Concepte Fundamentale Privind Educatia

Capitolul 1. Concepte și idei fundamentale privind educația

Educația – fundament al dezvoltării socio-economice

Educația este o dimensiune constitutivă a ființei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educație” spune Kant, la modul imperativ. Educația a evoluat de-a lungul timpului. Dacă cu secole în urmă, educația urmărea transformarea omului pentru a se bucura de frumusețea vieții creștine, pentru a forma oameni de acțiune dedicați armatei, literaturii și artei, astăzi educația contemporană (pe lângă toate acestea) urmărește formarea individului uman în concordanță cu contextul politic, economic existent.

Importanța educației, ca act de conștiință de calitatea căruia depind în bună parte nu numai bunăstarea viitoare a națiunii respective, ci în același timp, puterea, influența, și chiar existența ei ca entitate distinctă în configurația regională și mondială, este unanim recunoscută în toate mediile. În plan etimologic, termenul de educație își are originea în substantivul latin educatio, substantiv derivat din două verbe:

educo- educare- a crește, a hrăni, a îngriji o plantă, o ființă umană;

educo- educere- a scoate din, a ridica, a înălța, atât ca sens propriu cât și cu sens figurat.

De-a lungul istoriei fenomenul educațional, aceste două căi s-au împletit și completat reciproc imprimând fiecare o amprentă specifică a realității educaționale;

fatalismul educațional-individul un poate fi altcineva decât ceea ce l-a înzestrat natura să fie și deci un poate fi decât crescut, îngrijit de educator;

optimismul educațional, care minimalizează dacă un chiar ignoră factorii interni, considerând atotputernică educația, care poate forma orice fel de personalitate din oricare individ nou născut, acesta fiind considerat tabula rasa.

Nu există în prezent o definiție a termenului de educație care să fie unanim acceptată. Diferiți specialiști au definit fenomenul educațional punându-și amprenta personală, și a propriului domeniu de activitate: filozofie, psihologie, sociologie, pedagogie, economie. De aici se remarcă complexitatea și eterogenitatea fenomenului educațional, ce imprimă termenului educație un caracter transdisciplinar.

Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății, fiind considerată un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Omul trăiește și acționează doar prin prisma educației. Unii au considerat că începuturile educației ar fi legate de apariția religiei și din acest moment, slujitorii cultelor i-au inițiat pe cei din jurul lor în unele dintre misterele religiei. Cercetările privind studierea evoluției istorice a educației au arătat că, dacă într-o primă fază, în epoca timpurie a omenirii educația era menită să transmită tinerilor cunoștințele necesare însușirii experiențelor de muncă, și sociale în vederea supraviețuirii, în antichitate se observă o altă latură a educației. Aceasta capătă un pronunțat caracter de castă, fiind strâns legată de mijloacele materiale, respectiv de sursele de finanțare, întrucât costurile aferente serviciilor educaționale se ridicau la sume semnificative, indiferent despre ce state discutăm.

În statele Orientului Antic așezate în regiunile marilor fluvii (Văile Nilului, Tigrului și Eufratului, Indului și Gangelui) s-au dezvoltat civilizații al căror impact asupra civilizațiilor greacă și romană a fost considerabil. Domeniul educației a fost și el marcat de experiența statelor orientale, unde s-a ajuns la crearea de instituții educative cu câteva milenii î.d.H. Prețul popoarelor în istorie se judecă nu după lungimea granițelor, ci după înălțimea culturii.

Educația este prin esență de natură socială, ea are un caracter diacronic, adică evoluează și se schimbă de la o etapă la alta, în funcție de transformările structurale ce se produc în cadrul societății. Educarea prin intermediul școlilor apare mai târziu în civilizațiile antice. Putem spune că originile educației le putem localiza în civilizația egipteană, deoarece aici găsim primele pledoarii în favoarea rolului educației, în ceea ce privește reușita individului în plan material și formarea sa spirituală. Această abordare istorică a acestor civilizații antice a evidențiat două aspecte importante pentru realizarea rolului pe care-l are educația în prezent: individul urmărește ca prin educație să se „îmbogățească material și spiritual”. Dorința și nevoia de educație este indiscutabil individuală, ca atare efectele educației sunt, în primul rând, individuale. Educația, atât ca produs obținut în cadrul familiei, cât și sub forma serviciilor educaționale formale ia naștere în momentul în care familia percepe efectele benefice ale educației asupra noului membru; și educația contribuie la transmiterea valorilor definitorii ale unei societăți, făcând imposibilă referirea la civilizație în absența educației, indiferent de forma în care se prezintă.

Atenienii au fost cei care prin educație au creat și transmis în timp, valorile unei civilizații ce au reprezentat repere de influență pentru lumea modernă.

Sistemul educațional modern își are originile în secolul al XIX-lea, moment în care Europa și SUA adoptă primele legi privind educația obligatorie a copiilor. Cu toate că, în SUA existau școli publice încă din secolul al XVII-lea, nu se poate vorbi despre un sistem de educație public până la apariția primelor legi privind educația obligatorie a copiilor. Școlile publice până în secolul al XIX-lea reprezentau excepția, și nu regula. În general, educația era considerată o problemă a familiei și a bisericii. Părinții erau factorii decizionali în ceea ce privește educația copiilor, iar biserica era cea care trebuia să o asigure. Atât în SUA, cât și în Europa, școlile erau construite în jurul bisericii, iar preoții erau profesori ce utilizau drept manual de bază – biblia. În absența legislației obligatorii, de cele mai multe ori părinții optau să nu apeleze la biserică, ci să își educe copiii în sânul familiei, oferindu-le o educație informală, adaptată necesităților familiei. Astfel se explică prezența preponderentă în școli a copiilor ce proveneau din familii înstărite și educația precară a copiilor din familii sărace. În mod regretabil acest aspect poate fi observat și în școlile de astăzi.

Evoluții favorabile ale educației sunt înregistrate atât în Europa, cât și în SUA, unde se evidențiază o creștere susținută a gradului de alfabetizare. În perioada 1800 – 1840, în statele din nordul SUA, gradul de alfabetizare a crescut de la 75% la 90% din totalul populației, aspect valabil și pentru statele din sud care înregistrează o creștere de la 60% la 81%. Remarcabil este faptul că aceste evoluții au avut loc în perioada premergătoare promulgării legii privind educația gratuită și obligatorie. În Europa, educația devine gratuită în Anglia abia după 1870. Cu toate acestea, perioada premergătoare anului 1870 a fost una fructuoasă în planul alfabetizării (în 1640, alfabetizarea în rândul bărbaților era de peste 50% în zonele urbane și 33% în zonele rurale). Revoluția industrială generează o creștere a nevoii de educare, dar și a numărului de școli private. Un raport al guvernului din 1833 evidenția o creștere cu 73% a numărului copiilor din școli între anii 1818 – 1833, iar în cursul anului 1833, 58% dintre elevi plăteau taxe pentru educare. Sarcina educării copiilor cădea aproape în exclusivitate pe umerii părinților, datorită faptului că aceștia decideau dacă îi vor educa sau nu. În cele mai multe din cazuri, acest aspect era relaționat cu bugetul familiei, deoarece cheltuielile pe care le efectuau părinții pentru educarea copiilor dețineau o pondere importantă în bugetul familiei. De exemplu, în Anglia, în anul 1833 se cheltuia pentru educația școlară 1% din produsul național net (PNN), procent ce reprezenta mai mult decât se cheltuia în SUA, sau în Germania în cursul anului 1860 și chiar peste nivelul sumelor cheltuite în Franța (1880), unde educația era gratuită și obligatorie.

Având în vedere faptul că educația a reprezentat o preocupare mai mult sau mai puțin intensă a familiei, voi încerca prezentarea unor factori definitorii care au contribuit la generalizarea educației publice și extinderea acestei până la nivelul actual. Adepții unui sistem public de educație sunt Platon și Aristotel. Platon rămâne în istoria gândirii pedagogice prin încercarea sa de a propune un prim sistem teoretic asupra educației. Acesta va refuza crearea unei școli – precum sofiștii, el va crea o grupare paideică, un fel de confrerie juridică și spirituală, ce-și va desfășura activitatea în celebra Akademie. În același timp, trebuie remarcat faptul că el este un principal reprezentant al etatismului educațional. Relevând funcția socială și culturalizatoare a educației, marele filosof antic face o pledoarie pentru implicarea statului în organizarea și desfășurarea întreprinderilor educative. De altfel, țelul său ascuns era să formeze oameni politici-filosofi, de prim rang, care să conducă cu înțelepciune cetatea. Marele filosof grec nu includea clasele inferioare în rândul cetățenilor adevărați. Din acest considerent susținea că meșteșugarii și artiștii nu au nevoie de educație formală, cu excepția unor studii de matematică, deoarece puteau obține educația necesară într-un cadru informal de tipul uceniciei fiului de către tatăl său. În opinia sa, adevărații cetățeni (medicii, profesorii, militarii) aveau nevoie de un cu totul alt sistem educațional.

Aristotel pune accent pe intervenția statului în cadrul sistemului educațional, afirmând că intră în responsabilitatea acestuia să creeze un sistem public de educație; În viziunea lui Aristotel educația „trebuie să fie obiectul supravegherii publice, și nu particulare”. Spre deosebire de Aristotel, Platon percepe statul, respectiv instituțiile guvernamentale, doar ca o posibilitate de a inocula bunilor cetățeni virtuțile vieții.

Concluzionând putem spune că apariția sistemului public de educație și optarea pentru acesta generează ca și finalitate, implicarea statului în sfera vieții familiale și nu numai. În aceste condiții și în contextul în care învățământul se desfășoară gratuit, implicațiile părinților în educarea copiilor devin neînsemnate. În mod implicit, dezinteresul părinților se intensifică pe măsură ce rolul de asistență al statului crește și se permanentizează. În percepția lui Rothbard, unul din motivele extinderii guvernului în sfera educației îl constituie în primul rând „altruismul prost orientat al clasei de mijloc instruite, o încercare conștientă de a obliga masa populației să intre în acel tipar dorit de cercurile conducătoare” . Membrii acestei clase simțeau că muncitorii, sau „clasa de jos”, ar fi trebuit să aibă șansa de a se bucura de învățământul pe care clasa mijlocie îl apreciază atât de mult. Iar dacă muncitorii sau copiii lor erau atât de ignoranți, încât să respingă această șansă uriașă oferită lor, atunci trebuie, nu-i așa, să recurgem la puțină coerciție – „spre binele lor”. În al doilea rând extinderea învățământului obligatoriu poate fi considerată drept consecință a favorizării educației obligatorie de stat, de către adepții teoriilor lutherană și calvinistă.

Nu este, de aceea, deloc surprinzător faptul că cel mai vechi sistem de învățământ obligatoriu din America a fost creat de către puritanii calviniști din Massachussetts Bay, dornici să implanteze în Lumea Nouă absolutistă teocrație calvinistă.

Problema educației publice versus educația privată reprezintă un aspect de actualitate, ce se află în atenția specialiștilor din domeniu. Pentru a fi echitabile, folosind o manieră tradițională, poate chiar conservatoare, majoritatea guvernelor au preferat să păstreze cea mai mare parte a „producției” de învățământ în domeniul public.

Pentru Mehedinți, educația este o adevărată problemă de stat, pentru că privește întreaga masă etnică. Prețul popoarelor în istorie se judecă nu după lungimea granițelor, ci după înălțimea culturii. Acest lucru a fost accentuat și de Nietzsche atunci când afirma că: Va veni timpul când nimeni nu se va gândi decât la educație. În lucrarea sa Pledoarie Pentru Viață, Albert Szent Gyorgyi, laureat al premiului Nobel, menționa: „Ceea ce numim educație nu este nimic altceva decât programarea creierului într-o etapă timpurie, când mai este maleabil. Viitorul omenirii depinde de educație, un sistem de programare care poate fi modificat. Educația este una din cele mai importante activități ale omenirii”.

Pentru filosoful britanic, John Stuart Mill, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului al XX, educația înseamnă tot ceea ce noi facem pentru noi înșine și tot ceea ce alții fac pentru noi în scopul atingerii perfecțiunii propriei noastre naturi.

În sensul cel mai larg, educația poate fi definită ca un act sau o experiență care are un efect formativ asupra caracterului, capacităților fizice și intelectuale ale unui individ. Creșterea și acumularea de cunoștințe sau calificări presupune o instruire în sistemul de învățământ și un proces de învățare, în general. Este procesul prin care un individ dobândește obișnuințe, cunoștințe, calificări, valori și atitudini.

În sens tehnic, educația este procesul prin intermediul căruia societatea urmărește, în mod deliberat, transmiterea de la o generație la alta a cunoștințelor, calificărilor, deprinderilor și valorilor acumulate. În acest cadru, educația este privită, în general, dintr-o perspectivă „formală” în care cei cuprinși în sistemul de învățământ (elevi, studenți, masteranzi, doctoranzi etc.) iau parte la cursuri și probează rezultatele obținute în urma unor forme de examinare. În acest sens, termenul educație este utilizat pentru a descrie rezultatele procesului educațional în sistemul de învățământ. Ea începe de la vârste foarte mici și poate dura toată viața. Cercetarea științifică constituie, de asemenea, o parte a educației și cunoașterii, ajutând ființele umane să evolueze și să se dezvolte, să fie ceea ce sunt astăzi.

Educația nu începe și se termină în școală. Educația este permanentă, de-a lungul întregii vieți și este „actul de dirijare a întâlnirii dintre ereditate și mediu” (C.Cucoș). Educația are un scop, un plan de acțiune și teoretic, se realizează în forma cea mai eficientă în cadrul școlii. Mediul educațional nu trebuie asociat exclusiv cu școala, deoarece dezvoltarea ființei umane este un produs al interacțiunii condițiilor interne cu influențele externe. Influențele externe acționează sau se răsfrâng prin intermediul condițiilor interne (fondul ereditar, influența spontană de mediu, motivația, experiența afectivă). Mediul educațional este considerat mediul din cadrul școlii, dar și întregul climat în care trăiește individul.

Problematica lumii contemporane (concept introdus de Aurelio Peccei) a influențat atât sfera politicii și a culturii, cât și cea a educației, apărarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice, etc. Mediul educațional nu poate fi separat de această problematică a lumii contemporane, deoarece educația se raportează întotdeauna la problemele lumii contemporane: pacea, dezvoltarea, noua ordine mondiala, democrația, mediul, umanismul științific, etc. – de aici derivând și termenii de „educația pentru pace”, „educația pentru o nouă ordine mondială”, „educația pentru participare și dezvoltare”, „educația pentru libertate și pentru democrație”, „educația pentru respectarea mediului”, „educația pentru schimbare”.

Mediul educațional nonformal și informal este în strânsă interdependență cu mediul educațional formal, de aici folosind și termenii de educație formală, educație nonformală și educație informală.

Mediul educațional formal reprezintă mediul educației din școală. Cel nonformal este mediul activităților neșcolare, un ansamblu de mijloace extrașcolare de a dobândi cunoștințele generale sau calificări profesionale, este în fapt educația extrașcolară.

Mediul educațional informal „este rezultatul educației informale sau difuze”, un proces continuu de achiziționare a cunoștințelor și conceptelor, care nu se situează în nici unul din cadrele instituționale.

Încă din 1974, Coombs Ahmeds, echivalând educația cu învățarea, a definit educația informală ca fiind procesul ce durează o viață, prin care fiecare persoană dobândește cunoștințe, îndemânări, aptitudini și înțelegere din experiențele zilnice. Educația nonformală are o încărcătură predominant psiho – sociologică, desemnează o realitate educațională formalizată sau neformalizată, dar totodată cu efecte formative.

Mediul educațional nonformal reprezintă mediul educației extrașcolare, iar locul pe care îl ocupă în raport cu mediul educației formale este foarte inegal. Dar mediul educațional nonformal are însușirile sale proprii: mare varietate, flexibilitate sporită, diferențierea conținuturilor și a tehnicilor de lucru, caracterul opțional sau facultativ, implicarea mai profundă în actul organizării. Mediul educațional, nonformal și informal sunt trei premise de bază ale formării personalității umane, deși sunt distincte, ele se completează una pe cealaltă, deoarece educația este un fenomen social ce formează personalități umane potrivit cerințelor unei epoci și societăți concrete.

Din hrisoavele vremii se desprind idei despre felul cum era concepută educația ca „o întărire a sufletului” prin intermediul căreia se punea în lumină „ceea ce este vrednic în om”. Educația implică două dimensiuni fundamentale ce trebuie avute în vedere în definirea și înțelegerea sa.

Dimensiunea (axa) spațială sau orizontală, prin care desemnăm extensia educației în toate sferele existenței și vieții socio-umane. Această perspectivă interpretativă a condus la înlăturarea mentalității păgubitoare că educația se realizează doar prin instituțiile școlare. Evoluțiile sociale contemporane au pus în evidență existența a numeroase alte surse de educație (de tip școlar) alte două mari spații educaționale-educația nonformală (realizată prin numeroase instituții sociale cu relevanță educațională, cum sunt instituțiile cultural-științifice, mass-media, unitățile economice) și educația informală (ce acoperă gama largă a numeroaselor influențe spontane, nesistematice, tranzitorii, ce se realizează în spațiul contactelor sociale de tot felul, în care este implicat individul în diferite momente ale existenței sale extrainstituționale).

Dimensiunea (axa) temporală sau vertical-longitudinală. Sensul ei major este extensia educației pe toată durata vieții individuale. Noile achiziții din domeniul psihologiei vârstelor și învățării au dovedit, fără dubiu, capacitatea indivizilor de a învăța și de a fi educați la orice vârstă, desigur în forme și cu intensități modelate de particularitățile psihosociale la diferite vârste.

Dorim în capitolul următor să abordăm problema educației – ca fundament al dezvoltării umane, de la concept la realitate, pentru a aprecia realizările calitative obținute în planul dezvoltării economice, așa cum inspirat scrie Tiberiu Brăilean, “Obiectul adevăratei cunoașteri economice nu este avuția, unul din vițeii de aur la care prea s-a închinat omenirea, ci Omul deplin miraculos, atât de puțin înțeles, și Binele pe care trebuie să-l slujească acesta, ca pe o cale de raportare la Ființă, pe care o poate înainta prin muncă, prin dar, prin virtute”. Omul este, așadar, nu numai economic; el este biologic, social, cultural. Calitatea educației, accesul la valorile democrației, la informații, nevoia de demnitate, echitate, toate acestea și multe altele, sunt de natură să imprime evoluției un sens nou, de la homo oeconomicus spre homo socialist, și homo culturalis. Se cunoaște foarte bine că relația de interdependență om – cultură – dezvoltare este foarte puternică. O cultură precară subminează dezvoltarea, după cum dezvoltarea nu se sprijină decât susținută de valori reale autentice.

Educația – fundament al dezvoltării umane

Dezvoltarea este un preambul al îmbunătățirii calității vieții, și cuprinde atât elemente materiale precum infrastructura, calitatea locuirii și nivelul de trai în general, cât și elemente spirituale precum educația, libertatea de exprimare și de manifestare culturală. Oamenii sunt instrumentele și beneficiarii, dar și victimele tuturor activităților de dezvoltare. Implicarea lor activă în procesul de dezvoltare este cheia succesului. O trăsătură importantă a dezvoltării umane relevă că dezvoltarea economico-socială se realizează prin oameni și, de aceea, trebuie creat și perfecționat potențialul uman pe baza investițiilor în om, respectiv în domeniul învățământului, al educației și culturii, al formării profesionale și al sănătății. Nivelul de educație reflectă capacitatea indivizilor de a dobândi cunoștințe, de a comunica și participa la viața socială, a comunității din care fac parte. Conștientizarea rolului primordial pe care investiția în educație îl nutrește în asigurarea premiselor unei autentice dezvoltări umane durabile și sănătoase, reprezintă un imperativ.

Cunoașterea devine cel mai important factor de a crea avuția omului, dar și cel mai eficient mijloc pentru a realiza compatibilitatea între mediul creat de om și mediul natural. „Punând cunoașterea la baza făuririi economiei umane, se creează premisele reale pentru desfășurarea unor activități economice curate, ale căror mecanisme de curățire vor funcționa în permanență în cadrul proceselor economice care, fiind integrate sintetic, vor permite controlul omului, cu pârghiile minții, atât în amonte, cât și în aval, companiile dezvoltând acest procedeu la intrarea, în timpul producției propriu-zise, la ieșirea și postfolosința bunului sau serviciului.”

Figura nr. – Factorii determinanți ai creșterii economice

Sursa: Mihuț, Ioana Sorina, (2013), Creșterea economică și criteriile de convergență în cadrul economiilor emergente din Europa Centrală și de Est, teză de doctorat, Cluj- Napoca p.19.

Un curent al creșterii endogene este strâns legat de analiza educației și a cercetării și dezvoltării (R&D), considerate a reprezenta factori reproductibili ai creșterii economice curente datorită propagării efectelor lor benefice și astfel a potențialului lor de generare a unei creșteri economice viitoare. Investițiile în capitalul uman, educație, cercetare-dezvoltare etc. conferă externalități pozitive. Astfel, sporirea succesivă a investițiilor ar putea avea randamente crescătoare, adăugând cantități în creștere la producția totală.

Ramirez et. al. (1998) explorând legăturile dintre creșterea economică și dezvoltarea umană, identificând două sensuri, unul de la creșterea economică spre dezvoltarea umană și celălalt, în sens invers, dinspre dezvoltarea umană spre creșterea economică, au descoperit că există o puternică relație pozitivă în ambele sensuri, iar cheltuielile publice cu serviciile sociale și educația sunt conexiuni importante ce determină relația dintre creșterea economică și dezvoltarea umană, în timp ce rata investițiilor și distribuția veniturilor sunt conexiuni importante ce determină relația dintre dezvoltarea umană și creșterea economică.

Boozer at al. (2003) au dezvoltat noi strategii empirice pentru a estima puterea dublei conexiuni dintre dezvoltarea umană și creșterea economică. Au ajuns la concluzia că dezvoltării umane trebuie să i se acorde prioritate, pentru realizarea atât a creșterii economice, precum și a dezvoltării umane ulterioare. Chakraborty și Mukherjee (2010) confirmă că este nevoie de investigații suplimentare pentru a determina factorii influenți (alții decât venitul pe cap de locuitor), care stau la baza dezvoltării umane a unui stat.

Potrivit Ranis, et al (2000) între creșterea economică și dezvoltarea umană este o relație în dublu sens. Mai mult, primul sens constă în creștere economică, beneficiind de pe urma dezvoltării umane prin venitul național brut (VNB). În special, VNB încurajează dezvoltarea umană prin cheltuielile familiale, guvernamentale și organizaționale precum și cele ale ONG-urilor. Odată cu creșterea economică, vor crește și veniturile familiale și personale, astfel se va cheltui mai mult, iar acest lucru se va cunoaște printr-o creștere a dezvoltării umane. Mai mult, odată cu creșterea consumului, sănătatea și educația în rândul populației crește, contribuind de asemenea la creșterea economică.

Indiscutabil cadrul fundamental al dezvoltării umane este foarte larg. Susținem faptul că, dezvoltarea umană nu reprezintă doar un produs final, precum argumentează studiile în acest sens, dar și un mijloc de realizare a creșterii economice viitoare. Din perspectiva dezvoltării umane, posibilitățile oamenilor de a alege se extind în trei domenii importante: durata vieții, nivelul de educație, și accesul la resursele economice necesare pentru un trai decent.

Abordarea economică a educației

În literatura economică, educația este privită ca o „industrie” în care se investește (are un cost) produce capital uman și are efecte în economie, asupra situației individului, comunității și societății. Este un motiv important care face ca „sistemul educațional” în ansamblul său, în special cel public, să constituie un subiect de mare interes pentru elaborarea și aplicarea unor politici educaționale adecvate. Un aspect economic important se referă la modalitatea prin care educația, element definitoriu al capitalului uman, determină creșterea productivității muncii și, prin aceasta, creșterea economică și bogăția, respectiv standarde de viață îmbunătățite. Teoriile actuale ale educației insistă asupra rolului acesteia de a canaliza energiile individuale către generarea de cunoștințe, de a stimula creativitatea și inovarea. Poziția individului în relația cu educația a evoluat în teoria economică de la stadiul de beneficiar și utilizator al educației, la stadiul de instrument prin intermediul căruia educația generează randamente crescătoare în planul creșterii economice. Educația, fiind percepută drept categorie fundamentală de studiu a științelor socio-umane, a fost definită în diverse moduri. Putem sublinia două abordări importante: – cea a individului și cea a societății, adică abordarea antropocentrică și cea sociocentrică. Originea abordării antropocentrică o găsim în filozofia greacă, la Platon, care menționa că educația ar fi „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtutea acelora care dispun de ele”. Aristotel, în lucrarea „Politica”, considera că educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, și nu particulare, ea fiind menită a pregăti viitori cetățeni.

Contribuții esențiale la dezvoltarea domeniului educației în general, și la conturarea educației economice în mod special au avut Platon și Aristotel. Cei doi au lăsat posterității opere reprezentative pentru perioada antică, din care transpar pe de o parte elemente esențiale pentru practica pedagogică, iar pe de alta aspecte importante pentru dezvoltarea științei economice, și implicit educației economice. Platon a lăsat culturii pedagogice ideea gradualului și a progresivului în educație. Concluzia marelui maestru, a fost că scopul ultim al educației este înțelepciunea, ce putea fi atins prin două căi, considerate complementare – cunoașterea și învățarea. Influența lui Platon asupra educației economice poate fi observată prin imaginea cetății ideale, în care activitatea economică avea o formă originală de organizare, cu accent pus pe agricultură, importanța comunității, traiul în comun, respectarea valorilor morale.

Aristotel pune bazele unei educații ce presupunea cunoașterea prin experiența directă cu obiectele. Educația în general, și cea economică în special, au preluat dialectica raportului potențialitate – realitate, dar și principiul intuiției și al demonstrației. Principul aristotelic conform căruia “lucrurile pe care trebuie să la facem învățând sunt cele pe care le învățăm făcându-le” fundamentează în zilele noastre lecția de economie bazată pe simulare. Privind abordarea educației din perspectivă sociocentrică, Aristotel ridică problema accesului la educație, concluzionând că toți cetățenii trebuie să aibă șansa de a fi educați, prin urmare de a atinge virtutea absolută.

Fiind preocupați de analiza comportamentului uman în privința alocării resurselor rare, economiștii nu s-au limitat doar la a anticipa rolul benefic al educației pentru individ ci, mai mult, au subliniat existența unor avantaje ale educației care exced sfera celor individuale. În felul acesta, preocupările economiștilor (neoclasici) s-au concentrat mai ales supra efectelor externe ale educației, aceasta fiind privită mai degrabă ca o necesitate socială decât una individuală.

Problema educației își face simțită prezența odată cu apariția lucrărilor economiștilor clasici. În acest context, ea a fost tratată ca o aplicație a acțiunii guvernului în societate alături de alte aspecte controversate ale intervenției, cum ar fi sănătatea publică. Economiștii clasici erau interesați mai mult de promovarea unor argumente pro sau contra intervenției statale, decât de prezentarea unor potențiale avantaje ale educației în plan individual. Pentru început doresc ca fiind necesară o incursiune în filozofia politică, pentru prezentarea viziunii lui J.J. Rousseau în ceea ce privește educația. Pentru filozoful francez, guvernământul reprezintă concretizarea voinței oamenilor regăsită într-un contract social, „suveranul, care nu este decât o ființă colectivă, nu poate fi reprezentat decât prin el însuși”.

Rousseau se proclamă susținător al libertății individuale, el nu folosește argumentul educației ca pe un mijloc de a sădi în oameni sentimentul libertății, ci ca pe o modalitate de a-i face pe aceștia să devină obedienți statului. Susține că demnitatea nu poate exista decât în cazul oamenilor liberi, Rousseau promovează „o inginerie socială”, al cărei scop vizează crearea de cetățeni „liberi”, care să contribuie la sporirea puterii statului. În percepția sa, rolul educației ar fi acela de a învăța oamenii să se simtă cetățeni ai țării lor, implicit să se identifice cu marea familie (statul). „Un popor liber se supune, dar nu slujește; are șefi, dar nu stăpâni; se supune legilor, dar nu se supune decât legilor; și prin forța legilor el nu se supune oamenilor”. În cazul de față avem una dintre cele mai răsunătoare pledoarii în favoarea educației furnizate de stat și pentru stat. Filozoful francez, Rousseau este inițiatorul ideologiei educației etatiste, orientată către crearea omului obedient statului, caracterizat de noua formă a patriotismului desăvârșit. În mod remarcabil, acesta nu ia în considerare problema efectelor pe care le poate genera asupra individului un astfel de sistem educațional.

Lucrările economice apărute la sfârșitul secolului al XVIII – lea și în cursul secolului al XIX- lea, abordează ideile privind intervenția guvernului la nivelul educației. Cu toate că nu împărtășesc în totalitate viziunea lui Rousseau, privind educația etatistă, în rândul economiștilor clasici se ridică o controversă: Educația contribuie la dezvoltarea societății? În ce mod statul contribuie la bunăstarea societății, prin implicarea acțiunilor sale, fără să încalce libertățile individuale? În acest sens trebuie să prezentăm viziunile referitoare la educație, a celor mai reprezentativi dintre economiștii clasici: Adam Smith și John Stuart Mill.

După succesul înregistrat în domeniul filosofiei morale, Adam Smith a început să se orienteze spre subiecte de economie politică. A fost una dintre primele persoane care a afirmat că dezvoltarea unei națiuni nu depinde în cantitatea de aur și argint de care dispune, ci de capacitatea de muncă a oamenilor pe care îi cuprinde. În lucrarea sa monumentală „Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei” (1776), Smith subliniază că acest tip de sistem educațional se poate confrunta cu o lipsă inerentă a stimulentelor (acordate pentru perfecționarea educației) și în același timp pledează în favoarea competitivității, la nivel educațional. Smith nu consideră că școlile ar trebui finanțate din taxe și impozite, accentuând faptul că, în cea mai mare parte a Europei, fondurile publice dețineau o pondere redusă în cadrul resurselor financiare ale școlilor. Părintele științei economice, conturează ideea unui sistem bazat pe alegerea universităților și competiția între acestea, accentuând totodată efectele pozitive pe care le-ar produce un astfel de sistem, atât pentru calitatea serviciilor cât și pentru prestigiul universităților. Având în vedere aspectele amintite, Smith evidențiază că profesorii din școlile publice nu sunt suficient de stimulați pentru a crește nivelul calitativ al actului educațional și, în același timp, profesorii particulari au șanse reduse să devină mai performanți – „rivalitatea și competiția încurajează perfecționarea, chiar și în profesiile modeste.”

De remarcat faptul că, contrar viziunii sale în ceea ce privește educația universitară ca una favorabilă competiției și a inexistenței unei autorități care să o controleze, abordarea sa se modifică considerabil atunci când vorbim despre educația primară. Smith se declară un susținător al unui sistem educațional mixt-semi-public în care profesorii să fie doar parțial plătiți din fonduri publice. Din perspectiva sa, problema educației este tratată din două puncte de vedere diferite: favorizează competiția, alegerea și autonomia organizațiilor educaționale, în cazul educației universitare, și pe de altă parte folosește o abordare elitistă în ceea ce privește educația primară. „O populație instruită și inteligentă e întotdeauna mai cuviincioasă și mai ordonată decât una ignorantă și proastă”.

John Stuart Mill, economist clasic, probabil, cel mai celebrat campion a ceea ce se numește punct de vedere liberal, continuă și dezvoltă același tip de abordare, pe care o utilizează în lucrările sale reprezentative „Principiile economiei politice” și „Despre libertate”. Mill considera că pentru eradicarea sărăciei, era importantă educația universală și menținerea ritmului de creștere a populației în anumite limite, de aceea optează pentru un sistem educațional destinat copiilor lucrătorilor necalificați. El afirma că, este imposibil să instruiești o populație săracă și este dificil să îi faci pe aceia care, nepăsători, și-au dus traiul de pe o zi pe alta, să simtă valorile confortului de care nu s-au bucurat niciodată, sau să realizeze nenorocirea unei existențe precare. A fost de acord cu Roebuck în privința faptului că puterea părintelui asupra copilului să fie delegată de către stat, iar statul ar putea să intervină cu ușurință, în momentul în care consideră că părinții fac abuz de putere făcând rău altora. Mill nu face decât să extindă ideea de rău și cruzime prin actul de a neglija dezvoltarea facultăților mintale ale copilului. Acest lucru a implicat faptul că fiecare are dreptul la un minim standard de educație: Educația, de asemenea, nu este un lucru pe care părinții sau rudele din indiferență, gelozie sau zgârcenie ar trebui să îl împiedice.

Mill ajunge la concluzia că educația copiilor trebuie să rămână o datorie a părinților, care trebuiau să utilizeze mijloacele financiare proprii în acest sens. În cazul în care, aceștia nu-și îndeplineau această obligație, educația trebuia sprijinită din alte surse. Având în vedere că veniturile lucrătorilor necalificați ar fi insuficiente, el vedea ca alternativă a educației o fuzionare între intervenția statului și inițiativele private (cea caritabilă). Îi critică pe reprezentanții școlii laissez-faire care susținând rolul minimal al statului, refuzau îndeplinirea uneia dintre îndatoririle fundamentale ale guvernului. Cum caritatea nu era suficientă pentru a acoperi necesarul de educație, Mill se pronunță în favoarea intervenției guvernului prin finanțarea școlilor elementare, pentru a le face accesibile tuturor copiilor proveniți din familii sărace.

În percepția sa, educația reprezintă bunul cel mai de preț dorit de categoria socială care avea nevoia cea mai mare de el. Acest aspect se datora ignoranței manifestate de acești indivizi, și exista posibilitatea ca aceasta să nu fie furnizată în cantități suficiente pe piață, cât și de incapabilitatea anumitor indivizi de a alege, în mod spontan educația potrivită. Din acest considerent, intervenția guvernului era necesară pentru a asigura populației o educație și instruire de bună calitate, indiferent de nevoia exprimată spontan pe piață.

Un punct de vedere exprimat de J. S. Mill este: „Chiar dacă guvernul ar putea înțelege, în fiecare departament, toată capacitatea iminentă intelectuală atât cât și talentul activ al națiunii, nu ar fi mai puțin de dorit ca comportamentul unei largi părți din afacerile societății să fie lăsat în mâinile persoanelor imediat interesate de ele. Afacerile de o viață sunt cele esențiale pentru educarea practică a oamenilor, fără de care cărțile și școlile de instruire nu pot califica suficient comportamente dar și să adapteze mijloacele la scopuri. Instrucția reprezintă doar unul dintre multele deziderate de îmbunătățire mentală, alt lucru considerat aproape indispensabil este un exercițiu viguros al energiilor active, muncă, născocire, judecată, auto – control și stimuli naturali, pentru că acestea sunt dificultățile vieții”.

În lucrarea „Principiile economiei politice” el susține ideea conform căreia individul, care este perceput ca fiind cel mai în măsură să decidă pentru propria persoană, poate fi capabil să gândească și să acționeze pentru sine. Fiecare este cel mai bun judecător al intereselor sale proprii”. Această propunere care a fost vehement susținută de colegii săi, economiști clasici, este din nou un argument independent de ideea de libertate, pentru că este exclus ca în cazul în care oamenii nu au fost judecători buni, atunci libertatea să fie eliminată. Din acest moment, abordarea educației din perspectiva lui Mill îl plasează în fața unei dileme.

Mill își modifică ușor opiniile în eseul „Despre libertate”, reluând pe de o parte la o scară mai redusă argumentele favorabile educației publice ce susțin ferm libertatea individului, și critică abuzul de putere de care dau dovadă unii oameni atunci când vorbesc în numele altora, iar pe de altă parte argumentează utilizarea coabitării guvernului în domeniul educației fără a ține cont de principiile laissez-faire. În lucrarea „Principiile economiei politice”, substituie tonul elitist cu unul paternalist, grijuliu cu privire la capacitatea oamenilor de a rezolva prin acțiuni spontane problema educației. Viziunile sale vor contribui la impunerea educației publice obligatorii, în Anglia, una dintre puținele țări din Europa, care în a doua jumătate a secolului XIX se baza pe un învățământ preponderent privat.

Oferim această impresie mai ales din cauza faptului că în subiectul educației el aruncă deoparte, complet, argumentul subordonat al libertății, argumentul conform căruia: fiecare este cel mai bun judecător al intereselor sale proprii. În ultimă instanță se pare că cea mai mare frică a sa nu a fost legată așa de mult de ideea conform căreia copiii nu pot judeca corect pentru ei, ci mai degrabă frica de faptul că nici adulții nu pot face acest lucru, și că ar trebui privați de libertate în această arie.

Problema educației redevine un subiect central, în a doua jumătate a secolului XX, în abordările economiștilor precum: Milton Friedman, Friedrich A. Von Hayek și Murray Rothbard. Aceștia s-au evidențiat prin reluarea controversele legate de intervenția statului în planul educației, accentuând pe limitarea intervenției guvernului, sau chiar pe eliminarea amestecului guvernului în problema educației. Milton Friedman, denumit și „Adam Smith al secolului nostru” are contribuții însemnate în domeniul metodologiei cercetării economice, în apărarea economiei contemporane de piață ca suport al libertății de alegere și al suveranității consumatorului, probleme monetare teoretice și practice, precum și în domeniul educației.

Fără îndoială, Milton Friedman a fost cel care și-a pus amprenta cel mai mult în favoarea libertății de alegere și a competiției în domeniul educației, pledoarii care au generat nu doar controverse majore, ci au avut ca rezultat inițierea unor măsuri concrete în acest sens. În lucrările sale ca „The role of government în education” (1955), „Capitalism and freedom” (1962), „Free to chose” (1979), este evidențiată teoria friedmaniană referitoare la educație, care actualizează teoriile susținute de predecesorii clasici Smith și Mill. În concepția lui Friedman, rolul guvernului în economie este de a proteja regulile jocului prin impunerea respectării contractelor, prin asigurarea libertăților piețelor.

Credința în libertate, în gândirea lui, era specifică oamenilor responsabili și nu copiilor sau bolnavilor mintali. Implicarea guvernului, pentru ca fiecare copil să primească un anumit nivel de educație, este justificată în același mod, în care a fost abordată și siguranța clădirilor și al automobilelor, ca efect benefic și pentru restul membrilor societății. În cele două situații se argumentează și diferențele care apar, arătând că, în cazul clădirilor sau a automobilelor, proprietarii pot decide vânzarea lor dacă nu pot asigura costurile în acest sens, fără a fi nevoie de subvenții. Separarea copilului de părintele care nu are posibilitatea de a plăti minimul educațional cerut, ar submina semnificațiile fundamentale ale familiei.

Friedman a făcut un important serviciu separând sumele de bani de diferitele aspecte ale subvențiilor guvernamentale – în educație, ca și în orice domeniu. Acceptă punctul de vedere potrivit căruia contribuabilii ar trebui să finanțeze educația fiecărui copil, dar argumentează că acest punct de vedere nu poate fi favorabil încurajării învățământului public. „E perfect posibil ca fiecare contribuabil să subvenționeze educația fiecărui copil fără să existe nicio școală publică”. Intervenția guvernului asupra educației determină în mod necesar impunerea unor standarde minimale școlilor private, dar și apariția școlilor administrate guvernamental și obligarea frecventării lor.

Din această perspectivă, Friedman susține că acest progres determină următoarea situație: școlile publice există, dar nu sunt solicitate, în timp ce școlile private sunt dezavantajate deoarece nu beneficiază sau beneficiază de fonduri publice reduse. Astfel, creează o întreagă teorie argumentativă pentru utilizarea sistemului de vouchere în privința finanțării educației, un aspect foarte controversat și în prezent. Guvernul ar oferi fiecărui părinte câte un cupon care i-ar permite acestuia să plătească o anumită parte din cheltuielile de educație ale copilului său, la orice școală ar dori respectivul părinte. Părinții și-ar putea trimite copiii la orice școală privată ar dori maximizându-se astfel gama lor de opțiuni. La rândul lor, copiii ar putea urma orice tip de școală – progresistă sau tradițională, religioasă sau laică, socialistă sau capitalistă – potrivit dorinței părinților. Subvenția monetară ar fi astfel complet separată de oferta efectivă de învățământ a guvernului, prin sistemul școlilor publice.

Cu toate că planul propus de Friedman ar reprezenta un mare pas înainte, prin aceea că ar oferi părinților o gamă de opțiuni mult mai largă și că nu este decât o soluție parțială care nu influența finanțarea învățământului, soluția voucherelor nu a fost ocolită de critici. Mentalitatea greșită a funcționarilor guvernului, care erau responsabili de problemele educației, se considerau singurii capabili să înțeleagă și să soluționeze problema copiilor, respectiv să opteze pentru soluții optime de educarea acestora.

Această succintă prezentare a percepțiilor economiștilor, referitoare la problematica educației, nu se poate încheia fără să nu amintim despre contribuțiile lui Murray Rothbard și a lui Friedrich A. von Hayek. Acestea reprezintă cele mai ilustrative pledoarii împotriva educației publice obligatorii și a efectelor acesteia.

În centrul preocupărilor lui F.A.Hayek stau principiile și logica unei civilizații a libertății. Deviza sa pare a fi „experiența fundamentală a umanitații”. Omul este sinteza unei culturi, dacă este cu adevărat liber își creează propria moralitate. Adept convins al individualismului, Hayek consideră că în atenția cercetătorilor societății trebuie să stea individul activ, care urmărindu-și scopul, este obligat să aleagă căi și metode eficiente pentru atingerea lui, iar rezultatele efective obținute depind nu numai de gustul, dorința, și voința lui, ci și de împrejurări imprevizibile. În viziunea lui F.A.Hayek, libertatea este valoarea supremă într-o societate modernă și prosperă. Pe baza libertății, omenirea a evoluat de la forma primitivă, întemeiată pe relații guvernate de principii arhaice și religioase, spre „societatea deschisă”, bazată pe libertate și domnia legii, favorizând adâncirea diviziunii sociale a muncii, creșterea productivității muncii, progresul economic în ansamblu. „Libertatea înseamnă absența constrângerii, posibilitatea indivizilor de a-și urmări scopurile; libertatea nu înseamnă însă putere, adică posibilitatea de a face orice, stânjenind astfel libertatea altor indivizi. Libertatea este chiar mai importantă decât prosperitatea economică, fiind o condiție a acesteia.”

F.A.Hayek a examinat și a explicat strânsa legătură care există între libertate, ordinea în societate și domnia legii, respectiv ordinea de drept. Hayek a afirmat că informațiile relevante pe care indivizii le posedă separat pur și simplu nu pot fi centralizate în mâinile unei singure persoane sau unui grup care ar putea face apoi determinări a ceea ce este mai bine sau mai rău. Dimpotrivă, ceea ce este necesar este un set de instituții care permit posesorilor de cunoștințe să facă aceste informații disponibile social pentru utilizarea lor de către terți în formarea propriilor planuri și intenții.

Hayek recunoaște faptul că educația nu are drept scop principal transmiterea de cunoștințe. El arată că, dacă oamenii sunt liberi să-și urmeze scopurile și să-și folosească în acest sens cunoștințele, treptat se conturează reguli de comportament, care apoi se generalizează devenind valori comune, sau norme fără de care nu ar fi posibilă conviețuirea pașnică. Din acest punct de vedere, critică elitismul liberalilor clasici, care afirmau că educarea maselor ignorante va rezolva problemele majore ale societății. După părerea lui Hayek, există deplină compatibilitate între libertate și statul de drept care se bazează pe domnia legilor, dacă legile sunt nediscriminatorii, dacă ele au putere pentru toți cetățenii fără excepție. Pentru Hayek, problema de a crea o ordine economică sau socială provine din „faptul că niciodată cunoașterea circumstanțelor de care trebuie să facem uz nu există într-o formă concentrată sau integrată, ci doar ca fragmente dispersate de cunoștințe incomplete și adesea contradictorii, pe care le posedă toate persoanele în mod separat.”

O contribuție importantă se remarcă în criticarea principiului egalității de șanse. Din această perspectivă, educația furnizată conform principiului egalității de șanse este nefavorabilă dezvoltării societății, din prisma rezultatelor uniformizatoare pe care le generează. Un exemplu, citat de Hayek drept motto la unul din capitolele cărții „Calea servituții”, este suficient pentru a demonstra hidoșenia ideologiei totalitare: „Societatea în ansamblu va deveni un singur și imens birou și o singură și imensă uzină ghidate fiind după egalitatea muncii și egalitatea retribuției.”

În cartea sa „Education: Free & Compulsory”, Rothbard oferă argumente solide în favoarea scoaterii educației de sub influența organismului statal. În prima secțiune, vorbește despre motivele pedagogice pentru care educația publică nu trebuie să fie un ideal obligatoriu, atât din perspectivă individuală, cât și socială. Fiecare copil dispune de capacități intelectuale diferite, are preocupări diferite. Prin urmare cea mai bună alegere a metodei de predare, a timpului alocat, a subiectelor tratate, trebuie să fie o abordare diferențiată. Odată cu dezvoltarea civilizației și amplificarea diversităților individuale se lasă tot mai puțin spațiu uniformizării și egalizării. Este evident că educația de stat se poziționează la antiteză față de acest deziderat. Prin natura sa, urmărește să standardizeze și să aplatizeze diferențele. „Orice standarde ar impune guvernul pentru sistemul educațional, inechitatea/injustețea va guverna asupra lor, pentru că orice tentativă de uniformizare – de altfel singura soluție pentru guvern pentru a putea ține în frâu acest domeniu – va afecta pe cei care se află peste sau sub acel standard.” În opinia sa, educația este indisolubil legată de individ care se „educă” pe tot parcursul vieții în toate împrejurările (educația informală).

În cea de-a doua secțiune a cărții, explorează istoria educației de stat în Europa, Asia și SUA. Modelul prusac ocupă un loc important în această retrospectivă istorică, el fiind primul sistem de învățământ de stat aplicat într-o țară europeană. Menirea sa era nici mai mult nici mai puțin de a îndoctrina copiii cu acele lucruri și idei necesare pentru a-i transforma în buni cetățeni și… buni soldați. Mare parte din regimurile totalitare moderne era dornică să instituționalizeze învățământul obligatoriu, ideea centrală fiind că toți acești copii aparțin mai degrabă Statului decât Părinților. Din acest considerent, Rothbard susține o educație autentic liberală, care permite dezvoltarea individului atât formal, cât și informal, în concordanță cu obiectivele sale sau ale familiei și nu ale birocraților. Potrivit lui Lew Rockwell, Rothbard este considerat decanul Școlii Austriece de Economie, „fondator al libertarianismului modern”.

Raportându-ne la literatura de specialitate cu privire la istoria educației, la valorificarea chiar și parțială a ceea ce istoria a transmis prin tradiție până în zilele noastre, pot fi identificate puncte de vedere divergente sau convergente ce ne pot conduce la o mai bună înțelegere a modului în care sunt conturate astăzi sistemele educaționale ale lumii. De asemeni remarcăm în cele expuse în acest capitol, puncte de vedere care privite prin prisma realității curente, prin nuanțări succesive stau și astăzi la baza politicilor educaționale.

Analiza modului în care a fost abordată educația de la economiștii clasici până la cei ultraliberali nu se putea finaliza cu altă concluzie decât aceea că educația a fost și rămâne o „problemă” economică a cărei soluție pare a fi foarte dificil de identificat. În abordările economiștilor apar puține aspecte ale existenței umane într-o nuanță antitetică atât de pronunțată: pe de o parte, toți îi recunosc rolul benefic asupra individului și societății, dar pe de altă parte, foarte puțini sunt dispuși să se pronunțe, la fel de cert, asupra modului în care educația ar trebui să ajungă în posesia acestuia.

1.2. Teorii privind capitalul uman: ipoteze, limite și alternative

Adam Smith vorbește despre factorul uman, generator de capital în „Avuția națiunilor”, asemănând individul cu o mașină care implică costuri, dar care produce și venituri. În calitate de produs al unei școli moderne, în cadrul relației capital uman – creștere economică, au existat două momentele cu semnificație în punerea bazelor teoriei capitalului uman: „momentul A. Smith și momentul K. Marx”. În concepția lui Smith, capitalul tehnic este și rămâne rezultanta capitalului uman, el fiind tangibil, măsurabil; în schimb, Marx își plasează analiza valorii și a muncii creatoare de valoare în afara parametrilor calitativi.

În opinia sa, individul apare ca „un om, pentru a cărui instruire s-a cheltuit multă muncă și timp, trebuie să dovedească un nivel superior de calificare și dexteritate, fiind astfel comparat cu orice mașină scumpă, dar performantă”. Potrivit concepției lui Smith, cheltuielile pentru educația unei persoane reprezintă „esența investiției în capacitatea de a câștiga în viitor,… ele trebuie să se recupereze în perioada vieții active a omului”. A. Smith a folosit această perspectivă privind egalitatea de șanse pentru a explica de ce ratele salariale diferă. În opinia sa, aceste rate ar fi mai mari pentru operații care au fost mai greu de învățat, deoarece oamenii nu ar fi dispuși să le învețe dacă acestea nu ar fi fost compensate de un salariu mai mare. Dobândirea de cunoștințe și îndemânare prin studii necesită o cheltuială văzută ca o investiție, care, apreciază A. Smith este tot un capital fix deoarece „munca pe care acesta o va presta este de așteptat că îi va reconstitui pe lângă salariul unei munci obișnuite întreaga cheltuială cu instruirea sa, plus, cel puțin, profitul obișnuit al unui capital de valoare egală”.

Concluzionând, Adam Smith are meritul de a sublinia trei valori cruciale:

Odată cu diviziunea și specializarea muncii, crește, în mare măsură, îndemânarea indivizilor.

Nu individul, ci capacitățile lui reprezintă un element decisiv al bogăției națiunii.

Investițiile în cunoștințele și educația individului sunt considerate surse viitoare de venit.

Economiștii Frederich List și Alfred Marshall raportau la „capital” capacitatea omului de a munci, cunoștințele, deprinderile, pregătirea profesională, incluzându-le în structura avuției naționale.

F. List a realizat o conexiune între bogăția unei națiuni și „capitalul spiritual al omenirii” afirmând: „Situația actuală a națiunii este o consecință a acumulării tuturor descoperirilor, invențiilor, ameliorărilor, perfecționărilor și eforturilor tuturor generațiilor care au trăit înaintea noastră; ele constituie capitalul spiritual al omenirii actuale și fiecare națiune este productivă numai în măsura în care a știut să-și însușească aceste cuceriri ale generațiilor trecute și în măsura în care a știut să le sporească prin altele noi,…. Pentru a veni în completarea ideilor anterioare, F. List afirmă: „principala bogăție a omului sunt cunoștințele”.

Alfred Marshall, reprezentantul școlii neoclasice, în lucrarea „Principiile economiei politice” (1890) a atenționat asupra investițiilor în educație și instruirea profesională, ca factor de dezvoltare, considerându-le „investiții naționale”, „cel mai de preț din tot capitalul este acela investit în ființa umană”. În opinia sa, învățământul devine creator al bazei de adaptabilitate, și mobilitate profesională a forței de muncă. A. Marshall aborda cunoștințele ca „cele mai importante surse ale producerii” și consideră că „organizațiile dezvoltă cunoștințele” astfel acesta denumește teoria capitalului uman ca fiind „ireală”. Ideea potrivit căreia instruirea și nu capacitatea nativă a individului este importantă în înțelegerea diferențelor de salarizare, se regăsește și la Karl Marx, în lucrarea sa intitulată „Capitalul – critica economiei politice”. În opinia sa „forța de muncă în mâinile lucrătorului este marfă dar nu capital, în calitate de capital circulant ea funcționează după vânzare în mâinile capitalistului în timpul procesului de producție.”

Marx aduce în discuție rolul pe care îl are individul în constituirea capitalului tehnic, prin urmare capitalul tehnic depinde de capitalul uman, dar de o altă formă a lui și anume capitalul intelectual care este de altfel capitalul strategic al oricărei antreprize serioase. Capitalul uman fără capitalul tehnic atinge doar nivelul muncii de subzistență, însă doar capitalul intelectual poate realiza un capital tehnic performant și o reușită îmbinare a acestuia cu capitalul uman (munca) sub anvergura unei idei. Marx reușește să pună în valoare instruirea capitalului uman, ceea ce duce la obținerea unei idei valoroase, ceea ce face din capitalul uman un catalizator al muncii. În conceptul lui Marx pot fi evidențiate două deosebiri majore:

Spre deosebire de conceptul „homo economicus”, în care calitatea determinantă era individualismul, în conceptul lui Marx omul este studiat ca parte a întregului (al grupului, clasei), purtător al unor relații și interese.

Valorile spirituale ale individului și societății reprezintă componenta producției sociale.

Problematica capitalului uman se încadrează în domeniul creșterii economice endogene. Un număr foarte bogat de studii și articole au reliefat interesul crescut al cercetătorilor pentru subiect având o abordare atât apreciativă, cât și critică. Conceptul de capital uman a cunoscut afirmarea datorită grupului de la universitatea din Chicago coordonat de Theodore Schultz, care împreună cu colaboratorii săi Jacob Mincer, Gary Becker, și George Stigler a urmărit creșterea economică prin intermediul sporirii productivității determinate de investiția în educație și sănătate. În viziunea lui „atributele… care sunt valoroase și care pot fi dezvoltate prin investiții corespunzătoare se numesc capital uman. Investind în ei însăși, oamenii își lărgesc paleta de opțiuni”. El este cel care a demonstrat că investițiile în capitalul uman prin educație și instruire sunt mult mai eficiente decât investițiile în capitalul fizic: „cunoștințele și aptitudinile sunt o formă de capital și că acest capital este o parte substanțială a rezultatului unei investiții deliberate.”

Teoria ia naștere într-un context economic specific. Economiștii au observat o reconstrucție rapidă a țărilor devastate de cel de-al doilea război mondial, și pentru care afirmă Schultz, economiștii prevăzuseră o perioada de recuperarea cu mult mai lungă, aceasta datorându-se subestimării importanței capitalului uman: „am acordat prea multă importanță capitalului non-uman în estimările făcute. Am căzut în această eroare sunt convins deoarece nu am folosit un concept al capitalului și în consecință, nu am luat în considerare rolul important pe care acesta îl joacă în economia modernă”. În literatura economică se consideră că cea mai bună interpretare dată capitalului uman, aparține lui Mincer și Gary Becker. Mincer și Becker au restrâns, în general, abordările lor asupra capitalului uman la analiza capitalului educațional, punând în evidență costurile asociate investirii în instruire, precum și relația dintre investițiile școlare și post-școlare.( 1)

Jacob Mincer a cercetat relația dintre un an școlar suplimentar și creșterea anticipată a câștigurilor pe durata vieții, reflectată în ecuația standard a salariului, ce se regăsește în „modelul Mincer”, în care este stabilită dependența dintre salariu și determinanții lui. El susține că singurul cost al unui an suplimentar de școală este venitul anticipat, ignorând astfel costurile directe, cum sunt taxele de studii. J. Mincer are, de asemenea, meritul de a stabili o relație între pregătirea la locul de muncă, educație și venit și sugerează că o investiție totală în pregătirea la locul de muncă poate fi aproape la fel de mare ca și investiția în învățământ.

În opinia lui Jacob Mincer, capitalul uman are un rol dual în procesul creșterii economice:

ca stoc de abilități – produs de educație și instruire, capitalul uman este un factor de producție alături de capitalul fizic și „munca brută” în producerea output-ului;

ca stoc de cunoștințe, el este o sursă de inovație, o cauză importantă a creșterii economice

În Investment in Human Being au fost abordate numeroase aspecte ale capitalului uman de către Gary Becker, Larry Sjaasted (migrație), George Stigler (piața forței de muncă și căutarea unui loc de muncă), Edward Denison (educație și creștere economică).

Contribuțiile principale la dezvoltarea teoriei capitalului uman sunt atribuite în mod special lui Becker. Trebuie menționat că modelul teoretic beckerian și în genere cel al capitalului uman abordează în mod special educația universitară din motive ușor de înțeles (individul are vârsta legală de a lucra, în consecință se poate afirma că renunță la venituri din activități lucrative, investind în educație). Meritul principal al teoriei capitalului uman este acela că formalizează relația dintre educație și veniturile obținute pe piața muncii, deși „abordarea economică a comportamentului uman nu este nouă.”

Conform opiniei lui Lucas (1988), capitalul uman se focusează asupra faptului că modul în care un individ își alocă timpul pentru realizarea diverselor sale activități într-o perioada curentă de referință, influențează productivitatea sa în perioadele de timp viitoare, iar acumularea capitalului uman reprezintă „o activitate socială ce implică interrelaționarea grupurilor de persoane într-o manieră unică ce nu își găsește corespondentul în procesul acumulării capitalului fizic.”

În opinia lui Cohen și Soto (2007) rolul pe care capitalul uman îl joacă vis-a-vis de creșterea economică reprezintă un subiect deschis în dezbatere în literatura de specialitate, și asupra căruia a intervenit mai multe schimbări de optică în ultimele decenii.

Dintre cercetătorii mai recenți care s-au ocupat de teoria capitalului uman îi putem aminti pe W.A. Lewis, Simon Kuznets, Douglass North și alții. Faimos pentru demersurile sale în domeniul dezvoltării economice, economistul englez W.A. Lewis menționează printre cauzele principale ale creșterii economice și „progresul științific”. El identifică, în afară de educație, alte două cauze ale creșterii productivității factorului uman: îngrijirea medicală și regimul alimentar.

Simon Kuznets este un alt cercetător faimos care a abordat problema capitalului uman. În încercarea sa de a afla cauzele creșterii economice, el concluzionează că sursa dezvoltării economice se află în cantitatea și calitatea forței de muncă; cu alte cuvinte este reprezentată de către oamenii calificați, care sunt capabili să asimileze cele mai noi tehnologii. Un al treilea economist răsplătit cu premiul Nobel pentru eforturile sale și care cercetează legătura dintre creșterea economică și educație, respectiv inovație este Douglass North.

Marta Christina Suciu (în lucrarea „Economia cunoașterii și civilizația globală, investiția și speranța în om” din anul 2002) și George Văideanu (în lucrarea „Educația la frontiera dintre milenii” din anul 1988) pun accent pe importanța educației și a continuării procesului de învățare și după părăsirea sistemului formal de educație.

Un alt cercetător român în a cărui preocupări se află și teoria capitalul uman este Bogdan Voicu. În studiul său din 2005, intitulat „Capitalul uman: componente, niveluri, structuri. România în context european” (de asemenea și parte a capitolului 1 din Voicu, 2005, p.13-41) urmărește relația dintre educație, respectiv sănătate și dezvoltarea economică a României. Investigațiile sale confirmă că lipsa de acces la servicii de educație, respectiv sănătate afectează în mod negativ starea economică a țării. De asemenea, putem să enumerăm patru cercetători de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași care au lucrări pe tema capitalului uman. Aceștia sunt: Popescu C. Cristian și Pohoață Ion, respectiv Mursa Gabriel (care este și președintele Institutului Friedrich von Hayek din România) și Ignat Ion.

Alte studii, cercetări și analize la nivel național au mai fost efectuate de către Institutul de Economie Națională (prin Perț Steliana, Ciutacu Constantin, Pavelescu Florin-Marius, Vasile Valentina, Chivu Luminița etc.), Centrul de Informare și Documentare Economică din cadrul Institutului Național de Cercetări Economice al Academiei Române (prin Sarchizian Aida, Preda Diana etc.) și Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române (prin Voicu Mălina, Băjenaru Cristina, Bleahu Ana, Doboș Cristina, Popescu Raluca, Radu Cerasela, Strâmbeanu Marius, Surdu Laura etc.).

Teoria capitalului uman este specifică analizei microeconomice, conform căreia creșterea capitalului uman asigură creșterea proporțională a veniturilor. Oamenii cu idei, talent, cu aport la dezvoltarea culturii nu totdeauna au fost corect evaluați.

În acest sens, capitalul uman se poate și deprecia, dacă individual îl utilizează sau nu la momentul oportun, pentru ca apoi acesta să fie generator de productivitate și creștere economică. Dimensiunea individuală a capitalului uman generează prosperitate prin ridicarea nivelului de trai, prin acumularea de venituri sau prin stimularea inovației, iar acest lucru se poate realiza prin intermediul educației formale. Formarea capitalului uman este afectată de un cumul de factori, care-și pun amprenta distinct și contextual asupra indivizilor. Principalii determinanți ai capitalului uman pot fi grupați în patru categorii: educația formală, experiența profesională la locul de muncă, contextual informal de viață și specificul țării.

Educația formală are un impact diferit, în funcție de nivelul pe care individual se situează. Educația obligatorie îi formează abilitatea de interacțiune socială și favorizează acumularea de cunoștințe. Educația vocațională poate stimula talente native, ulterior cursurile universitare și de formare a adulților pregătesc viitorii angajați, specializându-i pe filiere specifice.

Experiența la locul de muncă este un alt determinant care aduce în prim plan abilitățile de cercetare și implicarea individului la locul său de muncă. Astfel că, a treia categorie de factori care influențează formarea capitalului uman, este cadrul informal de viață. Familia și comunitatea, în care se formează un individ, îi conturează o anumită atitudine față de învățare și dezvoltare personală, aspect care îi va marca evoluția profesională. Ultimul factor este specificul țării de origine, care conturează în linii mari contextual de creare, formare și acumulare de capital social. Un exemplu pozitiv în acest sens îl reprezintă țările asiatice, care au adaptat sistemul de învățământ superior la cerințele pieței.

De secole teoria capitalului uman ridică probleme de definire și operaționalizare. Cu toate acestea, majoritatea analiștilor includ aici capitalul educațional și cel biologic. Capitalul educațional cuprinde abilitățile dobândite în urma participării la sistemele educaționale, formale, cunoștințele atestate prin diplome, deprinderile obținute în cursul vieții prin eforturi proprii sau prin interacțiunea cu experții din diferite domenii. Deși este dificil de estimate, în literatura de specialitate, identificăm trei abordări recunoscute pentru a calcula stocul de capital educațional:

Folosirea nivelului de educație atins ca o aproximare a capitalului uman;

Aplicarea de teste directe adulților, pentru a determina atributele relevante ale activității economice;

Urmărirea diferențelor dintre câștigurile adulților, pentru a estima valoarea de piață a acestor atribute, implicit valoarea agregată a stocului de capital uman.

Generalizând abordările de bază ale teoriei capitalului uman putem afirma: capitalul uman reprezintă măsura capacităților și calităților individului formate în urma investițiilor care, fiind utilizate eficient, conduc la creșterea productivității muncii și a veniturilor. În tabelul nr.2-2, voi prezenta viziunile economiștilor asupra definițiilor capitalului uman pe parcursul evoluției teoriei economice.

Tabelul nr. – Evoluția definițiilor capitalului uman

Sursa: adaptare proprie

În privința rolului pe care educația îl joacă în procesul creșterii economice există numeroși autori în literatura economică care s-au preocupat de cercetare atât la nivel conceptual cât și la nivel empiric. Printre aceștia câteva prezențe remarcabile sunt Barro (1992, 2001), Jorgenson și Fraumeni (1992), Min și Ding (1999), Becker și Lewis (1992), Bils și Klenow (2000), Duflo (2001).

Sunt preocupări legate și de studierea trinomului educație – capital uman – creștere economică. Astfel, G. Bertocchi și M. Spagat (1998) au demonstrat că învățământul gimnazial este pozitiv legat de creșterea PIB-ului pentru țările sărace. E.A. Hanushek și D.D. Kimko (2000) au constatat că scorurile obținute la testarea de tip internațional la matematică și științe reprezintă indicatori ai calității forței de muncă, iar aceste scoruri sunt puternic corelate pozitiv cu creșterea economică (Hanushek, Kimko, 2000). S. Chen și M. Luoh (2009), cu toate acestea, susțin că punctajele mari obținute la matematică și științe reflectă doar o abilitate în pregătirea pentru examene, și nu neapărat și o calitate excepțională a capitalului uman. În plus, aceștia au arătat că „numărul de cercetători/cap de locuitor” și „articolele științifice și tehnice/cap de locuitor” sunt indicatori reali care atestă calitatea forței de muncă și susțin creșterea economică.

Educația poate contribui în diverse moduri la creșterea economică, astfel că viziunile celor care abordează subiectul sunt de multe ori diferite. În cartea Capital uman, capital social & creștere economică, Cristian C. Popescu, pune în evidență cele trei opinii ale lui Meier și Rauch (2005). Ei presupun că două persoane absolvente de învățământ primar sunt echivalente cu un muncitor care a terminat învățământul gimnazial. Calculând în termeni de eficiență și păstrând constant numărul muncitorilor actuali, o creștere a nivelului de educație al forței de muncă produce o sporire a eficienței. În acest sens, creșterea mediei numărului de ani de școală per muncitor este asociată cu o mărire a producției pe cap de locuitor. „Muncitorii educați și cei needucați sunt inputuri imperfect substituibile în funcția de producție, deoarece 3 sau 30 de lucrători cu educație primară nu pot înlocui un inginer.”

Rolul forței de muncă educate în procesul de producție este acela de a învăța și de a crea tehnologie care să genereze mai mult output, menținând nivelele de inputuri constante. Nu în ultimul rând educația permite statelor în curs de dezvoltare absorbția de tehnologie. Conform opiniei acestor doi autori impactul economic al educației trebuie privit din două perspective: micro și macroeconomic. Relația dintre educație și creșterea economică reiese din faptul că un efect major al unui grad superior de educare este acela ca o forță de muncă îmbunătățită are o capacitate crescută de a produce. În perioada anilor ’90 și nu numai, multe dintre modelele realizate au pornit de la constatarea lui R. Barro (1991) și au utilizat drept variabilă cu influență semnificativă asupra creșterii economice educația secundară, atât pentru țările dezvoltate, cât și pentru țările în curs de dezvoltare.

În ultimii ani, însă, economiștii încep să atragă atenția asupra importanței sporite pe care o are educația superioară în formarea capitalului uman și în realizarea creșterii economice (Stephan, 1997, Chatterji, 1998, Kwabena et al., 2006). Spre exemplu, H.M. Richard (2006) a demonstrat că există o creștere economică mai pronunțată în țările în care este bine dezvoltat sistemul de învățământ superior. Alți cercetători au fost preocupați de legătura existentă între diferitele specializări oferite de învățământul superior și creșterea economică. Printre aceștia se regăsesc:

K. Murphy, A. Shleifer și R. Vishny (1991) au concluzionat că învățământul tehnic superior influențează într-o mai mare măsură creșterea economică decât învățământul superior juridic;

N.S. Tiago (2007) a evidențiat faptul că există o relație directă între rata de înscriere la studii de inginerie, matematică și informatică și creșterea economică;

M.G. Colombo și L.Grilli (2005) au demonstrat că, în cazul creșterii firmelor, absolvenții domeniilor științific și tehnic au un efect pozitiv semnificativ;

C-L.Tsai, M-C Hung și K. Harriott (2010) au arătat că o țară ar trebui să încurajeze domeniile de studiu high-tech, deoarece procentul de absolvenți de învățământ superior în domeniul științei, ingineriei, matematicii și informaticii reprezintă un indicator important pentru determinarea calității forței de muncă.

Cât de importantă este educația în creșterea economică și cum contribuie ea la sporirea productivității sunt întrebări care în literatura de specialitate nu sunt răspunsuri certe și definitive. De asemenea opiniile în privința felului de educație care să contribuie cel mai mult la creștere, respectiv școlarizarea generală, pregătirea formală ori formarea realizată la locul de muncă și nivelul de educație primar, secundar sau superior sunt incerte.

Teoria semnalizării pe piața muncii

Criticile pragmatice se referă la faptul că școala, organizarea socială a școlii, poate fi considerată cu dificultate ca o consecință a alegerii indivizilor în materie de formare, pentru că sunt structuri care anticipează alegerile care pot fi făcute de către indivizi, iar critica științifică evidențiază faptul că educația, formarea nu sunt condiționate în mod direct de nivelul de productivitate, dar joacă rolul de indicator de productivitate potențială a diferiților angajați, acționând ca un filtru, relevând posibilitățile viitoare ale indivizilor. Una dintre cele mai vechi polemici din literatura economiei educației se referă la controversa dintre teoria capitalului uman și teoria semnalizării sau a selecției. (Berg, 1970; Blaug 1985; Dore 1976; Spence 1973; Stiglitz, 1975), care se axează pe două idei fundamentale:

deși este de acord cu ipoteza că o educație mai bună duce la salarii mai mari, neagă legătura dintre educație și productivitatea individului. Learnind by doing – cunoștințele și competențele generale obținute în instituțiile de învățământ deseori nu sunt aplicate în cariera ulterioară a individului, iar competențele speciale necesare în activitatea profesională sunt formate la locul de muncă.

Selecția sau screening, angajatorii nu cunosc tipul angajatului dinainte, le este dificil de a prezice viitoarele performanțe ale celor care solicită locuri de muncă; atunci ei folosesc calificările și diplomele ca un sistem de selecție a abilităților, a motivării, a cadrului social și a înclinațiilor personale către instruire, pornind de fapt odată cu începutul activității profesionale.

Semnalele ce vin de la potențialii angajați s-ar putea să nu fie credibile, de aceea multe firme vor alege să supună candidații pentru o anumită slujbă la propriile lor metode de testare. Aceasta este ipoteza selectării sau screening. Stiglitz consideră nivelul de educație un mecanism de selectare a potențialilor angajați în categorii care să le reflecte productivitatea, și afirmă că procesul de selecție poate fi benefic pentru întreaga societate, deoarece cu ajutorul acestuia indivizii sunt direcționați către grupurile și slujbele corespunzătoare nivelului lor, de unde va rezulta un câștig și pentru societate.

În opinia noastră, stocul de capital uman posedat de către un individ, este stabilit în funcție de abilitățile native ale individului și mediului social din care provine. În acest context, educația are rolul de a amplifica calitățile native ale individului, determinând poziționarea individului atât pe piața muncii, cât și în societate. Subliniind totodată, conform teoriei capitalului uman, că educația asigură creșterea productivității factorului uman, care va determina sporul eficienței economice, prezintă interes contribuția educației, ca vector al dezvoltării socio-economice aunei economii naționale.

1.3. Piața serviciilor educaționale și particularitățile ei

Studii privind modul în care școala influențează indivizii pentru a deveni mai productivi au fost făcute încă din anii ’70: D. C. McClelland și D. G. Winter (1969) și A. Inkeles și D. B. Holsinger (1974). Concluziile acestor studii au condus la ideea, că educația influențează schimbări în atitudinea membrilor societății, cu efecte directe asupra dezvoltării. McClelland a reușit să demonstreze că perioadele istorice de dezvoltare economică și socială au fost însoțite de o creștere a „nevoii de acumulare” a populației, care nu poate fi satisfăcută decât prin educație. A. Inkeles a sugerat ideea că „modernizarea societății” nu poate fi posibilă fără o atitudine individuală adecvată care este, într-o proporție covârșitoare, rezultatul educației. Educația este un fenomen complex format dintr-un ansamblu de măsuri, aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale tinerilor.

Înțelesurile cuvântului „educație” sunt bine cunoscute, dar nu întotdeauna precizate finalitățile. Unii pun accent pe informarea continuă și modelează aptitudinea de comunicare pentru creșterea standingului și mobilității în spațiu social, care stimulează participarea activă, favorizează capacitățile și pregătirea profesională, dezvoltă personalitatea umană, rafinând spiritul și cultivând năzuința spre perfecțiune.

În opinia lui A. Inkeles, principala contribuție a educației la dezvoltarea societății se fundamentează pe capacitatea de a transforma atitudinile și valorile individuale de la „tradițional” la „modern”. Dintre cei care au studiat legătura dintre educație și dezvoltare economică se numără și J. R. Goody și I. Wat care au afirmat că existența unei tradiții privind alfabetizarea este o atitudine „rațională” în orice societate, care la rândul ei contribuie la dezvoltarea economică.

Educația ca serviciu prestat pe o piață, conform standardelor ONU, este inclusă în clasificarea serviciilor astfel: utilități și construcții, comerțul en-gros și cu amănuntul, restaurante și hoteluri, facilități și tabere turistice, transport (călătorii), stocare de date și comunicații, intermediere financiară, apărare și servicii sociale coercitive, educație, sănătate și asistență socială, alte servicii comunitare de natură socială și personală.

Ca și activitate în accepțiunile cele mai frecvente, piața reprezintă forma de organizare a schimbului de bunuri și servicii bazat în special pe existența prețului. Ea desemnează un ansamblu coerent, un sistem sau o rețea în care sunt uniți prin legături de interdependență, dar și raporturi de opoziție, furnizorul și beneficiarul („clientul”), fiecare urmărindu-și propriul interes. Piața serviciilor educaționale reprezintă acel ansamblu consistent și coerent de componente educaționale care se constituie într-un sistem sau rețea națională, oferind membrilor societății rezolvarea și/sau satisfacerea unor nevoi, interese, dorințe, căutări de nivel individual sau colectiv. În această piață acționează legea cererii și ofertei de capital uman. Asemeni oricărei alte piețe, și în domeniul educației (îndeosebi a celei formale și parțial nonformale), în afară de cerere și ofertă, putem vorbi despre existența a încă cel puțin două elemente definitorii, respectiv prețul și concurența, la care se atașează legislația, reglementările, tradițiile și prejudecățile.

Putem spune că specificul pieței educaționale este denumit „quasi-market” deoarece finanțarea de către stat a serviciilor educaționale este separată de producerea lor, care se realizează de către subiecți ce concurează între ei. Acestea sunt cvasipiețe și pentru faptul că, în momentul furnizării, serviciile sunt libere sau subvenționate; producătorii (instituțiile), de regulă, nu urmăresc maximizarea profiturilor și din motivul că beneficiile nu sunt neapărat financiare, ci se exprimă în succesul pe piață: competitivitate, conținuturi adecvate, costuri minime, imagine, autoritate etc. De asemenea, datorită specificului său, conceptele de cerere, ofertă, piață a serviciilor trebuie aplicate cu maximă prudență în educație, deoarece intervenția statului în acest domeniu este extrem de activă, după cum dorințele, așteptările, prejudecățile oamenilor – deși definite de la individ la individ –joacă rol important.

Este necesară o analiză în cercetarea noastră, în contextul în care, tranzacțiile de servicii educaționale nu pot aduce decât beneficii economice, contribuind semnificativ la dezvoltarea social-economică a unei țări și obținerea de performanță economică. Crearea pieței serviciilor educaționale sau „marketizarea” învățământului se profilează ca proces la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut în multe țări anglofone, cum ar fi: Marea Britanie, Noua Zelandă, SUA, Canada, și este parte a politicilor de reformă în statele respective. Strategiile învățământului din țările menționate au demonstrate că piața educațională nu este una autentică, fiind foarte mult reglementată de stat.

Prin educație, membrii unei societăți își însușesc cel puțin un nucleu al cunoașterii, care este de natură să-i reunească – un ansamblu de informații care să fie înțeles de toți și împărtășit tuturor. Educația transmite concomitent două tipuri de cunoaștere: cunoașterea academică – acele produse ale gândirii umane dobândite în cadrul disciplinelor academice – și cunoașterea institutivă – „un conținut care este atât propriu-zis cognitiv, adică se referă la procese și capacități de învățare, cât și metacognitiv, întrucât rezultă din organizarea proceselor de transmitere și reproducere a cunoașterii sociale, dar și noncognitiv, în măsura în care se referă la valori, instituții și moduri implicite sau explicite de valorificare a cunoașterii sociale. Cunoașterea educațională include, astfel, un conținut academic sau disciplinar, precum și unul didactic, pedagogic sau institutiv, menit a-l activa pe primul. Conținutul institutiv, din păcate, este cel mai adesea neglijat.” Cu toate acestea, percepția comercială modernă a serviciilor educaționale s-a format recent, în secolul al XX-lea.

În domeniul educației sunt prezente elementele esențiale care definesc și caracterizează o piață: oferta, cererea, condițiile și regulile în care interacționează cererea și oferta, prețul, concurența. Pentru a reuși o analiză pertinentă a pieței educaționale, trebuie să răspundem la următoarele întrebări: Care este produsul ce se tranzacționează pe această piață? și Cine sunt potențialii clienți ai produsului respectiv? În ceea ce privește prima întrebare putem spune că orice „produs educațional”, pe piața serviciilor educaționale de tip formal, prezintă următoarele componente:

• serviciile educaționale propriu-zise: activitatea de predare cadrelor didactice și cea de examinare/evaluare a performanțelor dobândite de cei instruiți;

• serviciile educaționale auxiliare: totalitatea activităților de administrare generală a procesului educațional și de gestionare a bunurilor materiale utilizate în activitatea didactică propriu-zisă;

• capitalul uman educațional: ansamblul cunoștințelor, aptitudinilor și deprinderilor dobândite de consumatorul direct al serviciilor educaționale.

Abordarea pieței educaționale presupune, de asemenea, luarea în considerare a actorilor care participă pe această piață: se afirmă următoarele trei categorii de beneficiari/clienți :

• clienții primari: cei care învață, beneficiarii principali și direcți ai produsului educațional;

• clienții secundari: părinții, firmele sau alți sponsori care au implicare directă în finanțarea produsului educațional;

• clienții terțiari: viitorii utilizatori, beneficiarii forței de muncă reprezentate de absolvenți, neimplicați direct în desfășurarea procesului de învățământ (societatea ca întreg); ei dobândesc această calitate prin raportarea la proprietarii capitalului uman educațional (absolvenți) cu care intră în contact prin intermediul pieței muncii.

Educația este un sistem de bunuri educaționale și ca totalitate a instituțiilor și activităților implicate în promovarea și difuzarea ei. Educația privește valori care se referă la nevoile umane. Cererea de bunuri și servicii din acest domeniu este dependentă de intensitatea motivației consumatorilor. De la nevoile spirituale individuale care declanșează procesul motivației consumatorilor de educație, se ajunge la presiunea socio-economică globală în favoarea demersului educațional. De aceea, trebuie subliniată ideea lui A. Noles de a prelua unele metode de analiză din domeniul economiei în spațiul educațional. Între anumite limite, produsele educaționale pot fi considerate bunuri susceptibile de achiziționare, stocare, distribuție sau vânzare. Iată schema:

Producție marfă consum preț

Deci, produsele educaționale sunt difuzate și însușite / receptate de către consumatori, care le atribuie o anumită valoare în funcție de reperele lor axiologice:

creatori produse educaționale difuzare (cadre did.) valoare (consumatori: elevi, studenți)

Considerarea bunurilor educaționale ca pe orice alt bun de consum, permite utilizarea unor indicatori: cost / preț, profit.

O caracteristică importantă a pieței educaționale, este concurența. Specialiștii apreciază că încurajarea competiției, a concurenței, generează progres. Studiile efectuate la nivel internațional, în special în SUA, Anglia, Franța și în alte țări în care piața educațională este foarte dezvoltată și competitivă, arată că, odată cu amplificarea concurenței pe piața de instruire, a crescut și interesul pentru marketingul educațional. Unele practici aplicate de către instituțiile de învățământ în scopul sporirii performanței instituționale pot fi atribuite metodelor și instrumentelor specifice acestuia.

Piața serviciilor educaționale reprezintă o componentă fundamentală a mediului de marketing al instituției. Relațiile de piață sunt cele care se desfășoară între instituție și agenți ai mediului său extern. În primul rând, acestea sunt relații de concurență cu unități de profil similar, cu care își poate disputa aceleași categorii de beneficiari ai serviciilor.

Considerând drept principii de bază ale marketingului educațional, orientarea spre consumator, abordarea sistemică și abordarea sinergetică, a fost elaborat Modelul sinergetic al marketingului educațional.

Rolul marketingului este de a se constitui într-un liant între sistemele ce interacționează în mod sinergetic, sisteme care prin intermediul unor relații reciproc avantajoase, asigură nu doar propria dezvoltare, ci și o dezvoltare socio-economică pentru care și în numele căreia acționează. Astfel, în Modelul Sinergetic al Marketingului Educațional, se regăsesc, la diferitele nivele, instituțiile de învățământ, consumatorii de educație, forța de muncă, angajatorii, statul, sistemele de informare și comunicații. Nivelele MSME demarchează, convențional, ariile de acțiune a elementelor sale constitutive, care, în același timp, sunt foarte strâns legate între ele, cooperează în vederea obținerii avantajelor și beneficiilor și produc efecte sinergice la nivel micro, mezzo și macro.

Figura nr. – Modelul sinergetic al marketingului educațional (MSME)

Sursa: Bulat, Galina, (2012), Marketingul Educațional din Perspectiva Calității și a Pieței Muncii, Institutul de Științe ale Educației, teză de doctorat, pp. 17-18.

Nivelul I – reprezintă nivelul la care comunică instituțiile de învățământ în calitate de furnizori de educație și elevii/studenții în calitate de consumatori. Nivelul I alcătuiește, propriu-zis, piața educațională în cadrul căreia se întâlnesc cererea și oferta de educație. Principiul de bază care guvernează acest nivel al MSME este unul clasic – orientarea spre consumator.

Nivelul II – realizarea activităților de marketing la acest nivel al MSME, urmărește tranziția reușită de la educație la locul de muncă și mai departe. Și la acest nivel interacționează cererea și oferta, purtători ai cărora sunt, piața educației și piața muncii. „Produsul” este furnizat pe piața muncii în „schimbul” surselor financiare care intră pe piața educațională sub forma contribuțiilor mediului economic la formarea forței de muncă calitative și calificate, în acord cu și ca răspuns la nevoile pieței muncii.

Nivelul III – reprezintă relațiile dintre subsistemele educației și forței de muncă cu societatea, în numele căreia intervine statul. Societatea este reprezentată de către organele de stat care stabilesc standardele educaționale și cele profesionale, este cel ce aplică funcția de control și reglementare a creării serviciilor educaționale și a orientării acestuia spre necesitățile pieții. Statul asigură piețelor stabilitate socio-politică pentru buna funcționare, având ca bază cadrul general de dezvoltare interdependentă. Încrederea în piețe era justificată când societatea era mai puțin complicată, dar odată cu creșterea extraordinară a legăturilor economice și sociale, guvernul este necesar pentru a dirija și coordona acțiunile atât de multor oameni.”

Elemente definitorii ale MSME sunt cererea, orientată în toate cazurile spre instituția de învățământ furnizoare de servicii educaționale și oferta care pornește de la instituția prestatoare a cărei misiune este satisfacerea nevoilor clienților săi de la cele trei niveluri. Prin urmare, instituției de învățământ îi revine responsabilitatea maximă pentru satisfacerea cererii, în cantitatea și la calitatea solicitată, printr-o ofertă educațională calitativă și relevantă în măsură să răspundă așteptărilor consumatorilor nemijlociți, angajatorilor și statului. În consecință, din nou, accentul se pune pe stat și pe instituțiile statului.

Unul dintre obiectivele internaționale de dezvoltare, pe care toate statele membre ale Organizației Națiunilor Unite și numeroase organizații internaționale, au fost de acord pentru a-l atinge până în anul 2015, este accesul universal la ciclul primar de învățământ. Putem spune că în cadrul acestui obiectiv, rezultatele sunt mulțumitoare, gradul de participare la educația primară sunt pe un trend ascendent în toate regiunile țărilor dezvoltate. Astfel că, pentru asigurarea totală a minimului de educație de bază, este necesar implementarea unor reguli instituționale și investiții financiare în ceea ce privește dreptul copiilor de a beneficia de educație la nivel mondial. Concluzionând, se impune în continuare o analiză instituțională în contextual participării educației la dezvoltarea economică a unei națiuni.

1.4. Instituționalismul în educație

Chiar de pe timpul lui Adam Smith, educația era considerată un element care contribuia la egalitatea social-economică. Si înaintea lui se făcuseră referințe în literatura de specialitate la rolul educației în această direcție. William Petty a fost printre primii care au promovat distribuția corectă a educației. Unii mercantiliști au susținut educația ca și curent esențial cu scopul de a îmbunătăți în principal productivitatea din domeniul agricol și progresul societății în general. În timpul secolelor XVIII- XIX, reformatorii școlii din Statele Unite au favorizat răspândirea educației în mijlocul celor săraci. Cu mult timp în urmă, Simon Kuznetz prevedea faptul că distribuția venitului în statele capitaliste ar fi cu atât mai echitabilă cu cât clasa muncitoare ar fi mai educată.

O economie poate fi caracterizată prin nenumărate statistici demografice, economice, instituționale și tehnologice, dar avem nevoie reală să știm cum acestea interacționează. De ce ne referim la aceste lucruri în relația lor cu educația? Pentru că baza acestei interacțiuni o reprezintă stocul de cunoștințe pe care-l posedă societatea. Media națională a IQ-ului poate fi considerată măsura calității muncii unei națiuni, iar modificările acesteia au impact asupra standardului de viață. Creșterea cu o unitate a IQ-ului unei națiuni implică, în medie, un spor de aproximativ 0,11% pe an al creșterii economice. O altă variabilă de mare interes, care își pune amprenta asupra conduitei, este reprezentată de cadrul instituțional.

În principal cadrul instituțional este cel care stabilește un set de reguli durabile, care conduc la formarea unor obiceiuri și deschid posibilitatea cooperării sociale, prin recunoașterea și acceptarea lor mutuală de către toți participanții la o interacțiune. Pe de altă parte, demografia descrie cantitatea, și calitatea ființelor umane. Acest stoc de cunoștințe determină potențialul superior legat de bunăstarea societății, și cadrul instituțional determină structura de stimulare a societății. Educația prezentată în funcție de acești vectori demonstrează dependența de deciziile factorilor de decizie sau de simplul comportament al indivizilor în societate.

Centrul de studiu pentru North și pentru îmbunătățirea performanței economice este cu siguranță efortul ființei umane de a controla interacțiunea acestor trei aspecte. „Instituția” este termenul pe care economiștii evoluționiști (instituționali) îl folosesc pentru a descrie comportamente normale, comune oamenilor în societate, și pentru a mai descrie ideile și valorile asociate acestor obiceiuri. Sunt nenumărate expresii care definesc „instituțiile” sau o „instituție”, cum ar fi: un obicei devine axiomatic prin folosire repetată; acțiune colectivă care controlează o acțiune individuală; conturarea unor comportamente sociale la un standard cât mai ridicat; un mod de a gândi sau de a acționa întâlnit în comportamentele unui grup sau în tradițiile oamenilor; aspecte obișnuite prestabilite ale unui comportament asociat. Dar niciuna din aceste definiții nu oferă termenul în sens echivalent folosit de economiștii evoluționiști.

Figura nr. – Funcțiile educației raportate studiilor sociologice

Sursa: adapatare după literatura de specialitate.

Scopul principal al analizei instituționale în contextul educației este acela de a investiga diverse cadre instituționale care se pot corobora în dezvoltarea economică. Educația, fiind un subiect de un real interes în cadrul societăților moderne, nu e nimic surprinzător că analizele instituționale ale educației au fost prezente în cadrul științelor sociale de mai bine de un secol. De la studiile inițiale ale sociologilor cum ar fi Durkeim (1956), și Weber (1947), la Veblen (1918), și Waller (1932) și până la sociologii contemporani cum ar fi Archer (1979), Collins (1979) experți în sociologie au recunoscut importanța educației și implicațiile sale instituționale. Educația contribuie la conservarea ordinii sociale prin transmiterea de valori, standarde, atitudini, și cunoștințe generațiilor succesive, și în același timp educația face posibilă schimbarea, figura nr.1-10.

Organizațiile și instituțiile se găsesc ele însele într-o strânsă interdependență, unde organizațiile educaționale, împreună cu cele politice și sociale servesc ca agenți ai mutațiilor instituționale, sau ca factori de fructificare a posibilităților create de instituții. Întrebarea „De ce sunt unele țări mai bogate decât altele?” este crucială pentru teoria economică.

Myrdal crede că pentru dezvoltarea economică, schimbarea informalului și în afara noilor instituții devine decisivă. Se vor obține rezultate pozitive doar dacă, se realizează în paralel modernizarea tehnico-științifică, reforma economică cu măsurile ce ar trebui luate pentru diminuarea instituțiilor arhaice informale. După părerea sa, schimbarea în cadrul instituțiilor informale trebuie să aibă loc cu ajutorul controlului demografic, cu sprijinul sistemului educațional și prin reforma sectorului agrar. Criticând modul occidental de abordare a problemelor „Lumii a Treia”, în special încercările de a aplica mecanismele de funcționare ale economiilor dezvoltate în interiorul unor medii care nu erau pregătite pentru acestea, G. Myrdal menționează că, în consecință, s-au format economii de tipul enclavelor – un sector industrial performant, dar în același timp îngust, orientat în principal spre piața externă și nu spre cea internă, precum și spre un sector agrar larg dar ineficient. Aceste măsuri nu au avut alt efect decât dezintegrarea sistemului economic, dependența de tehnologie, creșterea corupției și birocrația în rândul funcționarilor. Myrdal, om de știință instituțional de tradiție veche, apreciază succesul sau insuccesul economiilor naționale din perspectiva conceptelor de cultură economică sau „mentalitate economică”, adică din perspectiva unui set de stereotipuri și valori care influențează comportamentul economic și care sunt comune unui grup social larg.

Samuel P. Huntington, a fost un politolog american, cunoscut pentru teza sa referitoare la Ciocnirea Civilizațiilor. S-a impus pe plan mondial, în 1993, când a publicat Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, în 1993. Huntington definește civilizația ca fiind cel mai larg nivel de recunoaștere cu care persoana se poate identifica, una care se referă la valorile, normele sociale și instituțiile care conduc societatea.” Componentele ordinii în lumea de astăzi, mai complexă și mai heterogenă, se găsesc înăuntrul civilizațiilor și între acestea. Lumea va fi ordonată pe bazele civilizațiilor sau nu va fi deloc ordonată. El a analizat economiile naționale din perspectiva relației instituționale dominat – dominant, în special în cazul națiunilor puse în fața unei opțiuni între dezvoltarea economică, prin mecanisme occidentale și conservarea identității naționale. „O lume în care statele de nucleu joacă un rol de conducere sau dominant este o lume a sferelor de influență. Un stat de nucleu își poate efectua funcția de ordine, deoarece statele membre îl percep ca pe o rudă culturală. În absența acestei înrudiri, capacitatea unui stat mult mai puternic de a rezolva conflictele și de a impune ordinea în regiune este limitată.”

În primul rând, el susține cultura ca fiind cea mai izbitoare identitate cu care se poate identifica un individ, o identitate care transcede peste alte dimensiuni posibile de identificare, cum ar fi ideologiile sau ocupațiile. Pentru a ajunge la coeziunea culturală, Huntington susține că succesele economice, militare și politice sunt indispensabile oricărei civilizații pentru a-și dezvolta valorile, instituțiile și cultura. În acest sens, pentru Huntington politica locală este politica etniilor iar politica globală este politica civilizațiilor. „Valorile și instituțiile occidentale i-au atras pe oamenii din alte culturi deoarece ele erau văzute drept sursa puterii și bogăției occidentale”. Sistemele instituționale și de valori necesită o atenție specială pentru a ne explica „de ce” oamenii economisesc, investesc, învață, și caută cunoștințe folositoare. Literatura de specialitate amintită, demonstrează că factorul instituțional, poartă responsabilitatea primară a decalajelor de dezvoltare inter-țări. Educația are un impact asupra dezvoltării economice în țări cu instituții mult mai bune, cu legi, reguli și guverne mult mai stabile. În această direcție, de exemplu, Friedrich August von Hayek argumenta că existența și funcționarea unei națiuni este condiționată de apariția anumitor reguli care să oblige oamenii să se comporte într-un mod care face posibilă conviețuirea. Omul în sine este o creatură guvernată de norme comportamentale, inclusiv prin faptul că își formează anumite obiceiuri și rutine care îl ajută să își organizeze activitatea în multitudinea de condiții în care trăiește. Cadrul instituțional al educației poate oferi explicații pentru înțelegerea profundă a mecanismului de funcționare prin compararea evoluţiilor din diferite societăţi, şi prin eforturi adiţionale pentru ajustarea noilor condiţii şi circumstanţe ale scenei educaţionale.