Conceptul de Educatie de la Clasic la Modern

Capitolul 1.

Conceptul de educație de la clasic la modern

Educația – funcție socială. Educația ca sistem

Educația. Definiția conceptului

Educația are drept misiune fundamentală „crearea pentru fiecare individ a capacității de a-și dezvolta întregul său potențial și de a deveni o ființă umană completă”.

Întregul proces al educației este o asumare responsabilă a existenței sociale constând în acumularea de cunoștințe și competențe, de modelare a caracterului, de deschidere culturală; dezvoltarea personalității este, în esență, un răspuns la o comandă a societății.

Emil Durkheim, în „Educație și sociologie”, esențilizează, destul de plastic, procesul educației:

„Omul pe care trebuie să îl formeze educația în noi nu este omul așa cum l-a creat natura, ci omul pe care îl vrea societatea, iar ea îl vrea așa cum îi cere structura sa interioară. […] în rezumat, educația este, înainte de toate, mijlocul prin care societatea își reînnoiește neîncetat condițiile propriei sale existențe”.

Educația se găsește într-o relație biunivocă, de determinare reciprocă, cu societatea: educația apare ca o acțiune socială ce favorizează dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societății prin intermediul oamenilor.

Prin funcțiile dar și prin specificul său, educația este un fenomen cu implicații la nivel planetar fiind una din activitățile ce pot favoriza comunicarea, apropierea și conlucrarea dintre națiuni, zone și culturi.

Încercările, de a sintetiza într-o formulare funcțională elementele specifice educației și de a le conecta la ritmurile atât de alerte ale vieții moderne, sunt foarte numeroase. În literatura de specialitate se pot identifica peste 120 definiții ale educației, număr relativ mare ce se explică și prin faptul educația are un profund caracter social. Fiecare etapă în dezvoltarea socială a umanității a încercat să pună de acord orientarea educației cu prezentul și viitorul societății (întrevăzut la momentul respectiv) valorizând în felul acesta, într-o direcție sau alta, experiența etapelor anterioare.

Analizând dintr-o perspectivă istorică dar și pedagogică aceste definiții se poate afirma că ele se circumscriu unui fenomen social specific ceea ce ne permite să particularizăm considerând educația ca „un fenomen existențial, o activitate socio-umană complexă, de formare permanentă, ce identifică și scoate în evidență valori și trăsături comportamentale specifice societății aplicabile în formarea sistematică a unei personalități socialmente dezirabile, în prezent și în perspectiva previzibilă”.

Formele educației

Educația îmbracă forme diferite care coexistă și interacționează în realizarea formării personalității umane. În acest sens, literatura de specialitate identifică trei forme distincte ale educației, respectiv:

educația formală;

educația non-formală;

educația informală.

Educația formală dă prioritate funcției culturale și celei instructiv-formative.

Educația formală se caracterizează prin faptul că are loc într-un cadru instituționalizat, special organizat în acest sens, cu un personal pregătit pentru a desfășura procesul instructiv-educativ; scopurile și obiectivele de referință ale educației formale sunt bine definite, conținuturile predate sunt prestabilite și înscrise în planurile și programele școlare specifice, cu un caracter obligatoriu.

Educația non-formală pune accent pe funcțiile auto-formative și axiologice ale educației.

Educația non-formală se realizează atât în cadrul instituțiilor școlare cât și în instituții educative, altele decât școala, spre exemplu: familia, cluburi, palatul copiilor, centre de formare ale diferitelor instituții altele decât cele școlare.

Educația non-formală „desemnează o realitate educațională mai puțin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formative”.

Caracteristica de bază a educației non-formale este gradul crescut de libertate al participanților, activitățile desfășurându-se în baza unor planuri și programe mai flexibile, adaptabile în limite mai largi decât cele ale educației formale.

Educația informală servește funcția socială a educației pregătind persoana pentru integrare socială desemnând o activitate cu efecte formative obținute spontan ca influențe educative.

Influențele formative generate în zona educației informale și care modelează persoana sunt influențe educative numai în măsura în care acțiunile care le-au generat sunt organizate în acest scop.

Educația informală este realizată mai ales de instituții altele decât cele educative. În general, acestea au o slabă organizare și un nivel de evaluare minimă în special în zona asigurării receptării și a controlului rezultatelor obținute. Educație informală apare, spre exemplu, în cazul influențelor pe care individul, de-a lungul vieții, le resimte din partea familiei, a grupului de prieteni, a străzii, a mass-media etc.

Cele trei forme de educație definite anterior au, pe parcursul dezvoltării ontogenetice a individului, o contribuție diferită, respectiv:

educația formală cât și cea non-formală au o desfășurare continuă dar secvențială;

educația informală are o desfășurare permanentă.

Există în literatura pedagogică termeni specifici utilizați pentru a identifica perioada temporală în care diferitele forme ale educației acționează asupra formării individului:

Educația școlară

Educația continuă

Educația permanentă

Educația școlară (preșcolară, preuniversitară și universitară) – desemnează educația

formală realizată în unități școlare specifice, cu durată determinată și la vârste date, bine definite și conturate.

Educația continuă – desemnează activități educative nonformale, realizate în instituții școlare sau de altă natură, în secvențe succesive – de specializare, aprofundare, perfecționare – relativ distanțate în timp, pe tot parcursul îndeplinirii unui anumit rol sau succesiuni de roluri pe aceeași direcție de evoluție – de exemplu: educație sexuală, consiliere de cuplu, plaining familial, școala părinților, școala bunicilor; ea se adresează prioritar vârstelor „mari” – adolescenți, tineri, adulți, persoane în vârstă.

Educația permanentă – desemnează totalitatea influențelor deliberate la care este supusă persoana pe parcursul dezvoltării ontogenetice, este preponderent educație informală și are cea mai largă sferă incluzând educația școlară și cea continuă.

Educația are numeroasele sale componente legate între ele potrivit unor legități și funcții specifice și de aceea, din punctul de vedere al științelor sociale, educația este și acționează ca un sistem.

Ca sistem, educația evidențiază îndeosebi funcțiile sociale și rolul acestora și este determinată:

de nivelul forțelor de producție și de relațiile de producție;

de gradul de dezvoltare socio-culturală al societății respective;

de sistemul socio-politic.

Concluzionând, educația este un subsistem al societății iar învățământul este un subsistem al sistemului de educație.

Două noțiuni care în limbajul curent se confundă nefiind însă noțiuni identice sunt „educația ca sistem” și „sistemul de educație”.

Diferențele între acestea sunt evidente și se pot ușor sesiza prin definirea corectă a acestora, respectiv:

Educație ca sistem desemnează funcționalitatea unor elemente unite într-un tot și subordonate unui scop.

Sistemul de educație (sistemul educațional) desemnează ansamblul părților care funcționează la nivelul unei colectivități, având anumite particularități specifice.

Educația, ca sistem

Educație ca sistem își subordonează o serie de mijloace și își creează anumite forme organizatorice, structuri compatibile cu obiectivele urmărite. Se creează astfel o structură ierarhică a componentelor educației, structură ce permite o organizare pe orizontală și pe verticală și un control al efectelor acțiunilor diverselor componente, la diferite niveluri.

Educația, ca sistem, fiind dependentă de evoluția socială, prezintă o anumită continuitate dată de permanența unor elemente (scop, conținut, principii etc.) dar și o oarecare discontinuitate dată de modificările și orientările noi intervenite în dezvoltarea educației în societate.

Educația ca sistem acționează ca un sistem deschis trebuind să asimileze tot ceea ce experiența pozitivă produce și să încorporeze și rezultate noi ale altor sectoare conexe (știință, cultură, artă, producție etc.). În măsura în care educația reușește să-și exercite caracterul său prospectiv ea este susținută de societate, de către celelalte sisteme și ajutată să se autoperfecționeze.

Corelația strânsă dintre societate și educație, interdependența lor ca și echilibrul mobil în care se găsesc determină ca orice reformă sau modificare a „socialului” să aducă după sine nevoia unei reexaminări și renovări a „educației ca sistem”. Examinarea, în prealabil, a tuturor componentelor sistemului și a interdependenței lor preîntâmpină „reformele” grăbite și unilaterale, precum și ignorarea celorlalte sisteme de educație, care ar putea acționa „de la distanță” asupra celui în cauză. O asemenea examinare critică și globală ajută societății să-și descopere „problemele”, să-și conștientizeze dificultățile și să elaboreze măsuri adecvate idealului social, care urmează să fie realizat.

Sistemul de educație

Sistemul de educație (sistemul educațional) reprezintă ansamblul organizațiilor și instituțiilor care în mod direct sau indirect, explicit sau implicit, îndeplinesc funcții pedagogice, de activare și influențare a procesului de formare-dezvoltare a personalității umane.

Această perspectivă, privită din punct de vedere pedagogic, responsabilizează întreaga societate, care este concepută de altfel la nivelul unei adevărate „cetăți educative”; ea nu exclude însă rolul special al școlii, rol realizabil la nivelul sistemului și al procesului de învățământ.

Utilizarea analizei sistemice ca mijloc de investigare a sistemului de educație presupune descrierea acestuia prin două mari tipuri de caracteristici:

generale – intrări, ieșiri, funcții, structură.

specifice – stabilitate, adaptabilitate, fiabilitate.

Caracteristici generale:

Intrările sistemului educațional sunt reprezentate de multitudinea mărimilor (stimulilor, semnalelor) care acționează asupra persoanei educatului și sunt controlate în măsură mai mare sau mai mică de educator.

Ieșirile sistemului educațional sunt schimbările apărute la nivelul personalității educatului și educatorului: cunoștințe noi, atitudini noi, performanțe noi.

Scopul sistemului educațional este acela de cultivare a trebuințelor de autorealizare prin creație și de formare a capacităților și disponibilităților necesare asimilării permanente, rațional critice și valoric selective a influențelor modelatoare ce vin din exterior sau din interior.

Elementele structurale ale sistemului educațional sunt constituite din partenerii educaționali. Observăm că la acest nivel de abordare a fenomenului educațional, educat și educator sunt priviți ca parteneri care cooperează și coevoluează prin participare la activitatea educativă.

Caracteristici specifice:

Scopul sistemului educațional este realizabil numai în condițiile asigurării calităților

fundamentale ale sistemelor. Acestea sunt:

Stabilitatea sistemului educațional privește capacitatea acestuia de a-și realiza funcția în condițiile unor modificări apărute în propria structură și funcționare. În context, interesantă este observația conform căreia „progresul continuu a nevoii de cunoaștere și acțiune în caz de reușită educațională este semn de stabilitate a sistemului, pe când plafonarea aspirațiilor sau auto-mulțumirea în aceleași condiții sunt semne de instabilitate”.

Adaptabilitatea sistemului educațional permite acestuia să-și realizeze funcția în condițiile unor modificări apărute în mediul extern, contextual; un sistem educațional adaptabil nu este deturnat de la realizarea funcției sale majore de modificări în limite relativ largi ale normelor legislative ori ale unor reglementări interioare instituției, contextului social, economic, politic, schimbărilor tehnologice, evenimente de interes general etc.

Fiabilitatea sistemului educațional permite acestuia să-și realizeze funcția în limitele de eficiență pentru care este conceput.

În general, sistemul educațional școlar, datorită gradului ridicat de complexitate și multitudinii variabilelor greu controlabile numai din interiorul sistemului, își estimează eficiența prin raportare la distribuția statistică normală, gaussiană, care acceptă:

eșecul educațional până la nivelul de 2 – 4% cu condiția realizării unor performanțe de excelență cel puțin în aceeași proporție,

riscul educațional în proporție de 10 – 12%,

performanțe medii – până la 35%,

performanțe medii superioare și superioare mediei (de vârf și de excelență) în proporție de peste 50%.

Sistemul de învățământ

Sistemul de învățământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de educație și include ansamblul instituțiilor proprii, specializate în proiectarea și realizarea funcțiilor educației prin conținuturi și metodologii specifice, organizate formal și nonformal.

Definirea și analiza conceptului de „sistem de învățământ” presupune, prin perspectiva unui anumit grad de generalitate pe care ni l-am propus în abordarea subiectului, avansarea a două criterii de referință diferite respectiv, o abordare a conceptului de sistem de învățământ în sens larg și respectiv în sens restrâns.

În sens larg, sistemul de învățământ angajează „ansamblul instituțiilor care

participă la organizarea arhitecturii școlare, adică la derularea generală a studiilor pe cicluri, orientări, filiere etc.”.

În această accepție sunt vizate: instituțiile școlare, unele instituții specializate în instruirea nonformală (cluburi, tabere, centre de pregătire profesională, programe educaționale în mass-media etc.), dar și unii agenți sociali cu care școala stabilește relații de parteneriat, direct sau indirect (agenți economici, politici, culturali, religioși, comunitari etc.).

În sens restrâns, sistemul de învățământ include „ansamblul instituțiilor școlare, organizate la nivel primar, secundar, superior, pe diferite trepte și cicluri de instruire și educație”. În această accepție, sistemul de învățământ este definit ca sistem școlar .

Ca parte a sistemului de educație, sistemul de învățământ include „rețeaua organizațiilor școlare” determinată în plan pedagogic și juridic, în contextul unor „servicii publice” deschise, perfectibile, auto-perfectibile la nivelul activității de bază – instruirea – realizată în cadrul procesului de învățământ .

Procesul de învățământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învățământ, care reflectă dimensiunea generală (sensul larg) și particulară (sensul restrâns) a acestuia la nivelul unor activități specifice proiectate conform unor programe de instruire, formale și nonformale, realizate cu cadre didactice specializate în contextul unui plan organizat unitar în diferite circumstanțe de timp (an, trimestru, semestru școlar, săptămână, zi școlară) și spațiu (școală, clasă, cabinet, laborator, bibliotecă, sală multimedia etc.).

Structura sistemului de învățământ

Structura sistemului de învățământ reprezintă elementele componente ale sistemului de învățământ și relațiile de interdependență dintre acestea, relații care asigură realizarea funcțiilor principale ale educației/instruirii la nivel de sistem și de proces.

Analiza structurii sistemului de învățământ permite evidențierea următoarelor niveluri funcționale:

1. nivelul structurii de adaptare internă sau al structurii de bază a sistemului definește raporturile dintre nivele (primar – secundar – superior), trepte și cicluri de instruire respectiv dintre acestea și programele curriculare adoptate;

2. nivelul structurii materiale evidențiază situația cantitativă și calitativă a resurselor pedagogice:

umane (cadre didactice, elevi / studenți, personal administrativ etc.)

didactice (spațiul, timpul școlar, mijloacele didactice etc.)

financiare (bugetul național, teritorial, local investit în educație; mijloacele disponibilizate de comunitatea locală);

informaționale (planuri, programe, manuale școlare, cursuri universitare / alte materiale de învățare; biblioteci, videoteci, mediateci, rețele de instruire asistată de calculator etc.).

3. nivelul structurii de conducere vizează raporturile stabilite între decizia managerială

(globală – optimă – strategică) și decizia administrativă / executivă (sectorială – punctuală – reproductivă);

4. nivelul structurii de relație permite instituționalizarea unor raporturi contractuale dintre școală și: comunitate (locală, teritorială, națională), partenerii sociali (economici, culturali, politici etc.), familie.

Tradiție, modernism și postmodernism în educație

Tradiția în educație

Tradiția condensează ansambluri de obiceiuri, credințe, cunoștințe, practici păstrate și transmise din generație în generație constituindu-se în zestrea unei comunități, dovadă nivelului de viață al comunității în diferite perioade istorice.

Tradiționalismul desemnează orientarea social-politică și culturală îndreptată spre cunoașterea și evaluarea moștenirii înaintașilor.

Raportarea la tradiție este o problemă de educație. Tradiția trebuie păstrată, respectată, cunoscută, valorificată și transmisă selectiv generațiilor viitoare. Prin sistemul educațional al comunității (formal, nonformal, informal) se transmite, selectiv, creația materială și spirituală a înaintașilor după criterii valorice specifice.

Sistemul educațional al oricărei comunități este și el marcat de tradiție.

Un inconvenient al tradiție într-un sistem de învățământ îl reprezintă componenta sa conservatoare. Forța conservatoare a trecutului frânează sau întârzie schimbarea prin neacceptarea noului. Reformele într-un domeniu marcat de tradiție, cum este cel al învățământului și educației, se realizează greu și din cauza rezistenței tradiționale.

Modern în educație

A fi modern înseamnă a aparține timpurilor prezente, a fi actual, a corespunde epocii recente. Tendințele inovatoare într-un domeniu sau altul, tendințele de căutare a noului, a originalului, în sensul progresului sunt generic numite moderne.

Din punct de vedere istoric, învățământul și gândirea pedagogică au trecut prin transformări înnoitoare o dată cu dezvoltarea economică, politică și culturală a societății. De fapt, fiecare epocă a adus elemente noi, de progres, față de cea precedentă.

Primul și al doilea război mondial sunt evenimente reper de care se leagă o serie de schimbări sociale, economice, culturale care s-au reflectat și în sistemul de învățământ și educație.

Progresul rapid al informaticii și al tehnologiei informației a adus schimbări radicale în organizarea sistemului educațional școlar și universitar, extrașcolar și extra-universitar, a deschis noi perspective interpretării fenomenului comunicării educaționale, a optimizării învățării.

Mijloacele tehnice audio-vizuale, mass-media, multimedia, mediul realității virtuale au deschis noi perspective învățământului și educației.

Modernizarea, în orice domeniu, prin urmare și în domeniul învățământului și educației, are mai multe surse și mecanisme.

Importul din străinătate este benefic prin preluarea cu discernământ a unor modele și adaptarea lor la condițiile concrete, raportarea la cerințele prezente și articularea (dacă este cazul) cu tradiția performantă.

Revenirea la concepții și practici tradiționale va ține cont de evitarea reluării unor practici valoroase în trecut, dar devenite anacronice, sau denaturarea prin schimbări arbitrare, generând false modernizări.

Adoptarea soluțiilor autentic-recente, aplicații ale progresului științific și tehnic, se va realiza avându-se în vedere gradul de necesitate, de urgență, prioritățile, accesibilitatea.

Postmodern în educație

Postmodernismul este un model teoretic de percepere a lumii moderne cu contradicțiile, erorile și neîmplinirile ei, un model de încadrare a omului în această realitate, în general ostilă, de explicare a condiției umane apărut ca o atitudine de revoltă față de agresiunile economice, politice și culturale asupra individului, asupra comunității; se dorește a fi o trecere dincolo de realitatea modernă, fără neîmplinirile, erorile și deficiențele ei. Postmodernismul este doctrina negării tiparului. Din această doctrină s-a conturat un model teoretic în care domină valori ca: libertatea, toleranța, altruismul, originalitatea, performanța, interculturalitatea.

Ținta modelului reflexiv postmodernist este performarea sistemului social iar subsistemul socio-economic a răspuns presiunilor de schimbare prefigurându-se societatea postindustrială iar societatea informațională globală a devenit o realitate.

Câteva modele de gândire pedagogică, teoretică și practică, postmodernă ar putea fi:

educația pentru schimbare,

educația pentru mediu,

educația pentru societatea informațională globală,

educația pentru problematica omului,

educația pentru drepturile și libertățile omului,

educația pentru problemele lumii contemporane,

educația multiculturală și interculturală etc.

Este adevărat, sistemul educativ-instituțional, datorită inerției, nu a oferit încă soluții practice eficiente dar reperele de analiză postmodernistă se constitue în elemente stimulative pentru reconsiderări și îmbogățiri teoretice, pentru soluții viabile.

Principalele componente educaționale vizate a fi regândite, perfecționate din perspectiva doctrinei postmoderne sunt:

strategia educațională,

curriculum-ul,

comunicarea educațională.

Oamenilor le revine răspunderea și responsabilitatea schimbării sociale care trebuie anticipată de schimbarea de sine ce implică modul prospectiv de gândire, receptivitatea la nou, combaterea „asasinilor de idei”, lupta pentru libertatea de exprimare, pentru îndeplinirea menirii „de a crea”.

Tradiția românească în domeniul educației și învățământului

Există o bogată și valoroasă tradiție românească în domeniul educației și respectiv a învățământului.

În general cultura românească are o identitate temeinică tocmai datorită tradiției bogate și valoroase dar ea a fost, este și va fi deschisă contactelor și comunicării cu alte culturi. Interferențele culturii românești cu culturile altor popoare explică asimilări ale experiențelor educaționale: politica școlară, practica organizării școlilor, ideile și concepțiile psihologice și pedagogice din țara noastră au fost fertilizate de experiențe, idei și concepții din cultura educațională a popoarelor respective.

Tradiția în domeniul învățământului și al educației, ca o identitate a culturii naționale, este o condiție intrinsecă dar și o constantă la care trebuie să se raporteze inițiativele moderne, înnoitoare.

Câteva coordonate ale tradiției românești în domeniul educației și învățământului, prezentate succint, au doar rolul de a evidenția respectarea tradiției în domeniul învățământului și al educației, ca o continuitate, dar și interferențele culturii românești cu culturile altor popoare, deschiderea sistemului educațional național spre idei și concepții psihologice și pedagogice proprii altor culturi.

Evoluții în sistemului educațional românesc

Începuturile

Deși nu avem încă documente care să ateste practici educaționale la strămoșii noștri geto-daci, relatările unor prestigioși istorici greci – Strabon și Dion Chrisostomus – confirmă nivelul vieții economice, religioase, artistice la care se aflau și care, indirect, constituie dovezi în favoarea practicilor educaționale. Săpăturile arheologice din orașele grecești de pe malul Mării Negre – Histria, Tomis și Callatis – au adus dovezi că existau instituții educative asemănătoare cu cele din Atena. În Dacia romană, sub influența culturii cuceritorilor, existau școli de nivel elementar (ludus litterarius) și școli de nivel superior în Sarmisegetuza și în Apullum (Alba Iulia); tăblițele cerate găsite în urma săpăturilor arheologice confirmă preocuparea comunității geto-dacice și daco-romane pentru educație.

Școli atestate documentar există în țara noastră din secolul al IX-lea (Cenad – Arad), vechime respectabilă având și școlile mănăstirești. Acestea, alături de școlile elementare sătești, au transmis generațiilor următoare știința de carte.

Sunt datate din secolele XV-XIX școlile laice și confesionale ca școli gimnaziale și liceale la Sebeș, Alba Iulia, Blaj, Cluj, Sibiu, Iași, București.

Dorința de înaltă învățătură a românilor se confirmă prin mișcarea întemeierii de școli superioare încă din secolul al XVI-lea (Sebeș, Cluj). În secolul al XVII-lea s-au întemeiat Academia Domnească din Iași, respectiv Academia Domnească din București. În Transilvania au funcționat școli superioare în Alba Iulia și în Cluj. În secolul al XVIII-lea ființau școli superioare la Blaj, Sibiu. În secolul al XIX-lea, s-a întemeiat Academia Mihăileană la Iași (1835), Universitatea din Iași (1860), Universitatea din București (1864), Universitatea maghiară din Cluj (1872). Temeiul juridic ce a pus bazele instituționale învățământului românesc a fost asigurat de Regulamentele Organice (1831,1832), de legi speciale adoptate în anii 1864,1893, 1896, 1899 ș.a. (ultimele au apărut sub ministeriatul lui Spiru Haret).

Perioada interbelică

În primele decenii ale secolului al XX-lea, legile adoptate în anii 1909, 1912 ș.a.m.d. au creat temeiul juridic înființări grădinițelor, școlilor elementare în mediul urban și în mediul rural, gimnaziilor, liceelor, școlilor profesionale, universităților.

În perioada interbelică, s-au adoptat noi legi pentru învățământul primar (1924, 1939), pentru învățământul secundar (1928, 1936, 1939), pentru învățământul superior (1931, 1932, 1942). A crescut numărul instituțiilor de învățământ de toate gradele. Existau în anii 1938-1939: 1.577 grădinițe, 13.654 școli primare și gimnaziale, 408 licee, 224 școli profesionale, 14 instituții de învățământ superior. În cele 15.879 unități de învățământ studiau 1.781.290 elevi și studenți.

Perioada postbelică

Reforma stalinistă a învățământului din 1948, în ciuda unor corecții instituționale ulterioare, îndepărtează școala românească de la tradițiile sale moderne de școală europeană de dinainte de 1948, prejudiciind calitatea actului educativ. În condițiile în care, noua conducere politică și-a instaurat controlul deplin la București la 30 decembrie 1947, sub umbrela Moscovei, printre primele măsuri adoptate de instituire a unui control total asupra statului și populației, s-a numărat și Legea de Reformă a Învățământului.

A fost aleasă, în mod mecanic, o nouă structură organizatorică, copiată, până la simpla traducere a titulaturii instituțiilor de învățământ, după cea existentă în URSS în acel moment.

Astfel, de la un învățământ primar obligatoriu și gratuit, cu o durată de 7 ani, s-a trecut, la un învățământ primar obligatoriu și gratuit, de 4 ani, cu posibilitatea de a urma facultativ clasele 5 – 7, ceea ce constituie un real regres, în 1948, atât față de evoluțiile pedagogice europene, cât și față de propriile soluții progresiste românești, în vigoare deja, din 1925. Corespunzător, în 1951 cursurile gimnaziale și liceale de 8 ani, sunt reduse, la o școală medie, ce dura 4 ani, redusă apoi, la 3 ani, ca în URSS. Reforma învățământului, din 1948, organiza un învățământ superior constituit din, facultăți, universități, institute de învățământ superior tehnice, agricole, industriale, pedagogice, artistice, tot după modelul sovietic, cu o durată, între 2 și 5 ani.

Totuși, un fapt pozitiv înregistrat după 1948 l-a reprezentat încadrarea în învățământul elementar (primar) în decurs de câțiva ani practic a totalității copiilor de vârstă școlară între 7 – 11 ani fapt ce reprezentă pentru acest nivel de învățământ împlinirea unui deziderat istoric.

Întrucât consecințele reformei învățământului din 1948 erau dintre cele mai alarmante pentru evoluția generală a sistemului, s-au operat o serie de modificări legislative având drept scop optimizarea organizării și funcționării școlii românești. Astfel, în 1956, durata școlii elementare a fost sporită la 7 ani iar a școlii medii la 11 ani (organizate pe două profile – real și uman) iar în 1961 durata școlii elementare a sporit la 8 ani. În mod similar școala medie (liceul) a sporit, ca durată, la 12 ani (ca înainte de 1948) păstrându-și însă titulatura stabilită de reforma stalinistă din 1948.

De o reală importanță s-au dovedit a fi, pentru promovarea accesului la educație, generalizarea școlii elementare la toate nivelele, eradicarea analfabetismului, construirea unui număr mare de localuri de școală și de săli de clasă, la care se adaugă, evident, dotarea lor corespunzătoare reclamată de exigențele învățământului modern.

Se creaseră, însă, în timp, contradicții flagrante, între baza materială în expansiune și modernizare și sporurile de efective ale cadrelor didactice, elevilor și studenților precum și acumulările de ordin profesional educativ, pe deoparte și conținutul inadecvat și neproductiv generat, în plan instituțional și organizatoric, de Legea de reformă a învățământului, din 1948. Acestea au fost rezolvate, într-o primă etapă, prin intermediul Legii Învățământului, votată în 1968 reînnodându-se practic tradițiile învățământului național. Se confirmă astfel valoarea și oportunitatea experienței românești, în domeniu, inclusiv în ceea ce privește promovarea accesului la educație pentru populația tânără a țării.

Aplicarea prevederilor noii legi a învățământului (1968) a dus și la înregistrarea unor neajunsuri. Spre exemplu nu se reușise stabilizarea, în suficientă măsură, a școlii generale de 10 ani în acest sens înregistrându-se sporirea procentului copiilor care întrerupeau școala, după terminarea clasei a 8-a, de la 40%, în anul școlar 1969/1970, la circa 63% în anul școlar 1972/1973. De aceea, s-au adoptat măsuri de consolidare a organizării și funcționării școlii de 10 ani, a cărei generalizare a fost prevăzută a se încheia, în anul școlar 1976/1977, în loc de 1972/1973, cât se stabilise, inițial, prin lege, în 1968.

Disfuncțiile înregistrate dar mai ales intenția declarată a conducerii statului de a preceda la o sporire a controlului politico-ideologic asupra școlii românești alterându-i astfel misiunile tradiționale formativ-educative, au determinat o serie de perturbări și dificultăți în funcționarea unităților școlare, în anii 70, agravate ulterior de colapsul economic din ultimii ani ai „dictaturii ceaușiste” (1980–1989). Situația era cu atât mai dificilă cu cât, deși nu se justifica din punct de vedere instituțional, din inițiativa cuplului dictatorial s-a emis în decembrie 1978 o nouă lege a învățământului prin care de fapt se instituia un control riguros politico-ideologic al instituțiilor școlare de către autorități.

În lipsa suportului material financiar din anii '80, pe fondul colapsului economic al regimului ceaușist, se înregistrează în ceea privește evoluția generală a învățământului românesc, o situație profund nesatisfăcătoare accentuată și de criza profundă de sistem determinată, în anii `80, de nivelul real al dezvoltării societății umane în ansamblul ei, societate ce încerca să-și definească noua identitate (în ceea ce mai târziu avea să fie denumită ca fiind „societatea cunoașterii”) și închistarea societății românești în limitele stric doctrinare ale sistemului comunist. Evoluția generală a învățământului românesc evidențiază, între 1948– 1989, atât progrese, cât și neajunsuri și scăderi. Acestea sunt ilustrate în Tabelul 1

Tabelul 1. Evoluția învățământului de toate gradele în România, în anii de referința considerați, pe indicatori specifici (prelucrat după date culese din Anuarul Statistic al României, 1990.

Evidențiem, în contextul temei în discuție (învățământul liceal), evoluția în timp a câtorva indicatori statistici, respectiv:

Figura 1: Evoluția numărului de licee în perioada 1938 – 1990

Figura 2: Evoluția numărului de personal didactic în licee în perioada 1938 – 1990

Figura 3: Evoluția numărului de elevi din învățământul liceal/10000 locuitori în perioada 1938 -1990

Analizând datele statistice din Tabelul 1 precum și prelucrările grafice realizate pe domeniile de interes (figurile 1,2,3), se poate ușor trage concluzia că în ciuda crizei economice și a dificultăților cu care s-a confruntat după 1980, școala românească a fost capabilă să păstreze cadența și coerența în funcționare. Luată ca un întreg, perioada 1948–1989 a reprezentat pentru învățământul din România o etapă de acumulări, modernizări și progrese notabile înregistrate mai ales între 1950–1980 și, așa cum rezultă și din alura graficului de la Figura 3, mai ales în ceea ce privește promovarea accesului la educație pentru toți cetățenii țării.