Cresterea Calitatii Vietii Prin Dezvoltarea de Proiecte Adresate Copiilor
Cresterea calitatii vietii prin dezvoltarea de proiecte adresate copiilor
Capitolul I
Calitatea vieții
Concept, definiții
Cercetarea calității vieții reprezintă o sursă comparativă importantă de informații privind condițiile de viață și oportunitățile românilor și al europenilor în general, dar și asupra modului în care aceștia își evaluează propria viață. Cercetarea calității vieții este o sursă importantă de date pentru stabilirea politicilor sociale la nivel național și european, având drept scop de a diminua inegalitățile sociale și a crește coeziunea socială.
Calitatea vieții este un concept multidimensional, întâlnit în toate sferele vieții umane, rezultantă a raportării condițiilor de viață și a activităților care compun viața umană, la necesitățile, valorile și aspirațiile umane. Se referă la evaluarea globală a vieții ( cât de bună, satisfăcătoare este viața diferitelor persoane, grupuri sociale, colectivități ), cât și la evaluarea diferitelor condiții sau sfere ale vieții: de muncă, de familie, mediu ambiant, relații interpersonale. Concept „amorf” în plan teoretic ( Bowling 1995 ), calitatea vieții ridică probleme și în planul operaționalizării și măsurării: „Filosofii nu s-au pus de acord asupra unei definiții a calității vieții, iar în practica măsurării empirice a calității vieții vedem comparații dintre pere și mere" (Veenhoven 2005). Mai mult, este tratat ca „entitate vagă și eterică, ceva de care mulți vorbesc, dar nimeni nu știe prea clar ce să facă cu ea" (Campbell et al. 1976), „cel mai multidisciplinar termen aflat în uzul curent” (Farquhar 1995). Definițiile aflate în circulație atribuie calității vieții sensuri precum: "condițiile necesare pentru fericire“ – McCall (1975), "satisfacție subiectivă" – Terhune (1973), "potențial adaptativ" – Colby (1987), "importanță capitală acordată vieții" – Jolles and Stalpers (1978), “outputurile” corespunzatoare “inputurilor” de domeniul fizic si spiritual (Liu 1974); “gradul în care o persoană își îndeplinește scopurile în viață” (Cella, Cherin 1987), "efectul dezirabil al politicilor și programelor" -Schuessler & Fisher (1985), "semnificație pentru om a vieții sale" ( Zamfir 1993 ). După această succintă trecere în revistă a conceptului destul de complex și controversat de „calitate a vieții” cred utilă prezentarea unor indicatori sociali folosiți în cercetările asupra calității vieții, pornind de la istoricul acestora și ajungând la finalitatea folosirii acestora în analizele globale, naționale și regionale.
Pentru a realiza o analiză a calității vieții este necesară monitorizarea schimbărilor ce au loc de-a lungul timpului, în ceea ce privește principalele fenomene economice și sociale ce caracterizează societatea. Orice societate democratică modernă trebuie să aibă în preocupările sale o monitorizarea permanentă a sistemului social pentru a putea identifica schimbările în timp a diferitelor aspecte privind șomajul, starea de sănătate a populației, nivelul siguranței persoanei, nivelul și gradul de instruire profesională, satisfacția față de viață și chiar latura subiectivă a calității vieții.
Creșterea calități vieții trebuie să fie scopul declarat al politicilor conjugate din domeniul social și cel economic.
În țările dezvoltate, un rol aparte în dezvoltarea socio-economică îl au politicile sociale, prin alocarea de importante resurse financiare. În aceste țări, bunăstarea socială este o componentă structurală a societății.
În condițiile specifice României, asigurarea unei creșteri a calitãții vieții reprezintã o necesitate vitală, constituind, de fapt, obiectivul final căruia trebuie să i se subordoneze toate celelalte.
Articolul 47 din Constituția României prevede:” (1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.” Apreciez că acest articol coroborat cu alte prevederi constituționale privind: dreptul la informație (art. 31), dreptul la învățătură (art. 32), accesul la cultură (art. 33), dreptul la ocrotirea sănătății (art. 34), dreptul la un mediu sănătos (art. 35), dreptul la muncă și protecția socială a muncii (art. 44), la proprietatea privată (art. 44), libertatea economică (art. 45), protecția copiilor și a tineretului (art. 49) – stipulate la capitolul „drepturile și libertățile fundamentale” sunt repere care ar trebui mai insistent cercetate de specialiști, dincolo de alte domenii, mai ales cel politic, aplicarea lor fiind implicit legată de obiectul prezentei: calitatea vieții. Este doar un punct de vedere al unui ”elev” începător în studiul „calității vieții”.
Conceptul de calitate a vieții a fost lansat în anii ’60 de nord-americani. Acest concept a fost analizat și reconsiderat prin adăugarea sau eliminarea unor criterii, odată cu evoluția economică, socială și politică. A fost necesar găsirea unor termeni corespunzători care să oglindească realitatea astfel încât factorii decidenți să hotărască în cunoștință și în timp util. O abundentã materialã nu reprezintă totul pentru a face oamenii mulțumiți de tipul vieții lor, fiind necesare evaluãri mai ample, globale, ale problemelor de viațã ale oamenilor.
În țările dezvoltate, asigurarea unei vieți de calitate pentru cetățeni, este foarte importantă, existând o preocupare permanentă în stabililirea modalităților de distribuire a resursele materiale de care dispun.
În România, pentru atingerea unui nivel acceptabil de civilizație, definit în context european, dar ținând cont de condițiile specifice și realitățile noastre, calitatea vieții trebuie să devină un obiectiv politic și economic.
Analitic, calitatea vieții poate fi definită prin ansamblul elementelor care se referă la situația fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care trăiesc oamenii, conținutul și natura activităților pe care le desfășoară, caracteristicile relațiilor și proceselor sociale la care participă bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul și stilul de viață, evaluarea împrejurărilor și rezultatelor activităților care corespund așteptărilor populației, precum și stările subiective de satisfacție/insatisfacție, fericire, frustrare etc.
Calitatea vieții este definită ca „percepțiile indivizilor asupra situațiilor lor sociale, în contextul sistemelor de valori culturale în care trăiesc și îndependentă de propriile necesități, standarde și aspirații”
Calitatea vieții (concept)
Conceptul de calitate a vieții este relativ nou în vocabularul științelor socio-umane, el dobândindu-si cetățenia abia în a doua jumătatea a secolului XX, când a pătruns deja adânc nu numai în terminologia, dar și în tematica majoră a disciplinelor respective. (A. Roth, 2002, pag 3). Semnificația pentru om a vieții sale este rezultat al evaluării globale din punct de vedere al persoanei umane, a propriei vieți.
Pentru fiecare individ semnificația calității vieții poate avea și alte conotații, față sau alături de conceptul general la un moment dat și loc, așa după cum vom explica mai jos:
se referă la caracterul mai mult sau mai puțin "bun" ori "satisfăcător" al vieții oamenilor.
Conceptul este, așa după cum am afirmat mai sus, complex și cu multiple laturi.
deși folosit în viața de zi cu zi – dat fiind caracterul său subiectiv – nu întrunește o definiție unanimă a specialiștilor.
folosit în numeroase discipline precum literatură, filosofie, geografie, științele mediului, medicină, economie, advertising, psihologie, sociologie.
Încă din anii ’60, conceptul de “nivel de trai” este asociat conceptului de “calitate a vieții”
Calitatea vieții cuprinde ansamblul condițiilor fizice, economice, sociale, culturale, politice, de sãnãtate etc., în care oamenii trãiesc, conținutul și natura activitãților pe care le desfãșoarã, caracteristicile relațiilor și proceselor sociale la care participã, bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul și stilul de viațã, evaluarea gradului în care împrejurãrile și rezultatele corespund așteptãrilor populației, stãrile subiective de satisfacție sau insatisfacție, fericire, frustrare etc.
Calitatea vieții, ca și concept, are o arie de cuprindere mult mai mare în comparație cu nivelul de trai.
Calitatea vieții cuprinde:
Calitatea mediului înconjurător
Calitatea mediului social, ce asigură stabilitate în viața materială, ocuparea forței de muncă
Calitatea mediului de muncă
Starea demografică
Calitatea condițiilor de locuit
Starea de sănătate
Nivelul de instruire, educație și cultură
Nivelul veniturilor
Nivelul consumului
Nivelul de trai poate fi definit prin elemente cuantificabile ale calității vieții. Suportul obiectiv pentru nivelul de trai este dat de venitul individului, deci prin puterea de cumpărare, iar subiectiv este legat de aspirațiile consumatorului, în funcție de gradul de instruire, de mediul unde trăiește.
Organisme / instituții la nivelul Uniunii Europene și României
În contextual extinderii Uniunii Europene, principalul scop al politicii europene a fost și rămâne stimularea coeziunii sociale și economice în vederea reducerii inegalităților dintre statele membe, precum și între acestea și cele în curs de aderare.
Cercetarea calității vieții în Uniunea Europeană are un rol important fiind izvorul informațiilor necesar decidenților la nivel European și național pentru a stabili politicile corespunzătoare în domeniile care privesc acest concept atotcuprinzător.
Standardele de viață pot fi comparate raportând prețul unui pachet de bunuri și servicii la venitul din fiecare țară, prin folosirea unei monede naționale comune numită standardul puterii de cumpărare (SPC). Comparând PIB-ul pe cap de locuitor exprimat în SPC obținem o imagine de ansamblu a standardelor de viață în UE.
Studierea calității vieții constituie astăzi – obiect oficial de activitate pentru o serie de instituții naționale, europene și ale organizației Națiunilor Unite. Este explicabilă astfel, abundența de material în domeniu.
Mă voi referi, însă, numai la instituțiile europene și naționale, românești.
La nivelul Uniunii Europene:
Comisia Europeană – Departamentul Ocuparea forței de muncă, probleme sociale și șanse egale. Comisia Europeană este un organism executiv al Uniunii Europene, reprezentând și susținând interesele Europei în ansamblul său (și nu pe cele ale vreunui stat membru). Aceasta are peste 23.000 de salariați ce își desfășoară activitatea în cadrul diverselor direcții generale – care răspund, fiecare de un anumit domeniu de politică. Între aceste direcții există un Departament pentru Ocuparea forței de muncă, probleme sociale și șanse egale, având ca repere ale activității sale, următoarele:
“crearea de locuri de muncă, mai multe și mai bune, prin intermediul Strategiei europene privind ocuparea forței de muncă (care apropie politicile naționale din acest domeniu) și Fondului social european (care gestionează, în parteneriat cu statele
libera circulație a lucrătorilor și coordonarea sistemelor de securitate socială garantează faptul că toți cetățenii Uniunii Europene au dreptul de a lucra și de a locui în orice stat membru, iar cei care se mută în altă țară nu sunt dezavantajați în ceea ce privește securitatea socială, inclusiv accesul la îngrijirile de sănătate.
îmbunătățirea condițiilor de muncă, prin stabilirea unor standarde minime comune la locul de muncă, prin sprijinirea și dezvoltarea dialogului social la nivel european, precum și prin modernizarea relațiilor de muncă și încurajarea mobilității lucrătorilor europeni.
promovarea incluziunii sociale, privind eforturile de eliminare a sărăciei și excluderii sociale, reforma sistemelor de protecție socială și evaluarea noilor evoluții demografice și sociale.
Prioritățile Comisiei Europene sunt prezentate în Planul anual de gestionare al Direcție Generale de Ocupare a Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Incluziune. “
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Nu este o bancă, ci mai degrabă o agenție specializată a Națiunilor Unite care reunește 184 țări membre, care stabilesc împreună finanțarea instituției și în ce mod cheltuie banii. Banca Mondială își concentrează eforturile asupra atingerii Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, stabilite de membrii ONU în 2000 și care țintesc spre reducerea de durată a sărăciei.
Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și Muncă ( European Fundation for the Improvement of the Life and Working Conditions ), cu sediul în Dublin, Republica Irlanda, (Eurofound). Este un organism tripartit al Uniunii, creat în 1975, având drept scop acela de a oferi asistență pentru conceperea și introducerea unor condiții mai bune de viață și de muncă în Europa. Dintre obiectivele sale amintim: “evaluarea și analizarea condițiilor de viață și de muncă; emiterea de avize autorizate și consiliere pentru factorii de decizie în domeniul politicii sociale și pentru părțile interesate; contribuția la îmbunătățirea calității vieții; efectuarea bilanțului evoluției și a tendințelor, în special a celor care dau naștere schimbărilor.”
Fundația se ocupă de următoarele domenii:
condițiile de muncă, inclusiv organizarea muncii, ore de lucru, flexibilitate, schimbările privind condițiile de muncă;
condițiile de viață, adică toate aspectele care influențează viața de zi cu zi a cetățenilor europeni, inclusiv echilibrul între viața profesională și de familie, furnizarea de servicii sociale publice și căi de integrare în ocuparea forței de muncă;
relațiile industriale, inclusiv schimbările industriale și restructurarea întreprinderilor, participarea lucrătorilor la procesul decizional și europenizarea relațiilor industriale.
Misiunea Eurofound este aceea de a contribui la “conceperea și stabilirea unor condiții mai bune de viață și de muncă” printr-o serie de acțiuni care să “dezvolte și să difuzeze cunoștințele”, ce contribuie la realizarea obiectivului său.
În cadrul fundației își desfășoară activitatea o comisie specială, ai cărei membri consiliază în elaborarea și implementarea programelor de cercetare, funcție de aria principală de studiu și monitorizează proiectele în desfășurare, evaluează și hotărăsc în legătură cu publicarea lor.
La nivelul României:
Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice este “organizat și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică, având rol de sinteză și de coordonare a aplicării strategiei și politicilor Guvernului în domeniile muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice”’
Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), înființat în 1990 și aflat sub egida Academiei Române și a Institutului Național de Cercetări Economice. ICCV este un „institut de cercetare modern, implicat în proiecte derulate la nivel național, european și internațional, care și-a păstrat însă misiunea inițială de a elabora diagnoze și răspunsuri adecvate de politici sociale, în folosul public, al partenerilor din sectorul guvernamental și neguvernamental, care pot implementa aceste politici.” În cadrul Institutului își desfășoară activitatea peste „50 de cercetători științifici și asistenți de cercetare, doctori sau doctoranzi în sociologie”. Este „ unul din cele mai mari institute de cercetare în domeniul social din România” și realizează anual numeroase studii și cercetări în domeniul științelor sociale.
Institutul Național de Statistică, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, finanțat de la bugetul de stat.
Activitatea Institutului Național de Statistică are următoarele obiective principale:
„producerea informațiilor statistice operative necesare factorilor de decizie ai strategiei economico-sociale;
asimilarea indicatorilor statistici specifici economiei de piață și implementarea metodologiilor de cercetare si calcul în concordanta cu standardele si practica internationala;
dezvoltarea statisticii calitative, în completarea celei traditionale;
extinderea si diversificarea mijloacelor de diseminare a datelor;
cooperarea cu alte institute nationale de statistica în vederea dezvoltarii unui sistem statistic durabil, derularea de proiecte statistice în vederea asigurarii comparabilitatii datelor statistice cu statisticile altor tari si alinierea la standardele Uniunii Europene.”
Deși criticat uneori pentru lipsa de operativitate ( vezi, între altele, perioada lungă afectată centralizării ultimului recensământ al populației, care a suferit și din punct de vedere al programului, solicitând unele date confuze ). Instituția este cel mai important furnizor de date utilizate frecvent de instituțiile europene și naționale în emiterea deciziilor, inclusiv în domeniul creșterii calității vieții oamenilor.
Indicatori care descriu calitatea vieții la nivelul Uniunii Europene și României
Calitatea vieții, o categorie economică deosebit de complexă a cărei exprimare nu se poate face printr-un singur indicator, fiind necesar un sistem de indicatori care, în ansamblu, să poată caracteriza cât mai bine toate componentele sale. Elaborarea sistemului de indicatori ai calității vieții pornește de la necesitatea definirii cuprinzătoare și operaționale a domeniului.
Cercetările recente asupra calității vieții au dus la dezvoltarea unor strategii diverse, în contexte sociale diferite, bazate pe folosirea a două categorii de indicatori: obiectivi și subiectivi.
Indicatorii obiectivi – sunt acei indicatori sociali care fac referire la lucruri relative ușor de măsurat și observat. Acești indicatori se obțin prin intermediul anchetelor sau prin sursele oficiale de date statistice.
Indicatori subiectivi – sunt acei indicatori sociali care fac referire la sentimente personale, opinii, preferințe, atitudini sau credințe de orice fel. ( I.M.Sirgy et all., 2006:344-345 ). Acești indicatori sunt surse valoroase de informații privind performanța unui sistem socio-economic și politic și se obțin prin intermediul anchetelor sociologice.
O viață mai bună înseamnă:
Indicatorii sociali, priviți din punct de vedere obiectiv pot caracteriza calitatea vieții din perspectiva disponibilităților resurselor individuale sau, priviți din punct de vedere subiectiv acestea pot caracteriza calitatea vieții din punct de vedere al satisfacțiilor și dorințelor individuale.
Indicatorii sociali sunt axați în principal pe indicatori ai sărăciei, în cazul țărilor în curs de dezvoltare, iar în cazul țărilor dezvoltate se axează pe principalele date care definesc nivelul și calitatea investiției în capitalul uman, protecția mediului înconjurător, reducerea poluării, utilizarea timpului liber, siguranța persoanei etc.
Indicatorii sociali nu trebuie priviți doar din sfera satisfacerii nevoilor fundamentale (alimente, locuință, îmbrăcăminte etc. ).
În evaluarea calității vieții specialiștii acordă prioritate datelor care privesc calitatea, fără a neglija, desigur, indicatorii cantitativi.
Iată câțiva dintre aceștia:
date și informații prin care să se poată caracteriza anumite segmente defavorizate ale populației;
indicatorii sociali trebuie să constituie suportul politicilor și programelor guvernamentale din acest domeniu;
căutarea permanentă a unor noi instrumente de analiză care să conducă la elaborarea de noi indicatori privind dezvoltarea umană.
Manualul Organizației Națiunilor Unite, folosit drept ghid de către majoritatea țărilor care încearcă să-și definească un sistem coerent de indicatori sociali, a stabilit o listă a domeniilor apreciate ca fiind prioritare pentru atingerea acestui scop și anume:
populația: mișcarea naturală, structura demografică, etc.;
locuința: construcții de locuințe, dotări ale locuințelor, instalații sanitare, cheltuielile cu locuințele, consumul de energie în domeniul casnic etc.;
gospodăria: mărimea gospodăriei;
familia: căsătorii, divorțuri, fertilitate;
sănătatea și serviciile sanitare: mortalitate, morbiditate, durata medie a vieții, nutriție, consum de tutun și alcool;
venitul și consumul populației: nivelul și dinamica venitului unei gospodării, structura consumului, distribuția venitului și consumului;
cultură și nivel de educație analfabetismul, gradul de școlarizare, pregătire profesională;
forța de muncă: populația activă, populația inactivă, etc.;
timpul liber: număr de ore de timp liber, utilizarea timpului liber;
securitatea individului.
Putem concluziona că sistemului de indicatori ai calității vieții nu este un sistem static. El poate fi perfectat în raport cu evoluțiile românești de referință.
Una din caracteristicile importante ale calității vieții constă în aceea că elementele sale componente au independență locală, având o valoare mare a unui indicator nu poate înlocui valorile negative ale altor indicatori din sistem. De exemplu, un venit mare nu poate înlocui starea negativă a sănătății, dar între diferiți indicatori din același domeniu pot fi stabilite unele corelații.
Populația
În cazul oricărei cercetări sociale un rol principal îl are populația. Cercetătorul dorește să cunoască modul în care trăiește aceasta, avându-se în vedere structurile sale, activitățile desfășurate, apartenența la diverse grupuri, opiniile, stările de spirit, credințele, nevoile, aspirațiile sau opțiunile ce o pot caracteriza.
În raport cu vârsta populația se divide în trei grupe:
populație tânără cu vârsta cuprinsă în intervalul 0-15 ani;
populație adultă cu vârsta cuprinsă în intervalul 16-64 ani;
populație vârstnică de 65 de ani și peste.
Gruparea populației după mediile în care locuiesc permite calcularea indicatorilor rata de urbanizare, iar după nivelul educațional permite calcularea ratelor generale ale nivelului de instruire.
Locuința
Condițiile materiale reprezintă pilonul esențial al unei vieți de calitate, influiențând puternic domenii precum educația, sănătatea, timpul liber sau bunăstarea subiectivă.
Locuința este la rândul său un element fundamental al condițiilor de viață, răspunzând necesităților de bază ale omului: nevoia de adăpost, integrare socială, securitate și intimitate.
Gospodăria
Modelul de conviețuire românesc preferă gospodăriile de tip familial, legal constituite, cuplurile căsătorite cu copii fiind preponderente în stilul de viață familial. În ultimii ani au crescut uniunile consensuale și familiile monoparentale, iar în majoritatea gospodăriilor din România sunt, de regulă, unul sau cel mult doi copii. O altă cercetare arată, că în România, din ce în ce mai multe gospodării sunt formate din părinți și copii lor împreună cu familiile acestora. Tinerii nu reușesc să-și cumpere sau să construiască o locuință proprie, fiind necesară gospodărirea împreună cu părinții, acesta fiind un element critic al calității vieții populației.
Familia
În viziunea majorității românilor, familia este cel mai important domeniu din viața lor, viața de familie oferindu-le cea mai mare mulțumire. Aprecierea relațiilor de familie diferă mult de la o categorie socio-demografică la alta, fiind diferențiată de o serie de factori: stare civilă, vârstă, educație, venit, număr de persoane din gospodărie.
Figură 1.1. Aprecierea relațiilor din familie
Sănătatea și serviciile sanitare
Sănătatea
Sănătatea este o componentă principală a calității vieții, fiind rezultatul unei combinații de factori individuali și sociali. Sănătatea poate fi influiențată de moștenirea genetică, de stilul de viață, de unele caracteristici individuale: vârstă, educație, ocupație, dar și de factori sociali: calitatea serviciilor medicale și mediului înconjurător, de nivelul veniturilor, funcție de care își poate stabili un anumit regim alimentar corespunzător.
Din datele statistice rezultă că oamenii apreciază starea de sănătate într-un registru mediu: media aprecierilor fiind de 3,2 pe o scală de 1 la 5, începând cu foarte proastă spre foarte bună. 46% din populație consideră că are o stare de sănătate bună și foarte bună, 28% satisfăcătoare, iar 26% proastă și foarte proastă. Evaluarea stării de sănătate este variabilă, în funcție de gen, educație, vârstă, etc.
Figură 1.2. Evaluarea stării de sănătate în funcție de educație și vârstă (%)
Serviciile sanitare
În cazul serviciilor sanitare, perioada de tranziție a menținut evaluarea mediocră a acestora, fară a suferi o deteriorare a aprecierii lor. Proporția evaluărilor pozitive este de cca. 50%, dar nu poate fi luată ca un punct de suport în viața populației, ținând cont de faptul că numărul celor care consideră că au o starea de sănătate proastă este destul de mare. Politica din domeniul sănătății nu a făcut progrese pentru a fi apreciată ca favorabilă. Specialiștii în politici sociale spun că am avea nevoie de o alocare de cca. 5-6% din PIB pentru sănătate. În marea majoritate a țărilor Uniunii Europene cheltuielile destinate sănătății sunt de 8-14% din PIB.
Asistența medicală primară este în principal evaluată pozitiv, peste 56 % apreciind-o bună și foarte bună, 28% satsfăcătoare și 16% proastă și foarte proastă.
Faptul că după multe ezitări, hotărâri eronate, măsuri nepopulare, etc, de la 1 iunie 2014 a fost asigurat un pachet individual de servicii medicale, pentru fiecare cetățean, este un pas înainte. Rămâne de văzut modul în care va fi implementat pentru a putea avea eficiență sau va rămâne un simplu deziderat.
În rural, oamenii apreciază asistența medicală primară mult mai favorabil decât în mediul urban.
În sistemul de ingrijire a sănătații, constatăm o dinamică caracterizată de inegalități și contradicții. Populația ce revine la un medic a scăzut de la 479 persoane în 2010 la 450 persoane în 2013. Între mediul urban și cel rural se constată mari diferențe: în urban, în anul 2013 reveneau 302 persoane la un medic, în timp ce în mediul rural 1617 persoane la un medic, de aproape 6 ori mai mult. În mediul rural, în anul 2013, la un cadru medical mediu reveneau de 6,1 ori mai multe persoane decât în mediul urban.
Tabelul 1.1. Personalul medical
Sănătatea se conturează ca un element critic al calității vieții populației.
Venitul și consumul populației
Venitul este o resursă fundamentală pentru o calitate ridicată a vieții. Unul dintre cele mai slabe aspecte ale vieții sunt legate de venit. Majoritatea oamenilor cred că veniturile lor sunt cel mult satisfăcătoare, 24% consideră veniturile ca fiind „bune” și „foarte bune” și 35% „proaste” și „foarte proaste”.
Figură 1.3. Aprecierea veniturilor gospodăriei la români
“Aprecierea veniturilor în raport cu necesitățile se menține la niveluri joase. Putem observa că românilor le este dificil să atingă un prag ridicat al bunăstării percepute. Cei mai dificili ani au fost 1998‐1999, pentru ca, începând cu 2003, să fie vizibilă o ușoară creștere a procentului celor care apreciază că veniturile familiei sunt suficiente pentru un nivel de trai decent, dar fără a‐și permite ceva mai scump. Uitându‐ne la evoluția proporției celor care aleg varianta nu ne ajung nici pentru strictul necesar, putem concluziona că pragul subiectiv al sărăciei este la același nivel cu cel de pe la jumătatea anilor ’90.”
Figură 1.4. Evoluția aprecierii veniturilor familiei în raport cu necesitățile
Sursele de venit principale sunt salariile și pensile.
“Din datele Institutului European de Statistică (EUROSTAT) reiese că România ocupa, în anul 2012, ultima poziție, din cele 27 de țări, în privința venitului populației. Venitul mediu disponibil/persoană pe an în România este de 2323 Euro, venit exprimat în euro, ca echivalent pe persoană din gospodărie.”
Țările cu cele mai mici venituri din Uniunea Europeană sunt România și Bulgaria, observându-se că în celelalte țări venitul pe persoană este de la 2 până la 15 ori mai mare.
Pentru a stabile echivalența veniturilor s-a luat în considerare ponderea 1 pentru prima persoană în vârstă de 14 ani și peste; 0,5 pentru următoarele persoane în vârstă de 14 ani și peste; 0,3 pentru persoanele în vârstă de 0‐13 ani.
Tabelul 1.2. Media venitului pe persoană în Uniunea Europeană (2012)
Cultură și nivel de educație
Linton definea cultura ca „modul de viață al oricărei societăți”.
O problemă destul de dificilă în analiza calității vieții o reprezintă cultura. Făcând o sinteză a definiției culturii putem concluziona:
„Cultura este creația spriritului uman
Cultura diferențiază pe om de animal
Cultura este spațiul ( intelectual și material ) creat de om, diferit de mediul natural”
Legatura între calitatea vieții și cultură poate fi realizată printr-o serie de domenii ale acesteia, ținând cont de o serie de indicatori: număr ore de emisieTV, numărul de exemplare de cărți editate anual/locuitor, număr de reviste/ziare/locuitor, ponderea cheltuielilor din PIB pentru cultură.
Forța de muncă
Există o tendință de scădere continuă a ocupării, practic o criză prelungită a acesteia, coroborat cu îmbătrânirea populației ocupate.
Această scădere continuă a ratei de ocupare, indiferent de vârstă, sex, apte de muncă atât ăn urban, dar și în rural, este de natură nu doar să tempereze așteptările și aspirațiile oamenilor, ci să îngrijoreze, în ceea ce privește perspectivele găsirii sau schimbării locului de muncă, influiențând o serie de evaluari, atitudini, comportamente și orientări valorice în legătură cu munca și locul de muncă efectiv.
În România, situația forței de muncă în anul 2014 este caracterizată de schimbări majore.
Criza economică din ultimii cinci ani, chiar dacă vine după o perioadă de dezvoltare economică, însoțită de o creștere a ratei ocupării, a adus modificări importante.
Ponderea populației ocupate în România a scăzut în ultimul an, aflându‐se sub media Europeană (58,6%, față de 64,6% media europeană).
Rata șomajului în România se află încă sub media europeană, dar în creștere semnificativă față de valorile din 2007 și 2008. În rândul femeilor, rata ocupării este și mai scăzută (52% față de 58,6% media UE ), iar în rândul populației din categoria de vârstă 55‐64 de ani procentul populației ocupate a fost de 42,6% (media UE este 46%).
Figură 1.5. Rata ocupării și rata șomajului în România și UE
(rate recalculate pentru actualele țări membre UE)
Timpul liber
Timpul liber este analizat din perspectiva celor trei funcții ale acestuiar: odihnă, divertisment și dezvoltarea personalității. Acesta nu cunoaște o prea mare diversitate în modul de folosire.
Unele cauze ale conținutului timpului liber sărac în preocupări și activități, ar putea fi:
Standardul scăzut de viață influențează petrecerea timpului liber atât direct, prin accesul redus la unele preocupări și servicii, cât și indirect, printr-o dispoziție sufletească, care poate inhiba dorințele cu privire la modul de petrecere a timpului liber.
Mentalitățile, valorile și obiceiurile determină, la rândul lor, prezența unor deprinderi și lipsa altora. Mulți preferă petrecerea timpului liber în “sânul” familiei.
O slabă ofertă privind posibilitățile de petrecere a timpului liber, influiențând activitățile de destindere și recreere ale oamenilor.
Securitatea individului.
Din datele statistice rezultă că o mare majoritate a oamenilor apreciaza securitatea personală ca fiind scăzută. În ultimii ani a crescut spectaculos rata criminalității. Un rol aparte în mediatizarea cazurilor de violență, crimă îl are expunerea excesivă în mass-media, inducând în societate un sentiment de insecuritate, resimțit in mod acut de către cetățeni.
Concluzii :
Calitatea vieții este un concept
Mult controversat
Multidisciplinar
Multidimensional
Ieșirea din jungla conceptuală presupune:
Analiză conceptuală
Clasificări elaborate
Calitatea vieții devine un indicator din ce în ce mai important în modul in care lumea globalizată focalizează asupra societății umane.
Deci ce este calitatea vietii?
UN (United Nations Data Terrieval System) definește calitatea vieții :”notion of human welfare (well-being) measured by social indicators rather than by “”quantitative”” measures of income and production.”
În traducere: noțiune legată de bunăstarea ființelor umane măsurată mai curând prin indicatori sociali decât prin măsurători cantitative ale venitului și producției.
Din studiile efectuate de ICCV reiese că deteriorarea calității vieții este susținută de deteriorarea indicatorilor principali, cu câteva excepții.
Figură 1.6. Evoluția preferințelor populației pentru măsurile
de îmbunătățire a condițiilor de viață.
În loc de concluzii:
Calitatea vieții se poate măsura, determina, diagnostica și astfel politicile conexe pot fi mai clar definite în vederea atingerii unor obiective legate de îmbunatățirea calității vieții.
Acest parametru este un indicator global ce măsoară situația în care se află o comunitate umană și este esențial pentru înțelegerea trendurilor societății.
Are dimensiune concretă care este determinată în principal statistic, dar și dimensiune subiectivă care este determinata prin metode de investigație socială, bazată major pe interviu și sondaj.
România ocupă, în Europa, locuri codașe la nivelul calității vieții. Studiile europene traseaza politici și direcții de acțiune care se bazează pe filozofia intrevenției durabile ( măsuri sociale, economice și de mediu ). Pe plan local studiile propun concluzii ce susțin în primul rând acțiunea economică, cea socială fiind pe planul doi, iar componenta de mediu lipește.
În același timp, în mod clar România este distanțată major în ceea ce privește calitatea vieții față de Uniunea Europeană, situație de care cu toții devenim din ce în ce mai conștienți și care generează efecte cum ar fi emigrația, scăderea moralului etc. Această scădere sistematică a calității vieții , “lipsa de perspectivă” devine din ce in ce mai paralizantă la nivelul societății românești și reprezintă în sine o amenințare la adresa dezvoltării viitoare – atât timp cât aceeași societate uzată și deprimată este cea care trebuie să muncească pentru recuperarea rămânerilor în urmă.
Suportul european este cert, dar trebuie accesat și utilizat. Privind numai către celebrul deja “grad de absorbție a fondurilor europene”, guvernanța românească s-a dovedit netransparentă și nepricepută în acest domeniu, deloc dispusă să învețe din insuccesele de până acum.
Cu siguranță ne aflăm într-un punct de cotitură în care avem nevoie de o schimbare de paradigmă atât la nivelul de “sus”, dar și la nivelul de “jos”. Altfel spus, până apare acea conducere vizionară la care visăm de peste douazeci și patru de ani, poate ar fi nimerit să încercăm să fim noi “mai” vizionari, cu dorințe și așteptări mai clare, mai informați, mai hotărâți să croim un viitor și să avem o altă “calitate a vieții”
Capitolul II
Calitatea vieții în mediul rural
Concept, definiții
Când spunem rural ne gândim la ferme, munca la câmp, zone mai puțin populate, natură, valori tradiționale. Nu putem confunda mediul rural cu cel urban. Toată lumea folosește termenul de rural, dar aproape nimeni nu poate da o definiție foarte precisă. Mediul rural nu constituie un ansamblu omogen, dar nici nu poate fi considerat ca un spațiu abstract.
Robert Badouin, în cursul său de “Economie Rurale”, definește spațiul rural în opoziție cu spațiul urban, desemnându-l conceptual ca fiind “…zone caracterizate printr-o populație de o densitate relativ slabă în care activitățile agricole sunt preponderente. Spațiul rural, contrar spațiului urban, nu comportă puternice concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului sau ale burgului. El este reprezentat printr-un habitat dispersat sub formă de cătune sau de ferme diseminate în natură. Spațiul rural se pretează pentru activități de tip agricol. Pe de altă parte, dacă spațiul rural privilegiază pământul ca factor de producție, el nu se confundă cu existența unui sol capabil să suporte culturile și să hrănească animalele. Spațiul rural este în același timp întindere și mediu înconjurător.’’
Putem define ruralul ca fiind un concept fizic, social și cultural complementar urbanului, care cuprinde:
teritorii și comunități,
terenuri agricole,
păduri,
Obiceiuri,
culturi tradiționale.
În cadrul Uniunii Europene spațiul rural ocupă majoritatea covârșitoare a suprafeței teritoriului, iar decalajul față de urban în ceea ce privește calitatea vieții este foarte mare. O definiție a spațiului rural o întâlnim în Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în care se spune că ,,spațiul rural cuprinde o zona interioară sau de coastă, care conține satele și orașele mici, în care majoritatea terenurilor sunt utilizate pentru:
agricultură, silvicultură, acvacultura și pescuit;
activități economice și culturale ale locuitorilor acestor zone ( artizanat, industrie, servicii );
amenajările de zone neurbane pentru timpul liber și distracții ( sau rezervații naturale );
alte folosințe ( cu excepția celor de locuit )”.
În Uniunea Europeană, 50% din populația celor 28 de state componente, locuiește în zona rurală și ocupă 85% din teritoriul său. Pe de altă parte, mediul rural din Europa reprezintă o mare bogăție. Ne furnizează materii prime esențiale, locuri de odihnă și recreere remarcabile prin frumusețea și atractivitatea lor.
Majoritatea țărilor au definiții proprii asupra zonelor rurale, în funcție de criteriile socio-economice – modele agricole, densitatea populației.
Cei mai mulți experți consideră ruralul ca fiind un concept geografic și mai puțin economic, situat în afara aglomerărilor urbane, având o diversitate de activități.
De aceea, este foarte greu de realizat un studiu comparativ al ruralului pe plan european. Pentru eliminarea acestui inconvenient, în cadrul OCDE ( Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică ) , a fost concepută atât definiția localităților rurale, cât și a regiunii rurale.
OCDE folosește un singur indicator pentru a deosebi așezările rurale de cele urbane, și anume numărul locuitorilor pe kilometru pătrat.
În general, o regiune este considerată rurală, dacă ponderea populației care trăiește în așezări rurale depășește 15%.
Organisme/ instituții la nivelul Uniunii Europene și României
La nivelul diverselor organisme și instituții internaționale, calitatea vieții în mediu rural face obiectul a numerose studii și cercetări, dat fiind și ponderea locuitorilor în totalul populației din arealul European și, respectiv, din România.
La nivelul Uniunii Europene se evidențiază o instituție cu un bogat palmares în ceea ce privește studiul calității vieții în mediul rural care nu se limitează numai la aceste studii, dar influienteză, efectiv, organismele europene abilitate și guvernele în luarea hotărârilor, a deciziilor în domeniu:
Comisia Europeană – Departamentul Agricultură și Dezvoltare Rurală
La nivelul României, dintre instituțiile și organizațiile care au atribuții în domeniul calității vieții distingem:
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale “este organul de specialitate al administrației publice centrale care are rolul de a elabora, implementa și monitoriza politicile și strategiile în domeniile agriculturii, gestiunii durabile a pădurilor și dezvoltării spațiului rural, de a asigura modernizarea și dezvoltarea activităților sectoriale și de a garanta transparența și eficiența în utilizarea fondurilor alocate.”, prin Direcția Generală de Dezvoltare Rurală care asigură și gestionarea corespunzătoare a fondurilor europene și naționale și stabilește prioritățile.
Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit “este instituția care, după aderarea României la Uniunea Europeană, îndeplinește funcția de plată pentru proiectele de investiții, finanțate din Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală. De asemenea, Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală a efectuat plăți pentru proiectele SAPARD care au fost contractate și realizate până la finele anului 2006 și implementează tehnic și financiar Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală.”
Indicatori care descriu calitatea vieții la nivelul Uniunii Europene și în României
Mediul rural European
Uniunea Europeană, formată din 28 de țări, acoperă un teritoriu de 4.423.147 kilometri pătrați. Populația UE este de 501,26 mil. locuitori, din care mai puțin de 25% locuiesc în zone rurale ( acest procent este în scădere și se estimează că va ajunge la 10% în 7 state până în 2020).
În Europa, principiile de bază ale politicilor dezvoltării rurale sunt următoarele:
Calitatea vieții la țară ca având un rol deosebit de important, pentru întreaga societate;
Prezervarea diversității rurale europene pentru păstrarea patrimoniului cultural și natural;
Încurajarea unei agriculturi multifuncționale, diversificate, în funcție de cererea consumatorilor;
Aplicarea în toate statele Uniunii Europene, dar mai ales în cele mai slab dezvoltate a unor politici de dezvoltare rural simplificate, prin realizarea unor programe unice cu o singură sursă de finanțare și nu în ultimul rând, cu un singur organ de control;
Implementarea politicilor rurale în parteneriat, între organizații private și societatea civilă;
Aplicarea experiențelor acumulate prin programul LEADER în ceea ce privește instituirea parteneriatelor. Scopul trebuie să fie întotdeauna explorarea și punerea în practică, în timp util a noului;
Schimbul de experineță și promovarea practicilor pozitive, prin crearea în acest scop, a unor rețele adecvate.
Mediul rural românesc
România dispune de un potențial de dezvoltare important, dar insuficient utilizat. Cu o suprafață totală de 238.391 km2 și o populație de 19,4 milioane de locuitori țara noastră se situează pe locul 7 în Uniune Europeană, atât după suprafață (6,0%), cât și după populație (4,25%) .
În România, la nivelul anului 2014, sunt declarate 320 orașe și 2 859 comune, care reunesc 12 857 sate .
Zonele rurale, reprezentative pentru România, au resurse substanțiale de dezvoltare. Spațiul rural are o suprafață de 207 522 km2 (87,1%), iar pe acest teritoriu locuiesc 45,0% din cetățenii ei. Populația rurală nu este distribuită uniform, având o pondere ridicată în anumite regiuni ( Sud Muntenia – 58,6%, Nord Est – 56,8% și Sud- Vest Oltenia – 51,9% ), cea mai mare densitate, exceptând regiunea București-Ilfov, înregistrându-se în regiunea Nord-Est ( 63,24 loc/km2) în timp ce în regiunea de vest, spațiul rural este mai puțin populat ( 26,51 loc/km 2 ). Aceste disparități își pun vizibil amprenta asupra dezvoltării socio-economice a zonei respective și asupra calității vieții populației rurale.
Populația rurală cunoaște un declin demografic, fiind în continuă scădere și, mai ales, în curs de îmbătrânire.
În perioada 2005 – 2013 populația rurală a scăzut cu 65 646 de personae , iar această tendință se va accentua în perioada 2015-2050, principalii factori ai declinului demografic fiind sporul natural negativ și migrația.
La nivel național, din analiza structurii populației pe categorii de vârstă – categoria 0-15 ani a scăzut cu 0,6% ajungând la 15,8% în 2014, iar categoriile 16-64, respectiv categoria de peste 65 ani au avut un trend ușor ascendent – cu 0,4%, respectiv 0,2%, rezultă un fenomen de îmbătrânire a populației. În mediul rural acesta este mult mai evident – populația din categoria 0-14 ani, a scăzut de la 17,8% în 2005 la 16,2% în 2014 , în timp ce la categoria de peste 65 de ani se menține la niveluri destul de înalte -18,7% în 2005 și 18,3% în 2013.
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
România 0-15 ani România 16 – 64 ani
România peste 64 ani Din care rural 0 – 15 ani
Din care rural 16-64 ani Din care rural peste 64 ani
Figură 2.1. Structura pe vârste a populației
Calitatea vieții in zonele rurale
În România‐ sunt diferențe mari de avere, oportunitate, educație, competențe, sănătate, în multe zone, aceste diferențe crescând în ultimul timp. În 2013, 40,3 % din populație era expusă riscului de sărăcie și excluziune socială, cu 16,1 % mai mare decât în Uniunea Europeană. Aceste diferențe au un caracter pronunțat teritorial, cu variații între regiuni, precum și între zonele urbane și cele rurale. Ponderea persoanelor aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială din mediul rural reprezintă 54,2%, un procent care trebuie să îngrijoreze factorii decidenți în domeniu, care acționează timid, în lipsa unui program de perspectivă, dar și datorită unei legislații europene și naționale deloc stimulatoare, în ceea ce privește competențele și posibilitățile bugetare de a interveni eficient pentru încurajarea inițiativelor locale de crearea și dezvoltarea de unități de producție manufacturieră, de prelucrare a produselor agricole, și chiar de tip industrial avansat ( Ex.:într-un modest atelier dintr-o comună nemțeană se fabrică avioane de tip ușor ).
Dintre indicatorii calității vieții din zonele rurale românești amintim:
Veniturile
În zonele rurale, veniturile sunt mai scăzute ( 503 euro/gospodărie în 2013 ), comparativ cu zonele urbane ( 621 euro/gospodărie ). Ponderea veniturilor din agricultură reprezintă 42% din venitul total brut/gospodărie în zona rurală, în timp ce salariile se situează în prezent în jurul procentului de 26%. Veniturile gospodăriilor, în mare parte nu ajung nici pentru strictul necesar ( în peste 38% dintre gospodării, nu ajung decât pentru strictul necesar)
Figură 2.2. Estimarea veniturilor gospodăriei în raport cu necesitățile
Datorită lipsei mijloacelor materiale adecvate nivelul educațional al populației rurale este o altă problemă importantă din perspectiva ocupării forței de muncă. Veniturile rurale sunt mai scăzute decât veniturile din mediul urban și diferența dintre venituri continuă să crească, ca urmare incidența sărăciei este semnificativ mai înaltă în mediul rural.
Infrastructura
Zonele rurale din România sunt puternic afectate și de lipsa totală sau parțială a infrastructurii, cu un impact negativ asupra dezvoltării economice și a calității vieții. Drumurile județene și comunale au o lungime de 67.298 km ( 10,6% din infrastructura națională modernizată ) din care 48% sunt pietruite și 29% de pământ. Lungimea rețelelor de distribuție a apei și de canalizare a crescut, însă accesul populației rurale la acestea rămâne redus. Numai 13,6% dintre localitățile rurale erau conectate la rețeaua de alimentare cu apă potabilă la nivelul anului 2013.
O dezvoltare echilibrată a teritoriilor rurale se poate realiza prin implicarea factorilor locali, respectiv a administrației publice în dezvoltarea zonelor de competență și realizarea unei evoluții dinamice fundamentată pe o strategie locală elaborată în baza unei cunoașteri aprofundate a realităților economice – sociale, culturale.
Din studiile existente rezultă că în cazul populației rurale, serviciile de bază nu răspund nevoilor sale. Deficitul condițiilor pentru dezvoltarea spațiului rural românesc din perspectivă socială se reflectă implicit în situația economică a acestuia. Infrastructura socială ( creșele, căminele de bătrâni ) este insuficient dezvoltată și nu răspunde în mod adecvat solicitărilor ( în anul 2013 existau 527 centre pentru asistarea adulților, din care 27% erau cămine pentru persoane vârstnice, în condițiile în care numărul persoanelor vârstnice din rural este în creștere. O situație similară este și în cazul creșelor, dor 7,4% din numărul total la nivel național se găsesc în mediul rural, cu toate că peste 45% din numărul copiilor cu vârste între 0 și 4 ani se găsesc în aceste zone,
Sănătate și servicii medicale
Media națională privind numărul de locuitori la un medic este de 565 locuitori / medic, media urbană este de 378 locuitori / medic, iar media rurală de 1426 locuitori / medic. Valoarea medie medic / locitor în rural, depășește de 3 ori media urbană. În jumătate din numărul total de comune, populația ce revine la un medic depășește de 2,7 ori populația / medic la nivel național și de 4,1 ori nivelul mediului urban.
Accesul la serviciile medicale reprezintă o problemă cheie pentru asigurarea unei mai bune calități a vieții în comunitățile rurale. Situația unităților sanitare atât din perspectiva numărului de unități cât și a resurselor umane implicate a cunoscut o evoluție negativă în perioada 2005-2013, astfel că în timp ce în majoritatea țărilor Europene numărul și dotarea acestora, inclusiv numărul și gradul de profesionalizare, a crescut, în România, la toate aceste capitole a scăzut, din păcate, în unele situații, la nivel îngrijorător. Exemplificăm prin desființarea, într-un singur an, 2010, a peste 70 de unități spitalicești, deși multe dintre ele constituiau centre care asigurau asistența medicală pentru 40 – 60 de mii de locuitori din mediul rural din zonă. Nu este de neglijat nici deficitul de peste 7.000 de medici din sistemul de stat ( plecați în străinătate, pensionați, etc.). Numărul dispensarelor medicale a scăzut, de asemenea cu 16,5% față de anul 2005, ajungând la 187 de unități în 2011. În ceea ce privește numărul locuitorilor din mediul rural asistați de un medic era în 2011 de 1.722.
Învățămînt
În mediul rural predomină școlile primare și gimnaziale: peste 92% din unitățile de învățământ din mediul rural sunt unități din această categorie, mai puțin de 1% sunt școli profesionale tehnice și 6,5% sunt licee sau școli postliceale. În anul 2000, erau 18.059 unități școlare în mediul rural dintr-un total național de 24.481, iar în 2011 au scăzut la 3.200 unități în mediul rural dintr-un total național de 7.204.
Figură 2.3. Evoluția unităților de învățământ pe medii de rezidență
Patrimoniu cultural
Identitatea culturală a satului românesc reprezintă o importantă sursă de dezvoltare locală și este caracterizată de un patrimoniu natural, cultural material și imaterial divers cuprinzând păstrarea cunoștințelor tradiționale și a expresiilor folclorului, a obiceiurilor, a gastronomiei tradiționale, artei meșteșugurilor, monumentelor istorice, ansambluri, biserici, situri arheologice, centre istorice. În rândul instituțiilor și companiilor de spectacole, exista o singură unitate înregistrată în mediul rural la nivelul anului 2011, iar dintre muzeele și colecțiile publice din România doar 33% erau în mediul rural, drept pentru care accesul locuitorilor din sate și comune la cultură este, oarecum limitat, comparativ cu accesul celor din mediul urban.
La nivelul anului 2013, ponderea gospodăriilor cu acces la internet în bandă largă atingea 73% din Uniunea Europeană, în timp ce rata de penetrare a conexiunilor de acces la internet în bandă largă, în România era de 43%. În urban 60% dintre gospodării au accesat conexiuni fixe, comparativ cu doar 23% în zonele rurale.
Economia
Economia rurală din România este slab diversificată și depinde într-o prea mare măsură de agricultură, iar aceasta la rândul este dominată de ferme de subzistență și semi-subzistență care produc în principal pentru consum propriu și doar marginal pentru piață.
Forța de muncă și structura ei
Spațiul rural, din punct de vedere al diversificării ocupaționale este diferit. Rezerva de forță de muncă din aceste zone se diminuează continuu, iar structura calitativă se modifică, atât în ceea ce privește vârsta, dar și ca nivel al educației.
Figură 2.4. Structura populației ocupate în zonele rurale
Sărăcia în zonele rurale.
Conform cercetărilor Eurostat la nivelul Uniunii Europene, riscul de sărăcie și de excluziune socială este mult mai ridicat în zona statelor Europei de Est, comparativ cu media Uniunii Europene. În România, din 2007 până în anul 2011 s-a înregistrat o scădere a riscului de sărăcie și de excluziune socială de la 45,9% în anul 2007 din populație până la 40,3% în anul 2011. În media Uniunii Europene procentul se ridică până la 24,4% în 2007 și coboară cu un procent până în 2010 (23,4%).
Figură 2.5. Sărăcia în zonele rurale în perioada 2005 – 2011
Analiza in corpore a acestor indicatori nu ne face să fim prea optimiști. Totuși situația este diferită de la caz la caz: în România sunt atât localități rurale în plină dezvoltare, dar și localități rurale rămase în urmă și care se confruntă cu probleme socio-economice grave, în timp ce altele sunt pe cale de dispariție, prin depopulare, datorită lipsei unor condiții minime, decente, de existență.
Așa cum reiese din cercetările la nivel european, România, comparativ cu țările Uniunii Europene, se situează pe unul din ultimele două locuri, în privința multor indicatori referitori la condițiile de viață ale populației, iar mediul rural atârnă greu în această balanța nefavorabilă (Alber, Jens, Tony, Fahey, Perception of Living Condition in an Enlarged Europe, Fundația pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă, Luxembourg, 2004).
Mediului rural este cunoscut drept arie de locuire și activități în condiții naturale, spațiu deschis, spre deosebire de spațiul construit, specific urban. Diferențierea între urban și rural nu se realizează doar prin grade diferite de echipare tehnică, de dezvoltare a infrastructurii și de dotare a gospodăriilor populației inclusiv prin accesul la utilitățile publice. Această diferențiere există destul de pronunțat și în cazul României. Este bine de reliefat suma elementelor ce alcătuiesc modul de viață și activitatea specifică pentru o colectivitate sau alta, care sunt hotărâtoare în stabilirea acestor diferențe, cu referire la nivelul calității vieții care, în ultimă instanță, după cum am mai arătat, cuprinde totalul acestor indicatori.
Specificul mediului rural românesc ne este dat de o serie de factori:
izolarea unor așezări umane,
drumurile deteriorate, lipsa mijloacelor de transport, ducând la depopularea unor arii întinse situate, mai ales în zonele montane;
lipsa/precaritatea resurselor de existență, datorată unor venituri reduse în gospodăriile țărănești, neajunsuri majore în asigurarea accesului la utilitățile publice;
slaba acoperire zonală cu servicii sociale precum și serviciile de educație, de îngrijire a sănătății și de asistență socială etc.,
ceea ce conferă condiții de viață mult diminuate față de mediul urban, și chiar față de alte zone rurale din Uniunea Europeană.
Deși în unele localități din zone rurale au fost implementate proiecte cu finanțare europeană având ca rezultat obținerea unui standard de viață îmbunătățit, este criticabilă lentoarea cu care unele organe ale administrației publice locale folosesc oportunitățile oferite prin accesarea fondurilor europene, care ar fi accelerat vizibil, atingerea unor standarde de calitate crescute în învățământ, cultură și dezvoltarea infrastructurii rutiere, alimentarea cu apă potabilă, indicatori ai calității vieții.
O mare problemă, mai greu de gestionat de către autoritățile locale este rezistența la schimbare, a locuitorilor spațiului rural – de multe ori justificată, prin costurile mari (ex. branșamentele la apă și canalizare).
Păstrând o notă optimistă, bazată pe evoluția pozitivă a lumii satelor în ultimii ani, probe fiind investițiile în infrastructură, deși modeste, în aducțiunile de apă potabilă și canalizare, modernizările de școli și grădinițe, dispensare, amenajarea de parcuri, săli de sport, care au schimbat în bine viața oamenilor, nu putem să nu constatăm faptul că, cea mai mare problemă în aceste zone o reprezintă lipsa locurilor de muncă. Crearea locurilor de muncă, după părerea mea, ar trebui să devină o prioritate națională printr-un program structurat pe mai mulți ani, precedat de cercetări și studii, inclusiv a experienței țărilor cu rezultate notabile în acest domeniu. În Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei ar trebui un organism special care să atragă colaboratori din alte ministere, specialiști în Adminstrația locală, economie, fonduri europene, care să identifice factorii și modalitățile favorizante creării unor locuri de muncă în mediul rural, obiectiv care trebuie să devină politică de stat pe termen mediu și lung.
Putem afirma cu deplin temei că în ceea ce privește creșterea calității vieții în mediul rural românesc suntem pe drumul cel bun, dar, eforturile trebuiesc intensificate.
Ne afăm într-un moment propice unei astfel de intreprinderi, pe fondul unei conjuncturi favorabile, generate de normalizarea, în mare parte, a vieții economice, stabilizarea unor procese politice și sociale și de apariția unor perspective benefice pentru viitorul României și al cetățenilor ei. Indeplinirea Programului Național de Dezvoltare Durabilă, ca proces pe termen lung, va conduce la recuperarea, în mare parte, a decalajelor istorice de dezvoltare, la o mai eficientă valorificare a resurselor umane și materiale, având ca finalitate indiscutabilă, creșterea calității vieții.
Cea mai mare provocare pentru satul românesc este ieșirea din cercul vicios, sărăcie-subdezvoltare-excluziune socială. Cele trei fenomene care se condiționează reciproc, așează satul în postura constantă de principal generator de săracie la nivelul societății românești. Dezvoltarea ruralului este ținută în loc de mentalități. Este nevoie de o acțiune hotărâtă pentru a modifica percepții și atitudini legate de muncă, venituri, stimă socială, inițiativa privată, șanse și dezvoltare personală, rolul și contribuția fiecăruia în comunitatea de apartenență.
Capitolul III
Calitatea vieții și copiii ( 3 – 15 ani ) din mediul rural
Motto:
“Generațiile se înlocuiesc și asemenea alergătorilor,
își trec din mână în mână torța vieții”
( T. Lucrețiu Caras, filozof latin ).
Dimensiuni / factori care asigură calitatea vieții pentru copii din mediul rural
Orice popor își asumă imperativul conform căruia bunăstarea întregii comunități, este reflectată, în mare parte, de situația copiilor pe care îi formează în raport cu posibilitățile sale economice, sociale și culturale. Provocările demografice în dezvoltarea socio – economică a localității ne obligă să analizăm problema dezvoltării, respectiv a creșterii calității vieții îmbinând factorul cantitativ cu elementul uman, a cărui calitate are un rol determinant. Condițiile de dezvoltare ale generației tinere, disponibilitatea resurselor economice și sociale pentru familiile cu copii, posibilitățile de educație conforme cu vârsta și abilitățile acestora, joacă un rol important în formarea, creșterea și consolidarea potențialului uman.
Copiii născuți la începutul anilor 90, marcați de transformări socio-economice, politice și culturale profunde, au depășit, acum, vârsta copilăriei mergând spre încadrarea în piața muncii, întemeierea familiilor, etc. Cei care astăzi au vârsta copilăriei 3-15 ani constituie nu doar forța de muncă, ci și fundamental demografic care va determina evoluția viitoare.
Este deja un criteriu, în dezvoltarea unei țări, ce vine din experiența generațiilor, conform căruia o țară este apreciată și previzibilă în evoluția sa, după modul în care își crește copiii referitor la sănătate, mediul înconjurător, alimentație, siguranță, bunăstare, educație, socializare, dezvoltare fizică, integrarea lor în familie și societate.
Modernizarea țării, dezvoltarea unei societăți mai inclusive nu se poate realiza fără investiția în copii, calitatea potențialului uman reprezentând unul dintre indicatorii necesari stabilirii competitivității unei țări.
Potrivit statisticilor, la 31 decembrie 2011 populația României era de 21.354.396 persoane, din care 3.213.339 erau copii cu vârsta de 0-15 ani, în scădere față de 31 decembrie 2000 –( 22.435.205 persoane -, din care 4.098.080 copii cu vârstă de 0-15 ani)
Depopularea și accentuarea procesului de îmbătrânire demografică a înregistrat o scădere a numărului de copii, cu vârstă de până la 15 ani, în totalul populației.
Prognozele demografice sunt deja alarmante în privința reducerii numărului de copii în întreaga Uniune Europeană. Este știut, că populația tânără este principala forță productivă a unei țări, ea având un rol determinant în dezvoltarea acesteia. Scăderea numărului de tineri este un factor restrictiv al dezvoltării, cu implicații socio-economice pe termen scurt și mediu. Fără a privi apocaliptic problema trebuie să ne îngrijorăm când constatăm că au fost construite școli noi care stau nefolosite, ca dealtfel și unele construcții vechi, pentru că nu mai au elevi. Începe să scadă și numărul studenților. Toate acestea sunt semnalul reducerii populației apte de muncă, cu consecințele de rigoare, inclusiv asupra calității vieții populației.
Aprecierea bunăstării copiilor se bazează pe o serie de indicatori unanimi acceptați: bunăstarea materială, sănătatea, educația, condițiile de trai și mediul înconjurător.
Bunăstarea materială
Cea mai stringentă problemă socială a momentului, raportată la copii este sărăcia lor și a familiilor acestora. Cu cât familiile au mai mulți copii cu atât riscul de sărăcie se duce spre maxim, de regulă acestea fiind familii cu venituri modeste. Vulnerabilitatea copiilor la sărăcie nu înregistrează diferențe majore între sexe, dar are un risc ridicat în cazul copiilor care trăiesc în mediul rural.
În România, deși s-a diminuat în ultimii ani, incidența sărăciei copiilor este peste media pe țară în rândul populației.
Figură 3.1. Rata sărăciei la copii și în totalul populației (%)
Riscul sărăciei crește odată cu creșterea numărului de copii din familie, dar este stâns legată și de condițiile de viața din mediul rural. Discrepanța dintre urban și rural este colosală,lunând în considerare și faptul că aproximativ 85% dintre copiii săraci locuiesc în zona rurală.
Îngrijorător, dar nu surprinzător, este faptul că printre cei mai expuși sărăciei și excluziunii sociale în cadrul Uniunii Europene sunt copii din România.
Conform datelor transmise de Eurostat, Biroul de Statistică al Uniunii Europene, în anul 2011, rata cea mai ridicată a copiilor cu vârste sub 15 ani expuși riscului sărăciei și excluziunii sociale a fost înregistrată în Bulgaria (52 la sută), fiind urmată de România (49 la sută), Letonia (44 la sută), Ungaria (40 la sută) și Irlanda (38 la sută ). Cele mai mici rate se regăsesc în Suedia, Danemarca și Finlanda (toate cu 16 la sută), urmate de Slovenia (17 la sută), Olanda (18 la sută) și Austria (19 la sută).
În 2011, un procent de 25 la sută dintre copiii cu vârste sub 15 ani erau expuși riscului sărăciei sau excluziunii sociale în Uniunea Europeană, comparativ cu 22 la sută dintre adulți (cu vârste între 18 și 64 de ani) și 19 la sută dintre vârstnici (cu vârste de peste 65 de ani).
Aceste rezultate se bazează pe datele din cadrul anchetei EU Statistics on Income and Living Condition (EU-SILC) ( Statisticile Uniunii Europene privind venitul și condițiile de trai ). Printre altele, raportul Eurostat analizează mai mulți factori care afectează sărăcia în rândul copiilor, precum alcătuirea gospodăriei în care locuiesc copii și situația pe piața muncii a părinților.
Sănătatea copiilor
Studiile asupra indicatorilor cu privire la morbiditatea și mortalitatea copiilor arată că sănătatea și potențialul de dezvolare a tineriei generații în România este amenințat, mai ales în mediul rural. Statisticile ne arată că sărăcia limitează accesul copiilor la serviciile de sănătate, de aici și indicatorii crescuți privind îmbolnăvirile și, din păcate, decesele.
Educație
Abandonul școlar, care, conform raportului anual pentru educație al Comisiei Europene, situează România pe locul trei în clasamentul țărilor membre ale Uniunii Europene, ar trebui să constituie o mare problemă pentru Guvern.
Unul din cinci elevi români părăsesc prematur sistemul educațional, ponderea acestora fiind în mediul rural. Doar 25% dintre copiii din mediul rural sunt absolvenți de liceu și numai 1% dintre ei urmează o facultate. În ultimii ani se constată o deteriorare crescută a stării învățământului românesc, sărăcia și subfinanțarea sistemului fiind principalele cauze menționate., dar, adăugăm noi, nu trebuiesc neglijate nici nenumăratele experimente în procesul de învățământ, care, mai mult au dezorganizat decât au avut vreo eficiență.
Protecția socială
Un rol nu mai puțin important în asigurarea calității vieții este accesul copiilor la serviciile și prestațiile sociale, cum ar fi cele din sănătate și educație, acestea determinând, în ultimă instanță, calitatea capitalului uman. În ultimii ani, deși au crescut cheltuielile statului pentru protecția socială a familiilor cu copii, problema asigurării unui trai decent pentru aceștia rămâne acută.
Analiza calității vieții copiilor impune cunoașterea unui întreg complex de factori, determinanți: situația socio – economică instabilă; veniturile mici și împosibilitatea asigurării unui trai decent pentru toți membrii familiei; sărăcia, migrația pentru muncă a părinților.
De reținut faptul că, în domeniul protecției sociale a copiilor au fost luate, totuși unele măsuri: dezvoltarea serviciilor sociale pentru familiile cu copii, protecția drepturilor copilului, combaterea abuzului și violențelor asupra copiilor. Acestea nu sunt însă suficiente, lipsa unei finanțări corespunzătoare, motiv pentru care au un impact redus asupra calității vieții copiilor.
Atragerea investițiilor în sănătate, educație și protecție socială, mai ales în mediul rural, ar avea, desigur, o eficiență pozitivă asupra situației copiilor.
Investiția în copii în general, este cea mai bună metodă de dezvoltare a capitalului uman, iar investiția în fiecare copil este cea mai bună strategie de prevenire a excluziunii sociale.
Calitatea vieții copiilor din comuna Alexandru cel Bun, județul Neamț
Conform temei propuse, voi încerca în limita cercetărilor realizate și a datelor pe care le am, în calitate de salariat al Primăriei, să prezint de la fața locului, sub forma unei analize, nivelul calității vieții în raport cu indicatorii dezvoltării localității Alexandru cel Bun, județul Neamț.
Am ales această zonă din considerente atât subiective cât și obiective. Subiective deoarece satisfăcea nevoia de cunoaștere și de înțelegere a mediului rural de aici de către un om născut și crescut într-o zonă apropiată și dorința de a realiza ceva pentru această localitate și locuitorii ei, oameni harnici, primitori și săritori atunci când este nevoie de un ajutor, preocupați nu numai de gospodăriile lor, dar și de ridicarea comunei, în care sens de mai mulți anii aleg, să-i conducă, pe cei mai destoinici dintre ei.
Motive obiective, pentru că localitatea are posibilități reale de a continua să realizeze investiții prin care să ridice calitatea vieții copiilor săi.
Demersul investigat a pornit de la aceste premise și de la fundamentarea teoretică prin care ne-am clarificat conceptele principale cu care vom lucra – dezvoltare rurală, calitatea vieții și fonduri europene.
Comuna Alexandru cel Bun
Istoricul localității
Comuna Alexandru cel Bun este situată în județul Neamț, România. Centrul administrativ al comunei este satul Viișoara. De altfel, comuna s-a numit Viișoara până în anul 2002, când în urma unui referendum local, Parlamentul, conform Legii cu nr. 544/2002 i-a acordat actuala denumire.
Satele sunt așezări foarte vechi, situate în lungul văii Bistrița, fie pe terasele inferioare și mijlocii ale acestui râu, fie în zona de vărsare a unor afluenți. Nucleele satelor Bistrița și Vaduri datează potrivit documentelor din timpul domniilor lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, iar satul Agârcia este reprezentat ca și Bistrița pe harta lui Dimitrie Cantemir.
Bistrița, unul dintre cele 7 sate, și-a aniversat, în anul 2000, împlinirea a 600 ani de la prima atestare documentară, an ce coincide cu ctitorirea Mânăstirii Bistrița de către domnul Moldovei Alexandru cel Bun. Este cel mai vechi sat din comună, cu nucleul apărut în apropierea Mănastirii, cu extinderi pe valea pârâului Valea Mare.
Viișoara ocupă partea centrală a comunei, în apropierea râului Bistrița, pe DN15 Piatra Neamț – Bicaz.
Vaduri este situat la mică distanță spre vest de Viișoara, peste albia râului Bistrița, între calea ferată Piatra Neamț – Bicaz și albia râului cu lacul de acumulare.
Vădurele este sat despărțit de Vaduri după împarțirea administrativ-teritorială din 1968 și este situat între calea ferată Piatra Neamt – Bicaz și versantul nordic al munților Tarcăului, cu un tentacul adânc pe valea pârâului Secu.
Agârcia are o vatra de sat de peste 15 ha, așezată pe partea dreaptă a Bistriței.
Scăricica, un sat mic, cu o suprafață a vetrei de aproximativ 11 ha. Are o desfașurare spectaculoasă pe un versant abrupt al munților Stănișoarei.
Bisericani este o așezare a cărei evoluție a fost inițial legată de Mânastirea Bisericani și ulterior de dezvoltarea Sanatoriului TBC.
Populația
Din prezentarea trecutului istoric al comunei Alexandru cel Bun, prezența omului pe aceste meleaguri s-a simțit din timpuri străvechi, mărturie a activității sale fiind urmele lăsate.
Numărul populației a fost diferit de-a lungul timpului cunoscând o continuă creștere, mai uniformă pâna în anul 1970 funcție de prezența unor factori favorabili sau nefavorabili de ordin social, politic si istoric. În anul 1970, considerat an de vârf, populația număra 5.702 locuitori, explicat de faptul că tăvălugul războiului nu a afectat direct comuna, precum și de stabilirea locuitorilor strămutați odata cu începerea lucrărilor pe șantierele hidroenergetice de pe valea Bistriței.
În intervalul 1970-1990 populația scade datorită migrațiilor definitive spre orașul Piatra Neamț, spre șantierele din țară, precum și prin desființarea fabricii de cherestea din satul Vaduri. Alt an de referinta este 1991, an în care începe clarificarea dreptului de proprietate asupra terenurilor, precum și circulația acestora, după care asistam la intensificarea fenomenului de imigrație și construcție masivă de locuințe. Recensamântul din anul 2011: 4.876 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 5.055 de locuitori .
Dezvoltare economică
Aflată în zona limitrofă a municipiului Piatra Neamț, mare parte a populației este integrată organic în viata economică a orașului reședintă de județ.
Activități specifice zonei: turism, comerț, industrie usoară, industrie alimentară, industrie chimică, două stații PECO, construcții, transporturi ( rutiere pe drumuri naționale, județene, CFR cu 2 stații ), agricultură bazată pe creșterea animalelor.
Activități economice principale: Societăți comerciale proprii: SC SERVCOM ALBUN SRL – societate cu acționar unic Consiliul Local al comunei Alexandru cel Bun, înființată pentru preluarea tuturor lucrărilor de gospodărie comunală și reparații de drumuri ale comunei.
Turism: Obiective turistice: Mănăstirea Bistrița – ctitorită în 1402 de Alexandru cel Bun; Mănăstirea Bisericani – ctitorită în 1512 de Ștefaniță Vodă; Muzeul Mănăstirii Bistrița.
Perspective de dezvoltare econiomico-sociale
În derulare: alimentare cu gaze naturale, alimentare cu apă potabilă a comunei – Program SAPARD cu o valoare de 358 800 RON, canalizare menajeră, modernizare drumuri comunale, reabilitare școală de meserii Vaduri, lucrări de asfaltare și betonare a 10 km de drumuri comunale și străzi: Vaduri, Agârcia ,Vădurele, Bistrița, complex de recreere și tratament "Aqua Park Blue Eden", Consolidarea Pavilionului de Pneumologie și a Pavilionului de Fiziologie Bisericani cu valoare de 1,8 milioane lei (cu finanțare M.D.R.L.), sală de sport școlară în Bistrița cu 150 de locuri pentru spectatori, muzeu de tradiții populare, centru de sănătate și recuperare Scăricica, termocentrală pe biomasă cu termoficare, iluminat public cu panouri solare.
Învățământ
În comuna Alexandru cel Bun există 6 unități de învățămât din care 3 gradinițe, 2 școli și 1 liceu: Școala cu clasele I-VIII Bistrița, Școala cu clasele I-VIII Vaduri – care este și școală coordonatoare și liceul particular “Aurora Ouatu”. Sălile de clasă în care elevii își desfășoară activitatea sunt la standarde europene, atât în ceea ce privește spațiul, dar și al materialului instructiv – educativ, fiind dotate cu mijloace moderne de comunicare cum puține unități școlare au: table interactive și video proiectoare în toate sălile de clasă, notebook-uri, conectare Wireless Network, imprimante, un laboratoare AEL.
În comună există 2 biblioteci, una comunală (care poate fi numită biblionet întrucât pe lângă cărți (peste 10.000 volume ), copiii au acces la 10 laptop-uri cu conexiune fără fir la internet și 2 imprimante color, creând elevilor posibilitatea de a tipări documentele utile în procesul de învățământ ) și biblioteca Școlii cu clasele I-VIII Bistrița.
În unitățile școlare din comună își desfășoară activitatea 442 de elevi, dintre care 148 sunt preșcolari cu vârste cuprinse între 3 și 7 ani. Aceștia benficiază de condiții mai bune chiar decât copiii din mediul urban, având amenajat un spațiu de luat masa și un dormitor cu 64 de paturi pentru copii care un pot fi supravegheați de familie.
Siguranța și sănătatea elevilor este o prioritate atât pentru conducerea școlii, colectivul didactic, cât și pentru autoritățile locale, existând în acest sens o bună colaborare cu Postul de Poliție al comunei și medicii de familie. Menționăm existența sistemelor video de supraveghere, care oferă un grad ridicat de siguranță pentru elevi, conducând și la crearea unui confort psihic pentru părinți.
Justificarea necesității proiectului și obiectivele ce se urmăresc a fi realizate în cadrul acestuia:
Justificarea necesității implementării proiectului
S-a pornit de la faptul că în prezent pe tot cuprinsul comunei nu există o asemenea oportunitate: parc de joacă pentru copii, aceștia găsind locuri de joacă, neamenajate, în terenuri accidentate, necorespunzătoare din punct de vedere ecologic, care nu oferă siguranță individuală și nici organizarea de către cadre competente sau părinți a acțiunilor educative în asemenea spații. Dimpotrivă, fără o supraveghere adecvată, în locurile respective, au acces și persoane care pot influiența negativ educația copiilor respectivi, angrenându-i sau îndemnându-i la comiterea unor fapte ori la adoptarea unor atitudini comportamentale, pe care, dat fiind vârsta nu le pot aprecia cu discernământul necesar.
Prin acest proiect se urmărește regenerarea mediului rural și a valorilor acestuia, prin sporirea grijii față de noua generație inclusiv prin sprijinirea și asigurarea creării de noi condiții pentru joacă și recreere. Proiectul este cuprins ca obiectiv în Strategia de Dezvoltare Locală. De asemenea, în cadrul consultării opiniei publice realizate în procesul de elaborare a strategiei de dezvoltare locală, majoritatea populației intervievate a subliniat necesitatea amenajării și dotării unor locuri de joacă și recreere pentru copiii comunei, avansând și unele propuneri care vor fi luate în considerare în alcătuirea studiului privind, mai ales locația și dotările, dar și natura activităților ce vor fi organizate.
Obiective
Prin amenajarea și dotarea celor cinci locuri de joacă și recreere, destinate copiilor cu vârste de la 3 la 15 ani, în satele componente ale comunei, se urmărește crerea unui spațiu prietenos, familiar, dorit și iubit, care stimulează imaginația și creativitatea. Un loc în care obiectele de joacă sunt în forme atractive, pictate în culori vii, o lume a frumosului care îi întâmpină, stimulând și educând simțul artistic al copiilor. Prin implementarea acestui proiect, autoritatea publică locală se așteaptă să atragă atenția celor cu putere economică, pentru a demara proiecte de mai mare amploare în comunitate.
Sociabilizarea copiilor într-un spațiu care să le permită o desfășurare liberă are un impact direct asupra întregii societăți: se întăresc relațiile interumane. Existența unui spațiu de joacă pentru copii ajută la dezvoltarea imaginației, creativității, îi face să se simtă în siguranță, să nu se simtă îngrădiți și le facilitează copiilor o dezvoltare armonioasă atât fizică cât și mentală, le dezvoltă abilitățile practice dar și pe cele comunicative.
Copiii vor avea la dispozitie spațiul de joacă, amenajat astfel încât să fie ferit de vânt, zgomot, praf, gaze de eșapament etc. Spațiile de joacă vor fi dotate cu echipamente specifice: balansoare, tobogane, leagăne, groapă de nisip. În funcție de vârsta copiilor spațiile de joacă vor fi împărțite în două sectoare distincte: un sector destinat copiilor de vârste mari, respectiv 7-15 ani și un sector destinat copiilor sub 7 ani:
Pentru cei mai mici ( cu vârste între 3-5 ani ) s-a propus construirea unui teren de joacă cu groapă de nisip, a unui tobogan mic cu leagăn și sisteme de joacă ( rotativ, balansoar și arcuri). Terenul de joc va fi completat cu bănci pentru părinți în vederea supravegherii copiilor. Terenul va fi împrejmuit cu copaci.
Pentru copii mai mari ( cu vârste între 6-15 ) s-a propus construirea unui cadru de joacă combinat, care va avea tobogan și pistă betonată pentru role.
Amplasarea spațiului de joacă în parc s-a facut ținând cont de următoarele considerente:
amenajarea a două zone de joacă pe categorii de vârstă;
izolarea spatiului de joacă, astfel încât să permită buna supraveghere a copiilor si limitarea accesului în locul de joacă;
suprafața în zonă să fie plană încât să permită amplasarea în sigurantă a echipamentelor de joacă;
asigurarea unei bune accesibilități în caz de urgență.
Rezultate obținute:
– acces la centru de joacă al tuturor copiilor comunei;
– stimularea implicării părinților în educația copiilor;
– desfășurarea unui număr mai mare de activități artistice, festive (sărbătorirea zilelor de naștere ale copiilor), educative și sportive pentru și împreună cu copiii.
Capitolul IV
Studiu de caz:
“Crearea de spații de joacă pentru copii” – Parcul de joacă „Arlechino”, în comuna Alexandru cel Bun, județul Neamț
4.1. Descriptorii proiectului
Titlul proiectului:
“Crearea de spații de joacă pentru copii” – Parcul de joacă „Arlechino”
Localizarea proiectului :
România, Regiunea Nord – Est, Județul Neamț, Comuna Alexandru cel Bun.
Relevanța proiectului:
Proiectul a pornit de la dorința de a soluționa pe cât posibil problema cu care se confruntă cetățenii comunei, din pricina faptului că nu sunt locuri special amenajate pentru copii. În special spații unde aceștia pot să socializeze și să desfățoare diferite activități recreative, cu scop educațional, distractive menite să le dezvolte creativitatea, imaginația și simțul petrecerii timpului liber în natură, cadrul spațiilor verzi, nu doar în fața calculatorului.
Prin intermediul acestui proiect, dorim să acordăm o mână de ajutor atât părinților cât și copiilor. Astfel, consideram că vor fi mulțumiți toți copiii, deoarece vor avea unde se juca și desigur, părinții care-și vor vedea micuții fericiți.
4.1.4. Beneficiarii proiectului:
Având în vedere principalul nostru obiectiv, și anume crearea unor spații de joaca pentru copii, am decis să-l punem în practică.
Astfel, aplicantul este Consiliul Local al Primariei Alexandru cel Bun, iar ca parteneri: școala, ONG- uri, Poliția Comunitară, pompieri locali, medicul școlar, etc, posibilii oponenți ar putea fi Garda de Mediu. Grupul țintă direct il constituie preșcolarii, elevii de gimnaziu și nu în ultimul rând, grupul țintă indirect: parinții, bunicii și Comunitatea locală.
Beneficiarii direcți sînt: preșcolarii, elevii de gimnaziu (copii cu vârstă de 3 -15 ani)
Beneficiarii indirecți: părinții și comunitatea locală.
Obiectivele proiectului:
Proiectul are ca obiectiv principal, după cum reiese și din titlu, crearea unor noi spații de joacă pentru copii și amenajarea acestora .
Proiectul a pornit de la dorința de a soluționa pe cât posibil problema cu care se confruntă cetațenii comunei, din pricina faptului că nu sunt locuri special amenajate pentru copii. În special spații unde aceștia pot să își dezvolte cultura generală, să își petrecă timpul liber facând diferite activități recreative, cu scop educațional, distractive unde pot să își dezvolte creativitatea, imaginația și simțul petrecerii timpului liber, nu stând doar în fața calculatorului, pentru o dezvoltare echilibrată atât din punct de vedere fizic cât ți psihic.
Obiectivele generale ale proiectului nostru vizează împlinirea scopului pentru care a fost creat, urmărim o bună funcționare și realizarea ideilor pe parcursul implementării proiectului și de asemenea finalizarea cu succes a planului de creare a locurilor de joacă pentru copii, încercând ca aceștia să se bucure din plin și sa-și poată desfășura cât mai multe activități în cadrul acestor locuri.
Obiectivul general sau obiectivul 0: asigurarea unei bune implementări a proiectului prin activități eficiente de planificare, coordonare, organizare si control pe durata a 24 de luni.
Obiective specifice:
Obiectivul 1 vizează: identificarea și amenajarea a 5 spații de joacă pentru copii într-o perioadă de 6 luni.
Obiectivul 2 are ca scop: promovarea activităților extrașcolare în locurile de joacă pentru copii, în 10 școli din Județul Neamț.
Obiectivul 3 urmărește: organizarea a 3 evenimente în spații de joacă pentru copii, în scopul atragerii unui număr cât mai mare de participanți, atât copii cât și părinți sau bunici ai acestora.
Obiectivul 4 urmărește atragerea de investitori și sponsori pentru evenimente viitoare și pentru lucrările de mentenanță.
Având în vedere scopul și importanța lui, anume: “Crearea de spații de joacă pentru copii” – Parcul de joacă „Arlechino”, echipa a realizat un proiect în care a urmărit și abordat toate problemele cu privire la tema.
Pentru stabilirea obiectivelor proiectului se va realiza arborele problemei.
ARBORELE PROBLEMĂ
4.1.6. Rezultate așteptate:
Finalizarea cu succes a planului de creare a locurilor de joacă pentru copii, încercând ca aceștia să se bucure din plin și să-și poată desfășura cât mai multe activități în aer liber, să aducem zâmbete și bucurie atât în rândul copiilor cât și a părinților acestora.
În urma implementǎrii acestui proiect preconizǎm urmatoarele rezultate calitative si cantitative:
Rezultate calitative:
Încurajarea investitorilor în locuri de joaca ar însemna o zonă atractivă pentru investiții și atractivitatea petrecerii timpului liber în spații special, acțiuni ce ar conduce la reducerea emigrării familiilor tinere către orașe, ar conduce la atractivitatea zonei, poate chiar și pentru locuitorii din afara ei, și de asemenea, s-ar putea organiza evenimente special pentru copii, acțiuni frumoase și interesante ce ar capta atenția celor mici în principal.
Existența spațiilor pentru amenajarea parcurilor ar conduce la limite în extinderea construcțiilor și optimizarea planului de urbanizare, ar conduce la interesul copiilor față de natură și diminuarea interesului pentru calculator, lucru foarte bun ce duce la imbunătățirea calitații vieții micuților.
Se dorește ca cetațenii, parinții în special să aloce timp pentru activitațile recreative, ceea ce face bine tuturor. Apoi, promovarea activitaților extrașcolare în locurile de joaca pentru copii i-ar face fericiți pe micuți și ar conduce la eficientizarea temelor/ sarcinilor. Toate aceste acțiuni ar fi benefice asupra calitații vieții, care s-ar îmbunătăți, ar reduce stres-ul în rândul părinților și nu în ultimul rând ar îmbunătăți timpul de munca.
Rezultate cantitative:
Crearea 5 spații de joacă pentru copii, destinate petrecerii timpului liber și distracției ;
Organizația de proiect
4.2.1. Sponsorii proiectului:
– Sponsorul Managerial al proiectului este Directorul Tehnic al SC Construct SRL . prin responsabilitățile sale, directorul tehnic coordonează activitatea tuturor departamentelor din cadrul societății, în corelație cu obiectivele pe termen scurt și mediu ale firmei.
– Sponsorul Financiar al proiectului este Guvernul României, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, prin Agenția de Dezvoltare Regională Nord Est în calitate de autoritate de dezvoltare la nivel regional.
4.2.2. Managerul de proiect:
Rolul de manager de proiect va fi asigurat de către doamna ing. ec. Pruteanu Daniela, al cărui CV este prezentat mai jos:
Managerul general (profilul)
Managerul de proiect va avea următoarele responsabilități:
împreună cu sponsorul proiectului va selecta echipa de proiect;
va coordona angajarea și alocarea de resurse;
va asigura managementul factorilor interesați de derularea proiectului;
va monitoriza și actualiza evoluția proiectului;
va asigura controlul costurilor aferente derulării activităților proiectului.
va asigura îndeplinirea obiectivelor proiectului.
4.2.3. Părți implicate în proiect ( stakeholders )
4.2.4. Parteneri ( atributii in proiect)
Parteneri în proiect: Școlile din comună, ONG-uri, Poliția Comunitară, Pompierii locali, medicul școlar.
4.2.5. Echipa de proiect (denumire; slogan; componenta; functii si roluri):
Sloganul echipei de proiect este:
“Învestind în copii … investim în viitor … locuri de joacă pentru copii noștri … un zîmbet în fiecare zi!”
4.2.6. Structura organizațională a proiectului.
Metode recomandate pentru managementul proiectului. Conceperea obiectului proiectului prin Analiza si Ingineria Valorii: analiza funcțională.
Activitățile proiectului
W.P 0
W.P 1
W.P 2
W.P 3
W.P 4
Anexa 1
Managementul riscurilor (sinteza la nivel de proiect)
4.6. Planificarea proiectului (graful si diagrama Gantt).
Anexa nr. 2
Anexa nr. 3
Anexa nr. 4
Anexa nr. 5
Anexa nr. 6
Managementul schimbărilor. Managementul problemelor speciale.
Actualizări
4.8. Efectele multiplicatoare si sustenabilitatea proiectului
Efectele multiplicatoare – reprezintǎ posibilitatea ca proiectul nostru sǎ devinǎ un model de urmat și de cǎtre alte administrații locale din județ sau chiar din țară.
Astfel rezultatul și beneficiile proiectului se multiplicǎ: copii din comună vor petrece mai mult timp în aer liber, profesorii vor promova unele activități extrașcolare, zona va deveni mai atractivă, familiile nu vor mai fi tentate să emigreze către orașe, s-ar putea organiza evenimente speciale pentru copii. Toate aceste acțiuni ar fi benefice asupra calității vieții, care s-ar îmbunătăți.
Sustenabilitate proiectului are urmǎtoarele componente :
Sustenabilitate financiarǎ :
Surse financiare de susținere a funcționǎrii și exploatǎrii rezultatelor proiectului dupǎ finalizarea acestuia ;
Acțiuni pentru obținerea de fonduri necesare pentru exploatarea rezultatelor;
Resursele financiare pentru funcționarea pe parcurs a parcurilor de joacă vor fi atrase din urmǎtoarele surse: de la sponsori care vor sprijini organizarea unor evenimente în spațiile de joacă , fonduri din Consiliului local.
Se va incerca atragerea de noi resurse financiare pentru îmbunătățirea continuă a spațiului de joaca.
Sustenabilitatea insituționalǎ
Se referǎ la acea personǎ care va avea dreptul de proprietate asupra rezultatelor proiectului și va putea susține din punct de vedere organizațional funcționarea acestora. În cadrul firmei noastre dreptul de proprietate îl are Consiliul Local al Comunei Alexandru cel Bun, care trebuie sǎ fie interesat ca aceaste locuri de joacă sǎ fie funcționale în cele mai bune condiții.
Sustenabilitatea la nivel de politici
Proiectul poate determina schimbǎri de comportament, mentalitate, atitudine. Implementarea proiectului îi poate face pe copii sǎ-și schimbe atitudinea fațǎ de utilitatea timpului, de modul în care își pot petrece timpul liber.
Proiectul nu propune / vizeazǎ inițierea unor noi legi dar implicǎ noi proceduri pentru buna desfǎșurare a activitǎților copiilor din comună.
4.9. Bugetul proiectului.
4.10. Sursa/sursele de finanțare
Sursele de finanțare a investiției se constituie în conformitate cu legislația în vigoare și constau în fonduri proprii ale Consiliului Local Alexandru cel Bun și fonduri provenite de la Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor
– Sponsorul Financiar al proiectului este Guvernul României, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, prin Agenția de Dezvoltare Regională Nord Est în calitate de autoritate de dezvoltare la nivel regional.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cresterea Calitatii Vietii Prin Dezvoltarea de Proiecte Adresate Copiilor (ID: 159017)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.