Comunicarea Nonverbala In Mediul Scolar. Liceul Tehnologic Special Pentru Deficienti de Auz Cluj Napoca

CUPRINS

“Cei ce au ochi cu care să vadă și urechi pentru auzit se pot convinge că niciun muritor nu poate păstra un secret. Dacă gura sa va tăcea, el va vorbi cu degetele; trădarea iese la iveală prin fiecare por al ființei sale”.

(Freud , 1959, p.94).

Introducere

În această lucrare voi discuta despre comunicarea nonverbală și despre importanța acesteia în mediul școlar român, în special în Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din orașul Cluj-Napoca. Oamenii comunică noverbal în mod constant. Mișcările corpului, expresiile faciale, felul în care vorbim și ne manifestăm emoțiile, vestimentația, obiectele pe care le preferăm, comportamentele și atitudinile conștiente și inconștiente – până și mediul în care trăim – reprezintă, toate, comunicări nonverbale.

În toate aspectele vieții, începând cu copilăria și ajungând la relațiile sentimentale și de afaceri, suntem bombardați cu imagini, embleme, simboluri, acțiuni și comportamente care transmit în mod nonverbal idei, gânduri, mesaje și emoții. Noi înșine folosim aceste tactici pentru a atrage atenția asupra noastră, pentru a evidenția ceea ce considerăm important, pentru a ne amplifica impactul cuvintelor și pentru a exprima ceea ce vorbele nu pot face. Chiar și comunicarea nonverbală are o componentă verbală, acestea fiind tonul, maniera, cadența, intensitatea vocii și durata vorbirii sunt la fel de importante ca și mesajul explicit, ceea ce se poate afirma și despre elementele nonverbale ale pauzelor și tăcerilor.

Prin această cercetare mi-am dorit să descopăr importanța comunicării nonverbale în
Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz  din Cluj-Napoca, având în vedere faptul că toți elevii acestui liceu suferă de deficiențe de auz, iar importanța elementelor nonverbale este mai mare aici față de alte școli. De asemenea, am analizat cât de bine comunică nonverbal acești copii și cât de influențați sunt de comportamentul nonverbal al profesorilor, dar și al membrilor familiilor din care fac parte. Totodată, doresc să evidențiez faptul că limbajul și comunicarea nonverbală are o deosebită importanță în integrarea elevilor în societate.

Într-o comunicare cu dominanță verbală, cum este cea educațională, comunicarea nonverbală și cea paraverbală nu se adaugă verbalului, ci alcătuiesc împreună un întreg bine construit, complex și convergent. Comunicarea nonverbală oferă un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea interrelaționărilor didactice, putând fi observat că aceasta nu poate fi despărțită de comunicarea didactică în general și că locul acesteia este de o importanță deosebită.

Consider că tema aleasă de către mine este relevantă deoarece comunicarea nonverbală în învățământul român și nu numai are un impact puternic asupra elevilor indiferent de vârstă, aceștia fiind influențabili de către profesori și de către cei din jurul lor. În școală se formează viitorul cetățean, iar ceea ce asimilează elevul în anii de studiu îl va însoți întreaga viață.

Cap. I Comunicarea

Comunicarea reprezintă schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane, iar una dintre acestea exprimă o informație și cealaltă o înțelege (o recepționează), în cazul în care aceștia cunosc aceeași limbă.

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcționarea optimă a oricărei colectivități umane, indiferent de natura și mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere și, implicit, de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind scopurile, căile și mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emoțional și motivațional (opinii, interese, convingeri, atitudini). În vorbirea curentă, folosirea cuvântului „comunicare” nu ridică probleme speciale. Pentru majoritatea utilizatorilor, „a comunica” înseamnă „a aduce la cunoștință” sau „a informa”. Acest fapt este evidențiat de orice dicționar explicativ unde, în general, sunt menționate trei semnificații, parțial suprapuse, ale cuvântului „comunicare”: 1. înștiințare, aducere la cunoștință; 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei ori relațiile spirituale.

Termenul de “comunicare” este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în întregime prin actul comunicări, existența noastră pe pământ ar fi inutilă.

Autorul Ioan Zanc definește comunicare ca fiind procesul transmiterii, recepționării, stocării, prelucrării și utilizării informațiilor. Prezența comunicării caracterizează atât individul cât și societatea pe toate treptele dezvoltării lor. Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea, el își structurează personalitatea și devine ființă socială în măsura în care se raportează, respectiv comunică cu ceilalți.

Autorul Mihai Dinu susține faptul că o vorbă nerostită nu e nimic altceva decât un semnal care, o dată ajuns la un receptor, poate sau nu să iște în mintea acestuia un înțeles, strict condiționat însă de cunoașterea unui cod anume, în absența căruia comunitatea este imposibilă.

Cu toții cunoaștem faptul că instrumentul comunicării este limba, dar și limbajul corpului are o deosebită importanță în comunicare. Pentru a comunica eficient este necesar ca oamenii să îmbine echilibrat limbajul verbal ( mesaje transmise oral, prin citit sau scris) cu cel nonverbal (realizat prin gesturi, semne, mimică).

Comunicarea se definește adesea ca transmitere de informații, dar această viziune este mult prea simplificatoare. Comunicăm de asemenea pentru a lega relații, pentru a împărtăși emoții și sentimente, pentru a influența pe cineva, pentru a ne întări identitatea, identitatea noastră sau a altora… sau pentru a face să ne treacă timpul.

A comunica înseamnă a pune sau a avea ceva în comun, fără a prestabili acest „ceva” și nici căile care servesc transmiterii sau termenii (indivizi, gupuri, obiecte) care intervin în această împărtășire. Comunicarea poate fi concepută ca un „contact”, ca o “energie”, ca “informație” sau ca o “memorie”.

Consider comunicarea ca fiind extrem de importantă, iar fără ea, viața oamenilor ar fi inexistentă. Pentru a trăi în armonie, oamenii trebuie să fie în stare să comunice la nivel personal, atât verbal cât și nonverbal. Comunicarea nonverbală este extrem de importantă deoarece, fără aceasta nu ar exista reproducerea umană. De asemenea, cheia unei relații frumoase este o bună comunicare. Dacă știm să comunicăm și să ne înțelegem bine cu oamenii din jurul nostru, suntem capabili să înțelegem mai bine ce așteptări au aceștia din partea noastră, iar ei pot, la rândul lor să ne înțeleagă pe noi. Un comunicator bun trebuie să aibă calitatea de a-și afirma sentimentele, nevoile, dorințele și așteptările într-un mod onest și clar fără a fi nepoliticos cu cei din jurul său. Atunci când oamenii simt că sunt ascultați și înțeleși, ei simt că cel cu care comunică pune preț pe conversație și asta îi face să se simtă importanți și astfel are loc o comunicare eficientă.

1.1Conceptul de comunicare

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise etc. între două persoane, numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor. Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în întregime prin actul comunicări, existența noastră pe pământ ar fi inutilă.

Este un proces dinamic, aflat într-o permanentă transformare. Societatea există datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și este văzută ca un proces care implică participare din partea membrilor unei societăți. Comunicarea îmbracă forme variate și diverse, dintre care ne vom opri la comunicarea mediatizată și la comunicarea de masă, care este de fapt o formă a comunicării mediatizate, destinată unor mase mari de indivizi și poate avea o formă subiectivă, care are ca scop manipularea opiniei publice, și forma obiectivă, care dorește simpla informare a persoanelor.

Comunicarea în masă este o parte integrantă a mass-mediei, concept relativ nou, care s-a dezvoltat în special în perioada postbelică, ca o consecință directă a apariției noilor forme de transmitere a informațiilor, fie prin unde radiofonice, fie prin imagini pe micul ecran.

1.2 Obiectivele comunicării umane

De ce comunicăm? Comunicăm pentru a informa, pentru a cunoaște, pentru a ne cunoaște, pentru a explica, pentru a ne explica, pentru a înțelege, pentru a înțelege.

La primul nivel se găsește relația dintre informare și cunoaștere. Poetul englez Thomas S. Eliot spunea: „Câtă cunoaștere pierdem prin informare și câtă înțelepciune, prin cunoaștere?”. În prima parte a enuțului acesta se referea la faptul că informația poate fi concepută ca unitate discretă, ca o particulă ce a fost pusă în evidență în teoria comunicării a lui Claude Shannon. Această unitate elementară a informației denumită bit nu capătă sens decât integrată unei cunoașteri organizatoare.

În procesele de comunicare în care sunt angajați, oamenii urmăresc atingerea unor scopuri. După opinia lui N. Stanton (1995), prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc întotdeauna patru scopuri pricipale: să fim recepționați (auziți sau citiți); să fim înțeleși; să fim acceptați; să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau de atitudine). E. La Monica (1994), reține următoarele nouă scopuri care, izolat sau combinate între ele, pot fi regăsite în orice proces de comunicare: 1. a învăța, transmite sau primi cunoștințe; 2. a influența comportamentul cuiva; 3. a exprima sentimente; 4. a explica sau a înțelege propriul comportament sau al altora; 5. a întreține legături cu cei din jur/ a te integra într-o colectivitate sau un grup social; 6. a clarifica o problemă 7. a atinge un obiectiv propus; 8. a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict; 9. a stimula interesele proprii sau ale celor din jur.

Consider că unul dintre cele mai importante obiective ale comunicării este claritatea. Aceasta se referă la concentrarea pe un anumit mesaj sau obiectiv o dată, nu la încercarea de a le realiza pe toate în același timp. De asemenea, cred că unul dintre obiectivele comunicării este inițierea și construirea unei relații, prin expunerea sentimentelor și exprimarea ideilor. Pentru a comunica eficient este nevoie de trei părți: expeditorul, mesajul și receptorul. Dacă lipsește unul dintre acestea comunicarea nu este eficientă. Problema cea mai frecventă în comunicare apare atunci când mesajul este înțeles greșit de către receptor.

1.3 Comunicarea față în față

Fiecare ființă umană începe să comunice foarte devreme. Copilul nou născut, abia ieșit din burta mamei sale, începe să urle și să plângă. Plânsul său exprimă durerea, mânia, frica? În momentul de față nu se cunosc prea multe despre ce simte el în acel moment, dar poate înseamnă toate în același timp. Pentru cei din jurul său plânsul reprezintă faptul că acel copil este viu. Astfel începe comunicarea pentru fiecare ființă umană.

Consider comunicarea față în față foarte importantă deoarece timpul petrecut cu persoanele dragi, familia sau alți cunoscuți constituie cea mai însemnată sursă de bucurie pentru majoritatea oamenilor, comunicarea față în față fiind mult mai imporantă decât de cea online, realizată prin anumite platforme precum Facebook sau Twitter.

A fost realizat un studiu recent, intitulat “Happiness Barometer” în 16 țări din întrega lume, inclusiv în România, acesta având la bază sondajul Coca-Cola Happiness Index, care a intervievat între 500 și 1000 de persoane din fiecare țară. Circa 40% dintre cei intervievați au declarat că momentele petrecute conversând cu persoanele apropiate sunt cele mai fericite din întrega zi, în timp ce 20% au declarat că cele mai fericite clipe sunt cele ale meselor în familie. Pe de altă parte, 5% au specificat că sunt mai fericiți când comunică online, în timp ce 2% dintre respondenți au declarat că primul sms al zile îi face fericiți. Familia și partenerii de viață sunt cea mai importantă sursă de fericire pentru aproxmativ 80% dintre cei intervievați, în timp ce pentru 15% prietenii sunt sursa de fericire primară.

Consider comunicarea față în față ca fiind cea mai complexă dintre toate felurile de a comunica deoarece limbajul nonverbal constituie între 50% și 90% din comunicarea cu cei din jurul nostru. De aceea este foarte convenabil să ne aflăm față în față cu o persoană atunci când dorim să discutăm cu aceasta, astfel ne va fi mult mai ușor să comunicăm eficient și să recunoaștem mai bine trăirile persoanei cu care discutăm, ajungând la o întelegere și la o relație mai bună între noi și persoana respectivă.

Comunicarea față în față ne oferă posibiliatea unei discuții libere și obținerea unui feedback rapid, răspunsurile primate și cele oferite fiind de asemenea directe, iar timpul pentru oferirea unui răspuns este îm mod normal scurt. De asemenea, se pot remarca cele trei tipuri de comunicare: cea nonverbală, cea verbală și cea paraverbală. Un alt avantaj al comunicării față în față este și faptul că dacă aveți neclarități în ceea ce privește discuția pe care o purtați, acestea se pot clarifica cu facilitate.

1.4 Comunicarea animală

Numeroase animale trăiesc în același mediu cu alte specii de animale, astfel ele trebuie să comunice între ele, la fel cum procedează și specia umană. Animalele au capacitatea de a răspunde diferit mediului în care se află, iar cele mai importante caracteristici ale acestui mediu pot avea efecte diferite, cum ar fi dobândirea unui răspuns din partea celorlalte animale, orientarea acestora și trezirea. Unele animale au anumite modalități de comunicare specializate. Acestea sunt: semnalul sonor, sunetul, în special atunci când comunicarea trebuie să acopere distanțe mari; comunicarea tactilă este foarte importantă pentru nevertebrate deoarece acestea au corpul moale, fără schelet, majoritatea trăind în mediul acvatic sau subteran; semnalul chimic, care este denumit feromon reprezintă încurajarea impulsului reproductiv si semnalul vizual este important, stările animalelor fiind influențate de culori.

Comunicarea caracterizează toate speciile de animale, acestea comunică mult: pentru a-și chema puii (mieunatul ascuțit al pisicii), pentru a defini relațiile ierarhice (sărutul mâinii dominantului de către dominat la cimpanzei) sau pentru a cere hrană (piuitul puilor). Unele dintre aceste comportamente de comunicare sunt programate genetic, altele sunt dobândite prin învățare. Un exemplu este cântecul păsărilor. În cazul unora, precum vrabia de mlaștină, cântecul este stereotip și în mare parte programat genetic. Pe de altă parte, cinezoiul este capabil să învețe cântecele păsărilor din specii asemănătoare dacă este crescut de către acestea.

În funcție de canalul de transmitere a informațieila care se recurge și de tipurile de semnale utilizate, comunicarea animală poate fi sonoră, gestuală, chimică, cromatică, luminoasă, electrică. Cu excepția celei luminoase, pentru care nu dispune de o înzestrare naturală, omul posedă și el, în mare sau în mică măsură, capacitatea de a comunica pe toate aceste căi. Comunicarea sonoră în „lumea celor care nu cuvântă” se deosebește în mod radical de limbajul uman prin câteva trăsături esențiale. Ea este lipsită de caracterul simbolic propriu expresiei lingvistice, rămânând indisobubil legată de nevoile fiziologice pe care le exprimă, nu constituie ca în cazul limbilor omenești, rezultatul unor procese de abstractizare și generalizare și nu face uz de sunete articulate, chiar dacă unele vietăți sunt capabile să le producă (specii de păsări, printre care papagalul, corbul, gaița, graurul, pasărea-liră). De asemenea, graiului animalelor îi lipsește dimensiunea creatoare, ele neputând să reproducă întocmai cântecele învățate.

Rezultate incomparabil superioare a dat experimentul ingenios al cercetătorilor R. A. Gardner și B. T. Gardner de la Universitatea din Nevada. Exploatând marea mobilitate și aptitudinile imitative ale maimuțelor, aceștia au izbutit să învețe un cimpanzeu, de data aceasta în numai 6 luni, 132 de semne gestuale din limbajul surdo-muților. “Elevul” s-a dovedit atât de dotat încât, din materialul “lexical” asimilat putea alcătui ”propoziții” formate din până la 5 semne consecutive. Evoacarea acestui experiment promițător ne introduce deja într-un alt domeniu al comunicării animale și anume: Comunicarea gestuală. Pentru a începe tot cu insectele, se cuvin amintite aici rezultatele senzaționale și mult mediatizate ale cercetătorilor laureatului Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (1973) Karl von Frisch, asupra ”dansului” albinelor. Ceea ce le-a părut apicultorilor timp de milenii o manifestare ”coregrafică” s-a dovedit a constitui un complex de comunicare, prin intermediul căruia albinele își transmit unele altora un set întreg de date privitoare la sursele de hrană pe care le-au descoperit în cursul zborurilor lor exploratorii. O dată reîntoarsă la stup, albina-cercetaș începe să “danseze” descriind în zbor o traiectorie fie circulară, fie în formă de 8. Primul caz corespunde situației în care sursa de hrană se află la mai puțin de 100 m distanță față de stup. Când distanța este mai mare, ea recurge la zborul în 8, dar cum indicația aceasta e mult prea sumară pentru a le servi suratelor sale, aduce precizări suplimentare prin varierea vitezei de deplasare. Un număr de 35-40 de parcurgeri ale traiectoriei într-un minut corespunde unei distanțe de cca 100 m, în timp ce pentru distanțe de 1 sau 10 km, frecvența ciclurilor scade la 5 și, respectiv, 1,2 pe minut.

Comunicarea chimică se realizează numai cu ajutorul feromonilor, eventual telergonilor și adresându-se gustului și mirosului, limbajul chimic joacă un rol important în marcarea teritoriului. Limbajul tactil este exteriorizat prin contacte directe, prin atingeri, frecări, izbiri ușoare, pipăiri, între ființe vii sau anumite organe, cum ar fi antenele si mandibulele. Limbajul imaginilor (cromatic) se adresează exclusiv văzului, cuprinzând măști, veșminte aposematice, mișcări ritualice și dansuri codificate. Comunicarea luminoasă lucrează prin stimulii luminoși, prin proprietetatea de bioluminiscență a unor organisme. Limbajul electric este definit prin impulsuri electrice produse de organe electrogene, formând un cîmp electric perceput de receptori specializați (ex țiparul electric, pestele- torpilă).

Consider că animalele interacționează și comunică în principal prin simțurile vizuale, olfactive, prin atingere, sunet și gust, acestea fiind dezvoltate la mamifere. S-a demonstrat că există un vocabular de sunete, neauzite de urechea umană, care sunt înregistrate de către mamifere , cum ar fi balenele și elefanții, iar acest lucru este preluat de către organele de auz sensibile, pe care specia umană nu le deține. De exemplu rechinul are o sensibilitate aparte, el simțind vibrațiile și schimbările electro magnetice care se petrec în apă.

1.5 Modelele comunicării

Un model permite să se interpreteze un ansamblu de fenomene prin intermediul unei structuri ce pune în evidență principalele elemente și relațiile care există între aceste elemente. Funcțiile pe care modelul le are de îndeplinit sunt euristice (a explica), organizaționale (a ordona) și predictive (a formula ipoteze). Modelele nu valorează, susțin Mc Quail și Windahl, decât prin gradul lor de probabilitate: ele rămân valabile atât timp cât nu sunt dezmințite de experiență. Ele reprezintă doar o modalitate de a descrie realitatea și nu realitatea însăși, fiind posibil ca mai multe modele să țină cont de același ansamblu de fenomene.

Cel mai elementar act al comunicării presupune un emițător care, pornind de la o sursă și utilizând un anumit limbaj, codifică un mesaj pe care urmează să-l transmită, un canal ce constă dintr-un mediu fizic care, în virtutea proprietăților sale, asigură transmiterea nealterată a acestui mesaj, și un receptor care primește mesajul și îl decodifică pentru destinatar.

Modelul teoriei informației a fost pus la punct de matematicienii Claude Shannon și Warren Weaver (1945), care s-au concentrat pe transmiterea informațiilor prin intermediul liniilor telefonice. Astfel, am învățat să gândim prin acest model liniar, chiar dacă este nepotrivit pentru studiul comunicării. Modelul “emițător-receptor” trimite la metafora telegrafului. Un emițător trimite un mesaj. Acesta este codificat și apoi transmis prin cablul telegrafic. La celălalt capăt, receptorul primește și decodifică mesajul. Acest model este centrat pe conținut și pe transferul de informație. Preocuparea celor care lucrau cu acest model era ca semnificația mesajului inițial să sufere modificări cât mai mici cu putință în timpul transmisiei și al recepției. Al doilea model, apărut prin anii '50, este modelul propagării în două etape. Produs al studiilor americane despre mass-media este foarte important din punct de vedere istoric. El se leagă de preocupările militarilor confruntați în timpul războiului cu diferite forme de propagandă. Modelul a fost dezvoltat cu prilejul primelor campanii televizate și radiodifuzate în timpul alegerilor americane. La momentul respectiv, intenția era de a se studia influența pe care mass-media o exercită asupra publicului. Inițial, obiectivul era de a imuniza publicul la manipulările propagandei; ulterior, cercetările s-au centrat pe creșterea eficienței campaniilor electorale. Această schemă presupune două etape ale receptării unei comunicări prin mass-media. De ce două? Pentru că cercetările au evidențiat că mesajele mass-media nu acționează direct asupra publicului-țintă. Influența acestora se manifestă prin intermediul “liderilor de opinie” care sunt “rele” pentru “grupurile de care aparțin”. Utilizarea acestui model ridică întrebări de tipul: care este influența mijloacelor de informar? Care sunt liderii de opinie cu o reală influență?Care sunt grupurile cărora aparțin liderii de opinie? Cum acționează aceștia în grupurile din care provin?

Această schemă este utilizată în publicitate. Se întâmplă, de exemplu, ca liderul de opinie dintr-o familie să fie copilul. El va fi mai sensibil la un anumit mesaj și astfel își va încuraja părinții să cumpere un produs sau altul. Odată ce a reperat “liderul de opinie”, agentul publicitar va acționa directa asupra țintei speciale. Acest model al propagării pe două niveluri definește comunicarea ca proces de influențare. Ceea ce se studiază este așadar influența mass-media și a suporturilor comunicării asupra opiniilor indivizilor și grupurilor.

Modelul A.I.D.A Awarness-Interest-Desire-Action (Atenție-Interes-Dorință-Acțiune) este utilizat în vânzări și marketing. Atenție- cum putem să atragem atenția cumpărătorilor asupra produselor noastre? Interes-cum să la câștigăm interesul? Dorință-cum să facem ca acest produs să fie dorit? Acțiune- cum putem determina oamenii să cumpere produsul?Acest model reprezintă un cadru de comunicare simplu, nefiind un model de luare a deciziilor strategice. Este util să se aibă în vedere atunci când se revizuiesc obiectivele și eficiența campaniei. Acest model nu ia în considerare stadiul de recumpărare, dar Smart Insights a evoluat acest model în anul 2013. Cu toate acestea, modelul de bază este foarte util atunci când creați un plan de comunicare de marketing. Primii doi pași în modelul de comunicare A.I.D.A sunt dificil de efectuat, având în vedere cât de bombardați suntem cu diverse informații zilnic, dar cei primi doi pași sunt mult mai simplu de realizat decât săvârșirea dorinței sau determinarea oamenilor să achiziționeze produsul. Pentru a construi dorința este necesar să avem abilitatea de a empatiza, să fim creativi, disciplinați și să facem uz de trucuri emoționale care îi va determina pe consumatori să cumpere produsul nostru.

Cel mai cunoscut model de analiză a comunicării și poate unul dintre cele mai simple, “schema lui Lasswell” presupune o interacțiune dintre emițător și receptor, mediată de carcteristicile mesajului și ale canalului de comunicare: cine? ce? cui? și cu ce efect? transmite. Se acceptă astfel că în orice act de comunicare există un emițător, un receptor, un mesaj, un canal de comunicare și efect asociat comunicării. Harold D. Lasswell a fost criticat pentru că a atribuit o intenționalitate implicită emițătorului și a considerat că există întotdeauna efecte ale comunicării, înțelegând prin efecte, modificări observabile ale comportamentului receptorului în direcția mesajului transmis. Această abordare, aplicabilă mai ale comunicării interpersonale, este una de tip stimul răspuns (S-R) și presupune că orice modificare la nivelul mesajului transmis trebuie să genereze modificări la nivelul receptorului. De fapt, prin această schemă simplă, Harold D. Lasswell- preocupat în perioada interbelică de analiza propagandei politice- a apropiat înțelesul termenului “comunicare” de acela al “persuasiunii”. Deși modelui a fost criticat pentru că nu ia în considerare feed-back-ul, ca element important comunicării, H. D. Lasswell a accentuat rolul contextului pentru a înțelege eficiența actului comunicațional.

Modelul interacționist și sistemic a rezultat, în principal, în urma cercetărilor Școlii de la Palo Alto. Schematizând teoriile de la Palo Alto, se poate spune că modelul aduce o altă definiție a comunicării. Aceasta este concepută ca participare a individului la un sistem de interacțiuni care îl leagă de alții. Cercetătorii de la Palo Alto au fost interesați de sistemele de schimburi și de comunicările paradoxale. Pentru a ilustra acest model, voi utiliza “jocul birocrației tipice”, analizat de sociologul Michael Crozier, care descrie sistemul de relații dintre indivizi în cazul a două tipuri de administrații. În modelul interacționist sistemic, totul se petrece ca într-un joc de șah. Există reguli (constrângerile sistemului) care guvernează mutările. În jocul birocratic tipic, unul dintre actorii organizației se plânge altuia: “Nu avem suficiente mijloace”. Aceasta din urmă îi transmite superiorului său o cerere argumentată.Aceasta are următorul subînțeles: “Oamenii nu au cu ce munci”, iar acesta răspunde:”Nu veți avea decât ceea ce ați avut și până acum”. Atunci salariații își vor putea justifica atitudinea pasivă: ”Vedeți bine, nu ni se dau mijloace pentru a lucra normal”. Această relație creează un fel de joc reciproc care are un sens profund dacă este înțeles. Jocul îl scutește pe supraveghetor de a face un management de proximitate, adică să vadă exact care sunt dificultățile cu care se confruntă cei care se află pe teren și să organizeze munca, pentru că, în mod evident, ne aflăm într-un sistem al penuriei de mijloace. De asemenea, aceasta îl scutește pe superior să meargă să vadă de ce adjuncții lui “umflă” sistematic cererea de suplimentare a mijloacelor necesare. Toate acestea permit evitarea unei discuții deschise despre acordarea majorărilor cerute și căutarea unor metode de a gestiona altfel lucrurile. La rândul său, conducătorul preferă să rămână într-un birou și să administreze de la distanță. Jocul are o motivație profundă, pe care M. Crozier a formulat-o astfel: “Jocul le permite francezilorsă evite situația de confruntare directă”. În Franța, subordonații și superiorii se tem de explicațiile deschise. Fiecare se ține pe pozițiile sale: beneficiile secundare sunt considerabile, pentru că toți actorii jocului se pot plânge de sistem, îl pot critica spunând că fără ei nimic nu ar funcționa etc. Întregul joc are un sens profund pentru actori.

Referindu-se la modelele liniare ale comunicării, Lucien Sfez (1988/2002) folosește metafora “bilei de biliard”: întotdeauna există un punct de început și unul de sfârșit, un circuit al mesajului, “cel care transmite” și “cel care primește” mesajul, posibile devieri de la traiectorie datorită caracteristicilor canalului sau lipsei de “îndemânare” a actorilor implicați. Comunicarea poate fi analizată secvențial, există o distincție clară între receptor și emițător, elementele nu se întrepătrund, mesajul fiind o suită de elemente, a căror semnificație rămâne în plan secundar. Critici au fost formulate și la adresa noțiunii de “receptor” (D. McQuil, 1984/1999)- implică un rol pasiv, de așteptare a mesajului transmis de un “emițător” care controlează întreaga situație de comunicare. Receptorul însă acționează asupra informației primate, inițiază la rândul său mesaje și are cel puțin același control asupra situației de comunicare ca și emițătorul: el este cel care a ales mesajul dat dintr-o paletă largă de stimuli care vin din mediul înconjurător.

1.6 Cele șase funcții ale limbajului după Jakobson

Roman Jakobson este unul dintre primii lingviști care au alcătuit o schemă a comunicării, un model de comunicare elaborat privitor la limbaj. În orice “act de comunicare verbală” intervin următorii factori : destinatorul care trimite mesaj destinatarului; emițătorul care emite mesajul si care necesită un context pentru a fi operant; contextul – “referent”; verbalizat, susceptibil a fi verbalizat de către destinatar; codul care reprezintă ansamblul de semne comune destinatorului (emițătorului) și destinatarului, codificatorului și decodificatorului, canalul – contactul, conexiune psihologică între emițător și destinatar, care le permit să stabilească și să mențină comunicarea; destinatarul care primește mesajul transmis.

Prin termenul “context”, Jakobson a desemnat în bloc trei factori: a) situația comunicanților; b) “contextul” – mesajele fac parte din același ansamblu de la care-și primesc sensul; c) referentul – la ce trimite mesajul, ce încearcă să descrie. În modelul Jakobson, cele șase elemente ale comunicării generează șase funcții, fiecărui element corespunzându-i o anumită funcție:

1. Funcția referențială, denotativă sau cognitivă caracterizează relația dintre mesaj și contextul lingvistic de referință; asemenea mesaje transmit informații în sensul cel ami larg al acestui cuvânt.

2. Funcția expresivă sau emotivă este determinată de relația dintre destinantar și conținutul mesajului, actualizând atitudinea vorbitorului față de cele spuse, colorând-o în diferite grade cu o emoție adevărată sau falsă. Elementele mai accentuat expresive sunt interjecțiile, emfaza care ține de intonație dar și anumite particularițăși în construcția mesajului o anumită selecție în inventarul de sinonime, folosirea gradelor de intensitate și de comparație etc. Se poate afirma că funcția expresivă este prezentă în aproape toate mesajele, deoarece însăși alegerea pentru mesaje a unei formule de construcție din cele mai simple, mai ”reci”, este tot un semn al unei anumite atitudini a vorbitorului față de conținutul mesajului. Anumite particularități de ritm, debit verbal

în emisia mesajului, de mimică și gesturi care însoțesc anumite secvențe, variațiile de intonație etc, demonstrează că, deși limba este asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune mai multe coduri.

3. Funcția conativă sau injoctivă este actualizată de acele elemente ale mesajului care trimit direct la destinatar, în sensul că locutorul urmărește prelucrarea într-o anumită măsură a colocutorului său, angajarea lui într-un anumit fel în receptarea mesajului. Expresia gramaticală cea mai frecventă a acestei funcții este realizată prin formulele de adresare adirectă la colocutor cu alocutive în cazul vocativ, prin construcții imperative, prin enunțuri incantative de urare și adulație.

4. Funcția fatică este expresia relației dintre mesaj și contactul lingvistic, dintre destinatar și un mijloc de stabilire a relației de comunicare, de control, prelungire, restabilire și întrerupere a acestui contact. Elementele specifice acestei funcții sunt, de exemplu, formulele protocolare de salut, interjecția „alo!”, inserțiunile incidente de tipul „mă auzi?”, „mă asculți?”, „înțelegi?”, tot așa sunt intervențiile de tipul „nu mă întrerupe”, „ai răbdare”, „lasă-mă să termin ce am de spus”. Enunțurile fatice sunt și cele de tipul „ da, desigur, bine, fără îndoială, nu mai spune!, ce spui!”, cu care colocutorul intervine în timpul transmiterii fie pentru a confirma că se află pe recepție, fie pentru a-și manifesta atitudinea față de conținutul anumitor secvențe ale mesajului.

5. Funcția metalingvistică (definește sensul termenilor necunoscuți) este ilustrată de mesajul care trimite la cod, spre deosebire de limbajul concret, metalimbajul transmite cunoștințe despre limbaj, adică contextul referențial al mesajului este chiar codul limbii. Când spunem ”în prima zi a anului, de întâi ianuarie, am văzut un program frumos”, secvența subliniată este o construcție apozitivă în care cei doi termini lingvistici sunt echivalenți, ceea ce înseamnă că formula este și un articol al codului lingvistic.

6. Funcția poetică (centrată pe mesaj) este definită de Jakobson ca ”atitudinea față de mesaj în sine, centrarea asupra mesajului ca atare”. Funcția poetică nu se poate reduce nici pe departe numai la poezie (după cum nici poezia nu se poate reduce numai la funcția poetică a mesajului) și constă în aceea că pune în evidență latura palpabilă a semnelor lingvistice, adâncind opoziția fundamentală dintre inteligibil și perceptibil, dintre semnul lingvistic ca mijloc de cunoaștere inteligibilă și obiectele realității de referință.

1.7 Axiomele comunicării

Cercetările lui Paul Watzlawick și colaboratorilor lui în domeniul schizofreniei, i-au condus, dincolo de rezultatele de ordin medical, la enunțarea unor „axiome”, a unor principii fundamentale ce caracterizează comunicarea inetrumană. Acestea sunt formulate în felul următor:

„Axioma 1”: ”Comunicarea este inevitabilă” sau altfel spus, „Non-comunicarea este imposibilă”, atâta timp cât între doi interlocutori comunicarea nu se limitează la componeta verbală ci include procesul complex al mișcărilor corporale voluntare sau involuntare, gesturilor, privirii, tăcerii, spațiului individual, îmbrăcămintei, care, toate au o valoare comunicativă foarte bogată. Poziția corpului, expresia feței, gelul în care pășim pot comunica interlocutorului o mulțime de informații despre starea suflească și starea sănătății, atitudinea față de partener etc., chiar dacă n-a stat în intenția comunicatorului să le transmită.

“Axioma 2”: “Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional, cel de-al doilea oferind indicații de interpretare a conținutului celui dintâi”. În funcție de natura relației dintre interlocutori, aceiași informație poate fi transmisă pe un ton poruncitor sau rugător, într-o formă amabilă sau ostilă, efectul ei fiind, evident diferit. Dacă neînțelegerile de ordin informațional pot fi rezolvate prin recursul la verificare (confruntarea cu sursele competente), cele de oridin relațional pot cu ușurință degenera iremediabil. Tonul iritat sau batjocoritor , o privire sfidătoare etc., pot duce la întreruperea comunicării. Una dintre descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că atenția acordată acestui plan al comunicării, distruge comunicarea. Când o relație este deteriorată, participanții urmăresc cu mare atenție simptomele relației și-și vânează reciproc indiciile nonverbale, care ar justifica, în opinia lor, afectarea relației:soția își acuză soțul că i-a vorbit pe un ton arțăgo, că i-a răspuns plictisit. Concluzia ar fi că mecanismele comunicării reciproce “funcționează bine exact atunci când nu le percepem”.

“Axioma” 3: “Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”. Exemplele simple date de Watzlawick și colaboratorii săi luminează perfect sensul “axiomei”. Un patron își supraveghează excesiv salariații, argumentând că altminteri aceștia comit greșeli, în timp ce ei se plâng că greșesc tocmai pentru că sunt prea insistent supravegheați. Un soț se închide în el din cauză că nevasta îl cicălește necontenit, însă ea susține că o face numai pentru a-l scoate din această stare de repliere și pasivitate.Un cuplu e invitat la o petrecere, unde, o noapte întreagă, el șade într-un colț și bea, pe când ea flirtează cu alți bărbați. Rămași singuri, cei doi își reproșează unul altuia modul în care s-au comportat, fiecare fiind convins că celălalt e vinovat, deoarece propria conduită nu era decât un răspuns la purtarea partenerului. Soțul pretinde că a băut de supărare, văzând-o pe ea că s-a lăsat curtată tocmai pentru a-l provoca și a-l determina să-și schimbe atitudinea. Aici, se remarcă tendința de a considera lanțul comunicării drept segmentabilîn acte bine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, în toate cazurile, conflictul întemeindu-se pe faptul că ceea ce unii considerau cauză era pentru alții efect. Comunicăm cu întregul nostru trecut și ar fi inutil să căutăm o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalți. Cu atât mai mult cu cât există și o intertextualitate a comunicărilor, cu efecte asemănătoare celor dintr-o veche experiență de fizică școlară: apa călduță pare rece pentru mâna ținută anterior în apa fierbinte și caldă pentru cea scoasă de curând dintr-un vas cu apă foarte rece. La fel, efectul unei comunicări depinde de conținutul comuniărilor anterioare. Când o expresie nepoliticoasă apare în gura cuiva care a fost întotdeauna foarte amabil și atent cu tine, ea te pune pe gânduri, ori e primită chiar ca un grav afront; rostită, în schimb, de cineva care înjură mai tot timpul, ea poate fi percepută aproape ca o mângâiere.

„Axioma 4”: „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică”. În cazul utilizării unei logici binare (de tipul „totul sau nimic”), avem de-a face cu o formă digitală; în cazul utilizării unei logici cu o infinitate continuă de valori, avem forma analogică. De exemplu, o persoană poate fi în funcție de sex, ori bărbat, ori femeie (logică binară); în funcție de un criteriu moral sau de criteriul competenței, persoana se poate înscrie într-un registru continuu de valori, extrem de larg. Modalitatea lingvistică de comunicare ar fi digitală, pe când cea paralingvistică (intonație, ritm, timbru, etc.) ar fi analogică.

“Axioma 5”: “Comunicarea este ireversibilă”. Paul Watzlawick susține în cartea sa că nu ne putem lua cuvintele înapoi, tot așa cum nu putem transforma la loc vinul în struguri. De aceea, este important să avem autocontrol cât mai strict asupra compotamentului nostru comunicațional.

Există o legătură între “axiomele” 2 și 4: componenta informațională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală, pe când cea relațională prin mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relației și tot ei fac obiectul recriminărilor atunci când raporturile dintre comunicatori încep să șchioapete.

„Axioma 6”: “Comunicarea presupune raporturi de forță și ea implică tranzacții simetrice sau complementare”. În principiu, egalitatea deplină a participanților la interacțiune constituie una dintre condițiile unanim recunoscute ale comunicării eficiente. Afișarea superiorității, neacordarea dreptului la replică, snobismul comunicațional minează procesul de comunicare și îi diminuează valoarea socială și umană. Totuși realizarea unei egalități veritabile rămâne un dezirat aproape imposibil de atins. Se știe că există două tipuri pricipale de interacțiuni: tranzacționale și persoanale. În cele dintâi , rolurile participanților rămân neschimbate pe întreg parcursul comunicării. Profesorul și studentul la cursuri, medicul și pacientul pe timpul consultației, vânzătorul și cumpărătorul pe durata negocierii prețului produsului se mențin unul față de altul în raporturi fixe, ce elimină din start posibilitatea realizării egalității în comunicare. Interacțiunea personală (cea dintre prieteni, soți, colegi) nu presupune dipariția rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Participanții trec lesne, cu repeziciune, uneori de la o replică la alta, din rolul de dădacă în cel de copil moralizat, din rolul victimei în cel al persecutorului. Metafora din titlul unei piese de succes, „Doi pe un balansoar” de W. Gibson, surprinde admirabil acest joc, nevinovat sau crud, de la caz la caz, al fluxurilor și refluxurilor care îi aduc pe rând, fie pe unul, fie pe celălalt membru al cuplului în poziția dominantă, permițându-i să “conducă ostilitățile”, să dirijeze interațiunea în direcția dorită.

„Axioma 7”: „Comunicarea presupune procese de ajustare și acordare”. Datorită polisemiei termenilor utilizați de vorbitori, datorită necoincidenței sensurilor atribuite de locutori acelorași termeni precum și diferenței dintre experiențalingvistică și de viață a acestora, este necesară „acordarea” acestor experiențe și a “câmpurilor semantice” ale comunicatorilor în scopul realizării unei comunicări eficiente. Acest “acordaj”, ce presupune acomodarea cu codurile de exprimare ale celorlalți, este cu atât mai dificil cu cât interlocutorii se cunosc mai puțin între ei, cu cât experiențele lor (de viață, profesionale, culturale, lingvistice) sunt mai diferite. (Este, de exemplu, cazul “conflictului dintre generații”).

Atât cometariile pe marginea funcțiilor limbajului cât și cele imediat precedente confirm ipoteza de la care am plecat: aceea că noțiunea de comunicare, atât de des vehiculată și, aparent, atât de simplă își vădește complexitatea de îndată ce stăruim asupra ei.

Cap. II Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanța comunicării nonverbale a fost demonstrată in anul 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală și 55% prin limbajul corpului.

Cercetările recente din domeniul științei comunicării au evidențiat, dacă mai era nevoie, importanța acestui tip de comunicare care nu poate fi definit decât tautologic: cuprinde acele forme de transmitere a mesajelor ce nu uzează de limbajul verbal. De altfel, părerea unanimă este aceea că într-un act de comunicare, cantitativ cel puțin, predomină mesajele nonverbale ( unii autori avansează o proporție de 65%, alții merg până la 93%). Am reținut întâi importanța pe care unii o acordau funcției fatice; am discutat apoi acea “axiomă” care prevede preeminența relației în raport cu conținutul, or este limpede că nivelul relației se materializează cu precădere prin mijloace nonverbale ( comunicarea “analogică”); observăm acum proporțiile pe care tocmai le-am semnalat. Cu toate acestea, comunicarea nonverbală a devenit abia de curând obiect al cercetării sistematice. Justificarea posibilă, în opinia noastră, ar fi aceea a dificultății presupuse de o astfel de cercetare într-un domeniu atât de greu de sistematizat.

În fond, una din premisele majore ce trebuie asumate este aceea că ne aflăm pe un teritoriu instabil, al incertitudinii și că, prin urmare, puținele certitudini ce pot fi emise au mai degrabă calitatea de excepții.

2.1 Tipuri și funcții ale comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală are următoarele tipuri: sezonier- mesaje recepționate cu ajutorul simțurilor văzului, auzului, mirosului, tactil și gustativ; estetica- pictură, muzică, dans, imagine-comunică emoții artistice.

Analizând funcțiile pe care mijloacele nonverbale le îndeplinesc în comunicarea inter-umană, Elliot Aronson și colaboratorii săi identifică următoarele: 1. Exprimarea emoțiilor. De cele mai multe ori indivizii transmit dispozițiile personale prin expresii faciale care sunt ușor de decodificat de potențialii receptori. Elementele nonverbale comunică, în situații de intensitate emoțională, mai multe informații decât cele verbale. 2. Semnalalrea atitudinilor indivizilor față de anumite persoane, obiecte din realitatea socială. Modelul tripartitiv al atitudinilor, unanim acceptat postulează că în structura internă a oricărei atitudini intră o componentă afectivă (emoțiile și reacțiile fiziologice asociate lor), o componentă cognitivă (cunoștințele despre obiectul atitudinii). Elementele nonverbale pot reda latura afectivă a atitudinii. Michael Argyle (1975) grupează atitudinile interpersonale de-a lungul a două axe: 1. axa dominanță/supunere și 2. axa atracție/respingere.Elementele nonverbale diferite semnalează atitudini interpersoanale de prietenie , acceptare , atracție sexuală sau dinpotrivă, de respingere și agresivitate. Zâmbetul, spre exemplu, este utilizat pentru a exprima atitudini de atracție , prietenie dar și de supunere. Contextul interacțiunii și prezența altor elemente nonverbale arată dacă este vorba de un tip de atitudine sau de celălalt. Susțin opinia lui M. Argyle conform căreia, privirea, la indivizii umani este utilizată mai mult pentru a semnala interes, atenție , atracție, spre deosebire de animale, unde dezvelirea dinților este un semnal de agresivitate.

3. Facilitarea comunicării nonverbale. Inflexiunile vocii pot indica interlocutorului dacă ceea ce i se transmite este secret, o glumă sau dimpotrivă, o chestiune serioasă, astfel încât acesta să poată interpreta mesajul ca atare. Dacă unele elemente pot completa și susține mesajul verbalverbal, ca atunci când o prietenă se căsătorește și declari cu un zâmbet larg „Mă bucur pentru tine!”, altele pot contrazice mesajul verbal, ca atunci când susții același lucru cu un zâmbet sarcastic în colțul gurii. Uneori, elementele nonverbale pot substitui mesajul verbal: vorbind, spre exemeplu , la telefon, arătăm cu palma îndreptată spre un alt interlocutor “așteaptă un moment!”

Michael Argyle (1975, 135) adaugă o a patra funcție foarte importantă a mijloacelor nonverbale: transmiterea informațiilor despre personalitatea și caracterul interlocutorului. Această funcție nu este specifică doar comunicării umane, animalele emit semnale care dau seama despre vârsta , sexul și grupul teritorial căruia aparțin, dar aceste semnale au un caracter instinctiv și nu intenționat. În mod similar, indivizii transmit involuntar mesaje nonverbale care arată sexul, vârsta, rasa sau grupul etnic căruia aparțin, dar și mesaje nonverbale voluntare, care fac parte din „manegementul impresiei”, informații pe care subiecții vor ca ceilalți să le știe despre ei.

Mijloacele de comunicare nonverbală îndeplinesc funcții adaptative: facilitează imitarea, controlează comportamentul celuilalt, mențin contactul între interlocutori, determină recunoașterea individului, a clasei sale sociale, a statutului său, permit curtarea, împrietenirea, solicitarea hranei, determină supunerea și conducerea, dar și invitația la joc, la muncă, la competiție sau la supunere.

Miles L. Patterson (1983) a identificat cinci funcții care caracterizează, în general, comunicarea nonverbală: 1. transmiterea informației; 2. reglarea interacțiunilor; 3. intimitatea;

4. controlul social; 5. realizarea sarcinilor profesionale. M. L. Patterson opune intimitatea controlului social: intimitatea are la bază comunicarea spontană , afectivă; controlul social- declanșează din partea celorlalți comportamentul așteptat de către emițător.

2.2 Diferențe dintre comunicarea verbală și nonverbală

Comunicarea verbală privește doar cuvintele, verbalizarea, limbajul simbolic și nu vocea care le rostește, tonul, modulația și ritmul vorbirii. Comunicarea verbală este o componentă a

comunicării orale. Comunicarea scrisă este tot o comunicare verbală, pentru că se bazează tot pe limbajul cuvintelor, doar ca expresia sonoră din oralitate este înlocuită cu expresia grafică

a cuvântului scris. Astfel, comunicarea verbală este ceea ce se comunică prin rostirea și descifrarea înțelesului simbolic al cuvintelor.

  Comunicarea nonverbală implică suma stimulilor ( cu excepția celor verbali) prezenți încontextul unei situații de comunicare, generați de individ și care conțin un mesaj potențial.

Definiția include componenta intențională și neintențională ca parte a evenimentului de

comunicare. În timp ce vorbește, omul dezvăluie o cantitate imensă de informații despre sine, dar nu atât prin cuvinte ( comunicare verbală), cât prin voce ( limbaj paraverbal) și prin limbajul trupului, gestică, mimică etc ( comunicare nonverbală).

Albert Mehrabian susținea că din totalul mesajelor emise de un individ 7% sunt verbale,

exprimate prin cuvinte, 38% sunt mesaje vocale, adică inflexiunea, tonalitatea vocii, iar 55%

sunt mesaje nonverbale. Totodată, în cadrul unei conversații 35% reprezintă componenta verbală, iar comunicarea nonverbală ocupă 65%. Majoritatea cercetăriilor conferă procentaje asemănătoare, comunicării verbale fiindu-i acordată o pondere de maxim 10% în comunicarea mesajelor.

2.3 Comunicarea vizuală

S-a spus că ochii sunt ferestrele sufletului și foarte mulți oameni vor susține că este adevărat. Ochii au un impact enorm în timpul comunicării și reprezintă o compenentă cheie a limbajului tău corporal. Mișcarea ochilor și felul în care sunt folosiți reprezintă deseori primul comportament nonverbal pe care îl observă cei din jur, deoarece la ei privesc, de obicei, în primul rând și la ei revin cel mai frecvent în timpul interacțiunii. Ochii sunt puternice instrumente nonverbale- pe de o parte fiindcă poți alege în mod conștient cum să-i folosești, pe de altă parte deoarece ochii fac o mulțime de lucruri „pe cont propriu”. Această combinație de limbaj corporal deliberat și spontan este destul de interesantă și are o putere remarcabilă de influențare.

Există doar două lucuri în care se poate privi în timpul unei conversații. Putem privi către cealaltă persoană sau în altă parte. Ne întoarcem adesea privirile, atunci când gândim sau ne retragem emoțional dintr-un anumit motiv; putem fi supărați sau îi putem îngădui celeilalte persoane să fie supărată pentru o vreme. Privirea îndreptată în jos semnalizează nevoia unei pauze sau a unei întreruperi în acțiune. Se poate observa această tehnică privind știrile la televizor. Cei care le prezintă privesc în jos, apoi iarăși în sus pentru a separa ultima știre de cea care urmează.

Contactul vizual nu este același lucru cu reacția ochilor la stimuli emoționali. Răspunsul ochilor la emoții sau al stimuli externi, cum ar fi lăcrimarea pe durata unui film trist, nu pot fi manipulate cu ușurință, dar contactul vizual da. Nu este nevoie de mult efort pentru a întoarce privirea sau a o fixa pe cealaltă persoană. Reacțiile emoționale ale ochilor, cum ar fi lăcrimarea , pot declanșa o reacție similară la cealaltă persoană.Cercetările au arătat că un contact vizual

prelungit poate chiar să mărească ritmul cardiac și respirator al unei persoane. În cazuri extreme, accelerarea respirației și modificarea ritmului cardiac pot face o persoană să intre în hiperventilație sau îi creează un sentiment de “fluturași în stomac”, asemănător cu starea de îndrăgostit. Iar asta nu întâmplător, de vreme ce unul dintre comportamentele manifestate în primele stadii ale iubirii este contactul vizual direct și prelungit.

Cele două sexe, cuplurile și grupurile percep în mod diferit contactul vizual. Cel direct și prelungit este mai prevalent în culturile occidentale și este perceput ca un semn de respect în discuțiile cu o persoană de pe o poziție superioară. Totuși, în culturile orientale, a privi direct la un superior poate fi un semn al lipsei de respect. Companiile au și ele propriile norme din alte țări și culture. Normele de contact vizual pot să varieze în toate tipurile de culturi.

Contactul vizual ocupă o poziție privilegiată în emiterea și receptarea semnalelor interpersonale, fiind apreciat de mulți autori ca cel mai puternic indiciu nonverbal. Aceasta, cel puțin din următoarle motive: 1. multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata și timpul contactului vizual pe care îl avem cu acestea, circa 80% din impresiile senzoriale ale unui individ sunt înregistrate prin contact vizual; 2. este un puternic indicator al stărilor interioare, privirea poate fi încărcată de dragoste sau ură, poate fi indiferentă sau nu, poate fi veselă, tristă, suspicioasă sau încrezătoare; 3. are o mare putere de influențare a sentimentelor și voinței ( de la privirea sinceră, care convinge, până la efectele spectaculoase ale hipnozei). În timpul contactului vizual gradul de deschidere a ochilor arată interesul repceptorului față de ceea ce se petrece în mediu. Există în acest sens o gamă largă de manifestări, de la privirea cu ochii exagerat deschiși până la ochii cu pleoapele închise.

După Mark Knapp, funcțiile mai importante ale comunicării vizuale ar fi următoarele:

1. Cererea de informație. După cum am văzut, privirea joacă un rol determinant în realizarea feedback-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interacțiunii. S-au emis diverse ipoteze în legătură cu observația că femeile realizează un contact vizual mai intens, indiferent de sexul interlocutorului. Unii cerecetători au pus acest lucru pe seama tendinței a acestora de a-și afișa emoțiile, iar Evan Marshall îl consideră o consecință a femeii, care, mai dependentă de alții decât bărbatul, simțea în mai mare măsură nevoia reacțiilor încurajatoare ale interlocutorului.

2. Informarea altor persoane că pot vorbi. Într-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea deictică a privirii. Înainte de a învăța numele elevilor, profesorii folosesc procedeul de ale da cuvântul „din ochi”. Fără a-i spune nimic, dascălul așteaptă răspuns de la un școlar anume și îl poate sancționa dacă nu se conformează , de parcă ar fi existat o solicitare verbală din partea sa, ceea ce arată că , cel puțin în acest caz, privirea e recunoscută drept perfect echivalentă cu cuvântul.

3. Indicarea naturii relației. Orientarea și durata privirii se pot asocia nu numai cu ostilitatea, cu dragostea sau ura. Ele pot semnala și existența unui raport social de un tip anume: deși, de regulă, în spațiul cultural european, emițătorul își privește partenerul de dialog mai mult decât o face receptorul, lucrurile se pot inversa în cazul șefilor care caută să își domine subalternii privindu-i insistent în timp ce le vorbesc și, dimpotrivă, evitând să-i urmărească cu privirea când aceștia iau cuvântul, pentru a sublinia că nu acordă cine știe ce importanță opiniilor lor.

4. Compensarea distanței fizice. Interceptarea privirii cuiva aflat la distanță, într-un loc aglomerat, ne face să ne simțim mai apropiați de el, chiar dacă, practic, rămânem departe unul de altul. În paralel cu proxemica corporală, privirea instaurează așadar și o proxemică vizuală, ce poate intra în contradicție cu cea dintâi. Înconjurat de o mulțime de oameni care îți sunt mai mult sau mai puțin indiferenți, poți întreține o relație strânsă cu o persoană aflată în celălalt colț al unei săli, exclusiv prin mijlocirea privirii.

2.4 Strategii câștigătoare ale limbajului corporal

Oamenii își formează 90% din opinia lor în mai puțin de patru minute și 60% – 80% din impactul pe care îl produceți asupra lor este nonverbal. Următoarele zece strategii vă vor oferi cea mai mare șansă de a avea un efect pozitiv asupra celorlalți.

1. Țineți-vă palmele la vedere când vorbiți. Reacția la acest gest va semnaliza că nu reprezentați o amenințare și reacția va fi pozitivă.

2. Țineți-vă degetele lipite. Oamenii care își țin degetele lipite și mâinile sub bărbie când vorbesc captează cel mai mult atenția. Dacă țineți degetele răsfirate sau mâinile deasupra bărbiei, sunteți perceput ca având mai puțină autoritate.

3. Țineți-vă coatele depărtate de corp. Dacă vă sprijiniți coatele pe brațele unui fotoliu sunteți perceput ca având o poziție de autoritate și transmiteți o imagine de om puternic, cinstit. Indivizii umili, învinși, își lasă brațele să cadă înăuntrul brațelor fotoliului și își țin coatele lipite de corp, ca pentru a se proteja. Sunt percepuți ca persoane temătoare sau negative, deci evitați această poziție.

Cap. III Elementele comunicării nonverbale

3.1 Limbajul corpului și gesturile

Limbajul corpului corpului explică pe larg cele mai des folosite gesturi și semnale nonverbale, care sunt ușor de reținut și de reprodus fără a părea fals sau forțat. Elementele nonverbale reprezintă expresia directă a gândurilor și emoțiilor unei persoane. Cercetătorii au descoperit că este ușor de știut ce îți spune corpul, o dată ce i-ai deprins limbajul, iar pentru asta trebuie să îi studiem pe ceilalți mai întâi pentru a observa ce emoții vă transmit aceștia și pentru a înțelege sensul anumitor mișcări. De asemenea, s-a demonstrat că în timpul unei convorbiri normale de 10 minute, un vorbitor și un ascultător transmit sute de mesaje nonverbale pentru a scoate în evidență un amestec de înțelesuri. Comunicarea trebuie privită ca pe un întreg prin: cuvintele rostite de noi, mișcările realizate, cuvintele rostite de ceilalți și mișcările pe care le fac aceștia. Comunicarea include frânturi de mesaje și înțelesuri, atât verbale cât și nonverbale, care circulă constant înainte și înapoi . În viață, ca și în jocul de poker, expresia: ”A fost atât de ușor de citit” înseamnă că indiciile nonverbale ale celuilalt au transmis mesaje cât se poate de limpezi.

Corpurile dezvăluie adesea intențiile cu mult înainte ca oamenii să-și fi verbalizat dorințele. Aceste indicii asupra intențiilor sunt puternice și ar trebui băgate în seamă ori de câte ori este posibil. Dacă purtați o conversație cu șeful dumneavoastră și el își răsucește ușor trunchiul, îndepărtându-se, sau dacă vedeți că laba piciorului aflată mai în față este îndreptată spre ușă, transmite un indiciu de intenție că ar dori să încheie discuția. Nu-l considerați ca pe un afront personal; în mod subconștient șeful vă anunță pur și simplu: „Trebuie să plec.” Când etalează indiciile acestea, înseamnă că, indiferent care le-ar fi motivele, oamenii caută spațiu și timp. Vă vor aprecia când vă veți lua rămas bun cu eleganță.

Noua eră a gestualității începe cu cercetările lui Ray Birdwhistell, care, începând cu cursul ținut la Universitatea din Toronto în anul 1944-1945, pune bazele unei noi discipline din sfera științelor comunicării: kinezica. Obiectul de studiu al acesteia îl constituie modalitățile de comunicare prin intermediul gesturilor și al mimicii. Teza principală a lucrărilor sale de kinezică este că gestualitatea reprezintă un fel de instanță intermediară între cultură (în accepțiunea antropologică a termenului) și personalitatea umană. Mișcările corpului merită să rețină atenția sociologilor în aceeași măsură cu instituțiile sau cu alte forme consacrate de manifestare a interacțiunii sociale, tocmai pentru că în ele vedem cultura incorporându-se. Unitățile gestuale elementare lipsite de semnificație sunt denumite kineme, prin asimilare cu fonemele, iar gesturile semnificative, analoage morfemelor din comunicarea lingvistică, poartă numele de kinemorfeme. Astfel, de exemplu, închiderea accidentală a unui ochi reprezintă un kinem, dar ea devine kinemorfem atunci când „facem cu ochiul”.

Primele studii de kinezică au fost dictate de necesitatea investigării și decodificării mișcărilor vizibile ale corpului, așa numite “chei kinezice” care pot transmite mesaje cu potențial de a influența comunicarea. Mesajul transmis nonverbal poate fi direct decodificat- mâna întinsă semnifică “stop” sau indirect- jocul cu cheile semnifică nervozitate. Gesturile transmit un mesaj, substituindu-se cuvântului. Anumite gesturi sunt “codate”, în sensul în care atribuirea de semnificații este direct dependentă de particularitățile de situație. De asemenea, gesturile repetă o informație, acompaniază cuvântul și îl reiau, susțin discursul, traduc emoții, exprimă și acompaniază stările interioare sau exprimă un refuz.

Kinezica este studiul mișcărilor corpului, mai precis al mișcărilor extremităților. Unii fac o confuzie între kinezică și elementele nonverbale, dar acestea din urmă cuprind mai multe: expresii faciale, tonul glasului, comportamentul ochilor, autoatingerea, îmbrăcămintea și podoabele persoanale. Termenul a fost popular în anii 1970 și 1980, când au fost scrise numeroase cărți care-l pomeneauchiar din titlu (de exemplu, “Principles of Kinesic Interview and Interrogation”/” Principii kinezice ale interviurilor și interogărilor”); în prezent este rareori utilizat în afara colectivelor de cercetări.

3.2 Postura și spațiul personal

Postura sau poziția constituie un mod de relaționare care oferă informații despre atitudinea, emoțiile, gradul de curtoazie, implicarea afectivă și statutul social pe care indivizii cred că îl dețin sau pe care și-l revendică. Sub acest aspect, prin postura afișată – de includere/excludere- este definit spațiul disponibil activității de comunicare și, prin urmare, sunt impuse restricții „de acces”. Spre exemplu, actorii situației de comunicare se pot așeza în cerc, se pot întoarce sau se pot îndrepta spre centru, își pot așeza brațele sau picioarele peste intervalul rămas liber, indicând astfel că accesul la grup este limitat. Brațele și picioarele membrilor unui grup sunt deseori utilizate inconștient pentru a proteja grupul în fața intruziunii. Situația este cel mai ușor de regăsit în cazul petrecerilor, nunților sau întâlnirilor când un picior așezat pe masa de cafea

poate funcționa asemenea unei bariere pentru outsider-i.

Un al doilea criteriu în evaluarea posturii este cel al congruenței/noncongruenței. Postura comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce reprezintă, în ceea ce spune sau în ceea ce face interlocutorul. Participarea intensă este marcată de o postură congruent, adică similară cu a interlocutorului, schimbarea posturii interlocutorului declanșând în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. Posturile necongruente – lipsa privirii partenerului, nerelaționarea – sunt mai probabile în situația în care între comunicatori există divergențe de statut , de puncte de vedere sau de opinii. Nu în ultimul rând, în relațiile de tip inegal, de tipul doctor-pacient, părinte-copil, professor-student, posturile sunt noncongruente, ca marcă a statusului. De asemenea, indivizii care vor să își demonstreze superioritatea tind să afișeze posturi noncongruente ( ex. în cadrul unei întâlniri, un om de afaceri va afișa o postură “neobișnuită” ca probă a statusului său înalt).

Hall (1959), un renumit antropolog, a fost fascinate de felul în care animalele utilizează spațiul și s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om. El a propus termenul de “proxemică” pentru a desemna studiul folosirii spațiului de către om. De asemenea, el a folosit termenul de spațiu personal pentru spațiul din imediata apropiere a persoanei. Potrivit lui Hall, spațiul personal ia forma unei sfere, iar individul nutrește sentimente de proprietate pentru această sferă mobilă în care se include. Antropologul american a realizat cercetări interculturale și a constatat că în orice cultură există norme privind distanța pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci când intercaționează. Mărimea acestor distanțe de interacțiune este determinată de cultură și de natura interacțiunii. Pentru el, individual uman este o ființă înconjurată de câmpuri care se contract și se dilată, iar fluctuația acestor câmpuri oferă informații prețioase despre persoană și despre interacțiune.

Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanță ce caracterizează interacțiunile indivizilor din societățile vestice: 1. Distanța intimă – cacarterizează interacțiunile dintre îndrăgostiți, soți, mamă și copil. Ea presupune contactul fizic sau interacțiuni de felul comunicării în șoaptă.

2. Distanța personal – apare în interacțiunile dintre prieteni , soț și soție, etc. Distanța personală înseamnă în general o lungime de braț și constituie distanța obișnuită în interacțiunile cotidiene dintre prieteni și cunoștințe care discută chestiuni de interes personal dar nu se angajează în contacte fizice. 3. Distanța socială – aceasta este utilizată atât în interacțiunile cu cei pe care-i cunoaștem superficial, cât și în interacțiunile formale – de pildă, atunci când ne adresăm unui funcționar sau unui vânzător. 4. Distanța publică – caracterizează interacțiunile deosebit de formale. Ea presupune o distanță fizică de 3-8 metri. Este distanța pe care o păstrăm față de personajele foarte importante, înzestrate cu putere sau devenite celebre.

3.3 Expresia facială

Fața reprezintă cel mai puternic mijloc nonverbal de comunicare a ideilor și a emoțiilor. Mușchii feței, mai numeroși la om decât la orice animal, conferă feței o mobilitate deosebită. Prin mișcări fine ale sprâncenelor, buzelor, ochilor, dilatarea pupilei, direcția privirii sau culoarea pielii, fața poate crea expresii subtile și rapide (unele pot dura doar o cincime de secundă), comunicând o gamă extrem de variată de mesaje. Într-o lucrare consacrată acestei probleme numită “Facial Signs: Facts, Fantasies and Possibilities”, publicată în culegerea “Sight, Sound amd Sense” de către Paul Ekman, acesta distinge 21 de tipuri de trăsături faciale pe care le repartizează în trei grupe: statistice, mobile dar lente și rapide. Structura osoasă, de exemplu, este static, pigmentația pielii este parțial static, parțial lentă, dentiția se modifică lent, la fel și ridurile și întregul relief al feței. Însă temperatura, culoarea, poziția feței se pot modifica rapid.

Ekman distinge 18 tipuri de infromații pe care le poate furniza fața omenească, între care: temperament, inteligență, emoție, dispoziție, vârstă sau starea sănătății. Contactul vizual cu pleoapele lăsate pare să demonstreze timiditate sau sfială. Zâmbetul – cel mai frecvent mijloc nonverbal de comunicare-comportă cel puțin patru semnificații în prezența unui partener: buna dispoziție (satisfacție), amărăciune, simpatie la adresa partenerului sau ironie la adresa lui. El mai poate exprima, în funcție de moment, jenă, promisiune sau chiar cinism.

Mulți experți consideră expresiile feței drept cele mai importante comportamente nonverbale. Fața este punctul focal al conversației și interacțiunii, așa că impactul mișcărilor și expresiilor ei este mult mărit. Fața reprezintă un mijloc de a comunica emoții și sentimente, fiind totodată importantă în reglarea și direcționarea unei interacțiuni.

În mod uzual, ochii și partea de jos a feței sunt cel mai intens private zone în timpul comunicării: partea de sus a feței (sprâncene, frunte) este asociată cu variabila cognitivă, zona medie (ochi, pleoape) cu viața emoțională, iar partea interioară (nas, bărbie, obraji, gură) cu forța instinctelor. Expresivitatea sau nonexpresivitatea feței este dată de: 1. mimică – încruntarea – preocupare, mânie sau frustrare; ridicarea sprâncenelor – mirare, surpriză; încrețirea nasului – neplăcere; nările mărite – mânie sau în alt context, excitare senzuală; strângerea buzelor – nesiguranță, ezitare sau refuz; 2. zâmbet – în funcție de caracteristici și de moment zâmbetul poate exprima plăcere, bucurie, satisfacție, promisiune, cinism sau jenă; 3. privire – contactul sau evitarea privirii, expresia privirii sau direcția privirii, privirea poate fi directă senzuală, sardonic, expresivă, tristă, veselă, arzătoare, suspicioasă sau încrezătoare.

Dacă o persoană prezintă expresii faciale “greșite” sau nu își modifică deloc expresia feței, va fi catalogată, cel mai probabil, drept “ciudată” sau chiar “anormală”. Ea va întâmpina greutăți în stabilirea unor relații normale cu ceilalți indivizi. Ekman și colaboratorii săi au efectuat o analiză numită “programul afectelor faciale”, utilizată în învățarea unor deprinderi sociale. Învățând persoanele “fără expresie” să adopte expresii faciale adecvate emoțiilor exprimate, ele vor putea stabili relații normale cu celelalte persoane.

Studii intercultural desfășurate de Ekman , Sorenson și Friedson privind expresiile faciale au demonstrate că multe din expresiile emoționale de bază sunt înnăscute. Ele se manifestă în mod asemănător la indivizi ce aparțin unor culture diferite, precum și la copii nevăzători care n-au avut posibilitatea să și le însușească prin învățare. Emoțiile sunt definite de Ekman și Davidson (1984) ca fiind fenomenele psihologice și comportamente care: se produc în situații repetabile ce reclamă adaptarea, implică aprecierea și reacțiile la aceste situații, au un debut brusc, au în general o durată scăzută, sunt percepute ca reacții involuntare, sunt prezente și la alte primat, au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferențele individuale produse de ereditate sau educație. Numărul emoțiilor fundamentale e variabil. Paul Ekman (1984) vorbește de șapte emoții de bază: fericire, mirare, furie, tristețe, dezgust, teamă, dispreț. Alții, dau o listă cuprinsă între 8 și 10 emoții de bază, Caroll Izard (1990), de exemplu, enumeră zece emoții de bază, adăugând la cele enumerate de Ekman încă trei: ru;inea, culpabilitatea și bucuria.

Consider că dacă înteracționăm cu o persoană și vrem să ne exprimăm, iar persoana respectivă vorbește, expresia feței noastre se va modifica în funcție de ceea ce spune aceasta și va indica faptul că vrem să ne spunem părerea. Sprâncenele ni se vor ridica și gura ne va fi întredeschisă, fiind gata astfel să comunicăm. De asemenea, zâmbetul este o expresie a feței pe care o utilizăm când ascultăm o persoană, ca un mod de a o face pe aceasta să continue ceea ce are de spus , părând că suntem interesați de ceea ce spune.

3.4 Înfățișarea în comunicarea nonverbală

Într-un colțișor liniștit, aproape modest, imediat în spatele biroului agenților de pază din giganticul bloc CBS din New York, se află una dintre cele patru camere de transmisie RCA TK-11 A, care au revoluționat felul în care vedem azi politica și pe politicieni. Pe 26 septembrie 1960, 70 de milioane de americani s-au conectat la postul CBS pentru a urmări prima dezbatere a candidaților la președinție, între vicepreședintele Richard Nixon și senatorul John F. Kennedy. Pentru prima dată, americanii au putut să-i vadă pe candidați în timp real, nu doar să-i audă sau să le citească spusele. Cei care ascultaseră dezbaterea la radio au declarat că Nixon câștigase. Cei care priviseră la televizor și-l văzuseră pe Kennedy – bronzat, sănătos, tânăr și surâzător, l-au aclamat ca învingător. Acest eveniment și camerele acelea de transmisie au schimbat totul. Oamenii au văzut cu ochii lor cu ce urmau să se aleagă. Și l-au plăcut pe Kennedy, comparativ cu Nixon, chiar dacă acesta din urmă era mult mai exprimentat. Kennedy era afabil, relaxat, calm și se simțea confortabil. Nixon arăta bolnav (avea gripă și refuzase machiajul), nervos, inconfortabil, strălucind de transpirație și nebărbierit.

Acea unică dezbatere a dovedit, realmente peste noapte, că înfățișarea contează cu adevărat. Ea a lansat o industrie a imaginii care ne-a modelat de atunci istoria politică, depășind alt bine-cunoscut eveniment seismic din istoria vizualului: tranziția de la filmul mut la filmul sonor, când multe staruri ale filmului mut, cu accente străine și glasuri ascuțite și-au pierdut slujbele.

Influența pe care o are înfățișarea nu este deloc supraestimată. Femeile mai atrăgătoare sunt percepute atât de către bărbați cât și de către femei ca fiind mai inteligente, mai afectuoase și mame mai bune. Bărbații înalți posedă, din mai multe puncte de vedere, un mare avantaj asupra bărbaților mai scunzi atunci când este vorba de competiție pentru atenția femeilor.

Femeile sunt atrase de bărbații cu fizic plăcut, însă, cu excepția aventurilor de o noapte sau a relațiilor fizice de scurtă durată, bărbaților care sunt mai atrăgători și posedă și alte caracteristici de statut și dominare li se opune o rezistență inconștientă. Un bărbat nu poate fi perfect. Motivul ar trebui să fie evident. Dacă bărbatul are nota 10 la prea multe categorii, se va bucura de atenția tuturor femeilor aflate în căutarea unei legături fizice pe termen scurt, dar probabil nu și a unei relații stabile, de durată.

Distingem trei tipuri de fizicuri: ectomorf (fragil, subțire și înalt), endomorf (solid și scund) și mezomorf (musculos, atletic și înalt). Prin condiționare socială, s-au format expectanțe refritoare la indivizii aparținând diferitelor categorii: astfel, indivizii ectomorfi sunt percepuți ca fiind ambițioși, suspicioși, tensionați, nervoși și mai puțin masculini; cei ndomorfi ca fiind mai puțin rezistenți fizic, vorbăreți, îmbătrâniți, demodați, sufletiști, agreabili, de încredere, prietenoși, dependenți de ceilalți, iar cei mozomorfi ca fiind cei puternici, aventuroși, maturi în comportament, plini de încredere în sine și veșnic învingători. În spirijinul teoriei conform căreia statura este asociată cu valoarea, Feldman ( apud Eysenck, 1998: 20) a remarcat că toți președinții Statelor Unite ale Americii aleși începând cu secolul XX au fost mai înalți decât contracandidații lor. De altfel, pare destul de dificil să ne imaginăm că o persoană deosebit de scundă ar avea stofă de președinte.

Acest element al limbajului corporal este legat de felul în care arătăm din punct de vedere fizic. El include forma și dimensiunile corpului, aspectul feței și al părului, îmbrăcămintea și altele asemenea. Fie că ne place sau nu, înfățișarea și atractivitatea fizică au o influență puternică asupra modului în care ceilalți primesc și percep mesajele pe care le comunicăm. Printre factorii demni de interes privitori la înfățișare sunt: forma și dimensiunile corpului, forma feței, sprâncenele, părul, înălțimea, culoarea, curățenia, îmbrăcămintea, accesoriile și bijuteriile, tatuajele și decorațiunile corporale, pielea aspră sau catifelată, aspectul îngrijit al unghiilor sau machiajul.

3.5 Ținuta și pozițiile corporale

Modul în care stăm în picioare, stăm așezați sau ne mișcăm, transmit o serie de atitudini complexe. Experimentele au arătat că oamenii care doresc să coopereze au tendința să se așeze unul lângă celălalt. Dacă ei sunt în relații de adversitate, vor avea tendința să stea față în față. Dacă sunt așezați la o masă, amplasamentul în unghi drept este cel mai favorabil conversației deoarece în acest caz jocul privirilor este cel mai natural.

Oamenii se privesc în cursul unei conversații aproximativ 50% din timp. Așezarea față în față precum și cea laterală stânjenesc această cerință. Experimentele au demonstrat că așezarea față în față generează fie agresivitate, fie atitudini exegerat defensive. Dispunerea pe locuri alăturate stimulează cooperarea în mai mare măsură însă nu atât cât dispunerea în unghi drept la o masă. S-a constatat că poziția față în față la o distanță de un metru , suscită de trei ori mai puține conversații decât dispunerea alăturată, iar aceasta din urmă de două ori mai puține decât amplsamentul de colț.

Poziția și alura, care pot fi observate de la o distanță destul de mare, pot comunica supunere sau autoritate, confruntare sau cooperare, indiferență sau îngrijorare, plictiseală sau entuziasm, neliniște sau mulțumire. Alura vă poate ajuta să dominați o situație ori s-o dezamorsați, pur și simplu prin felul în care stați și în care vă plasați tălpile. Ea poate demonstra vitalitate, energie și capabilitate, sau poate arăta lipsă de entuziasm, boală sau incompetență.

Dacă vă sunt percepute negativ, poziția și alura vă pot defăima imaginea, chiar înainte de a strânge măcar mâna ori de a rosti un cuvânt. Manifestăm tendința de a fi convinși de cei pe care-i vedem autoritari și competenți – două trăsături esențiale ale abilității de a conduce, pe care le admirăm. Dacă apreciați că elementele nonverbale n-ar trebui să conteze, gândiți-vă cum suntem afectați când intrăm într-o sală de ședințe, un magazin sau un restaurant și vedem persoana cu care trebuie să ne întâlnim, într-o poziție fie de entuziasm, fie de indiferență. Chiar de la depărtare, tonul întâlnirii se stabilește imediat.

Mișcările corpului pot exprima o atitudine în raport cu ceilalți. Astfel, sentimentele de prietenie sau de afiliere sunt corelate cu aplecarea corpului înainte, cu orientarea către partener și cu relaxarea corpului. Acestea și indică intensitatea stării emoționale, astfel starea depresivă este marcată de puține mișcări ale capului și numeroase ale picioarelor, iar starea de nervozitate se manifestă prin jocul cu obiectele și prin bătaia degetelor. De asemenea, mișcările corpului evidențiază, subliniază mesajele verbale și înlocuiesc cuvintele. Descifrarea limbajului nonverbal și adaptarea acestuia la situație sunt dificile în cazul întâlnirilor interculturale. Astfel, studiile consacrate comunicării susțin că interpretarea limbajului nonverbal al partenerului de comunicare devine cu atât mai dificilă cu cât, dincolo de diversitatea mișcărilor corpului, culturi diferite atribuie semnificații diferite, chiar contrare. Astfel, dacă în Statele Unite poziția „tolănit” este uzuală, în Germania și în mare parte în Europa aceeași poziție denotă obrăznicie și proaste maniere. În Hawai, poziția cu mâinile la spate sau în șold este interpretată ca marcă a lipsei de educație. Corpul este orientat direct în lumea arabă, postură care în lumea chineză creează discomfort partenerului. În lumea arabă, poziția “picior peste picior” este dezonorantă pentru orice femeie.

3.6 Vocea și rolul tăcerii în conversație

Vocea este o parte importantă a comportamentului nonverbal, a mesajelor pe care le transmitem și pe care le primim. Caracteristicile obișnuite ale vocii ca element de limbaj corporal includ: tonul – cald, plictisit, entuziasmat, monoton, expresiv; înălțimea – înaltă, joasă, cuvintele sau frazele încheiate cu ton înalt sau jos; accentuarea – mai puternică, mai slabă, ritmică, neașteptată, excesivă, absentă; volumul – puternic, slab, amplu, variabil, adecvat situației; tempoul – rapid, variabil, ritmat, lent; contrastele – puternic, moale, rapid, lent, înalt, scăzut; accentul – de vorbitor nenativ, pronunție, accentuări specifice; emoții incluse – trist, vesel, emoționat, supărat, temător; claritate – pronunție clară, mormăială, precizie, distorsiune; ezitări – vorbitorul începe și oprește, luptându-se să-și găsească cuvintele; opriri – pentru subliniere, pentru răspunsul publicului, pentru obținerea unui effect dramatic; limbajul – argou, correct grammatical, ireverențios, cu clișee, colocvial.

În campania prezidențială din anul 2008, în media au existat multe atacuri personale la adresa lui Hillary Clinton, inclusiv din partea unor specialiști care considerau că are o voce “iritantă”. Oamenii ar trebui să se antreneze pentru a folosi tonuri neutre – dacă glasul vă este perceput ca iritant, ori dacă este ascuțit, nechezat sau nazal veți fi judecat pe baza lui.

Studiile arată că , atunci când nu ne place vocea cuiva, tindem s-o ignorăm parțial sau complet. Un glas neplăcut poate lăsa o impresie proastă și ne poate îndepărta. Numeroși crainci de știri și personalități TV au declarat faptul că au lucrat cu glasul până au devenit maeștri în a-l controla. De asemenea și polițiștii, pușcașii marini și reprezentanții companiilor farmaceutice de ambele sexe au declarat același lucru. Aceștia susțin faptul că își cultivă glasul fiindcă este un instrument foarte important. Cu cât vocea este mai joasă și mai adâncă, cu atât mai bine.

Tăcerea se integrează comunicării și contribuie la atribuirea de semnificații unui enunț fiind mai mult decât ceea ce precede, întrerupe sau se opune mesajului. În cazul conversației,absența sunetului funcționează ca formă particular de discurs. În conversație, tăcerea poate marca: “goluri” – în situația în care locutorul nu desemnează următorul emițător, prin urmare oricare dintre participanți se poate autoselecta; discontinuități – în situații în care niciun participant nu își asumă rolul de emițător; tăceri semnificative – când locutorul desemnează următorul emițător, dar acesta nu își asumă rolul; dificultăți în înțelegerea mesajelor sau dezacord. Tăcerea reprezintă: timp de gândire (pentru a formula și organiza discursul), armă (în situații de cpnflict), răspuns la anxietate (timiditate, teamă), comunicarea răspunsurilor emoționale (refuzul de implicare, necooperare,sfidare), un instrument pentru obținerea anumitor efecte ( a atrage atenția sau afirmarea superiorității).

Tăcerea, departe de a fi lipsă de comunicare, este încărcată cu profunde semnificații comunicative. Când tăcem stingheriți neștiind răspunsul la o întrebare, noi comunicăm implicit ceva. Această tăcere e deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea meditativului, de tăcere impusă prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea prevăzătoare. Studii asupra timpului folosit pentru comunicare de către diferite categorii profesionale pun în evidență următoarea situație: muncitorii productivi participă de la 16 până la 46 de episoade de comunicare pe oră. Chiar și cifra inferioară, 16, înseamnă un episod la fiecare patru minute. Urcând pe scara ierahică, devine evident că din ce în ce mai mult timp este destinat comunicării.

Pentru supraveghetorii direcți ai posturilor din producție, diferite studii arată că între 20 și 50% din timpul de lucru este consumat în comunicarea verbală. Când se adaugă și comunicările în scris cifrele cresc la 29 respectiv 64%. La nivelul managerial mediu și la cel superior se constată că între 66 și 89% din timpul managerilor se consumă în comunicări verbale (discuții față în față și la telefon). Aceste cifre care exclud alte forme de comunicare, cum ar fi citirea și scrierea scrisorilor, a notelor și a rapoartelor, demonstrează în mod evident că obligația de a comunica este conținutul aproape exclusiv al muncii multor posturi manageriale.

Un aspect important al comunicării nonverbale este mediul în care este realizată. Majoritatea muncitorilor, în ziua de azi, pot aduce schimbări la locul lor de muncă, reorganizându-și locul după placul lor. În anul 2008 articolul realizat de bizmove.com, numit “Comunicarea nonverbală” descria faptul că biroul unui om este împărțit în secțiuni personale, cât și în secțiuni nepersonale. Managerii pot controla comunicarea prin controlul mediului în care își desfășoară interviuri, întâlniri și altele. Acest lucru modifică nivelul de confort pe care îl au oamenii și felul în care comunică. În plus, față de utilizarea mediului, bizmove.com sugerează că tăcerea poate fi o parte integrantă a multor interacțiuni sociale. Tăcerea dintre fraze, tăcerea atunci când așteptăm răspunsurile întrebărilor adresate și tăcerea înainte de a răspunde reprezintă exemplele care arată cum tăcerea poate afecta comunicarea. Numeroși oameni interpretează tăcerea ca semn al stării emoționale. Tăcerea arată ezitare, gândire sau ignoranță? Acest lucru depinde de situație și de vorbitori. Tăcerea ar trebui luată în considerare în toate mijloacele de comunicare, mai ales în cel al afacerilor.

Pauzele și tăcerile sunt elemente puternice, care transmit siguranță și deliberare. Multe persoane doresc să umple tăcerile și evită pauzele, însă s-ar putea ca puțină cumpătare și chibzuință să-i pună într-o lumină mai bună. De acor, vorbirea este un element calmant când suntem nervoși, dar poate avea efect de bumerang. Așa cum a spus Mark Twain: “Mai bine să ții gura închisă și să pari prost, decât s-o deschizi și să risipești orice îndoială.” Pauza poate fi un instrument strategic în negocieri. Poate că interlocutorul, mai puțin abil decât dumneavoastră în folosirea elementelor nonverbal, se va simți îmboldit să propună o ofertă mai avatjoasă.

3.7 Diferențele între sexe în transmiterea și recepționarea mesajului

În general, femeile sunt mai pricepute decât bărbații în transmiterea unor semnale nonverbale subtile. Experții nu reușesc să cadă de acord în privința motivului, dar majoritatea acceptă faptul că este legat de caracteristicile anteprogramate ale femeii de a cultiva și de a organiza mediul social. Prin folosirea limbajului corporal și a comportamentelor nonverbale, femeia îi poate influența pe cei din jur fără să dea impresia că o face în mod deschis ori evident.

Un exemplu clasic în această privință apare în primele stadii ale atracției și ale legăturii afective. Bărbații consideră de obicei că, atunci când e vorba de a face curte, ei sunt inițiatorii, dar studiile arată că femeia este cea care inițiază procesul în 90% din cazuri. Cum? Folsoind limbajul corporal și semnalele nonverbale. De pildă, o combinație între contactul vizual, expresiile feței și mișcările și poziționarea corpului transmite un semnal puternic de la femeie la bărbatul de care este interesată și poate constitui o cale de a se apropia de el și de a-l cunoaște. El o abordează, încep să vorbească și de aici pornește întreaga relație. Bărbatul crede că el este cel care a inițiat contactul apropiindu-se de femeie, dar în realitate ea este cea care l-a inițiat, invitându-l în mod subtil să se apropie.

De ce posedă femeile abilități în interpretarea limbajului corporal și mesajelor nonverbale? Experții spun că femeile sunt legate de caracteristicile anteprogramate destinate îngrijirii copiilor. Sugarii și copii mici se bazează aproape în exclusivitate pe limbajul corporal pentru a comunica în primii aproximativ doi ani de viață, iar femeile, care se ocupă în majoritatea cazurilor de ei, trebuie să descifreze și să interpreteze corect respectivele mesaje. Acest aspect al structurii naturale poate fi observat în felul în care sunt prelucrate mesajele în creierul de bărbat, respectiv de femeie.

Testele de imagistică prin rezonanță magnetică ( RMN) relevă o diferență pregnantă în felul în care sunt folosite diferite părți ale creierului la bărbat și la femeie. Femeile posedă aproximativ 16 zone ale creierului în care prelucrează și interpretează comportamente și mesaje transmise de alți oameni. Spre deosebire de ele, bărbații nu au mai mult de 6 zone distincte ale creierului destinate aceluiași scop.

3.8 Îmbrăcămintea în comunicarea nonverbală

Moda, indiferent de palierele de manifestare – artistic, îmbrăcăminte, ambianță, petrecerea timpului liber derivă din socializare și ilustrează gradul de interiorizare a valorilor și de orientare normativă a comportamentelor indivizilor. Sociologii clasici, Gabriel Terde (1895), Thorstein B. Veblen (1899) și Georg Simmel (1911), au văzut moda ca pe un fenomen produs de dezvoltarea capitalismului și de cultul individului, gradul de dezvoltare economică unei societăți având un corespondent și în zonele eterogene ale culturii materiale (vestimentație, decorațiuni, spectacole). Prin urmare, la nivel macrosociologic, a explicita factorii care intervin în experiențele de viață modernă înseamnă a te orienta după stadiul de dezvoltare socioeconomică. Mai aproape de zilele noastre, sub influența scrierilor din perimetrul interacționismului simbolic (F. Davis, 1992; S. B. Kaiser, 1985/1997), relației dintre valorile sociale și adeziunea individului la simbolurile modei apare și mai pregnant din moment ce apartenența infividului la un grup social înseamnă asimilarea codurilor de comportament consensual asumate în respectiva unitate socială.

Zilnic aveți de optat între a vă îmbrăca pentru dumneavoastră ori a vă îmbrăca pentru alții. Oamenii vă vor aprecia în funcție de felul cum arătați, nu neapărat pentru a emite judecăți (deși unii o vor face), ci pentru a vedea ce personalitate proiectați în exterior. În funcție de observațiile făcute, vor ajunge la concluzii legate de statutul dumneavoastră, nivelul economic, educație, corectitudine, sofisticare, background și nivelul de conformism sau de nonconformism. Imaginea este așadar un element nonverbal, care ne vorbește zilnic. Vestimentația vorbește despre valorile în care credeți și despre statutul vieții personale: poate spune dacă curtați pe cineva, dacă aveți un buget limitat, dacă vă pasă de convențiile sociale sau dacă știți ce anume va fi admirat.

Când oamenii se gândesc la limbajul corpului, ei consideră că semnele subliminale cum ar fi brațele încrucișate, pupilele dilatate și zâmbetele false definesc limbajul corporal, însă tipul de îmbrăcăminte pe care îl poartă o persoană servește de asemenea, ca formă a limbajului corporal. Oamenii folosesc în general hainele pentru a exprima vârsta, sexul, opiniile politice și clasa economică. Cu toții judecăm persoanele după cum se îmbracă. De exemplu, dacă mergem la un interviu ne vom petrece mult timp pentru a ne decide cu ce anume să ne îmbrăcăm special pentru a face o primă impresie bună înainte de a vorbi cu angajatorul.

Oamenii fac mereu presupuneri bazate pe felul în care sunt îmbrăcați ceilalalți de lângă ei. De exemplu, dacă o persoană merge la doctor, iar acesta este îmbrăcat cu un halat murdar, persoana se va gândi instant să schimbe doctorul. Acest lucru se întâmplă deoarece noi avem anumite așteptări de la anumite profesii. În timp ce vă așteptați ca doctorul dumneavoastră să fie curat și îngrijit, dacă vedeți un muncitor de construcții sau un pictor pe stradă care are haine curate, vă ve-ți gândi că aceștia nu au avut mult de lucru, deoarece vă așteptați să fie murdari, aceștia având o ocupație murdară. Un alt exemplu poate fi în cazul în care vedeți pe stradă o femeie îmbrăcată într-un sari, ve-ți crede automat că ea este indiană sau că hainele ei sunt bazate pe cultura hindusă, deși aceste lucruri pot să fie neadevărate. Un ultim exemplu este cel cu tinerii care adolescenți care în anii 1950 se îmbrăcau ca niște adulți mai mici, dar asta s-a schimbat mai apoi când aceștia au început să poarte blugi și tricouri pentru a le arăta adulților răzvrătirea lor împotriva stilului tradițional de îmbrăcăminte. Băieții care purtau blugi și tricouri erau considerați în primă fază ca fiind rebeli. Tinerii care purtau haine colorate, în stilul curcubeu, erau considerași în anii 1960 ca fiind copii din flori. În concluzie, tinerii vor să se îmbrace diferit față de cei mai în vârstă pentru a-și stabili independența față de aceștia. De asemenea, aceștia poartă haine diferite pentru a încerca să-și exprime pesonalitatea și deferitele păreri referitoare la politică, societate și cultură.

În ultimii 150 de ani, caracteristicile modei vestimentare, artistice și arhitecturale au fost imprimate de valorile culturale împărtășite de ansamblul populației, de acordul general cu privire la ierahia lucrurilor dezirabile, demne de urmat în viață. De exemplu, ambianța citadină a începutului de secol XX, dominat de industrializare și efectele acesteia, a generat noi curente artistice: cubism, futurism, abstracționism. Dezideratul tehnologic și funcționalismul din artă s-a impus și asupra corpului uman. “Războiul corsetului” a debutat cu argumentele lui Henry van de Velde, professor la școala de Arte Decorative din Weimar și ale pictorului Italian Giacomo Balla care enunțau principiile constructive ale îmbrăcămintei, asemănătoare cu cele ale arhitecturii (cf. A. Nanu, 2006/2007, 230). Mai aproape de zilele noastre, intens invocate valoare de egalitate a sexelor a produs “uniformizări” vestimentare: pe piața muncii, atât femeile, cât și bărbații adoptă costumul de afaceri, sobru, de culori închise; în planul activităților de loisir, deopotrivă bărbații și femeile poartă haine strâmte, cercei și coafuri stilizate; în publicitate, idealul de frumusețe este ilustrat atât prin icon-uri feminine, cât și prin cele masculine.

3.9 Proxemica

Studierea spațiului personal și a modului în care oamenii folosesc, în general, distanța se numește proxemică. Termenul de „proxemică” a fost folosit pentru prima oară în anul 1963 de un antropolog și cercetător pe nume E. T. Hall, care era fascinat de felul în care oamenii comunicau nonverbal prin folosirea relațiilor spațiale și a teritoriului. Prin cercetările sale, a demonstrat și definit patru categorii de spațiu relevante în proxemică: spațiul intim, personal, social și public.

1. Spațiul intim se întinde în jurul corpului tău, pe o rază de aproximativ 50 de centimetri. După cum arată și numele, numai cei cu care ai cele mai intime relații pot intra în acest spațiu fără să te determine să te îndepărtezi. Este genul de spațiu folosit, de obicei, pentru atingeri intime,șoapte,îmbrățișări,sărutări.
2. Spațiul personal începe de la o distanță de 50 de centimetri de o tine și se întinde până la aproximativ 1 metru și 30 de centimetri. Este zona rezervată interacțiunilor cu prietenii buni și cu oamenii cu care ai legături personale serioase. Unii experți în limbajul corporal definesc acest spațiu “balonul personal”. Este interesant de remarcat că dimensiunea acestui spațiu variază de la o cultură la alta.

3. Spațiul social începe de la o distanță de 1 metru și 30 de cetimetri și se extinde până la aproximativ 4 metri. Este zona rezervată interacțiunilor cu oamenii pe care abia i-ați cunoscut, pentru persoane întâlnite întâmplător și pentru toți aceia față de care nu vă simțiți în largul dumneavoastră.

4. Spațiul public începe de la o distanță de 4 metri și se extinde până la aproximativ 8 metri sau chiar mai mult. Este zona de interacțiune la modul general, cu oamenii din jur, fie că treceți pe lângă ei în timpul unei plimbări în parc, fie că vă adresați unui public, fie că vă aflați într-un magazin.

Apropierea exagerată poate comunica amenințare sau relații de natură strict profesională, iar îndepărtarea excesivă poate comunica aroganță, revendicarea importanței și statut social superior. Desigur, un spațiu strâmt face dificilă concentrarea asupra comunicării, ca atare, deseori, în timpul unei conversați, ne putem surprinde în situația de a face un pas înainte sau înapoi pentru a ne regla acest spațiu la distanța adecvată spațiului personal. Așadar, o apropiere prea mare între interlucutori blochează comunicarea cu persoane necunoscute. Un caz tipic este cel întâlnit în ascensor sau metrou, situație în care blocajul este accentuat de faptul că durata contactului este scurtă, iar o nouă întâlnire este puțin probabilă.

Un studiu semnat de John L. Williams ( apud Fast, 1970:50) a corelat trăsăturile de personalitate cu distanța interpersoanlă. A rezultat că indivizii introvertiți tind să mențină o distanță interpersonal mai mare comparative cu extrovertiții. Un alt studiu (Leipold, apud Fast, 1970:50) a demonstrat că indivizii mențin distanța interpersonală în funcție de mesajul pe care îl primesc. În cadrul experimentului realizat în acest sens, subiecții (studenți) au răspuns unui test de personalitate pentru a evalua dacă sunt introvertiți sau extrovertiți, iar apoi au fost convocați pentru o discuție legată de note. Studenții au primit trei tipuri de mesaje: un mesaj de tip stres (“notele tale sunt foarte mici, iar eforturile tale insuficiente. Te rugăm să mergi în camera alăturată pentru un interviu”), de tip neutru (“te rugîm să mergi in camera alăturată pentru un interviu”) și de tip laudă ( “notele tale sunt mari, air eforturile tale apreciate. Te rugăm să mergi în camera alăturată pentru un interviu”). A rezultat că studenții care fuseseră lăudați s-au apropiat cel mai mult de interviator, cei care fuseseră criticați au menținut o distanță mare, iar cei care primiseră un mesaj neutru s-au apropiat la mijlocul distanței dintre cei cu mesaj de tip stres, respective laudă. Mai mult, comparative cu studenții estrovertiți, cei introvertiți și anxioși au menținut distanțe mai mari, în aceleași condiții de experiment.

Cap IV STUDIU DE CAZ

4.1Metodologia cercetării.Scopul și relevanța temei

Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos+logos) desemnează “știința metodelor”. În sens literal, metodologia este știința integrată a metodelor, metoda fiind demersul rațional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme. Metodologia are în vedere și clarificarea înțelesului conceptelor, corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcină a metodologiei, dar și cea mai actuală.

Prin această cercetare mi-am dorit să descopăr importanța comunicării nonverbale în
Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz  din Cluj-Napoca, având în vedere faptul că toți elevii acestui liceu suferă de deficiență de auz, iar importanța elementelor nonverbale este mai mare aici față de alte școli. De asemenea, am analizat cât de bine comunică nonverbal acești copii și cât de influențați sunt de comportamentul nonverbal al profesorilor, dar și al membrilor familiilor din care fac parte. Totodată, doresc să evidențiez faptul că limbajul și comunicarea nonverbală are o deosebită importanță în integrarea elevilor în societate.

Într-o comunicare cu dominanță verbală, cum este cea educațională, comunicarea nonverbală și cea paraverbală nu se adaugă verbalului, ci alcătuiesc împreună un întreg bine construit, complex și convergent. Comunicarea nonverbală oferă un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea interrelaționărilor didactice, putând fi observat că aceasta nu poate fi despărțită de comunicarea didactică în general și că locul acesteia este de o importanță deosebită.

Tema aleasă este relevantă deoarece comunicarea nonverbală în învățământul român și nu numai are un impact puternic asupra elevilor,indiferent de vârstă, aceștia fiind influențabili de către profesori și de către cei din jurul lor. În școală se formează viitorul cetățean, iar ceea ce asimilează elevul în anii de studiu îl va însoți întreaga viață. Prima problemă pusă în discuție în legătura dintre elev și profesor este comunicarea. A fi educator sau profesor nu înseamnă doar a avea cunoștințe științifice de specialitate, ci de a deține capacitatea de a le transpune didactic, altfel întreaga valoare a acelor cunoștințe se pierde, neavându-și rostul.

4.2 Obiective și ipoteze ale cercetării

Ipoteza este o explicație anticipativă ,o afirmație previzorie care descrie o relație de cauzalitate menită să explice un fenomen.Cei mai mulți autori utilizează trei niveluri sau etape în stabilirea și formularea ipotezei: ipoteza generală, ipotezele operaționale sau de lucru și ipoteza statistică sau ipoteza de genul.

Caplaw (1970) oferă două definiții ale termenului de ipoteză:

1. Ipoteza este enunțul unei relații cauzale într -o formă care permite verificarea ei empirică.

 2. Ipoteza este o tentativă de explicațiela o problemă de cercetare.

Cercetarea a intenționat evidențierea modului în care comunicarea nonverbală influențează comportamentul elevilor cu deficiențe de auz, dar și felul în care comportamentul profesorilor și a membrilor familiilor acestora influențează integrarea lor în societate.

Obiective generale

1. Evidențierea modului în care comportamentul nonverbal al profesorilor influențează comportamentul elevilor cu deficiență de auz.

2. Reliefarea felului în care comportamentul nonverbal al membrilor familiilor și a celor din jurul copiilor schimbă sau influențează integrarea acestora în societate.

Obiective specifice

1. Identificarea opiniilor și a atitudinilor profesorilor care lucrează cu copii cu deficiențe de auz referitoare la comportamentul nonverbal al lor și al copiilor.

2. Identificarea atitudinilor părinților copiilor cu deficiențe de auz privitoare la comunicarea nonverbală în mediul școlar și la integrarea acestor copii în societate.

3. Observarea modului în care acești copii comunică cu cadrele didactice și cu cei din jurul lor.

4. Observarea comportamentului nonverbal al copiilor cu deficiențe de auz.

5. Examinarea părerilor profesorilor din liceul pentru deficienți de auz referitoare la relația dintre modul de implicare a familiilor în educația lor și stadiul de integrare socială și școlară.

6. Evidențierea manierei de implicare a familiilor copiilor cu deficiențe de auz în dezvoltarea comportamentului nonverbal al acestora.

4.3 Ipotezele cercetării

Ipotezele au o importanță deosebită deoarece acestea vizează demersul oricărui studiu și îl ghidează spre o anumită direcție:

1. Se prezumă faptul că limbajul și comunicarea nonverbală are o deosebită importanță în dezvoltarea elevilor.

2. Se prezumă faptul că școala poate contribui mai mult la dezvoltarea potențialului copilului deficient de auz și la crearea unui climat afectiv-motivațional pentru învățare, în perspectiva integrării în societate a acestuia în condițiile unui parteneriat autentic cu familia.

3. Se presupune că dacă părinții elevilor cu dizabilități învață să comunice nonverbal, dezvoltarea și integrarea copiilor va fi mai ușoară. De asemenea, aceștia vor fi mai fericiți.

4. Se presupune că atitudinile de refuz, nepăsare și inacceptare față de acești copii cu deficiențe de auz cresc riscul neintegrării în societate.

4.4 Populația de referință

Deși mi-am dorit să realizez acest studiu pe o reprezentativitatea mare, datorită faptului că familiile copiilor cu deficiență de auz nu au fost disponibile în număr mare pentru a completa chestionarul, cercetarea aceasta s-a limitat la 61 de subiecți. Dintre aceștia 38 reprezintă părinții elevilor Liceului Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din orașul Cluj-Napoca, iar restul de 23 de subiecți reprezintă alți membrii ai familiei acestor elevi care interacționează foarte des cu aceștia. Menționez că 11 dintre aceștia sunt persoane care suferă de deficiență de auz, iar restul sunt sănătoși. Subiecții chestionați sunt toți majori, ei având vârste cuprinse între 22 și 65 de ani.

4.5 Metode și tehnici de cercetare

Pentru a realiza obiectivele propuse pentru acest studiu, am ales o abordare de tip calitativ, dar și te tip cantitativ pentru a evidenția atitudinile și părerile celor fără deficient de auz referitoare la cele cu deficiență de auz.

Cercetarea catitativă conține o anchetă sociologică realizată cu ajutorul unui chestionar, pe care l-am aplicat pe un singur lot de subiecți – familiile copiilor cu deficiență de auz și pe profesori ai acestora.

Am ales această metodă deoarece este o metodă care poate fi folosită în egală măsură pentru toate posibilele obiective ale unei cercetări. Este o metodă simplă, ce presupune cunoașterea în detaliu a problemei studiate, iar datele și informațiile se obțin în urma întrebărilor adresate celor chestionați. Întrebările realizate de către mine sunt cât mai scurte și la obiect, pentru a primi cu ușuritate răspunsurile din partea chestionaților, care în lipsă de timp ar fi putut refuza completarea chestionarului în cazul în care era unul cu întrebări prea complicate și lungi. De asemenea, am dorit ca întrebările să aibă un grad de înțelegere cât mai ușor, pentru a putea fi completat și de persoane cu un nivel nu prea mare de cunoaștere. Participanții au fost rugați să răspundă la 12 întrebări, majoritatea fiind întrebări scurte și ușor de înțeles. Chestionarul conține și o parte de introducere, în care cel care completează este informat care este scopul completării acestui chestionar și în care primește mulțumiri pentru ajutorul acordat.

Pentru realizarea studiului am ales 61 de subiecți dintre care 28 bărbați și 33 femei, cu ajutorul cărora am realizat cercetarea , aceștia fiind aleși prin eșantionare aleatoare stratificată. Eșantionarea aleatoare stratificată presupune selecționarea aleatoare a participanților din grupuri, subgrupuri sau straturi ale populației. Populația studiată s-a rezumat la familiile elevilor care învață la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din orașul Cluj-Napoca.

Cercetarea calitativă conține interviuri individuale cu părinții elevilor care au deficiență de auz și cu cadrele didactice ale acestora și observația direct realizată prin infiltrarea în grup.

Observația directă de teren – constituie tehnica principală de investigație sociologică întrucât ne oferă informații cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers și nuanțat, susceptibil de analize calitative, caracteristice științei sociologice. În ciuda unei anumite imprecizii, nesistematizări și unor elemente contradictorii, volumul de date cules prin observații de teren constituie și trebuie să constituie baza oricărei cercetări și analize sociologice. Dacă pentru Rene König chestionarul este “calea regală” a sociologiei, pentru orice cercetător care își fundamentează studiile pe concepția științifică materialist dialectică și istorică observația constituie sursa indispensabilă de date și totodată proba decisivă a valorii și semnificației concluziilor la care ajunge. Datele observației directe își păstrează valoarea de fapte numai în raport cu − observatorul care le-a înregistrat. Pentru toți ceilalți, datele observației devin date indirecte, secundare, cu o valoare documentară, care trebuie verificate și − confruntate prin alte observații directe. Rolul de neînlocuit al datelor observației de teren într-o investigație sociologică este demonstrat, în ultimă instanță, de imposibilitatea logică și gnoseologică – derivată din obiectivele științifice urmărite – de a realiza construcții teoretice și soluții eficiente numai din “reflectări ale reflectărilor (opiniilor)” sau din “imagini ale imaginilor” fenomenelor sociale studiate, fără implicarea directă a universului material, obiectiv, studiat.

4.6 Modul de aplicare a instrumentelor

Această cerectare a fost efectuată pe o reprezentativitate relativ mică în Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz aflat în orașul Cluj-Napoca, dar și în afara acestuia, unde au fost chestionate familiile elevilor cu deficiență de auz.

Pentru realizarea interviurilor individuale am ales trei cadre didactice, cu vechime mare în învățământ , care mi-au putut oferi numeroase informații despre elevii acestui liceu și despre modul în care ei comunică nonverbal, dar și despre cum comunică ei nonverbal cu elevii la ore sau atunci când realizează activități extracuriculare.

Chetionarele au fost aplicate personal membrilor familiilor atunci când aceștia veneau la liceu pentru a duce elevul acasă.

4.7 Formularea întrebărilor de cercetare

În ce clasă este copilul dumnevoastră?

Când a-ți aflat că copilul dvs. suferă de deficiență de auz și în ce măsură aude copilul dvs.?

Sunteți mulțumit/ă de modul în care se predă la liceul pe care îl frecventează copilul dvs.?

A-ți obsevat o îmbunătățire a comportamentului copilului dumneavoastră de când frecventează această școală?

Comunicați nonverbal(prin semne) cu copilul dumneavoastră?

Credeți că dumneavoastră aveți un rol important în dezvoltarea comportamentului nonverbal al copilului dumneavoastră?

Pe o scală de la 1 la 5 (-deloc importantă,5-foarte importantă) , cât de important este ca copilul dumneavoastră să se integreze în societate? (ex. să-și găsească o slujbă, să-și întemeieze o familie, etc.).

Credeți că prin comportamentul dumneavoastră nonverbal (de ex. atunci cand sunteti nervoas/ă sau din contra fericit/ă) vă influențați copilul? Credeți că îi transmiteți starea dumneavoastră?Explicați.

Credeți că copilul dumneavoastră observă mai îndreaproape comportamentul nonverbal față de un copil care nu suferă de deficiență de auz?

Sexul:

Vârsta:

Considerente etice

Considerentele etice reprezintă respectarea termenilor precizați la începutul chestionarului, respectiv păstrarea anonimatului subiecților. Alături de acest lucru, subiecții vor fi informați cu privire la faptul că răspunsurile vor fi folosite în scop științific și singura persoană care va avea acces la aceste informații va fi realizatoarea acestui studiu de cercetare, care va folosi datele doar pentru a le prelucra potrivit temei de cercetare.

4.8 Interpretarea și prelucrarea datelor realizate în urma chestionarului

Doresc să precizez faptul că confidențialitatea a reprezentat un element important în obținerea unor răspusuri cât mai relevante temei de cercetare. Chestionaților le-a fost protejată identitatea , acest lucru fiind menționat la începutul chestionarului, acest fapt oferindu-le acestora încredere și siguranță pentru a da răspunsuri fără niciun fel de teamă sau reținere. Acest lucru a fost realizat pentru a le câștiga încrederea , dar și pentru a le oferi sentimental de protecție.

Pentru a găsi respondeți care să corespundă criteriilor alese pentru realizarea acestui studiu, am apelat în primul rând la cunoștiințe , rude și prieteni. Deoarece verișorul meu, în vârstă de 11 ani suferă de deficiență de auz și învață la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din Cluj-Napoca am avut posibilitatea de a ajunge la cadrele didactice mai ușor, dar și la familiile colegilor verișorului meu, familia mea numărându-se de asemenea printre subiecții chestionați.

Chestionarul începe cu prezentarea mea, explicându-le pe scurt celor chestionați faptul că acest chestionar reprezintă o metodă de cercetare pentru realizarea unui studiu pentru lucrarea mea de licență având ca temă de cercetare “Comunicarea nonverbală în mediul școlar”. Subiecții au fost informați cu privire la faptul că completarea acestui chestionar durează 5 minute, toate întrebările fiind obligatorii, iar răspunsurile fiind confidențiale. La finalul chestionarului, respondenții au primit mulțumiri pentru ajutorul și timpul acordat.

Realizarea anchetei sociologice cu instrumentul de cercetare folosit, chestionarul, am încercat să identific si să verific îndeaproape opiniile și atitudinile familiilor copiilor cu deficiențe de auz privitoare la comunicarea nonverbală în mediul școlar, dar și evidențierea manierei de implicare a familiilor copiilor cu deficiențe de auz în dezvoltarea comportamentului nonverbal al acestora. De asemenea, am reușit să aflu că nu toți copii familiilor chestionate s-au născut cu deficiență de auz, unii dintre ei născându-se sănătoși, dar îmbolnăvindu-se la o anumită perioadă a vieții, ajungând astfel elevi ai acestui liceu. Toate aceste informații au fost culese în urma răspunsurilor primite pe baza chestionarului, respondenții fiind în număr de șaizeci și unu , treizeci și șapte fiind de sex feminin și douăzeci și patru de sex masculin.

Chestionarul a fost aplicat doar familiilor copiilor care învață la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din orașul Cluj-Napoca. Majoritatea au fost receptivi și doritori de a răspunde la întrebări. Interpretarea și analiza răspunsurilor obținute de la subiecți se va realiza în cele ce urmează, ținând cont de obiectivele stabilite la început. Luând fiecare obiectiv voi încerca să exemplific cu citate, voi încerca să prezint poziția și atitudinea respondeților asupra anumitor situații și dorind să redau cât mai clar răspunsurile acestora.

Prima întrebare a chestionarului este “În ce clasă este copilul dumnevoastră?” iar majoritatea subiecților chestionați au spus că copilul lor este elev în clasa a III-a sau a IV-a, acest lucru însemnând faptul că copii subiecților chestionați nu au o vârstă înaintată, ei fiind încă în clasele primare, când educația este de o importanță deosebită.

În urma realizării acestei diagrame este clar faptul că majoritatea elevilor sunt în clasa a III-a, iar doar 11% sunt în clasa a IV-a. Am ales această întrebare primă deoarece am considerat important să aflu în primul rând în cel clasă sunt acești elevi, pentru a le putea cunoaște și vârsta și pentru a ști dacă lucrează cu mai mulți sau mai puțini profesori (cei trecuți de clasa a IV-a au un program diferit față de cei din clasele primare, ei învătând cu mai mulți profesori și având mai multe materii de studiat).

Cei chestionații care au răspuns “clasa a III-a” la această întrebare au fost în număr de 53,

21 fiind de sex masculin, iar 32 de sex feminin. Cei care mi-au răspuns “clasa a IV-a”, au fost în număr de 7, 5 fiind de sex feminin și 3 de sex masculin.

Cea de-a doua întrebare a chestionarului este “Când a-ți aflat că copilul dvs. suferă de deficiență de auz și în ce măsură aude copilul dvs.?”

La această întrebare 92% dintre respondeți au răspuns că la scurt timp după naștere, 4% au răspuns că la câțiva ani după naștere, copii lor au suferit un accident și astfel s-au ales cu această problemă și restul de 4% au răspuns că după nașterea copilului, la aproximativ un an copilul lor s-a îmbolnăvit, iar una din sechelele bolii este deficiența de auz în proporție de 30% la o ureche și de 40% la cealaltă ureche. Analizând rezultatele acestei întrebări, am observat faptul că toți copii celor chestionați și care învață la această școală aud, doar că unii în proporții mai mari și alții în proporții mai mici. Din acest fapt reiese că pentru acești copii comunicarea nonverbală este extrem de importantă deoarece o folosesc mai mult decât copii sănătoși, ei neputând să audă foarte bine.

Cea dea treia întrebare este “Sunteți mulțumit/ă de modul în care se predă la liceul pe care îl frecventează copilul dvs.?” La această întrebare cei chestionați au avut trei variante de răspuns, 95% declarând că sunt mulțumiți de modul în care se predă la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din Cluj-Napoca, 2% au declarat că nu sunt mulțumiți și 3% au ales varianta nu știu/nu răspund. Prin această întrebare am reușit să identific atitudinea familiilor copiilor cu deficiență de auz privitoare la modul în care le este predată materia copiilor, dar și modul în care se predă în general, comunicarea nonverbală a profesorilor fiind inclusă. Partea pozitivă este că părinții/familiile elevilor suferinzi de deficiență de auz au o atitudine pozitivă față de modul de predare de la acest liceu, dar partea negativă este, din spusele profesorilor, că părinții nu se ocupă într-o mare măsură de educația copiilor acasă. De asemenea, aceștia susțin că unii părinți îi ajută și susțin educația copiilor lor, ajutându-i la teme și ocupându-se de ei, dar alții nu îi ajută pe copii, fapt care le îngreunează munca profesorilor, deoarece un copil care suferă de deficiență de auz trebuie susținut mai mult decât un copil sănătos.

La întrebarea patru “A-ți observat o îmbunătățire a comportamentului copilului dumneavoastră de când frecventează această școală?” , am încercat să aflu evoluția elevilor în această școală specială. Dintre subiecții chestionați 88% au răspuns pozitiv, 5% negativ și 7% au spus că nu răspund sau că nu știu. Deși profesorii chestionați susțin că momentan, în România școala și comunitatea nu are disponibilitate și pregătire din punct de vedere pedagogic să schimbe aproape în totalitate comportamentul elevilor, aceștia se pare că reușesc totuși să își facă bine meseria și să îi educe pe acești copii cu deficiență de auz, deoarece marea majoritate a părinților/familiilor elevilor s-au declarat mulțumiți, spunând că comportamentul acestora este schimbat și îmbunătățit.

Întrebarea a cincea “Comunicați nonverbal(prin semne) cu copilul dumneavoastră?” , 50 de persoane au spus că comunică nonverbal cu copii lor, acest număr reprezentând 82% din total, iar 11 ( 18%) persoane au spus că nu comunică nonverbal, adică prin semne cu copilul lor. Cei din urmă nu comunică prin semne cu copii lor, pentru că, după spusele învățătoarei, aceștia nu doresc să încurajeze vorbirea prin semne a copilului, deoarece consideră că copilul poate vorbi cât de cât oral și își doresc să îi stimuleze și încurajeze pe copil să vorbească oral, pentru că astfel poate avea o viață normală sau cu timpul poate fi trimis la o școală normal, reușind să se integreze în societate mai ușor.

Cei care comunică nonverbal, adică prin semne cu copilul o fac fie pentru că acel copil nu aude într-o suficientă măsură încât să-i poată înțelege pe părinți ce spun și astfel este absolut necesar să comunice prin semne, fie pentru că le este lor mai comod deoarece copilul cunoaște întocmai limbajul semnelor, iar dacă ar încerca să comunice oral cu copilul, acestuia i-ar lua mai multă vreme pentru a înțelege ce doresc să îi comunice, fiind necesar mai mult timp și mai multă răbdare pentru comunicarea cu copilul.

La următoarea întrebare “Credeți că dumneavoastră aveți un rol important în dezvoltarea comportamentului nonverbal al copilului dumneavoastră?”, subiecții au răspuns 69% că da, 16% că nu, iar 15% au declarat că nu știu/nu răspund. De data aceasta a crescut numărul procentul răspunsurilor negative deoarece familiile chestionate nu doresc să fie răspunzătoare pentru comportamentul nonverbal al copilului, aceștia lăsând învățarea semnelor sau dezvoltarea comonicării nonverbale în seama cadrelor didactice. Numărul celor care au răspuns nu știu/nu răspund a crescut de asemenea din aceleași motive menținate mai sus. Totodată, este posibil ca cei care au răspuns nu știu/nu răspund să nu cunoască comportamentul nonverbal, al semnelor foarte bine, preferând astfel acest răspuns.

Cei care au răspuns pozitiv se consideră răspunzători pentru comportamentul nonverbal al copilului, aceștia sunt foarte atenți cum se comportă în preajma copilului și cunosc faptul că corpul transmite mesaje încontinuu și că copii lor, având această deficiență de auz observă în detaliu fiecare mișcare pe care o execută ei.

La întrebarea a șaptea “Pe o scală de la 1 la 5 ( 1-deloc importantă, 5-foarte importantă) , cât de important este ca copilul dumneavoastră să se integreze în societate? (ex. să-și găsească o slujbă, să-și întemeieze o familie, etc.)” . La această întrebare 97% dintre respondenți au ales ultima scală adică cea foarte importantă, ceea ce înseamnă că le pasă de viitorul copiilor lor și că sunt interesați ca aceștia să crească și să evolueze pentru a putea fi în stare să se descurce singuri și pentru a putea să își întemeieze o familie în viitor, integrându-se astfel în societate mai ușor. Doar 3% au ales scala a treia, aceștia fiind probabil confuzi privind viitorul copiilor lor, sau fiindcă aceștia își doresc să îi controleze mereu pe copii lor și să îi ajute ei să se integreze în societate în permanență.

La întrebarea a opta “Credeți că prin comportamentul dumneavoastră nonverbal (de ex. atunci cand sunteti nervoas/ă sau din contra fericit/ă) vă influențați copilul? Credeți că îi transmiteți starea dumneavoastră?Explicați.” Deși marea majoritate, 55 de persoane, 90%, au răspuns că da, consideră că își influențeză copilul prin limbajul nonverbal, la această întrebare am primit răspunsuri variate. Unii susțineau că copii lor le imită întocmai comportamentul nonverbal și că trebuie să fie mereu atenți la limbajul lor nonverbal, pentru că copilul nu înțelege exact starea adultului și îl întelege greșit, comportându-se apoi ciudat și confuz, iar alții spuneau că copilul le imită modul în care se comportă foarte bine, acesta împrumutând unele gesturi de care membrii familiei rămân mirați când le observă în comportamentul copilului.

Alții au răspuns că au observat că copilul lor imită comportamentul nonverbal al altei persoane din viața lor sau că imită ceea ce văd la televizor sau pe internet. 10% din respondenți au răspuns că nu consideră că influențează comportamentul copilului prin comportamentul lor nonverbal deoarece nu își petrec foarte mult timp în prezența acestuia, iar atunci când stau cu acesta încearcă să îi acorde atenție maximă și să comunice cât mai mult cu acesta.

La întrebarea a noua „Credeți că copilul dumneavoastră observă mai îndreaproape comportamentul nonverbal față de un copil care nu suferă de deficiență de auz?”. La această întrebare 37 dintre respondenți, adică 61% au răspuns pozitiv, 14 respondenți, 23% au răspuns negativ, iar restul de 10 subiecți, 16% au răspuns că nu știu sau nu răspund. Cei care au răspuns pozitiv sunt evident conștienți de faptul că copilul lor suferă de defciență de auz și astfel copilul își folosește celelalte simțuri mai mult și mai bine decât oamenii care nu suferă de nicio deficiență, reușind să observe și să înțeleagă mai bine comportamentul nonverbal al unui om. Cei care au răspuns negativ consideră că copilul lor nu observă mai bine limbajul nonverbal al altor persoane și este foarte posibil a acesta să nu o facă deoarece, și după spuselor specialiștilor, unii copii care suferă de deficiență de auz sunt mai închiși și mai timizi, nepăsându-le foarte mult de ceea ce se petrece în jurul lor.

Întrebarea a zecea și a unsprezecea le cerea subiecților chestionați să spună ce sex și vârstă au. Dintre respondenți, 37 de persoane, 61% sunt de sex feminin, iar 24 de persoane, 39% sunt de sex masculin. Persoanele chestionate au vârsta cuprinsă între 35 și 65 de ani. Printre persoanele chestionate se numără doar cei care fac parte din familiile elevilor Liceului Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din Cluj-Napoca.

4.9 Interviul ca metodă de cercetare

În Tratatul de psihologie socială, Roger Daval și colaboratorii (1967, apud Chelcea) fac o serie de distincții între situația de interviu și alte fenomenele psihosociologice:

• Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversație constituie un interviu. Convorbirea presupune schimbul de informații în legătură cu o temă sau alta. Persoanele care conversează schimbă frecvent rolurile de emițător și de receptor. Informația nu este direcționată într-un singur sens, nu există un conducător al discuției, așa cum stau lucrurile în cazul interviului.

• Interviul reprezintă mai mult decât un dialog – apreciază Roger Daval – pentru că nu totdeauna dialogul are drept scop obținerea de informații. În filme, de exemplu, dialogul permite exprimarea stărilor sufletești; în filosofie prin dialog permite 20 exprimarea stărilor sufletești; în filosofie prin dialog se exprimă ideile, gândirea, concepția autorilor. Dialogurile socratice sunt veritabile reflecții filosofice, nu căutarea obținerii unor informații. Nici Socrate și nici Platon nu „intervievau“, ci își expuneau în dialogurile lor concepțiile filosofice.

• Interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deși și într-un caz și în celălalt există o persoană care pune întrebări, care dirijează discuția. Obținerea informațiilor prin interogatoriu evocă obligația de a răspunde, constrângerea exterioară. Din contră, interviul presupune libertatea de expresie a personalității, chiar bucuria oamenilor de a-și spune cuvântul, de a-și face publice opiniile.

De asemenea, Margaret Stacey (1970, apud Chelcea) considera că un interviu este necesar să fie folosit atunci “când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfășoară în locuri private, când se cercetează credințele și atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea. În astfel de cazuri cea mai bună soluție o reprezintă utilizarea interviului”.

„Deschiderea” (sau consemnul inițial, stimularea, incitarea, provocarea inițială) este o frază sau un discurs foarte scurt prin care îi comunicăm subiectului tema sau sub-tema generală despre care dorim să ne vorbească și îl facem să înțeleagă în ce calitate dorim să ne vorbească (de ce îl considerăm competent să ne vorbească despre tema respectivă).

Pentru realizarea acestor interviuri am realizat un ghid de interviu calitativ. Acesta constă într-o provocare inițială sau o impulsionare print-o primă frază: “Știu că sunteți sunteți profesor psihopedagog la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz. De cât timp predați la acest liceu?”. De asemenea, am format și o listă cu teme și subteme pe care le-am analizat pe parcursul interviului, cum ar fi : comunicarea nonverbală în mediul școlar, limbajul semnelor, influențarea prin comunicarea nonverbală, susținerea familiilor elevilor, contactul vizual în comunicare, experiența profesională, dificultatea menținerii atenției elevilor sau rezultatele școlare ale elevilor.

Interviu Ovidia Moraru – profesor psihopedagog

Pentru a putea studia îndeaproape comportamentul nonverbal al elevilor de la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din orașul Cluj-Napoca am apelat la doamna Ovidia Moraru, profesor psihopedagog la acest liceu, specializarea psihopedagogie specială, care de douăzeci și cinci de ani lucrează cu copii cu deficiență de auz și nu numai. Fiind profesor la acest liceu, dânsa poate să explice mai bine comportamentele dificil de observat pentru mine deoarece acestea se desfășoară într-un loc privat. Cu ajutorul unor întrebări am reușit să aflu de la ea credințele și atitudinile elevilor, ale părinților și ale ei și cel mai important am reușit să aflu importanța comportamentului nonverbal în mediul școlar.

Ovidia Moraru este profesor psihopedagog cu studii superioare și cu o bogată experiență de douăzeci și cinci de ani în domeniu. De asemenea, aceasta a publicat numeroase articole referitoare la deficiența de auz și la comunicarea nonverbală și comunicarea gestuală.

Aceasta a spus că în prezent este profesoară la o clasă de zece elevi (clasa a III-A), ea predând oral dar și prin limbajul semnelor, deoarece unul dintre elevi nu poate înțelege mereu limbajul verbal, ea fiind nevoită pentru el să vorbească prin semne. Ovidia a spus că în mod normal nu prefer limbajul gestual, prin semne deoarece nici părinții nu îl agreează, aceștia dorindu-și ca copilul să învețe cât mai bine să vorbească verbal, nu prin semne, pentru a putea să se integreze în societate.

La întrebarea “Cât de importantă considerați că este comunicarea nonverbală în școala în care predați?” aceasta a răspuns că este extrem de importantă și că elevii îi observă de fiecare dată întocmai starea de spirit. Ovidia a spus că folosește mereu comunicarea totală atunci când este în prezența elevilor pentru a putea să interacționeze favorabil cu ei.

La întrebările „Credeți că prin comportamentul dvs. (de ex. atunci când sunteți nervoasă sau din contră fericită) influențați elevii? Chiar dacă vocea vă este aparent calmă, considerați că gesturile vă trădează starea pe care o aveți într-un moment dificil?” profesoara a răspuns că elevii, mai ales dacă sunt familiarizați cu prezența ei, după aproximativ o lună de la începerea cursurilor, ei o cunosc foarte bine și reușesc să îi citească orice gest cu ușurință. De asemenea, aceasta a menționat faptul că îi consideră pe elevi ca pe niște membrii ai propriei sale familii și că este necesar să aibă o relație bună și apropiată cu aceștia dacă dorește să aibă rezultate optime cu ei la finalul fiecărui semestru.

La întrebarea Considerați că este necesar contactul vizual atunci când elevul comunică cu dumneavoastră?” doamna profesoară a răspuns că un profesor psihopedagog este necesar să știe felul în care să asculte elevul și că a fost pregătită pentru asta încă din facultate. Aceasta a spus că elevul conștientizează dacă profesorul nu îl ascultă, ci doar pare că îl ascultă și că atunci acesta încetează să mai comunice și în unele cazuri refuză comunicarea o perioadă. De asemenea, acesta consider că este necesar ca profesorul să creeze o situație prielnică manifestării de vorbire a elevului pentru ca acesta să nu se simtă stânjenit, fixat sau manevrat prin întrebări. Totodată, doamna profesoară a spus că a ști să asculți e o știință și că nu toți părinții știu să își asculte copii, iar chiar dacă știu nu o fac din anumite motive.

La întrebarea “Considerați că un elev cu deficiențe de auz poate avea rezultate la fel de bune ca unul care nu sufera de nicio deficiență?” aceasta a spus că intervin mai mulți factori și că pentru a avea astfel de rezultate este nevoie de muncă continuă și susținută. De asemenea, ea a spus că aceste cazuri sunt rare deoarece deși profesorii se implică mult atunci când observă că un elev ar avea potențial la anumite materii, este absolute necesară intervenția familiei acasă, iar acest lucru nu se întâmplă la fiecare elev.

La întrebarea “Considerați că elevii beneficiază de sprijinul familiei atunci când este vorba de educație?” doamna profesoară a răspuns că în cele mai multe cazuri nu pentru că elevii stau și la semi internat, iar când ajung acasă temele le sunt terminate, iar familiile consideră că trebuie să se și relaxeze, lăsând copilul la joacă sau la televizor. De asemenea, aceasta a spus că unii dintre copii beneficiază de sprijinul familiei atunci când este vorba de educație și că aceștia au rezultate școlare mai bune și că aceștia se pot integra în societate mai ușor.

La întrebarea “Din câte știți dumneavoastră elevii vorbesc cu familiile lor prin semne sau prin vorbire?” Ovidia Moraru a răspuns că elevii vorbesc verbal cu familiile acasă dacă membrii acesteia nu suferă de deficiență de auz, dar în cazul în care părinții suferă de deficiență de auz atunci aceștia vor comunica nonverbal mai mult, folosind limbajul semnelor.

Interviu Alina Meșter – profesor psihopedagog

Pentru realizarea cercetării acestui studiu și pentru a afla mai multe detalii despre comportamentul nonverbal al elevilor de la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din orașul Cluj-Napoca am intervievat-o pe doamna Alina Meșter. Doamna Alina Meșter este profesor educator la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz de optsperzece ani, având ca specializare educația școlară specializată. Fiind profesoară la acest liceu, Alina Meșter are astfel capacitatea de a explica comportamentele nonverbal dificil de observat pentru mine deoarece eu nu îmi petrec zilnic timp cu acești elevi. Cu ajtorul unor întrebări am reușit să aflu credințele și atitudinile elevilor, ale părinților și ale ei și cel mai important am reușit să aflu importanța comportamentului nonverbal în mediul școlar.

Alina Meșter a spus că în prezent este profesoară la o clasă de unsprezece elevi. Aceasta susține că pentru a obține rezultate bune cu elevii săi, modul prin care predă este verbal, dar folosește și limbajul semnelor atunci când unul dintre elevi nu înțelege clar ceea ce se discută la clasă. Aceasta a spus la fel ca și Ovidia Moraru că nu preferă limbajul gestual, prin semne deoarece nici părinții nu îl agreează, aceștia dorindu-și ca copilul să învețe cât mai bine să vorbească verbal, nu prin semne, pentru a putea să se integreze în societate, dar că îl utilizează des deoarece ea ține orele de după masă, ajuntându-i pe copii la teme și la alte activități școlare. Alina susține că este absolut necesar să folsoească limbajul semnelor deoarece după masa elevii sunt mai obosiți și mai nerăbdători să ajungă acasă, iar astfel aceștia se pot concentra la lecții mult mai greu, iar ea trebuie să comunice cu ei cât mai eficient pentru a obține rezultate favorabile.

La întrebarea “Cât de importantă considerați că este comunicarea nonverbală în școala în care predați?” Alina Meșter a răspuns că este foarte importantă deoarece elevii, în special cei de la acest liceu cred ceea ce văd, adică indicatoarele nonverbale ale corpului profesorului.

De asemenea, aceasta a spus că contactul vizual este de o importanță extremă deoarece doar astfel elevul realizează că îl ascultă în timp ce acesta comunică. Aceasta susține că blocarea comunicării cu elevii prin relații distante pot duce la pierderea productivității școlare, dar și cel al comunicării.

La întrebarea “Considerați că un elev cu deficiență de auz poate avea rezultate la fel de bune ca unul care nu suferă de nicio deficiență?”, Alina Meșter a spus că nu este posibil ca un elev cu deficiență de auz să aibă rezultate la fel de bune precum un elev sănătos deoarece dată fiind problema lor de auz aceștia percep noțiunile diferit față de un copil sănătos, iar o altă problemă ar fi faptul că durează o perioadă de timp mai lungă pentru a-i explica unui elev cu probleme de auz materia față de timpul de explicare alocat unui elev sănătos. Din această cauză este necesară intervenția părinților, aceștia trebuind să îi ajute pe copii la teme și la dezvoltarea limbajului lor verbal și nonverbal.

La întrebarea “Considerați că școala investeste suficient în educația copiilor?” Alina Meșter a răspuns că da, consideră că școala la care predă ea investește în educația acestora prin diferite mijloace cum ar fi: terapia prin compensare a limbajului, cursuri de formarea a autonomiei personale, semi internatul la care aceștia au ajutorul permanent al unui sau doi profesori, aceștia acordându-le permanent ajutor la teme.

La întrebările „Credeți că prin comportamentul dvs. (de ex. atunci când sunteți nervoasă sau din contră fericită) influențați elevii? Chiar dacă vocea vă este aparent calmă, considerați că gesturile vă trădează starea pe care o aveți într-un moment dificil?” Alina Meșter a spus că elevii, mai ales cei care sunt familiarizați cu prezența ei îi cunosc foarte bine limbajul nonverbal.

De asemenea, aceasta susține că pentru a avea construi o relație reușită cu elevul este necesar să comunice verbal, nonverbal și paraverbal. Dar, spune ea, profesorul este silit unui cumul de condiții care iau acțiune asupra lui, aducându-i stres, iar acest lucru este reflectat în conexiunea lui cu elevul. De multe ori, aceasta spune că elevii nu o înțeleg corect, informațiile transmise de către ea nu sunt recepționate de către elev, sau sunt recepționate în mod eronat, iar astfel elevul se supără, simțindu-se neînsemnat.

Alina Meșter susține că de-a lungul experienței sale profesionale a observat faptul că limbajul și comunicarea nonverbală a avut o deosebită importanță în dezvoltarea elevilor săi și că elevii cărora părinții li s-au implicat mult în dezvoltarea limbajului verbal și nonverbal au reușit în cele din urmă să se integreze în societate, să-și găsească o slujbă și să-și întemeieze o familie.

Interviu Alexandra Brad – profesor educator

Al treilea interviu realizat pentru cercetarea acestui studiu și pentru a afla mai multe detalii despre comportamentul nonverbal al elevilor de la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din orașul Cluj-Napoca l-am realizat cu ajutorul doamnei Alexandra Brad. Aceasta are funcția de profesor educator, iar specialiarea sa este psihopedagogie specială. Doamna Alexandra Brad are o experiență de patru ani în domeniu, ea începându-și cariera în Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz din Cluj-Napoca. Aceasta tocmai a publicat într-o revistă de specialitate un articole referitor la dezvoltarea noțiunii de spațialitate și temporalitate la elevii cu deficiențe de auz.

Fiind profesor educator la această școală, Alexandra Brad poate să explice mai bine comportamentele dificil de observat pentru mine deoarece acestea se desfășoară într-un loc mediul școlar. Cu ajtorul unor întrebări am reușit să aflu de la ea credințele și atitudinile elevilor, ale părinților și ale ei și cel mai important am reușit să aflu importanța comportamentului nonverbal în mediul școlar.

Aceasta a spus că în prezent este profesor educator la clasa a IV-a , ea predând verbal și nonverbal dar și prin limbajul semnelor, deoarece nu toți elevii înțeleg mereu limbajul verbal, ea fiind nevoită pentru aceștia să vorbească prin semne. La fel ca doamna profesor Ovidia Moraru, acesteia nu îi place să utilizeze limbajul gestual, prin semne deoarece nici familiile elevilor nu îl agreează, aceștia dorindu-și ca elevii să învețe cât mai bine să vorbească verbal, nu prin limbajul semnelor, pentru a putea să se integreze mai ușor în societate.

La întrebarea “Cât de importantă considerați că este comunicarea nonverbală în școala în care predați?” aceasta a răspuns că este extrem de importantă și că elevii săi, mai ales pentru că o cunosc de patru ani, îi observă comportamentul nonverbal chiar mai bine decât membrii familiei sale. Aceasta a spus că folosește comunicarea totală atunci când este în prezența elevilor pentru a putea să interacționeze în cel mai optim mod cu ei.

La întrebarea “Considerați că un elev cu deficiențe de auz poate avea rezultate la fel de bune ca unul care nu suferă de nicio deficiență?” aceasta a spus că este posibil atâta timp cât elevul este protejat și susținut de timpuriu de către profesori și familie și dacă se face constant terapie cu el. Aceasta a spus că a avut câteva cazuri de acest gen, dar că aceștia copii au fost în permanență susținuți de către familiile lor și au luat ore suplimetar.

La întrebarea “Din cate știți dumneavoastră elevii vorbesc cu familiile lor prin semne sau prin vorbire?” doamna Brad a spus că elevii care au părinți cu deficiență de auz vorbesc acasă prin semne, air cei care au părinți fără deficiență de auz vorbesc verbal. De asemenea, aceasta a spus că deși unii elevi care au părinți cu deficiență de auz, pot auzi destul de bine, părinții nu se străduiesc cu ei și nu îi ajută să-și dezvolte abilitățile verbale și nonverbale, astfel munca ei și a celorlați profesori este în zadar. Totodată, aceasta susține că elevii care au părinți sănătoși, care aud bine își susțin copii mai mult, aceștia putând mai apoi să se integreze în societate, unii chiar să frecventeze școli care nu sunt speciale. Doamna Brad a spus că a avut un caz foarte fericit, o fetiță care după vacanța mare s-a întors la școală cu abilități verbale și nonverbale mult mai dezvoltate decât le avea înainte de vacanță și că după o perioadă această fetiță a putut frecventa cursurile unei școli normale.

La întrebarea “Considerați că școala investește suficient în educația copiilor?” Alexandra Brad a răspuns că nu consideră că școala la care predă ea investește în educația acestora suficient. Aceasta susține că deși profesorii și școala încearcă să educe elevii cât mai bine posibil, prin diferite terapii de compensare a limbajului, cursuri de formarea a autonomiei personale, semi internatul la care aceștia au ajutorul permanent al unui sau doi profesori, învățământul nu are pregătit o programă specială pentru elevii cu deficiență de auz. Alexandra Brad a spus că aceștia au aceleași manuale pentru învățare ca și ceilalți copii și că chiar și exemenul de bacalaureat este identic cu cel al elevilor de la liceele normale.

La întrebarea “Credeți că elevii cu deficiență de auz observă mai îndeaproape comportamentul nonverbal față de elevii care nu suferă de nicio deficiență?” aceasta a răspuns că da deoarece acești elevi au simțul observației mai dezvoltat decât un elev normal. De asemenea, aceasta a spus că elevii săi sunt obișnuiți să observe îndeaproape limbajul nonverbal, ei neauzind în totalitate cu ambele urechi au fost nevoiți de mici să urmărească limbajul nonverbal al unei persoane decât limbajul verbal. Aceasta a spus că elevii săi nu au un comportament rigid și că ei prin limbajul nonverbal creează mai degrabă o conexiune cu persoana cu care comunică.

Alexandra Brad afirmă că de-a lungul experienței sale profesionale a observat faptul că limbajul și comunicarea nonverbală are o însemnătate mare în procesul de evoluție al elevilor săi, pe plan personal cât și pe plan profesional.

Aceasta susține că învățământul nu este adaptat cerințelor speciale ale elevilor cu deficiență de auz și că acesta ar trebui să investească într-o programă specială pentru acești copii, pentru că altfel aceștia nu se pot dezvolta și integra în societate decât în număr mic. De asemenea, doamna Brad consideră necesar ca părinții elevilor cu dizabilități să învețe să comunice nonverbal mai bine pentru a-și putea înțelege copii mai bine și pentru a le face viața mai ușoară.

4.10 Metoda obsevației

Observația constituie una dintre metodele de baza ale sociologiei, fundamentală pentru cunoașterea realității înconjuratoare și, totodată, reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. Ea completează toate celelalte metode de investigație sociologică: interviul, metoda sociometrică sau experimentul și permite obținerea de date și informații, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observației. Observația este o metodă deosebit de utilă și valoroasă, cu condiția ca ea să fie corect realizată. Cum am precizat mai sus, ea permite accesul direct si nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială (obiectul observatiei) și asigură un grad mare de obiectivitate și complexitate a imaginii rezultate. Observația înregistrează atât comportamente individuale, cât și colective, în momentul desfășurarii lor, evitand astfel erorile datorate memoriei celor vizați (cum este cazul anchetei sau studiului documentelor); de asemenea, observația prezintă avantajul că înregistrează comportamentele în condițiile naturale de desfășurare a lor (spre deosebire de experiment). În plus, metoda observației prezintă avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor și a proceselor.

Analiza datelor

Am realizat observația externă deoarece deși mă aflam în clasă cu elevii, iar mai apoi afară, profesoara a spus că nu este bine ca eu să le întrerup activitatea și că și-ar dori ca eu să nu particp direct la activitățile lor, ci doar să îi urmăresc. Aceasta m-a prezentat grupului de elevi, iar apoi eu m-am așezat într-o bancă pentru a-i putea observa.

Această tehnică este recomandată în cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivității țintă este dificilă.

Înainte de a începe observația am ajuns în sala de clasă înainte ca elevii să ajungă pentru a mă familiariza cu acel mediu. Tehnicile de observare și procedeele de notare le-am formulat și repetat înainte pentru ca observația să fie corectă, am reușit astfel să notez cât mai multe fapte observate. Am notat activitățile elevilor exact atunci când se întâmplau pentru a nu pierde informații. Totuși nu am uitat că sunt și eu observată de către subiecți și că notarea s-a realizat în perioade de observare.

Notele de observație includ data 15.05.2015, orele 13:10 și 16:00, locul Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz, Cluj-Napoca, factori de mediu, temperatura a fost una plăcută, iluminatul bun și nu au fost zgomote. Doresc să menționez faptul că nu m-am folosit de propriile opinii sau ipoteze atunci când am realizat această metodă.

După cum am menționat mai sus, observația a început la ora 13:00, când am ajuns la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz. Pentru început am discutat cu profesoara, iar apoi aceasta m-a condus în sala de clasă unde i-am așteptat pe elevi. Aceștia au ajuns la scurt timp și de cum m-au văzut aveau o expresie întrebăroare pe fețe, iar unii comunicau între ei. Profesoara le-a comunicat cine sunt, iar aceștia au înțeles și m-au salutat. Apoi a început activitatea, toți și-au deschis caitele și cărțile și au început să scrie. Unii avea nevoie de ajutorul profesoarei des, așa că o chemau la ei la bancă, iar alții scriau și citeau fără să o cheme pe profesoară. Am observat că cei care o chemau pe aceasta comunicau mai greu, ei vorbind mai mult prin semne și având expresii de confuzie pe fețe când o întrebau detalii despre lecție. Comportamentul acestora era mai ușor de descifrat deoarece gesticulau și îi arătau în carte și caiet ce anume nu înțeleg, iar aceasta le explica.

Atunci când profesoara comunica, am observat că se folosea de limbajul verbal, nonverbal dar si de cel al semnelor, gesticulând mereu pentru a se face înțeleasă. De asemenea, profesoara vorbea mai tare decât ar fi normal pentru a se face înțeleasă, deoarece unii elevi aud mai scăzut față de alții deși menționez faptul că toți elevii poartă aparat auditiv la una sau al ambele urechi. După vreo oră am observat că elevii vorbeau unii cu alții , iar cei care aud într-o măsură mai bună stau într-o parte, iar cei care au auzul mai afectat stăteau în altă parte. De asemenea, am observant faptul că elevii foloseau echipamente de lucru normale, cărți, caiete, pixuri, iar acest lucru nu este favorabil pentru ei, profesoara lor spunându-mi într-un interviu că pentru copii cu deficiență de auz este necesar să se realizeze material de studio special, de exemplu cărțile pe care le utilizează acești copii sunt aceleași cărți pe care le folosesc și elevii sănătoși iar acest lucru nu este normal pentru că elevii cu deficiență de auz au un mod mai lent de învățare.

În aer liber, elevii comunicau nonverbal mai mult decât în sala de clasă. Aceștia se jucau jocuri în curtea școlii, având expresii de veselie pe fețe. În curtea liceului elevii nu își doreau să aibă prea mult contact cu profesoara. Aici elevii comunicau mai mult prin limbajul gestual decât în sala de clasă, ei jucându-se ca niște copii normali, se fugăreau sau se atingeau în joacă. Discuțiile lor erau mai mult despre jocuri, râdeau și strigau unul după altul, față de comunicarea pe care o aveau în sala de clasă, acum foloseau o comunicare mult mai intensă, ei gesticulând mai mult, fiind mai gălăgioși decât în sala de clasă.

Atitudinile membrilor familiilor care veneau după elevi la școală erau positive în general, membrii familiilor care veneau după copii la școală pentru a-i duce acasă erau fericiți, luându-și copilul de mână și conducându-l spre mașină. Sau alții aveau o stare neutră salutându-și copilul și pe doamna profesoară și conducându-l pe acesta spre ieșirea din unitatea de învășământ.

Comportamentul nonverbal al elevilor la sfârșitul activităților a fost mai dificil de identificat deoarece la final toți elevii se mișcau alert, unii pentru a se pregăti de plecare, alții pentru a-și lua lucrurile din sala de clasă, alții se salutau. Am observant că unii elevi aveau expresii de fericire pe față atunci când venea un membru al familiei după ei, iar unii avea expresii de supărare, îmbufnare deoarece își doreau să mai rămână la joacă o vreme.

Cap. V Concluzii

Consider că rezultatele cercetării realizate de către mine, prin toate metodele utilizate, nu numai că vin în sprijinul ipotezelor redactate mai sus, ci le și confirmă valoarea.

Prin această cercetare am reușit să descopăr importanța comunicării nonverbale în
Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz  din Cluj-Napoca, unde toți elevii suferă de deficiență de auz, iar importanța elementelor nonverbale este mai mare aici față de alte școli. Am analizat cât de bine comunică nonverbal acești copii și cât de influențați sunt de comportamentul nonverbal al profesorilor, dar și de cel al membrilor familiilor din care fac parte. Totodată, am reușit să evidențiez faptul că limbajul și comunicarea nonverbală din mediul școlar are o deosebită importanță în integrarea elevilor în societate.

Într-o comunicare cu dominanță verbală, cum este cea educațională, comunicarea nonverbală și cea paraverbală nu se adaugă verbalului, ci alcătuiesc împreună un întreg bine construit, complex și convergent. Comunicarea nonverbală oferă un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea interrelaționărilor didactice, putând fi observat că aceasta nu poate fi despărțită de comunicarea didactică în general și că locul acesteia este de o importanță deosebită.

Prin realizarea metodelor de cercetare am reușit să evidențiez modul în care comportamentul nonverbal al profesorilor influențează comportamentul elevilor cu deficiență de auz. Profesorii intervievați au declarat că au avut prilejul să observe modul în care comunică elevii, atât între ei, cât și în momentele didactice, și au constat că, de multe ori comunicarea verbală nu este de ajuns. Pentru un mesaj complet primit de la elevi este absolut necesar să adauge și informațiile trimise prin intermediul comportamentului nonverbal. În egală măsură, și comunicarea profesorilor trebuie să fie una completă: nu este suficient să reproducă informații verbale, ci trebuie să le anime, să le dea profunzime, ajutându-se de gesturi, de mimică, de tonul vocii și de toate celelalte modalități de comunicare nonverbală. De asemenea, profesorul psihopedagog Alina Meșter a declarat că de-a lungul experienței sale profesionale a observat faptul că limbajul și comunicarea nonverbală a avut o deosebită importanță în dezvoltarea elevilor săi și că elevii cărora părinții li s-au implicat mult în dezvoltarea limbajului verbal și nonverbal au reușit în cele din urmă să se integreze în societate, să-și găsească o slujbă și să-și întemeieze o familie. În prezent, atitudinea socială este într-o continuă schimbare sub influența mediului socio-politic, iar astfel putem evidenția faptul că dincolo de limitele reale impuse de dizabilitate, perspectiva corectă față de integrare este o provocare dar și o generoasă oportunitate în raport cu deficiența. În condițiile în care profesorii și membrii societății manifestă atitudini pozitive față de deficienții de auz, atunci predispozitia biologică încetează să mai fie o sentință, iar mediul social devine egal ofertant pentru toți componenții săi. Calitatea și efectele socializării primare condiționează fundamental întreaga evoluție a elevului deficient de auz, integrarea sa în viața socio-profesional.

În primul rând, elevul cu deficiență de auz trebuie să fie acceptat de propria familie deoarece doar cu ajutorul și sprijinul permanent al acesteia poate crește gradul de inserție socio-profesională a viitorului adult. Profesorii au declarat că au întâlnit familii care au reușit cu success să îi acorde elevului un climat afectiv-emoțional necesar pentru a se putea integra în sociatate, dar au întâlnit și familii care au o atitudine exagerată și hiperprotectoare, iar acest fapt i-a dăunat elevului atunci când a devenit adult deoarece nu se putea descurca de unul singur.

Printre multiplele probleme semnalate de către profesorii intervievați se numără și faptul că este foarte dificil să păstreze cooperarea cu unele familii ale elevilor, care pe parcursul vacanțelor nu se implică în dezvoltarea comunicării verbale și nonverbale ale elevilor. O altă problemă este cea a faptului că unii părinți, cei care nu suferă de deficiență de auz nu cunosc limbajul mimico-gestual și nici pe limbajul nonverbal nu pun accent prea mult, iar astfel copilul se simte neglijat și nu își poate dezvolta abilitățile dacă nu se află în mediul școlar. Profesorii Liceului Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz  din Cluj-Napoca consider că este necesară

introducerea elementelor de cultură a surzilor alături de cele ale auzitorilor ar însemna pentru auzitori o lărgire a orizontului spre înțelegerea faptului că persoanele cu deficiență de auz pot avea un rol important în progresul social, iar pentru deficienții de auz un motiv de mândrie. O altă problemă importantă pentru educația persoanelor deficiente de auz ar fi structurarea unui plan de învățământ special pentru deficiența de auz care să fie conform nevoilor specifice de dezvoltare ale acestora. În prezent nu există un astfel de plan, manualele elevilor fiind la fel ca ale celor din școlile normale iar examenul de bacalaureat este de asemenea identic.

Prezenta lucrare și-a propus identificarea opiniilor și a atitudinilor profesorilor care lucrează cu copii cu deficiență de auz referitoare la comportamentul nonverbal al lor și al copiilor, reliefarea atitudinilor părinților copiilor cu deficiență de auz privitoare la comunicarea nonverbală în mediul școlar și la integrarea acestor copii în societate, observarea modului în care acești copii comunică cu cadrele didactice și cu cei din jurul lor, examinarea părerilor profesorilor din liceul pentru deficienți de auz referitoare la relația dintre modul de implicare a familiilor în educația lor și stadiul de integrare socială și școlară și evidențierea manierei de implicare a familiilor copiilor cu deficiență de auz în dezvoltarea comportamentului nonverbal al acestora.

În concluzie, comunicarea nonverbală are un impact puternic asupra elevilor din Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz  din Cluj-Napoca, indiferent de vârstă, aceștia fiind influențabili de către profesori și de către cei din jurul lor. În școală se formează viitorul cetățean, iar ceea ce asimilează elevul în anii de studiu îl va însoți întreaga viață. Prima problemă pusă în discuție în legătura dintre elev și profesor este comunicarea verbală și nonverbală.

Bibliografie generală

Niculae, Tudorel, Gherghiță, Ion, Gherghiță, Diana, Comunicarea organizațională și managementul situațiilor de criză, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006

Zanc, Ioan, Informație și comunicare.Aspecte psihologice și sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005

Dinu, Mihai, Comunicarea.Repere fundamentale, Editura Științifică, București, 1997

Cabin, Philippe;Dortier Jean-François, Comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2008

Sfez, Lucien, Dictionnaire Critique de la Communication, Editura Presses Universitaires de France- PUF, I mars, 1993

Judith Snyder, 11 mai, 2010, Coca-Cola Study Measures Global Happiness, MUD history: http://www.businesswire.com/news/home/20100511006584/en/Coca-Cola-Study-Measures-Global-Happiness-Study-Reveals#.VYCBc_mqqko

McGregor, P. K., Animal Communication Networks, Editura Cambridge University Press, UK, Cambridge, 2005

Opriș, Tudor, Mica enciclopedie a graiului animalelor, Editura Virtual, 2011

Denis Mc Quail, S. Windahl, Communication Models for the Study of Mass Communication, apud Yves Le Coadic, Știința Informării, Editura Sigma, București, 2004

Hanlon, Annmarie, Chaffey, Dave, Essential Marketing Models, Classic Planning Tools to inform strategy, Updated:January 2015

Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde, Competența în comunicarea verbală, Editura Tritonic, București, 2009

Roman Jakobson, Éssais de linguistique générale, Editura Minuit, Paris, 1963

Iorgu Iordan, Vladimir Robu, mai 2010, Funcțiile limbii după Jakobson, MUD history: https://meditatiilaromana.wordpress.com/2010/05/16/functiile-limbii-dupa-jakobson/

Adrian Nuță, ianuarie 2013, Axiomele comunicării, MUD history: https://depealtaplaneta.wordpress.com/2013/01/29/axiomele-comunicarii-adrian-nuta/

Radu, Cristian, Comunicare verbală și nonverbală, Suport de curs, 2013

Adrian Nuță, ianuarie 2013, Axiomele comunicării, MUD history: https://depealtaplaneta.wordpress.com/2013/01/29/axiomele-comunicarii-adrian-nuta/

Huluță, Gh., Noțiunea de comunicare, Editura CNSLR Frăția , 2007

Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde, competența în comunicarea verbală, Editura Tritonic, București, 2009

Ștefan Prutianu, Manual de comunicare și negociere în afaceri, Vol.II: Comunicarea, Ed. Polirom, Iași, 2000

Chiru, Irena, Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003

Hogan, Kevin, Limbajul secret de business, Cum să descifrezi comportamentul cuiva în numai trei secunde sau mai puțin, Ed. Meteor Press, București, 2009

Sayler, Sharon, Limbajul corpului tău, Fii un model, influențează, inspiră încredere și creează parteriate durabile, Ed. Curtea Veche, București, 2012

Navarro, Joe cu Poynter, Sciarra, Toni, Mai clar decât cuvintele , Ed. Meteor Press, București, 2012

Boncu, Ștefan, Psihologie socială, Cursul 33

Beall, Anne E. “Body Language Speaks.” Communication World, March/April 2004

Ivan, Loredana, Duduciuc, Alina, Comunicare nonverbală și construcții sociale, Editura Tritonic, București, 2011

Pelham, Libby (2012).”Clothing as a Form of Non Verbal Communication”. MUD history.http:// bodylanguageexpert.co.uk/clothing-form-non-verbal-communication.html

Septimiu Chelcea , Metodologia cercetării științifice, Editura Economică , București , 2001

Mihai Antei, Psihologie experimentală, Editura Polirom, Iași, 2007

Vasile Miftode, Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iași, 2003

Lucian Trașă, Metode și tehnici de cercetare, Sinteză de curs, 2013

Elisabeta Stănciulescu, Metode calitative, Suport de curs, 2006-2007

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan, Cauc, Ion, Cercetarea sociologică, Editura Destin, Deva, 1998

Anexe

Tabelul de observație

Observatorul: Părăuan Carmen Maria

Subiecții observați: elevii clasei a III-a.

Data: 15.05.2015.

Momentul zilei: după masa.

Locul desfășurării: Liceul Tehnologic Special pentru Deficienți de Auz, Cluj-Napoca.

Începutul observării: ora 13:10.

Sfârșitul observării: ora 16:00.