Colaborare Si Mediere Intre Familie, Gradinita Scoala, Copil Si Profesor Pentru Invatamantul Prescolar Primar

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………………………….

Capitolul I

FUNDAMENTE TEORETICE ALE COLABORĂRII ȘI MEDIERII ÎNTRE FAMILIE, GRĂDINIȚĂ / ȘCOALĂ, COPIL ȘI PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR / PRIMAR

Specificul parteneriatului educațional în relația familie – grădiniță– profesor

Definirea conceptului de parteneriat educațional ………………..

Caracteristici ale parteneriatului educațional …………………….

Parteneriatul grădiniță – familie …………………………………………

Parteneriatul gradinita – scoala – familie ……………………………….

Mediul familial și valoarea lui educativă …………………………………………….

Premizele evolutiei conceptului de familie …………………………..

Familia și funcțiile ei educaționale ……………………………………..

Tipuri de familii ……………………………………………………………………….

Rolurile familiale………………………………………………………………………

Profilurile mediatorului școlar si al consilierului scolar în învățământul preșcolar

Mediatorul școlar în România …………………………………………………….

Consilierul scolar versus mediatorul școlar – competente……….

Managementul serviciilor de consiliere si mediere scolara in invatamantul prescolar………………………………………………………..

Capitolul II

METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Tipul cercetării ……………………………………………………………………………….

2.2. Scopul și obiectivele cercetării ………………………………………………………….

2.3. Variabilele cercetării

2.3.1. Variabile independente ……………………………………………………….

2.3.2.Variabile dependente …………………………………………………………….

2.4. Ipotezele cercetării…………………………………………………………………………………..

2.5. Eșantionul ……………………………………………………………………………………………….

2.6. Metodele și instrumentele de cercetare……………………………………………………….

2.7. Limite ale cercetării…………………………………………………………………………………..

Capitolul III

REZULTATELE CERCETĂRII…………………………………………………………………………………………….

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………….

Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL I

FUNDAMENTE TEORETICE ALE COLABORĂRII ȘI MEDIERII ÎNTRE FAMILIE, GRĂDINIȚĂ / ȘCOALĂ, COPIL ȘI PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR / PRIMAR

SPECIFICUL PARTENERIATULUI EDUCAȚIONAL ÎN RELAȚIA FAMILIE – GRĂDINIȚĂ – PROFESOR

DEFINIREA CONCEPTULUI DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL

Parteneriatul educațional poate fi definit ca un sistem care îi asociază pe toți participanții săi la activitatea de educare a copilului. În cadrul acestuia toate persoanele implicate în actul educațional (copii, părinți, cadre didactice și cadre auxiliare) influențează desfășurarea lui. De aceea se recomandă asigurarea unui feedback continuu, prin care să se poată evalua dacă instituția educațională răspunde nevoilor beneficiarilor săi și dacă se respectă dinamica societății cu tendințele sale pedagogice.

În cadrul parteneriatului educațional, toți membrii implicați în luarea deciziilor, desfășurarea acțiunilor și măsurarea rezultatelor procesului educațional trebuie să comunice, să coopereze și să colaboreze cu scopul de a-l sprijini pe copil, ținându-se cont și de opțiunile personale și de opinia acestuia. Sunt la fel de importante în desfășurarea unui parteneriat educațional de succes ca diferențele de opinie să fie acceptate, ca șansele de participare la acțiunea educativă să fie egale, iar interacțiunile întreprinse în realizarea scopului comun să fie acceptate de toți partenerii.

Parteneriatul educațional pune copilul în centrul actului educațional, toate procesele întreprinse fiind orientate în interesul lui. De aceea, este foarte important ca toți cei implicați în procesul educațional să țină cont de faptul că fiecare copil este unic și valoros, având caracteristici diferite, determinate de particularitățile individuale (propriul ritm de dezvoltare, aptitudini, capacități, comportamente, stiluri de învățare etc.) și de apartenența la un anumit mediu socio-cultural. Astfel, abordarea problemelor educative se va face într-o manieră deschisă și flexibilă, prin care toți factorii educaționali își vor exprima opțiunile și cerințele, deciziile și acțiunile educative fiind luate și realizate împreună.

CARACTERISTICI ALE PARTENERIATULUI EDUCAȚIONAL

Cele mai organizate și de succes influențe educative exercitate asupra educării copilului sunt rezultate din mediul familial, școlar și al organizațiilor de tineret. Familia este grupul în care i se asigură condițiile optime de dezvoltare (îngrijire, afectivitate, protecție, formare socială și intelectuală), grădinița este mediul în care el se deprinde cu existența mediului social extern familiei și unde este pregătit pentru școală, prin joc și învățare, iar școala este cadrul în care copilul este pregătit pentru viitor și susținut să se dezvolte în direcția pentru care a optat. Toate cele trei medii sunt definitorii pentru formarea personalității copilului, iar prin acțiunile comune desfășurate în interesul lui se creează un echilibru între cererea și oferta educațională.

O caracteristică principală a unei relații de parteneriat educațional este ca cei implicați să aibă poziții relativ echilibrate unii față de ceilalți. Vrășmaș E. (2008, p. 218) identifică drept parteneri ai acțiunilor educative pe: „instituțiile educației: familie, școală și comunitate; agenții educaționali: copii, părinți, profesori, specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale (psihologi, consilieri psiho – pedagogi, terapeuți etc.); membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanți ai bisericii, ai poliției etc); influențele educative exercitate la anumite momente asupra copilului; programele de creștere, îngrijire și educare a copilului; formele educației în aceeași perioadă sau în perioade diferite.”

Indiferent de categoria din care fac parte cei implicați, pentru crearea unui parteneriat este nevoie de un scop comun. Pornind de la partenerii posibili enumerați mai sus, toți cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului, se impune o altă caracteristică la fel de importantă ca prima, și anume ca ei să comunice, să colaboreze și să coopereze în vederea stabilirii unor obiective și atribuții ale fiecăruia în parte pentru realizarea scopului lor comun, care a impus formarea parteneriatului. Dacă până nu demult obiectivele actului educativ erau propuse de către părinți și cadre didactice, cu condiția ca ceea ce hotărau să fie susținut și continuat din ambele părți, astăzi se ia în considerare și relația cu copilul, care participă la luarea deciziilor educative, după capacitatea lui de alegere. Procesul educațional este unul flexibil, în care copilul este încurajat să participe activ și din interiorul căruia nu numai copilul are de învățat, ci și educatorul și chiar părinții, care sunt provocați să găsească soluțiile cele mai eficiente pentru a obține rezultatele așteptate. În concluzie, toți partenerii acțiunilor educative se influențează unii pe alții. De exemplu, pe de o parte comunitatea poate influența viețile părinților prin modificarea valorilor lor, oferindu-le forță și securitate sau să acționeze ca o restricție, iar pe de altă parte părinții pot contribui la dezvoltarea valorilor sociale sau la schimbarea priorităților în comunitate.

Parteneriatul educațional aduce beneficii tuturor celor implicați, rezultatele acestuia fiind rodul muncii lor comune, printr-o legătură permanentă și schimb de opinii și experiență, prin învățare reciprocă. În acest sens, se identifică o altă particularitate a acestei comuniuni, și anume ca toți partenerii să se concentreze asupra scopului pe care și l-au propus și să încerce să-l realizeze cu seriozitate, manifestând solidaritate. De asemenea, este important ca ei să înțeleagă că gradul de implicare al fiecăruia influențează rezultatul final. De exemplu, părinții trebuie încurajați să participe în cadrul procesului educațional, de la ei pornind influențe asupra dezvoltării copilului, dar și asupra impactului actului educațional asupra societății. Conform modelului ecologic al dezvoltării familiei (Bronfenbrenner, 1986), părinții debutează în relația cu grădinița prin comunicarea anumitor detalii referitoare la copil. Informațiile primite pot explica anumite comportamente ale copilului din timpul activităților desfășurate cu grupul, pot ajuta cadrele didactice să identifice punctele tari și nevoile educative ale fiecărui copil, precum și interesele acestuia, în vederea stabilirii unor scopuri didactice și a unor strategii de învățare potrivite. Prin întâlnirile cu părinții, organizate de educatoare, aceștia învață să aibă încredere în forțele proprii, dar și în cei care se implică în educația copiilor lor. După ce s-au depășit aceste temeri legate de lipsa de cunoaștere se poate trece la următorul nivel care implică responsabilizarea părinților pentru îmbunătățirea actului educativ, prin continuarea acasă a activităților de la grădinița, pornind de la dezvoltarea deprinderilor de autonomie personală până la îmbogățirea cunoștințelor, pe baza temelor abordate la clasă. Astfel, ei demonstrează că înțeleg și sprijină implicarea altor membri din afara familiei în creșterea și educarea copilului, dar și că acest sprijin îi dezvoltă pe ei ca oameni, contribuind la îmbunătățirea calităților parentale. Pentru a susține faptul că partenerii se influențează reciproc, pornind tot de la părinți, aceștia, prin simpla împărtășire a experienței lor legată de interacțiunea cu unitatea școlară celorlalți indivizi din comunitate, contribuie la promovarea valorilor educației. Aceasta poate merge mai departe de atât prin implicarea părinților în acțiuni caritabile propuse de grădiniță (voluntariat pentru organizațiile din comunitate), cât și prin extinderea relațiilor cu organizații locale, statale sau naționale la care părinții sunt membri, care pot avea impact asupra politicilor sau administrației unității de învățământ, prin promovarea imaginii școlii și prin influențarea opiniei prin canalele publice.

În concluzie, eficiența învățării școlare depinde de colaborarea permanentă între membrii implicați în parteneriatul educațional, de cooperarea dintre aceștia când se ivesc anumite momente dificile (probleme didactice sau extradidactice), de respectarea informațiilor și opiniilor primite din toate părțile, de sprijinul reciproc, precum și de atmosfera care domină (de preferat una destinsă).

PARTENERIATUL GRĂDINIȚA – FAMILIE

În pregătirea copilului pentru integrarea în grădiniță familia joacă un rol foarte important. Ea este cea care ușurează și micșorează perioada de adaptare a copilului la noul mediu de socializare.

Deși copilul a mai fost despărțit de părinți și înainte, când aceștia plecau la serviciu, în timpul jocului cu alți copii sau chiar în momentele de odihnă, pătrunderea în noul mediu este un lucru neexperimentat, care îl sperie. În sensul facilitării adaptării în grădiniță, părinții pot urma doi pași importanți. În primul rând să-i comunice copilului, chiar înainte de înscrierea la grădiniță, faptul că va merge într-un loc cu mulți copii și jucării, unde o să stea puțin fără părinți până când aceștia vor veni să-l ia și se vor întoarce împreună acasă. Astfel îi vor stârni copilului interesul pentru cunoaștere și îl vor și asigura că îl iubesc și nu îl părăsesc.În al doilea rând, se recomanda familiarizarea copilului cu spațiul grădiniței, cu personalul acesteia, respectiv viitoarea educatoare, și cu copiii. Pentru ca acest lucru să aibă urmări pozitive, personalul grădiniței trebuie să fie deschis, deoarece acest moment marchează debutul unei noi relații de parteneriat, în care părinții copilului sunt cei care transmit sentimentele de siguranță. Uneori aceștia pot reacționa asemenea copilului în cazul separării, nereușind să își depășească starea de vinovăție creată de sentimentul că-și abandonează copilul.

Relația de parteneriat copil – grădinița – părinte își are bază chiar de la primul contact al familiei cu grădiniță, prin unirea forțelor adulților implicați pentru a-l ajuta pe copil să treacă peste starea de anxietate provocată de mediul necunoscut. Dacă sentimentul este ignorat, aceasta poate duce la tulburări somatice, precum febră, diaree, voma, lipsa poftei de mâncare etc., la un comportament retras sau unul agresiv, și pe termen lung la dificultăți în controlarea trăirilor emoționale sau lipsa încrederii în sine. Pentru evitarea oricărei astfel de situații, părinții ar trebui să manifeste disponibilitate pentru ca educatoarea să cunoască familia, precum și caracteristicile și potențialul ei educativ. Cadrul didactic se poate ajuta de informațiile descoperite cu privire la relațiile interpersonale dintre membrii familiei, la climatul educațional, la autoritatea părinților, metodele educative utilizate, responsabilitățile copilului acasă, valorile promovate în vederea formării unei punți între cele două spații de viața – domiciliul și grădinița – și asigurării sentimentului de continuitate. Totodată, părintele trebuie să aibă acces la informațiile legate de starea copilului pentru a putea continua acasă ceea ce s-a început în cadrul instituționalizat. Este important ca părintele să simtă că poate controla și influența dezvoltarea copilului și în afara familiei și că grădinița este un spațiu permisiv, în care se ține cont de opinia lui în educarea copilului.

În contextul parteneriatului educațional, familia este beneficiarul direct al instituției educaționale, fiecare membru fiind privit atât în calitate de destinatar, cât și de partener în ce privește serviciile pe care le oferă grădiniță. Datorită particularităților fiecărei familii, programul de îngrijire ,creștere și educare a copilului preșcolar trebuie individualizat. Astfel, părinții și educatorii stabilesc împreună cum să intervină în dezvoltarea copilului, în funcție de nevoile sale, ce activități pentru dezvoltarea integrată a acestuia să se desfășoare și activități care să aibă continuitate în ambele medii educaționale ale copilului. Părinții vor fi implicați direct în activități în funcție de timpul pe care doresc să îl ofere pentru desfășurarea întâlnirilor și de gradul de implicare.

În scopul consolidării parteneriatului familie – grădiniță, de-a lungul timpului s-au organizat întâlniri de grup cu părinții, în cadrul unor programe educaționale, dirijate în sensul consolidării abilitaților parentale și valentelor participative în viața copilului. Prin intermediul acestora se dezvolta la părinți sentimentul de apartenența la comunitatea grădiniței, stare ce determina implicarea lor în viața instituțională și o mai bună conștientizare a rolului acesteia în viața copilului.

Cu scopul de a-i determina pe părinți să conștientizeze rolul grădiniței în educația copilului și funcțiile acesteia de socializare și învățare pentru a pregăti viitori școlari am organizat de-a lungul timpului pe lângă întâlnirile de grup sub formă de consultații, conferințe, lectorate, expuneri, activități instructiv – educative în cadrul cărora părinții au fost implicați activ, dar și activități extracurriculare (spectacole de teatru sau de circ, excursii, tabere, vizite la Zoo, Grădina Botanică, fabrica de panificație Boromir s.a.), cu scopul de a-i atrage și de a le sugera modalități de petrecere a timpului liber alături de copiii lor.

În cadrul unor astfel de întâlniri am avut ocazia să le fac cunoscute părinților câteva „reguli” de creștere și educare corectă a copilului, cu sprijinul profesorului consilier școlar din unitate. Acestea au fost formulate la imperativ – că îndemn în luarea cât mai rapidă a unei atitudini corecte față de copil ( Iubește-ți copilul!, Oferă-i siguranță!, Fii un bun exemplu pentru copilul tău!, Joacă-te cu el!, Responsabilizeaza-l după puterile lui!, Încurajează-l să se descurce singur!, Ascultă-l și învață-l să asculte!, Oferă-i libertate!, Petrece-ți timpul cu el!). Fiecare dintre aceste, de fapt, nevoi ale copilului (de dragoste, de protecție, de a avea modele în viață, de libertate, de cunoaștere, de explorare și descoperire prin joc etc.) a fost abordată independent în cadrul întâlnirilor de grup, prin metode diferite () pentru a-i activiza pe părinți să descopere singuri importanta existenței lor în viața copilului și dezavantajele pe care le creează absenta acestora. Aceste repere sunt aparent simplu de realizat și la îndemâna tuturor, dar din cauza diverșilor factori interni (starea de echilibru afectiv-motivationala – emoții, sentimente, astepatari, năzuințe -, cunoștințe, interese, intenții) sau externi (factori materiali, relațiile cu cei din jur, valorile, mentalitățile, nivelul societății în care trăiește persoană) care influențează reacțiile părinților că ființe umane sau ca membri ai societății, aceștia nu le pot îndeplini cum se cuvine. De aceea, ori de câte ori am avut ocazia, cu tact, flexibilitate și multă răbdare, le-am reamintit părinților pentru că aceștia să le trateze la adevărata lor valoare. Deși aplicarea lor presupune un efort deosebit din partea părinților, câștigul va fi de toate părțile: copilul se va simți iubit, în siguranță, important și înțeles, iar părinții își vor cunoaște cu adevărat copiii, vor putea manageria mai bine situațiile noi și vor fi prezenți efectiv în viața lor, contribuind la dezvoltarea armonioasă a acestora.

Tot în acest sens, împreună cu educatoarele din grădiniță, am stabilit la începutul anului școlar un program educativ, cu acțiuni care vizează cooperarea dintre copii, părinți și cadre didactice. Cu această ocazie am asigurat informarea părinților cu privire la cum se desfășoară activitățile instructiv – educative în grădiniță de copii în general și am adus în atenția lor evenimente marcante din viața copiilor. Astfel am desfășurat jocuri și activități demonstrative, precum: „Un zmeu pentru copilul meu” (cu scopul de consolidare a deprinderilor și priceperilor practice de a confecționa un zmeu din materiale reciclabile), „Sărbătoarea cartofului” (cu scopul de formare și consolidare a unor deprinderi practice de gastronomie), „Vine, vine Moș Crăciun” (cu scopul de a dezvolta sentimentul de empatie față de categoriile defavorizate, prin confecționare de felicitări și donare de jucării și articole vestimentare), „O floare pentru mama” (cu scopul de a consolida deprinderi de comportare civilizată), „Pastele la romani” (cu scopul de îmbogățire a cunoștințele despre tradițiile și obiceiurile romanilor), „Zâmbet de copil” (cu scopul de a consolida deprinderile tehnice specifice desenului pe asfalt). Toate acestea au avut loc cu sprijinul și implicarea părinților, copiilor, cadrelor didactice și chiar a comunității locale, reprezentantul primăriei arendat grădiniței asigurându-ne spațiul necesar desfășurării concursului de desene pe asfalt, în incinta Parcului Sebastian. În cadrul tuturor activităților enumerate mai sus părinții au participat direct de la începutul până la sfârșitul acestora, contribuind la pavoazarea sălii de grupă conform temelor propuse, cu materiale confecționate sau procurate de ei, și la realizarea scopurilor propuse prin munca alături de copiii lor. Fiecare copil a făcut pereche cu părintele său și au realizat împreună zmee, salate și alte feluri de mâncare din cartofi, felicitări și jucării conform tematicii de Crăciun și celei de Ziua Mamei, au încondeiat ouă de Paște și au desenat pe asfalt respectând tematica zilei de 1 Iunie. Toate acestea au avut ca rezultat trăirea unor satisfacții și emoții pozitive din partea tuturor. De altfel, părinții au avut ocazia să realizeze că nu este de ajuns să le pună copiilor la dispoziție jocuri și jucării dacă nu le arătă și cum să le întrebuințeze și că sentimentul este cu atât mai profund cu cât se implica în jocul acestora, oferindu-le modele bune și modalități sănătoase de utilizare a obiectelor din jur.

În ceea ce privește activitățile extracurriculare, acestea au fost planificate cu scopurile de a lărgi orizontul cultural al preșcolarilor, completând volumul de cunoștințe dobândite în cadrul activităților pe domenii experiențiale cu noțiuni noi, de a contribui la educarea copiilor din punct devedere moral și estetic, disciplinandu-i și lărgindu-le orizontul aristic, și de a le forma și consolida deprinderi de autonomie personală. Aceste activități au conținut flexibil și variat, copiii și părinții având posibilitatea de a alege între ele după bunul plac. Planificarea lor s-a realizat în funcție de anumite evenimente religioase, laice, istorice sau sportive, cu implicarea comunității. Cu ocazia sărbătorilor de Crăciun și de Paște, în parteneriat cu biserica, am asigurat accesul copiilor la împărtășanie și la scurte slujbe sau rugăciuni rostite special pentru ei. De Ziua Națională a României am organizat grupuri de părinți, bunici și copii pe care le-am însoțit la parada militară și la defilarea aeriană, desfășurate cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Cu ocazia fiecărei zile de 6 Decembrie (Sfântul Nicolae) și 1 Iunie (Ziua Copilului), grădinițele din sectorul 5, în parteneriat cu primăria de sector, prezintă scurte momente artistice, desfășurate fie la Palatul Copiilor, fie în Parcul Sebastian, sub formă de spectacole ale preșcolarilor. Acestea marchează evenimentele respective și sunt recompensate cu dulciuri și cadouri pentru toți copiii. An de an educatoarele grădiniței noastre s-au implicat în coordonarea de dansuri tematice, părinții venind în ajutor cu procurarea de costume și asigurarea transportului copiilor și cadourilor. Prin intermediul acestor momente, nu doar consolidam relația dintre cadrele didactice și părinți, dar contribuim și la descoperirea de aptitudini artistice, care tratate cum se cuvine pot duce la crearea unei viitoare cariere în acest sens pentru copil. Sărbătoarea mărțișorului și a zilei de 8 Martie sunt întotdeauna celebrate prin expoziții de mărtișoare și felicitări confecționate de copii sau educatoare, expuse atât în incinta grădiniței, cât și în holul Primăriei Municipiului București, cu care avem semnate contracte de parteneriat pe această temă. Scopurile sunt promovarea valorilor naționale românești, exersarea deprinderilor tehnice specifice modelajului, desenului, picturii și a abilitaților practice specifice nivelului de dezvoltare motrică, precum și educarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter și formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți. Copiii, însoțiți de cadrele didactice și de părinți, au avut posibilitatea de a înmâna ei înșiși produsele propriei creații femeilor întâlnite în Parcul Carol I, în data de 8 Martie.

Prin intermediul concursurilor de arte plastice și abilități practice la care au fost înscriși copiii, cu consimțământul părinților, sau al celor de verificare de cunoștințe, desfășurate în sau în afara unității preșcolare am contribuit la exersarea spiritului competițional, dar și al celui de echipă la copii și la crearea unei imagini corecte în urma evaluărilor obiective a produselor sau testelor trimise spre corectare comisiilor din afară gardinitei. Totodată, concursurile organizate cu preșcolarii au darul de a stimula interesul, de a trezi preocuparea intelectuală, de a stabiliza atenția și de a consolida stăpânirea de sine. Indiferent de conținutul lor, acestea necesita o pregătire anterioară susținută a tuturor copiilor în cadrul diverselor activități experiențiale și mai ales în cadrul activităților liber alese. De-a lungul timpului preșcolarii din grădiniță noastră au obținut nenumărate premii speciale, I, II, III sau mențiuni în cadrul concursurilor locale, județene, naționale și internaționale, care au dus la conturarea unei imagini pozitive a unității noastre.

Serbările copiilor au fost întotdeauna motiv de încântare pentru membrii familiilor, prin farmecul și unicitatea lor, prin candoarea și inocentă micilor artiști, prin veșnica lor spontaneitate, ingeniozitate, naturalețe și comportamentul firesc de pe scenă. Toate elementele îmbinate pentru obținerea unui efect răsunător rămân în amintirea tuturor ca momente unice, de neegalat în lumea copilăriei. Pentru educatoare, dar și pentru învățătoare, serbările se încadrează ca fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de educare multilaterală a copiilor, de sudare a colectivului, de satisfacere a dorințelor de afirmare și joc. Acestea contribuie la acumularea de cunoștințe și la lărgirea orizontului de cunoaștere a copiilor, îmbogățesc și nuanțează viața lor afectivă, stimulează apariția unor sentimente neîncercate sau le dezvolta pe cele mai puțin manifestate anterior. Prin dorința comună de a obține rezultate cât mai bune, contribuie la dezvoltarea simțului de răspundere al fiecărui copil și al întregului colectiv. De asemenea, contactul cu publicul numeros, prezent la serbare, trezește în copii voința de a învinge dificultățile întâlnite, de a-și stăpâni timiditatea și le cultiva sentimentul de independentă în acțiune. Munca de pregătire din timpul repetițiilor, desfășurată în comun, reușește să polarizeze interesele și preocupările copiilor în jurul vieții de colectiv, consolidându-l. Pentru bună reușită a serbării, ajutorul părinților va fi solicitat din timp, în cadrul unei ședințe sau prin convorbiri individuale pentru a li se explica importanța evenimentului, despre conținutul lui și rolul lor în obținerea succesului.

În ceea ce privește excursiile și vizitele organizate de grădiniță, acestea au caracter de masă și au scopul de a îmbogăți experiența de viață a copiilor, de a lărgi orizontul cognitiv (prin cunoștințe de istorie, geografie, botanica, anatomie, artă), de a-i familiariza pe copii cu frumusețile și bogățiile țării, de a asigura ocazii de recreere și destindere. În urma acestor activități, copiii au avut posibilitatea de a-și crea propria imagine despre realitate, redata cu multă sensibilitate și creativitate prin desenele, picturile și activitățile de modelaj posterioare excursiilor, și au adunat diverse materiale din natura pe care le-au utilizat apoi în jocurile de creație și de rol sau în activitățile practice. Pe parcursul ieșirilor de durate și pe trasee diferite (Sinaia, Bușteni, Curtea de Argeș, Constantă, Ocnele Mari, Slănic Prahova), copiii au examinat cu atenție și curiozitate zone istorice și geografice noi, au intrat în contact direct cu diverse obiecte pe care le-au putut analiza și compară pentru a le determina caracteristicile esențiale, au observat diverse fenomene ale naturii în dezvolatarea și mișcarea lor, astfel dobândind o însemnată cantitate de informații despre munca omului și puterea naturii. Vizitele la Muzeul Antipa, Muzeul Cinegetic de la Posada, Grădina Botanică, Grădina Zoologică, Ferma Animalelor, Mănăstirea Cernica și Mănăstirea Ghighiu și la diverse expoziții de artă au devenit situații de învățare cu scop cultural – artistic, dar și momente de introspecție. Pentru a-și putea îndeplini scopurile de recreere, informare și vizitare, o excursie trebuie bine organizată și pregătită, iar aceste lucruri nu pot fi făcute de unul singur, ci împreună cu părinții cu care se stabilesc traseul, în funcție de ofertele turistice primite și de ocazia cu care a fost planificată ieșirea, obiectivele de vizitat, care să satisfacă cerințele și interesele copiilor și se repartizează sarcini cadrelor și părinților însoțitori. Atenția și grijă pe care au manifestat-o aceștia, nu numai față de copiii lor, ne-au fost întotdeauna de ajutor și fiecare excursie a fost prilej de consolidare a parteneriatului cu părinții și de schimb benefic de experiență. Ei au putut conștientiza cu adevărat responsabilitatea pe care o au cadrele didactice față de cei mici, iar noi am putut învăța din sfaturile și din experiența lor cu propriii copii, ocazie cu care ne-am putut completa imaginea despre familiile participante. Am căutat de multe ori să facem din excursii prilejuri de petrecere plăcută a timpului copiilor cu membrii familiei, de aceea i-am încurajat pe părinți să-i însoțească pe cei mici. Aceștia au răspuns pozitiv propunerilor, astfel vizitele orașelor și obiectivelor turistice s-au dovedit a fi un real succes în dobândirea de cunoștințe noi și în consolidarea relațiilor dintre părinții, copiii și cadrele didactice ale grădiniței.

Prin participarea efectivă la viața grădiniței, părinții au ocazia să observe mai mult decât funcția socială a acesteia sau cadrul securizat în care își pot plasa copilul pe durata cât ei lipsesc de acasă, ci realizează și faptul că în interiorul ei se desfășoară un proces instructiv-educativ bine fundamentat și organizat. Problema care rămâne de rezolvat, însă, tine de modalitățile prin care să îi convingem nu doar pe unii părinți să se implice în parteneriatul grădiniță – familie, ci pe majoritatea, făcându-i să înțeleagă că doar prin cooperare, colaborare, interacțiune și comunicare pot beneficia de resurse educative ce le oferă o șansă în plus spre o educația de calitate a copiilor lor.

PARTENERIATUL GRADINITA – SCOALA – FAMILIE

Una dintre sarcinile grădiniței este de a-l pregăti pe copil pentru școală, după ce a asigurat integrarea acestuia în colectivitate. Jocul și învățarea sunt principalele forme de activitate în grădiniță de copii care asigura reușita viitorului școlar și contribuie la formarea și dezvoltarea personalității acestuia în raport cu nivelul de vârstă și posibilitățile și capacitățile sale. Însă nu este îndeajuns ca grădinița să-i asigure copilului un anumit nivel de cunoștințe, ci este necesar să îl încurajeze să se descurce în situații noi, cu persoane noi și să îi ofere libertate de acțiune, prin îndrumare și sprijin.

Colaborarea funcțională dintre gardinita și școala în cadrul procesului instructiv – educativ, prin unitatea de cerințe și continuarea influentelor educaționale, asigura reușita adaptării copilului la noul mediu școlar. Dacă educatoarea folosește metode, procedee și modalități de intervenție în cadrul procesului instructiv – educativ asemănătoare celor utilizate în școală, creează condiții favorizante pentru achiziții noi în sferă, cognitiva, psihomotrica și afectivă, aceștia sunt primii pași spre obișnuirea preșcolarului cu viitorul mediul școlar. Perioada preșcolară este recunoscută ca fiind una dintre cele mai importante vârste pentru acumularea de informații din toate domeniile de dezvoltare, datorită progreselor remarcabile înregistrate de copii. Deși jocul este principala formă de activitate și mijloc de abordare spre cunoaștere, învățarea, specifică vârstei școlare, este și ea prezenta în grădiniță ca nevoie de satisfacere a curiozității și interesului pentru cunoașterea la copilul. La rândul ei, învățătoarea se va folosi de joc ca modalitate de învățare, dar și că formă de relaxare, ceea ce îl va ajuta pe copil să se integreze mai ușor, prin continuitatea acțiunilor familiare.

MEDIUL FAMILIAL ȘI VALOAREA LUI EDUCATIVĂ

PREMIZELE EVOLUȚIEI CONCEPTULUI DE FAMILIE

„A fi părinte nu mai este o calitate dată de vârsta și înțelepciunea acestuia,ci devine tot mai mult o responsabilitate care cere cunoștințe și competențe.” (Vrășmaș, E. (2008), p.17) Până să se ajungă la această concluzie a trebuit să treacă secole în care rolul familiei și funcțiile acesteia au suferit modificări continue, fiind influențate de schimbări istorice, politice și sociale.

În secolele XVII –XIX, în care lumea se confrunta cu probleme precum războaiele, foametea și molimele, familia era percepută ca fiind cadrul ideal în care oamenii își puteau găsi fericirea. Pentru a fi accceptată de societate, aceasta trebuia întemeiată numai în urma căsătoriei oficiate de biserica ortodoxă și respectând anumite reguli, precum deținera consimțământului familiilor, mirele și mireasa de același statut socio – economic, lipsa vreunui grad de rudenie de sânge sau spiritual, bărbatul să nu fi depășit patru căsătorii până la aceea ș.a. Scopurile căsătoriei erau găsirea unei consoarte care să-i fie alături partenerului și la bine și la rău și procrearea, care avea ca avantaje menținerea pe mai departe a numelui prin urmași legitimi, care la rândul lor să aibă grijă de părinți la bătrânețe, și îndeplinirea rostului pe pământ, acela de perpetuare a speciei (ceea ce îi ferea de critică celorlalți de a nu-și fi îndeplinit menirea de om).

Pe atunci conceptul de familie era înțeles ca fiind un grup compus din părinți și copiii lor. Preocuparea pentru educația copiilor era redusă, în special în familiile modeste și sărace, întrucât viața era destul de grea, mai ales în rândul țăranilor din vremea aceea, aceștia fiind obligați de sărăcie să stea într-o căsuță cu o singură cameră în care pe timpul iernii găzduiau și animalele, pentru a nu îngheța de frig. În relația de cuplu, rolurile erau bine stabilite – bărbatul era cel preocupat de situația financiară a familiei și femeia avea grijă de gospodărie și de educația copiilor. Femeia era obligată să-și asculte și să-și urmeze bărbatul, acesta având dreptul de a o certa și chiar pedepsi, bătaia fiind permisă în vederea îndreptării comportamentului femeii. Divorțul era acceptat de către biserică foarte greu și numai dacă femeia era bătută crunt și repetat și putea demonstra cu martori acest fapt sau în caz de desfrâu sau de abandon al familiei sau de boală (lepră) sau de adulter sau de călugărie. Cât despre copii, se mergea cu procrearea până la momentul în care femeia nu mai era aptă din punct de vedere biologic să rămână însărcinată. Deși o femeie putea da naștere la peste zece copii, aceștia mureau din cauza bolilor contagioase (scarlatina, boli ale aparatului respirator, rujeola) sau a epidemiilor (holera, malaria, febra tifoidă). Pe lângă lipsa tratamentelor și a lacunelor din domeniul medicinei se adaugă și indiferența părinților sau imposibilitatea de a face față treburilor gospodărești necesare asigurării hranei de fiecare zi, concomitent cu îngrijirea copiilor.

La sfârșitul secolului XX – începutul secolului XXI, noile probleme cu care se confruntă societatea modernă – precum șomajul, divorțul, avortul, căsătoriile nelegalizate, familiile monoparentale, lipsa locuințelor, drepturile egale între bărbați și femei etc. – , precum și modificările tehnologice (computere, studii genetice), schimbă modelul conservator al familiei patriarhale. Suveranitatea tatălui este înlocuită cu o nouă ordine în familie, în care rolurile parentale de odinioară acum se confundă: dacă mama poate lucra și se poate afirma în plan profesional și uman, tatăl poate îndeplini cu succes multe dintre activitățile casnice.

În condițiile noii lumi, aflată în permanentă dinamică și schimbare, familia este grupul cel mai vulnerabil ca întreg. Creșterea numărului divorțurilor și posibilitatea emigrării sunt principalele cauze ale destrămării familiilor contemporane. Violența nu mai reprezintă o formă de îndreptare, ci un comportament ce apare ca frustrare în fața problemelor financiare. Femeile și copiii cad victime violenței casnice, iar mama se vede nevoită să accepte această situație deoarece nu are alternative financiare și nu-și poate întreține singură copiii. Deși în prezent există diverse organizații care se ocupă cu ocrotirea victimelor actelor de violență și chiar cu preîntâmpinarea și monitorizarea acestora, din lipsa informațiilor, aceste comportamente sunt încă tolerate de femeile din multe țări.

Pe lângă formarea unei familii în urma căsătoriei, în vremurile actuale sunt recunoscute multe alte alternative de viață, precum: celibatul, concubinajul sau coabitarea consensuală, familia monoparentală sau familia fără copii. Celibatul poate fi temporar sau ca alternativă de viață a unui individ. Poate apărea din cauze demografice sau ca opțiune personală. În această categorie intră și văduvele sau persoanle divorțate care nu se mai recăsătoresc. În unele țări, această formă de viață este descurajată pentru că determină scăderea natalității. Coabitarea consensuală este destul de des întâlnită în societatea noastră, oferindu-le celor implicați posibilitatea de a-și alege partenerul potrivit, fără prea multe bătăi de cap. Are forma unei familii nucleare, cu aceleași funcții și probleme, dar fără a se fi oficializat căsătoria. Este îmbrățișată mai ales în rândul cuplurilor mai puțin religioase, pe termen definitiv. Familia monoparentală este deseori rezultatul deciziei părinților de a divorța și mai rar a situației de văduvie. Deși presupune un efort deosebit de întreținere financiară, în cazul majorității, părinții care preferă această alternativă simt un grad de satisfacție socio – afectivă mai mare în această situație. Familia fără copii, oficiată prin căsătorie, ia această decizie deliberat sau ca urmare a infertilității. Cercetările indică faptul că cei care adoptă această poziție sunt preocupați mai mult de carieră și au un grad superior de educație. În rândul acestor familii intră și căsătoriile între homosexuali și lesbiene care, deși în număr destul de mic, sunt din ce în ce mai tolerate de către societate. Cu toate acestea, repulsia față de aceste cupluri se manifestă în rândul multor indivizi, ele fiind percepute ca pericole la adresa echilibrului social și al căsătoriei. Elisabeth Rudinesco le vede chiar responsabile pentru confuzia provocată la nivelul rolurilor parentale, dat fiind că acestora li se permite să adopte copii. În aceste condiții apare confuzia de statut, între cine este mama și cine este tatăl.

În urma tuturor celor enumerate mai sus, concluzionez că tot copiii sunt cei care au de suferit din cauza problemelor cu care se confruntă adulții, dar de această dată sunt mai mult afectați emoțional decât fizic. Într-o societate în care ambii parteneri de viața sunt obligați să muncească pentru a supraviețui și femeia nu mai este dependentă financiar de bărbat, iar nevoile sale socio-emotionale pot fi satisfăcute în plan profesional, este normal ca rata natalității să scadă și îngrijirea și supravegherea copiilor să fie lăsate pe seama altora . În acest moment se poate apela la ajutorul profesioniștilor care îi sprijină pe părinți în vederea găsirii de soluții pentru îngrijirea și educarea copiilor.

Din fericire relația dintre familie și stat s-a schimbat într-un sens pozitiv, observându-se tot mai mult implicarea instituțiilor statului în plan legislativ, economic, socio-profesional și educațional în vederea susținerii rolului principal al familiei, acela de a crește și educa tânăra generație.

FAMILIA ȘI FUNCȚIILE EI EDUCAȚIONALE

Familia, ca grup de indivizi uniți fie prin căsătorie –cuplul și copiii lor -, fie prin origine – rudele, care se pot alătura familiei nucleare – sau prin adopție, are drepturi și obligații morale, economice și sociale, manifestate din partea tuturor participanților înspre toți ceilalți membri, în vederea conviețuirii într-un mediu sănătos. Pentru ca această uniune să funcționeze corect familia trebuie să îndeplinească niște funcții de bază, analizate și însușite în literatura de specialitate.

De exemplu, antropologul american G. P. Murdock susține în lucrarea sa , Social structure (1949), ca familia îndeplinește patru funcții sociale principale: cea de reglare a comportamentului sexual, cea reproductiva, cea economică și cea educaționala. Prin funcțiile de reglementare sexuală și cea reproductiva familia își asigură satisfacerea nevoilor sexuale ca indivizi ( aici vorbește despre interzicerea manifestării comportamentelor sexuale liber, ci după anumite reguli scrise sau nescrise, existând diferențe semnificative intre concepțiile societății tradiționale și cele contemporane), dar și menținerea membrilor societății, prin pocreare de copii (fără noi generații societatea este condamnată la dispariție). Prin funcția economică se înțelege crearea unui buget comun care să satisfacă nevoile de bază (hrana, adăpost, îmbrăcăminte etc) ale membrilor familiei. În opinia lui Murdock diferența dintre bărbat și femeie face ca aceștia să alcătuiască „o unitate de cooperare extrem de eficientă” în acest sens, de susținere reciprocă, prin crearea unui buget comun. Ca schimbări observate în funcția economică în societatea contemporană în raport cu cea tradițională, antropologul menționează trecerea treptată de la producție la consumerism. Funcția educaționala este abordata din unghiul procesului de socializare și se referă la transmiterea valorilor social – culturale, fără de care cultura nu ar mai exista. În familie, pe lângă limba, obiceiurile și tradițiile naționale, copilul învața încă de la cele mai fragede vârste cum să se comporte civilizat atât în interiorul acesteia, cât și în afara ei.

În completarea celor mai sus menționate, sociologul Maria Voinea, în cartea sa „Sociologia Familei” (1993), apreciază ca familia îndeplinește următoarele funcții:

Funcția biologică – sociologul aduce în atenția noastră, pe lângă necesitățile sexuale și reproducerea indivizilor, prin popularea lumii cu copii. În același context vorbim despre deosebirea dintre cupluri în ceea ce privește importantă cu care privesc actul sexual în raport cu întregirea copiilor prin nașterea acestora. Pentru unii este mai importantă satisfacerea sexuală decât nașterea, dar se remarcă o inversarea a situației în societatea contemporană. Diferența se face prin cultură, educația, apartenență religioasă sau nevoile partenerilor.

Funcția de solidaritate familială – se aduce în discuție latura afectivă care deosebește familia de celelelte grupuri sociale. Familia este un grup unit, care manifesta sentimente de dragoste reciprocă, unitatea ei bazându-se pe respect, întrajutorare, susținere și încredere.

Funcția de socializare – familia responsabilă pentru educația primară a copilului. Ea reprezintă primul mediu social cu care intra în contact copilul, de unde învața limbajul, valorile, principiile, modelele de comportament specifice grupului social din care face parte. Scopul principal al acestei funcții este de a-l pregăti pe copil pentru integrarea în societate și mai apoi la scoală, urmarea exercitării ei fiind formarea personalității sociale a copilului. Implicarea părinților în educație trebuie să se facă din toate direcțiile: material, fizic, moral, psihologic și spiritual.

Funcția economică – aceasta presupune asigurarea resureselor materiale și financiare de care are nevoie familia pentru a-și asugura minimumul de confort. De obicei, aceasta vine din veniturile comune ale ambilor soți, ca urmare a exercitării unei meserii / profesii. Dacă această funcție nu este îndeplinită, atunci grupul nu mai funcționează corect, de cele mai multe ori aceasta fiind cauza principală a neînțelegerilor, divorțurilor sau separărilor în familie. Tot de această funcție depinde, de cele mai multe ori, și calitatea educației primite de copii, deoarece implică și asigurarea celor necesare pentru că cel mic să poate frecventa cursurile școlare și pe mai departe celelalte cicluri de învățământ. Deși învățământul este obligatoriu, din cauza lipsei de hrană și a celorlate materiale necesare supraviețuirii, cei din comunitățile sărace prefera să își țină copiii acasă sau chiar să îi trimită la cerșit.

În urma îndeplinirii cu succes a funcțiilor principale ale familiei se asigura satisfacerea necesitățile primordiale, păstrarea formei ca grup, iar familia se poate concentra asupra scopului principal: educarea copiilor. În zilele noastre se observa că părinții sunt din ce în ce mai preocupați să caute sprijin în afara familiei, încă de la vârstele foarte mici ale copiilor, pentru a face față cerințelor unei societăți competiționale. Aceasta le oferă șansa de a-i ajuta pe cei mici să se pregătească pentru viața școlară, de a-i pregăti pentru viața într-un mediu organizat.

TIPURI DE FAMILII

Dacă în familia tradițională copilul era figura centrală și toate preocupările acesteia erau concentrate asupra creșterii și educării lui, în familia contemporană se pune accentul pe relațiile din interiorul familiei și pe reușita acesteia pe plan social. Existența noilor tipuri de familie indica vulnerabilitatea și fragilitatea acesteia. Dar indiferent de forma ei, familia este încă locul în care indivizii găsesc dragoste, siguranță, grijă și companie.

Tipurile de familie remarcate în societatea contemporană descrise , în 1994, de institutul pentru familie, Vanier, sunt următoarele: Adina Baran Pescaru , Familia azi. O perspectivă sociopedagogica, ed. Aramis, 2004(p. 19)

Familia nucleară – una dintre tipurile principale existente – este compusă din părinți și copiii lor necăsătoriți, biologici sau adoptați, care locuiesc împreună. Acest tip de familie pare cel mai dorit în societate deoarece conferă stabilitate în relațiile dintre membrii care își creează propriile reguli de funcționare a grupului și prin gradul ridicat de intimitate, fata de celelalte familii, își pot satisface necesitățile prin cunoașterea celorlalți și a nevoilor lor. Singurul aspect care a dominat de-a lungul timpului viața de familie a fost legat de rolul ei socializator în viața copilului, precum și scopul acesteia de a-i oferi afectivitate și educație.

Familia extinsă este compusă pe lângă părinți și copii din alte rude biologice, adoptive sau vitrege care locuiesc sau nu împreună. Într-o astfel de familie se observa conviețuirea a doua sau trei generații sub același acoperiș. Este tipul întâlnit mai ales în cazul familiilor conservatoare, care țin la menținerea tradițiilor și obiceiurilor moștenite. Câteodată cuplurile tinere adopta aceleași comportamente ca părinții lor sau nu iau decizii fără să se consulte cu aceștia în prealabil. Din aceste motive este semnificativă reducerea intimității și implicarea unora în viața altora. Acest fapt duce uneori la crearea de situații tensionante, la certuri și chiar la despărțirea cuplului tânăr, în funcție de gradul de acceptabilitate al acestuia. Pe de altă parte, cei afectați pot fi chiar părinții tinerilor printr-o atitudine de revolta a acestora din urmă sau de perturbare a unor obiceiuri vechi pe care le aveau părinții până la extinderea familiei. Și în acest caz se creează tensiuni, iar viața familială este zdruncinată. Printre avantajele oferite unui copil care trăiește într-o familie extinsă se număra posibilitatea observării mai multor tipuri de comportament social, care pot fi selectate și adoptate de copil. Totodată, prin numărul mare de persoane de încredere la care poate apela în cazul diverselor trebuințe sau probleme, copilul își dezvoltă latura psihică și abilitățile de relaționare cu cei din jur. Prin posibilitatea împărțirii sarcinilor gospodărești între membrii familiei extinse și colaborarea în momentul diferitelor crize familiale se îndeplinesc mult mai corect și ușor funcțiile familiei, bineînțeles respectându-se relațiile dintre aceștia, și mai ales intimitatea. Astăzi se observa că numărul familiilor extinse a scăzut datorită posibilităților oferite de stat pentru că tinerii să-și poată procura locuințe și bătrânii să poată supraviețui din pensii, fără să apeleze la ajutorul financiar al copiilor.

Familia amestecată / recombinata / reconstituita este alcătuită din părinți divorțați sau văduvi ce s-au recăsătorit și au venit la rândul lor în nouă familie cu copii din căsătoriile anterioare. Acestea se mai numesc și familii vitrege. Fie că sunt compuse dintr-un părinte care vine în nouă familie cu copii, fie ca ambii părinți vin cu copii sau ca unul vine cu copii, iar celalat își are copiii în altă parte, problemele dintre părinții vitregi și copii pot genera adevărate tensiuni pornite de la neacceptarea părintelui nenatural de către copii din diverse motive. Printre acestea enumăr: teama copilului de a nu mai primi atenția și dragostea părintelui natural după recăsătorire, comportamentul dur al părintelui vitreg vis-a-vis de copil, prin aplicarea de tehnici educative dure sau diminuarea valorii părintelui vitreg din partea celui natural, în fața copilului, prin interzicerea implicării în educarea acestuia. Problemele pot veni și din sens invers, adică dinspre părinte înspre copil, când primul observa că este respins, iar copilul lupta împotriva lui sau când părintele nu este pregătit să-i ofere afecțiune și copilului. De asemenea, pot apărea conflicte și între frații vitregi atunci când încearcă sentimente de ură, gelozie sau furie unii față de alții. În privința preîntâmpinării unor astfel de probleme se recomanda comunicarea părintelui natural cu copiii și pregătirea acestora pentru noua viață de familie. Discuțiile vor avea ca scop prezentarea „rolului părintelui vitreg în creșterea copiilor partenerului, precum și schimbarea regulilor casei. Chiar dacă au locuit împreună înainte de căsătorie, copiii vor trebui să răspundă diferit părintelui vitreg, în noul context, pentru ca acesta își va asuma acum rolul părintelui oficial.” (Baran – Pescaru, Adina, p. 37) Pentru o bună adaptare a copiilor la noua viață de familie se recomandă și menținerea contactului constant al acestora cu părintele natural de care s-au despărțit, deoarece cu cât sunt mai puțin vizitați de tată/mama copiii se simt abandonați. Prezentarea viitorului membru al familiei că simplu partener de viață al mamei / tatălui și nu ca potențial tata / mama și exprimarea dorinței manifestării unei forme de respect și nu neapărat de iubire din partea copilului facilitează reușita relației cu părintele vitreg. Cercetătorii au demonstrat că adaptarea la noua viață de familie durează între doi și patru ani pentru ca membrii acesteia să se comporte natural.

Familia fără copii este reprezentată de un cuplu care a ales sau nu să aibă copii. Decizia lipsei unui copil din viața de familie poate fi permanentă sau temporară. Cauzele ce determina o astfel de alegere pot fi: dorința pentru o mai bună cunoaștere a partenerului de viața în vederea evitării unui eventual divorț, dorința de a se bucura pentru un timp îndelungat de intimitate, dorința de a se asigura din punct de vedere financiar sau profesional, teama de responsabilitățile parentale, cauzată de imaturitatea emoțională, sau dorința unei vieți lipsite de presiuni, manifestata în urma șederii pentru o perioadă prea lungă cu familia de origine. Existența familiilor de tipul soț – soție, în care apariția unui copil întârzie să apară, este susținută și de elemente sociale că accentul pus pe realizarea profesională a tinerilor, împlinirea femeilor pe plan personal și profesional, ceea ce duce la pierderea interesului acestora pentru manifestarea rolului matern, întrebuințarea metodelor contraceptive, creșterea gardului de stres în raport direct proporțional cu sarcinile de lucru și timpul petrecut la locul de muncă. În cadrul acestui tip de familie intimitatea ajunge la cote maxime, iar legătura emotionla dintre parteneri este foarte strânsă.

Familia cu un singur părinte sau familia monoparentală compusă din mamă, în cele mai dese cazuri, sau tată, care are în grijă unul sau mai mulți copii. Lipsa unui părinte se datorează divorțului sau decesului unuia dintre părinți sau alegerii unui individ de a deveni părinte fie prin fertilizare în vitro sau cu un partener care să nu ia parte la creșterea și educarea copilului, fie prin adopție. Persoanele care aleg deliberat a această situație fac parte din categoria celor cu un nivel crescut de educație, ale căror venit este peste medie pentru a putea face fata din punct de vedere financiar întreținerii și educării copiilor. De obicei, acestea apelează la ajutor din afară (bunici, bone, prieteni) pentru a putea face față poziției de părinte singur. În cazul persoanelor care sunt obligate să divorțeze din cauza tensiunilor, violenței sau abandonului căminului din partea celuilalt părinte, statul și-a îmbunătățit sprijinul acordat copiilor prin distribuirea unor fonduri financiare în această direcție și prin stabilirea unor legi prin care părintele care rămâne cu copilul să primească din partea celuilalt un ajutor material. Din păcate exista indivizi care nu respecta aceste convenții din cauza sărăciei sau a indiferentei, astfel familia monoparentală confruntându-se cu lipsuri. Statul ar trebui să se îngrijească în primul rând de copiii acestor familii pentru a le asigura un trai decent (o locuință, accesul la educație și îngrijiri medicale). Ca și la celelalte tipuri de familie și familia monoparentală s-au identificat puncte tari și puncte slabe în ceea ce privește realizarea funcțiilor familiei. Printre punctele slabe, identificate de Richards și Schmiege (1993) în intervievarea a 60 de mame și 11 tati aflați în aceeași situație familială, amintesc: greutățile financiare – în vederea suportării tuturor cheltuielilor familiei, sarcinile gospodărești încărcate și responsabilitatea îngrijirii copiilor, problemele cu foștii parteneri de viață, dificultatea menținerii slujbei și neîmplinirea în viața socială din cauza timpului dedicat combaterii celorlalte probleme pentru că cel mic să nu resimtă greutățile zilnice și să se poată bucura de o copilărie liniștită. În același studiu s-au reamarcat și următoarele aspecte pozitive: sprijinul și răbdarea acordate copiilor de către părinte, capacitatea de coordonare atât al programului propriu cât și al copilului – bun organizator, abilitatea de comunicare mult mai dezvoltată îndreptată către familie și prieteni și menținerea unei atitudini pozitive, rezultat al sentimentului de reușita contrar așteptărilor celorlalți. În ceea ce privește psihologia copilului crescut într-o astfel de familie se pune problema identității sale sexuale în lipsa modelului masculin sau al celui feminin și a dificultăților întâmpinate în manifestarea intimității în viitoarele relații de parteneriat sau în cadrul viitoarei familii. De altfel, se pot pierde granițele subsistemelor din cadrul familiei, părintele singur considerând că o relație de prietenie exagerată cu copilul fiind mai benefica decât una părinte – copil, ceea ce își pune amprenta asupra atitudinii ulterioare a copilului în viața de adult.

Cupluri care coabitează și căsătorii convenționale asemănătoare familiei nucleare, dar care nu au legalizat căsătoria. În cadrul acestui tip intră familiile de homosexuali / lesbiene și familiile întemeiate de adolescenți. Ambele categorii sunt privite cu suspiciune în cadrul societății, asemenea unei probleme de evitat. Studiile au demonstrat că din rândul familiilor de adolescenți fac parte cei care nu au primit o educație sexuală adecvată și cei care provin din comunitățile sărace. Realele dificultăți cu care se confrunta mamele adolescente sunt cele de ordin material, precum și imposibilitatea continuării studiilor. Nici implicarea tatălui copilului în creșterea acestuia nu ar avea o contribuție prea mare în schimbarea situației dificile din moment ce și acesta este lipsit de educație și implicit de o slujbă. Prin programe educative care să prezinte „sprijinirea părinților adolescenți pentru creșterea copiilor, prezentarea reală a dezavantajelor celor aflați în asemenaea situații și descrierea modalităților de evitare a unor sarcini nedorite” (Baran – Pescaru, Adina, p. 40) tinerii pot fi determinați să-și continuie studiile în școală. Familiile homosexuale sunt un tip mai rar întâlnit în societate, apărut în urma relaxării mentalității cu privire la orientarea sexuală. În zilele noastre sunt câteva state care legalizează căsătoriile între homosexuali, primul dintre ele fiind Hawai. Copiii care trăiesc în astfel de familii provin fie din căsătoriile heterosexuale anterioare ale unuia dintre parteneri, fie au fost adoptați sau inseminați în vitro. Cercetările asupra acestei clase de copii au evidențiat ca aceștia sunt foarte bine îngrijiți și nu sunt inferiori celorlati copii, manifestând chiar un grad mai ridicat de toleranță. Problemele lor sociale vin din cauza prejudecaților membrilor societății cu privire la părinții homosexuali, copiii lor fiind supuși hartuirii și violenței din partea celorlalți. Prin acceptarea diferențelor de orice natură dintre oameni se va putea evita în viitor orice formă de violența din cadrul societății, cauzată pe discriminare.

ROLURILE PARENTALE

În cadrul unei familii rolurile îndeplinite de membrii acesteia reprezintă un set de comportamente la care se așteaptă fiecare, din partea celorlalți, în funcție de poziția pe care o ocupă în grupul familial. În raport de locul ocupat în sistemul familial, indivizii pot avea rol conjugal – relația soț – soție, rol parental – relația părinți – copii său rol fratern – relația dintre frați.

În lucrarea de față mă interesează relația părinte – copil, de aceea mă voi opri asupra manifestării rolului parental cu scopuri asupra creșterii și educării copilului, stimulării evoluției personalității acestuia și formării identității sale sexuale.

Noul model de roluri parentale, conform viziunii actuale asupra familiei, nu mai pune femeia și copilul în centrul acesteia, ci urmărește ca relația tată – mamă – copil să ia forma unui parteneriat, în care membrii implicați să coopereze fiecare în folosul tuturor. Împărțirea sarcinilor și realizarea lor cu responsabilitate ajută la menținerea unei vieți de familie organizate și duce la formarea simțului responsabilității și al disciplinei sociale ale copilului.

Mama rămâne principala sursă de afecțiune, iar tatăl este perceput de copil ca autorul actelor importante și cel care ia deciziile în cadrul familiei.

Legătura care se formează între copil și mamă în perioada intrauterină este de neînlocuit, prin intermediul acestei forme de afectivitate mama reușind să aibă o mare influență asupra modelării și educării copilului. De teama de a nu pierde dragostea acesteia sau de a nu o supăra, copilul acceptă anumite reguli de comportare, chiar dacă acestea nu-i sunt pe plac. Orice mamă ar trebui să fie conștientă de aceste puteri și să le utilizeze în folosul educării copilului. De asemenea, prin intermediul mamei, copilul descoperă lumea înconjurătoare și îndrumat și protejat de aceasta fiecare lucru capătă sens. Mama este cea care îl inițiază pe copil mai întâi pe plan afectiv și emoțional și apoi, prin descoperirile făcute alături de ea, pe plan intelectual și cultural.

Relația cu mama este cea care își pune amprenta pe viitoarele legături ale copilului cu persoanele de sex feminin. De asemenea, mama are datoria de a-l pregăti pe copil pentru viață în sensul comuniunii cu ceilalți, astfel încât acesta să se adapteze ușor printre membrii societății, dar să fie și el la rândul lui acceptat. De exemplu, copiii orfani sunt în general marginalizați pentru că sunt lipsiți de orientare în societate, sau unii dintre cei cu dizabilități, pentru că au fost privați de experimentarea contactului social. Nu este de neglijat aspectul că mama ar trebui să-l pună pe copil în contact cu cei de vârstă cu el și nu să-l țină preponderent în prezența adulților, pentru a evita centrarea celui mic pe propria persoană. Printr-un astfel de exercițiu copilul va manifesta interes și pentru ceilalți, nu numai pentru sine, și va fi pregătit pentru eventuala apariție în viața familială a unui nou membru- frate sau soră.

Alături de mamă, tatăl este cel care consolidează sentimentul de siguranță pentru copil, completând personalitatea acestuia. Deși prezența celor doi se echilibrează în conștiința copilului abia în jurul vârstei de doi ani, tatăl contribuie la fel de mult la formarea caracterului copilului. Copilul trebuie să primească afecțiune și tandrețe de la ambii părinți, deși fiecare o manifestă în mod diferit în cadrul timpului petrecut cu cel mic (de exemplu, dacă mama îi citește povești, tatăl se poate concentra asupra jocurilor în aer liber sau se pot iniția jocuri care să-i implice pe ambii părinți). Tatăl este perceput ca autoritate, ca cel care conduce copilul spre înțelegerea și respectarea regulilor, impune respect și le oferă copiilor modelul figurii masculine (probabil pentru fete viitorul soț, iar pentru băieți imaginea bărbatului). Tatăl este perceput de copilul mic indirect, prin intermediul acțiunilor sale asupra mamei, prin influența pe care o are asupra sentimentelor copilului de siguranță și încredere. Dacă mama contribuie la formarea conștiinței sociale și la dezvoltarea intelectului copilului, tatăl ajută la consolidarea sentimentului de protecție în conștiința acestuia.

Dar în absența aptitudinilor parentale (acele componente ale personalității părinților prin care este favorizată influența asupra relațiilor cu copiii), părinții pot influența negativ dezvoltarea psihocomportamentală a copilului. În acest sens unele mame pot fi prea rigide și atunci îi creează copilului o conduită predominant timidă și supusă, alte mame pot fi la polul opus, adică supraprotectoare, favorizând prin comportamentul lor apariția dezamăgirilor și frustrărilor la copil, în urma nereușitelor, fiind obișnuit ca mama să îi rezolve problemele. Se mai pot întâlni mame slabe în luarea deciziilor, care oscilează între permisiune și refuz, ce nu pot adopta o atitudine fermă în luarea deciziilor, ceea ce determină o stare de agitație și neliniște la copil. O mamă care recurge des la sancțiuni și pedepse corporale formează un copil agresiv și neascultător. O altă care este excesiv de tolerantă față de copil întreține incapacitatea acestuia de a-și înfrunta temerile și stimulează stări de nesociabilitate din cauza egoismului deja format. În ceea ce privește comportamentele paterne greșite, unii tați pot fi fie prea autoritari, transformându-și copiii într-unii inhibați, fie prea maleabili, abordând o atitudine de prietenie în educarea copilului, ceea ce face să dispară granițele dintre cei doi și provoacă stări de confuzie. Alții sunt prea preocupați de cariera profesională, își petrec foarte puțin timp acasă și atunci își manifestă dorința de a nu fi deranjați din ocupațiile lor. Acest tip de tată simte că nu e apt să intervină în educarea copilului și nici nu o face.

În ciuda tuturor acestor comportamente intenționate sau inconștiente, părinții ar trebui să lucreze împreună pentru asigurarea unei educații de calitate, să își respecte rolurile și atribuțiile în familie și să manifeste înțelegere. În cazul încălcării oricărei condiții de mai sus se vor crea situații conflictuale între soț și soție, respectiv mamă și tată, ceea ce îl va face pe copil să se simtă neglijat sau respins.

În concluzie, în formarea unui copil sănătos din punct de vedere psihocomportamental este necesar ca ambii părinți să se implice în creșterea și educarea acestuia, oferindu-i afecțiune, protecție și sprijin în pătrunderea în viața socială.

PROFILUL MEDIATORULUI ȘCOLAR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

MEDIATORUL ȘCOLAR ÎN ROMÂNIA

În România, mediatorul școlar, ca persoana care să practice această profesie, a fost introdus pentru prima dată ca sprijin în prevenirea abandonului și recuperării școlare pentru copiii de etnie rromă, ca resursa umană în cadrul unor proiecte de școlarizare inițiate de parteneri străini.

Până în anul 2000, profesia de mediator școlar nu a fost recunoscută nici în Legea invatatmantului, nici în Statutul personalului didatic ca fiind funcție didactică. Abia în acea perioadă, prin Recomandarea nr. 4/2000 adoptată de Comitetul de miniștri ai Consiliului Europei, la cea de-a 696-a întâlnire a miniștrilor adjuncți, i se conferă și mediatorului școlar un anumit statut, acesta fiind special format în vederea introducerii lui în unitățile de învățământ cu un efectiv mare de elevi rromi.

Tot în acea perioadă, în urma implementării proiectului PHARE în România, cu focalizare pe accesul la educație a grupurilor defavorizate, în special a rromilor, se elaborează de către M.E.C.T și se introduce în Clasificarea Ocupațiilor din România funcția didactică auxiliară de mediator școlar.

În anul 2007, în Ordinul MECT nr. 1540/2007 privind interzicerea segregării școlare a copiilor rromi și aprobarea Metodologiei pentru prevenirea și eliminarea segregării școlare a copiilor rromi, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 670/11.10.2007, sunt vizate normele de încadrare și de activitate ale mediatorului școlar. Printre atribuțiile acestuia se numără: prevenirea abandonului școlar, înscrierea la timp a copiilor în unitățile de învățământ de stat, abordarea situațiilor în carea apare intoleranța în școli, menținerea relației cu părinții și relaționarea cu aceștia prin întâlniri directe sau scrisori de înștiințare cu privire la problemele sau progresele elevilor. Dacă până acum remunerația era asigurată de organisme din spațiul internațional, fiind angajați ai programelor educaționale care vizau reducerea abandonului școlar și înscrierea copiilor de etnie rromă în școli, din acest moment mediatorii școlari formați în cadrul programului educațional PHARE sunt preluați de către autoritățile locale.

În anul 2008, ocupația de mediator școlar – cod 334010 – a fost introdusă în Ordinul nr. 397 din 17 iunie 2008 privind modificarea și completarea Clasificării Ocupațiilor din România, act emis de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.

Prin Ordonanța nr. 15 din 30 ianuarie 2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, act emis de Guvernul României , în anexa nr. 3, mediatorul școlar este încadrat astfel, în funcție de nivelul de studii: mediator școlar I (poziția 280), mediator școlar ÎI (poziția 281) și mediator școlar debutant (poziția 282).

În Legea Educației nr. 1/2011, Art. 250, mediatorul școlar este recunoscut ca făcând parte din personalul didactic auxiliar. La lit. i) a documentului mai sus menționat se precizează că funcția de mediator școlar poate fi ocupată de cei care au absolvit cu diploma de licență cu specializarea asistenta socială sau cu diploma de bacalaureat a liceului pedagogic, specializarea mediator școlar ori cu diploma de bacalaureat a oricărui alt profil liceal, urmată de un curs de formare profesională cu specializarea mediator școlar.

Scurta enumerare a etapelor și a perioadei până la care profesia de mediator școlar să fie acceptată și introdusa ca funcție în legislația țării reprezintă traseul greu pe care l-au avut de parcurs cei formați în acest sens pentru a-și câștiga drepturile salariale și recunoașterea, astfel acordandu-li-se posibilitatea de a fi susținuți pentru a rămâne în acest sistem educațional aflat într-o permanentă schimbare politică.

COMPETENȚELE MEDIATORULUI ȘCOLAR

Psihologul american David C. McClelland a abordat conceptul de competență în articolul său Testing for Competence Rather Than for "Intelligence", publicat în ianuarie 1973, în revista American Psychologist și l-a definit ca fiind un ansamblu de cunoștințe, deprinderi și aptitudini care contribuie la dezvoltarea capacitații unei persoane de a-și îndeplini atribuțiile și responsabilitățile într-un anumit domeniu, cu alte cuvinte, de a face performanta pe un anumit post.

În Cadrul European al Calificărilor (CEC) – un cadru comun de referință al statelor membre U.E. creat în vederea oferirii posibilității de comparare a calificărilor din cadrul diferitelor sisteme de învățământ și de formare profesională – „competență” înseamnă capacitatea dovedită de a utiliza cunoștințe, abilități și capacități personale, sociale și/sau metodologice în situații de muncă sau de studiu și pentru dezvoltarea profesională și personală. În contextul Cadrului european al calificărilor, competența este descrisă din perspectiva responsabilității și autonomiei. („Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind stabilirea Cadrului european al calificărilor pentru învățarea de-a lungul întregii vieți”, în: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 111 din 6.05.2008 (2008/C 111/01), anexa 1 – Definiții, p. 4.)

În ediția a III-a, 2009 a Dicționarului explicativ al limbii române, competenta e definită astfel: „Capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. de a exercita anumite atribuții. ◊ Expr. A fi de competența cuiva = a intra în atribuțiile cuiva. A-și declina competența = a se declara lipsit de autoritate (legală) sau fără pregătirea necesară pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunța într-o problemă.”

Urmărind cele trei definiții, propuse în domenii diferite de cunoaștere (psihologic, lingvistic și legislativ), consider că un mediator școlar trebuie să dețină cunoștințele și abilitățile necesare acestei calificări, printre care aș aminti cunoștințe din domeniile pedagogiei și psihologiei educației, managementului educațional și al legislației școlare, managementului instituțional și gestionarea datelor, vizând cercetarea și inovarea, comunicarea și parteneriatele cu mediul social ș.a., să își pună în aplicare toate aptitudinile necesare unui act profesional de calitate și să demonstreze interes pentru dezvoltarea profesională și personală în vederea desfășurării unei activități de succes.

În Cadrul Național al Calificărilor din Învățământul Superior (CNCIS) competentele sunt clasificate în două categorii:

competențe profesionale, care presupun un ansamblu de cunoștințe și abilități, prin care se asigura cunoașterea, înțelegerea și utilizarea limbajului specific, explicarea și interpretarea, aplicarea, transferul și rezolvarea de probleme, reflecția critică și constructivă, creativitatea și inovarea.

competențe transversale, care reprezintă achizițiile valorice dobândite în cadrul unui anumit domeniu / program de studii și presupun autonomie și responsabilitate, interacțiune socială și dezvoltare personală și profesională.

În general, indiferent de domeniul în care se practica activitatea, cei implicați ar trebui să dețină majoritatea competentelor enumerate mai sus cu scopul de a îndeplini sarcinile și de a rezolva problemele de la locul de muncă.

În particular și în conformitate cu capitolul III art. 9 din ANEXA 2 la O.M.E.C.T. nr. 1539/19.07.2007 referitoare la normele de încadrare, activitate și salarizare ale mediatorului școlar, competentele acestuia sunt următoarele:

„1. Facilitează dialogul școală – familie – comunitate.

2. Contribuie la menținerea și dezvoltarea încrederii și a respectului față de școală în comunitate și a respectului școlii față de comunitate.

3. Monitorizează copiii de vârstă preșcolara din comunitate care nu sunt înscriși la grădiniță și sprijină familia / susținătorii legali ai copilului în demersurile necesare pentru înscrierea acestora în învățământul preșcolar.

4. Monitorizează copiii de vârstă școlară, din circumscripția școlară, care nu au fost înscriși niciodată la scoală, propunând conducerii școlii soluții optime pentru recuperarea lor și facilitând accesul acestora la programele alternative de învățământ (înscrierea în învățământul de masă la cursuri de zi sau la cursuri cu frecvență redusă, includerea în programul A doua șansă etc.);

5. Sprijină organizarea de programe suport pentru îmbunătățirea performanțelor școlare (programe de recuperare, programe de intervenție personalizată, programe tip „Scoala de după scoală” etc.)

6. Colectează datele statistice relevante pentru monitorizarea accesului la educație și menținerea copiilor în sistemul educațional obligatoriu.

7. Consemnează cu acuratețe și obiectivitate problemele educaționale sau de altă natură care au efect asupra participării la educație a copiilor din comunitate, informând familiile despre rolul școlii și despre prevederile legale referitoare la participarea copiilor la educație.

8. Asigură actualizarea bazei de date despre copiii aflați în pericol de abandon școlar, monitorizează situația școlară și activitatea extrașcolară a acestora, încurajând participarea lor la educație.

9. Transmite școlii toate datele colectate din comunitate, în scopul identificării soluțiilor optime pentru asigurarea accesului egal la educație al copiilor.

10. Contribuie la deschiderea școlii către comunitate și la promovarea caracteristicilor etnoculturale în mediul școlar, prin implicarea în organizarea de activități cu părinții /alțimembri ai comunității, organizarea de activități cu dimensiune multiculturală, organizare de activități extracurriculare etc.

11. Monitorizează și încurajează prezența elevilor la orele din cadrul programelor alternative, suplimentare/de sprijin.

12. Sprijină elaborarea planului de desegregare școlară și implementarea acestuia, prin colaborare cu conducerea școlii.

13. Informează autoritățile responsabile despre eventualele încălcări ale drepturilor copilului și sprijină demersurile acestora pentru soluționarea situațiilor respective.”

BIBLIOGRAFIE

Băran Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Editura Aramis

Dimitriu, C. (1973). Constelația familială și deformările ei. București: Editura Didactică și Pedagogică

Murdock, G.P. (1949). Social structure. New York: The MacMillan Company

Vrășmaș, E. (2008). Intervenția socioeducațională ca sprijin pentru părinți. București: Editura Aramis