Creativitatea Nucleul Realizarii Educatiei Viitoare

I.2. Creativitatea – nucleul realizarii educatiei viitoare

Ideea după care educația reprezintă un act de modelare prin prisma valorilor și strategiilor validate, confirmate și apreciate social este unanim acceptată. Noile concepții pedagogice nu supun îndoielii acest fapt ci, mai degrabă, efectele mai îndepărtate ale cercetării exclusive a actului formativ pe dimensiunea trecutului, a continuității, a identității, prin ignorare (mai mult sau mai puțin conștientă) a dimensiunii viitorului, discontinuității. Cel mai semnificativ dintre acestea se pare a fi edificarea unei personalități reactive, înzestrată cu un larg repertoriu de cunoaștere, cu mare capacitate de memorare și gândire convergentă, aptă de învățare reproductivă și capabilă să soluționeze probleme standard, în baza unor algoritmi temeinic asimilați și autonomizați. Optimismul ce o caracterizează vine din validitatea soluțiilor care se impun „de la sine”, prin reluarea și rezolvarea acelorași categorii de sarcini. Că la acest rezultat a contribuit nu doar școala (prin stilul didactic, tipul sarcinilor de învățare și al evaluării, natura exigențelor și recompensele) ci și alte numeroase elemente sociale (de la ritmul vieții sociale, presiunea activităților, normelor și exigențelor, tipul și amploarea solicitărilor) nu încape nici un dubiu. Presiunea exercitată de conformism, de regulă de ceea ce „trebuie” pentru că „așa e bine sau frumos” a devenit la un moment dat extremă, chiar și în domenii cum sunt moda și arta.

Pentru a-și asigura o evoluție controlată și un progres autentic, cu costuri umane și materiale minime, societatea trebuie să-și regândească oferta educațională. Acest lucru trebuie realizat în baza a două premise obiective: ritmurile superaccelerate ale schimbării contemporane și rezerva de creativitate existentă ca potențial uman și insuficient valorificată. În felul acesta, educația tradițională, devenită insuficientă pentru că asigura doar menținerea prin reproducerea unor roluri sociale bine încadrate în structura de personalitate, se va transforma într-un proces de descătușare a unor energii și forțe psihice nebănuite – creativitatea și aptitudinile – precum și de formare a unor pârghii valoric-orientative de maximă importanță:

motivația intrinsecă

interesele

atitudinile.

Capătă certitudine ideea că „școala de azi are menirea de a ieși (mult mai mult decât până acum) în întâmpinarea cerințelor de mâine; aceea de a pregăti generația tânără pentru trecerea de la era consumului la era creației”.

În felul acesta, accentul în efortul educațional trebuie să se mute pe un repertoriu amplu de operație, procese, deprinderi, pe gândire divergentă și imaginație, pe învățarea creativă, aptă să conducă la soluționarea unor probleme inedite, în baza nu a unor soluții prestabilite ci a unei acluziții funcționale fundamentale: deprinderea de a fi creativ. Rezultatul îl reprezintă formarea personalității proactive înzestrată cu largi capacități proiective anticipative și rezolutive ce au drept suport psihologic libera inițiativă și încrederea în sine.

Guilford evidențiază posibilitatea ca întreg sistemul educativ să-și îndrepte atenția spre educarea creativității, încă un motiv în plus pentru a considera că nucleul educației viitoare este creativitatea. Dincolo de argumentul autorității și de rezultatele cercetărilor psihopedagogice, această aserțiune trebuie înțeleasă și acceptată sub trei aspecte. Astfel, nucleul educației viitoare este creativitatea concepută în calitate de:

potențial

demers formativ ce pleacă de la acest potențial

rezultat, trăsătură definitorie a personalității proactive autonome și respunsabile.

A început să fie acceptată tot mai des în literatura de specialitate ideea după care există un potențial general-uman de creativitate, diferit cantitativ și calitativ de la o persoană la alta și apt de a fi identificat, pus în evidență și dezvoltat (toți oamenii beneficiază de această resursă, dar ea nu-i poate transforma pe toți în creatori, și mai puțin în genii).

Educarea creativității – acest lucru a devenit posibil treptat, pe măsura cumulării de argumente în următoarele direcții: existența unui potențial creativ general – uman, definirea creativității într-un număr și o diversitate de variante impresionante; identificarea factorilor creativității; elaborarea și aplicarea unor metode și tehnici specifice de educare a sa; realizarea, validarea și utilizarea unor teste de măsurare a creativității și a factorilor săi, sub diversele lor aspecte (diferită de la autor la autor). Educarea creativității trebuie să devină calea transformării creativității dispoziționale în creativitate manifestă, drumul valorificării și amplificării resursei creative latente, procesul stimulării conversiei creativității, copilului în creativitatea adultului, creativității individuale în creativitate de grup.

Se impune ca începutul acestui proces să se situeze temporal cât mai devreme în existența individuală, date fiind premisele psihologice favorizante: gradul sporit de curiozitate infantilă, tentativele exploratorii firești ale copilului, nonconvenționalismul inerent, originalitatea implicită. Chiar dacă acest demers poate fi inteprins și de familie, cel mai mare impact revine, totuși, instituțiilor educative, în special școlii, în calitatea lor de factori specializați și abilitați. Numai că, spre deosebire de familie, unde intervenția de acest gen este sporadică nesistematică și inegală cantitativ și calitativ, școala poate asigura (dacă își propune acest lucru) o intervenție la standarde superioare. Dar imediat ce intenționează acest lucru, intervin o serie de obstacole ce-i frânează activitatea: gradul sporit de tradiționalism și conformism al propriilor sale structuri și conținuturi; mentalitatea depășită a unei părți semnificative a propriilor săi agenți, indisponibilitatea acestoraîn raport cu un efort suplimentar de transformare paradigmatică și acțională; dificultăți legate de conceperea, organizarea și realizarea unui program de educare a creativității (inclusiv găsirea celor dornici de a se implica într-o asemenea acțiune); bariere financiare, partivularitățile individuale ale elevilor sub aspectul gradului de dezvoltare a creativității (respectiv, o posibilă distribuire a lor pe o scală de la slab creativ până la foarte înalt creativ) și dificultăți de intervenție educativă ce decurg de aici.

Educatorii sunt din ce în ce mai convinși că educația la timpul viitor nu mai poate fi concepută în afara unui efort dinspre modelarea creativității.

Dacă educarea creativității conduce la „operativitatea general creativă și tehnici intelectual-atitudinale” destul de elastice înseamnă că ideal ar fi ca procesul de educare a creativității să includă o restructurare a predării tuturor disciplinelor la care să se adauge cel puțin un curs special de educare a creativității în învățământul preuniversitar și unul în cel universitar. În această structură s-ar putea asigura identificarea și dezvoltarea potențialului de creativitate în mod constant și continuu și s-ar putea ajunge, către finalul școlarității, pe de o parte, la dezvoltarea cercetivității specifice și pe de altă parte, la închegarea unei personalități creative în adevăratul sens al termenului.

Ca rezultat al identificării potențialului creativ și valorificării sale printr-un traseu formativ specific, se structurează personalitatea autonomă, responsabilă, înzestrată cu capacități creative, prin intermediul cărora persoana „iese din anonimat, se eliberează și participă în mod unic și irepetabil” la existența socială. Acest tip de implicare se completează fericit cu alegerea și punerea în mișcare a algoritmilor asimilați, realizând o integrare socio-profesională superioară, pe axa continuitate în discontinuitate (ceea ce nu face din fiecare membru al societății un geniu sau un inovator, dar face ca fiecare să se raporteze mai liber, mai curajos, eliberat de pseudofrâne, mai încrezător în forțele sale, deci, mai creativ la multitudinea aspectelor problematice). Se elaborează, în acest fel, suportul transformării creativității școlare în creativitate socială.

Această triplă perspectivă din care trebuie abordată și înțeleasă creativitatea ca nucleu al educației viitoare nu poate fi asigurată decât dacă numeroasele și diversele studii asupra ei vor deveni convergente, ceea ce poate dobândi realitate prin constituirea sistemului științelor creativității. El trebuie să realizeze sinteza între cele două tendințe manifestate la nivelul investigației fenomenului amintit: multiplicarea unghiurilor și perspectivelor de cercetare cu unificarea lor într-o interpretare totalizatoare, interdisciplinară; specializarea studiilor asupra unor fațete ale creativității cu generalizarea și sistematizarea concluziilor parțiale; adâncimea investigațiilor cu înălțimea soluțiilor.

Dacă pornim în studierea sa de la premisa că problema creativității are în esență, un caracter filosofic, atunci concepem acest sistem ca având următoarele nivele de generalitate:

bazal – al științelor monodisciplinare care se raportează la creativitate ca fenomen de sine stătător, și încearcă să-i pună în evidență esența, laturile, tipurile, fazele sub aspectul lor general (psihologia generală, creatologia, pedagogia generală);

secundar – al științelor de ramură care se adâncesc în studiul creativității, abordând-o din unghiuri diferite, în esență în scopul descătușării și stimulării sale (psihologia creativității, pedagogia creativității);

terțial – al științelor cu caracter intern – și trandisciplinar care se raportează la creativitate ca fenomen „prins” într-o rețea de relații cu alte fenomene și influențat de acestea. El integrează și generalizează datele obținute de toate celelalte categorii de studii la un nivel superior (euristică, inventică);

final – al filosofiei creativității care întemeiază și justificăontologic, epistomologic, axiologic și praxiologic fenomenul creativității.

SISTEMUL ȘTIINȚELOR CREATIVITĂȚII

De-abia o asemenea structură de cunoaștere cuprinzătoare poate adânci înțelegerea fenomenului creativității și poate genera soluții eficiente de descătușare și stimulare a sa.

Se poate aprecia că creativității în nucleu al educației viitoare este, deopotrică, un proces necesar, datorită solicitărilor tot mai numeroase și mai inedite ce vin din partea societății și a evoluției sale ultrarapide. Probleme noi,efecte nelămurite, crize ce se suprapun altor crize adică provocări ample, complexe și contradictorii, cărora individul și comunitățile nu le mai pot răspunde cu șabloanele cunoscute și nici un simplu proces de adaptare. Ei trebuie să fie capabili să elaboreze „altfel” de soluții, unice, într-un timp relativ scurt și care să determine minimizarea efectelor negative imediate și pe termen lung. Se impune, obligatoriu, dobândirea și exersarea deprinderilor de a fi proactiv și creativ. Ele trebuie formate, în ordine, la nivelul următoarelor paliere:

formării și perfecționării cadrelor didactice – acest nivel este esențial pentru că educatorii reprezintă agenții principali ai formării tinerei generați, ai constituind (direct și indirect) un autentic model pentru partenerii lor. Fie în procesul formării inițiale, fie ulterior în cel al formării continue, educatorii trebuie să asimileze și consolideze modalitățile esențiale de depozitare și cultivare a creativității, să-și apropie comportamentul creativ și să reușească să se raporteze la elevii săi de pe această platformă. Chiar dacă nu vor organiza cursuri speciale de educare a creativității, ei pot influența deschiderea și dezvoltarea potențialului creativ al tinerilor. Ca primă sursă de informație sistematizată (condiție necesară a actului creativ), ca mod de relaționare, ca propunător de sarcini didactice și premiere, ca stil de evaluare, ca strategii didactice, ele pot reprezenta, de fiecare dată, un agent al stimulării creativității:

una din competențele de bază ale cadrului didactic este creativitatea;

competența în specialitate include (alături de planul teoretic și cel operațional) planul creator de presupune: capacitatea de a adopta conținuturile specifice dezvoltării psihice stadiale a elevilor; capacitatea de a stimula dezvoltarea maximală a potențialului fiecărui copil prin asimilarea conținuturilor; deprinderea de a promova învățarea participativă, anticipativă, creatoare; capacitatea de a diviza cuprinderea problemelor și dezvolatera lor; capacitatea de a dezvolta conținuturile și strategiile de asimilare;

competențele psihopedagogice și metodice trebuie să se manifeste la nivel creator prin: capacitatea de adaptare la situațiile atipice din practica școlară și extrașcolară; de a se dărui cu vocație rolului asumat; de a manifesta dragoste și înțelegere față de copii; de a inova practica educativă școlară și extrașcolară; de a dezvolta înclinații, aptitudini, talente; de sociabilitate și cooperare.

formării tinerei generații – pentru că reprezintă „materia primă” cea mai bogată în în potențial de creativitate, prezentând avantajul că structurile lor psihologice sunt în formare. Cu cât asupra acesteia se începe o acțiune de influențare sistematică de la vârste fragede, cu atât se pot forma mai repede și mai bine trăsături ale personalității creative. Dacă „elevul știe că i se cere să fie creativ”, el își va dezvolta cu mai multă ușurință inițiativa proprie, capacitatea de depășire profitabilă a situațiilor problematice, capacitatea de decizie ultrarapidă, încrederea în sine, curiozitatea, disponibilitatea de a realiza păstrarea tradițiilor cât mai ales deschderea spre noz, capacitatea de a realiza „continuitatea în schmbare”.

educării societății, în ansamblul său. Dacă indivizii pot „învăța” să devină creativi, acest lucru se poate extinde la nivelul societal. Cu condiția ca acest mecanism să fie dispus să investească financiar, temporal și afectiv. Părinții, agenții economici de toate categoriile, managerii, trebuie să se transforme în/din direcția creativității. Ei pot urma cursuri prin care să se formuleze cu problematica generală a creativității și modul specific în care ea poate fi cultivată/dezvoltată în domeniul concret de interes al fiecăruia.

Deprinderea de a fi creativ nu rămâne una particulară, colaterală cu o aplicabilitate restrânsă, cum sunt, din păcate, unele deprinderi asimilate în procesul didactic (de exemplu, deprinderea de a recunoaște și compara tipuri de nou, de pești, deprinderea de a desena după natură, deprinderea de a ridica la puterea „n” o bază ș.a.m.d.). Ea devine o deprindere integrată definitorie pentru tipul de personalitate solicitat de societatea viitoare a cărei funcționalitate contribuie decisiv la soluționarea unui număr mare de situații – problemî la nivel individual și social, de natură materială sau spirituală. Elementul psihologic de maxim impact în educarea creativității (și care face din ea un proces eficient) este motivația intrinsecă. La întâlnirea acesteia cu deprinderile specifice unui domeniu și cu deprinderile de gândire și muncă/acțiune creativă se instituie „intersecția creativității, structură psihomotivațională definitorie pentru ceea ce considerăm a fi deprinderea de a fi creativ ca element component al personalității”.

INTERSECȚIA CREATIVITĂȚII

I.3. Factorii creativității

Funcția psihică esențială procesului de creație este imaginația, proces de sinteză a unor reacții, fenomene psihice noi. însușirile ei definesc particularitățile actului creator:

fluiditatea (posibilitatea intuirii de numeroase imagini sau idei);

plasticitatea (ușurința de a schimba punctul de vedere, modul de vedere, modul de abordare a unei probleme, atunci când cel utilizat anterior nu dă rezultate);

originalitatea (este expresia noutății care se observă, în unele cazuri, prin raritatea statistică a soluției).

Imaginația constituie o aptitudine, deci factorul ereditar are o influență mai mult sau mai puțin importantă. Totuși, totdeauna, fără experiență, fără muncă susținută nu se realizează nimic original.

Ca urmare, cunoștințele dobândite prin muncă au un rol esențial. Experiența poate fi directă – când observăm direct fenomenele sau discutăm cu specialiștii în domeniu, ori indirectă, obținută prin lectura sau audierea de locații, conferințe. În ambele situații, varietatea informațiilor este deosebit de importantă. Școala poate contribui din plin la dezvoltarea creativității.

Inteligența – gîndirea influențează și ea creația. Înlesnește analiza și stabilirea de noi relații și mai ales contribuie la aprecierea critică a produselor create. Totuși, indicii de corelație între testele de inteligență și cele de creativitate nu sunt prea mari: cotele mari de creativitate presupun un nivel de inteligență cel puțin mijlociu. Invers însă, un nivel ridicat de inteligență (mai ales de gândire critică) poate coincide cu slabe posibilități creatoare.

Creația presupune și anumite însușiri de caracter.

o motivație adecvată, interesul, aspirația de a descoperi sau a crea ceva nou;

voință fermă, perseverență pentru a birui dificultățile mari ce stau în calea obținerii unor produse originale, valoroase.

Societatea influențează mult activitățile creatoare prin:

cerințele sociale (dezvoltarea impetuasă a tehnicii în secolul nostru a izvorât din cerințele de progres continuu al producției moderne);

orice descoperire, orice teorie se concepe pornind de la stadiul actual al științei, tehnicii sau artei (A.Einstein a conceput teoria relativității pornind de la experiențe efectuate de contemporani ale căror rezultate nu se puteau explica prin teoria newtoniană);

predecesorii, profesorii savanților și ai artiștilor influențează profund creația elevilor (cel puțin în etapa ei inițială);

societatea poate fi uneori „o frână” în calea dezvoltării cunoașterii.

I.4. Implicații psiho-pedagogice

În sens larg, creativitatea este înțeleasă drept „capacitatea de a realiza, de a produce ceva nou, superior, care se sprijină pe date sau pe produse anterioare”.

Elementele principale care atestă creativitatea sunt: flexibilitatea, originalitatea, fluența și imaginația.

În urma unor cerccetări de psihologie îndelungate, s-a ajuns la concluzia că nu există copil dezvoltat normal intelectual să nu posede un anume potențial creativ și că aceste capacități pot fi restructurate funcțional sau optimizate prin influențe educaționale adecvate.

Ca principiu general, formarea și dezvoltarea creativității necesită parcurgerea drumului de la simplu la complex, metode active (problematizarea, descoperirea), cunoașterea temeinică a posibilităților intelectuale, volitive și morale ale elevilor, a supleței sistemului lor nervos, precum și activități de înlăturare a factorilor care pot frâna, dezvolta creativități (timiditatea, teama de a nu greși, descurajarea, lipsa perseverenței).

Procesul de învățământ are ca obiectiv prioritar educarea creativității, având în vedere că premisele comportamentului creativ, deprinderile creative, precum și stilul de muncă creativ se formează în școală, de la vârste mici, sub influența factorilor educativi. La copiii mici procesul creativ este o unitate dinamică ce se caracterizează mai degrabă prin spontaneitate și intuiție decât printr-o serie de tehnici logice și rezolvarea problemelor.

Dinamica dezvoltării potențialului creativ la copiii mici este marcată în prima copilărie de o fantezie necontrolată, care compensează slăbiciunea componenței raționale. Spontaneitatea este acum factor activ în comportamentul copilului înainte ca memoria și inteligența să dezvolte la el noi metode de orientare.

În procesul educației, vine un moment când inteligența și memoria progresează, în timp ce spontaneitatea devine treptat supusă. Se dezvoltă operațiile mintale și capacitatea logică, copilul înțelege mai bine realitatea obiectivă și atunci naivitatea fanteziei înregistrează o scădere bruscă.

În urma acumulărilor cantitative și calitative în planul operațiilor mintale și al dezvoltării gândirii logice se înregistrează o nouă creștere a potențialului creativ al elevilor caracterizat prin:

dezvoltarea spiritului de observație și în mod progresiv a celor mai complexe capacități aptitudinale ale gândirii și imaginației creatoare;

dezvoltarea atitudinilor de ordin caracterial – curiozitatea, interesul pentru nou, pentru „altceva”, just orientate, îl vor ajuta pe elevul mic, reevaluarea, restructurarea experienței, bagajului de informații ce îl posedă, îl vor face capabil de acțiuni creatoare.

Dată fiind recunoașterea necesității ca școala să acționeze în sensul cultivării și dezvoltării potențialului creativ al elevilor, s-a ajuns la concluzia că, fără să se opună învățării școlare clasice, ea trebuie să promoveze un nou mod de învățare, învățarea creativă, adică cea care pune accent pe învățarea prin cercetare – descoperire, pe învățarea prin efort propriu – independent sau dirijat.

Învățarea creativă pune accent mai ales pe componentele intelectuale operatorii – gândire și imaginație cercetoare – fără să excludă însă preocupările pentru educarea memoriei, sub aspect calitativ și cantitativ, deoarece, fără aceste instrumente intelectuale pe care le implică memoria, gândirea și imaginația creatoare nu ar dispune de material de prelucrare.

Prin învățarea creativă nu se urmărește neapărat a se face din fiecare copil un geniu, dar putem și trebuie să reușim, ca dascăli, să facem din fiecare copil un participant activ – independent sau în grup – la „redescoperirea” adevărurilor despre lucruri și fenomene, atunci când i se indică direcțiile de cercetare sau i se dau notele definitorii, să-și pună întrebări similarecu cele pe care și le pune cercetătorul științific cum ar fi: „cine”, „ce”, „unde”, „prin ce mijloace”, „în ce scop”, „cum”, „când”, deoarece ele întrețin interesul pentru cunoaștere și corespund spiritului de curiozitate al copilului.

La intrarea în clasa I, învățătorul poate depista prezența în rândul elevilor a următoarelor conduite, ca fiind drept indicatori ai creativității, așa cum au fost enumerate de pedagogul E.P. Dorrance:

să-și poată ocupa timpul fără să fie stimulat;

preferă să se îmbrace în mod deosebit;

merge dincolo de sarcinile trasate;

întreabă insistent „de ce” și „cum”;

îi place să organizeze jocuri în curtea școlii;

îi place să povestească despre descoperirile și invențiile sale;

găsește utilizări neobișnuite jucăriilor;

nu se teme să încerce ceva nou;

desenează uneori, în timp ce învățătorul dă indicații sau predă o lecție;

folosește toate simțurile în observație.

Prezența acestor conduite la elevi, conduc învățătorul spre demersuri didactice în sensul dezvoltării și perfecționării procesului creativ la elevi sub sensul imperativ al câtorva considerente pedagogice cum ar fi:

formarea unor deprinderi de învățare prin cercetare-descoperire și efort intelectual propriu care, cu cât sunt fixate și consolidate mai de timpuriu, cu atât au un efect formativ mai eficient. Astfel, învățătorul creativ încurajează elevul să „jongleze” cu elemente ce par a fi corelate, să exprime teorii ce par a fi ridicole, să combine materialele și noțiunile în modele noi și neașteptate.

întemeierea demersurilor didactice pe metodele active care să solicite marea plasticitate a activității nervoase superioare a copilului, avându-se în vedere faptul că „învățământul clasic nu cere o cheltuială de energie mai mare de 10% din totalul valorii energetice uriașe de care dispune creierul prin cele 14 miliarde de celule nervoase”.

Învățătorul creativ știe să folosească întrebările. Fiecare act creativ începe cu întrebări, dar acestea trebuie să fie deschise, să aibă sens, să nu aibă răspunsuri predeterminate și îndeosebi să nu solicite doar o expunere a faptelor. Întrebarea operațională, crearea situațiilor problemă provoacă o conduită creatoare pentru că duc la o explorare, dezvoltă curiozitatea și stimulează tendințele implicate în acestea.

Valorificarea maximală a valențelor formative deosebite ale tuturor obiectelor de învățământ și în special ale limbii române și matematicii care la rândul lor – influențează „prin translație și inducție pozitivă învățarea creativă și în alte domenii.”

O atitudine nouă în privința notării, evaluării; acestea să nu mai aibă în ochii elevilor un caracter primitiv, coercitiv. Aprecierea producțiilor creative se face sub semnul înțelegerii, al atitudinii de încurajare, printr-o orientare străină de amenințarea doar a greșelilor și imperfecțiunilor, dar deschisă evidențierii – chiar publice – a părților bune și personale. Nu trebuie neglijată niciautoevaluarea. Pentru a învăța să fi creativ, este nevoie de o constantă practică în autoevaluare. Un dascăl bun trebuie să cultive această capacitate la elevii săi, să creeze în clasă un climat în care copilul să simtă înfiriparea prin toate mijloacele a ideii în mintea sa, acea emoție rară, trăită cu acută intensitate la vârste fragede – pe care și-o dă impresia că ești descoperitorul a „ceva” sau surprinderea că ai ajuns și tu, singur șă înțelegi și uneori să formulezi judecăți așa cum le găsești exprimate de specialiști în manualele școlare sau în alte cărți.