Contabilitatea Trezoreriei. Strategii de Evaluare

2

Cuprins

2.6.1. Conturi specifice contabilității ajustărilor pentru pierderea de valoarea

conturilor de trezorerie …………………………………………………………………………pag. 48

2.6.2. Evenimente și tranzacții privind ajustările pentru pierderea de valoarea

conturilor de trezorerie …………………………………………………………………………pag. 49

CAPITOLUL III Situațiile financiare privind trezoreria unitații patrimoniale …

CAPITOLUL VII Concluzii privind oportunitatea cercetării ……pag. 138

BIBLIOGRAFIE II ……pag. 139

INTRODUCERE

Desfășurarea activității agenților economici presupune, alături de fluxuri reale

(materiale, produse, mărfuri, servicii, etc.), și fluxuri monetare. Toate activitățile specifice de organizare și conducere a intrărilor și ieșirilor monetare, care urmăresc asigurarea lichidităților necesare și plasarea eficientă a excedentelor, reprezintă trezoreria. Aceasta

5

include totalitatea operațiilor bănești, cu sau fără caracter financiar, pe care entitatea le realizează pe parcursul activității sale folosind mijloace care îmbracă și/sau îndeplinesc rolul de bani.

Trezoreria este o secțiune importantă a activității oricărui agent economic, deoarece influențează desfășurarea normală a acitivității, pentru menținerea în permanent a echilibrului financiar.

Trezoreria entității poate fi considerată punctul său forte, deoarece de maniera în care vor fi dirijate fluxurile bănești și financiare, va depinde în final situația patrimonială, respectiv rezultatul final al agentului în cauză.

Chiar dacă, contabilitatea operațiilor de trezoreriei au caracter rutinier, prin repetabilitatea fenomenelor sale, trezoreria oferă informații cheie deoarece cu ajutorul ei, entitatea își finanțează activitatea și își asigură perinitatea. Prin ea, se determină indicatorii necesari gestiunii și analizei financiare, atât pe termen lung cât și pe termen scurt.

Trezoreria rămâne în atenția permanentă a teoriei și practicii economice, deoarece prudența și spirutul de economicitate sunt premise sigure de care depinde eficiența activității în ansamblu.

Noțiunile despre contabilitatea trezorerie sunt studiate în cadrul liceelor tehnologice, profil servicii, specializarea tehnician în activități economice, clasa a XI-a, la modulul „Contabilitatea evenimentelor și tranzacțiilor”. Conform Standardelor de

Pregătire Profesională, prin conținuturile studiate la acest modul elevii își vor forma următoarele competențe: utilizează planul general de conturi pentru înregistrarea evenimentelor și tranzacțiilor; înregistrează evenimente și tranzacții în contabilitate; completează registrele contabile și balanța de verificare.

Lucrarea de față este structurată pe două părți, partea I tratează aspecte teoretice și practice cu privire la contabilitatea trezoreriei, iar partea II prezintă noțiuni și teoretice privind strategiile de evaluare. Tot în paretea a II-a a lucrării am realizat o cerctare experimentală privind infuența evaluării asupra progresului școlar și a dezvoltării personalității elevilor.

Cerința obiectivă privind creșterea eficienței activității instructiv-educative, sub impulsul exigențelor societății contemporane și a competențelor necesare secolului XXI, a generat preocupări intense, promovate insistent în teoria pedagogică și practica școlară, pentru a conferi procesului de învățământ un caracter cât mai rațional și riguros. Ele privesc multiple planuri ale actului didactic: determinarea clară a obiectivelor instruirii,

6

organizarea conținuturilor în concordanță cu principalele caracteristici și tendințe ale științei și tehnicii și cu logica didactică, stabilirea strategiilor de predare-învățare-evaluare

în raport cu obiectivele vizate și conținuturile definite, perfecționarea acțiunilor de evaluare a rezultatelor și a proceselor desfășurate.

Pentru accentuarea eficienței pedagogice a sistemului școlar, a activității de instruire, teoria evaluării nu se poate limita la examinarea și aprecierea rezultatelor obținute, ci trebuie să-și extindă investițiile asupra eficienței sistemului școlar în ansamblu. De asemenea, numai în măsura în care se ține seama de relația dintre rezultatele școlare și celelalte componente ale activității (structura sistemului, dezvoltarea învățământului, conținutul său, metodele și mijloacele de învățământ folosite etc.), rezultatele pot fi explicate și apreciate corespunzător.

PARTEA I – Contabilitatea trezoreriei

CAPITOLUL I

Caracterizarea generală a trezoreriei

7

1.1 Delimitări privind trezoreria

Trezoreria constituie punctul forte a unei entități deoarece, de maniera în care vor fi dirijate fluxurile bănești și financiare de care dispune aceasta va depinde, în cele din

urmă, situația patrimonială precum și rezultatul exercițiului financiar. Trezorerie

reprezintă, de asemenea partea cea mai mobilă a activelor circulante, deoarece presupune o transformare continuuă.

Termenul de trezorerie provine din limba franceză “trésorerie” (tezaur, visterie) și este utilizat în sensuri diferite. În sens restrâns include disponibilitățile de la bănci și în numerar, iar în sens lărgit reprezintă activitatea în cadrul căreia se cuprind tranzacțiile și evenimentele prin care se gestionează instrumentele financiare pe termen scurt, valorile de încasat, disponibilitățile bănești aflate în conturi la societățile bancare, diponibilitățile aflate în casierie, creditele bancare pe termen scurt, disponibilitățile bănești separate sub formă de acreditive la societățile bancare și alte valori de trezorerie.

Conceptul de trezorerie poate fi abordat din două puncte de vedere: organizatoric și structural. Din punct de vedere organizatoric trezoreria reprezintă parte din organigrama unei entități, cu sarcini și atribuții precis delimitate. Funcțiile acestei structuri administrative sunt operaționale și sunt legate de gestiunea lichidității și a riscurilor financiare în asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt și lung. Din punct de vedere structural, definirea trezoreriei comportă acepțiunile: “în sens static, trezoreria se calculează la o dată determinată, ca diferență între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, fiind dependentă de situația relativă a resurselor și mijloacelor, iar în sens dinamic, trezoreria se calculează între două date determinate, ca variație între fluxul de încasări și plăți.”1

Gestiunea trezoreriei cuprinde totalitatea procedurilor, regulilor și deciziilor utilizate și fundamentate de entitate pentru asigurarea și menținerea echilibrului financiar.

Gestiunea trezoreriei vizează două obiective importante, pe de o parte să minimizeze costul capitalului (în cazul unei trezorerii deficitare), iar pe de altă parte să maximizeze rentabilitatea capitalului (în cazul unui excedent de trezorerie). Trezoreria ocazionează intervenția simultană, atât a deciziei de finanțare, cât și a celei de plasament.

1 Deju M. (coordonator), Contabilitatea generală Concepte. Aplicații și studii de caz., Ed. Alma Mater, Bacău, 2011, pag.424

8

Legat de activitatea entității apar termenii de lichiditate și solvabilitate care caracterizează eficiența economică a acesteia.

Lichiditatea reprezintă capacitatea entității de a transforma imediat sau într-un anumit interval de timp, fară pierderi, mijloacele materiale și creanțele de care dispune, în bani de cont sau bani în numerar (mijloace bănești lichide).

Solvabilitatea reprezintă capacitatea societății de a plăti la scadență și în orice condiții, toate datoriile față de creditorii săi. O societate este solvabilă când suma activelor sale investite în imobilizări corporale, active circulante, creanțe certe, resurse bănești, este superioară sau cel puțin egală cu totalul obligațiilor de plată față de partenerii economici (bugetul statului, furnizori, creditori, salariați, bănci etc.). Solvabilitatea este condiția financiară de supraviețuire a unei entități, dacă activitatea acesteia nu este profitabilă, pierderile din patrimoniu duc la insolvabilitate.

Creșterea lichidității și chiar a rentabilității impune stabilirea surselor și destinației numerarului, cunoașterea evoluției numerarului și a surplusului și deficitului de numerar, analiza și controlul numerarului, spre a lua măsuri eficiente și operative în funcție de situația trezoreriei.

Trezoreria poate fi definită ca o imagine a disponibilităților monetare apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, disponibilități care trebuie să facă față scadențelor

în mod continuu.

Importanța trezoreriei a crescut în ultima perioadă datorită modificărilor din viața economică, cum ar fi: evoluția ratei dobânzii și a cursului valutar; amplificarea tranzacțiilor economice între entități; integrarea activității economice naționale în sfera pieței comune europene.

Organizarea contabilității trezoreriei trebuie realizată în mod corespunzător pentru a asigura realizarea în bune condiții a următoarelelor obiective: reflectarea, urmărirea și controlul gestionării corecte a elemntelor de trezorerie; respectarea disciplinei financiare; urmărirea modificărilor care intervin în componența și volumul elementelor de trezorerie; asigurarea promptă și corectă a tuturor informațiilor privind elementele de trezorerie necesare factorilor de decizie existenți la nivelul întreprinderii.

1.2 Structura trezoreriei

9

Trezoreria entității cuprinde din următoarele elemente: investiții financiare pe termen scurt, disponibilități în conturi la bănci și în casă, acreditive.

Investițiile financiare pe termen scurt, denumite și titluri de plasament sau valori mobiliare de plasament, sunt titluiri achiziționate de întreprindere pentru o perioadă scurtă de timp în vederea obținerii unui câștig din plasarea lor.

Titlurile de plasament sunt componente ale activelor circulante, spre deosebire de titlurile de participare a căror posesiune este durabilă încadrându-se în categoria imobilizărilor financiare. Investițiile financiare au ca efect dobândirea dreptului de proprietate asupra unei parti din capitalul emitentului titlurilor (acțiunilor) și dobândirea dreptului de creanță față de emitentul titluirilor (obligațiunilor, bonurilor de tezaur, bonurilor de trezorerie etc.)

Investițiile financiare pe termen scurt includ: acțiuni, obligațiuni, acțiuni proprii răscumpărate, obligațiuni emise și răscumpărate, precum și alte titluri și creanțe cum sunt bunurile de tezaur pe termen scurt, certificatele de deposit etc.

În funcție de sursa de proveniență și de destinația lor, acțiunile și obligațiunile se

împart în două categorii:

Acțiuni și obligațiuni cumpărate în scopul vânzării și obținerii în acest

mod a unui venit;

Acțiuni și obligațiuni proprii. În această categorie sunt incluse titlurile emise de societate, vândute din proprie inițiativă sau la cerere și apoi răscumpărate în scopul revânzării sau anulării.

Acțiunile sunt titluri de valoare emise de o societate, care conferă dreptul deținătorului asupra capitalului societății emitente. Posesorii, denumiți acționari, au dreptul de a încasa un venit variabil sub formă de dividend, în funcție de profitul obținut de societatea emitentă. Dividentul poate varia de la un exercițiu financiar la altul sau poate lipsi, în funcție de hotărârea AGA sau dacă societatea nu a obținut profit anul respectiv.

Obligațiunile atestă dreptul de creanță al posesorului (creditorului) asupra societății emitente (sau asupra statului). Creditorul împrumută societatea cumpărând titluri de valoare, în schimb acesta are dreptul de a încasa periodic o dobândă fixa (prevăzută în contractul de creditare). Emitentul se obligă să răscumpere la scadență obligațiunile.

Alte titluri de plasament și creanțe asimilate sunt achiziționate de societate pentru obținerea veniturilor sub formă de dobânzi, a unui plus de valoare, prin revânzarea lor sau

10

a unei creșteri de valoare prin deținerea lor. În această categorie se încadrează bonurile de tezaur și bonurile de trezorerie pe termen scurt, titlurile de creanțe negociabile pe termen scurt etc.

Valorile de încasat, reprezintă hârtii de valoare aflate în patrimoniul societății pentru a fi transformate într-o perioadă scurtă de timp în disponibilități bănești. În cadrul acestora se includ: cecurile de încasat, efectele comerciale de încasat la bănci la scadență și efectele comerciale remise spre scontare.

Cecurile de încasat sunt documente utilizate în decontările dintre furnizor și cumpărător. Pentru bunurile achiziționate cumpărătorul completează fila de cec, o înmânează furnizorului, iar acesta o depune la bancă în vederea încasării la data scadentă.

Efectele de încasat descriu același circuit ca și cecurile de încasat, sumele înscrise

în aceste efecte fiind încasate la scadență de către furnizori în contul de disponibil. “Ele sunt concomitent simbol al banilor și document de expresie a relețiilor de credit, respectiv relații dintre debitori și creditori.”2

Efectele remise și scontate sunt efecte de comerț existente în portofoliu societății care nu au ajuns la scadență, depuse la o bancă specializată pentru scontare (încasarea în contul de disponibil a valorii efectului de comerț înainte ca acesta să ajungă la scadență).

Ca urmare a scontării, societatea este creditată de banca specializată la nivelul valorii efectului de comerț (bilet la ordin, cambie) corectată cu dobânda (taxa scontului) calculată din momentul scontării pană la scadența înscrisă pe efectul de comerț.

Disponibilitățile bănești se prezintă sub forma numerarului din casieria societății, a depozitelor păstrate la societățile bancare în conturile curente deschise în acest scop, precum și alte valori financiare care sunt convertibile imediat în bani. Disponibilitățile bănești pot fi în lei sau în devize.

Disponibilitățile sau depozitele create în conturile de la bancă pot funcționa la vedere sau la termen. Dacă disponibilitățile sunt la vedere este recomandabil să se utilizeze contul curent, înregistrându-se în acest cont toate operațiile bănești între societate și bancă. În situația în care încasările sunt mai mari decât plățile, soldul contului curent exprimă disponibilitățile aflate în cont, dacă încasările sunt mai mici decât plățile, soldul contului curent exprimă creditele acordate de bancă și nerambursate. Depozitele la termen reprezintă o formă de imobilizare a lichidităților pentru o perioadă scurtă de timp (până la un an) fără ca acestea să fie transferabile sau utilizate înaintea termenului stabilit potrivit

2 Matiș D., Atanasiu P., Contabilitate financiară, Ed. Alma Mater, Cluj Napoca, 2007, pag. 593

11

convențiilor încheiate cu banca. Dobânda aferentă depozitelor la termen este superioară celei aferente disponibilităților la vedere. În categoria disponibilităților bănești se includ, de asemenea, acreditivele și avansurile de trezorerie.

Acreditivele reprezintă „disponibilități bănești (lei și/sau valută) păstrate la banca clientului, destinate plății unor datorii față de furnizori, în momentul depunerii documentelor care atestă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor.”3. Decontarea prin acreditiv este solicitată de regulă de către furnizor, pentru evitarea riscului de neîncasare a creanțelor.

Avansurile de trezorerie reprezintă disponibilitățile bănești, în lei sau devize, puse la dispoziția administratorilor sau altor persone împuternicite de aceștia, în scopul efectuării unor plăți în numele societății sau sume acordate salariaților pentru deplasări.

Alte valori de trezorerie reprezintă valorile cumpărate de societate de la furnizori care urmează a fi consumate în perioada următoare: timbre fiscale și poștale, bilete de tratament și odihnă, tichete și bilete de călătorie, tichete de masă și alte valori (bunuri de tezaur, certificate de depozit cu dobândă, waranul și contractele futures).

“Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare emise de stat cu reducere (discount), pe termen scurt. Riscul asociat bonurilor de tezaur este cel mai scăzut”4 deoarece sunt emisede către stat.

Certificatele de depozit cu dobândă sunt instrumente de credit emise de stat

sau bănci, pentru o perioadă mai mică de un an, câștigul fiind sub forma dobânzii.

Waranul este un titlu de valoare care conferă dreptul deținătorului de a cumpăra acțiunile societății care le-a emis, la un preț fix, pe o perioadă determinată.

Contractele futures reprezintă o înțelegere între două părți de a vinde, respectiv, a cumpăra, un anumit activ, la o scadență viitoare.

Relația trezorerie – instrumente financiare

Dumitrean E., Contabilitate financiară, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2008, pag. 346

Idem 3

12

Potrivit IAS 32 “Instrumente financiare: Prezentare”, un instrument financiar este definit ca fiind “orice contract care generează simultan un activ financiar al unei entități și o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii ale unei alte entități”5.

Activul financiar este orice activ care reprezintă: numerar, un instrument de capital propriu au unei alte unități patrimoniale, un drept contractual de a încasa numerar sau alte active financiare de la o altă entitate sau un drept contractual de a schimba active financiare sau datorii financiare cu altă entitate în condiții care sunt potențial favorabile.

Datoria financiară este o obligație contractuală: de a vărsa numerar sau un alt activ financiar unei alte entități; sau de a schimba active financiare sau datorii financiare cu o altă entitate în condiții care sunt potențial nefavorabile.

Numerarul este activ financiar, deoarece reprezintă mijlocul de schimb, motiv pentru care, moneda este baza de evaluare și de recunoaștere a tuturor tranzacțiilor în situațiile financiare. Depozitul de numerar deținut de entitate la o bancă sau la o instituție finaciară similară este considerat de asemenea activ financiar deoarece reprezintă dreptul contractual al deponantului de a obține numerar de la instituția respectivă sau de a emite instrumente de plată în favoarea unui creditor pentru plata unei datorii financiare.

Cele mai cunoscute active financiare reprezentând un drept contractual de a încasa în viitor numerar, cât și de datorii financiare corespunzătoare reprezentând obligații contractuale de a plăti numerar în viitor sunt: conturi de creanțe și datorii comerciale, efecte comerciale de încasat și de plătit, împrumuturi de încasat și de plătit și obligațiuni de încasat și de plătit.

După cum se observă, în definiția activelor și datoriilor financiare se încadrează o mare parte a activelor și datoriilor bilanțiere. În ce privește elementele de trezorerie nu intră însă decât disponibilitățile, investițiile financiare pe temen scurt precum și creditele bancare pe termen scurt. Majoritatea instrumentelor financiare care se regăsesc în structura trezoreriei fac parte din categoria celor deținute pentru a fi tranzacționate și disponibile pentru vânzare; excepție facând acțiunile proprii, pe care le tratăm separat și instrumentele financiare deținute până la scadența mai mică de un an, cum ar fi certificatele de depozit mai mici de un an.

1.4 Recunoașterea și evaluarea elementelor de trezorerie

5 IFRS, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, Ed. CECCAR, 2009, pag. 1616

13

Recunoașterea este operatiunea în urma căreia un element va fi înregistrat în cadrul activelor, datoriilor sau a capitalurilor proprii. Criteriile de recunoaștere în concordanță cu “Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare” sunt:

Un activ financiar se va recunoaște în cazul în care:

este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre în entitate; și

are un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil. O datorie financiară se va recunoaște în cazul în care:

este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat să iasă din entitate; și

are un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil.

Conform IAS 39: “ O entitate trebuie să recunoască un activ financiar sau o datorie financiară în situația poziției sale financiare atunci când, și numai atunci când, entitatea devine o parte a prevederilor contractuale ale instrumentului.”6

Recunoașterea activelor și datoriilor fianciare poate fi făcută utilizând principiul înregistrării în funcție de data tranzacționării (data la care entitatea se angajează să cumpere un activ), sau de data decontării (data la care activul este livrat către entitate).

Metoda folosită trebuie aplicată consecvent pentru activele financiare care aparțin aceleași categorii.

În momentul în care activele financiare și datoriile financiare sunt inițial recunoscute, entitatea trebuie să le evalueze la constul lor, adică la valoarea justă a contraprestației oferite de acestea. Costul de tranzacționare fiind inclus în evaluarea inițială a tuturor activelor și datoriilor financiare.

“Evaluarea reprezintă procesul prin care se determină valoarea la care elementele situațiilor financiare sunt recunoscute în conabilitate și prezentate în bilanț și contul de profit și pierdere”7.

Conform “Cadru general al IASB” se folosesc diverse baze de evaluare care sunt utilizate în situațiile financiare în combinații diferite. Ele includ următoarele elemente:

Costul istoric. Elementele de activ sunt înregistrate la valoarea în numerar

sau echivalente ale numerarului sau la valoarea justă din momentul achiziției lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației sau, în unele împrejurări (cum ar fi impozitul pe profit), la valoarea la care se așteaptă să fie plătită în

IFRS, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, Ed. CECCAR, 2009, pag. 2078

OMFP 3055/29.10.2009

14

numerar sau echivalente de numerar pentru stingerea datoriilor, pentru desfășurarea normală a activității.

Costul curent. Elementele de activ sunt înregistrate la valoarea în numerer sau echivalente ale numerarului, care ar trebui plătită dacă aceleași active sau unul asemănător ar fi achiziționat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea nedecontată

în numerar sau echivalente ale numerarului, necesară pentru a deconta în prezent obligația.

Valoarea realizabilă (de decontare). Elementele de activ sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalente ale numerarului, care poate fi obținută în prezent prin vânzarea lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea lor de decontare, aceasta reprezintă valoarea neactualizată în numerar sau echivalente ale numerarului, care trebuie plătită pentru a deconta datoriile potrivit desfășurării normale a activității.

Valoarea actualizată. Elementele de activ sunt înregistrate la valoarea

actualizată a viitoarelor intrări nete de numerar, care urmează să fie generate în derularea normal a activității. Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieșiri de numerar, care se așteaptă să fie necesare pentru a deconta datoriile, potrivit desfășurării normale a activității.

Costul istoric este baza de evaluare cel mai frecvent utilizată de unitățile patrimoniale în vederea elaborării situațiilor financiare. De obicei acesta este combinat cu alte baze de evaluare. De exemplu, stocurile sunt înregistrate de obicei la minimul dintre cost și valoarea realizabilă netă, titlurile tranzacționabile pot fi înregistrate la valoarea de piață, iar datoriile privind pensile la valoarea actualizată. Mai mult unele societăți utilizează costul curent ca răspuns la incapacitatea modelului contabil bazat pe costul istoric de a rezolva problemele legate de efectul modificării prețurilor activelor nemonetare.

Investițiile financiare pe termen scurt sunt evaluate astfel:

Evaluarea la intrarea în patrimoniu se realizează la costul de achiziție, prin care se întelege prețul de cumpărare, sau la valoarea stabilită în baza unui contract de achiziție. Spre deosebire de alte categorii de elemente similare, cheltuielile accesorii de achiziție a titlurilor cum sunt comisioanele și alte cheltuieli aferente, nu se includ în costul de achiziție, ci se înregistrează direct pe cheltuieli de exploatare.

Evaluarea la data bilanțului are la bază comparația valorii de inventar (determinată în funcție de cursul mediu al ultimei luni sau în funcție de valoarea de negociere probabilă) cu valoarea contabilă a titlurilor de plasament în condițiile aplicării principiului prudenței.

15

În cazul diferențelor în minus (când valoarea de inventar este mai mică), ce se stabilesc în urma

acestei operații se constituie provizioane pentru deprecierea titlurilor de plasament.

Evaluarea la ieșirea din patrimoniu operează cu valoarea de ieșire stabilită prin una din următoarele metode: metoda identificării specifice (valoarea de ieșire este identică cu valoarea de intrare sau valoarea contabilă), costul mediu ponderat – CMP, metoda FIFO (prima intrare – prima ieșire), metoda LIFO (ultuma intrare – prima ieșire).

Evaluarea disponibilităților și a operațiilor în devize, implică următoarele aspecte:

creanțele și datoriile entității patrimoniale, inclusiv cele în devize, se înregistrează

în contabilitate la valoarea lor nominală;

operațiile comerciale de decontare în devize, precum și cele de încasări și plăți în devize necesită evaluarea la cursul de schimb în vigoare din ziua când se face operațiunea;

diferențele de curs valutar, între data înregistrăni creanțelor și datoriilor în devize și data încasării, respectiv a plății lor, inf1uențează veniturile sau cheltuielile financiare,

după cum sunt favorabile sau nefavorabile;

diferențele nefavorabile de curs valutar aferente creditelor pentru investiții în valută, precum și a furnizorilor externi de imobilizări se înregistrează ca si cheltuieli

privind diferențele de curs valutar;

la închiderea exercițiului, creanțele și datoriile în devize se evaluează la cursul din

ultima zi a anului, stabilit de BNR, iar diferențele de curs valutar, față de data înregistrării în contabilitate, se reflectă potrivit tratamentului de bază în conturile de cheltuieli și venituri financiare;

la închiderea exercițiului financiar, disponibilitățile în devize se evaluează la cursul

de schimb în vigoare la acea dată, iar diferențele de curs rezultate sunt recunoscute ca

venituri sau cheltuieli financiare,după caz.

16

CAPITOLUL II

Organizarea contabilității trezoreriei

Contabilitatea trezoreriei este oranizată conform prevederilor Legii contabilității 82/1991 republicată, asigură evidența existenței și mișcării investițiilor financiare pe termen scurt (titlurilor de plasament), disponibilităților bănești, creditelor bancare pe termen scurt și altor valori de trezorerie.

Contabilitatea trezoreriei trebuie organizată și condusă în așa fel încât sa asigure realizarea următoarelor obiective:

reflectarea, urmărirea și controlul existenței și gestionării corecte a elementelor

de trezorerie;

17

respectarea legislației financiare privind operațiile de încasări și plăți fără numerar prin conturile deschise la bănci;

urmărirea modificărilor ce intervin în componența și volumul elementelor de trezorerie;

alegerea și utilizarea eficientă a instrumentelor de trezorerie, precum și a celor

mai avantajoase forme de decontare;

contractarea și utilizarea creditelor bancare pe baza unei analize detaliate și numai în măsura în care acestea sunt necesare pentru reglarea lichidităților și menținerea capacității de plată, precum și pentru alte destinații bine definite;

asigurarea promptă și corectă a tuturor informațiilor privind elementele de

trezorerie necesare factorilor de decizie pentru elaborarea unui buget de trezorerie real, în deplină concordanță cu posibilitățile financiare ale entității.

Pentru îndeplinirea în condiții bune a obiectivelor care îi revin, contabilitatea trezoreriei trebuie să fie organizată și condusă în mod corespunzător. În acest scop trebuie să se țină seama de influența următorilor factori:

Structura elementelor de trezorerie. În structura trezoreriei se cuprind: titlurile de

plasament, disponibilitățile în conturi la bănci și în casă, în lei și în devize, creditele bancare pe termen scurt și alte valori de trezorerie. În contabilitate, elementele de structură ale trezoreriei sunt reflectate cu ajutorul diferitelor conturi sintetice de gradul I și II și a conturilor analitice.

Locul unde se află valorile de trezorerie, poate fi: casieria unității, băncile, terțe unități sau persoane. Se folosesc evidențe operative și conturi sintetice adecvate locurilor unde se află valorile de trezorerie.

Formele decontărilor fără numerar prin intermediul conturilor deschise la bănci, cu

instrumentele de decontare adecvate, necesită nu numai folosirea de conturi sintetice ci și

înregistrări contabile diferite.

Contabilitatea sintetică a trezoreriei se organizează cu ajutorul conturilor din clasa

5 „Conturi de trezorerie”, care cuprinde următoare grupe de conturi:

50 „Investiții financiare pe termen scurt”

51 „Conturi la bănci”

53 „Casa”

54 „Acreditive”

18

58 „Viramente interne”

59 „Ajustări pentru pierdere de valoare a conturilor de trezorerie”

Contabilitatea investițiilor pe termen scurt

Investițiile financiare pe termen scurt sunt titluri de plasament concretizate în hârtii de valoare, achiziționate de pe piața financiară, care au ca scop principal realizarea unui câștig pe termen scurt în urma revânzării acestora la un preț mai mare decât cel de cumpărare. În categoria investițiilor financiare pe termen scurt intră:

acțiuni emise de către societăți din cadrul grupului;

acțiuni proprii, care sunt răscumpărate cu scopul de a fi anulate sau

revândute;

obligațiuni emise de către unitate, care sunt răscumpărate la scadență în vederea anulării acestora;

alte investiții financiare pe termen scurt: bonuri de subscriere automată,

certificate de investitor, drepturi de tragere, efecte comerciale, certificate de depozit etc.

Titlurile de plasament se deosebesc de titlurile imobilizate deoarece acestea din urmă sunt achiziționate și păstrate de către entitate în mod durabil (pe o perioadă mai mare de un an), pe când titlurile de plasament sunt achiziționate și păstrate pe termen scurt (până la un an).

Dacă titlurile de plasament achiziționate au fost emise de către alte societăți, operația se numește cumpărare, iar dacă titlurile de plasament sunt redobândite de către emițătorii lor pentru a fi anulate sau revândute, operația se numește răscumpărare.

Pot avea loc reclasări ale unui titlu de valoare din cadrul imobilizărilor financiare în cadrul investițiilor financiare pe termen scurt, și invers, în funcție de intenția entității cu privire la termenul deținerii lor în patrimoniu.

2.1.1. Conturi specifice contabilității investițiilor pe termen scurt

și funcțiunea lor

19

Contabilitatea investițiilor financiare pe termen scurt se realizează cu ajutorul grupei 50 „Investiții financiare pe termen scurt”, care cuprinde următoarele conturi sintetice de gradul I și gradul II:

501 „Acțiuni deținute la entitățile afiliate”

505 „Obligațiuni emise și răscumpărate”

506 „ Obligațiuni”

508 „Alte investiții pe termen scurt și creanțe asimilate”

5081 “Alte titluri de plasament”

5088 “Dobânzi la obligațiuni și titluri de plasament”

509 „Vărsăminte de efectuat pentru investiții financiare pe termen scurt”

5091 „Vărsăminte de efectuat pentru acțiunile deținute la entitățile afiliate”

5092 „Vărsăminte de efectuat pentru alte investiții pe termen scurt”

Conturile 501 „Acțiuni deținute la entitățile afiliate”, 505 „Obligațiuni emise și răscumpărate”, 506 „ Obligațiuni” și 508 „Alte investiții pe termen scurt și creanțe asimilate” au funcția contabilă de activ, iar contul 509„Vărsăminte de efectuat pentru investiții financiare pe termen scurt” are funcția contabilă de pasiv.

Investițiile financiare pe termen scurt sunt supuse deprecierii (reversibile), caz în care se impune constituirea ajustărilor pentru depreciere. Contabilitatea acestor ajustări se conduce cu structura de conturi 59 „Ajustări pentru deprecierea conturilor de trezorerie”, în cadrul căreia s-au nominalizat conturi operaționale, de gradul I, care au funcția contabilă de pasiv.

Contul 501 „Acțiuni deținute la entitățile afiliate”, după conținutul economic este un cont de plasamente și active bănești, cu ajutorul căruia se ține evidența acțiunilor deținute la entitățile afiliate, concretizate în acțiuni, achiziționate în vederea obținerii unui câștig pe termen scurt, prin vânzarea la un preț mai mare decât cel de cumpărare, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: valoarea costului de achiziție al acțiunilor cumpărate de entitate din cadrul grupului (509,512,531); diferențele favorabile din evaluarea la sfârșitul exercițiului financiar, a valorilor mobiliare pe termen scurt admise la tranzacționare pe o piață reglementată (768); creșterea valorii activelor financiare disponibile pentru vânzare, inclusă în capitalul propriu în cadrul situațiilor financiare anuale consolidate (106).

În credit se înregistrează: valoarea costului de achiziție al acțiunilor vândute (461,

512, 531); diferența dintre prețul de achiziție (mai mare) și prețul de vânzare (mai mic) al

20

acțiunilor vândute (664); diferențele nefavorabile din evaluarea la închiderea exercițiului financiar, a valorilor mobiliare pe termen scurt admise pentru tranzacționare (668); ajustarea rezervei de valoare justă în urma constatării diferențelor nefavorabile din evaluarea activelor financiare disponibile pentru vânzare în cadrul situațiilor financiare anuale consolidate (106).

Soldul debitor reprezintă valoarea acțiunilor deținute pe termen scurt la entitățile din cadrul grupului.

Contul 505 „Obligațiuni emise și răscumpărate”, după conținutul economic, este un cont de plasamente și active bănești, cu ajutorul căruia se ține evidența obligațiunilor emise și răscumpărate în vederea anulării, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: valoarea obligațiunilor emise și răscumpărate (509, 512,

531).

În credit se înregistrează: valoarea obligațiunilor emise și răscumpărate anulate

(161).

Soldul debitor reprezintă valoarea obligațiunilor emise și răscumpărate, neanulate.

Contul 506 „ Obligațiuni”, după conținutul economic este un cont de plasamente

și active bănești, cu ajutorul căruia se ține evidența obligațiunilor cumpărate în vederea obținerii unui câștig pe termen scurt, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: valoarea costului de achiziție a obligațiunilor cumpărate

(509, 512, 531); diferențele favorabile din evaluarea, la încheierea exercițiului financiar, a valorilor mobiliare pe termen scurt admise la tranzacție (768).

În credit se înregistrează: valoarea costului de achiziție al obligațiunilor vândute (461, 512, 531); diferența dintre prețul de achiziție și prețul de vânzare al obligațiunilor vândute (664); diferențele nefavorabil din evaluarea la încheierea exercițiului financiar, a valorilor mobiliare pe termen scurt admise la tranzacționare pe piață (668).

Soldul debitor reprezintă valoarea obligațiunilor deținute în portofoliul entității.

Contul 5081 “Alte titluri de plasament”, după conținutul economic este un cont de plasamente și active bănești, cu ajutorul căruia se ține evidența altor titluri cumpărate în vederea obținerii de venituri financiare, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: valoarea costului de achiziție al altor investiții pe termen scurt cumpărate (5092, 512, 531); diferențele favorabile de curs valutar aferente altor valori de trezorerie, cum sunt titlurile de stat în valută și depozitele pe termen scurt în valută, stabilite la închiderea exercițiului financiar (765).

21

În credit se înregistrează: valoarea costului de achiziție al altor investiții pe termen scurt vândute (461, 512, 531); diferența dintre prețul de achiziție (mai mare) și prețul de vânzare (mai mic) a altor titluri de plasament vândute (6642); diferențele nefavorabile de curs valutar aferente altor valori de trezorerie în valută, stabilite la vânzarea sau închiderea exercițiului financiar (665).

Soldul debitor reprezintă valoarea altor tittluri de plasament cumpărate, existente la

un moment dat.

Contul 5088 “Dobânzi la obligațiuni și titluri de plasament”, după conținutul economic este un cont de creanțe asimilate, cu ajutorul căruia se ține evidența dobânzilor aferente obligațiunilor și titlurilor de pasament cumpărate în vederea obținerii de venituri financiare, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: valoarea dobânzilor de încasat, aferente altor investiții pe

termen scurt (512, 531).

În credit se înregistrează: valoarea dobânzilor încasate (512, 531).

Soldul debitor reprezintă valoarea dobânzilor de încasat, aferente altor titluri de plasament cumpărate, existente la un moment dat în portofoliul unității.

Conturile 5091 „Vărsăminte de efectuat pentru acțiunile deținute la

entitățile afiliate”, 5092 „Vărsăminte de efectuat pentru alte investiții pe termen

scurt”, după conținutul economic sunt conturi de datorii pe termen scurt, cu ajutorul cărora se ține evidența vărsămintelor de efectuat pentru investițiile pe termen scurt cumpărate, iar după funcția contabilă este un cont de pasiv.

În credit se înregistrează: valoarea costului de achiziție al investițiilor pe termen scurt cumpărate pe credit (501, 505, 506, 5081); diferențele de curs valutar nefavorabile, rezultate în urma evaluării datoriilor în valută, reprezentând vărsăminte efectuate pentru investițiile pe termen scurt, la cursul de la încheierea exercițiului financiar

(665).

În debit se înregistrează: valoarea costului de achiziție al investițiilor pe termen scurt achitate (512, 531); diferențele de curs valutar favorabile, rezultate în urma evaluării datoriilor în valută, reprezentând vărsăminte efectuate pentru investițiile pe termen scurt, la cursul de la încheierea exercițiului financiar sau în urma achitării acestora

(765).

Soldul creditor reprezintă costul de achiziție al investițiilor pe termen scurt cumpărate, dar neachitate.

22

2.1.2. Evenimente și tranzacții privind investițiile financiare pe termen scurt

Valoarea contabilă de înregistrare a titlurilor în cadrul conturilor este egală cu prețul de cumpărare sau cu valoarea stabilită conform contractelor de achiziție. Cheltuielile necesare de cumpărare a titlurilor de valoare, cum sunt comisioanele intermediarilor, onorariile, spezele bancare și alte cheltuieli asimilate, se înregistrează direct în cheltuielile de exploatare ale exercițiului.

Dacă titluri de valoare similare au prețuri de intrare diferite, evaluarea la ieșire se face, după caz, potrivit metodei identificării specifice, costului mediu ponderat (CMP) sau metodei primului intrat-primului ieșit (FIFO), în aceleași condiții ca și stocurile. După caz, se poate folosi și metoda ultimului intrat – primului ieșit (LIFO).

1. O filială achiziționează un pachet de 400 acțiuni emise de o altă filială din cadrul grupului la cost de achiziție de 2 lei/acțiune, pe care le va achită prin bancă. Ulterior ,se vând în numerar 200 din acțiunile achiziționate cu prețul de 2,5 lei/acțiune și 100 de acțiuni cu prețul de 1,8 lei/acțiune.

Achiziționarea acțiunilor: 400 x 2 lei/acțiune = 800 lei

“Casa în lei”

23

501 400

„Acțiuni deținute la entitățile afiliate”

7642 100

„Câștiguri din investiții pe termen scurt cedate”

Vânzarea cu pierdere a acțiunilor:

„Pierderi privind investiții pe termen scurt cedate”

2. O entitate achiziționează, în numerar, un pachet de 400 acțiuni emise de o altă societate, la cost de achiziție de 1 leu/acțiune. Ulterior, se vând 200 din acțiunile achiziționate cu prețul de 1,5 lei/acțiune și 100 de acțiuni cu prețul de 0,9 lei/acțiune. Încasarea creanțelor se face prin bancă.

Achiziționarea acțiunilor: 400 x 1 leu/acțiune = 400 lei

24

7642 100

„Câștiguri din investiții pe termen scurt cedate”

Vânzarea cu pierdere a acțiunilor:

„Pierderi privind investiții pe termen scurt cedate”

Încasarea pin bancă a cțiunilor vândute:

Decontarea se face în numerar. La scadență, se răscumpără în numerar obligațiunile la valoarea nominală.

Subscrierea împrumutului:

Vânzarea obligațiunilor emise:

4. Se achiziționează un pachet de 500 obligațiuni la un preț unitar de 5 lei/obligațiune. Achitarea obligațiunilor se face ulterior prin bancă. Dobanda calculată pentru obligațiunile deținute este de 250 lei, care se încasează în numerar. Ulterior, se vând cu numerar 300 de obligațiuni cu prețul de 6 lei/obligațiune și 100 de obligațiuni la prețul de 4,5 lei/obligațiune.

Achiziționarea obligațiunilor:

Încasarea dobânzii:

Vânzarea cu pierdere a obligațiunilor:

„Pierderi privind investiții pe termen scurt cedate”

2.2 Contabilitatea decontărilor prin conturile la bănci

27

Conturile deschise la bănci asigură atât concentrarea disponibilităților bănești cât și

efectuarea de plăți fără numerar.

Conturile la bănci se impart în următoarele categorii8:

Conturi de disponibil (conturi de activ), din care se pot efectua plăți, de

catre titular doar în limita disponibilităților existente în sold;

Conturi de credite bancare de trezorerie (conturi de pasiv), din care se pot

efectua plăți, de către titular, în limita creditelor de trezorerie aprobate, mai puțin

soldul creditor anterior angajării acestor plăți;

Conturi curente (conturi bifuncționale), reprezentând o combinație a

primelor două, a căror sold debitor reprezintă disponibilitățile bănești proprii, iar soldul creditor reprezintă plățile angajate în limita creditelor de trezorerie, acceptate de bancă.

Tranzacțiile efectuate prin conturile bancare se numesc decontări fără

numerar si sunt efectuate prin virarea unei sume în lei sau devize din contul debitorului în contul creditorului.

Contabilitatea decontărilor fără numerar reflectă operații economice care presupun înregistrarea valorilor de încasat, cum sunt cecurile și efectele comerciale depuse la bancă, disponibilitățile în lei și în devize, creditele bancare pe termen scurt, precum și dobânzilor aferente disponibilităților și creditelor bancare.

Caracteristicile decontărilor fără numerar sunt9:

Natura lor dublă, determinată de un transfer de fonduri propriu zis și de un flux de mesaje între părți, conținând instrucțiunile de plată;

Diferența în timp între momontul inițierii și cel al finalizării plății;

Existența unuia sau mai multor intermediari în procesarea acestui tip de plăți.

Disponibilitățile în devize se înregistrează în conturi deschise distinct pentru fiecare tip de valută. Încasările și plățile în valută se convertesc în lei la cursul zilei, iar la sfârșitul lunii se evaluează în lei la cursul din ultima zi a lunii. Fluctuațiile cursurilor valutare pot apărea fie ca diferențe favorabile (venituri financiare), fie ca diferențe nefavorabile (cheltuieli financiare).

M. D. Paraschivescu, W. Păvăloaia, Contabilitate financiară, Ed. Tehnopress, Iași 2007, pag. 471

I. P. Pântea, GH. Bodea, Contabilitatea financiară, Ed. Intelcredo, Deva 2011, pag.190

28

2.2.1. Conturi specifice decontărilor prin conturile la bănci și funcțiunea lor

Contabilitatea decontărilor prin conturile la bănci se realizează cu ajutorul conturilor din grupa 51 “Conturi la bănci”, detaliată pe următoarele conturi sintetice de

gradul I și gradul II:

511 „Valori de încasat”

Contul 511 “Valori de incasat” după conținutul economic, este un cont de active

circulante bănești cu ajutorul căruia se ține evidența valorilor de încasat, cum sunt cecurile și efectele comerciale primite de la clienți.

În debit se înregistrează: valoarea cecurilor și a efectelor comerciale primite de la clienți (411, 413).

În credit se înregistrează: valoarea cecurilor și a efectelor comerciale încasate

(512); valoarea sconturilor acordate (667).

Soldul debitor reprezinta valoarea cecurilor și a efectelor comerciale neîncasate.

29

Contul 512 "Conturi curente la banci" după conținutul economic este un cont de active circulante bănești, cu ajutorul căruia se ține evidența disponibilitătilor în lei ( 5121

„Conturi la bănci în lei”) și valută (5124 „Conturi la bănci în valută”) aflate în conturi la bănci, a sumelor în curs de decontare, precum și a miscării acestora, iar după funcția contabilă este un cont bifuncțional.

În debit se înregistrează: sumele depuse sau virate în cont, rezultate din încasările

în numerar, din cecuri, din alte conturi bancare, din acreditive etc. (581); valoarea subvențiilor primite și încasate (445); valoarea sumei încasate din vânzarea acțiunilor proprii (109, 141); suma împrumuturilor obținute prin emisiuni de obligatiuni (161); creditele bancare pe termen lung și scurt încasate (162, 519); sumele încasate de la entități afiliate sau de la entități legate prin interese de participare (166, 451, 453); sumele încasate reprezentând alte împrumuturi și datorii asimilate (167); valoarea creanțelor imobilizate și a dobânzilor aferente încasate, precum și a garanțiilor restituite (267); sumele încasate de la clienți (411, 413); sumele recuperate din debite ale personalului (428); taxa pe valoarea adaugată de recuperat, încasată de la bugetul statului (4424); sumele restituite de la buget, reprezentând vărsăminte efectuate în plus în relația cu bugetul statului și asigurările sociale

(448, 438); sumele lăsate temporar la dispozitia entității de catre acționari/asociați (455); sumele depuse ca aport în numerar la capitalul social (456); sumele primite ca rezultat al operațiilor în participație (458); sumele încasate de la debitorii diverși (461); sumele încasate de la creditorii diverși (462); sumele încasate în avans și care privesc exercițiile urmatoare (472); sumele încasate, în curs de clarificare (473); sumele virate unității de către subunități (în contabilitatea unității) sau subunităților, de către unitate (în contabilitatea subunitatilor) (481, 482); valoarea investițiilor pe termen scurt cedate, inclusiv a diferențelor favorabile din cedare (501, 506, 508, 764); valoarea cecurilor și a efectelor comerciale încasate (511); sumele încasate reprezentând redevente, locații de gestiune și chirii (706); sumele încasate din activități diverse (708); sumele încasate reprezentând dobănzile aferente disponibilităților în conturi la bănci (766); dobanzile

încasate aferente disponibilităților aflate în conturile curente (518); sumele încasate reprezentând subvenții aferente veniturilor (741); sumele încasate reprezentând alte venituri din exploatare (758); sumele încasate reprezentând dividendele pentru participațiile la capitalul altor societati (761, 762); sumele încasate reprezentând dobânzile aferente creantelor imobilizate (763); sumele încasate din investiții financiare cedate (764); valoarea sconturilor încasate de la furnizori sau alți creditori (767); sumele încasate

30

reprezentând venituri extraordinare (771); creditele bancare pe termen scurt, acordate de bancă pentru nevoi temporare, prin conturi bancare distincte (519); diferențele favorabile de curs valutar, aferente operațiunilor efectuate în valută în cursul perioadei sau disponibilitaților la bancă, în valută, existente la finele lunii, respectiv la închiderea exercițiului financiar (765); diferențele favorabile, aferente operațiunilor cu decontare în funcție de cursul unei valute, în cursul exercitiului (768).

În credit se înregistrează: sumele ridicate în numerar din cont sau virate în alt cont de trezorerie (581); sumele plătite reprezentând rambursarea împrumuturilor din emisiuni de obligațiuni (161); creditele pe termen lung și scurt rambursate (162, 519); sumele restituite entităților afiliate, entităților legate prin interese de participare sau altor entități (451, 453, 166); sumele plătite reprezentând rambursarea altor împrumuturi și datorii asimilate, precum și garanțiile de bună execuție restituite terților (167); valoarea de achiziție a imobilizărilor financiare si a investitiilor pe termen scurt cumparate (261, 263,

265, 501, 505, 506, 508); vărsămintele efectuate pentru partea neachitată a imobilizărilor financiare și a investițiilor pe termen scurt (269, 509); sumele achitate coparticipanților sau virate ca rezultat al operațiilor în coparticipație (458); suma dobânzilor plătite (168, 518,

519, 666); valoarea împrumuturilor acordate pe termen lung (267); plățile efectuate către furnizori de bunuri și servicii, inclusiv prin intermediul efectelor comerciale (401, 403,

404, 405); plățile efectuate către personalul entității (421, 423, 424, 425, 426, 428); sumele achitate terților, reprezentând rețineri sau opriri din salarii (427); partea din subvențiile aferente activelor sau veniturilor, restituită (4751, 4752, 472); plăți ocazionate de inființarea sau dezvoltarea entității (201); sume achitate colaboratorilor (401); cheltuieli legate de emiterea instrumentelor de capitaluri proprii, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea lor ca imobilizări necorporale (149); alte cheltuieli legate de răscumpărarea instrumentelor de capitaluri proprii (149); sumele achitate reprezentând cheltuieli cu întreținerea și reparațiile, redeventele, locatiile de gestiune si chiriile, primele de asigurare, studiile si cercetarile, comisioanele si onorariile, protocol, deplasari, detasari, transferari, postale si taxe de telecomunicatii, sume achitate pentru alte servicii executate de terti (611 la 614, 622 la 626, 628); valoarea serviciilor bancare plătite (627); plăți efectuate reprezentând alte cheltuieli de exploatare (658); sumele plătite anticipat (471); sumele plătite pentru acțiuni proprii răscumpărate (109); valoarea sconturilor reținute de bănci (667); sumele achitate reprezentând contribuția la asigurările sociale și la asigurările sociale de sănătate (431); sumele achitate reprezentând contribuția entității și a

31

personalului la constituirea fondului pentru ajutorul de șomaj (437); sumele virate asigurărilor sociale reflectate ca alte datorii sociale (438); sumele virate reprezentând contribuția unității la schemele de pensii facultative, respectiv la primele de asigurare voluntară de sănătate (438); sumele plătite la buget, reprezentând impozitul pe profit/venit

(441); plata către buget a taxei pe valoarea adaugată datorate și a taxei pe valoarea adaugată plătite în vama (4423, 4426); plata către buget a impozitului pe venituri de natura salariilor (444); plățile efectuate către organismele publice privind taxele și varsămintele asimilate datorate (447); plata către bugetul de stat a accizelor, altor impozite, taxe și vărsăminte asimilate (446, 448); sumele achitate acționarilor/asociaților (455, 456); sumele achitate actionarilor/asociatilor din dividendele cuvenite (457); taxele de mediu achitate (652); umele achitate creditorilor diverși (462); restituirea sumelor aflate în curs de clarificare (473); plățile efectuate reprezentând sume transferate între unitate și subunități (481, 482); diferențele nefavorabile de curs valutar, aferente operațiunilor în valută, efectuate în cursul perioadei, sau disponibilităților aflate în conturi la bancă în valută, la finele lunii, respectiv la închiderea exercițiului financiar (665); diferențele nefavorabile, aferente operatiunilor cu decontare în funcție de cursul unei valute, în cursul perioadei (668).

Soldul debitor reprezintă disponibilitățile în lei și în valută, iar soldul creditor,

creditele primite.

Contul 518 "Dobânzi" după conținutul economic sunt conturi de datorii/creanțe pe termen scurt, cu ajutorul căruia se ține evidența dobanzilor datorate, precum și a dobânzilor de încasat, aferente creditelor acordate de bănci în conturile curente, respectiv disponibilităților aflate în conturile curente, iar după funcția contabilă este un cont bifunctional.

În debit se înregistrează: dobânzile de încasat aferente disponibilităților aflate în conturile curente (766); dobănzile plătite, aferente împrumuturilor primite (512).

În credit se înregistrează: dobînzile datorate, aferente creditelor acordate de bănci

în conturile curente (666); dobanzile încasate aferente disponibilitatilor aflate în conturile curente(512).

Soldul debitor reprezinta dobanzile de primit, iar soldul creditor, dobânzile de

plătit.

Contul 519 "Credite bancare pe termen scurt" după conținutul economic este cont de datorii pe termen scurt, cu ajutorul căruia se ține evidența creditelor acordate de

32

bănci pe termen scurt, iar după funcția contabilă este un cont de pasiv.

În credit se înregistrează: creditele bancare pe termen scurt, acordate de bancă pentru nevoi temporare, prin conturi bancare distincte, inclusiv dobanzile datorate (512, 666).

În debit se înregistrează: creditele bancare pe termen scurt restituite, inclusiv

dobanzile platite (512).

Soldul creditor reprezintă creditele bancare pe termen scurt nerestituite

2.2.2. Evenimente și tranzacții efectuate prin conturi curente la bănci

Fuxurile de înregistrări specific decontărilor fără numerar pot fi structurate în următoarele categorii:

încasări: stingeri de creanțe monetare, încasări de venituri și câștiguri;

plăți: stingeri de datorii monetare, plata cheltuielilor și pierderilor;

transferuri: (viramente interne) între diferite conturi de trezorerie.

1. O societate comercială expediază prin poștă mărfuri în valoare de 500 lei plus TVA, costul de achiziție al acestora fiind de 400 lei. Se primește de la client mandatul poștal care atestă decontarea creanței, dar suma nu a intrat în contul bancar. Ulterior, suma este consemnată în extrasul de cont.

Primirea mandatului poștal:

2. O entitate facturează servicii prestate în valoare de 1 000 lei plus TVA. Decontarea se face printr-un bilet la ordin, care va fi depus la bancă și încasat la scadență.

Facturarea serviciilor prestate:

Încasarea biletului la scadență:

34

OBS: Dacă furnizoriul solicită scontarea biletului la ordin (încasarea înainte de scadență) pentru o taxă de scont de 3%, se va înregistra:

Remiterea biletului spre scontare:

„Cheltuieli privind scontări acordate”

3. Se achită o datorie față de un furnizor extern în valoare de 800 euro, la un curs

de 4,4 lei/euro, datoria fiind înregistrată la un curs de 4,35 lei/euro.

„Cheltuieli din diferențe de curs valutar”

4. O entitate exportă mărfuri în afara Comunității Europene, în valoare de 1 000 USD, la un curs de 3,42 lei/USD, costul mărfii vândute fiind de 2 700 lei. Încasarea clientului extern se va face prin contul bancar la un curs de 3,5 lei/USD.

„Cheltuieli privind mărfurile” „Mărfuri”

Încasarea mărfurilor vândute:

5. O entitate primește un credit bancar pe termen scurt (3 luni) în valoare de 6 000 lei, cu o dobândă de 12% pe an. Societate rambursează lunar suma de 2 060 lei din care 2 000 lei rata și 60 lei dobânda aferentă.

Primirea creditului bancar pe termen scurt:

„Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt”

36

2.3 Contabilitatea decontărilor prin casă

Numerarul deținut de o entitate, în lei sau valută, este păstrat în casieria proprie unității și se caracterizează printr-o mare rigurozitate în gestiune. În condiții normale, ponderea acestor operațiuni este redusă în totalul decontărilor, întrucât sumele mari de numerar necesită spații mari pentru depozitare, precum și riscuri în manevrarea acestora.

Decontările cu numerar se fac individual, fără intermediere, cu respectarea reglementărilor în vigoare. Conform Ordonanței Guvernului nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare, modificată prin ordonanța 94/2004, persoanele juridice pot efectua plăți în numerar în urmatoarele cazuri: plata salariilor și a altor drepturi de personal; alte operațiuni de plăți ale persoanelor juridice cu persoane fizice; plăți către o persoană juridică, în limita unui plafon zilnic maxim de 5 000 lei. Sunt interzise plăți fragmentare către furnizori, pentru facturile a coror valoare este mai mare de 5 000 lei, cu excepția plăților către magazinele de tipul cash&carry, pentru care plafonul maxim este de 10 000 lei.

Înregistrarea zilnică a operațiilor prin casă are la bază “Registru de casă”, întocmit zilnic de către casier pe baza documentelor justificative de încasări și plăți cu numerar.

Registrul de casă cuprinde soldul la începutul zilei, încasările în cursul zilei, plățile în cursul zilei și soldul zilei determinat ca difernță între soldul inițial și încasări, pe de o parte și plăți pe de altă parte.

În casieria unității economice se pot păstra pe lângă numerar și alte valori cum ar fi: timbre poștale și fiscale, bilete de tratament și odihnă, tichete de călătorie, bonuri de combustibil, tichete de masă etc.

2.3.1. Conturi specifice decontărilor prin casierie și funcțiunea lor

Contabilitatea decontărilor în numerar se realizează cu ajutorul conturilor din grupa

53 “Casa”, detaliată pe următoarele conturi sintetice de gradul I și gradul II:

531 „Casa”

5311 „Casa în lei”

5314 „Casa în valută”

532 „Alte valori”

37

5321 „Timbre fiscale și poștale”

5322 „Bilete de tratament și odihnă”

5323 „Tichete și bilete de călătorie”

5328 „Alte valori”

Contul 531 "Casa" după conținutul economic este un cont de active circulante bănești cu ajutorul căruia se ține evidența numerarului aflat în casieria entității, precum și a mișcării acestuia, ca urmare a încasărilor și plăților efectuate, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: sumele ridicate de la bănci (581); sumele încasate de la clienți (411); sumele încasate de la acționari/asociați și din operații în participație (455,

458); sumele încasate reprezentând aport la capitalul social (456); debite încasate de la salariați și debitori diverși (428, 461); sumele încasate de la creditori diverși (462); sumele

încasate reprezentând venituri anticipate (472); sumele încasate și necuvenite unității (473); sumele virate unității de către subunități (în contabilitatea unității) sau subunităților, de către unitate (în contabilitatea subunitatilor) (481, 482); sumele restituite în numerar reprezentând avansuri de trezorerie neutilizate (542); sumele încasate din servicii prestate, vânzarea mărfurilor și alte activități (704, 707, 708, 4427); sumele încasate din studii, redevențe, locații de gestiune și chirii (705, 706); sumele încasate din despăgubiri și alte venituri din exploatare (758); caștigul rezultat din vânzarea investitiilor pe termen scurt la un preț de cesiune mai mare decât valoarea contabilă (764); diferențele favorabile de curs valutar aferente operațiunilor efectuate în valută în cursul perioadei sau disponibilităților în valută, înregistrate la finele lunii, respectiv la închiderea exercițiului financiar (765).

În credit se înregistrează: depunerile de numerar la banci (581); costul de achiziție al investițiilor financiare cumpărate în numerar (261, 263, 265, 267, 269, 501, 505, 506, 508, 509); plățile efectuate către furnizori (401, 404); sumele achitate personalului (421, 423, 424, 425, 426, 428); plăți ocazionate de inființarea sau dezvoltarea entității (201); sumele achitate colaboratorilor (401); plățile efectuate reprezentând sume transferate între unitate și subunități (481, 482); sumele achitate reprezentând cheltuielile cu redevențele, chiriile, primele de asigurari, comisioanele, onorariile, protocol, deplasări, detașări, transferări, taxe postale și taxe de telecomunicații, sume achitate pentru alte servicii executate de terți (612, 613, 622 la 626, 628); plățile efectuate reprezentând alte cheltuieli de exploatare (658); sumele achitate terților reprezentând rețineri sau opriri din remunerații (427); sumele plătite din operații în participație (458); sumele restituite

38

asociaților/acționarilor (455, 456); dividendele platite actionarilor/asociatilor (457); sumele achitate creditorilor diversi (462); sumele platite anticipat (471); sumele încasate și necuvenite unității (473); plățile efectuate reprezentând sume transferate între unitate și subunități, precum și între subunități (481, 482);

cheltuieli legate de emiterea instrumentelor de capitaluri proprii, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea lor ca imobilizări necorporale (149); alte cheltuieli legate de răscumpararea instrumentelor de capitaluri proprii (149); plătile în numerar reprezentând alte valori achiziționate ( 532); avansurile de trezorerie acordate (542); diferențele nefavorabile de curs valutar, aferente operațiunilor în valută efectuate în cursul perioadei sau disponibilităților în valută existente la finele lunii, respectiv la închiderea exercițiului financiar (665).

Soldul debitor al contului reprezintă numerarul (în lei sau valută) existent în

casierie.

Contul 532 "Alte valori" după conținutul economic este un cont de active circulante bănești cu ajutorul căruia se ține evidenșa bonurilor valorice, timbrelor fiscale și poștale, biletelor de tratament și odihnă, tichetelor și biletelor de călătorie, tichetelor de masă, a altor valori, precum și a mișcării acestora, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: valoarea bonurilor valorice, a timbrelor fiscale și poștale, biletelor de tratament și odihnă, tichetelor și biletelor de călătorie, tichetelor de masă și a altor valori, achiziționate (401, 531, 542).

În credit se inregistrează: valoarea bonurilor valorice, a timbrelor fiscale și poștale, biletelor de tratament și odihnă, tichetelor și biletelor de călătorie și a altor valori, consumate (302, 428, 624, 625, 626); valoarea tichetelor de masa acordate salariaților (642).

Soldul debitor al contului reprezintă alte valori existente.

Evenimente și tranzacții efectuate prin casă

O entitate achiziționează în numerar timbre poștale în valoare de 50 lei, pe care ulterior le utilizează pentru timiterea corespondenței.

Achiziționarea timbrelor poștale:

39

500 USD, la un curs de 3,45 lei/USD, costul produselor vândute fiind de 900 lei. Decontarea clientului extern se va face în numerar la un curs de 3,4 lei/USD, iar suma se va depune în contul bancar.

40

„Cheltuieli din diferențe de curs valutar”

Depunerea la bancă a numerarului în valută:

2.4 Contabilitatea acreditivelor și avansurile de trezorerie

Acreditivul reprezintă o sumă de bani rezervată în mod special de entitate, într-un cont distinct, la dispoziția terților, de regulă furnizori, și destinate achitării obligațiilor față de acesta, pe măsura îndeplinirii condițiilor aferente acreditivului: livrări de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări. Acreditivul este o modalitate de plată, impusă de către furnizor, utilizată frecvent în decontările internaționale, ca o masură de siguranță pentru încasarea creanțelor. Acreditivele pot fi deschise în lei sau în valută și pot fi alimentate și din credite pe termen scurt, dacă clientul nu dispune de lichidități proprii.

Avansurile de trezorerie reprezintă sume de bani, la dispoziția administratorului sau altor persone împuternicite de entitate, în vederea realizării de plăți în favoarea acesteia. Justificarea avansului și transformarea lui în cheltuială efectivă se face pe baza decontului de cheltuieli.

2.4.1. Conturi specifice contabilității acreditivelor și avansurilor de trezorerie

41

Contabilitatea acreditivelor și avansurilor de trezorerie se realizează cu ajutorul conturilor din grupa 54 “Acreditive”, detaliată pe următoarele conturi sintetice de gradul I și gradul II:

541 „Acreditive”

5411 „Acreditive în lei”

5412 „Acreditive în valută”

542 „Avansuri de trezorerie”

Contul 541 "Acreditive" după conținutul economic este un cont de active circulante bănești, cu ajutorul căruia se ține evidența acreditivelor deschise în bănci pentru efectuarea de plăți în favoarea terților, iar după funcția contabilă este un cont de activ

În debit se înregistrează: valoarea acreditivelor deschise la dispoziția terților (581); diferențele favorabile de curs valutar, aferente soldului privind acreditivele deschise

în valută, înregistrate la finele lunii, respectiv la închiderea exercițiului financiar (765).

În credit se înregistrează: sumele plătite terților sau virate în conturile de disponibilități ca urmare a incetării valabilității acreditivului (401, 404, 581); diferențele nefavorabile de curs valutar, aferente operațiunilor efectuate în valută în cursul perioadei sau soldului privind acreditivele deschise în valută, la finele lunii, respectiv la închiderea exercițiului financiar, sau la lichidarea acestora (665).

Soldul debitor reprezintă valoarea acreditivelor deschise în bănci, existente.

Contul 542 "Avansuri de trezorerie" după conținutul economic este un cont de active circulante bănești, cu ajutorul căruia se ține evidența avansurilor de trezorerie, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: avansurile de trezorerie acordate (531); diferențele favorabile de curs valutar aferente avansurilor de trezorerie în valută, îregistrate la finele lunii, respectiv la închiderea exercițiului financiar (765).

În credit se înregistrează: avansurile de trezorerie justificate prin achiziția de stocuri, inclusiv diferențele de preț nefavorabile aferente (301 la 303, 308, 361, 368, 371, 381, 388, 401); cheltuieli reprezentând valoarea materialelor nestocate, consumurilor de energie și apă, întreținere si reparații, primele de asigurare, studii și cercetare executate de terți, comisioane și onorarii, protocol, reclamă și publicitate, transport de bunuri, deplasări, poștale și telecomunicații, alte servicii executate de terți (602, 604, 605, 611 la 614, 622 la 626, 628); sume reprezentând avansuri nejustificate (428); sumele reprezentând avansuri

42

de trezorerie, nedecontate până la data bilanțului (461, 428); sume restituite în numerar reprezentând avansuri de trezorerie neutilizate (531); sume utilizate pentru achitarea altor valori ( 532); diferențele nefavorabile de curs valutar, aferente avansurilor de trezorerie în valută, înregistrate la finele lunii, respectiv la închiderea exercițiului financiar, sau la lichidarea acestora (665).

Soldul debitor reprezintă sumele acordate ca avansuri de trezorerie, nedecontate.

Evenimente și tranzacții privind acreditivele și avansurile de trezorerie

O entitate deschide un acreditiv în sumă de 2 000 lei, din care se efectuează plăți către furnizori în valoare de 1 800 lei. Acreditivul neutilizat va fi firat în contul de

2. Se deschide un acreditiv în devize în favoarea unui furnizor extern în sumă de 300 €, la un curs de schimb de 4,4 lei/€. Ulterior se achită furnizorului datoria de 250 €, iar acreditivul neutilizat se va vira în contul de disponibil la un curs de schimb de 4,45 lei/€.

Deschiderea acredititului:

Achitarea datoriei față de furnizor:

3. Se acordă un avans de trezoreie unui salaiat în sumă de 300 lei, din care se achită: materiale consumabile 150 lei plus TVA, transport 31 lei (TVA inclus), iar avansul neutilizat se restituie casieriei.

Acordarea avansului:

44

Achitarea materialelor consumabile:

Achitarea cheltuielilor de transport:

10 OMFP nr. 3055/2009, cap. VII.

45

„Debitori diverși” „Avansuri de trezorerie”

Decontarea avansului:

2.5 Contabilitatea viramentelor interne

În cadrul trezoreriei au loc transferuri de mijloace bănești dintr-un cont în altul cum ar fi: între conturi bancare deschise la aceeași bancă sau bănci diferite sau între conturile bancare și casieria entității. Deoarece evidențierea acestor operații se face în mai multe registre (registrul de casă, extrase de cont), apare riscul unor înregistrări duble sau omiterea

înregistrării operațiilor. Pentru evitarea acestor riscuri se utilizează contul de tranzit 581

“Viramente interne”, care dă posibilitatea ca dintr-o singură formulă contabilă să se construiască două formule contabile prin intercalarea acestui cont intermediar.

2.5.1. Conturi specifice contabilității viramentelor interne

Contabilitatea viramentelor de disponibilități între conturile de trezorerie se realizează cu ajutorul grupei 58 "Viramente interne" formată din contul sintetic 581

“Viramente interne”

Contul 581 "Viramente interne" după conținutul economie este un cont de tranzit de mijloace bănești cu ajutorul căruia se ține evidența viramentelor de disponibilitati între conturile de trezorerie, iar după funcția contabilă este un cont de activ.

În debit se înregistrează: sumele virate dintr-un cont de trezorerie în alt cont de

trezorerie (512, 531, 541).

În credit se înregistrează: sumele intrate într-un cont de trezorerie din alt cont de

trezorerie (512, 531, 541).

46

De regulă, contul nu prezintă sold.

2.5.2. Evenimente și tranzacții privind viramentele interne

Se înregistrează atât în extrasele de cont, cât și registrul de casă formulele contabile privind următoarele operații:

Ridicarea de la bancă și depunerea în casierie a sumei de 200 lei:

Ridicarea de la casierie și depunerea la bancă a sumei de 500 lei:

Contabilitatea operațiilor privind ajustările pentru pierderea de valoarea conturilor de trezorerie

Ajustările se constiuie în cazul în care cu ocazia inventarierii de la sfârșitul exercițiului financiar, se constată că valoarea de piață a investițiilor pe termen scurt este

47

mai mică decât valoarea de cumpărare a acestora. Pentru diferența nefavorabilă, considerată o pierdere de valoare reversibilă, se constituie o ajustare pe seama cheltuielilor financiare. Atunci când titlurile de plasament se vând sau valoarea lor crește până la nivelul valorii de piață, ajustările se anulează pe seama veniturilor financiare.

2.6.1. Conturi specifice contabilității ajustărilor pentru pierderea de valoarea

conturilor de trezorerie

Contabilitatea ajustărilor pentru deprecierea conturilor de trezorerie se realizează cu ajutorul grupei 59 “Ajustari pentru pierderea de valoare a conturilor de trezorerie” detaliată pe următoarele conturi sintetice de grad I:

591 “Ajustări pentru pierderea de valoare a acțiunilor deținute la entitățile afiliate”; 595 “Ajustări pentru pierderea de valoare a obligațiunilor emise și răscumpărate”; 596 “Ajustări pentru pierderea de valoare a obligațiunilor”;

598 “Ajustări pentru pierderea de valoare a altor investiții pe termen scurt și creanțe asimilate”.

Conturile din grupa 59 “Ajustari pentru pierderea de valoare a conturilor de

trezorerie”, după conținutul economic sunt conturi rectificative a valorii investițiilor financiare pe termen scurt, cu ajutorul cărora se ține evidența constituirii ajustărilor pentru pierderea de valoare a investițiilor financiare la entității afiliate, a obligațiunilor emise și răscumparate, obligațiunilor și a altor investiții financiare și creanțe asimilate, precum și a suplimentării, diminuării sau anulării acestora, după caz; iar după funcția contabilă sunt conturide pasiv.

În credit se înregistrează: valoarea ajustărilor pentru pierderea de valoare a

Soldul creditor conturilor reprezintă valoarea ajustăilor constituite pentru pierderile de valoare, existente la sfarșitul perioadei.

48

2.6.2. Evenimente și tranzacții privind ajustările pentru pierderea de valoarea

conturilor de trezorerie

La sfârșitul exercițiului financiar N se constituie ajustări pentru pierderea de

valoare a investițiilor pe termen scurt, după cum urmează:

Constituirea ajustărilor pentru pierdere de valoare:

“Ajustări pentru pierderea de valoare a altor investiții pe termen

scurt și creanțe asimilate”

În exercițiul financiar N+1 au loc următoarele operații:

49

Se vând în numerar acțiunile deținute la entitățile afiliate pentru suma de

3 200 lei, ocazie cu care se anulează ajustările pentru pierderea de valoare, constituite în

anul precedent:

Se vând prin bancă acțiunile emise de către terți la pentru suma de 5 400 lei, ocazie cu care se anulează ajustările pentru pierderea de valoare, constituite în anul precedent:

ajustările pentru pierderea de valoare, constituite în anul precedent:

obligațiunilor emise și răscumpărate” de valoare a activelor circulante”

La sfârșitul exercițiului financiar N+1 valoarea de piață a obligațiunilor emise de către terți și păstrate în portofoliul entității este de 2 800 lei, motiv pentru care se anulează ajustările pentru pierderea de valoare, constituite în anul precedent pentru aceste obligațiuni:

CAPITOLUL III

Situațiile financiare privind trezoreria unitații patrimoniale

3.1 Delimitări și structuri privind Situațiile Financiare Anuale

Situațiile financiare anuale sunt o reprezentare structurată cu privire la poziția financiară, performanțele financiare și alte informații referitoare la activitatea desfășurată de entitatea economică, oferind informații utile unei categorii largi de utilizatori.

Întreprinderea trebuie privită ca un sistem care există și funcționează prin relațiile sale cu terții (investitori, creditori, debitori, buget etc.), relații concretizate prin fluxuri patrimoniale. Conducerea entității, cât și terții sunt interesați de măsura în care aceste fluxuri îmbracă forma lichidităților, pentru că numai astfel sistemul poate funcționa.

51

“Situațiile financiare cu scop general sunt acelea menite să satisfacă nevoile utilizatorilor care nu sunt în postura de a impune unei entități să întocmească rapoarte specific nevoilor lor de informații”.11

Valorile prezentate în situațiile financiare cu scop general se stabilesc utilizându-se raționamente profesionale. Aceste decizii vor fi fundamentate ținând cont de diferiți factori cum ar fi, semnificația informațiilor precum și dacă acestea trebuie prezentate separat fie în bilanț, fie în contul de profit și pierderi, fie în notele explicative la situațiile financiare, precum și cât de interesați sunt utilizatorii situațiilor financiare să aibă acces la aceste informații, chiar dacă acestea nu se referă la tranzacții de valoare.

Structura situațiilor financiare anuale întocmite de persoanele juridice diferă în funcție de mărimea acestora. Persoanele juridice care, la închiderea exercițiului financiar, depășesc simultan limitele a două dintre următoarele criterii: cifră de afacere 7,3 milioane euro, total active 3,65 milioane euro și au un număr mediu de 50 salariați, aplică reglementările contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară.

Situațiile financiare individuale sau consolidate se compun din: Bilanț, Contul de profit și pierdere, Situația modificării capitalului propriu, Situația fluxurilor de trezorerie, anexele care cuprind o descriere a politicilor contabile semnificative și notele explicative.

Persoanele juridice care nu depășesc limitele a două din cele trei criterii anterior menționate, întocmesc „Situațiile financiare anuale simplificate” care cuprind: Bilanțul prescurtat, Contul de profit și pierdere și Note explicative. Opțional ele pot întocmi

Situația modificării capitalului propriu și/sau Situația fluxurilor de trezorerie.

Situțiile financiare anuale sunt însoțite de o Declarație scrisă de asumare a răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea acestora în concordanță cu Reglementările contabile conforme cu Directiva aIV-a a Conunității Economice Europene12.

SITUAȚII FINANCIARE

IFRS, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, Ed. CECCAR, 2009, pag. 931.

OMFP nr. 3055/2009, cap. II, secțiunea 1.

52

Politici contabile și note explicative

Bilanțul este documentul contabil de sinteză și raportare cu ajutorul căruia se prezintă elementele de activ, datorii și capital propriu ale entitații la sfârșitul exercițiului financiar, precum și în celelalte situații prevazute de lege. În bilanț elementele de activ ș i

datorii sunt grupate după natură și lichiditate, respectiv natură și exigibilitate.

Pentru fiecare element de bilanț, de cont de profit și pierdere și, după caz, din situația modificărilor capitalului propriu și/sau situatia fluxurilor de numerar trebuie prezentată valoarea aferenta elementului corespondent pentru exercițiul financiar curent și precedent.

Contul de profit și pierdere reflectă veniturile, cheltuielile și profitul obținut de o entitate în perioada de timp la care se referă raportul. Spre deosebire de bilanțul contabil, care este un raport static (imortalizează activele si pasivele unei entități la momentul întocmirii sale), contul de profit și pierdere este un raport dinamic, evidențiind totalurile unor fluxuri de cheltuieli și venituri care au avut loc în perioada de timp raportată. În general, pentru comparabilitate, indicatorii sunt prezentați atât pentru exercițiul financiar curent cât și pentru cel precedent.

Situația modificărilor capitalurilor proprii reprezintă o componentă separată a situațiilor financiare anuale, care cuprinde o prezentare a soldurilor la începutul exercițiului financiar și la sfârșitul exercițiului financiar, precum și o situație a modificărilor de pe parcursul exercițiului, aferente fiecărui element de capital propriu.

Situația fluxurilor de trezorerie este o altă componentă a situațiilor financiare anuale care oferă informații despre creșterea sau descreșterea netă a mijloacelor bănești în cursul unui exercițiu financiar. Principalul obiectiv al acestora este de a reflecta influența activității de exploatare, de investiții și de finanțare asupra mijloacelor bănești ale entității, pe parcursul unui exercițiu financiar. Deciziile economice luate de către utilizatori impun o evaluare a capacității unei entități de a genera numerar și echivalente de numerar, precum

și a momentului și a siguranței concretizării acestora.

Notele explicative la situațiile financiare anuale conțin informații referitoare la metodele de evaluare a activelor, precum și orice informații suplimentare care sunt

relevante pentru necesitățile utilizatorilor în ceea ce privește poziția financiară și

53

rezultatele obtinute. Pentru fiecare element semnificativ din bilanț și contul de profit și pierdere trebuie sa existe informații aferente în notele explicative.

3.2 Utilitatea întocmirii “Situației fluxurilor de trezorerie”

Utilizatorii informațiilor contabile sunt interesați de fluiditatea activității dintr-o entitate și în special de capacitatea acesteia de a asigura viteza de rotație corespunzătoare pentru lichidități. Intervine astfel, necesitatea exploatării informației contabile, prin care să se cunoască fluxurile de trezorerie, acestea fiind corespondentul fluxurilor patrimoniale ce tranzitează întreprinderea, cu impact imediat asupra lichidităților. Nevoia de a reliefa analiza fluxurilor de trezorerie s-a făcut resimțită pe plan internațional la sfârșitul anilor ’80, când apar și primele preocupări ale analiștilor și ale teoreticienilor economici în acest domeniu.

Pe plan mondial, acest document este prezent sub denumirea generală de „tablou de flux” și se referă la toate tablourile în care conceptul de flux are un rol determinant13.

Sarcina care îi revine contabilității, este de a oferi informații despre potențialul întreprinderii de a face față plăților prin intermediul viitoarelor sale încasări, cu alte cuvinte de a genera fluxuri de trezorerie.

Dacă din punct de vedere teoretic fluxurile de trezorerie sunt prezentate amănunțit în literatura de specialitate, din punct de vedere al reflectării în contabilitate, există tendința de a fi asimilate cu contabilitatea de trezorerie.

În vederea evidențierii rolului central pe care îl ocupă trezoreria în cadrul sistemului informațional al entității patrimoniale, se impune, delimitarea principalelor categorii de fluxuri de trezorerie din multitudinea de operațiuni economico-financiare ce sunt transpuse de către contabilitate într-un limbaj propriu și sistematizarea acestora.

Prin reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3055/2009, se stabilește cadrul legislativ din

România în ceea ce privește întocmirea unui document de sinteză care să evidențieze fluxurile de trezorerie.

13 Feleagă. N., Contabilitate financiară o abordare europeană și internațională, vol I, Editura InfoMega, Bucureti, 2005

54

Situațiile financiare anuale permit exprimarea unor judecăți de valoare privind riscul pe care și-l asumă o entitate și evaluarea viitoarelor mișcări de trezorerie. Pe baza bilanțului, se analizează indicatorii de lichiditate precum și flexibilitatea financiară a unei

entități.

Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie convertit în disponibilități, sau pentru ca o datorie să fie achitată. Pentru o entitate, se spune că, în principiu, cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât riscul de a da faliment este

mai mic.

Flexibilitatea financiară se referă la capacitatea entității de a lua măsurile necesare, în vederea modificării valorilor și calendarului mișcărilor de trezorerie, astfel

sunt active și pentru că metodele utilizate în evaluarea activităților sunt bazate în mod normal, mai degrabă pe costuri istorice decât de valori actuale de piată. Această afirmație este paradoxală dacă ținem cont de faptul că, în urmă cu multe secole, bilanțul era considerat ca fiind o situație a averii întreprinderii.14

Contul de profit și pierdere este un document de sinteză care masoară performanța financiară a activității unei entități în cursul unei perioade date. Contul de profit și pierdere evidențiază și explică într-o formă analitică rezultatele prin prisma echilibrului dintre venituri și cheltuieli.

Contul de profit și pierdere furnizează investitorilor și creditorilor informații necesare prognosticării valorilor și capacității întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie.

Determinarea cash-flowului repune în discuție deosebirea dintre profitul net ca informație contabilă (din contul de profit și pierdere) și cash-flow-ul ca informație monetară din situația fluxurilor de trezorerie. După cum Keynes explică în macroeconomie că „pe termen lung profitul net este egal cu cash-flow-ul”. Dar așa cum se contraafirmă în macroeconomie că „pe termen lung mulți vor fi duși”, tot astfel se contraargumentează că, pe termen scurt, profitul net este diferit de cash-flow.

14 Feleagă,N., Contabilitate financiară o abordare europeană și internațională, vol I, Editura InfoMega, Bucureti, 2005

55

În primul rând, profitul net exprimă o potențialitate (contabilă) de a avea încasări în prezent sau în viitor, în timp ce cash-flow-ul (CF) exprimă „devenirea” concretă a

încasărilor entității patrimoniale. În al doilea rând, profitul net este un rezultat exclusiv (cel puțin pe termen scurt) al operațiunilor de gestiune, respectiv de exploatare, financiare și excepționale, în timp ce cash-ul și cash-flow-ul sunt generate atât de operațiunile de gestiune, cât și cele de capital: dezinvestiții sau investiții și finanțări sau rambursări. În al treilea rând, cash și cash-flow-ul corectează veniturile încasabile și cheltuielile plătibile cu decalajele între momentul angajării și momentul plății acestora. Obligațiile de plată la scadență sunt decalaje favorabile, în timp ce drepturile de creanță la scadență sunt decalaje nefavorabile, iar diferența dintre acestea (NFR – nevoia de fond de rulment, pentru operațiunile de gestiune) corectează potențialitatea de cash efectiv a veniturilor și cheltuielilor entității.

O sursă de asimetrie între cash-flow și profit o reprezintă înregistrarea în contul de profit și pierdere a operațiunilor de capital (de investiții și dezinvestiții sau de finanțare-creditare și de restituire– rambursare). Cash-flow-ul, deși are ca sursă potențială profitul, este esențial influențat de plățile pentru investiții noi în active fixe și circulante, de încasările din vânzarea ca atare a unor active neperformante, de plățile pentru rambursarea creditelor sau de încasările din vânzarea ca atare a unor active neperformante, de plățile pentru rambursarea creditelor sau de încasările din majorările de capital sau de

împrumuturi noi.

Situația fluxurilor de trezorerie prezintă astfel de fluxuri, cunoscute sub numele de încasări (cash-receipts) și plați (cash-payments), în cursul peroadei. Cu alte cuvinte, el arată de unde au venit lichiditățile și cum au fost ele cheltuite, explicând astfel cauzele variației lor.

Situație a fluxurilor de numerar ca și componentă a situațiilor financiare își relevă utilitatea în următoarele direcții:

Asigurarea calității informațiilor contabile. Prin conținutul său, Situația fluxurilor de trezorerie se circumscrie orientării generale a standardelor de a asigura calitatea informațiilor, printre care și comparabilitatea.

Posibiliatea efectuării unor analize financiare. Informațiile contabile sunt utile atunci când ajută la luarea unor decizii economice corecte, fundamentate. În procesul luării deciziilor sunt implicate tehnici de gestiune care folosesc instrumente specifice analizelor financiare și evaluării economice a afacerilor. Este de înțeles atunci aportul informațional

56

suplimentar al situațiilor financiare care oferă, mai ales prin intermediul Situației fluxurilor de numerar, o bază de date parțial prelucrate din punct de vedere financiar și economic.

Posibilitatea evaluării afacerilor. Evaluările de afaceri, ca ramură a evaluărilor economice, de piață, sunt foarte apreciate de utilizatorii informațiilor contabile.

3. 3 Structura situațiilor fluxurilor de trezorerie

Forma și conținutul situației fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte elementele conform Standardului Internațional IAS 7, înt-un clasament funcțional al fluxurilor entității, în fluxuri de trezorerie legate de exploatare, fluxuri de trezorerie legate de investiții și fluxuri de trezorerie legate de finanțare. La rândul lor, notele explicative, ca parte componentă a situațiilor financiare, trebuie să prezinte politicile contabile adoptate de

întreprindere pentru a determina valorile elementelor din bilanț, ale profitului sau pierderii aferente fiecărui exercițiu, ale fluxurilor de trezorerie și modificărilor capitalului propriu.

Modelul tabloului de flux de trezorerie este generalizat în întreaga lume, pe fondul renunțării la "tradiționala" concepție a fondului de rulment și a capacități de autofinanțare.

Obiectivul principal al acestuia este: furnizarea informațiilor pertinente asupra încasărilor și plăților unei întreprinderi pe parcursul unei perioade determinate și de a analiza solvabilitatea.

Întocmirea situației fluxurilor de trezorerie trebuie să se facă de fiecare dată când se elaborează completul de situații financiare și anume: la închiderea exercițiului financiar, precum și cu ocazia lichidării, fuziunii sau altor operații cu scop patrimonial care reclamă elaborarea situațiilor financiare în cursul exercițiului financiar.

Activitățile de exploatare

“Valoarea fluxurilor de trezorerie care provin din activitatea de exploatare este indicator-cheie al măsurii în care activitățile entității au generat suficiente fluxuri de trezorerie necesare pentru rambursarea împrumuturilor, pentru menținerea capacității de

57

funcționare a entității, pentru a plăti dividente și a face noi investiții fără a recurge la surse externe de finanțare.”15

Fluxurile de numerar provenite din activități de exploatare sunt derivate din principalele activități care furnizează venituri entității.

Încasările generate de activitatea de exploatare – încasări de numerar din vânzarea de bunuri, prestarea de servicii sau executarea de lucrări precum și încasări provenite din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri – corespund principalelor activități producătoare de venit ale întreprinderii, așa cum sunt detaliate în Standardul Internațional

IAS 18.

Plățile către furnizori incluse în fluxurile de exploatare sunt cele legate de bunurile și serviciile aprovizionate. Rezultă deci, că în mod normal, plățile către furnizorii de imobilizări trebuie raportate la activitatea de investiții.

Plățile și încasările legate de impozitul pe profit ar trebui identificate cu activitățile care le-au generat și raportate ca atare. Dacă acest lucru nu este posibil, ele sunt raportate integral la activitatea de exploatare.

Titlurile de valoare achiziționate în scop speculative sunt asimilate stocurilor. Ca atare, plățile și încasările care le corespund sunt prezentate în cadrul activității de exploatare.

Pentru determinarea fluxului de trezorerie legat de activitate de exploatare sunt posibile de aplicat două modalități de calcul: metoda directă și metoda indirectă.

Metoda directă:

Încasări din relațiile cu clienții

Plați în favoarea furnizorilor și personalului

Dobânzi și dividende plătite*

Plăti privind impozitele asupra beneficiilor**

+/- Elemente extraordinare

= Flux net de trezorerie relativ la activitățile de exploatare

Metoda indirectă:

=/- Rezultatul net înaintea impozitării și a elementelor extraordinare

Eliminarea elementelor nelegate de exploatare

+/- Rezultatul cesiunii imobilizărilor și plasamentelor

15 IFRS, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, Ed. CECCAR, 2009, pag. 1038.

58

Cheltuieli privind dobânzile – Venituri din plasamente

Eliminarea elementelor fără incidență asupra trezoreriei

Cheltuieli cu amortizările, ajustările și provizioanele

Venituri din provizioane

= +/- Rezultatul din exploatare înaintea variației necesarului de fond de rulment

Variația stocurilor

Variația conturilor clienți și a altor creanțe din exploatare

+ Variația conturilor furnizori și a altor datorii din exploatare

Dobânzi și dividende plătite*

Plăti privind impozitele asupra beneficiilor**

+/- Elemente extraordinare

= Flux net de trezorerie relativ la activitățile de exploatare

Aceste fluxuri ar putea fi incluse și în categoria celor de finanțare

Acest flux ar putea fi împărțit între activitățile de exploatare, cele de investiții și cele de finanțare.

Pentru obținerea fluxurilor de trezorerie legate de activitatea de exploatare se

corectează fluxurile de trezorerie ale exploatării cu alte încasări și plăți legate de activitate. Pentru a clasifica corect fluxurile de numerar trebuie analizate atent activitățile specifice ale unei întreprinderi date. Sunt considerate fluxuri de exploatare cele care rezultă

din pricipalele activități producătoare de venit ale întreprinderii.

Activitățile de investiții

“Prezentarea separată a fluxurilor de trezorerie provenite din activitățile de investiții este importantă deoarece fluxurile de trezorerie reprezintă măsura în care cheltuielile au servit obținerii de resurse menite a genera viitoare venituri și fluxuri de trezorerie.”16

Fluxurile de trezorerie legate de operațiile de investiții dau indicații asupra resurselor consacrate de întreprindere pentru reânoirea sau dezvoltarea activităților, în vederea menținerii stabilității fluxurilor viitoare de trezorerie.

16 IFRS, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, Ed. CECCAR, 2009, pag. 1039.

59

Fluxurile de numerar provenite din activitățile de investiții cuprind încasări și plăți

după cum urmează:

plățile în numerar pentru achiziționarea de terenuri și mijloace fixe, active

necorporale și alte active pe termen lung, precum și cele care se referă la construcția

imobilizărilor în regie proprie;

plăți/încasările în numerar pentru achiziția de instrumente de capital propriu și de creanțe ale altor entități și de interesele asocierilor în participație;

încasări în numerar din vânzarea de terenuri și clădiri, instalații și echipamente, active necorporale și alte active pe termen lung;

avansuri în numerar și împrumuturile efectuate către alte părți;

încasări în numerar din rambursarea avansurilor și împrumuturilor efectuate către alte părți;

plățile/încasăile în numerar pentru contractele futures, forward contractele de opțiuni și contractele de swap, în afara cazurilor în care aceste sunt deținute în vederea tranzacționării.

Determinarea fluxului de trezorerie legat de activitate de investiții se realizează astfel: Încasari rezultate din cesiunea imobilizarilor necorporale si corporale

+ Încasari rezultate din cesiunea imobilizarilor financiare + Rambursarea obținută din creanțe imobilizate

Plăti provenind din achizitionarea de imobilizari necorporale și financiare

Plăți provenind din achiziționarea imobilizarilor financiare

Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții

= Fluxul numerar provenit din operații de investiție

Activitățile de finanțare

„ Prezentarea separată a fluxurilor de trezorerie provenite din activitatea de finanțare este importantă deoarece este utilă pentru prognozarea pretențiilor entității asupra fluxurilor de trezorerie viitoare.”17

17 IFRS, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, Ed. CECCAR, 2009, pag. 1010.

60

Fluxurile activității de finanțare sunt apreciate în special de către acționari și creditori. Cunoscând mărimea remunerării fondurilor avansate de ei (sub forma dividendelor și dobânzilor) în perioadele trecute, aceștia pot face previziuni cu privire la rentabilitatea investițiilor în perioadele viitoare.

Acestă analiză este posibilă în situția în care întreprinderea raportează plățile privind dividendele și dobânzile în cadrul activității de finanțare și nu al activității de exploatare.

Fluxurile de numerar ale activității de finanțare includ încăsările și plățile ocazionate de datoriile financiare pe termen lung sau scurt, plățile privind leasingul financiar. Este vorba de achitarea de către locatar a ratei de leasing scadentă, compusă din suma în principal a acestei datorii financiare și din dobânda aferentă.

Dobânda corespunzătoare leasingului financiar, ca de altfel și altor datorii financiare, este inclusă la activități de finanțare conform tratamentului de bază, respectiv la activitatea de exploatare, conform tratamenului alternative.

Leasingul financiar, deși genereză plăți, nu ocazionează vreo încasare care să fie reflectată în Situația fluxurilor de numerar. Aceasta pentru că acestă datorie financiară are contrapartidă un activ care nu poate fi înstrăinat până nu intră în proprietatea entității la încheierea contractului de leasing.

În cazul activitatilor de finanțare, formula de calcul folosită pentru determinarea fluxului de trezorerie este:

Încasări din creșteri de capitaluri proprii + Creșterile de datorii financiare

Plăți privind reduceri de capitaluri proprii

Rambursari de datorii financiare

Dividende vărsate asociaților

Avansuri pe termen lung primite de la terți

Fluxul de numerar provenit din operații de finanțare

Exemplu de calcul a fluxurilor de trezorerie la SC PUBLICOM SRL

Prezentare SC Publicom SRL

61

SC Publicom SRL a fost înființată în anul 2003 având un capital social la acea dată de 500 000 lei, divizat în 50 părți sociale a 100 000 lei, împărțite 50% și 50% între cei doi asociați.

Societatea are ca domeniu de activitate servicii, iar obiectul principal de activitate publicitate. Pe lângă obiectul principal societatea are prevăzut în statut o serie de obiecte secundare, printre acestea comerțul cu ridicata de case de marcat precum și service-ul aferent acestora.

Forma juridică de constituire este „societate cu răspundere limitată” (SRL).

Societatea este persoană juridică română de la momentul înscrierii la Registrul Comerțului, se supune legislației române în vigoare și prevederilor contractului și statutului societății.

Pe baza activității desfășurate în anul fiscal 2010-2011, am determinat fluxurile de trezorerie pe cele trei tipuri de activități: activitatea de exploatare, activitatea de investiție și activitatea de finanțare. Dadele folosite în calcul sunt preluate din Balanța de verificare, Bilanț și Contul de profit ți piederi (vezi ANEXA 1).

Calculul fluxurilor de trezorerie la SC Publicom SR

62

Din calculul fluxurilor de trezorerie la SC Publicom SRL, pentru anul 2011, pe tipuri de activități se pot determina următoarele concluzii: fluxurile nete de trezorerie al activității de exploatare și cel al activității de investiții sunt pozitive în perioada analizată, iau fluxul net de trezorerie al activității de finanțare este negativ.

Fluxul net global de trezorerie este pozitiv, determinat în primul rând de fluxul net de trezorerie din exploatare care contribuie într-o măsură importantă la finanțarea activității de investiții.

63

BIBLIOGRAFIE I

Bojian, O., Bazele contabilității, Editura Economică, București, 2003.

Capotă, V. (coordinator), Contabilitate – monografii contabile (auxiliar curricular), Editura Niculescu, București, 2003.

Caraiani, C., Dumitrana M. (coordonatori), Bazele contabilității, Ediția a

III-a, Editura Universitară, București, 2008.

4. Călin, O., Ristea M., Bazele contabilității, Editura Național, București,

2000.

Deju, M., Munteanu, M., Rotilă, A.(coordonatori), Contabilitatea generală

Concepte. Aplicații și studii de caz., Editura Alma Mater, Bacău, 2011.

6. Dumitrean, E., Contabilitate financiară, Edditura Sedcom Libris, Iași,

2008.

Feleagă, N., Contabilitate financiară o abordare europeană și internațională, vol I, Editura InfoMega, Bucureti, 2005.

Horomnea, E. (coordonator), Bazele contabilității – concepte, modele,

aplicații, Editura Sedcom Libris, Iași 2008.

64

Horomnea, E. (coordonator), Introdocere în contabilitate Concepte și aplicații, Editura Tipo Moldova, Iași 2010.

Matiș, D., Pop A. (coordonatori), Contabilitate financiară, Editura Alma Mater, Bacău, 2007.

Paraschivescu, M. D., Păvăloaia, W., Radu, F., Olaru, G.D., Contabilitatea

financiară – Aplicații și studii de caz, Editura Tehnopress, Iași, 2007.

12. Pătruț, V., Dragomirescu, S. E., Inițiere în „limbajul universal al

afacerilor” sau Contabilitatea pe înțelesul tuturor, Editura EduSoft, Bacău, 2010.

Pătruț, V. Rotilă, A., Contabilitatea întreprinderii, Editura Alma Mater,

Bacău 2002.

Pântea, I. P., Bodea, GH., Contabilitatea financiară, Editura Intelcredo,

Deva, 2011.

Pântea, I. P., Bodea, GH., Contabilitatea financiară românească conformă

cu directivele europene, Editura Intelcredo, Deva, 2008.

Possler, L., Lambru, Gh. Lambru, B., Contabilitatea întreprinderii –

Îndrumător practic, Ediția a X-a, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța 2010.

Ristea, M. (coordonator), Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura

Universitară, București, 2005.

Stanciu, C., Mihai, M., Drăgan, C., Brabete, V., Contabilitate financiară, Editura Universitaria, Craiova, 2007.

Țugui, I., Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, București, 2002.

20. IFRS, Standardele Internaționale de Raportare Financiară, Editura

CECCAR, București2009.

*** OMFP nr. 3055/29.10.2009.

*** Legea contabilității 82/1991.

65

***Codul fiscal

PARTEA II – Strategii de evaluare

CAPITOLUL IV

Relața dintre curriculum și evaluare

Evaluarea educațională trebuie privită ca o parte integrantă, activă și importantă a curriculum-ului, dezvoltând relații specifice și semnificative în termeni de impact și efecte asupra elevilor, asupra profesorilor, asupra celorlalți agenți educaționali, ca și asupra factorilor de decizie responabilizați în cadrul procesului.

În România, după 1980, reforma curriculară a cunoscut mai multe etape de desfășurare și sistematizare. Conceptul central, cel de curriculum național a devenit activ

și operațional începând cu 1997, când conceptorii de curriculum și-au concentrat eforturile de a ridica gradurile de coerență în implementarea deciziilor de politică educațională vânzând schimbări pe termen scurt, mediu și lung.

4.1 Delimitări conceptuale

Conceptul de curriculum are o îndelungată tradiție în spațiul educațional internațional, fiind unul dintre cele mai controversate concepte ale pedagogiei. Conceptul fiind vehiculat cu perseverență în spațiul românesc al școlii de mai puțin de două decenii (deși a mai fost menționat în lucrări de specialitate traduse în limba română), de unde și

inconstastanța în definirea și utilizarea sa.

66

În sens larg curriculum reprezintă întreaga experiență de învățare dobândită în contexte educaționale formale, nonformale și informale. În sens restrâns curriculum cuprinde conținuturile învățării concretizate în planuri de învățământ, programe, manuale

Ralph W. Tyler (1949,citat de Franklin,1987) în Basic Principles of Curriculum and Instruction, prezintă răspunsuri la următoarele întrebări:

Ce obiective trebuie să realizeze școala?

Ce experiențe educaționale trebuie să fie oferite pentru a atingerea obiectivelor?

Cum trebuie să fie organizate aceste experiențe?

Cum putem ști dacă aceste obiective au fost atinse?

Abordarea din acest punct de vedere indică structura și componentele curriculumului: finalitățile educaționale, conținuturile, strategiile și metodele de predare-

învățare, strategiile și metodele de evaluare.

Componentele curriculumului sunt într-o strănsă interdependență și trebuie abordate strânsă legătură între ele, evaluarea cu finalitățile educaționale, conținuturile și strategiile de predare-învățare, la care s-ar putea adăuga – potrivit unor pedagogi – mijloacele de învățământ și timpul școlar.

Orice modificare la nivelul uneia dintre componențele curriculumului, va genera automat, trasformări la nivelul celorlalte elemente. Profesorul nu poate alege conținuturi care să nu se afle în conformitate cu finalitățile educaționale, după cum nu poate utiliza strategii didactice nepotrivite conținuturilor, sau nu poate evalua conținuturi nevehiculate

în timpul demersului didactic.

LOGICA PROCESULUI DIDACTIC

IDEAL EDUCAȚIONAL

SCOPUL GENERAL AL

67

TIPURI ȘI TEHNICI

DE EVALUARE

Curriculumul Național cuprinde două segmente: curriculumul nucleu și curriculumul la decizia școlii, aflate într-o relație de interdependență; ponderea (inclusiv ca număr de ore) a curriculumului la decizia școlii crește odată cu vârsta elevilor, respectând astfel ritmul de dezvoltare psiho-socială a acestora.

Curriculum nucleu (CN) se referă la trunchiul comun și reprezintă numărul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzut în planul de învățământ, care constituie unicul sistem de referință pentru toate tipurile de evaluare externă școlii și care va fi consemnat la nivelul standardelor de performanță.

Curriculum la decizia școlii (CDȘ) cuprinde ansamblul proceselor educative și a experiențelor de învățare pe care școala le propune elevilor săi. Se concretizeză în curriculum nucleu aprofundat, curriculum extins, curriculum elaborat în școală. Numărul de ore destinat curriculumului la decizia școlii acoperă numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline.

Curriculum nucleu aprofundat urmărește realizarea obiectivelor și însușirea

conținuturilor obligatorii din programa disciplinei, prin diversificarea și adaptarea activităților de învățare, până la acoperirea numărului maxim de ore din plaja orară a disciplinei respective prevăzut în planul cadru, cu elevii care nu pot însuși curriculumul obiligatoriu în numărul de ore alocat.

Curriculum extins implică parcurgerea în întregime a conținuturilor programă, atât a conținuturilor obligatorii, cât și a celor cu asterisc, extinzându-se astfel oferta de învățare (cunoștințe, capacități, atitudini etc.), în numărul maxim de ore din plaja orară a disciplinei respective.

Curriculum elaborat în școală permite organizarea de activități opționale pe

care le concepe școala sau pe care le alege din oferta elaborată și propusă de către autoritățile educaționale.

Proiectarea curriculum-ului la decizia școlii se realizează în acord cu resursele umane și materiale existente în școală, interesele și aptitudinile elevilor, opțiunile și necesitățile comunității locale.

68

Reforma curriculară din sistemul educațional românesc n-a fost nici consecventă, nici lipsită de sincope, produsele curriculare (planul cadru, programa școlară, auxiliare pentru profesori și pentru elevi – manualele alternative, ghiduri metodologice, enciclopedii etc.) ilustrează structura curriculumului prin precizarea finalităților educaționale (obiective

cadru și de referință, respectiv competențe generale și specifice).

Planul de învățământ este un document cu rol reglator care reglementează resursele de timp alocate și parcursul de formare pentru un nivel de învățământ.

Planul-cadru pentru învățământul obligatoriu cuprinde disiciplinele comune tuturor elevilor din țară în scopul asigurării egalității de șanse a acestora, precum și

discipline opționale sau diferite, în scopul diferențierii parcursului școlar în funcție de interesele, nevoile și aptitudinile specifice ale elevilor.

Programa școlară este parte integrantă a Curriculumului Național, care structurează conținutul procesului didactic la o disciplină iar elaborarea sa este orientată în pricipal de principiul centrării pe elev, prin funcția reglatoare asociată obiectivelor, respectiv competențelor. Programa școlară este documentul pe baza căruia se pornește în proiectarea didactică având valoare instrumentală și operațională. Acest document școlar detaliază oferta educațională corespunzătoare.

Programa școlară la nivel liceal, ciclul inferior (clasa a IX-a și clasa a X-a) și cilul superior (clasa a XI-a și clasa a XII-a) cuprinde următoarele elemente: nota de prezentare

(nota introductivă), competențe generale și competențe specifice, valori și atitudini, tabel de corelare a competențelor și conținuturilor, sugestii metodologice și de evaluare a rezultatelor elevilor.

Competențele reprezintă ansambluri integrate de cunoștințe, capacități și abilități de aplicare, operare și transfer al achizițiilor, care permit desfășurarea cu succes a unei activități, rezolvarea eficientă a unei probleme sau a unei situații.

Competențele întrebuințează, întegrează și mobilizează cunoștințe, resurse cognitive, dar și afective și contextuale adecvate pentru a trata cu succes o situație, însă nu se confundă cu aceste resurse. Competențele cresc valoarea utilizării resurselor, pentru că le ordonează, le pun în relație astfel încât ele să se completeze și să se valorizeze reciproc, le structurează într-un sistem mai bogat decât simpla lor reunire aditivă.

Competențele specifice se definesc la nivelul unei discipline de studiu și ghidează activitățile didactice dintr-un an școlar, fiind derivate din competențele generale și asociate cu anumite unități de conținut. Corelația între competențele specifice și unitățile de

69

conținut are în vedere posibilitatea ca orice competență specifică să poată fi atinsă prin diferite unități de conținut, neexistând o corespondență biunivocă între acestea. Pe baza competențelor specifice, se formulează competențele derivate, care vor fi vizate în cadrul activității educaționale.

Competențele generale se definesc la nivelul unei discipline de studiu și se formează pe durata unui ciclu de învățământ, având rolul de a orienta demersul didactic către achizițiile finale dobândite de elev prin învățare. Ca și obiectivele cadru, ele se caracterizează printr-un nivel ridicat de generalitate și complexitate.

Exemplele de activități de învățare însoțesc elementele de conținut din programă și sugerează modalități concrete de organizare a proceselor de predare-învățare, pornind de la experiența elevului.

Conținuturile tematice se constituie în instrumente de atingere competențelor generale și specifice, fiind organizate fie monodisciplinar, fie tematic (integrat) în concordanța cu logica internă a domeniului de studiu.

Standardele curriculare de performanță reprezintă un sistem de referință comun și echivalent la sfârșitul unei trepte de școlaritate, care permite evidențierea progresului realizat de elevi la finalul fiecărei etape a învățământului obligatoriu (sunt standarde naționale). În sens larg standardul educațional este un instrument de normare socială a calității și cantității învățământului.

Elaborarea standardelor de performanță se subordonează unei întregi filosofii de reformă a educației românești, care avansează un echilibru între descentralizarea conținuturilor și centralizarea evaluării (prin evaluări și examene naționale, inclusiv pe traseul învățământului obligatoriu). Din perspectiva evaluării și examinării, standardele de performanță vizează perfornanțele elevilor în situația de evaluare sau de examinare, se află la interfața dintre curriculum și evaluare și, în esență, sunt forrmulări, în termen de comportamente observabile, a ceea ce elevii știu și pot să facă în contextul curriculum-ului parcurs. Acestea descriu ceea ce trebuie să fie atins-realizat-performat de către elevi după parcurgerea unei etape de formare și acționează ca „ținte” cunoscute de către elevi, cât și de către profesori, de urmărit în demersul lor comun.

4.2 Evaluarea – parte integrantă a curriculumului

70

Creșterea eficienței activității de instrucție și educație, este o cerință obiectivă determinată de exigențele societății contemporane, care a generat preocupări ample, promovate insistent în teoria pedagogică și de practică școlară, pentru a conferi procesului de învățământ un caracter cât mai rațional și riguros.

Progresele înregistrate sunt în legătură, și cu perfecționarea formelor, mijloacelor și tehnicilor de măsurare a rezultatelor școlare, promovarea unor modalități care permit emiterea unor judecăți de valoare cu un grad mai mare de obiectivism asupra randamentului școlar, creșterea efectelor stimulative ale evaluării asupra învățării și îmbunățățirii demersului didactic. În același timp, ele au dus la ideea că înnoirea didacticii presupune “reconsiderarea nu numai a tehnicilor de predare, a modurilor de organizare și dirijare a învățării ci și a formelor și tehnicilor de evaluare a randamentului școlar”18.

Indiferent de nivelurile la care se poziționează, orice act de evaluare care se finalizează printr-o judecată de valoare sau de existență cu impact asupra elevului aflat la orice nivel al parcursului său educațional, participă într-o formă sau alta la furnizarea de informații privind anumite secvențe ale procesului educațional, efectele asupra elevilor sau rezultatele lor concrete. Aceste informații pot avea o natură, o structurare, forme și utilizări extrem de variate. Pe baza analizei acestor informații pot fi definite două tipuri de efecte ale acțiunii relației curriculum-evaluare:

a. Efectul de feedback

Fluxurile de informație obținute pe baza aplicării metodelor și tehnicilor de evaluare specifice, către toți cei implicați, la un nivel sau altul, sub o formă sau alta, în procesul de evaluare, este o formă de feedback semnificativ deoarece în baza acestei circulații se pot lua deciziile dorite de optimizare a procesului. Monitorizarea acestui efect conduce la îmbunătățirea activităților de predare-învățare-instruire. Pentru o „exploatare” optimă a efectului de către profesori răspunsul (reacția informată), decizia acestuia trebuie să se succeadă și să se finalizeze cu rapiditate.

Cea mai cunoscută formă de feedback este cea a fluxului informațiilor specifice dinspre elevi spre profesori, pe două căi: prin intermediul evaluării curente a activităților zilnice și prin intermediul examenelor. Această mișcare a informației se face în spirală, în cadrul circuitului educațional.

18 Radu I. T., Evaluarea randamentului școlar, EDP, București 200, pag. 20

71

Feedback-ul formativ obținut în urma evaluării continue, contribuie în mare măsură la urmărirea și evidențierea progresului educațional al elevului. Prin diagnosticarea deficiențelor, a punctelor slabe, ca și a punctelor tari ale educabilului, în cadrul procesului de evaluare curentă, continuă, dialogul educațional dintre profesor și elev capătă consitența și forța necesare pentru a schimba atitudinile. Calitatea comunicării în relația profesor-elev este esențială, iar feedback-ul formativ are atât rolul de a ridica nivelul motivațional al elevului, cât și de a induce și întări în timp, comportamente metacognitive cu miză formativă majoră.

Feedback-ul sumativ realizat în urma unei evaluări cu caracter preponderent sumativ, este un prețios instrument pentru profesor, deoarece îi furnizează acestuia datele necesare pentru a-și modifica și adapta demersul didactic viitor în funcție de răspunsurile la sarcină ale educabililor. Pentru elevii confruntați cu evaluarea sumativă, acest tip de feedback are în primul rând semnificația recunoașterii valorilor sau efortului personal a „recompensei” de natură simbolică pe care trebuie să o primească toți cei care se află în situația de evaluare sau examinare.

Rolul pe care poate să-l joace un feedback „pozitiv” într-un context educațional activ poate fi ilustrat prin demonstrația lui Royce Sadler, din articolul său Formative Assesement: revisting the Territorry. Astfel, feedback-ul este privit ca un posibil model pentru practica educațională de la clasă. În condițiile în care este activată funcția profesorului ca evaluator. La întrebarea „Ce aduce un profesor competent în actul evaluării? sunt enumerate șase categorii de elemente:

cunoașterea amplă și extinsă privind conținutul sau substanța a ceea ce trebuie învățat. Acestea pot fi de natură factuală, procedurală sau de aprofundare a unui anumit domeniu sau a unei disciplinde de studiu;

un set de aptitudini, atitudini și dispoziții față de procesul de învățare, inclusiv „atitudinea de a empatiza cu cel ce învață”, culminând cu adecvarea demersului de

evaluare curentă, internă la caracteristicile și cerințele individuale;

abilitatea de a construi, de a crea teste de evaluare adecvate sarcinilor de evaluare alese sau proiectate;

cunoașterea extinsă și în profunzime a criteriilor și standardelor de evaluare

potrivite sarcinilor de evaluare alese;

expertiză în formularea judecăților de evaluare, pe baza experiențelor anterioare de apreciere a performanței elevilor în relația cu anumite sarcini;

72

expertiză în comunicarea feedback-ului către elevi, părinți și, eventual, autorități educaționale. “19

Ultimele două categorii de elemente pot fi satisfăcute doar de către profesorii cu experiența practicii evaluative, dar nu și cu cea a rutinei din domeniu. Autorul citat consideră că structura clasică a feedback-ului trebuie să fie completă cu ceea ce numește „valoarea catalitică și de antrenare, precum și cu abilitatea de a inspira încredere și speranță” celor evaluați. În analiza acestui efect se centrează din ce în ce mai mult pe calitatea sa în sensul maximei sale pozitivări.

a. Efectul de backwash/washback sau efectul de siaj

Reprezintă impactul vizibil, de substanță și de durată pe care îl au evaluarea și examinarea asupra curriculumului ca întreg, în mod general și asupra disciplinei de studiu

în mod particular. Acest efect poate fi:

negativ – în sensul că numai ceea ce se evaluează se predă și se învață;

pozitiv – atunci când curiculum-ul evaluat se suprapune în mod eficient și satisfăcător peste curriculum-ul realizat.

Efectul de siaj poate avea și o dimensiune predictivă, astfel că a apărut conceptul de

washbefore, care se referă la influența pe care evaluarea o are asupra curriculum-ului

ulterior sau asupra parcursurilor educaționale din etapele următoare (A. Stoica, 2001).

Curriculum evaluat

Curriculum învățat

Curriculum predat

Curriculum

Model grafic pentru evidențierea relației dintre curriculum-ul intenționat, curriculum-ul predat, curriculum-ul învățat și curriculum-ul evaluat

19 Stoica A. (coordonator), SNEE, Evaluarea curentă și examenele, Ed. Prognosis, București 2001, pag. 36

73

4.3 Funcțiile evaluării

Actul de evaluare poate fi definit ca fiind procesul menit să măsoare și să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educație sau a unei părți a acestuia, eficacitatea resurselor, a condițiilor și operațiilor folosite în desfășurarea activității, prin compararea rezultatelor cu obiectivele propuse, în vederea luării deciziilor privind ameliorarea activității în etapele următoare.

În literatura de specialitate se cunosc diferențe în abordare de la autor la autor din punct de vedere al teminologiei folosite în prezentarea funcțiilor evaluării. Marin Stoica descrie următoarele funcții ale evaluării:

funcția de constatare si diagnosticare a performanțelor obținute de elevi;

funcția de regare și perfecționare continuă a metodologiei instruirii pe baza informațiilor obținute din explicarea factorilor și a condițiilor care au determinat

rezultatele învățării.Această funcție se realizează prin feedback.;

funcția de predicție (prognostică) și de decizie privind desfășurarea în viitor a activității instructiv-educative în scopul ameliorarii ei pe baza cunoașterii cauzelor ineficienței;

funcția de selectionare și clasificare a elevilor în raport cu rezultatele obținute;

funcția formativ -educativă, de ameliorare a metodelor de învățare folosite

de elevi, de stimulare și optimizare a învățării și de consolidare a competentelor școlare;

funcția de perfecționare și inovare a întregului sistem școlar.

În “didactica modernă” I. Radu și M Ionescu prezintă următoarele funcții ale evaluării:

moment al conexiunii inverse în procesul de instruire;

măsurare a prograsului realizat de elevi;

valoarea motivațională a evaluării;

moment al autoevalării, al formării conștiinței de sine;

factor de reglare a activității profesorului și elevului, iar pentru părinți “o bază de predicție sau garanție a reușitei în viitor”.

T. Radu face o sinteză a funcțiilor evaluării și le prezintă astfel:

74

funcția de constatare și apreciere a rezultatelor școlare;

funcția de diagnosticare a activității desfășurate, prin cunoașterea factorilor și situațiilor care au condus la rezultatele constatate;

funcția de predicție (prognostică), de prevedere a desfășurării activității în secvențele următoare.

Aceleași funcții sunt evidențiate și de autorii C. Cucoș, I. Nicola, S. Cirstea, ele

fiind denumite funcții de informare, motivare, de control, diagnoză, selecție și certificare,

prognoză, reglare și autoreglare.

„Funcțiile specifice pedagogice privesc în primul rând elevii și profesorii:

Pentru elevi evaluarea rezultatelor are efecte pozitive asupra activității,

orientând-o către conținuturile esențiale, o susține motivațional, o stimuleză prin aprecierile pe care le implică; clarifică și consolidează cunoștințele asimilate care sunt fixate, sistematizate, integrate în sisteme de activitatea de recapitulare și sinteză pe care o prilejuiește; oferă un feedback operativ asupra performanțelor atinse, contribuind la dezvoltarea capacității de autoevaluare.

Pentru profesori cunoașterea nivelului atins de către elevi îî ajută să determine aspectele pozitive și lacunare procesului de instruire, prin raportare la obiectivele avute în vedere; oferă posibilitatea diagnosticării dificultăților întâmpinate și le sugerează modificările ce se impun în desfășurarea activității în următoarea etapă.”20

Funcțiile evaluării se întrepătrund, tratarea lor distinctă se face doar în scop didactic.

În practică, în raport cu scopul evaluării, unele funcții vor avea o pondere mai mare decât altele sau se vor urmări în exclusivitate.

4.4 Formele evaluării

Literatura de specialitate prezintă trei forme de evaluare, după modul de integrare a lor în desfășurarea procesului didactic: evaluarea inițială (predictivă), evaluarea continuă (formativă) și evaluarea cumulativă (sumativă). Fiecare dintre tipurile de evaluare constituie o modalitate de control distinctă asupra calității demersului didactic oferit elevilor

și asupra achizițiilor realizate de aceștia.

20 Dumitriu Gh., Dumitriu C., Damian I., Dumitriu I., Psihopedagogie, Ed Alma Mater, Bacău, 2002, pag.

264

75

Evaluarea inițială sau predictivă se efectuează la începutul unei activități de instruire (an școlar, semestru, capitol) în scopul cunoașterii capacităților de învățare ale elevilor, a nivelului general de pregătire al acestora, a gradului în care stăpânesc cunoștințele și dacă și-au format capacități necesare asimilării conținutului etapei care urmează. Evaluarea inițială constituie o condiție hotărâtoare pentru reușita activității de instruire. Ceea ce influențează cel mai mult învățarea sunt cunoștințele pe care le posedă elevul “la plecare”.

Pornind de la înțelegerea rolului acestui tip de evaluare D. Ausubel : “Dacă aș vrea să reduc toată psihopedagogia la un singur principiu, eu spun: ceea ce influențează cel mai mult învățarea este ceea ce elevul știe la plecare. Asigurați-vă de ceea ce știe el și instruiți-l

în consecință”.21

Cunoașterea nivelului inițial înseamnă soluționarea, în mod conțient, a unor aspecte metodologice privitoare la activitatea de învățare ulterioară. Evaluarea inițială are o

însemnătate deosebită, deoaece ajută profesorul să întocmească planificarea, să stabilească ritmul de parcurgere a materiei și gradul de aprofundare, precum și metodele folosite.

Evaluările inițiale ajută la conturarea obiectivelor proiectării viitoarelor activități pe următoarele planuri: adaptarea demersului didactic la posibilitățile de învățare ale elevilor, organizarea unui program de recuperare/remediere pentru întreaga clasă sau doar în folosul unor elevi.

În scopul evaluării inițiale se dovedește deosebit de utilă aplicarea unor probe (teste) de inventariere raportate la problemele esențiale care constituie premisele însușirii cunoștințelor și formării competențelor viitoare.

Elaborarea testelor predicative implică definirea retroactivă a competențelor ce urmează a fi atinse, în vederea stabilirii capacităților pe care toți elevii ar trebui să le posede cel puțin până la nivelul performanței școlare minimal acceptate.

Obiectivele nerealizate cel puțin la nivel minimal, marchează o lacună care se va răsfrânge negativ asupra capacității de înțelegere a conținuturilor viitoare. Existența unor lacune instrucționale obligă la organizarea unui proces de instruire recuperatorie. În mod similar, depășirea substanțială a nivelului standard de performanță va face posibilă organizarea programelor de îmbogățire. Conținutul acestora va putea fi însă optimizat și în funcție de rezultatele evaluărilor formative și sumative practicate în procesul de instruire.

21 Ausubel D., Robinson F., Învățarea în școală, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1981, pag.27.

76

Evaluarea continuă sau formativă presupune măsurarea și aprecierea rezultatelor pe parcursul unui program, pe secvențe mai mici, din momentul începerii lui până la încheiere.

Această formă de evaluare constă în informarea elevilor asupra obiectivelor pe care trebuie să le atingă (rezultatele așteptate) precum și asupra rezultatelor obținute, comparându-le cu obiectivele.

Acest tip de evaluare ritmică, presupune feedback continuu, care generează relații de cooperare între profesor și elev, oferind elevilor informații cu privire la eficiența metodelor de învățare folosite și crează posibilitatea ameliorării și perfecționării continue a procesului de învățământ. Evaluarea formativă permite situarea elevului în cursul învățării

în funcție de obiectivele pe care învățarea le desemnează, cu scopul de a diagnostica eventuale dificultăți și de a le remedia.

Evaluarea formativă este tipul de evaluare preferat de profesor, deoarece răspunde în cel mai înalt grad funcțiilor pe care le are actul de evaluare: de ameliorare, de producere a unor schimbări imediate și cu efecte pozitive în pregătirea elevilor. Dacă este corect integrată în actul didactic, evaluarea formativă este un mod de evaluare și în același timp o strategie de lucru. Se caracterizează printr-o frecvență ridicată a verificărilor în scopul sesizării la timp a dificultăților în activitate, a lacunelor în pregătirea elevilor. Astfel, ea se realizează pe secvențe mici și se centrează pe elemente esențiale, având scop de ameliorare, nu privește cantitatea, ci calitatea și nu conduce la ierarhizarea elevilor, ci la impulsionarea dezvoltării lor.

Caracteristica esențială a evaluării formative este aceea că permite utilizarea în timp optim a unor măsuri rectificative care să modifice rezultatele elevilor în sensul dorit.

Frecvența verificărilor fiind mai mare, informațiile acumulate sunt valorificate imediat, prin intervențiile prompte ale profesorului.

“Principalele avantaje ale evaluării formative sunt:

verifică sistematic, pe secvențe mici, toți elevii, din toată materia;

asigură ghidarea elevului în învățare, corectarea oportună a greșelilor, remedierea

lor ori aprofundarea prin programe de îmbogățire a cunoștințelor;

evalueză nu numai rezultatul învățării, ci și procesul prin care s-a ajuns la un anumit rezultat, permițând ameliorarea lui, în viitor;

77

cultivă cooperarea profesor – elev și capacitatea de autoeducare, pe baza cunoașterii criteriilor de evaluare;”22

Evaluare formativă nu certifică o etapă, ci permite îmbunătățirea rezultatelor, reflectare asupra celor învățate pentru a le corecta și a facilita trecerea spre o altă etapă, este centrată spre un ajutor imediat și corelează caracteristicile elevului (inclusiv nevoile, interesele) cu

cele ale conținuturilor de învățat.

Evaluarea cumulativă sau sumativă constă în verificarea și aprecierea periodic pe parcursul programului, constând într-o estimare globală, de bilanț asupra întregului proces

la sfârșitul unei etape de instruire (semestru, an școlar, ciclu de școlarizare).

Evaluarea sumativă verifică nivelul de atingere al unor competențe a căror formare

și dezvoltare necesită o perioadă mai mare de timp. Întrucât se efectuează la sfârșitul unor perioade deja încheiate acest tip de evaluare îndeplinește funcția de constatare a rezultatelor și ierarhizare a elevilor.

Evaluarea sumativă se realizează prin sondaj atât în rândul elevilor, cât și materiei

însușite de aceștia. Din acest considerent, evaluarea sumativă nu oferă informații complete cu privire la măsura în care elevii cunosc conținuturile predate. Evaluarea realizată sub această formă nu însoțește procesul didactic secvență cu secvență și, în consecință, nu

permite ameliorarea lui decât după perioade relativ îndelungate.

Informațiile furnizate de acestă formă de evaluare pot fi valorificate, în scop ameliorativ, de factorii decizionali la nivelul proiectării activității educative. Ele constituie

Totodată rezultatele obținute de elevi la evaluările summative, constituie elemente de referință unice, deci criterii de clasificare și promovare a lor, realizându-se astfel una din funcțiile evaluării.

Evaluare sumativă arată nivelul la care a ajuns un elev la un moment dat, este o apreciere definitivă care confirmă sau sancționează calitatea acelui evaluat, care se produce

„la termen”, fiind o evaluare finală și se bazează pe informații obținute în urma unui test, examen ori însumând datele obținute în timpul evaluării continue.

Cele trei forme de evaluare (inițială, formativă și sumativă) constituie componentele unui sistem unic de evaluare. Ele nu pot fi administrate la întâmplare, după cum nici nu

22 Postelnicu C., Fundamente ale didacticii școlare, Aramis, 2000, pag.105

78

putem elimina un tip de evaluare în favoarea altuia, căci ele se articulează într-un tot, astfel

încât presupun o anumită “intrare” și dirijare spre o anumită “ieșire”.

Evaluarea inițială indică intrarea în sistem, prin evaluarea formativă se realizează feedback-ul necesar realizării progresului școlar, iar evaluarea sumativă constată atingerea unor performanțe, nivelul competențelor elevilor pentru a căror realizare s-a lucrat pe perioada evaluării formative.

Este recomandat îmbinarea celor trei forme de evaluare, folosind cu precădere evaluare formativă, care permite dezvăluirea cauzelor eșecului școlar, are un caracter predicativ și vizează dezvoltarea capacităților intelectuale.

Aprecierile evaluării sumative devin mai obiective dacă se bazează pe pe datele oferite de evaluarea formativă. Astfel, rezultatele elevilor vor fi mai aproape de așteptările profesorului, căci un elev cu rezultate foarte bune pe o perioadă de timp mai mare va fi bun și la finalul perioadei. De aceea, evaluarea formativă trebuie privită ca o formă a evaluării sumative. I. Jinga scria că: “reușita continuă este condiția sine-qua-non a reușitei finale.”

4.5 Metode și instrumente de evaluare

Etimologic, conceptul de metodă derivă din grecescul „methods”, care semnifică „drum spre”…„cale de urmat” pentru atingerea unui obiectiv bine precizat și definit, un demers de cercetare sau investigare a modalităților eficiente de cunoaștere a realității, de reflecție asupra ei și de transformare a acesteia pe baza experienței anterioare a elevilor.

Circumscrisă acțiunii instructiv-educative, metoda devine acea cale eficientă de organizare și conducere a învățării sub semnul comun al aceluiași mod de acțiune obiectivat în interacțiunea dintre profesor și elevii săi.

Din perspectiva evaluării, metoda cumulează aceleași semnificații educaționale, reprezentând un mod eficient de realizare a demersului inițiat în vederea atingerii obiectivelor de evaluare propuse. Metoda de evaluare este o cale prin care profesorul oferă elevilor posibilitatea de a demonstra nivelul de însușire al cunoștințelor de formare a diferitelor capcacități testate prin utilizarea unei diversități de instrumente adecvate scopului urmărit.

“Relația dintre metoda de evaluare și instrumentul de evaluare trebuie interpretată ca

o relație de dependență univocă a instrumentului de metodă, în sensul că cel dintâi âși

79

subsumează valențele formative și operaționale realizării perspectivei metodologice propuse.

Metoda de evaluare, în ansamblul său, vizează întregul demers de proiectare și realizare a actului evaluativ, de la stabilirea obiectivelor de evaluare și până la construirea și aplicarea instrumentului de evaluare prin care intenționăm să obținem informațiile necesare și relevante pentru scopurile propuse. Din această prespectivă, instrumentul de evaluare este parte integrantă a metodei, fiind cel care concretizează la nivel de produs opțiunea metodologică a profesorului pentru testarea performanțelor elevului într-o situație educațională bine definită. ”23

Măsurarea și aprecierea procesului educativ, capătă semnificație și coerență în funcție de metoda utilizată în suținerea acestui demers. Astfel, pentru un anumit tip de evaluare, instrumentul în sine devine partea operațională relaționată cu sarcina de lucru prin intermediul căreia elevul demonstrează abilități și capacități specifice situației de învățare sau de evaluare.

Instrumentul de evaluare pune în valoare atât obiectivele de evaluare, cât și demersul inițiat pentru a atinge scopul propus uneori reușind chiar o schimbare a modului de abordare a practicii evaluative curente. Utilizarea unor instrumente de evaluare care valorizează sarcinile de lucru centrate pe competențe și abilități de ordin practic ar putea revigora întreaga viziune a profesorului asupra a ceea ce trebuie evaluat.

Teoria și practica evaluării discriminează între metodele de evaluare tradiționale și cele complementare.

23 Stoica A. (coordonator), SNEE, Evaluarea curentă și examenele, Ed. Prognosis, București 2001, pag. 36

80

Autoevaluarea

Metode tradiționale de evaluare

Aceste metode au căpătat această denumire datorită consacrării lor în timp ca fiind cele mai des utilizate. Din această categorie fac parte:

Probele orale reprezintă metoda de evaluare cel mai des utilizată la clasă. Din cauza fidelității și validității lor scăzute, aceste probe nu sunt recomandabile în situații de examen. Însă, în evaluarea la clasă, acestea își demonstrează valoarea mai ales în cazul disciplinelor care presupun demonstrarea unor capacități și abilități dificil de surprins prin intermediul probelor scrise (de exemplu, capacitatea de comunicare verbală).

„Avantajele utilizării probelor orale vizează:

flexibilitatea și adaptarea individuală a modului de evaluare prin posibilitatea de a alterna tipul întrebărilor și gradul lor de dificultate în funcție de calitatea răspunsurilor oferite de către elev;

posibilitatea de a clarifica și corecta imediat eventualele erori sau neînțelegeri ale elevului în raport cu un conținut specific;

formularea răspunsurilor urmărind logica și dinamica unui discurs oral, ceea ce oferă mai multă libertate de manifestare a originalității elevului, a capacității sale de argumentare;

tipul de interacțiune directă creată între evaluator (profesor) și evaluat

(elev) de natură să stimuleze modul de structurare a răspunsurilor de către elev,

încurajând și manifestări care permit evaluarea comportamentului afectiv-atitudinal.”24

24 Stoica A. (coordonator), SNEE, Evaluarea curentă și examenele, Ed. Prognosis, București 2001, pag. 48

81

Probele orale impun anumite limite cum ar fi: diversele circumsanțe care pot influența obiectivitatea evaluării, atât din perspectiva profesorului, cât și din cea a elevului; nivelul scăzut de validitate și fidelitate; consumul mare de timp, având în vedere că elevii sunt evaluați individual.

Probele scrise sunt utilizate și uneori chiar preferate, din cauza avantajelor imposibil de ignorat în care se dorește eficientizarea procesului de instruire și creșterea gradului de obiectivitate în apreciere. Dintre acestea amintim: “asigură verificarea modului în care a fost însuțit un anumit conținut de către toți elevii; permit verificarea unor capacități (de analiză, sinteză, rezolvarea problemelor), competențe specifice ale învățării; permit verificarea unui număr mare d elevi într-un timp dat; fac posibilă verificarea tuturor subiecților referitor la însușirea unui anumit conținut, favorizând compararea rezultatelor; oferă posibilitatea elevilor de a-și elabora răspunsul în mod independent și în ritm propriu; diminuează stresul, stările tensionale, care influențează negativ asupra performanța elevilor timizi sau cu alte probleme emoționale.”25

Dezavantajul major este relativa întârziere în timp a momentului în care se realizează corectarea unor greșeli sau completarea unor lacune identificate.

Probele practice se folosesc pentru a evalua capacitatea elevilor de a utiliza

cunoștințele teoretice în rezolvarea unor probleme practice, gradul de stăpânire a unor priceperi și deprinderi. Se utilizează mai ales, atunci când se urmărește evaluarea conținutului experimental și practic al instruirii, dar oferă și informații cu privire la însușirea cunoștințelor teoretice. Reprezintă o modalitate importantă de dezvoltare a unor competențe generale și specifice, aplicative. Gradul de obiectivitate al aprecierii în cadrul acestor probe este determinat de faptul că se finalizează cu o serie de produse ce pot fi analizate prin raportare la criterii obiective precise.

Probele practice au o importanță deosebită în cadrul activității instructiv-educative.

Lucrările practice prezintă o serie de avantaje și anume: permit consolidarea celor învățate prin practică, îl pun pe elev într-o situație activă, dezvoltă spiritul de observație, capacitatea de a lua decizii precum și încrederea în sine, permit confruntarea temelor practice cu cele parcurse la cursuri, permit să se aprecieze dacă obiectivele educaționale au fost atinse.

Metodele tradiționale de evaluare, concepute ca realizând un echilibru între probele orale, scrise și cele practice, constituie la momentul actual elementele principale și

25 Dumitriu Gh., Dumitriu C., Damian I., Dumitriu I., Psihopedagogie, Ed Alma Mater, Bacău, 2002, pag.

270

82

predominante în desfășurarea actului evaluativ. Pornind de la această realitate obiectivă, strategiile moderne de evaluare caută să accentueze acea dimensiune a acțiunii evaluative care să ofere elevilor suficiente și variate posibilități de a demonstra ceea ce știu (ca ansamblu de cunoștințe), dar mai ales, ceea ce pot să facă (priceperi, deprinderi, abilități).

Acest lucru se poate realiza prin utilizarea metodelor complementare de evaluare.

Metode complementare de evaluare

Metodele complementare de evaluare, susțin particularizarea actului didactic prin sprijinul acordat elevului, și se înscriu în categoria acelor strategii de evaluare care urmăresc să ofere elevilor posibilități sporite de a dovedi nu numai că și-au însușit un ansamblu de cunoștințe, dar și că dispun de priceperi, deprinderi, abilități de a opera cu respectivele cunoștințe. În categoria metodelor complementare de evaluare sunt incluse:

Observarea sistematică a activității și comportamentului elevilor furnizează

profesorului informații relevante asupra performanțelor elevilor din perspectiva capacității lor de acțiune și reacționare, a competențelor și abilităților dobândite. Permite cunoașterea unor performanțe mai greu de cuantificat, dar foarte importante pentru aprecierea randamentului școlar: conduită morală, trăsături de personalitate și implicit pentru calitatea

și eficiența demersului didactic.

Pentru ca metoda folosită în evaluare să conducă la obținerea unor informații cu adevărat relevante, este foarte important modul în care acestea sunt înregistrate și prelucrate.

Caracteristicile ce pot fi evaluate prin observarea sistematică a elevilor sunt

prezentate în fișa de evaluare prezentată mai jos:

Exemplu – FIȘĂ DE OBSERVARE SISTEMATICĂ

elocvent

Investigația ca metodă complementară de evaluare, oferă posibilitatea elevilor de a aplica în mod creativ cunoștințele însușite, în situații noi și variate, pe parcursul unei ore de curs sau a unei succesiuni de mai multe ore. Prin intermediul acestei metode se pot evalua diverse aspecte privind capacitatea elevilor de a defini și înțelege problema investigată, de a folosi procedee multiple pentru a obține informațiile necesare, de a colecta și organiza datele obținute, de a formula și verifica ipoteze cu privire la problema studiată,

de a alege și descrie metodele folosite, de a prezenta rezultatele la care a ajuns.

Folosirea ca metodă complementară investigația are o importanță deosebită deoarece contribuie la dezvoltarea capacităților de ordin aplicativ, familiarizându-i pe elevi cu

tehnicile investigației științifice.

Activitatea didactică desfășurată prin intermediul acestei practici evaluative se desfășoară în sala de clasă, poate fi organizată individual sau pe grupuri de lucru, iar

aprecierea modului de realizare a investigației este de obicei de tip holistic.

Investigația este un element important al demersului de învățare prin descoperire, deoarece “predarea, învățarea și evaluarea sunt intedenpedente în contextul strategiilor educaționale modern, investigația reprezintă prin valențele sale formative indiscutabile o metodă care desăvârșește toate cele trei activități menționate anterior.”26

Investigația presupune obiective care urmăresc: înțelegerea și clarificarea sarcinilor; aflarea procedeelor pentru găsirea de informații; colectarea și organizarea datelor sau informațiilor necesare; formularea și testarea ipotezelor de lucru; modificarea planului sau colectarea altor date dacă este util; întocmirea unui scurt raport privind prezentarea

rezultatele investigației;

Investigația permite urmărirea unor caracteristici personale ale elevilor, cum ar fi: creativitatea și inițiativa; implicarea în cadrul grupului; cooperarea și colaborare în cadrul

grupului; perseverență; flexibilitate și deschidere către idei noi; dorința de generalizare.

Proiectul ca metodă complementară de evaluare este mai amplă decât

investigația, recomandată mai ales în cadrul evaluării sumative, ce se poate realiza individual sau în grup. Presupune abordarea completă a unei teme, la nivelul

26 Radu I. T., Evaluarea randamentului școlar, EDP, București 200, pag. 58

84

particularităților de vârstă. De obicei cuprinde o parte teoretică și una practică, experimentală. În cazul în care, datorită specificului disciplinei, partea experimentală este redusă sau nu se poate realiza, îmbracă forma referatului.

Tema proiectului este propusă inițial de profesor, dar după ce elevii sunt familiarizați cu acest tip de activitate și pot să-și aleagă singuri temele. Această metodă are puternice implicații în realizarea efectivă a învățării, proiectul trebuie să fie centrat pe o temă care să favorizeze transferul de cunoștințe, priceperi, deprinderi, abilități, abordarea transdisciplinară și interdisciplinară, consolidarea capacității operaționale a cunoștințelor și abilităților sociale. Proiectul începe în clasă, prin definirea și înțelegerea sarcinilor de lucru, posibil și prin începerea acestuia, se continuă acasă pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni, timp în care elevul are permanente consultări cu profesorul și se încheie tot în clasă, prin prezentarea în fața colegilor a unui raport asupra rezultatelor obținute și dacă este cazul, a produsului realizat.

La fel ca și investigația, proiectul are mai multe etape de elaborare ce presupun direcționarea eforturilor elevilor în două direcții la fel de importante din punct de vedere metodologic și practic: colectarea datelor, realizarea produsului. Fiecare direcție conține elemente care conferă specificitate proiectului în funcție de disciplina pe care o vizează.

Evaluarea proiectului se face pe baza unor criterii bine stabilite ce vizează calitatea proiectului ca produs precum și criterii ce vizează calitatea procesului prin care s-a ajuns la produsul respectiv (activitatea depusă de elev). Printre capacitățile elevilor care pot fi evaluate prin intermediul acestei metode se pot enumera:

adecvarea metodelor de lucru și a instrumentarului ales la obiectivele propuse prin proiect;

folosirea corespunzătoare a materialelor și echipamentelor din dotare;

calitatea documentării în problema respectivă;

modul de prelucrare și valorificare a informației obținute din diferite surse

bibliografice;

relevanța proiectului (utilitate, conexiuni intra și transdisciplinare);

modul de prezentare al proiectului (claritate, coerență, capacitate de sinteză);

Strategia de evaluare a proiectului, care este una de tip holistic, trebuie la rândul ei să fie clar definită prin criterii negociate sau nu cu elevii, astfel încât să evidențieze efortul exclusiv al elevului în realizarea proiectului.

85

Evaluarea produselor rezultate în urma proiectului se poate realiza pe baza unor criterii stabilite la nivelul fiecărei grupe de lucru din cel puțin trei puncte de vedere: design, conținut, comunicare.

Portofoliul este o metodă și un instrument de evaluare complex, integrator, flexibil prin care profesorul urmărește progresul realizat de elev la o disciplină în plan cognitiv, atitudinal, comportamental de-a lungul unui semestru sau an școlar.

“Portofoliu a fost perceput ca procedura care permite renovarea practicilor evaluării pentru a le pune în concordanță cu noutățile vizate de către învățământul orientat spre dezvoltarea competențelor complexe, insesizabile prin teste obișnuite, standardizate.”27

Folosirea portofoliului ca metodă complementară de evaluare în practica școlară curentă stârnește din ce în ce mai mult atenția și interesul profesorilor. Portofoliul include rezultatele relevante obținute prin celelalte metode și tehnici de evaluare (probe orale, scrise, practice, observarea sistematică a comportamentului elevului, proiectul, autoevaluarea), precum și sarcini specifice fiecărei discipline.

Portofoliul reprezintă “cartea de vizită“ a elevului urmărindu-i progresul înregistrat pe o perioadă determinată a parcursului școlar. Deoarece realizează o sinteză a activității elevului pe o perioadă mai îndelungată de timp poate servi și ca evaluare sumativă.

Portofoliul permite evaluarea unor produse care, în mod curent, nu se au în vedere prin celelalte metode de evaluare, ceea ce încurajează exprimarea personală a elevului, implicarea lui în activități de învățare complexe, cu grad ridicat de originalitate și creativitate. În felul acesta evaluarea devine motivantă pentru elev. În plus, portofoliul ca metodă de evaluare înlătură în bună parte tensiunile, stările emoționale negative care însoțesc formele tradiționale de evaluare. În cazul acestui instrument de evaluare se recomandă și o apreciere holistică, ce se bazează pe impresia generală asupra performanței elevilor sau asupra produselor realizate, luând în considerare piesele individuale incluse în portofoliu. Aprecierea se poate realiza prin calificative sau simboluri numerice

27 Dumitriu Gh., Dumitriu C., Damian I., Dumitriu I., Psihopedagogie, Ed Alma Mater, Bacău, 2002, pag. 275

86

Ce conține un portofoliu?

Selecții din însemnări care exemplifică reflecții, originalitate, culoare, pătrundere, etc.

Produse care indică interesele, stilul elevului și folosirea unei varietăți de inteligențe

&

Criteriile pe baza cărora munca va fi evaluată

Autoevaluarea este metoda prin care elevii își analizează critic și evaluează propriile cunoștințe, abilități, competențe. Elevii au nevoie să se autocunoască, deoarece acest fapt are multiple implicații în plan motivațional și atitudinal. Această metodă ajută elevul să conștientizeze progresele și achizițiile, să-și raporteze performanțele la exigențele și sarcinile învățării, să-și creeze un stil propriu de învățare. Pentru a-și îndeplini rolul, este util ca elevul să aibă o serie de puncte de referință (criterii) în baza cărora să procedeze la evaluarea diverselor aspecte ale devenirii sale.

Metodele complementare de evaluare reprezintă o alternativă ale metodelor tradiționale, reprezentând opțiuni metodologice și instrumentale care îmbogățesc practica evaluării, contribuind eficient la realizarea învățării euristice. Ele au meritul de a-i oferi

87

profesorului informații asupra nivelului de pregătire a elevilor ce nu pot fi obținute prin metodele tradiționale și pe baza acestora se pot formula aprecieri cu grad ridicat de obiectivitate asupra performanțelor și progreselor înregistrate de aceștia. Prin intermediul lor se evaluează ce știe să facă elevul, cum poate valorifica, aplica în contexte și situații noi conținuturile asimilate, abilitățile, capacitățile de care dispune.

Utilizarea lor imprimă un pronunțat caracter interactiv actului de predare-învățare, favorizează individualizarea sarcinilor de lucru, valorifică și stimulează întregul potențial creativ al elevilor și creează cel mai potrivit cadru pentru exersarea abilităților intelectuale și practic-aplicative ale acestora.

Instrumente de evaluare

Eficiența utilizării metodelor de evaluare, tradiționale sau complementare, derivă din folosirea unor instrumente adecvate de evaluare, elaborarea unor probe care să servească cel mai bine obiectivelor propuse. Instrumentul de evaluare este parte integrantă a metodei de evaluare, fiind cel care concretizează la nivel de produs opțiunea metodologică a profesorului pentru măsurarea și aprecierea cunoștințelor și competențelor elevului într-o situație educațională bine definită. Principalele calități ale unui instrument de evaluare sunt:

validitatea exprimată conform autorilor Ausubel și Robinson “faptul dacă testul măsoară ceea ce este destinat să măsoare”;

fidelitatea reprezintă calitatea unui instrument de a produce rezultate

constante în urma aplicării sale repetate;

obiectivitatea reprezintă gradul de concordanță între aprecierile făcute de evaluatori independenți asupra răspunsurilor corecte pentru fiecare item, adică toți

cei care îl corectează sunt de acord asupra aceluiași răspuns corect;

aplicabilitatea desemnează calitatea unui instrument de a fi administrat și interpretat cu ușurință.

Elaborarea a unui test de evaluare este o activitate complexă care presupune a fi parcurse “următoarele etape:

determinarea tipului de test;

proiectarea matricei de specificații;

definirea obiectivelor de evaluare;

construirea itemilor;

88

elaborarea schemei de notare;

elaborarea schemei de notare;

pilotarea și revizuirea testelor, precum și a schemei de notare;

administrarea testelor.

corectarea și analiza rezultatelor.”28

Una dintre etapele principale ale proiectării testului de evaluare este proiectarea matricei de specificații, pentru a fi siguri că testul măsoară obiectivele propuse. Pe liniile matricei sunt enunțate conținuturile testate, iar coloanele conțin niveluri cognitive la care dorim să măsurăm aceste conținuturi (exemplu: cunoaștere, întelegere, aplicare, analiză și sinteză, conform taxonomiei lui Bloom).

O importanță deosebită în elaborarea testelor de evaluare, o reprezintă formularea itemilor. Itemul poate fi definit ca unitate de măsurare care conține un stimul și o formă prescriptivă de răspuns, fiind formulat cu intenția de a provoca un răspuns de la cel evaluat, pe baza căruia se pot emite judecăți cu privire la nivelul achizițiilor acestuia într-o direcție sau alta (Downing și Haladyna, 2006).

Itemul poate fi prezentat izolat sau în strânsă relație cu alți itemi de același tip sau din tipologii diferite, poate presupune alegerea sau elaborarea răspunsului, într-un timp strict determinat sau fără limită de timp.

În teoria și practica evaluării se întâlnesc o gamă largă de itemi a cărei cunoaștere poate ajuta efectiv profesorul în elaborarea instrumentelor de evaluare. Cea mai frecventă tipologie a itemilor, care are drept criteriu obiectivitatea în corectare și notare include itemi obiectivi, semiobiectivi și subiectivi.

Itemii obiectivi solicită elevului evaluat selectarea răspunsului/răspunsurilor

corecte (sau a celui mai bun răspuns) dintr-o gamă de variante oferite. Acești itemi vizează preponderent capacitățile de ordin cognitiv, verifică un număr mare de elemente de conținut

într-un timp relativ scurt, asigură obiectivitate în apreciere și notare, punctajul acordându-se integral în cazul răspunsului corect.

Obiectivitatea acestor itemi are în vedere următoarele aspecte:

– obiectivitatea construcției itemului – cerința este explicită, puternic structurată și corelată cu un obiectiv de evaluare;

28 Stoica A. (coordonator), SNEE, Evaluarea curentă și examenele, Ed. Prognosis, București 2001, pag. 82

89

obiectivitatea percepției și raportarea la sarcină de către subiectul evaluat- subiecți diferiți exprimă același mod de percepere și raportare la sarcină;

obiectivitatea evaluării și notării – evaluatori diferiți acordă același punctaj pentru aceeași soluție a unui item.

Itemii obiectivi permit măsurarea precisă a rezultatelor și sunt utilizați mai ales în

testele standardizate și pot fi (Evans, 1985; Crocker și Algina, 1986; Radu, 2000; Moise, 2003): itemi cu alegere duală, itemi cu alegere multiplă, itemi de împerechere sau de asociere.

o Itemi cu alegere duală solicită subiectului alegerea răspunsului corect din două variante propuse, de tipul: adevărat/fals; corect/greșit; potrivit/nepotrivit; da/nu. Sunt ușor de formulat, evaluează în special cunoștințele factuale, pot acoperi un volum mare de informații, asigură obiectivitate în apreciere, dar prezintă și riscul ca elevul să ghicească răspunsul corect sau să-l copie de la un coleg.

În formularea itemilor cu alegere duală se cere respectarea unor “reguli de proiectare a enunțului: clar, fără ambiguități; scurt, nu lung sau complex; fără negație sau dublă negație; o singură idee într-un enunț; nu reproduce textul din manual; să fie plauzibile; nici prea ușoare, nici prea absurde; să fie plauzibile.”29

Exemplu:

Obiectiv de evaluare – să identifice caracteristicile decontărilor cu numerar.

Sarcină de lucru – Notați cu adevărat (A) sau fals (F) următoarele afirmații:

Decontările cu numerar cuprind toate operațiunile de încasări și plăți efectuate prin casieria proprie unei entități.

Evidența contabilă a numerarului din casierie se ține cu ajutorul contului 5311 “Casa în lei”.

Soldul final al contului 5311 “Casa în lei” este creditor.

Registrul de casă se întocmește lunar de către casier.

În registrul de casă se înregistrează documentele justificative de încasări și plăți în

numerar.

Barem de corectare: Se acordă 0.50 puncte pentru fiecare răspuns correct.

29 Dulamă M.E., Didactica axată pe competențe, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, pag. 241

90

o Itemi cu alegere multiplă se mai numesc și itemi cu răspuns selectat, deoarece elevul nu generează un răspuns, ci alege un răspuns dintr-o listă de alternative. Lista de alternative cuprinde un singur răspuns corect și alternative incorecte, dar plauzibile și paralele.

Utilizarea acestui tip de item este recomandată atunci când profesorul dorește să evalueze cunoștințe (terminologia specifică disciplinei, informații punctuale de natură factuală sau teoretică, metode, proceduri, algoritmi de rezolvare a unor sarcini concrete) precum și înțelegerea și capacitatea de aplicare a principiilor, enunțurilor cu caracter general, a metodelor și procedurilor.

În formularea itemilor cu alegere multiplă se cere respectarea unor “reguli de proiectare a enunțului: premisa să fie o problemă bine definită și semnificativă, independent de alternative; să existe un răspuns indiscutabil corect; răspunsurile să aibă, pe cât posibil, aceeași lungime; răspunsurile să nu fie sinonime sau opuse ca înțeles; răspunsurile să fie clare, fără ambiguități; o singură idee într-un enunț; să nu sugereze alegerea unei alternative.”30

Exemplu:

Obiectiv de evaluare – să identifice operațiile specifice contabilității decontărilor fără numerar.

Sarcină de lucru – Încercuiți litera corespunzătoare răspunsului corect:

Încasarea creanței de la clienți conform ordinului de plată se înregistrează astfel:

5121 = 401;

5121 = 4111;

4111 = 5121;

413 = 4111.

Prin formula contabilă 5121 = 5113, se înregistrază:

depunerea la bancă a unui efect comercial;

acceptarea efectului comercial;

încasarea efectului comercial;

plata efectului comercial.

30 Dulamă M.E., Didactica axată pe competențe, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, pag. 244

91

3. Dobânda de plătit în cazul soldului creditor al contului 5121 se înregistrează:

666 = 5121;

666 = 5186;

5121 = 666;

666 = 5191;

Barem de corectare: Se acordă 0.50 puncte pentru fiecare răspuns correct.

o Itemi de tip pereche (de asociere) solicită stabilirea unei corespondențe între două liste de afirmații sau concepte. Sunt alcătuiți din două categorii de informații repartizate pe două coloane, informațiile din prima coloană reprezintă premisele, iar cele din a doua coloană răspunsurile, elevul având sarcina de a le asocia corect. Itemii de tip pereche pun elevul în situația de a determina corespondența corectă între cuvinte, propoziții, fraze, valori numerice, semnificații, litere, simboluri, infirmații, etc. Instrucțiunile care preced cele două coloane se referă la criteriul sau criteriile în baza cărora trebuie realizată asocierea între premise și răspunsuri. Acești itemi se folosesc pentru a evalua în ce măsură elevii pot identifica relațiile corecte dintre diferite informații, fapte, nume, date, evenimente, rezultate, expresii ale unor legi, etc. Este indicat ca numărul de răspunsuri și premise să fie diferit și să li se precizeze elevilor dacă un răspuns poate fi ales o dată sau de mai multe ori.

Proiectarea enunțului itemilor de tip asociere ar trebui să respecte următoarele reguli: clar, fără interpretări; o singură idee într-un enunț; toate premisele și răspunsurile să fie așezate față în față, pe aceeași pagină; răspunsurile ordonate alfabetic, crescător/descrescător, pentru a nu induce răspunsul.

Exemplu:

Obiectiv de evaluare – să identifice operațiile specifice contabilității decontărilor cu numerar.

Sarcină de lucru – Asociați explicațiile operațiilor economice din coloana A cu formulele contabile corespunzătare din coloana B:

92

Barem de corectare: Se acordă 0.50 puncte pentru fiecare răspuns corect.

B. Itemii semiobiectivi sunt acea categorie de itemi care solicită elevului construirea

parțială sau totală a unui răspuns la sarcina definită în enunțul itemului. În general, itemii semiobiectivi se caracterizează prin aceea că pot testa o gamă largă de capacități intelectuale și rezultate ale învățării, plasează elevul într-o situație cognitivă cu un grad de complexitate mai ridicat decât reușesc să o facă itemii obiectivi și permit folosirea unor materiale auxiliare. Acest tip de itemi pot încuraja elevul în aprofundarea noțiunilor învățate, creșterea vitezei de operare cu acestea, conciziei și acurateței exprimării.

Din categoria itemilor semiobiectivi fac parte: itemi cu răspuns scurt, itemi de completare, întrebări structurate.

o Itemi cu răspuns scurt necesită formularea unui răspuns scurt, liber, atât din punct de vedere al formei, cât și al conținutului, sub forma unor propoziții, fraze, cuvinte, simboluri, numere. Presupun atât stăpânirea unor cunoștințe cât și abilitate de a formula și structura cel mai potrivit răspuns scurt, dar nu permit evaluarea unor capacități intelectuale superioare. Itemii permit un control rapid ușor, relativ obiectiv, diminuând problemele legate de exprimarea liberă. Elevii pot formula răspunsuri parțial corecte sau incomplete, fapt ce trebuie ilustrat în baremul de corectare.

Exemplu:

Obiectiv de evaluare – să identifice elementele specifice trezoreriei.

Sarcină de lucru – Răspundeți corect la următoarele întrebări:

Care sunt instrumentele de plată folosite în decontările fără numerar?

Ce este acreditivul?

Ce sunt obligațiunile?

Ce conturi se utilizează pentru evidența valorilor de încasat?

Cum se calculeză disponibilitățile bănești din casierie la sfârșitul zilei?

Barem de corectare: Se acordă 0.50 puncte pentru fiecare răspuns corect și coplet.

Pentru un răspuns incomplet se acordă 0.25 puncte.

93

o Itemi de completare reprezintă o variantă a itemilor cu răspuns scurt. Solicită elevii să formuleze un răspuns care să completeze o afirmație incompletă sau un enunț lacunar pentru a-i conferi valoare de adevăr. Se recomandă să nu se folosească drept suport texte din manual pentru a preveni memorarea mecanică.

Itemii de completare nu sunt adecvați pentru evaluarea capacităților intelectuale superioare (analiză, sinteză, capacitate de rezolvare de probleme, evaluare), iar răspunsurile foarte scurte pe care le solicită, dacă sunt folosiți în exces și exclusiv, pot chiar frâna dezvoltarea acestora.

Proiectarea itemilor de completare impune respectarea următoarelor reguli:

“spațiile libere de dimensiuni diferite pot sugera, prin lungimea lor, răspunsul așteptat; excesul de spații libere duce la pierderea sensului enunțului oferit spre analiză și completare, precum și la obținerea altor răspunsuri corecte altele decât cele așteptate.”31

Exemplu:

Obiectiv de evaluare – să identifice conturile specifice contabilității trezoreriei.

Sarcină de lucru – Completați spațiile libere prin cuvintele corespunzătoare contextului dat:

Barem de corectare: Se acordă 3 puncte în total, câte 0.50 puncte pentru fiecare răspuns corect.

o Întrebări structurate sunt itemi care conțin mai multe sarcini de lucru, punând elevul în situația de a construi răspunsurile și de a alege modalitățile de formulare a acestora. Acești itemi realizează trecerea de la itemii obiectivi și semiobiectivi către itemii subiectivi.

O întrebare structurată este formată dintr-un număr variabil de secvențe

(subîntrebări) care pot avea forma unor itemi obiectivi, semiobiectivi sau a unui eseu scurt, a căror coerență și succesiune derivă dintr-un element comun (idee, fapt, principiu, lege, rațiune internă a problematicii vizate). În elaborarea întrebărilor se pornește, în general, de

31 Stoica A. (coordonator), SNEE, Evaluarea curentă și examenele, Ed. Prognosis, București 2001, pag. 110

94

la un material-stimul constând în diferite texte, hărți, grafice, diagrame. Prezintă avantajul că orientează elevul în elaborarea răspunsurilor, creează condiții pentru evaluarea unor abilități cognitive superioare, nu numai reproducerea sau aplicarea informațiilor, precum și gradarea complexității și dificultății sarcinilor de lucru, permit transformarea unui item de tip eseu într-o suită de itemi obiectivi și semiobiectivi, sporind astfel gradul de obiectivitate

în apreciere și notare.

Stimulează dezvoltarea capacităților și abilităților intelectuale superioare, originalitatea, creativitatea persoanei evaluate. Întrebările solicită un răspuns deschis, dar relativ scurt, care să nu depindă de răspunsul la întrebarea precedentă pentru a putea fi apreciat și notat corect, conform baremului. Ele trebuie să fie în concordanță și strict corelate cu materialele stimul folosite, să testeze unul sau mai multe obiective. Întrebările structurate permit testarea unei varietăți de cunoștințe, competențe, abilități, gradarea complexității și dificultății sarcinii, crearea condițiilor ca evaluarea să ofere șansa unor răspunsuri corecte pentru toți elevii, dar și să discrimineze performanțele la vârf.

Exemplu:

Obiectiv de evaluare – să identifice elementele contului 5311 “Casa în lei”.

Sarcină de lucru – Pe baza informațiilore din T-ul contului 5311 “Casa în lei”, calculați următoarele elemente:

TSD (total sume debitoare);

TSC (toal sume creditoare);

Soldul final.

Barem de corectare: Se acordă 0.50 puncte pentru fiecare răspuns corect.

95

C. Itemii subiectivi (cu răspuns deschis) au drept principală caracteristică faptul că testează creativitatea elevului, originalitatea și capacitatea sa de personalizare a cunoștințelor. Acești itemi se caracterizează prin faptul că solicită elevului evaluat elaborarea unui răspuns foarte puțin sau deloc orientat.

Prin intermediul lor se evaluează rezultate complexe ale învățării, capacități, competențe care apar ca efecte acumulate în timp (analiză, sinteză, argumentare, exprimare, organizare a unui discurs).

Cu toate că acești itemi par relativ ușor de construit, exigențele formulării corecte a cerinței și a baremului de corectare și notare sunt foarte stricte; ele trebuie să prevină acea subiectivitate a profesorului care conduce la evaluarea neprofesională, arbitrară și la punerea elevului în situația de a fi nedreptățit.

Corectarea și notarea lor prezintă un grad redus de obiectivitate; se poate realiza fie analitic (acordarea unui număr de puncte pentru diferite elemente ale răspunsului așteptat), fie holistic (global), prin formularea unei judecăți de ansamblu asupra răspunsului în conformitate cu anumite criterii de evaluare sau descriptori de performanță.

În categoria itemilor subiectivi se înscriu: itemii rezolvare de probleme, eseul.

o Rezolvarea de probleme (situații problemă) constituie o modalitate prin care profesorul poate crea situații de învățare ce dezvoltă creativitatea, gândirea divergentă, imaginația, capacitatea de transfer, de generalizare sau/și de concretizare a informațiilor și procedurilor.

Capacitatea de a rezolva probleme nu este ereditară; ea se dezvoltă treptat prin exersare, fiind situată la nivelul superior al capacităților cognitive și presupunând chiar anumite caracteristici generale de personalitate pe care elevul le dobândește în procesul formării sale. Din aceste motive, utilizarea rezolvării de probleme ca metodă de evaluare trebuie să țină cont de experiența de lucru a elevilor cu această metodă, iar gradul de dificultate al problemelor trebuie să crească progresiv, pe măsură ce elevii acumulează experiența specifică.

Rezolvarea de situații problematice contribuie nu numai la evaluarea randamentului

școlar, ci și la dezvoltarea creativității, gândirii critice, imaginației, capacității de generalizare și de transfer. Acest tip de item dezvoltă gândirea euristică, independentă, spiritul analitic și critic, reflexiv, formează abilități de comunicare, cooperare, lucrul în echipă (când este realizată ca activitate de grup). În această situație evaluarea va avea în

96

vedere comportamentele implicate în rezolvarea problemei, nu numai indicarea propriu-zisă a soluției, cum ar fi: înțelegerea problemei, documentarea în vederea identificării informațiilor necesare în rezolvarea problemei, formularea și testarea ipotezelor, stabilirea strategiei rezolutive, prezentarea și interpretarea rezultatelor.

Rezolvarea de probleme implică o anumită subiectivitate în evaluare, mai ales în cazul problemelor care solicită rezolvarea în termeni de optim sau dezirabil. Dacă activitatea a fost organizată în echipă, notarea trebuie individualizată, ținându-se cont de rolul și sarcinile concrete rezolvate de fiecare membru al echipei.

Exemplu:

Obiectiv de evaluare – să rezolve aplicații practice privind contabilitatea trezoreriei.

Sarcină de lucru

Efectuați analiza contabilă și întocmiți formulele contabile pentru următoarele operațiuni completând tabelul de mai jos:

Barem de corectare: Se acordă 1.50 puncte pentru fiecare operațiune corect rezolvată, astfel: 0.50 puncte pentru identificarea conturilor corespondente, 0.50 puncte pentru aplicarea regulilor de funcționare, 0.50 puncte pentru întocmirea corectă a formulei contabile.

97

o Eseul permite evaluarea capacităților cognitive superioare, de complexitate ridicată. Eseurile reprezintă un instrument adecvat și frecvent utilizat deoarece răspunde

într-o mare măsură competențelor sociale ce se doresc a fi formate la elevi. Itemul de tip eseu pune elevul în situația de a construi un răspuns liber în conformitate cu un set dat de cerințe; cu cât cerințele sunt mai precis formulate și mai explicit ilustrate în schema de notare, cu atât crește fidelitatea evaluării și notării (gradul de obiectivitate în raport cu mai mulți evaluatori și/sau cu mai multe evaluări succesive). Eseul permite deci evaluarea abordării globale a unei sarcini de lucru în care cunoștințele, gradul de înțelegere și capacitatea de aplicare a cunoștințelor, inclusiv măsura și modul în care învățarea a fost personalizată (contribuind astfel la formarea reală a personalității elevului), se întrepătrund și se manifestă în mod integrat.

În funcție de gradul de detaliere a cerințelor și criteriilor ce trebuie respectate în formularea răspunsului, distingem:

După dimensiunile răspunsului așteptat:

Eseu cu răspuns scurt (minieseu) – în care, printre cerințele enunțului, este precizată și dimensiunea maximă admisă a răspunsului așteptat: număr maxim de cuvinte, număr maxim de paragrafe, număr

maxim de rânduri;

Eseu cu răspuns extins – la care singura limită ce operează este

aceea a timpului de lucru maxim admis;

După tipul răspunsului așteptat :

Eseu structurat sau semistructurat – în care, prin cerințe explicite, indicii sau sugestii, răspunsul elevului este organizat, structurat, orientat, ordonat;

Eseu liber – în care originalitatea și creativitatea elevului se pot

manifesta maximal.

Eseurile acoperă o gamă largă de obiective, dar o arie relativ mică de conținuturi. Solicită un timp mai mare pentru rezolvare, dar și pentru corectare și apreciere. Evaluează obiective de maximă complexitate cum ar fi: abilitatea de a actualiza, organiza și reorganiza cunoștințele într-un mod personal, de a interpreta informațiile și de a exprima un punct de vedere personal, de a utiliza un limbaj nu numai corect, dar și elevat.

În cazul în care se folosește eseul ca instrument de evaluare se impune o atenție în plus pentru formularea precisă a obiectivelor și elaborarea sistemului de notare pentru a

98

diminua cât mai mult posibil subiectivitatea în apreciere. Se vor avea în vedere aspecte multiple: conținutul științific, argumentarea, organizarea și prezentarea ideilor, abilitățile analitice și critice, originalitatea, creativitatea. Un alt criteriu de notare a eseului este folosirea limbii, ortografia, punctuația, așezarea în pagină, acuratețea lucrării și altele, în funcție de temă și clasă.

4.6 Erori în evaluarea didactică

Practica docimologică evidențiază existența unor disfuncțiuni și dificultăți în evaluarea obiectivă a rezultatelor școlare. Notarea corectă, obiectivă este afectată de numeroase circumstanțe care generează variații semnificative relevate fie la același examinator în momente diferite (variabilitate intra-individuală), fie la examinatori diferiți

(variabilitate interindividuală).

Evaluarea defectuasă poate cunoaște următoarele forme: notarea strategică – practicată la începutul activității pentru a ține elevii sub control, sub amenintarea notelor slabe sau a nepromovării; notarea sancțiune – care nu are nimic de-a face cu achizițiile sau performanțele elevilor ci cu anumite atitudini considerate neacceptabile; notarea etichetă – prin notarea pe termen lung după aceleasi pareri favorabile/nefavorabile, sau în concordanță cu celelalte note ale elevului.

Cei mai mulți factori perturbatori privesc activitatea profesorului. Situațiile cel mai frecvent intalnite sunt:

Efectul "Halo" – profesorul realizează aprecierea elevilor prin prisma unei evaluări inițiale si prin generalizarea notării la toate disciplinele. În virtutea judecății

anticipative profesorul nu mai remarcă progresele sau părțile pozitive ale elevului slab, după cum nici minusurile celui bun. Pentru a corecta aceste tendințe se poate recurge la anonimatul probelor scrise sau la recurgerea la corectori de la alte școli.

Efectul de ancorare – supraevaluarea unor rezultate deoarece pun în lumină elemente neasteptate, mai puțin frecvente, care vor constitui baza unor noi grile de

corectare a răspunsurilor.

Efectul Pygmalion – anticipațiile sau predicțiile profesorului asupra

performanțelor elevilor sfârsesc prin a se produce, datorită influențării conștiente sau

inconștiente a comportamentului elevilor. Încrederea in posibilitatile elevilor și încrederea

99

în reușita lor constituie un puternic factor motivațional, care sfârsește prin creșterea performantelor acestora.

Stilul personal al evaluatorului – fiecare profesor are propria sa grilă de apreciere, unii apreciind reproducere cantitativă, iar alții apreciind originalitate. Unii notează mai indulgent, alții mai exigent, iar alții preferă notele de mijloc. Unii consideră nota, o modalitate de incurajare, alții de constrângere.

Efectul tendinței centrale – apare mai ales în cazul profesorilor începatori

care din dorința de a nu greși sau subaprecia elevii acorda note, în jurul valorilor medii.

Efectul de similaritate – apare atunci cand profesorul se ia drept reper pe el

insuși. De exemplu, profesorii care au experiența de foști "premianți" sau au copii cu rezultate excelente, vor avea tendința de a fi mai severi si invers.

Efectul de contrast – apare atunci cand un elev primeste o nota mai bună sau mai slabă datorită comparației cu rezultatul anterior. După o notă slabă un rezultat bun va parea și mai bun, sau după un candidat foarte bun, următorul care este mediocru va părea mult mai slab.

Efectul de ordine – se referă la inerția aprecierii (notarea concomitentă cu aceeași notă) deși între răspunsuri există diferențe calitative. Se datorează mai ales

factorilor ca oboseala, indispoziția, lipsa de interes etc.

Eroarea logică – se referă la înlocuirea parametrilor de performanță urmariți cu alte considerații, care în realitate sunt elemente secundare, cum ar fi efortul depus

pentru a ajunge la rezultat, conștiinciozitatea, acuratețea stilul sau sistematizarea expunerii etc., deși uneori acest efect se justifică, nu trebuie să devină o regulă, deoarece crește

riscul de subiectivitate în notare.

100

CAPITOLUL V

Cadrul experimental de aplicare a strategiilor de evaluare

5.1 Metodica cercetării

5.1.1. Repere generale

Pentru realizarea în bune condiții a cercetării, am stabilit și respectat metodologia cercetării, ținând cont de metodele și tehnicile utilizate pentru colectarea datelor, de eșantioanele selectate, de etapele parcurse, toate acestea corelându-le cu tipul de cercetare

întreprinsă, și anume cercetarea de tip experimental. Cercetarea de tip experimental cunoaște, conform indicațiilor teoretice, următoarele etape:

delimitarea și formularea fenomenului ce urmează a fi studiat;

emiterea ipotezei sau ipotezelor de lucru;

alegerea variabilelor;

stabilirea tipului de experiment, a condițiilor de desfășurare;

alcătuirea eșantioanelor (claselor) experimental și de control;

pretestarea;

aplicarea experimentului pe eșantionul experimental;

înregistrarea, prelucrarea, analiza și interpretarea rezultatelor și determinarea diferențelor;

întocmirea raportului de cercetare.

Experimentul este apreciat ca fiind metoda cea mai importantă de cercetare

deoarece „pe baza ipotezei avansate, în cadrul experimentului se modifică în mod sistematic un factor sau altul și se notează efectele acestei modificări asupra activității și conduitei subiectului sau grupului. Factorul care operează și pe care îl variază experimentatorul constituie variabila independentă (v. i.), iar modificările care s-au produs

101

și care urmează să fie măsurate și explicate constituie variabila dependentă (v. d.).”32 Spre deosebire de observație, unde are loc urmărirea intenționată a modificărilor fără a se interveni asupra comportamentului subiecților cercetați, experimentul presupune intervenția și așteaptă rezultatul ei. La variabilele menționate se pot adăuga o variabilă provocată, creată de către cercetător și o variabilă invocată necreată de cercetător (vârstă, număr de subiecți, coeficient intelectual).

Pentru ca experimentul să fie corect elaborat, se pornește de la observația inițială a modului de manifestare a fenomenului ce trebuie studiat, se formulează ipoteza, pentru ca, în final, să se verifice ipoteza prin analiza datelor colectate. Astfel, trebuie parcurse anumite etape specifice cercetării de tip experimental: formularea problemei ce trebuie elucidată, formularea ipotezei de lucru, pretestarea, stabilirea situației experimentale, constituirea celor două eșantioane (experimental și de control), introducerea factorului de progres pe eșantionul experimental, testarea finală, înregistrarea, prelucrarea, analiza și interpretarea rezultatelor. Ipoteza ce a stat la baza realizării experimentului poate fi confirmată doar dacă datele obținute sunt semnificative statistic.

Există mai multe tipuri de experiment ce pot fi folosite în realizarea cercetării: experimentul de laborator, experimentul natural și experimentul psihopedagogic, o variantă a celui natural. Dacă experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din mediul obișnuit de activitate și introducerea acestuia într-un mediu anume creat, folosindu-se anumite materiale, experimentul psihopedagogic, ca variantă a experimentului natural, se realizează în condiții familiare, naturale de viață și de activitate. Acest tip de experiment ne oferă date de ordin cantitativ și calitativ, cu un grad mare de precizie, putând fi prelucrate și interpretate cu ajutorul tehnicilor statistico-matematice. Experimentul psihopedagogic poate fi constatativ și formativ. Experimentul constatativ presupune măsurarea unui fenomen la un moment dat. Experimentul formativ presupune intervenția în grupul școlar prin introducerea unui factor de progres, menit să conducă la formarea de noi capacități.

Experimentul psihopedagogic are o serie de limite, iar utilizarea lui presupune o anumită prudență din partea cercetătorului. Aceste limite provin din faptul că experimentul psihologic se desfășoară în condiții variate, ce nu pot fi în totalitate ținute sub control. Rezultatele obținute se datorează atât factorului de progres introdus în experiment, cât și anumitor influențe externe care intervin pe parcursul experimentului. Se poate vorbi în

32 Dumitriu C., Introducere în cercetarea psihopedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București,

2004, pag. 87

102

acest sens despre o maturizare a subiecților, ca urmare a propriei evoluții naturale, ce poate influența variabila dependentă. De asemenea, s-a constatat faptul că subiecții supuși experimentului, conștienți că sunt supuși unor probe, se vor pregăti mai intens asupra temei introduse, ceea ce va duce la modificarea comportamentului lor anterior. Evenimentele care au loc pe parcursul cercetării pot conduce la o diferențiere a celor două măsurători, inițială și finală. Toate aceste limite nu pot reprezenta un obstacol în derularea experimentului psihopedagogic, practica științifică demonstrând aceasta prin colectarea unui număr consistent de date experimentale certe, posibilitatea interacționării acestor limite fiind foarte redusă.

5.1.2. Prezentarea eșantionului experimental

Eșantionarea presupune alegerea unui număr de subiecți din populația școlară, ce urmează a fi supuși experimentării sau controlului cercetării. În aceste cazuri, se folosește numai eșantionul experimental, testându-se înainte de experimentare, pentru a se cunoaște situația de la care se pornește.

Subiecții care fac parte din eșantionul experimental frecventează cursurile

Colegiului Economic „Ion Ghica” Bacău și au parcurs conținuturile modulelor de specialitate prevăzute pentru profilul economic, pregătindu-se pentru a deveni tehnicieni în activități economice.

Clasa experimentală (Ce): clasa a XI-a E, domeniu – economic, profil – servicii, specializare – tehnician în activități economice, cu un număr de 29 elevi (17 fete și 12 băieți) cu vârsta de 17-18 ani.

Clasa de control (Cc): clasa a XI-a C, domeniu – economic, profil – servicii, specializare – tehnician în activități economice, cu un număr de 27 elevi (18 fete și 9 băieți) cu vârsta de 17-18 ani..

Elevii ambelor clase au fost observați permanent pe parcursul școlarității, cu ei desfășurându-se o activitate normală cu respectarea programei obiectelor de specialitate.

5.1.3. Etapele cercetării

103

Cercetarea experimentală privind eficiența evaluării asupra progresului școlar și dezvoltării personalității elevului, s-a desfășurat în trei etape din anul școlar 2011-2012 la

Colegiul Economic „Ion Ghica”, Bacău:

Etapa constatativă a evaluării inițiale s-a desfășurat în perioada 12 septembrie – 7 octombrie 2011 și a constat în aplicarea unor teste inițiale. Prelucrarea și

analiza rezultatelor au ajutat la „diagnosticarea” nivelului de însușire a noțiunilor depte cont, formula contabilă și aplicarea acestor noțiuni în rezolvarea de probleme.

Etapa formativ-ameliorativă a introducerii factorului de progres s-a desfășurat

în perioada 10 octombrie – 25 mai 2012 și a cuprins proiectarea, organizarea și desfășurarea unor activități de predare-învățare-evaluare menite să conducă la sporirea randamentului școlar în direcția vizată.

Etapa evaluării finale s-a desfășurat în perioada 28 mai – 15 iunie 2012 și a constat în aplicarea unor probe de evaluare pentru a stabili nivelul de pregătire a elevilor. În aceeași perioadă s-au analizat rezultatele și s-au stabilit concluziile privind efectul intervenției ameliorative, sugestiile și propunerile desprinse din cercetare.

5.1.4. Ipoteza și obiectivele cercetării

Ipoteză – Prin Folosirea tehnicilor și instrumentelor de evaluare alterantive, se realizează progresul școlar la nivelul elevilor precum și dezvolatarea personalității acestora

(la modulul – Contabilitatea evenimentelor și trenzacțiilor).

Verificarea ipotezei reclamă următoarele obiective:

identificarea nivelului de cunoaștere a noțiunilor de bază din contabilitate;

identificarea nivelului de însușire a terminologiei specifice contabilității trezoreriei;

identificarea capacității de a recunoaște conturile specifice contabilității trezoreriei;

estimarea capacității de a rezolva probleme specifice contabilității trezoreriei;

sesizarea utilizării greșite a conturilor la întocmirea formulelor contabile;

conceperea, proiectarea și realizarea unui experiment psihopedagogic de eficientizare a orelor de contabilitate;

identificarea soluțiilor de optimizare a comunicării și formularea unor concluzii, sugestii și propuneri cu rol optimizator pentru orele de contabilitate;

104

În vederea testării ipotezei formulate am acționat în următoarele direcții:

stabilirea eșantionului experimental;

conceperea probelor;

administrarea probelor;

înregistrarea, prelucrarea, analiza și interpretarea rezultatelor;

elaborarea intervenției ameliorative;

stabilirea diferențelor între cele două faze (inițială și finală) în cadrul eșantionului;

stabilirea diferențelor între grupa experimentală și grupa martor (de control);

preconizarea unor soluții pentru optimizarea activității didactice viitoare.

5.1.5. Metode și tehnici folosite în cercetare

Metoda de cercetare științifică este „un ansamblu de operații intelectuale prin care o disciplină sau o ramură a cunoașterii caută să ajungă la adevăruri pe care să le demonstreze, să le verifice. Ele sunt ghidate de concepția generală a cercetătorului, de principiile teoretico-științifice de la care acesta pornește, respectiv de metodologia cercetării.”33

Prezenta cercetare a folosit metode, tehnici și procedee care au permis cunoașterea personalității elevilor și comportamentului acestora în activitatea de învățare și în

împrejurări neoficiale, cunoașterea condițiilor în care se instruiesc (ambianță, manuale, lucrări auxiliare) și mai ales cunoașterea volumului și a calității cunoștințelor din domeniul contabilității pe care le posedă elevii din cele două clase a XI-a. Metodele au permis observarea, înregistrarea, estimarea și măsurarea reacțiilor subiecților la stimulii externi.

Metoda principală folosită în cercetare a fost experimentul, dar datorită faptului că este foarte complexă, a implicat și folosirea altor metode, care au fost subordonate acestuia. Aceste metode se împart în două categorii:

de colectare a informațiilor/datelor: observarea psihologică, convorbirea, analiza produselor activității școlare, ancheta pe bază de chestionar, probe de

evaluare (testul docimologic), experimentul;

33 Dumitriu C., Introducere în cercetarea psihopedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București,

2004, pag. 53

105

de prelucrare a informațiilor/datelor: numărarea rezultatelor, a răspunsurilor elevilor cu anumite rezultate, a categoriilor de dificultăți, interpretarea calitativă

prin analize variate; clasificarea, ordonarea, ierarhizarea rezultatelor folosind scările de evaluare, tabele analitice și sintetice, reprezentări grafice, diagrame, histograme.

Metode de colectare a datelor

Observarea presupune urmărirea atentă a faptelor de educație așa cum se desfășoară în condiții naturale. Ca metodă, se deosebește de observația spontană prin faptul că presupune elaborarea prealabilă a unui plan de observație cu precizarea obiectivelor ce vor fi urmărite și a cadrului în care se desfășoară. Observația a urmărit:

comportamentul socioafectiv al elevilor în colectivul clasei: -frecvența;

-atitudinea față de activitatea didactică, gradul de participare la lecții; -implicarea în activități de grup: munca în echipă, studii de caz etc.; -posibilități de concentrare pentru formularea răspunsurilor;

trăsături de caracter:

-conduita intelectuală în timpul lecțiilor (rapiditate, spontaneitate, stabilitatea atenției, atenție distributivă);

-spiritul de observație;

-motivația pentru învățare;

-atitudinea față de muncă (tenacitatea, seriozitatea, spiritul creator);

-predilecția pentru activități teoretice sau practice;

-nivelul la care sunt utilizate în comunicare resursele limbii;

-atitudinea față de sine și față de ceilalți (exigență, demnitate personală, ambiție, modestie etc.).

temperamentul:

-încadrarea în tipologie pe baza comportamentului; -gradul de rezistență la efort, la solicitări continue; -echilibrul stărilor afective;

106

-viteza și ritmul vorbirii;

-trăsăturile comunicării verbale și nonverbale.

Elevii au fost urmăriți în timpul orelor de contabilitate și au fost consemnate în fișe de observație după modelul:

Fișă de observare a activității elevilor

Lista este concepută pentru a înregistra rapid cu DA/NU, prezența sau absența unor

calități.

Informațiile acumulate au contribuit la perfecționarea strategiilor didactice: selecția și adaptarea conținutului, dirijarea instruirii pentru atingerea performanței, opțiunea pentru o tehnică sau alta de evaluare.

Exemplu: observarea elevilor la modulul „Contabilitatea evenimentelor și trenzacțiilor” (tema „Contabilitatea operațiilor de trezorerie”). S-a urmărit comportamentul la o lecție de formare de priceperi și deprinderi construită pe baza unui studiu de caz.

S-a constatat că elevii B. R., C. C., P. M., , Ș. D. C., stăpânesc regulile de funcționare ale conturilor, etapele analizei contabile, tehnica întocmirii formulei contabile

și sunt foarte rapizi în reacții. Au decodat rapid cerințele aplicației, au elaborat în timp util mesajul-răspuns. Elevii C. B., M. A. și V. A. au întâmpinat dificultăți cu privire la aplicarea regulilor de funcționare a conturilor și la întocmirea formulei contabile.

107

Ca urmare a semnalării acestor carențe, elevii au primit ca temă pentru acasă (pentru portofoliu) un studiu de caz asemănător cu cel făcut în clasă pentru a exersa tehnica analizei contabile și întocmirea formulelor contabile.

Convorbirea constă într-un dialog între cercetători și subiecții supuși investigației în vederea colectării de date care să elucideze fenomenele urmărite. Desfășurată pe baza unui plan, cu întrebări prestabilite, conversația a furnizat informații pentru înțelegerea motivelor interne ale conduitei comunicaționale și a determinat dezvăluirea demersurilor gândirii subiecților. Cu ajutorul acestei metode s-a putut stabili dacă elevii cunosc elementele componente ale trezoreriei și dacă pot opera transferurile de sens.

Am constatat că unii elevi sunt superficiali în exprimare, folosesc un limbaj simplest și nu folosesc în definirea conceptelor termenii de specialitate învățați la orele de curs.

Analiza produselor activității școlare reprezintă studiul obiectivărilor muncii elevilor la cursuri și în afara lor, sub îndrumarea profesorului; produsele activității școlare s-au concretizat în mijloace foarte utile pentru cunoașterea evoluției comunicării.

Elevii au avut de elaborat pentru portofoliu teme (vezi ANEXA 2) aferente capitolului ”Contabilitatea operațiilor de trezorerie”. Se va oferi indicații elevilor pe parcursul realizării temelor portofoliu și se va verifica fiecare tema la ora de curs imediat următoare primirii indicațiilor.

Metoda a contribuit la cunoașterea carențelor și la gândirea unor soluții de remediere. Alte informații obținute prin intermediul acestei metode au fost: cunoașterea capacității de a înțelege și analiza cerințele unui subiect, de a rezolva subiectul utilizând informațiile și experiența de viață.

Probele de evaluare administrate în cadrul experimentului, lucrările scrise semestriale, proiectul, au fost supuse analizei în vederea desprinderii unor aprecieri asupra calității instruirii. Ele au indicat progresele sau oscilațiile subiecților și au determinat în cadrul experimentului, lucrul diferențiat.

Metoda anchetei psihologice, considerată a fi metodă complexă de cunoaștere

științifică a opiniilor, atitudinilor, aspirațiilor, comportamentelor, trebuințelor, motivației, presupune recoltarea unor informații despre viața psihică a unui individ sau a unui grup social și interpretarea acestora cu scopul desprinderii semnificației lor psihocomportamentale. Această metodă se poate realiza sub două aspecte: ancheta pe bază de chestionar și ancheta pe bază de interviu.

108

În realizarea feedback-ului, am folosit ancheta pe bază de chestionar pentru a identifica părerile elevilor despre eficiența evaluării prin test și prin proiect.

La sfârșitul experimentului, am distribuit chestionare, elevilor din eșantionul experimentat, pentru a determina eficiența diferitelor instrumente de evaluare asupra progresului școlar și dezvoltării personalității elevilor. Chestionarul a fost de opinie cu răspunsuri mixte (cu răspunsuri închise și cu răspunsuri deschise).

Testul este o metodă preponderent psihologică care presupune măsurarea capacităților și a însușirilor psihice ale individului. O formă a metodei testelor este reprezentată de testul de cunoștințe, probă standardizată, folosită permanent în învățământ, având ca scop măsurarea nivelului de cunoștințe al elevilor, progresele sau dificultățile din activitatea de învățare. Prin intermediul testului de cunoștințe se apreciază gradul de

înțelegere, analiză, sinteză și aplicare a informațiilor dobândite într-o anumită perioadă de timp.

Testul de cunoștințe (testul docimologic), este o probă complexă alcătuită dintr-un ansamblu de itemi care, în urma aplicării în condiții aproape identice, oferă, pe baza unor măsurători și aprecieri raționale, informații potrivite referitoare la modul de realizare a obiectivelor didactice, la progresul școlar, la direcțiile de intervenție viitoare a cadrelor didactice pentru ameliorarea eficienței demersurilor instructiv-educative. Dacă în psihologia experimentală, testul reprezintă o probă prin care se examinează aptitudinile psihice și fizice ale unei persoane, în școală testul reprezintă un set de probe prin care se evaluează cunoștințele, priceperile, aptitudinile și deprinderile elevilor.

Conform didacticii disciplinelor economice testele sun “probe standardizate sub aspectul conținutului, condițiilor de aplicare, formulării răspunsurilor și al criteriilor de apreciere a rezultatelor.”34

Pe toată perioada cercetării, în etapa inițială (preexperimentală), în etapa experimentală propriu-zisă și în etapa finală (postexperimentală), am aplicat teste (probe) de evaluare adecvate. Pentru obținerea unei situații cât mai aproape de adevăr, în elaborarea testelor folosite în cele trei etape am ținut seama de următoarele cerințe:

itemii propuși să acopere cerințele programei de clasa a XI-a de la liceele tehnologice, profil servicii;

34 Druță M. E., Didactica disciplinelor economice. Considerații teoretice și aplicații, Ed. ASE, București

2002, pag 118

109

itemii să creeze posibilitatea de a cuantifica volumul cunoștințelor și calitatea acestora;

itemii să fie astfel formulați, încât să nu fie pasibili de interpretări diferite;

cerințele formulate să solicite pe lângă cunoștințe, priceperi și deprinderi, un efort intelectual impus de situații noi;

punctajul acordat să concorde cu dificultatea sarcinilor formulate.

În etapa inițială am aplicat proba de evaluare predictivă, care a avut ca scop identificarea eventualelor lacune existente în informațiile asimilate de elevi și stabilirea strategiilor care se impun pentru recuperarea acestora. În etapa experimentală propriu-zisă, am aplicat probe de evaluare formativă menite să urmărească realizarea obiectivelor operaționale, iar în etapa finală am aplicat proba de evaluare sumativă cu scopul de a observa nivelul cunoștințelor elevilor. Probele de evaluare inițială și finală au fost aplicate identic pe ambele eșantioane (clasa experimentală și clasa de control), evaluarea sumativă făcându-se diferențiat, urmărindu-se cu precădere volumul cunoștințelor elevilor, de la ce nivel s-a pornit și la ce nivel s-a ajuns după ce s-a intervenit didactic, pedagogic și experimental. Datorită nivelului mediu al clasei, am încercat să alternez probele de evaluare în funcție de gradul de dificultate, ținând cont de cantitatea de informații asimilate în diferite momente ale parcursului instruirii școlare și totodată de capacitățile receptive ale elevilor. Probele de evaluare au fost astfel elaborate, încât să alterneze itemii obiectivi cu cei semiobiectivi și subiectivi.

Probele de evaluare aplicate au respectat metodologia care stă la baza elaborării lor,

ținând totodată cont de competențele generale și specifice prevăzute în programă.

Experimentul derulat în scopul elaborării prezentei lucrări este de tip formativ și a parcurs cele trei etape specifice: evaluarea inițială, introducerea factorului de progres și evaluarea finală. În elaborarea cercetării experimentale, am formulat ipoteza cercetării care va face legătura între variabilele independente și cele dependente: Folosirea testelor formative, a proiectului și diversificarea tehnicilor și instrumentelor de evaluare realizează progresul școlar la nivelul elevilor precum și dezvolatarea personalității acestora.

Experimentul realizat a îndeplinit cele două funcții principale: gnoseologică (de cunoaștere a unor aspecte relevante privitoare la acțiunea educațională) și de practică (de introducere a unor elemente de optimizare).

110

Metode de prelucrare a informațiilor/datelor

Metodele de prelucrare a datelor reprezintă un ansamblu de instrumente și procedee destinate să înregistreze și să măsoare configurația de ansamblu a colectivelor de elevi, privite din diverse puncte de vedere. Ele permit cunoașterea climatului psihosocial (constituit din țesătura relațiilor interpersonale dintre membrii grupului și a relațiilor cu personalul didactic) precum și a eficienței sistemului educațional.

După efectuarea observației și consemnarea datelor în foile de observații, după administrarea testelor, evaluarea și înregistrarea performanțelor (operația de măsurare) s-a realizat gruparea datelor sub forma unui tabel de rezultate.

Tabelele analitice consemnează rezultatele individuale ale subiecților din clasa experimentală și din clasa martor (de control). Elevii sunt înscriși în ordine alfabetică, iar în dreptul lor este prezentat rezultatul măsurării exprimat sub forma datelor numerice.

Tabelele sintetice realizează o grupare a datelor măsurate, făcându-se abstracție de numele subiecților. Gruparea datelor s-a făcut în funcție de doi indicatori: amplitudinea sau întinderea scării de repartizare și frecvența măsurătorilor efectuate.

Reprezentările grafice utilizate pentru aprecierea performanțelor, în cadrul experimentului sunt: histograma (reprezentare prin batoane sau dreptunghiuri, înălțimea lor corespunzând mărimii respective), poligonul frecvențelor (se obține prin unirea vârfurilor batoanelor sau mijlocului bazelor superioare ale dreptunghiurilor din histograma), diagrama areolară (suprafața unui cerc se împarte în funcție de rezultatul măsurătorii efectuate în cercetare, 360° fiind considerat echivalentul lui 100 %).

5.2 Desfășurarea cercetării

5.2.1. Etapa preexperimentală (inițială)

S-a derulat în perioada 12 septembrie – 7 octombrie 2011 și a avut ca scop cunoașterea fenomenului ce urmează a fi cercetat.

Etapa preexperimentală a avut următoarea structură:

111

alcătuirea eșantioanelor;

elaborarea testului inițial și a matricei de pecificație;

aplicarea probei de evaluare predictivă la ambele clase;

analiza și interpretarea rezultatelor.

Am început prin a selecta eșantioanele, conform cerințelor metodologice. Am ales

două clase a XI-a, deoarece conform programei “Contabilitatea operațiilor de trezorerie” se studiază la modulul Contabilitatea evenimentelor și tranzacțiilor clasa a XI-a . Într-o cercetare conform cerințelor, cele două eșantioane trebuie să fie omogene (pe cât posibil) atât din punct de vedere numeric, cât și ca potențial. Am considerat că în momentul începerii experimentului elevii de la ambele clase au avut un nivel de pregătire similar (media la testul inițial clasa experimentală 6,96, iar clasa control 7,01). Clasele au fost relativ omogene ca vârstă a elevilor, a mediului lor de proveniență (urban/rural) și a condițiilor de studiu (fiind la același profil și specializare, au parcurs aceleași programe de instruire).

În etapa preexperimentală am aplicat proba de evaluare inițială (predictivă) pentru a observa nivelul intelectual al elevilor, lacunele pe care le au și pentru a stabili strategiile care se impun pentru remedierea acestora.

În elaborarea probei de evaluare am avut în vedere competențele prevăzute de standardele de pregătire profesională pentru specializarea technician în activități economice.

Competențele pentru unitatea 16. Contabilitatea evenimentelor și tranzacțiilor sunt:

1.Utilizează planul general de conturi pentru înregistrarea evenimentelor și tranzacțiilor.

Înregistrează evenimente și tranzacții în contabilitate.

Completează registrele contabile și balanța de verificare

Testul de evaluare inițială au fost a urmărit atingerea următoarelor obiective operaționale:

O1 să identifice elementele contului;

O2 să calculeze elementele contului;

O3 să identifice elementele formulei contabile;

O4 să utilizeze analiza contabilă pentru întocmirea formulei contabile;

O5 să rezolve cu ușurință aplicații cu operații economice simple.

112

Proba de evaluare inițială a fost realizată după modelul propus de Ministerul

Educatiei, Cercetării, Tineretului și Sportului. Proba este formată din două părți: parte I – itemi cu alegere multiplă (subiectul I.A), itemi cu alegere duală (subiectul II.A); partea II –

întrebare structurată (subiectul II.A), rezolvare de probleme (subiectul II.B), (vezi ANEXA 3). S-a stabilit un punctaj maxim de 100 puncte (nota 10)., din care 10 puncte din oficiu.

Analiza rezultatelor probei de evaluare inițială

În urma aplicării probei de evaluare inițială, am constatat că există problemă la aplicarea regulilor de funcționare a conturilor cât și la întocmirea formulei contabile, la ambele clase. Unii elevi au dificultăți în stabilirea corectă a funcției contabile a unor conturi și aplicarea regulilor de funcționare, iar alții nu cunosc locul pe care îl ocupă contul în formula contabilă. Majoritatea cunosc elementele componente ale contului și stiu să le și calculeze.

Proba de evaluare inițială clasa experimentală – 11 E

VALOARE NOTE

Proba de evaluare inițială clasa control- 11 C

VALOARE NOTE

VALOARE NOTE

Poligonul frecvenței pentru evaluarea inițială arață că elevii din cele două clase alese pentru experiment au nu nivel al cunoștințelor asemănător, acesta fiind și unul din motivele pentru care au fost alese cele două colective de elevi.

Concluzii: În urma verificării și corectării testului inițial s-a constatat că: 62% dintre elevii clasei experimentale au note peste 7, iar în cazul clasei control 50% din numărul elevilor evaluați au obținut note peste 7. Elevii care au obținut rezultatele bune și foarte bune cunosc elementele contului, regulile de funcționare ale conturilor precum și elemntele formulei contabile. Cei care au obținut note sub 7 au probleme în aplicarea regulilor de funcționare ale conturilor și la întocmirea formulei contabile.

Analiza rezultatelor obținute la testul inițial a determinat următoarele măsuri:

114

alocarea unui număr de două ore (o săptămână) pentru actualizarea și aprofundarea cunoștințelor teoretice despre cont și formula contabilă;

utilizarea metodelor active pentru stimularea interesului și a atractivității activităților de învățare;

acordarea unei atenții suplimentare în orele de recapitulare aferente fiecărei unități;

elaborarea de exerciții de recuperare pentru elevii slabi și mediocri care au dificultăți;

elaborarea de exerciții suplimentare pentru elevii capabili de performanță.

5.2.2. Etapa experimentală propriu-zisă

S-a întins pe o perioadă îndelungată, din 10 octombrie – 25 mai 2012. Această etapă a cuprins:

introducerea factorului de progres;

urmărirea permanentă a evoluției fenomenului cercetat;

dezvoltarea capacităților de operare cu Planul General de Conturi;

aprofundarea deprinderilor și capacităților de întocmire a formulelor contabile;

aplicarea periodică a probelor intermediare de evaluare formativă;

intervenirea cu măsuri formativ-funcționale permanente;

cuantificarea rezultatelor.

Pe parcursul acestei etape, am aplicat metode, tehnici și procedee de cercetare amintite anterior. De asemenea, am introdus factorul de progres modificându-l în funcție de necesități și diversificând maniera de aplicare. Factorul de progres introdus, utilizarea metodelor activ-participative au avut ca scop progresul școlar și dezvoltarea personalității elevilor. Metodele aplicate au avut un impact puternic, pozitiv asupra conduitei de învățare a elevilor, antrenându-i în diverse activități în grup sau pe echipe.

După analiza testului predictiv, am apreciat că este nevoie de lucrul diferențiat; am întocmit și distribuit unor elevi fișe de recuperare și altor elevi fișe pentru performanță.

115

Elevi care au primit fișe cu exerciții pentru recuperare: C. B. (6); D. D.(5,50); I. I. (6,00); L. B. (4,50); M. A. (5,00); M. L. (6,50); P. M (6,50); R. D. (6,50); S. M. (6,50); V. A. (5,50).

Fișă de recuperare

Conturile de activ prezintă la sfârșitul perioadei sold final:

Creditor;

Debitor;

Creditor si debitor;

Sold initial.

Prima cifra din simbolul contului reprezintă:

Clasa;

Grupa;

Subgrupa;

Contul sintetic de gradul I.

Reprezentarea grafică a relației de echilibru generată de înregistrarea unei operații sau tranzacții se numește:

Formulă contabilă;

Analiză contabilă;

Dubla reprezentare;

Simbolul contului.

Legatura logica dintre contul care se debitează și contul care se creditează se numește:

Contare;

Debitare;

Corespondență;

Creditare.

II. Uniți cu o linie termenii din coloana A care corespund afirmațiilor din

116

Întocmiți T-ul contului 5311 „Casa în lei”, știind că soldul iniial este în valoare de 350

lei. Operațiile efectuate prin casierie sunt:

Încasare factură nr 206 din 01.08.2010, în valoare de 785 lei.

Acordarea unui avans de trezorerie administratorului în vederea plății facturii de utilități

în valoare de 235 lei.

Încasări din vânzarea mărfurilor prin magazin în valoare de 372 lei.

Plata facturii nr 61 din 11.07.2010, în valoare de 250 lei, .

Pentru fiecare element identificat corect se acordă 1 punct

Notă: Se acordă 1 punct din oficiu

Punctaj total: 1+2+6+1=10 puncte

Elevii R. B. (9,00); B. R. (8,50); Ș. C.(8.50), au primit fișe cu exerciții pentru performanță deoarece doresc să participe la olimpiada interdisciplinară și vizează învățământul superior economic.

Fișă cu exerciții pentru performanță

SC “Alfa” SRL prezinta urmatoarea situatie patrimoniala la 01.05.2011:

117

În cursul lunii mai au loc următoarele operații economice:

Se încasează de la un client suma de 190 lei, conforn ordinului de plata nr. 3.

Se primește un credit bancar pe termen scurt, în valoare de 1 000 lei conform extrasului de cont.

Se achită o datorie față de un furnizor iî valoare de 100 lei astfel: 50% din contul bancar, 50% în numerar.

Se acordă un avans de trezorerie unui salariat în valoare de 30 lei în numerar.

Se cere:

a. Analiza contabilă și formulele contabile corespunzatoare fiecarei operatii. (1,5×4= 6p)

b. T-eurile conturilor 5311 ”Casa în lei” și 5121 “Conturi la banci în lei”

(1.5×2=3p)

Notă: Se acordă 1 punct din oficiu

Punctaj total: 6+3+1=10 puncte

Factorul de progres introdus clasei experiment este folosirea metodelor și

instrumentelor alternative de evaluare. Elevii din clasa experimet au primit fișe pentru portofoliu (vezi ANEXA2) și temă de proiect „Contabilitatea operațiilor de trezorerie”.

Proiectul este o modalitate de evaluare datorită căruia elevii efectuează o cercetare indreptată spre obiective practice și finalizate într-un produs: obiecte, prezentări, bloguri, pliante, planșe, albume tematice, etc. Produsele sunt rodul unei cercetari, proiectări și acțiuni practice efectuate individual sau în grup, caracterizandu-se prin originalitate și utilitate practică. Proiectul îmbină munca de investigație științifică cu activitatea practică a elevului în activități de durată.

118

Titlul proiectului: Contabilitatea operațiilor de trezorerie

Scopul: Evaluarea capacității de culegere și prelucrare a informațiilor privind contabilitatea operațiilor de trezorerie.

Obiective:

să identifice surse de informare privind tema proiectului;

să selecteze informații în legătură cu tema propusă;

să organizeze informațiile provenite din diverse surse;

să realizeze în grup un produs corespunzător temei proiectului;

să respecte elementele de conținut ale proiectului;

Resursele proiectului:

Materiale: Manualul de contabilitate – clasa a XI-a, Standardele Internaționale de

Contabilitate, Planul General de Conturi, OMFP 3055/2009, formulare tipizate a diferitelor documente, reviste, cărți, internet, etc

Umane : elevii clasei a XI-a E De timp: două săptămâni

Elevii vor realiza în grup unul din următoarele produse la alegere:

prezentare PPT;

filmuleț;

broșură;

pliant;

newsletter;

blog;

Planul proiectului

Contabilitatea operațiilor de trezorerie

Delimitări și structuri privind contabilitatea operațiilor de trezorerie

Noțiuni generale privind trezoreria Structura trezoreriei

Documente specifice operațiilor de trezorerie

Contabilitatea operațiilor de trezorerie

Conturi specifice operațiilor de trezorerie

119

Evenimente și tranzacții privind trezoreria

3. Studiu de caz privind contabilitatea trezoreriei

Bibliografie

CRITERII DE EVALUARE PROIECT

Grupa: _____________________________________________________

Pentru a observa modificările produse prin introducerea factorului de progres, am administrat clasei control pe aceeși temă un test de evaluare sumativă (vezi ANEXA 4). Pe parcursul aplicării probelor de evaluare formativă am putut constata progresul sau regresul elevilor și am aplicat o serie de strategii care să elimine eventualele lipsuri. De apreciat

120

este faptul că, în perioada administrării probelor de evaluare formativă, s-a înregistrat o evoluție constantă atât a nivelului intelectual al elevilor, cât și a personalității lor, ceea ce presupune că folosirea diferitelor metode și instrumente de evaluare, au avut un impact pozitiv asupra elevilor, asigurând o motivație corespunzătoare învățării.

Rezultatele obținute de elevi la evaluarea intermediară pe tema Contabilitatea operațiilor de trezorerie sunt prezentate în tabelul sintetic mai jos:

TABEL SINTETIC

Privind rezultatele probei de evaluare intermediară – Contabilitatea

operațiilor de trezorerie

– Ce (a XI-a E) și Cc (a XI-a C) –

Concluzii: În urma aplicării evaluării intermediare, datorită faptului că s-au folosit instrumente diferite (Ce proiect, Cc test), clasa experiment a obținut rezultate net superioare deoarece prin proiect se verifică nu numai cunoștințele însușite , ci și alte competențe și abilități diverse ale elevilor cum ar fi: competențe digitale, gândirea critică, spirit de inițiativă, capacitatea de analiză și sinteză, capacitatea de planificare etc.

121

5.2.3. Etapa postexperimentală

S-a desfășurat în perioada 28 mai – 15 iunie 2012. În această etapă s-au realizat:

Administrarea probei de evaluare sumativă;

Înregistrarea și cuantificarea rezultatelor;

Confirmarea sau infirmarea ipotezei de lucru;

Stabilirea rolului factorului de progres;

Selectarea conținuturilor ce trebuie aprofundate;

Organizarea demersului didactic al acțiunilor viitoare.

Testarea finală a elevilor din ambele clase, experimentală și de control, prin administrarea probei de evaluare finală, a avut ca scop înregistrarea progresului sau regresului elevilor, astfel încât, pe baza rezultatelor obținute, să pot confirma sau infirma ipoteza avansată la începutul cercetării, precum și valabilitatea și eficacitatea factorului de progres. Rezultatele obținute, au determinat demersul didactic viitor, în ceea ce privește fie continuarea și consolidarea acțiunilor începute, fie modificarea și ameliorarea acestora.

Proba de evaluare sumativă s-a administrat după aceleași condiții ca și celelalte probe și a

avut un grad de dificultate mediu, dar mai dificil decât cele anterioare.

În urma administrării probei de evaluare sumativă, am constatat un progres în ceea

ce privește nivelul de cunoștințe al elevilor. Spre deosebire de proba de evaluare inițială, unde elevii arătau carențe și ezitări, în ce privește funcțiile conturilor și întocmirea formulei contabile, la proba finală dovedesc, mai multă siguranță, comit mai puține greșeli.

Rezultatele probei de evaluare sumativă au cunoscut o creștere semnificativă, ceea ce denotă eficacitatea și valabilitatea metodelor aplicate în etapa experimentală, acestea având o influență pozitivă asupra elevilor, determinându-i să fie mai activi, să se implice și mai mult în diverse activități.

Rezultatele obținute de elevi la evaluarea sumativă sunt prezentate în tabelele de

mai jos:

Proba de evaluare sumativa

VALOARE NOTE

Proba de evaluare sumativă clasa control- 11 C

VALOARE NOTE

Pentru a verifica ipoteza lansată la începutul cercetării, în etapa postexperimentală,

am aplicat elevilor un chestionar de feedback pentru a identifica părerile ecestora despre

123

eficiența evaluării prin test și prin proiect. Chestionarul cuprinde șase întrebări din care una este cu răspuns deschis, iar restul cu rărpuns închis.

Chestionar

Realizez o cercetare privind eficiența evaluării prin test și prin proiect asupra progresului școlar și dezvoltarea personalității elevului. Informațiile obținute sunt confidențiale și vor fi folosite pentru perfecționarea ulterioară a procesului de evaluare.

Vă mulțumesc anticipat pentru colaborare.

În ce măsură evaluarea corectă și completă vă motivează în procesul de învățare? o foarte mult

o mult

o indiferent o puțin

o foarte puțin

Căt timp acordați zilnic pregătirii pentru evaluare?

4. Apreciați în funcție de intensitatea opiniei, în ce masură sunteți deacord cu următoarele afirmații:

Utilizarea de către profesor a evaluării prin test produce următoarele efecte

Capacitate mare de reținere a informațiilor.

Capacitate mare de aplicare a informațiilor.

Generează erori de evaluare, conflicte.

Dezvoltă capacitatea de comunicare și argumentare.

Crește gradul de motivare și încredere în forțele proprii.

Dezvoltă personalitatea și formează abilități diverse (digitale, capacitate de adaptare, toleranță față de alte opinii, gândire critică, capacitate de analiză și sinteză, spirit de inițiativă, capacitate de implicare și mobilizare a resurselor, capacitate de planificare și previziune, empatie, capacitate de autoevaluare)

«În cazul acordului total sau acordului subliniați abiliățtile care credeți că sunt formate»

Utilizarea de către profesor a evaluării prin proiect produce următoarele efecte

«În cazul acordului total sau acordului subliniați abilitatile care credeți că sunt formate»

Ce stil de învățare aveți? o vizual

o auditiv o practic

Descrieți în câteva cuvinte cum v-ați dori să se desfășoare evaluarea?

CAPITOLUL VI

Prezentarea, analiza și interpretarea datelor

6.1 Prezentarea datelor

Datele colectate cu ajutorul diverselor metode și tehnici oferă posibilitatea comparării rezultatelor obținute concret cu cele avansate în cursul ipotezei. Tabelele analitice prezintă mediile obținute de elevii de la clasa experimentală și clasa de control la proba de evaluare inițială și la proba de evaluare finală. Prin compararea celor două rezultate, se observă progresul majorității elevilor de la ambele clase, de la prima la ultima probă.

Clasa experimentală a XI-a E ( Ce )

Tabel analitic cu rezultatele obținute

126

Clasa control a XI-a C ( Cc )

Tabel analitic cu rezultatele obținute în urma testului final

127

Tabelele sintetice prezintă mediile clasei experimentale și mediile clasei de control la proba de evaluare inițială și la proba de evaluare finală. Prin compararea celor două rezultate, se observă progresul celor două clase de la proba inițială la ce finală.

TABEL SINTETIC

Privind rezultatele probei de evaluare inițială

Ce (a XI – E) și Cc (a XI –a C)

TABEL SINTETIC

Privind rezultatele probei de evaluare sumativă

Ce (a XI – E) și Cc (a XI –a C)

128

6.2 Analiza și interpretarea datelor obținute

Analiza și interpretarea datelor constă în prelucrarea acestora, prin efectuarea unor operații de centralizare și grupare a rezultatelor în tabele și grafice, în calcularea și interpretarea unor indici statici, în surprinderea unor corelații existente între două șiruri de mărimi și în descifrarea mecanismelor ce se află în spatele corelațiilor respective.

Vizualizarea atentă a tabelelor și graficelor ce urmează a fi prezentate indică evoluția concretă a cunoștințelor investigate ale elevilor. Comparând rezultatele atât longitudinal, cât și transversal, cu ajutorul tabelelor, se pot obține informații despre valoarea mediilor fiecărei probe de evaluare (inițial, intermediară și finală) și despre frecvența notelor obținute la fiecare probă de evaluare. Progresul înregistrat de elevii ambelor clase se datorează amplificării și intensificării activităților de învățare pe parcursul asimilării materiei adecvată anului de studiu și particularătăților individuale.

Progresul nu s-ar fi realizat dacă n-ar fi existat o continuă colaborare între elevi și profesor, dacă aceștia nu s-ar fi implicat activ în rezolvarea sarcinilor.

TABEL SINTETIC

Privind rezultatele probelor de evaluare inițială și sumativă

– Ce și Cc –

Număr de elevi Medie test inițial Medie test sumativ

Analizând și comparând rezultatele obținute la cele două probe de evaluare, se poate constata că elevii au avut un progres vizibil, atât cei din clasa experimentală, cât și cei din clasa de control. Satisfacția este că progresul elevilor din clasa experimentală de 12% între evaluarea inițială și cea finală, iar prograsul elevilor din clasa de control este de

8% între cele două momente evaluate. Progresul înregistrat de clasa experimentală față de

129

clasa de control (cu 4% mai mare) demonstrează eficacitatea, valabilitatea și utilitatea factorului de progres cu care s-a intervenit pe parcursul derulării cercetării, acesta având un rol formativ (educativ) și funcțional (utilitar), ceea ce denotă faptul că ipoteza avansată este confirmată.

Progresul înregistrat de cele două clase rezultă și din graficele prezentate mai jos.

130

131

Analiza rezultatelor obținute de elevii eșantinului experimental, din cele două clase experimentală și de control, atât la proba de evaluare inițială, cât și la cea sumativă, conduce la desprinderea următoarelor concluzii:

media obținută la proba de evaluare sumativă de clasa experimentală a cunoscut o creștere destul de mare, spre deosebire de media probei de

evaluare inițială; media a crescut cu 0,80 puncte, de la 6,96 la 7,76;

media clasei de control a crescut cu 0,54 puncte, de la 7,01 la 7,55, diferența

înregistrată fiind inferioară celei înregistrate de clasa experimentală;

la proba de evaluare inițială, clasa de control a obținut o medie mai mare decât a clasei experimentale, diferența fiind de 0,05 puncte, iar la proba de

evaluare sumativă, clasa experimentală a înregistrat o medie superioară mediei clasei de control, diferența fiind de 0,21 puncte;

notele acordate reflectă nivelul bun atât al clasei experimentale, cât și al clasei de control; dacă la proba de evaluare inițială clasa experimentală a

înregistrat un număr de 7 note peste 8, iar clasa de control 8 note peste 8, la proba de evaluare sumativă notele peste 8 ale clasei experimentale au fost în număr de 11 iar cele ale clasei de control în număr de 12.

Considerând notele situate între 9 și 10 ca reprezentând rezultate foarte bune, între 7-8,99 rezultate bune, între 5-6,99 rezultate mediocre și sub 5 rezultate slabe (sub limită), situația este următoarea:

Proba de evaluare inițială:

Interpretare:

rezultate slabe (sub limită): 4 % Ce și 4 % Cc;

rezultate mediocre: 35 % Ce și 45 % Cc;

rezultate bune: 55 % Ce și 40 % Cc;

rezultate foarte bune: 6 % Ce și 11 % Cc. Concluzii:

rezultatele slabe sunt identice la ambele clase;

rezultatele mediocre sunt mai multe la clasa control (45% față de 35%);

clasa experimentală a obținut mai multe rezultate bune și foarte bune decât clasa control.

132

Proba de evaluare sumativă:

Interpretare:

rezultate slabe (sub limită): 0 % Ce și 0 % Cc;

rezultate mediocre: 14 % Ce și 26 % Cc;

rezultate bune: 72 % Ce și 67 % Cc;

rezultate foarte bune: 14 % Ce și 7 % Cc. Concluzii:

clasa experimentală înregistrează un progres vizibil în privința rezultatelor bune și foarte bune, depășind pe cele ale clasei de control și pe cele ale ei înseși din etapa inițială;

ambele clase nu au înregistrat rezultate slabe;

ambele clase înregistrează un număr mare de rezultate bune și foarte bune, clasa experimentală 25 de note peste 7 și clasa control 20 note peste 7.

6.3 Concluzii privind evaluarea

Evaluarea reprezintă o latură importantă a procesul de învățământ, oferind posibilitatea de a determina progresul sau regresul elevilor și de a corecta eventualele lipsuri pe care aceștia le posedă. Proiectarea activității de evaluare se află într-o strânsă legătură cu proiectarea activității de predare-învățare, acestea completându-se reciproc.

Pentru concluziile privind evaluarea am interpretat chestionarului de feedback pe care l-am aplicat elevilor de la clasa experimentală.

1. În ce măsură evaluarea corectă și completă vă motivează în procesul de învățare?

2. Căt timp acordați zilnic pregătirii pentru evaluare?

133

3. Care sunt principalele surse de documentare/informare?

4. Apreciați în funcție de intensitatea opiniei, în ce masură sunteți deacord cu următoarele afirmații:

Utilizarea de către profesor a evaluării prin test/proiect produce următoarele

efecte:

a. Capacitate mare de reținere a informațiilor.

134

b. Capacitate mare de aplicare a informațiilor.

c. Generează erori de evaluare, conflicte.

d. Dezvoltă capacitatea de comunicare și argumentare

135

e. Crește gradul de motivare și încredere în forțele proprii

f. Dezvoltă personalitatea și formează abilități

Elevii care au răspuns cu acord sau acord total au considerat că prin test se dezvoltă următoarele abilități: capacitate de analiză și sinteză, gândire critică, capacitate de autoevaluare, capacitate de adaptare, cpacitate de planificare și previziune; iar prin proiect pe lângă cele de mai sus se mai dezvoltă și abilitățile digitale, spiritual de inițiativă capacitatea de implicare și mobilizare a resurselor, empatia.

În concluzie elevii sunt de accord că metoda proiectului dezvoltă mai multe abilități decât evaluarea prin test.

5. Ce stil de învățare aveți?

136

6. Descrieți în câteva cuvinte cum v-ați dori să se desfășoare evaluarea.

Elevii chestionați au au propus ca evaluarea să se bazeze mai mult pe partea practică, să fie adaptată personalității fiecărui elev, indiferent de metoda folosită, să li se ofere un barem de corectare și eventual corectarea să se realizeze în prezența lor. O altă propunere a fost ca evaluarea să se desfășoare „într-un mediu care să nu inhibe elevii”, iar profesorul să fie mai indulgent în notare.

CAPITOLUL VII

Concluzii privind oportunitatea cercetării

Idealul educațional al școlii românești precizat în Legea educației naționale, constă

în “dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualătății umane, în formarea personalității autonome și creative, fundamentată pe asumarea reală a unui set de valori necesare propriei dezvoltări și împliniri personale și integrării sociale și profesionale într-o societate a cunoașterii.”

137

Pornind de la acest ideal profesorul trebuie să aibă în vedere, pe tot parcursul actului didactic, formarea acelor competențe care vor duce în final cât mai aproape de acest ideal. Procesul prin care se poate determina atingerea competențelor vizate, este evaluarea. Evaluarea este cea mai importantă etapă în procesul de învățare. Ea este componenta care poate oferi feedback și poate fi utilizată pentru a stabili modul optim în care procesul de învățare trebuie să continue, de aceea obiectivitatea evaluării este foarte importantă.

Evaluarea reprezintă un proces continuu, formal sau informal, de apreciere a calității, a importanței și a utilității actului didactic. O evaluare corectă presupune identificarea celor mai eficiente tehnici și instrumente de evaluare, individualizarea actului educațional prin sprijinul acordat elevului.

Deontologia profesională obligă profesorul ca în procesul de evaluare să fie cât mai corect și obiectiv așa încât elevul să își poată forma o imagine fidelă a nivelului de cunoștințe și abilitățile pe care le are dar și să cunoască elementele pe care trebuie să pună accent în viitor.

Prezenta lucrare încearcă să evidențieze importanța pe care o are diversificarea instrumentelor și tehnicilor de evaluare în progresul școlar și dezvolarea personalității elevilor.

Prin îmbinarea armonioasă a metodelor de evaluare tradiționale cu cele complementare, prin elaborarea și aplicarea unor teste compuse din itemi bine structurați, am reușit să realizez o evaluare obiectivă nu numai a cunoștințelor acumulate de elevi, ci și a deprinderilor de bază, a capacităților intelectuale și trăsăturilor de personalitate – aspecte care constituie produsul cel mai important al activității școlare.

BIBLIOGRAFIE II

Cerghit, I., Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006.

Cerghit, I., Radu, I.T., Popescu, E., Vlăsceanu, L., Didactica, Editura Didactică și

Pedagogică, Bucerești, 1994.

138

Cojocaru, V.M., Teoria și metodologia instruieirii, Editura Didactică și Pedagogică, Bucerești, 2004.

Cucoș, C, Balan, B., Boncu, Ș., Cosmovici, A., Cozma, T., Crețu, C., Dafinoiu, I., Iacob, L., Moise, C., Momanu, M., Neculau, A., Rudică, T., Psihopedagoghie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2008.

Cocoș, C.,Teoria și metodologia evaluării, Editura Polirom, București, 2008

Dumitriu, C., Strategii alternative de evaluare, modele teoretico-experimentale,

Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București, 2003

Dumitriu, C., Introducere în cercetarea psihopedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București, 2004

Dulamă, M.E., Metodologia didactică, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2008.

Dulamă. M.E, Metodele, strategii și tehnici didactice activizate, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2002.

Ionescu, M., Lecția între proiectare și realitate, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982.

Ionescu, M., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995.

Jinga, I., Negreț, I., Învățarea eficientă, Editura EDITIS, Bucerești, 1994.

Landsheere, G., Evaluation continue et examene. Precis de docimologie. Labor, Bruxelles, 1971.

Manolescu, M.,Evaluarea școlară. Metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor

Press, București, 2005.

Neacșu, I., Stoica, A. (coord.), Ghid general de evaluare și examinare, Editura

Aramis, București, 1996

Nicola, I., Pedagogie generală, Editura Didactică și Pedagogică, Bucerești, 1994.

Nicola, I., Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, Bucerești, 1994.

Oprea, C.L. Metode activ-participative de stimulare și dezvoltare a creativității în educația adulților, revista Paideia, nr.1-2, 2000.

139

Popovici, M.M, Chicioreanu, T.D., Proiectarea didactică, Editura Pritech,

Bucerești, 2003.

Potolea, D., Manolescu, M., Teoria și practica evaluă rii educaț ionale, Ministerul

Educației și Cercetării, Proiectul pentru învățământul rural, București, 2005

Sacară, L., Dumitriu, I.C. Psihopedagogie – Sinteze pentru examenele de definitivare și gradul didactic II, Editura Alma Mater, Bacău, 2007.

Stoica, M., Pedagogie școlară, Editura Gh. Cârțu – Alexandru, Craiova, 1995.

*****Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iași, 1994.

*** www.forum.portal.edu.ro

140