Contributia Jocului la Dezvoltarea Memoriei Scolarului Mic

CUPRINS

CAPITOLUL I

Motivarea alegerii temei

CAPITOLUL II

Memoria umană

2.1 Definiția memoriei umane

2.2 Caracteristicile memoriei umane

2.3 Procesele memoriei

CAPITOLUL I

MOTIVAREA TEMEI ALESE

“Copilul râde:Înțelepciunea și iubirea mea e jocul;

Tânarul cântă :Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea;

Bătrânul tace:Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea! “

(Lucian Blaga-Trei fețe)

Am ales această temă, deoarece din multiplele metode activ participative utilizate în cadrul lecțiilor, jocul are o valoare aparte prin faptul că asigură un randament sporit fatã de celelalte modalitãți de lucru folosite în activitatea de învațare.

În lumina sarcinii privind perfecționarea și modernizarea învățământului ,ridicarea calitații lui,cercetările teoretice și experiențele practice s-au concentrat asupra creării condițiilor optime pentru realizarea unei învățări eficiente. La nivelul învățământului primar,unde se pun bazele deprinderilor de muncă intelectuală,jocurile oferă cadrul propice pentru învățarea activă,participativă,stimulând în același timp inițiativa și creativitatea elevilor.

Jocul este definit și explicat,în literature de specialitate,în moduri variate,după cum tot atât de variate sunt și functiile și sensurile ce i se atribue.După J. Huizinga,jocul este o acțiune specific,încărcată sensuri și tensiuni,întotdeauna desfășurată după reguli acceptate de bunăvoie și în afara sferei utilității sau necesității material,însoțită de simțăminte și de încordare,de voioșie și de destindere.

Prima vârstă a omului stă sub semnul jocului,dar îl fascinează și pe adult prin libertate și frumusețe. Vocația pentru joc desăvârșește condiția omului de făuritor și înțelept,probându-I imaginația și spiritulcreator.

Între copii,jocuri și artiști există o strânsă legătură.Actul creației poate fi considerat un joc,deoarece artiștii care nu pictează ,nu sculptează,nu scriu,sunt ca niște copii cărora li s-a interzis jocul.

Jocul ca activitate didactică specifică îndeplinește multiple funcții: de distracție,de creactivitate în conformitate cu vârsta,în final de modelare și formare a personalității copiilor. Încorporate în activitățile didactice,elementele de joc imprimă un character mai viu și mai atrăgător,aduc varietate și o stare mai bună de dispoziție,de veselie,de destindere,prevenind apariția oboselii. Prin joc se dezvoltă curajul,perseverența,dârzenia,corectitudinea, disciplina prin supunerea la regulile jocului,precum și spirit de cooperare,de viață în colectiv,de comportare civilizată.

În demersul meu pedagogic de la clasă,am utilizat jocuri didactice la toate disciplinele ,creând situații de memorare care au facilitate o activizare reală a elevilor,atât în procesul de învățare,cât și în procesul de memorare,contribuind la o bună desfășurare a procesului instructive-educativ. Elementele de joc utilizate ,cum ar fi întrecerea,mișcarea,recompensa,precum și variantele de joc incluse în mod gradat,au facilitat dezvoltarea capacităților elevilor mei de a efectua operații de analiză,la inceput în acțiune cu obiectele și apoi în plan mintal.

În cadrul jocului didactic,copilul este solicitat la același efort mintal pe care îl face într-o activitate didactică obijnuită:să observe,să recunoască,să transforme.să compună etc.,cu deosebirea că prin joc copilul face aceste operații într-o formă plăcută,activă,mobilizându-și toate resursele pentru îndeplinirea sarcinilor jocului. În situațiile de joc,copilul realizează sarcinile date,având impresia că se joacă.

Învățătorul este acela care reușește să asigure o îmbinare corectă a memorării cu elementele de joc distractive. El subordonează jocul scopurilor didactice ale lecției

În ceea ce privește motivația care m-a condus la alegerea temei “Contribuția jocului la dezvoltarea memoriei scolarului mic” am pornit de la convingerea că jocul este activitatea de fiecare zi a copilului. Practica și experiența pedagogică,dar mai ales activitatea personală,căpătată de-a lungul anilor de la catedră,mi-au întărit convingerea că această activitate,aparent de divertisment,este gata să răspundă unor obiective importante ale procesului de învățare.

Consider că tema aleasă prezintă un interes deosebit,deoarece la copii aproape totul este joc.

“A ne întreba de ce joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil. Copilăria servește pentru joc și imitare.” (Cleparede Eduard, 1974,p12)

Prin joc copilul se dezvoltă,își coordonează fiinta și îi dă vigoare.

Pentru copil aproape orice activitate este joc : “……jocul este manca,este binele,este datoria,este idealul vieții. Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și,în cosecință,poate să acționeze.”(Cleparede Eduard,1975,p121).

Cunoscând locul pe care-l ocupă jocul în viața copilului,este ușor de înțeles eficiența sa în procesul de învățare. În joc școlarul este un adevărat actor și nu un simplu spectator. El contribue cu toate forțele lui la îndeplinirea sarcinilor jocului.

Experiența didactică a demonstrat că jocul poate deveni cel mai bun mijloc de activizare a elevilor și de stimulare a resurselor intelectuale. Jocul didactic înlătură acele experiențe stereotipe care obosesc și plictisesc scolarii.

Folosind jocul didactic ca modalitate de memomare în orele mele am observat că elevii devin mai interesați de activitatea pe care o desfășoară, cei mai timizi devin mai volubili, mai curajoși,capătă mai multă încredere în capacitățile lor, mai multă siguranță în răspunsurile lor.

Ca urmare a tuturor acestor observații, consider că jocul poate fi una din cele mai eficiente si plăcute modalități de învățare la ciclul primar.

CAPITOLUL II

MEMORIA UMANĂ

„Dumnezeu ne-a inzestrat cu memorie pentru a ne aminti frumusetea si parfumul trandafirilor si in decembrie.”

Sir James Matthew Barrie

2.1.DEFINIȚIA MEMORIEI UMANE

„Memoria este un artist ciudat, îți desenează viața în culori mai vii, șterge ceea ce este mediocru și nu păstrează decât cele mai frumoase linii, curbele cele mai emoționante.”

( Marc Levy – Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus (2008))

Prin memorie omul intipareste, conserva si reactualizeazaatat propria sa experienta de viata, cat si experienta intregii omeniri. Inteleasa in acest fel, memoria apare ca fiind o forma de cunoastere, si anume cunoasterea trecutului. Cele trei procese de baza ale memoriei (memorarea, stocarea, reactualizarea) apar mentionate in aproape toate definitiile date memoriei. "Conceptul de memorie se refera la relatiile functionale existente intre doua grupe de conduite observabile separate printr-un interval de durata variabila, primele conduite apartinand fazei de achizitie, conduitele ulterioare apartinand fazei de actualizare" (Flore, 1992) Reuchlin, sesizand caracterul behaviorist al definitiei lui Flores, axata mai ales pe "conduitele observabile", muta accentul pe mecanismele care fac posibila reactualizarea informatiilor stocate. Memoria cuprinde "mecanismele prin care o achizitie oarecare ramane disponibila, putand fi reamintita si utilizata" (Reuchlin, 1988). Prin aceasta definitie, autorul intentioneaza sa diferentieze memoria de invatare.

Si definitiile recente ale memoriei cuprind in ele procesele de baza si specifice ale acesteia. "Memoria este capacitatea sistem de tratare natural sau artificial, de a encoda informatia extrasa din experienta sa cu mediul, de a stoca intr-o forma apropiata si apoi de a o recupera si utiliza in actiunile sau operatiile pe care le efectueaza." (Lecocq, Leconte si De Schonen, 1997)Prin aceasta definitie, memoria este raportata nu doar la sistemele naturale, ci si la cele artificiale. Alan Baddeley, intrebandu-se cu ce poate fi asemanata memoria, opteaza pentru asemanarea cu biblioteca. Informatiile care sosesc trebuie sa fie convenabil stocate, bine protejate de efectele timpului si usor accesibile. Acestea sunt, dupa opinia psihologului englez, "trei operatii vitale pe care psihologii le cerceteaza pentru a le intelege mai bine." Alfred Biet folosea aceeasi metafora a bibliotecii atunci cand se referea la memorie, numai ca, el identifica memoria nu cu biblioteca, ci cu o carte aflata in ea. Memoria, spunea el, usureaza activitatea gandirii mai bine decat ar putea-o face o biblioteca imensa. Dar, pentru a te servi de bibliotecă autorii cartilor, sa le deschizi la pagina dorita, sa stii exact locul unde se afla cele cautate; memoria este ca "o mare carte insufletita si inteligenta, care-si deschide singura paginile la locul necesar".

2.2.CARACTERISTICILE MEMORIEI UMANE

Rolul memoriei în viata noastră psihică este atât de mare,încât unii autori au considerat-o “piatra unghiulară a dezvoltării psihice”.Memoria dă posibilitatea întipăririi și reutilizării întregii experiețe a omului. Fără memorie,omul ar trăi haotic,ar avea un comportament spontan,ar trăi intr-un continuu prezent. . Toate obiectele care ar acționa din nou asupra lui i s-ar parea absolut noi, necunoscute, el n-ar avea posibilitatea de a folosi rezultatele cunoasterii, dimpotriva, aceasta ar trebui luată de fiecare data de la inceput; gândurile si actiunile lui n-ar putea fi asociate unele cu altele, viata sa psihică ar fi constituită din elemente disparute.

Permanent apelăm la memorie,chiar dacă nu suntem consienți de aceasta.Memoria nu este implicată doar atunci când trebuie să ne amintim ceva,ea este prezentă în toate acțiunile noastre. Fara memorie nu am putea să mergem sau să gândim.

Memoria apare ca fiind o proprietate generala a intregii materii, organice si anorganice. Între memoria materiei anorganice si cea a unor forme inferioare de organizare a materiei organice, pe de o parte, și memoria umană, pe de altă parte, diferența este enormă. În evolutia sa istorică si filogenetică, memoria s-a diferențiat, organizat si ierarhizat, elaborându-și forme si structuri specifice. Memoria umană capată forma unui mecanism psihic complex ce apare ca o veriga de legatură intre situțtii, evenimente separate in timp, contribuind prin aceasta la reglarea si autoreglarea comportamentului uman.

Recepționarea informațiilor,prelucrarea si interpretarea lor nu sunt suficiente pentru a realiza o invățare eficientă.Informațiile trebuie întipărite,păstrate și reactualizate.Acest lucru se face cu ajutorul memoriei.

Memoria umană este mijlocită ,ceea ce înseamnă ca pentru a ține minte mai bine si pentru a reproduce mai usor, omul se serveste de o serie de instrumente care au rol de mijloace de memorare. "Primele memorări constau in memorarea lucrurilor cu ajutorul lucrurilor" (P. Janet, 1928). Studiind modul in care celelalte procese psihice mijlocesc memoria pentru a deveni eficientă, Vigotschi spunea: "Daca pentru copilul de varsta mică a gândi inseamna a-si aminti, pentru adolescent a-si aminti inseamna a gândi. Memoria sa devine intr-atat de logicizată, incât memoria inseamna de fapt stabilirea si descoperirea raporturilor logice, in timp ce aducerea aminte inseamnă căutarea punctului care trebuie sădit." (Vigotschi, 1971) Cu ajutorul mijloacelor initial externe, materiale si apoi interne, psihice, omul pune stăpânire pe propria sa conduită mnezica, in sensul ca organizându-si stimulii-mijloace, el isi poate organiza si dirija memoria. Stiind, de exemplu, ca întampină dificultăti in reproducerea cunostințelor, omul isi poate fixa o serie de puncte de reper -idei principale, fise de lucru -care ii vor facilita reproducerea.

Memoria umană are un caracter inteligibil, deoarece presupune întelegerea celor memorate si reactualizate, organizarea materialului memorat dupa criterii de semnificatie. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt care asigură nu doar legatura memoriei cu gândirea, ci si caracterul ei logic, rațional, conștient, inteligibil. Omul apelează la o serie de procedee logice, scheme raționale, planuri mnezice care pun in evidență prezența unei conduite inteligente. Rareori memoria umană este pur mecanică, ilogică; dar si atunci când materialul de memorat nu conține relații logice, acestea sunt introduse de subiect care îl raportează si il leagă de experiența sa.

Selectivitatea memoriei umane trebuie pusă in relție cu conținutul mnezic, in sensul că nu se memorează, nu se stochează si nu se reactualizează absolut totul, ci doar o parte din informații. Selectivitatea memoriei umane este in functie fie de particularitățile stimulului, fie de particularitățile psihologice ale celui care memorează(se retine ceea ce corespunde varstei, sexului, gradului de cultura, structurii motivationale, afective etc).

Memoria umană este in stransă legatură cu toate celelalte procese psihice: materialul care se stochează in memorie provine din contactul organelor de simț cu realitatea, evidențiind relația memoriei cu procesele senzoriale; memoria nu înseamnă doar acumularea si stocarea informațiilor, ci si prelucrarea si interpretarea lor, ceea ce înseamnă ca ea face apel la gândire, la operațiile ei specifice; nu se reține si nu se reactualizează orice, ci ceea ce produce plăcere, corespunde unor dorințe, aspirații, fapt care evidențiază relația dintre memorie si mecanismele afectiv –motivaționale; memoria implică si prezența unui efort voluntar, fiind legată de voința; trăsăturile temperamental -caracteriale influențează procesul memoriei, aceasta legându-se de personalitatea integrală a omului, fapt care permite ca ea să joace roluri distincte in diferite etape ale evolutiei personalității umane. In concluzie, "memoria nu este o funcție liniara, izolata de celelalte, ci apare in primul rând ca o implicație, o resursă si ca efect al tuturor celorlalte procese psihice, de la cele mai simple pânaăla cele mai complexe" (Paul Popescu-Neveanu, 1977).

Prin faptul că memoria umană întiparește, stochează si reactualizează mijlocit, inteligibil, selectiv experiența anterioară a omului si a societății in care acesta trăieste, ea asigură continuitatea, consistența, stabilitatea si finalitatea vieții psihice a individului. Ea este cea care sudeaza elementele anteriaore de cele care vor urma, da posibilitatea reactualizarii unor date anterioare ale cunoasterii, supunerii acestora unui examen critic, decelării a ceea ce este nou de ceea ce este perimat, împingând cunoasterea mai departe.

Caracterul necesar al memoriei umane decurge din implicarea ei in marile comportamente ale vieții omului: cunoastere si invățare, intelegere si rezolvare de probleme, inteligența si creativitatea. Lange spunea: "Vița psihica a omului fără memorie este doar un ghem de impresii senzitive, adica un prezent fara trecut, dar și fara viitor." Prin imensa sa valoare adaptativă, prin rolul ei enorm pe directia echilibrarii organismului cu mediul, memoria a fost denumita de psihofiziologul rus I.M. Secenov (1829 -1905) condiție fundamentală a vieții psihice .

Oamenii sunt foarte senbili daca li se pune in discutie inteligența,in schimb fața de memorie nu au aceleași standarde. Sunt mulți care iși fac publică dificultatea de a ține minte,spun că sunt ituci,dar ,nimeni nu-și permite să afirme ca nu este inteligent. În acest fel , sub influența curentului general de opinie,se încurajează ideea lipsei de importanța a memoriei.

2.3 . PROCESELE MEMORIEI

Memoria reprezinta unitatea dinamica a trei actiuni sau procese:

a). Memorarea informatiilor: acest proces poate lua forma unei întipariri mecanice a informațiilor sau a unei rețineri logice a informațiilor. Nu toate aceste forme de memorare sunt la fel de productive. Astfel, memorarea mecanica se bazeaza pe asociațiile binare, respectiv pe asociațiile de contiguitate, de alăturare in timp si spațiu. Persoana care a devenit dependenta de un astfel de tip de momorare, respecta intr-atat succesiunea elementelor informaționale dintr-un text, încat memorarea sa se va realiza in mod unilateral, univoc, respectiv, un element informațional dupa altul in stricta lor succesiune fara preocuparea de a surprinde corelațiile logice, semnificative  dintre concepte si idei. Așa se explică, de exemplu, comportamentul unor elevi, studenți care atunci când sunt opriți în relatarea lor prin întrebări suplimentare, nu pot continua reproducerea materialului. Este evident că un astfel de tip de memorare este neproductiv, pentru că el asigură o memorare a formelor verbale, nu și a continutului logic. Totuși, sunt situații in care memorarea mecanică se impune, când materialul de memorat nu dispune de o structură logică (numerele de telefon, numele persoanelor, datele istorice etc); dar, chiar și în aceste situații, pentru a-și ușura memorarea, persoana face efortul de a acorda anumite semnificații faptelor memorate sau le leagă de anumite puncte de referință din experienta sa de viata.

În cazul învațarii prin memorare forțată,dacă nu se revăd cunoștințele în primele trei zile,se uită peste 80% din ele . Pentru a preveni uitarea încă din primele zile,trebuie repetate cunosiințele în prima zi după învătare.Perioadele cele mai eficiente în conformitate cu modul de funcționare a memoriei de lungă durată,sunt a doua zi, peste o săptămână,peste o lună și peste șase luni.

Repetările sunt necesare,dar nu sunt suficiente ;dacă sunt puține,nu se realizează învățarea,dacă sunt prea multe,apare fenomenul de inhibiție,și chiar de respingere.Datorită numărului de repetiție,scade atenția,deci,ultimele nu sunt de mare folos.

La cealaltă extrema este memorarea logică care se desfasoară pe un teren intelectual, specificul ei constând in sesizarea ințelesurilor logice si valorice ale conceptelor, in organirzarea materialului de memorat in unităti logice, in elaborarea unor raporturi explicative, de tip inductiv, deductiv, analogic. Prin faptul ca asigură insusirea materialului de memorat într-un mod explicit, demonstrativ, memorarea logica este eficientă, adică creează mari posibilitați operationale și de transfer a informațiilor in cele mai diverse situații si, totodată este economică pentru ca pretinde un efort de memorare mai redus comparativ cu memorarea mecanică care se bazeaza pe un număr mult mai mare de repetiții, in aceeasi formă statică. Este forma principală de memorare recomandată elevilor. Dupa prezența sau absența efortului voluntar, putem distinge in cadrul memorării alte doua forme si anume: memorarea involuntara si memorarea voluntară. . Memorarea involuntară se caracterizează prin faptul ca întiparirea informațiilor se realizează în absenta unui scop mnezic fixat in prealabil si fara utilizarea unor procedee speciale de memorare. De obicei, această formă a memorarii este determinată de însușirile obiectelor, fenomenelor etc care se impun atenției prin caracterul lor nou, inedit sau imprevizibil (culori deosebite, contraste de forme sau dimensiuni, ritmuri alerte etc).  Dar cel mai mult este determinată de acele evenimente sau situații de viață care au proprietatea de a ne satisface optimal anumite trebuințe sau interese de cunoaștere. De exemplu, pentru o persoana pasionata de istorie sau geografie care viziteaza o expoziție de carte, se vor impune atenției si memorării acele standuri de carte care fac referiri la domeniile menționate. Prin comparație cu memorarea involuntara, memorarea voluntara pretinde formularea in prealabil a unui scop mnezic, ceea ce presupune mobilizarea tuturor resurselor persoanei pentru indeplinirea scopului si recurgerea la o serie de procedee speciale care să faciliteze memorarea.

Factorii facilitatori sau inhibitori ai memorarii sunt:

        Factori ce țin de particularitățile materialului de memorat: unele carcateristici ale materialuli de memorat, cum ar fi nartura lui, gradul de organizare, volumul, semnificatia, gradul de familiaritate etc influențează in mod semnificativ vivacitatea si consistența ulterioară a datelor memorării si eficacitatea lor in viata psihică umană:

      Natura materialului

      Organizarea materialului

      Omogenitatea sau heterogenitatea materialului

      Volumul materialului

      Alte particularități (familiaritatea, semnificația, caracterul agreabil sau dezabreabil)

        Factori dependenți de particularitățile subiectului care memorează: subiectul, actor al memorării, influenteaza (prin starea lui, prin motivație, stuctura temperamentală, stilul de viață etc) in mod semnificativ productivitatea si eficiența celor conservate in propria structură psihică:  

      Gradul de implicare in activitate

      Gradul de semnificație a materialului pentru subiect

      Modul de învățare

      Nivelul reactivității sistemului nervos

      Repetiția

b. Stocarea, păstrarea informațiilor si fenomenul uitarii: pastrarea, conservarea materialului memorat constituie premisa reactualizarii lui ulterioare, pentru că presupune reținerea pentru un anumit timp, mai scurt sau mai îndelungat a celor memorate. Ceea ce este important de semnalat este faptul ca materialul engramat nu se păstreaza in memorie in proporția si in forma in care el a fost memorat initial. Are loc, de obicei, o ordonare și restructurare continuă a informațiilor memorate, o ierarhizare valorică și includerea lor in sisteme de noi legaturi informaționale, respectiv în categorii logice aflate pe trepte tot mai ridicate de abstractizare și generalizare. Așa se explică de ce, pe masura ce ne îndepărtăm de timpul, de data memorarii unui material, restructurarea lui se face in alt fel, altă formă, structură, ordine decât acea în care a fost memorat inițial. Acest fenomen al structurării informatiilor petrecut pe parcursul păstrării, sporește eficiența actului memorării, pentru că s-a constatat că, cu cât o unitate informațională este mai bine structurată, cu atât retenția este de mai lungă durată.

Păstrarea informațiilor ridică două probleme. Prima dintre ele se referă la durata păstrării. Aceasta este variabilă. Uneori este redusă,materialul memorat se șterge foarte repede,alteori este foarte mare putând acoperi intreaga viață a individului. Durata si calitatea păstrarii sunt in strânsă dependență cu condițiile psihice în care se realizează (condiții de stres, de boală, de confort psihic, etc) . De asemeni, depinde de particularitățile materialului de memorat. Astfel, un material cu sens si de un volum mai restrâns este mai bine păstrat in memorie decât un material confuz si voluminos. Dar chiar si materialul cu sens si bine structurat se păstreaza diferit in memorie, in functie de procedeele utilizate in actul memorării. Atunci când un material întipărit dispare din memorie ,vorbim despre uitare.aceasta,uneori este necesară(dacă ne-am aminti totul am obosi,am ajunge la surmenaj ),alteori este un proces idezirabil,cu efecte dezadaptive,ce trebuie combătute. Există diferite forme de uitare:totală-formă ce se bazează pe ștergerea și dispariția integrală a celor memorate. Această formă este rar întâlnită;parțială-care constă în reproduceri mai puțin exacte ;momentană-care durează o anumită perioadă de timp,după care ne reamintim.

Curba uitării ia forme diferite in funcție de mai multi factori:

– Natura materialului de memorat (inteligibil, cu sens, bine structurat sau din contră); – Volumul materialului;

-Importanța personală a materialului ce trebuie memorat; 

-Potentialul mnezic individual determinat de caracteristici ereditare si de vârsta; astfel, odata cu înaintarea in varsta a omului, uitarea se accentuează potrivit legii regresiunii memoriei stabilită de Th. Ribot ( Memoria si patologia ei, Th. Ribot!) -conform căreia uitarea se manifestă progresiv de la prezent la trecut, se uită masiv prezentul, dar este bine conservat trecutul.

(curba lui Ebbinghaus)

Acest celebru grafic a fost stabili încă din anul 1885 de filozoful și psihologul german Ebbinghaus Ebbinghus.

Ritmul uitării este mai degrabă logaritmic decât liniar și se stabilizează după 7-8 zile,când din ce am învățat ,mai rămân doar 10%.

Un blocaj de memorie care apare într-o conjunctură poate fi stânjenitor. Deficiențele de memorie pot fi interpretate ca deficiențe de caracter având importante conotații sociale. Dacă nu-ți amintești de o întâlnire,acesta poate fi interpretată ca dezinteres,iar uitarea numelui unei persoane devine ceva stânjenitor,putând fi interpretată de persoana respectivă ca o desconsiderare.

În general,deosebirile dintre oameni în cea ce privește fondul ereditar al memoriei sunt foarte mici. Sunt puțini oameni care se nasc cu o memorie foare slabă sau foarte bună.Pentru a-ți dezvolta memoria este nevoie în primul rând să o cunoști pentru a avea un barem inițial la care să te raportezi și pentru a constata progresul. Testarea inițială asigură o radiocrafie a memoriei pentru a găsi punctele tari și pe cele slabe. Majoritatea problemelor de memorie sunt false,fiind mai multe probleme legate de factori secundari sau condiționali ca lipsa atenției,stări de oboseală etc.

c. Reactualizarea : fixarea si conservarea informațiilor, a experienței de viață, creează posibilitatea recunoașterii si a reproducerii lor ulterioare. Procesul recunoasterii este considerat mai simplu si mai usor de realizat pentru ca reactualizarea experienței anterioare se realizează in prezența obiectului, a situatiei memorate. Se realizează pe baza suprapunerii modelului perceput actual pe cel aflat in memoria personală. De exemplu: am citit o carte acum un an; acum,dacă răsfoiesc această carte,imi amintesc că am citit-o,recunosc unele pagini,dar nu pot să reproduc acțiunea. Sunt cazuri de reproducere în care recunoașterea este vagă:imi vine în minte o melodie,pot să o fredonez,dar nu-mi amintesc unde și când am auzit-o. Sunt cazuri în care nu stiu dacă ideea din minte este a mea sau am auzit-o undeva.

Ca proces de cunoaștere,memorarea are patru momente obiective:primul de fixare(prin antrenarea atenției,curiozității și intereselor) ,al doilea de stocare și păstrare (în care acționează presiunea stocărilor anterioare),al treilea de recunoaștere și ultimul de reproducere,deci de utilizare a experienței stocate spontan sau prin învățare organizată. Fiecare din momentele memorării se diferențiazărelativ și ca însușire psihică. Astfel ,cineva poate avea o bună capacitate de fixare,dar o slabă capacitate de reproducere. Fixarea și recunoașterea se coreleazămai bine. Specialiștii au creat tehnici de perfecționare a fiecăreia dintre aceste componente ale memoriei. Memoria și învățarea au la bază plasticitatea activității nervoase superioare. Inteligența creează coerență și randament înalt,corectitudine și eficiență atât capacităților de învățare,cât și celor de memorare.

Reproducerea  prezintă un grad mai mare de complexitate psihică pentru ca ea se realizează in absenta obiectului de referintă. Acest fapt pretinde realizarea unui proces activ de reconstrucție, triere a informațiilor, de prelucrare, sintetizare a lor in plan verbal pentru a ajunge astfel la redarea cat mai adecvata a acelor informații de care avem nevoie la momentul respectiv. Cunoștințele sau amintirile nu le reproducem exact cum au fost la momentul fixării. Conservarea în inconștient produce o serie de modificări. În momentul reproducerii , ele sunt influențate de ineresele și de tendințele noastre,care operează o selecție.

Obținerea performanțelor in actul reproducerii depinde de o serie de factori:

– procedeele folosite in memorare -s-a constatat ca reproducerea este mai productivă dupa o învățare esalonată in timp, decat dupa o învățare desfasurată in ritm comasat, pentru că în acel interval de timp se adâncesc diferențele dintre noțiuni, idei si se realizează o sistematizare, o ierarhizare valorică a informațiilor, evitându-se integrarea datelor recente cu acelea vechi; 

– starea afectivă sau gradul de motivare a persoanei in procesul învațării;

– fenomenele de inducție, interferența aparute în procesul memorării.

Omul posedă o capacitate uriașă de memorare. În viziunea sistematică,memorarea are la bază memoria (aptitudine) sau aparatul (blocul) de stocare a sistemului psihic. Memorarea constitue un fel „de șiră a spinării”psihicului, care acíoneaz[ din subconștient.

Există niveluri calitative ale învățării și memorării, o piramidă operativă a acestora.

Deși corelația dintre învățare și inteligență aste foarte mare,în logica activității psihice nu toate persoanele inteligente învață foarte bine. Datorită capacității remarcabile de înțelegere,unele persoane inteligente neglijează uneori cerințele de memorare organizată și de fixare prin repetiție,fapt care se resimte în întregul randament școlar.

2.4 FORMELE MEMORIEI

2.4.1. Memoria senzorială constă in retenția informațională pentru intervalul de timp necesar parcurgerii la de catre stimularea senzorială a drumului de la receptor la cortex. Astfel, functia esentială a acestei forme constă in păstrarea informatiei senzoriale până cand alte procese cognitive sunt capabile s-o preia, s-o analizeze, s-o interpreteze si să-i dea un înțeles. Rolul ei apare in mod evident in situațiile in care asupra organelor noastre de simț acționează simultan mai multe insușiri. Astfel, in timp ce noi procesăm informații despre o insușire, informațiile despre alte insușiri nu se pierd, ci sunt stocate in memoria senzorială până când le vom putea procesa. De exemplu, intr-o conversație, dacă nu am dispune de memoria senzorială auditivă, multe dintre cuvintele care se rostesc succesiv ar fi pierdute; sau atunci cand citim, daca nu am dispune de memoria senzorială vizuală, nu am mai fi capabili să desprindem intelesul logic al propozițiilor, frazelor, etc. Astfel, ori de cate ori o informație oarecare (auditiva, vizuala, tactila, gustativa, olfactiva etc) nu poate fi procesată imediat, ea este păstrata in memoria senzorială până când sistemul senzorial respectiv se eliberează si se poate preocupa de informția stocata. Fiecarui analizator îi corespunde un tip distinct de memorie senzorială, însa cele mai studiate si implicit mai cunoscute forme ale acesteia sunt memoria senzorial vizuală (memoria iconică) si memoria senzoriala auditiva (memoria ecoică). Durata acestora este una foarte scurta (de ordinul milisecundelor) și au o capacitate in principiu nelimitată.

Memoria iconică este depozitul senzorial pentru văz. Termenul de icon înseamnă formă sau imagine.Primele lucrări despre memoria iconică îi aparțin luiG.Sperlung,încă de la inceputul anilor 1960. Acesta a supus subiecții la niște teste în cadrul cărora a luminat mai multe rânduri de litere pe un ecran,pe o durată scurtă de timp.li s-a cerut să citească cât mai multe litere în timpul zăririi. Apoi ,a inserat un sunet cu ton înalt,mediu sau jos. În funcție de ton,subiecții citau rândul de sus,jos sau de la mijloc. Sperling a descoperit că atâta timp cât cât tonul era pus la un sfert de secundă după proiecție,subiecții puteau relata 3 din 4 litere din orice șir. Se pare că păstrau o amintire a întregii imagini pentr un sfert de secundă.mișcările oculare au loc în aproximativ un sfert de secundă. Mișcările oculare au loc în aproximativ un sfert de secundă,iar în timpul unei mișcări oculare bruște,informația vizuală de la ochi la creier dispare. În acest timp,memoria iconică păstrează informația de la ultimul loc unde s-a fixat ochiul.

Imaginea iconică este completă . Conține toate informațiile senzoriale disponibile prin intermediul retinei ochiului,dar durează o fracțiune de secundă și nu poate fi folosită în mod voluntar la un moment ulterior.

Memoria ecoică este depozitul senzorial pentru auz. Toți am trăit axperiente,ca,în timp se discutăm cu cineva,după un moment de neatenție,sa-l rugăm pe interlocitor să repete ce a spus, dar cu un ușor decalaj de timp,dacă am înțeles ceea ce spusese deja.totul se petrece ca și cum a fost păstrată o urmă,interpretată ulterior,chiar în timp ce se consideră că nu s-a perceput nimic. Referindu-se la acest fenomen, U . Neisser vorbea de memoria de ecou. S-au făcut experimente,transpunând unele tehnici utilizate în studiul memoriei iconice. D. W. Massaro a cerut unor subiecți să identifice două tonuri ( înalt și jos) de 20 milisecunde. Acestea erau urmate ,la intervale variind între 0 și 500 milisecunde,de o masă sonoră. Capacitatea subiecților de a identifica ținta creștea până la un interval de 250 milisecunde,după care performanța nu mai varia. Massaro a ajuns la concluzia că durata urmei este în jur de un sfert de secundă.

Explorând stereofonia,o tehnică asemănătoare cu cea a lui Sperling,în memoria vizuală, estimarea duratei acestei urme a fost evaluată la 4-5 secunde. Massaro a considerat că diferența pe care a observat-o între rezultatele sale și alte cercetări provenea din faptul că ,în primul caz,se reușea să se capteze o remanență precategorială a stimulului,în timp ce în al doilea,informația era deja categorizată,întrucât era vorba de o urmă auditivă de scurtă durată.

Atunci când un material este prezentat vizual și auditiv,există diferențe în performanțele obținute. Acest fenomen se numește efectul de modalitate. Acest efect se manifestă forte bine când subiecții redau serial informația prezentată. În modalitatea auditivă,se obține o curbă în U,cu efect de ordine accentuat. Ultimul item este mereu redat foarte bine. În modalitatea vizuală,dacă nu se observă nici o modificare în prima porțiune a curbei,retenția itemilor este considerabil atenuată. Explicația acestui fenomen implică existența unei memorii de ecou,care permite subiecților să exploateze urma acustică a ultimului item prezentat.

2.4.2 Memoria cognitivă, afectivă si motorie: această împarțire a fost efectuată avaâdu -se în vedere doua criterii: pe de o parte, conținutul celor memorate (imagini, idei, stări afective, mișcari), iar pe de altă parte, specializarea proceselor psihice implicate in procesarea informațiilor. In primul rand, unii oameni memoreaza si reactualizează cu o mai mare usurință imaginile, desenele, figurile, in timp ce alții –noțiunile, conceptele, judecățile, ideile abstracte. In ambele cazuri vorbim de existența memoriei cognitive, de cunoastere, care in funcție de conținutul ei poate lua forma memoriei intuitiv -plastice sau forma memoriei verbal -abstracte. In  al doilea rând,oamenii nu rețin doar cunostințe, ci si propriile lor trăiri afective. Astfel, trăirile afective nu sunt doar aici si acum, nu se pierd o data cu consumarea lor, ci lasa urme la nivelul psihicului, putând fi reamintite sau chiar retrăite la intensitați diferite de cât cele din momentul consumarii efective a stărilor afective. Existența memoriei afective poate fi argumentată si experimental, observabil, știindu -se faptul ca trăirile afective se exteriorizează prin intermediul expresiilor emoționale (mimica, postura, gesturile, modulațiile vocii, etc) iar la nivelul organelor interne se produc modificari fiziologice atât in momentul consumării trăirilor afective, cat si în momentul evocării lor. Astăzi memoria afectivă este considerată un tip specific al memoriei. În sprijinul existenței sale au fost aduse o serie de argumente . Fenomenul “dependentei de stare” care se referă la coincidența dintre starea afectivă din momentul memorării și cea din momentul reactualizării,fapt care facilitează reamintirea –este unul dintre ele. Altul se referă la modificările neurohormonale din cusul unei experiențe emoționale care afectează amintirile produse de acea experiență.  În al treilea rând, omul reține in memoria sa si descrie mișcări, operații sau acțiuni efectuate in vederea bunei finalizari a activităților. Ea face posibilă formarea priceperilor si deprinderilor, explicând astfel învatarea dansului, innotului, șofatului, scrisului, etc.

2.4.3.Momoria in funcție de durata stocajului

Memoria de foarte scurtă durată este un sistem neuronal care păstrează pentru câteva zecimi de secundă urma senzațiilor, respectiv o imagine detalită a informaței senzoriale ajunsă la un organ de simț. Acest tip de memorie, constă in fenomenul de stocaj senzorial care are la bază relativa inerție a câmpurilor receptoare. Se stie ca exitația (influxul nervos) se menține la nivelul unor componente ale analizatorului un anumit timp ( aproximativ 0, 5 sec.) dupa ce stimulul a incetat sa acționeze. Acest timp permite realizarea modelului nervos al stimulului si efectuarea nunei codări care face posibilă realizarea unui cod -imagine a stimulului, pe baza cărora stimulul in cauză va fi deosebit de alți stimuli. Astfel, stocajul senzorial este necesar pentru desfășurarea normală a procesului perceptiv. Această persistență este foarte importantă. Atunci când mergem,nu vedem toate obiectele din jur clatinându-se,datorită ei. Ea face posibilă distingerea unor excitanți care apar un timp foarte scurt în câmpul perceptiv. Tot ea explică posibilitatea cinematografului ,unde apar imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o secundă se contopesc dându-ne iluzia mișcării.

Memoria de scurtă durată (MSD) asigură o păstrare mai îndelungată a imaginii, dar, în afara unor condiții speciale ,impresia dispare după 18 secunde.

Experimentul initial a fost realizat de l. Peterson (1959). Subiecții erau solicitați să numere începând cu 506,în sens descrecând ,din 3 în 3. Simultan ,din când în când,li se prezenta un cartonaș cu 3 consoane,ei continuând să numere. Rostul acestui travaliu era de a împiedica repetarea consoanelor. Apoi se aprindea un bec,subiecții încetau numărarea și trebuiau să reproducă consoanele văzute. Becul se aprindea la intervale diferite de timp. Astfel s-a constatat că până la 13-14 secunde se păstra amintirea semnelor,dar după 15-18 secunde ea dispărea coplet. Deci impresia se conservă maxim 18 secunde.

Rezolvarea unui exercițiu de tipul (17 -8 + 33) : 3 ar fi imposibilă fara a poseda o oarecare memorie privind cifrele conținute si ordinea in care ele se succed. Pentru rezolvarea unor sarcini concrete este nevoie de o reținere temporală a o serie de informații conexe sau auxiliare care servesc desfașurării logice a tuturor etapelor implicate in rezolvarea sarcinilor respective. Îndata ce obiectivul a fost atins, informația legată de etapele acțiunii sau de succesiunea lor nu mai este necesară si astfel ea va fi uitată rapid. S-a constatat o fluctuație destul de mare a performanțelor acestui tip de memorie. Astfel, s-a observat ca dacă in timpul utilizarii unei informații auxiliare (de context) acțiunii, un factor perturbator, informația în cauză este ștearsă datorită fenomenului de interferență, iar daca în cazul în care intră in memoria de scurtă durată o informație nouă, aceasta elimină o informație stocată anterior, eliminarea având loc pe baza principiului recenței si care explică de ce stimulii de la sfârșitul unei serii sunt mai bine reținuți, decât cei din mijlocul seriei.

Din memoria de scurtă durată cunoștințele trec în memorie de lungă durată,dacă se repetă de către subiect,ori se asociază cu noțiuni consolidate dinainte. Craik și Lockhart susțin că există o continuitate în procesul de stocare și prelucrare a informației. Avem mai întâi prelucrarea senzorială,apoi inetervin proprietățile orientării mai durabile a atenției care are însă o capacitate limitată. În ce privește cantitatea de informație reținută,limitarea memoriei de scurtă durată ,s-ar explica prin limitarea proceselor de percepție atenție. Continuând prelucrarea ,printr-o elaborare semantic-cognitivă,se ajunge la fixarea în memoria de lundă durată. Impresiile familiare,ca și stimulii cu înțeles,sunt repede asimilați. Fixarea și conservarea impresiilor în memoria de lungă durată este în funcție de profunzimea datelor inițiale. Cunoștințele structurate profund duc la o reținere timp îndelungat,in comparație cu cele prelucrate superficial care sunt uitate repede.

Memoria de lungă durată (MLD) trasătura principală a acestei forme  constă in păstrarea informațiilor pentru o lungă perioadă de timp -săptâmani, luni, ani. Acestei trăsături i se adaugă o alta la fel de importantă, cea referitoare la capacitatea MLD de a fixa si pastra informații foarte variate (sentimente, dorințe, gânduri, obiceiuri, atitudini, principii etc). Nu putem spune ca memoria umana “se umple”. Calculatorul are o meorie limitata,dar in cazul memoriei umane o asemenea situatie nu este cu putinta. Unii specialiști consideră ca MLD este un sistem complex compus din doua tipuri de memorie:

a)Memoria semantică. Specificul acesteia este orânduirea rezultatelor experienței și gândirii într-un sistem de scheme ,operații și noțiuni. Se constitue cu ajutorul limbii și al eforturilor de gândire. Conține cunoștințe despre lume, independente de persoane, legate de cultura generală. (De exemplu stiu ca Bucuresti este capitala Romaniei, sau ca un copil se naste dintr-o mama si un tata) W . Kintsch distinge trei sisteme prin care putem ajunge la notiunea de memorie semantică:

– un sistem fonetic,când termenii sunt evocați pe baza sonorității cuvintelor. Asociațiile fonetice su foarte dese. După ce rostim cuvantul “casă“, în minte ne vor veni substantive ce se termină cu “asă”-masă,rasă,chiuloasă ect.

– un sistem de imagini : vedem pe fereastra mașinii o ridicătură de pământ,imediat ne apare în minte noțiunea și termenul de movilă.

– Ierarhia indicilor semantico-sintactici este utilizată când cuvântul apare datorită relațiilor de semnificații. Noțiunile formează complicate sisteme ierarhizate,fiecare fiind subordonată unora,supraordonată altora și în raport de coordonare cu altele.

b) Memoria episodică este  responsabilă cu explicarea senzațiilor concrete. Această distincție este oportună pentru că sunt într-adevăr persoane care prezintă o mare ușurință în procesul de achiziționare a ideilor celor mai abstracte (din punct de vedere al gândirii, aceste persoane utilizează mai ales operațiile algoritmice) și persoane care excelează în realizarea combinărilor celor mai diverse de imagini, date senzoriale, fapte concrete, trăiri cu valoare afectiva (arhitecții, pictorii –aceștia se bazează mai ales pe procedeele euristice ale gândirii).Totuși, între aceste doua tipuri de memorie există numeroase conexiuni pentru că în lumea umană codificarea este o operație predominant de tip semantic. Orice fapte concrete, imagini sau impresii senzoriale  sunt purtătoarele unor sensuri si semnificații, respectiv a unor aprecieri valorice sau înțelesuri logice. În cazul unor bolnavi de amnezie,chiar dacă nu-si amintesc nimic despre trecutul lor,cunosc sensurile cuvintelor,relațiile lor logice,putem comunica cu ei. Există posibilitatea să fie o relație între memoria episodică și memoria inferioară,oarecum diferită de cea semantică. Acest fapt face ca MLD sa obțină in cele mai multe situatii caracterul unei Memorii Procedurale, respectiv a unei memorii în care datele conținute sunt însoțite de un mod de utilizare a lor in vederea dobândirii de noi informații si deprinderi. Nu trebuie sa vedem in MLD o modalitate pasiva de stocare a informațiilor, un fel de depozit inert; dimpotrivă, in cadrul ei se produce in orice moment un anumit nivel de activare a informațiilor, de restructurare si de reordonare a lor in vederea unei mai bune operaționalizari a lor in sarcinile de activitate. Cercetările din ultimii ani asupra MLD au realizat disticția intre termenii: memoria implicită (indirectă) si memoria explicită (directă). Ceea ce este caracteristic memoriei sau învățării explicite este faptul că îndeplinirea sarcinii respective de memorare, pretinde din partea subiectului ca el să-și amintească informația, explicația precisă. Altfel spus, memoria explicită pretinde reactualizarea clară, voluntară a experienței sau a faptelor din viața anterioară. De exemplu, un student nu va putea încadra si descrie in mod corespunzator diferite personaje accentuate din opera lui Shaskeapeare dacă nu-și va reactualiza o serie de cunoștințe privind comportamentele obsesive, fobice sau delirante. În cazul memoriei implicite o sarcină de învățare poate să se efectueze fără a se face apel in mod explicit la o experiență anterioară; de exemplu a redacta un text la calculator nu presupune reactualizarea orelor, cursurilor in care ai dobandit abilitatea de a utiliza calculatorul.

2.4.4. Memoria senzorio -motorie,  socială si autistica:

Distincția îi aparține lui Jean Delay,profesor de medicină și lui Pierre Pichot,profesor de psihologie medicală. Ei le numesc „trei memorii”sau „trei structuri de niveluri psihologice diferite” care se întind de la sinteza mintală la automatismul psihologic.

Memoria senzorio-motorie sau biologică constă în capacitatea de a reține și a reactualiza senzațiile și mișcările. Este comună pentru om și animale.

Memoria socială -este specific umană și corespunde așa numitei "conduite sociale" de care a vorbit P. Janet si care este logică, implică o ordine rațională, reprezentări colective, universale, fiind inseparabilă de recunoașterea sau de cunoașterea trecutului ca atare (reținem informații cu privire la evenimentele care s-au petrecut în jurul nostru fără să fim participanți direcți la acțiune etc).

Memoria autistică -se manifestă in somn sau în unele afecțiuni sub forma visului si delirului. Este o memorie pur subiectivă, subordonată mecanismelor incoștientului, debarasată de logică si cadrele sociale ale existenței.

Cele trei tipuri de memorie sunt ierarhizate astfel:în vârf este amplasată pe primul loc,urmează memoria autistică și la sfârșit este așezată memoria senzorio-motorie. Memoria senzorio-motorie există la animal,dar o găsim și la copii abia născut. La trei ani apare memoria autistică,copilul neputând distinge trecutul de prezent,realul de imaginar. Memoria autistcă cedează progresiv locul memoriei sociale,bazate pe raționalitate.

2.5.EVOLUTIA MEMORIEI PE SCARA VARSTELOR

După cum se știe, nu ne naștem cu memoria gata fabricată (memoria specific umană), ci doar cu predispoziția de a avea o anumită memorie – dacă ceea ce este înascut este valorificat prin intermediul influențelor formative ale mediului, educației etc. Astfel, ca și in cazul altor procese psihice, memoria parcurge o serie de etape -de la simplu la complex -odata cu înaintarea în vârstă. Principalele etape după care poate fi analizat procesul devenirii memoriei sunt:

– Etapa de varsta 0 -3 ani perioada sugarului și antrepreșcolarului: în această etapă, memoria copilului are un caracter exclusiv spontan si este legată fie de satisfacerea trebuințelor sale biologice -foame, sete, odihnă, fie de repetarea unor stimuli care sunt reținuți de la sine. Urmele lăsate pe scoarța cerebrală de procesele nervoase durează foarte puțin si de aceea memoria copilului mic este de scurtă durată. Recunoașterea este simplă si acționeaza in prezența obiectelor cunoscute. Dat fiind ca în jurul varstei de 2 -3 ani copilul iși amplifică bagajul reprezentărilor si începe să-și însușească limbajul, iși fac apariția si unele elemente simple ale reproducerii.

–  Etapa de vârstă 3 -6 / 7ani (stadiul gândirii intuitive, preoperaționale): este perioada când se fac eforturi de trecere spre formele superioare si mai productive ale memoriei, care coexistă cu cele mai simple si mai puțin productive. Datorită unor particularități ale scoarței cerebrale, ale proceselor de excitație si inhibiție (plasticitatea, mobilitatea) copilul memorează cu mare rapiditate, dar si uită cu aceeași rapiditate. Insuficienta dezvoltare a inhibiției la nivelul scoarței cerebrale face ca memoria copilului prescolar sa fie nediferențiată, difuză, nesistematică. Astfel, pentru a stăpâni neputința propriei lor capacități de a păstra si reactualiza, copiii adaugă de la ei, inventează, fapt confundat si condamnat pe nedrept de parinți cu minciuna. La copilul preșcolar predomină mai ales memoria intuitiv -plastică, concreta si cea afectivă, adică se rețin mai ales figurile si evenimentele imediate, ca și tot ceea ce provoacă emoții puternice, pozitive sau negative. Cu toate acestea, unele cerințe ale activității in care preșcolarul este implicat impun necesitatea de a reține voluntar si logic, fapt care duce la constituirea acestor două forme superioare ale memoriei. La 4 ani copilul face efort pentru a fixa si păstra regulile jocurilor, la 5 -6 ani el începe sa utilizeze procedee elementare de întipărire, fixare si reproducere, face încercări active de a-și aminti. Tot acum crește rapiditatea, volumul, durata de păstrare, exactitatea păstrării si fidelitatea reactualizării. Tot in această perioadă apar si primele amintiri personale, care sunt adesea incerte, mai ales de tip afectiv (intervine asa -numitul fenomen al amneziei infantile). În această perioadă este fixată data primelor amintiri personale.

Victor Herni,a interogat 123 de adulți referitor la data primei amintiri pe care o au și a obținut următoarele rezultate:

Se observă că la cei mai mulți subiecți,data primei amintiri este la vârsta de 2-3 ani (62 din 123). Este greu de crezut că cineva isi poate aminti ceva de la vârsta de 6-8 luni sau un an. Aici ,fie a fost vorba de un eveniment grav,un accident care a lăsat urme vizibile,fie un eveniment despre care părinții au vorbit foarte mult,facandu-l pe copil,mai târziu,să creadă că el singur isi amintește.

Există trei explicații plauzibile penru precaritatea și fragilitatea informațiilor din primii ani de viață:

–  Freud considera că amnezia infantilă se produce datorita reprimării de către copii a instinctului sexual fata de proprii parinti;

– Creierul (hipocampul) nu este suficient de maturizat pentru a susține o memorie explicită;

–  Limbajul copilului mic se află in proces de dezvoltare, fapt care permite întipărirea informațiilor in memoria episodică, dar creează dificultăți in ceea ce priveste regasirea ulterioară a informațiilor.

Etapa de varstă 6 / 7 -18 ani: