF, n°177 – 1997
– Simona M. Antonescu – Ghidul centrelor de documentare și informare al bibliotecilor școlare și al bibliotecilor publice pentru copii, Editura. Semn de Carte, Bucuresti, 2009.
– Jean Michel, Nicoleta Marinescu, Mariana Ianus – Formarea în societatea informației. Ed. Astel Design, Iasi, 2000. (Cartea face parte din colectiile virtuale ale site-ului “ Biblioteca Romaneasca”)
– Cosmina Berindei, Dorina Kudor, Alina Petri, Mihaela Rășinar, Eleonora Sava, Corina Stănilă Managementul cultural in CDI, CCD Cluj- Napoca, 2009.
– Georgeta Bădău – Inițiere în cercetarea documentară: Partea I. Alba Iulia: (ISBN 973-0-03610-1)2004.(http://www.scribd.com/doc/34525461/Ini%C5%A3iere-in-cercetarea documentar%C4%83-Partea-I#source:facebook)
Webografie:
http://ghid-pentru-bibliotecari.arc-software.ro
http://biblioteca.euroweb.ro/bibltec.htm
http://www.edu.ro/cdi.htm
http://www.academiaromana.ro/pro_pri/doc/st_f00.doc
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: De la Ludoteca la Animatia Culturala Intr Un Centru de Documentare Si Informare (ID: 159043)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.